ian. 062022
 

<>

Joi, 06 Ianuarie 2022

Marius,

Nu, nu îți scriu aceste rânduri ca să îți povestesc că te-aș fi visat azi-noapte, de Bobotează. Sau, în orice caz, nu a fost tocmai un vis trăirea pe care am avut-o. Dar am stat mult timp pe parcursul zilei de ieri ținând degetul arătător pe butonul ”enter” al tastaturii, nehotărâtă dacă să apăs sau nu pe butonul de ”Add Marius as a friend” pe rețelele de socializare. Te-ai hotărât, deci, să îmi dai un semn de viață după ce figurile paterne din viața mea s-au stins, plecând în lumea de dincolo. Am vrut să te adaug ca să termin cu acest bâlci nefericit, vrând să aștern în scris câteva cuvinte de genul ”mai încerc încă o dată cu tine, nu am de pierdut decât un pic din orgoliu și un pic de demnitate”, dar inspirând și expirând adânc, calmându-mi nervii, mi-am lăsat orgoliul să câștige în această luptă, retrăgând soldatul trimis în acțiune de pe butonul ”enter” și închizând fereastra. Nu se putea să cedez impulsului de moment, știind că eram mânată din bezna subconștientului de mânie și de amor propriu rănit.

Dar meditând mai târziu, până să adorm, am avut o trăire foarte specială căci Ființa profundă mi s-a arătat din nou, desfăcându-și acele aripi imense care m-au impresionat atât de mult în septembrie, anul trecut. Și pentru că impresia și uluirea mea erau prea mari, nu mi s-a arătat decât pentru o secundă sau două, inducându-mi o altă trăire minunată. Căci mi-a arătat muntele, acel munte pe care îl taie calea tăișului de cuțit, drumul ascuns. Iar dinspre el doi porumbei au zburat spre lume ca să le vorbească oamenilor. Era indubitabil că eu eram unul din cei doi porumbei. O simțeam în mod intim și profund. Și tot așa de profund simțeam faptul că celălalt porumbel era sufletul meu pereche. Desigur, cineva ar putea spune că interpretez greșit acest simbol universal al Spiritului Sfânt, dar fără intuiție nu m-aș grăbi să îmi aduc propria interpretare unui simbol abstract și atât de impersonal. Mai mult decât atât, fiind conectată în mod intim cu Ființa mea reală care îmi vorbea, I-am auzit cuvântul în conștiința mea, zicându-mi:

– Ai înțeles acum de ce ați fost trimiși 2, de ce sunteți 2 la fel, o pereche. Și nu doar că te va căuta, dar va trebui să vină la tine acasă.

Desigur că banalele cuvinte pe care le-am reprodus nu transpun, prin sensul lor, și emoția pe care Ființa profundă mi-a conferit-o, prin intervenția Sa, chiar când mă simțeam teribil de descumpănită și de descurajată. Căci de la un timp am început să am înțelegerea faptului trist și amarnic că nu am nicio credibilitate în ochii celor din jurul meu, iar că lipsa mea de credibilitate vine mai ales din faptul că tu nu te-ai dovedit, încă, real.

Așa că am vrut să te dovedesc real, strângându-te cu ușa pentru ca, simțindu-te amenințat de presiunea de a fi demascat, să mi te confesezi, în persoană, ba ca să mă faci iubita ta, ba ca să îmi dai pace. Te vreau în persoană așa cum are nevoie pământul de soare ca să fie sănătos și, în același timp, nu pot suporta gândul că mi-ai putea fi alături fiindcă m-ai distruge.

Dar acum distrugerea mea prin forța ta este o perspectivă mai puțin sumbră decât a mă vedea distrusă din punct de vedere emoțional din cauza circumstanțelor de viață. A devenit atât de insipidă această chestiune a karmei de familie că nu mai are pentru nimeni efect de șoc, ca un reportaj de senzație. Desigur că nu mă înșelam simțind că rudele din partea mamei se comportă, de la moartea tatălui meu, ca și cum acesta nici nu a existat. Desigur că sora mamei a evitat, de la decesul lui, să îi insufle mamei măcar un cuvânt autentic de îmbărbătare. Totul până în ziua de Anul Nou, când a binevoit, în multa sa chibzuință, să îi ureze mamei, de ziua numelui său, o înjositoare calomnie la adresa tatălui meu, spunându-i mamei, ca și cum avea toate dovezile palpabile din lume ce nu puteau fi contestate, că era vai de capul mamei mele fiindcă habar nu a avut de nimic din activitatea extra-conjugală a tatălui meu din ultimii săi ani de viață. Cumva, nu știu cum, poate printr-o procedură magică necunoscută, întâmplarea a făcut ca un cunoscut al mătușii mele să fie întotdeauna la timpul potrivit și la locul potrivit ca să observe mașina noastră de familie parcată în fața celor mai insolite locații. Ce straniu este ca o persoană care locuiește la mii de kilometri de acest oraș să cunoască atât de amănunțit traseul unui om. Desigur, aluzia se referea la o aventură extra-conjugală pe care tata ar fi avut-o cu angajata de la ferma pe care am închis-o după moartea lui. Dar tragi-comedia în ipoteza rudelor noastre care nu au niciun dubiu în legătură cu necinstea tatălui meu vine din faptul că spionul lor a văzut mașina noastră parcată la ora 05:00 dimineața într-un animit cartier unde locuiește femeia respectivă. Desigur că acest binevoitor informator nu avea de unde să știe că, atunci când îl plasa pe tata în patul amantei sale, el era internat la spital, luptând pentru viața lui. Era o obișnuință ca, în timpul spitalizărilor de ocazie, mașina să rămână la această angajată care juca rolul de șofer auxiliar când tata lipsea. Așa că ajunge cu aceste exemple.

Totuși, cazul este interesant de analizat din cauza caracterului său de posibilă recurență. Cel puțin pentru mine și pentru sora mea nu mai era deloc un mister că sufletul tatălui meu făcuse această greșeală în viața sa anterioară, având o aventură extra-conjugală. Și sincer voi mărturisi că eu și sora mea ne-am așteptat mult timp să ne trezim că avem o surioară sau un frățior pierdut pe undeva prin lume. Dar toate semnele ne-au arătat că această greșeală a sufletului tatălui meu i-a fost iertată, deci ștearsă din memoria naturii, ca să nu se mai repete. Totuși, a fost clar, de-a lungul timpului, că anumite fișiere imprimate în aceste registre acașe au rămas, materializâând în lumea vizibilă anumite circumstanțe stranii și dubioase. Iar faptul că rudele noastre au fost atât de bine și de precis informate în legătură cu obiceiurile tatălui meu, chiar dacă se află atât de departe de țară, ”întâmplarea” făcând ca diverși ”spioni” să fie întotdeauna la momentul potrivit ca să culeagă date despre comportamentul tatălui meu dovedește că, în viața sa anterioară, a fost și spionat, și detestat. Iar din acest motiv acești oameni pe care cu regret trebuie să le spun neamuri nu îl regretă în niciun fel pe tata care toată viața lui a căutat să fie în bună înțelegere cu toată lumea. Și nu a dobândit decât ocară și calomnie.

Așa că trebuie că înțelegi și singur, Marius, că și acum destinul nostru, cel puțin al meu și al surorii mele, este rezervat către alt scop în imaginația rudelor noastre, făcându-ne pe amândouă oamenii de sacrificiu în maimuțăreala lor ipocrită. Aș fi vrut să te primesc chiar în acea clipă ca pe un trofeu pe care să îl înrămez în fața ochilor lor netrebnici ca să îmi recuperez din imaginația lor dreptul la o viață a mea și la un destin al meu. Aș fi vrut să îi fac una cu pământul, făcându-le perfect cunoscut faptul că nimeni dintre mine, sora mea și mama noastră nu mai are disponibilitate de a plăti pentru greșelile și pentru minciunile lor pe care nu le pot recunoaște ca fiind greșeli nici dacă ar primi un milion de dolari! Și am vrut ca tu să fii motivul pentru retragerea mea de pe scena aceasta detestabilă.

Dar când am cerut ajutor de la Ființa profundă și de la Mama Divină Kundalini ca să fiu călăuzită spre lumină, spre a ieși la suprafață, m-am așteptat ca piedica ce urma să fie abordată în practică să fie cu totul alta, să fie în relație cu ura, etc. Desigur că dacă aș vedea, toată această poveste ar lua o cu totul altă întorsătură. De ce, oare, nu mă lasă Ființa reală să întorc această circumstanță în favoarea mea? Eram îndreptățită să îmi pun astfel de întrebări, dar răspunsul l-am primit în cursul meditației de luni noaptea când, amorțindu-mi simțirea ca să pot izola cu precizie emoția cea mai intensă care nu putea fi decât răspunsul la întrebarea mea, am descoperit în starea mea sufletească generală că cel mai mult îmi doream să exersez încă o dată actul deliberat izvorât din voință de a urca la Ființa profundă ca să mă sincronizez cu Voia Sa și cu intenția Sa. Dacă aș fi înțeles mai bine Voia Sa și intențiile Sale, atunci că desigur că și prezentul mi s-ar fi părut mai ușor de explicat și mai ușor de tolerat.

Nu a fost de mirare că, cerând Ființei ajutorul Său, pe parcursul dimineții de marți mi s-a permis să exersez acest act de voință. Cum era de așteptat, Lucifer mi-a fost antrenorul, jucând rolul contraforței care mă trăgea în jos. Dacă aș fi pus acest exercițiu în practică pe cont propriu, negreșit că oponentul meu ar fi fost un eu aleatoriu din ale cărui gheare nu aș fi scăpat decât urlând și plângând. Din mâinile lui Lucifer nu am ieșit decât zdruncinată și necăjită, numindu-l nenorocit fiindcă mă mă punea la amarnice încercări numai prin simple atingeri. Îmbrăcat cu aceeași uniformă portocalie, îmi reamintea de pactul nostru vechi deja de 2 ani: ”Iartă-i pe cei despre care spui că te-au chinuit și torturat fiindcă, în comparație cu ce îți voi face eu, ei sunt o nimica toată, așa că nu există rost în a le mai purta pică.”

Eram în semi-penumbră cu el, recunoscând prea bine semnalmentele infernului personal. Apoi, când o lumină puternică s-a descărcat în cer, am zbughit-o către ea, cât m-au ținut forțele, luptându-mă nu numai cu substanța acelui spațiu în care mă aflam și care se opunea încercării mele de a urca, dar și cu Lucifer a cărui notă coercitivă mă aducea, numai prin simplele sale atingeri, în culmea disperării. Căci toate împunsăturile sale cu vârful degetului său arătător îmi punea în mișcare toată mașinăria concentrată în bazin și în organele reproductive, fapt care venea însoțit de acele senzații neplăcute de furnicături, de electricitate necontrolată, de instabilitate. Totul semăna atât de mult cu modul în care vărul meu mă chinuise în copilărie, scărpinându-mă peste tot de parcă eram un cățel.
– De ce faci toate acestea? l-am întrebat pe Lucifer.
– Ca să fie totul mai realist, mi-a răspuns amuzat, continuând să îmi furnice mijlocul cu atingerile sale, în timp ce urcam spre Lumină.

Desigur că ceva TREBUIA să fie realist fiindcă, altminteri, oricum aș explica în cuvinte caracterul practic al experiențelor acestora, nu pot ignora simbolismul lor. Iar pătrunzând în Lumină, am trăit o surpriză destul de mare. Pătrunzând de atât de multe ori în Lumină, am trăit în interiorul ei o diversitate de stări de conștiință, scenele și decorurile fiind destul de variate de la un episod la altul. Dar în acest rând am avut percepția unui tunel, nu tocmai ca într-un labirint întortocheat, ci mai curând aducând a șosea. O șosea pe care goneam cu toți caii mei putere, avându-l pe Lucifer ca și co-pilot, apăsând mereu pe frână ca să mă oprească. Tot traseul parcurs de la pătrunderea mea în tunel și până spre sfârșitul experienței a fost extrem de interesant și provocator fiindcă mi-a solicitat absolut TOATĂ puterea de concentrare și toată atenția și voința de care puteam da dovadă ca să rămân pe centrul drumului, în așa fel încât să nu mă abat de pe drum, să nu deraiez și să nu eșuez pe marginea drumului. Dar nimic din toate acestea nu era ușor fiindcă tunelul era deosebit de încurcat, cotind ba la stânga, ba la dreapta fără semne preventive de avertizare, fără indicatoare de sens, fără semafoare. Și ori de câte ori ajungeam într-un astfel de cot, viram în neștire, impunându-mi înzecit voința ca să rămân pe drum. Și de la un timp începusem să simt, intuitiv, când avea să urmeze un astfel de cot, concentrându-mi atenția spre a nu ieși de pe drum, însă trebuie să precizez că intuiție înseamnă a depista vocea Tatălui din interiorul propriei inimi. Altfel spus, Tatăl mă prevenea, marcându-Și prezența în simțirea mea prin indicatoarele Sale de sens.

Numai o dată am ieșit cu adevărat de pe drum, pierzându-mi mult din echilibru, din concentrare, din forță. Iar forța de atracție a tunelului de lumină mi s-a părut deconectată de mine, așa că numai printr-un act suprem de voință m-am cules de unde eșuasem, revenind în tunel și continuând goana.

Dar când să pătrund într-o altă secțiune a sa, ceva destul de straniu mi s-a întâmplat, ceva ce nu am reușit să decriptez nici acum. Căci Lucifer m-a cuprins de-a binelea în forța sa, trezind în inconștientul meu o anumită emoție, punând punctul pe ”i-ul” durerii mele. Și pentru că am căzut în acea clipă pradă emoției și dorinței mele particulare, nu am mai putut face nici măcar un pas spre tunel care m-a respins chiar din fața porților sale de pătrundere.

Ce putea să fie mai rău decât dorința? Dar dorința este un fleac teoretic și ipotetic pe care toată lumea îl flutură în propoziții și în fraze fără să îi înțeleagă sensul profund. Dar chiar mai rea decât dorința era ignoranța. Dar pentru că nu i-am dat de capăt stării aceleia emoționale finale, nu îți voi mai răpi din timp ca să concep alte teorii despre ce simt la modul ipotetic, mecanic, inconștient.

Dar la modul conștient, lucrurile stau destul de diferit. Dacă am făcut ca schița de mai sus a așa-zisei aventuri a tatălui meu să pară oribilă, află că acest incident a fost un fapt irelevant în comparație cu ce am trăit azi, avându-l în vizită pe celălalt văr al meu, cel din partea tatălui meu. Contactul cu el este destul de sporadic, iar relațiile dintre noi, deși destul de înstrăinate, sunt prietenoase și respectuoase. Totuși, discutând azi cu el, am făcut neghiobia de a-i confesa că te aștept, sufletul meu pereche. Reacția lui a fost catastrofică. Încă nu am cunoscut o altă persoană care să se fi opus mai mult și mai agresiv șanselor mele de a întâlni un bărbat care să mă primească, oarbă fiind. E prea rușinos să enumăr motivele emise de el care mă fac atât de indezirabilă în ochii bărbaților încât voi rezuma totul la singurele sale cuvinte care nu au abuzat de înjurături: ”Ce să fac cu tine?”

Căci întocmai așa stau lucrurile, ursitul meu. Ce să faci cu mine, oarbă fiind? Nu pot, însă, să nu remarc faptul că antrenându-mi voința și concentrarea în cursul dimineții de marți, am pătruns mai adânc în ”misterul” circumstanței mele de viață. Desigur că nicidecum nu este vorba că Ființa profundă nu vrea să modifice această circumstanță în favoarea mea din cruzime sau răutate, etc., ci este vorba de faptul că depinde de mine să mă opun ei, acestei situații, spre a ieși în afara ei, spre a mă îndepărta de ea, apelând la voința conștientă și la concentrare.

Și dacă aș vedea, te-aș mai aștepta sau te-aș mai vrea, oare, când tu, ursitul meu, nu mă vrei?

dec. 232021
 

<>

Joi, 23 Decembrie 2021

Marius,

Ți-am confesat în ultimele scrisori că, fiindu-mi sufletul cercetat de către Tatăl care se află în ascuns, mi s-a îngăduit să îmi percep ambele naturi, cea divină și conștientă și cea bestialică, mecanică și inconștientă, în contrast pentru a-mi putea exprima hotărârea, în mod deliberat, în privința avansării în munca interioară, fapt care poate semăna cu avansarea la un loc de muncă unde ți se va cere să îți asumi mai multe responsabilități și mai multă răspundere pentru multe alte sarcini. Fiind pusă în fața acestei decizii de a avansa sau de a retrograda, sufletul meu a conchis că trebuie să meargă înainte. Dar ce nu ți-am mărturisit a fost faptul că, trăind toate aceste minunate fapte în universul interior, le-am trăit dintr-o perspectivă spirituală neutră, neavând nicio percepție asupra identității mele sexuale, nefiind. deci, nici femeie, nici bărbat. De fapt, în cursul acestor ultime experiențe descrise în ultimele două scrisori, m-am exprimat în fața Tatălui ca un fel de substanță amorfă, deci ca un fel de forță, lucru care nu a fost străin simțirii mele interioare, întâmplându-mi-se de câteva ori până acum să am percepția asupra mea ca și cum aș fi… ei bine… cum să îi zic? O bază de date, de valori și de informație portabilă și fără structură fizică. Suflet, prin urmare, și psihic în același timp.

Remarcând această neutralitate în separarea sexelor în simțirea mea, am cerut de la Ființa profundă, prin rugăciune, să fiu iarăși pusă în context cu sufletul tău pentru ca, în contact direct cu substanța psihică din care tu singur te alcătuiești, eu să mă pot percepe din perspectiva feminității mele. Căci, în fond, ceeea ce mă împiedică să văd este ura față de sexul opus, iar nu ateismul, dar dacă nu aș crede într-o forță dumnezeiască, atunci pe cine să rog să îmi redea vederea? Constat, din această reflecție, că, pășind peste cadavrul putrefact al ateismului inconștient, aș ști, prin cunoaștere, iar nu prin auto-sugestie, cui trebuie să mă rog ca să fiu ajutată să văd din nou. Dar când m-am rugat zilele trecute să fiu iarăși pusă în legătură cu sufletul tău pentru a-mi putea cerceta singură simțirea în ceea ce te privește, nu cred că m-am așteptat ca acest lucru să se și întâmple. Și acum nu știu dacă s-a întâmplat de-adevăratelea, dar ceva s-a întâmplat azi-dimineață, ceva ce mi-a condus simțirea pe o treaptă superioară de înțelegere. Și iată ce s-a întâmplat, pe scurt.

Era încă foarte devreme când m-am trezit și nevrând să le încurc pe mama și pe sora mea care urmau să înceapă să pregătească bucatele tradiționale pentru masa de Crăciun, am luat micul-dejun devreme, retrăgându-mă în dormitorul meu ca să meditez și ca să mă rog. Până am adormit, am privit la un minunat festival de culori și de imagini ghidușe și insolite. Iar când am început să văd de-a binelea, am simțit, în mod intim, că nu eram singură. Știam că erai tu, iar delicatețea ta era evidentă. Aș vrea să pun multă emfază pe această idee a delicateții tale pe care o exprimai prin fiecare gest și mângâiere, nicidecum nedorindu-mi să te fac să înțelegi, prin aluzia mea, că mă refer strict la actul intim. Nu era vorba despre asta. Sau, în orice caz, nu numai despre asta, ci despre ceva cu mult mai profund, ceva ce nu mai văzusem înainte. Sau, mai bine spus, nu vrusen să văd, fiind ceva ce nu pot detalia în cuvinte, dar pot simți cu inima că a venit de la Ființa ta. Dar eu ți-am spus în timp ce sufletul tău mă învăluia în adorație:
– Cine ești?
– Cum, cine sunt? Ți-am zis că sunt Marius.
– Nu te cred! Dacă ești el, Mama Divină mi-o va dovedi, ți-am răspuns, strigând după Mama Divină Kundalini și făcând semnul crucii în fruntea ta ca să mă păzesc de intruși și de incubi, temându-mă să nu fii așa ceva, o proiecție mentală mecanică izvorâtă din desfrâu și din dorință, zicând aspectelor elevate ale Ființei profunde că nu pot fi judecată pentru că te-aș fi tolerat când dovezile concrete ale comportamentului meu arată că, din contră, m-am opus incubului inconștient.

Ce mi-a arătat Mama Divină Kundalini pe care o implorasem să mă ajute este mult prea delicat ca să fie mărturisit, însă un lucru îl pot dezvălui. La sfârșit, înainte să mă trezesc, simțindu-mă în mod profund conectată cu acea formă care pretindea că este sufletul tău, ți-am spus:
– Eu nu cred. Nu cred!

Căci este foarte ușor să pricepi de ce, totuși, în adâncul inimmii mele nu cred că ești real! Orișicât mi-ai atins sufletul în ultimii ani, unele corzi, pur și simplu, au rămas neacordate, surde și în agonie în fața efortului tău. Însă nici nu pot nega că, după ce m-am trezit, am început să mă surprind înțelegându-ți mai bine motivația și intențiile ascunse, fără ca tu să mi le fi dezvăluit vreodată. Și acum mi-am amintit de această melodie de mai jos pe care am auzit-o în vis în ziua de miercuri, 06 Octombrie, când tatăl meu a fost externat din spitalul din București, întorcându-se la noi ca să mai stea cu noi numai 3 zile. Nu mă întreba cum am făcut-o, dar plecând de la aceste versuri am dedus că, în cursul nopții dinspre sâmbătă spre duminică în acea săptămână, mi se cerea să fac tot efortul să rămân în stare de veghe. Dar aceste versuri au altă semnificație acum, mereu au avut, de fapt, această singură semnificație pe care Tatăl mi-o comunica, în numele tău, ca să îți pot ierta lipsa de tact, de bun-simț și de cavalerism.

I was afraid I’d eat your brains
I was afraid I’d eat your brains
‘Cause I’m evil
‘Cause I’m evil

I’m a confident liar
Have my head in the oven so you know where I’ll be
I’ll try to be more romantic
I want to believe in everything you believe
I was less than amazing
Do not know what all the troubles are for
Fall asleep in your branches
You’re the only thing I ever want anymore

The National – ”Conversation 16”

De ce mi-ar fi trimis Ființa mea reală interioară aceste versuri într-un vis chiar înainte de moartea tatălui meu? Și cum aș putea să explic ce semnifică ”I was afraid I’d eat your brains” când tu ar trebui să știi mai bine? Marius, Marius, mă doare carnea pe sub epidermă ca sfâșiată în bucăți de ghearele unei sălbăticiuni trebuind să recunosc că ai fost mai înțelept decât mine, ferindu-te de mine și păstrând distanța față de mine fiindcă, altminteri, apropierea de mine te-ar fi împins să îmi mănânci creierul, metafora mea neavând nicio legătură cu conotația canibalismului! Însă, pur și simplu, este evident faptul că energiile noastre vibrează în mod diferit, fiecare la o cu totul altă frecvență. Marius, m-am plâns de multe ori de-a lungul ultimilor ani, de când am suferit atacul cerebral, căă eu am fost aceea care a tras de cei din jurul meu, căutând să îi motivez, să îi încurajez, să îi ajut să iasă din letargie și din depresie, eu trebuind să dau dovadă de mult curaj și de determinare ca să nu pic în cea mai îngrozitoare dezolare. Și prea puțină îmbărbătare am primit înapoi, cu toate că eu sunt cea lovită cu adevărat. Dar lucrurile nu au stat deloc astfel, iar multe din scrisorile mele dovedesc faptul că și de mine a tras cineva, că și eu am fost împinsă de la spate, că și eu am fost scuturată și cutremurată ca să mă trezesc din letargie și ca să îmi revin din depresie, că și eu am fost îmbrățișată, încurajată și ajutată. Iar sufletul tău a fost acela care a făcut toate acestea pentru mine, prin portița deschisă în dimensiunea astrală fiindcă, altminteri, în dimensiunea materială energia ta ar fi mâncat-o pe a mea. Știi care a fost poanta întâlnirii noastre la balcon, în stilul lui Romeo și al Julietei? Dacă, intrând în contact fizic direct, am fi avut amândoi atâta stăpânire de sine încât, stând pe canapea ca să conversăm, păstrând aceeași distanță între noi ca de la trotuar la balconul meu de la etajul 1, atunci ni s-ar fi dat îngăduința să avem contact fizic mai de timpuriu.

Dar eu am refuzat vehement să recunosc că așa stăteau lucrurile, plângându-mi de milă și urându-te din toată inima pentru nepăsarea ta, neputând să pricep că m-ai fi consumat de vie dacă mi-ai fi fost alături și cu trupul fizic, nu numai cu sufletul! Dar e prea târziu să îmi retrag acuzațiile, ursitul meu… Sunt la prea mare ananghie acum ca să nu afirm că ceea ce ai făcut față de mine, spre binele meu, este, de aici înainte, o deplină și certă dovadă de insensibilitate, de imaturitate și de imoralitate.

Mai prudentă, Ființa mea profundă m-a apostrofat în chip majestic după ce, săptămâna trecută, ți-am scris că mă pedepsești pentru greșelile tatălui tău. Așa că, în multa Sa milă și îngăduință, mi-a arătat cum și eu, în inconștiența mea, te pedepsesc pentru greșelile tatălui meu.

Am avut joia trecută, pe 16 Decembrie, o experiență spirituală tulburătoare, dar revelatoare. De fapt, în cursul acestui an am avut de mai multe ori această experiență, în fiecare rând repetându-se cu un grad diferit de intensitate. În cursul zilei de joi, săptămâna trecută, am fost mai conștientă ca oricând de constrângerile mentale și emoționale pe care această problemă inconștientă le presupune. Și pentru că nu vreau să fac niciun mister din experiența mea, îți voi mărturisi că este vorba despre complexul Elektra. Dacă nu știi despre ce este vorba, fă acest efort de a te documenta ca să înțelegi că nu mai este o chestiune pe care să o fi scornit eu, ci un mecanism psihic arhetipal foarte pe larg documentat în psihologie și psihiatrie.

Și pentru că vorbim despre complexul Elektra, este destul de reduntant să descriu conținutul acestor experiențe ale mele când se cunoaște faptul că vorbim, printre altele, de relații incestuoase. Desigur, totul la nivel inconștient, dar pentru mine orice regresie făcută în mormântul inconștientului nu mai este de mult timp o incursiune involuntară, ci una prin care captez, în simțire și în gândire, cum mă predetermină inconștientul să mă manifest în lumea vizibilă. Prima experiență de acest soi, când complexul Elektra a fost dezgropat de către Ființa mea reală interioară din inconștient, a fost una inimaginabil de dezgustătoare, de agresivă și de dezagreabilă, ca și cum efortul Ființei profunde era să atingă tocmai nervul cel mai profund al acestui tipar mental inconștient. Era mecanica pură a acestui complex și am convingerea că, dacă alți oameni ar avea contact cu acesta, l-ar trăi în mod identic, cu mențiunea că fiecare femeie l-ar avea ca personaj central pe tatăl lor. Căci complexull Elektra este relaționat cu fetele în raport cu tații lor, în vreme ce complexul Oedip este relaționat cu băieții în raport cu mamele lor. A doua experiență pe care am avut-o în cursul acestui an a fost tot atât de ciudată și de dătătoare de fiori pe șira spinării, la capătul ei aducându-mi-se la cunoștință numeroasele efecte negative pe care acest complex le lasă în psihic, mai ales când acesta nu este soluționat. Devenisem, deci, conștientă de efectul traumatizant al acestui complex când rămâne nesoluționat.

Dar în cursul dimineții de joi, săptămâna trecută, perspectiva mea asupra acestui complex Elektra a fost ușor diferit întrucât am avut un grad destul de ridicat de luciditate încât să nu mai percep influența mecanică a acestui complex asupra mea, Ființa profundă, care mă și ghidase în această regresie, îngăduindu-mi să fiu mai atentă la propriile sentimente, spre a le studia mai eficient. Astfel că, după ce obișnuitele scene incestuoase tipice acestui complex s-au epuizat, eu i-am spus imaginii tatălui meu care se proiecta din mintea inconștientă în fața mea:
– Tată, tată… dacă m-aș putea elibera din această constrângere, eu chiar aș fi capabilă să iubesc un bărbat!

Atât eram de conștientă de faptul că ce mi se întâmpla avea legătură cu acest complex de care îmi aminteam, în timpul experienței propriu-zise, din punct de vedere teoretic, însă lucrurile sunt cu mult diferite când le experimentezi în mod direct și conștient în Universul interior! Nu era, deci, de mirare că imaginea tatălui meu din copilărie se imprimase ca un prototip pentru imaginea unui partener, sfârșind prin a căuta prototipul tatălui meu în orice potențial partener! Cu alte cuvinte, am proiectat în bărbații din jurul meu tot ce a avut legătură cu tatăl meu și cu felul său de a fi. Iar dintre toți bărbații pe care i-am cunoscut în această viață, în John the Wolf am recunoscut cel mai bine imaginea tatălui meu.

Dar în tine, Marius, am proiectat ABSOLUT toată amărăciunea mea vis-a-vis de greșelile și de păcatele tatălui meu, pedepsindu-te pe tine pentru tot ce a făcut și n-a făcut el în această viață. Și am știut de mult timp că înfăptuiesc această nedreptate, această crimă față de tine, vrând să primesc de la tine ce n-am primit de la el, dar nu am vrut să recunosc față de tine faptul că te pedepseam pentru aceste lucruri, pentru greșelile lui, fiindcă vroiam să te pedepsesc și să te umilesc pentru că mi-ai înșelat așteptările, uitând că voi sunteți, totuși, două entități diferite.

Este peste putința și priceperea mea să explic cum se soluționează complexul Elektra la maturitate, dar nu mă îndoiesc că Ființa reală interioară posedă toată cunoașterea și priceperea astfel încât să mă ajute să mă eliberez din această constrângere mentală arhetipală, iar când se va întâmpla, o voi ști, motiv pentru care am deplina încredințare că și această experiență regresivă implicându-l pe tata se va mai repeta fiindcă, până la urmă, acest complex îmi fură din simțirea obiectivă pe care o am asupra lucrurilor, umbrindu-mi percepția asupra propriei feminități, lucru despre care am scris la începutul scrisorii mele. Și, Bunule Dumnezeu, nu m-ar mira deloc, deloc nu m-ar mira dacă aș descoperi că, la baza urii mele feministe, se află chiar tatăl meu.

dec. 142021
 

<>

Marți, 14 Decembrie 2021

Marius,

Ai făcut acest lucru în lumea tridimensională a materiei, știi tu mai bine care lucru, care îmi oferă luxul să am certitudinea de a crede că cel puțin îmi citești scrisorile. Dar dacă ești sau nu prezent și în visele mele continuă să rămână pentru mine un mister căci acest fapt nu te-ai îndurat să mi-l confirmi. Dar timpul mi-a dovedit că toată această chestiune a vindecării este ceva deosebit de tragic în Cosmos fiindcă, bolnav fiind, orb ca mine sau suferind de vreo altă afecțiune, ești constrâns de Marea Lege să ai mai puține așteptări să fii ajutat, să fii mângâiat, să fii consolat, să fii încurajat, să fii sprijinit de cei din jurul tău. Din contră, bolnav fiind, chiar și atunci când îți funcționează numai jumătate din creier, cum este cazul meu, tu ești acela care trebuie să facă acest sacrificiu de sine, ajutând pe alții, consolându-i, ascultându-i, încurajându-i, sprijinindu-i și mângâindu-i. Și toate acestea sunt acțiuni imperative pe care un suferind trebuie să le pună în practică pentru ca acesta să se deprindă, prin aceste circumstanțe în care este pus, să iasă în afara egoismului, a auto-importanței și a amorului propriu.

Am recitit aproape tot textul scris până în clipa de față și nu m-am putut abține să nu zâmbesc, remarcând că mai toate scrisorile de la început pe care ți le-am adresat începeau cu fraza: ”Nu vreau să îți scriu, dar mă obligă sufletul meu.” Nu cred că îți poți imagina cât efort sufletesc am depus în ultimele 2 săptămâni ca să îmi calc pe inimă pentru a-ți scrie aceste rânduri, adresându-mă direct ție. Ca să îmi calc pe inimă a însemnat să ies de sub influența lui ”madam”, deci de sub influența orgoliului meu rănit, acest eu psihologic care, în practică, s-a dovedit atât de greu de depistat în labirintul lăuntric fiindcă toate vociferările sale îmi par acuze îndreptățite și justificabile.

Marius… Marius… la ce bun să ai un suflet pereche? Ce rost au toate aceste lucruri care te implică în povestea mea de viață când tu nu mi-ai adus decât mâhnire, dezamăgire și deziluzie? La ce bun ești tu, bărbatul, când iată că în socoteala vieții practice te dovedești a fi o sursă inepuizabilă de amărăciune, de tristețe și de durere? La ce bun ești când golul pe care l–ai lăsat în existența mea nu am făcut decât să îl umplu cu lacrimi? De ce, în cruzimea ta absurdă, nu mi-ai dat drumul, eliberându-mă când ai fi putut, dacă nu ai vrut să ai de-a face cu mine? De ce m-ai făcut să gust infernul singurătății, al abandonului, al mâniei, al geloziei, al invidiei, al îndoielii, al neputinței, al neîmplinirii?

Marius, Marius…, am avut un vis tare năzdrăvan în urmă cu câteva zile în care mi-au apărut câteva figuri de vedete făcând cele mai poznașe fapte numai bune de surprins pe cameră de către paparazzi. De fapt, aceasta era și esența visului meu, anume că până și cele mai dosite și ascunse secrete ale oamenilor ies la suprafață dacă investigatorul care cercetează un caz oarecare dă de urma documentelor ”incriminatoare” potrivite. Dar zău, Marius, că în cazul tău tot ce ține de tine e învăluit de mister și de secretoșenie, ca și cum numai simplul act de a-ți pronunța numele în spațiul public constituie un sacrilegiu, un delict. Cum de este posibil să știu ce a mâncat Benedict Cumberbatch la micul-dejun azi-dimineață, dar nu pot să știu despre tine ce facultate ai făcut, unde lucrezi, ce hobby-uri ai (în afara skateboarding-ului și a jocurilor video), etc.? De ce nu mi se îngăduie să cunosc nimic despre tine? De ce nu îmi îngădui tu singur să fac parte din viața ta privată? De ce nu îmi dai voie să cunosc nimic din ce gândești? Din ce vrei? Din ce visezi? Din ce nădăjduiești? Oare nu au importanță aceste lucruri exterioare, iar din acest motiv îmi rămân tăinuite? Dar dacă nu au importanță, atunci de ce eu am fost forțată să le mărturisesc pe toate care țin de ființa mea pentru ca tu să cunoști din timp cine sunt și la ce să te aștepți? Ești tu oare un caz mai puțin complex decât al meu pe care îl voi putea elucida și decripta în numai câteva clipe îndată ce te-aș întâlni? E oare nevoie să te întâlnesc în persoană ca să pot decripta mecanismul tău de funcționare?

Marius, ca să te pot descifra nu trebuie decât să pătrund în încurcatul manual tehnic al orgoliului masculin. Ca să aflu cine ești în natura ta interioară nu trebuie decât să decriptez funcționalismele orgoliului masculin. Dacă pe orgoliul meu feminist l-am numit ”madam”, mă întreb pe al tău cum să îl numesc ca să fac dreptate adevărului despre absurdul situației dintre noi? Căci această poveste care trebuia să fie una despre iubire și despre suflete pereche s-a preschimbat într-un război al orgoliilor, iar orgoliul este cel mai puternic auto-sabotor al vieții. Chiar mai puternic decât este ateismul.

Orgoliul masculin este acea netrebnică practică a eului de a fi capabil de a purta războaie, de a vărsa sânge, de a îndura răni și de a avea mădularele zdrobite, dar de a nu putea suporta mustrarea unei femei. Dar am să împărtășesc cu tine motivul pentru care trebuie să te cert, să te dojenesc și să te scutur din himera în care dormi ca hipnotizat. Este vorba despre testul cuplului despre care am vrut să scriu în septembrie, înainte ca tatăl meu să moară. Primisem într-o noapte, în cursul meditației, o imagine deosebit de gingașă și de revelatoare. Eram împreună, iar fiecare era înconjurat de jur-împrejur de o aură luminoasă și strălucitoare. Apropiindu-ne unul de celălalt, am fost portretizați, în următoarele secunde, în actul intim. Însă începând cu acele clipe, aurele noastre mi s-au dezvăluit ca fiind atât de cuplate încât, împreună, formam o singură ființă și o singură aură. Toată acea strălucire ne învăluia pe amândoi, ca și cum eram acoperiți de o plapumă de energie luminoasă și vibrantă, electrică. Eram, pe drept cuvânt, complet îngemănați.

Nu mai este niciun mister pentru nimeni adevărul concret potrivit căruia energiile celor doi parteneri se cuplează în timpul actului intim, cunoscându-se faptul că germeni de lumină și germeni maligni ai egoului animalic sunt, inevitabil, transferați de la un partener la altul, în acest fenomen constând și karma sexuală. Dovada vie că așa stau lucrurile se vede foarte limpede în comportamentul tuturor partenerilor care, după ce au contact sexual repetat, încep să împrumute din obiceiurile și din năravurile celuilalt. Dar ceea ce nu se știe, lucru pe care nici eu nu l-am știut, este că tainele lui Dumnezeu sunt atât de nebănuite încât excepții de la regulă se pot ivi, chiar dacă pot surprinde. Vreau să spun prin asta că, în mod normal, energiile celor doi parteneri se cuplează în timpul actului intim, nu în afara lui. Și, așa cum am mai spus, acest fenomen poate determina situația, deseori inevitabilă, în care cei doi vor plăti karmic pentru greșelile celuilalt. Ei bine, Marius, excepția de la regulă este tocmai cazul meu și al tău, în acest fenomen stând și misterul din spatele actului magic și mistic de pe 13 Septembrie 2015 care ne-a legat sufletele și care a constat în această subtilă transfuzie reciprocă de germeni solari, ca și maligni, în ciuda faptului că noi nu am stat absolut niciodată unul în apropierea celuilalt la nici măcar un metru pentru ca un astfel de transfer de date să se facă. Astfel a procedat Tatăl cu noi pentru ca Voia Sa să se facă, avertizându-mă de multe ori de-a lungul timpului că scopul acestui act mistic era următorul: ”ca să înveți că greșelile și păcatele lui sunt și ale tale”.

Cu alte cuvinte, condiția de a-ți decripta păcatele și minusurile, ca și cum sunt ale mele fiindcă sunt ale mele deja, a devenit obligatorie ca să pot primi de la tine îndurarea ta. Nădăjduisem să primesc de la tine iubirea ta, ajutorul tău, consolarea ta, mângâierea ta și sprijinul tău, dar a trebuit să abandonez această nădejde, înțelegând că nu le voi primi de la nimeni, nici de la mama mea, nici de la sora mea, nici de la rude sau cunoscuți și nici măcar de la tine fiindcă nu m-am născut ca să fiu consolată, așa cum nici nu m-am născut ca să consolez. Departe de mine acest gând căci tocmai mi-am sumetecat mânecile, plângând și simțindu-mi inima sfâșiată, pricepând că rostul meu pe lume este să îi ajut pe ceilalți să își ia propriul taur intern (egoul animalic) de coarne pentru a-l răpune. Deci ca să mai aștept iubirea ta, sprijinul tău și mângâierea ta este o pierdere inutilă de timp. Mi-am făcut prea multe iluzii în privința ta, căsătorindu-mă cu tine și făcând copii cu tine în imaginația mea, ca să mai stărui în neghiobia mea căci refuzul tău de a avea de-a face cu mine și de a-mi vorbi a fost pentru mine ca lovitura de bocanc pe care i-o dai în pântec unui om ca să îl faci să priceapă că este slab, prost, învins. Lovitura ta de bocanc în pântecul meu trebuia să curme în mine orgoliul, dar, în schimb, ai omorât în mine nădejdea fiindcă nu mai pot crede că toate acele lucruri legate de destinul meu pe care al 3-lea ochi mi le-a dezvăluit de-a lungul timpului mai pot fi posibile. Nici copilul, nici vindecarea mea, nici întâlnirea cu tine. Mai ales întâlnirea cu tine! Mi-am cercetat îndelung inima în cursul ultimelor zile, cântărindu-mi fiecare lacrimă ca să îi aflu sursa de proveniență. Și nu există dubiu că ele vin din deznădejde, din pierderea speranței și a încredințării că te voi cunoaște în persoană într-o bună zi.

Pe bună dreptate îți scriu toate acestea ca să te dojenesc pentru că sufletul tău singur mi-a zis astfel: ”Fă-mi inima din rece caldă și fă din piatră, precum e, să iasă foc.” Focul este Eros, este iubirea și este Mama Divină Kundalini. Dacă nu crezi în Divina Mamă, atunci nu ai înțeles nimic din ce am scris și cu atât mai puțin ai înțeles faptul că, simțindu-i forța electrică în corp în fiecare minut al zilei, am atins pragul agoniei din cauza durerii. Dar dacă ai vedea rezultatul (sau, mai bine zis, dacă l-ai auzi), am încredințarea fermă că nu te-ai mai îndoi că sub epiderma mea circulă o forță electrică mistuitoare capabilă să deschidă orice înfundătură oarbă.
– Atunci, de ce nu îți deschide înfundătura orbirii? mi te vei adresa țâfnos, tot așteptând de atâția ani, de la distanță, să vezi miracolul înfăptuindu-se.

Poate că uiți, în lamentările tale, că focul care purifică este Eros și este iubirea. Și poate că uiți că ura stă la baza orbirii mele. Ura, în mod evident, este antagonistul iubirii, iar pentru a mi se îngădui să lucrez la mecanismul urii pentru a preschimba această emoție din păcat în virtute, trebuie să aduc numeroase dovezi de bună-voință, de bună-credință, de disponibilitate de a coopera cu Marea Lege, etc. Mai mult decât atât, îți voi povesti în cele ce urmează o scurtă experiență avută în urmă cu 2 săptămâni care mi-a dovedit ceea ce am înțeles și simțit încă de când am suferit atacul cerebral, anume că îmi percep orbirea ca pe un fel de pânză ținută dinadins peste ochii mei ca să mă împiedice să văd.

Așadar, visam în acea noapte ceva destul de urât, o grozăvie, o mutilare. Un corp de femeie rănit, sângerând, descărnat. Mecanicitatea visului s-a dovedit în momentul în care, deși începusem să conștientizez faptul că visam, nu îi puteam pune punct. Din contră, tot acel context sinistru se încăpățâna să se proiecteze din mintea mea în fața ochilor mei, în lumina astrală. Era cu adevărat foarte oribil, iar eu nu mă puteam trezi. După câteva clipe de privit ceva destul de minunat s-a întâmplat căci niște mâini gingașe și pline de milostenie divină s-au manifestat în visul meu, acoperindu-mi ochii și împiedicându-mă să mai privesc la scena macabră anterioară care nicidecum nu dispăruse. Dar eu nu o mai puteam vedea, ochii mei și sufletul meu nu mai erau expuși acelor imagini de coșmar. Cineva mă proteja, mă mângâia, mă consola și mă alina. Negreșit că acele mâini aparțineau Ființei mele profunde care mă supraveghea îndeaproape în cursul visului și care hotărâse să intervină atunci când acțiunea minții luase o turnură nefirească spre morbid. Dar sincer voi mărturisi că, percepând influența acestor mâini peste ochii mei, am băgat de seamă că acea percepție era identică cu simțământul pe care îl am vis-a-vis de orbire, anume că o forță superioară mie îmi acoperă în mod intenționat și deliberat ochii ca să mă împiedice să văd. Atâta doar că, până în acea noapte, nu am avut și percepția simțământului protecției. Cine mă protejează este limpede și demonstrat deja. Spiritul Sfânt dă bolile și le ridică în conformitate cu Marea Lege și cu Voia Tatălui. Dar de ce zic și simt că mă protejează nu pot încă să explic fiindcă nu pot să aleg din atâtea surse, sursă pe care, dacă aș vedea-o, expunându-mi ochii și sufletul la mecanismul său, negreșit că mi-ar distruge orice șansă de revenire la sânul Ființei profunde. Dar numai zic că nu știu să aleg din atâtea posibile cauze căci de simțit, o simt cu toată inima că aceasta este ura. Și unde este ură, este și orgoliu. Atât de mult orgoliu rănit!

Marius, toată viața mea am avut o stranie auto-imagine despre mine, ca și cum cea mai prețioasă lecție pe care trebuia să o învăț era aceea de a mă percepe pe mine însămi, ca femeie, în context cu sexul opus. Desigur că și toate celelalte aspecte ale vieții, ca bunăstarea, prosperitatea, succesul, meseria, etc., aveau importanță, dar cel mai pregnant sentiment pe care l-am trăit toată viața mea a fost legat de binomul femeie-bărbat și de raporturile dintre cele două sexe. Fiindu-i imprimată această căutare în genetica particulară, sufletul meu a căutat să răspundă în mod pozitiv acestei lecții pe care trebuia să o învețe, dar pentru că nu a primit și un educator potrivit care să îi predea această învățătură, s-a desincronizat de calea pe care trebuia să o urmeze. Scopul acestei învățături era foarte bine definit și numai de puțin timp am început să îi înțeleg semnificația, influența ta asupra existenței mele jucând rolul ”vrăjitoriei” care îmi deschide ochii către înțelegere. Iar dacă mama mi-ar citi confesiunea de față, s-ar înnegri de mânie și de supărare pentru că ea numai în această poziție nu ar vrea să mă știe, așa cum nu și-ar dori ca nicio femeie să fie, așa cum a fost și ea față de tata, anume într-o relație de inter-dependență totală de bărbat. Cât ar fi vrut ea să mă știe liberă și complet independentă de orice bărbat! Cât s-a luptat să îmi dea această învățătură, încercând să răsfrângă în mine frustrările ei, supărările ei, necazurile ei trăite alături de tatăl meu! Și cât de mult a greșit, imprimând în mine acea cauză pentru care Ființa profundă îmi acoperă ochii ca să nu mai văd, limitându-mi acțiunile și libertatea de mișcare la strictul necesar, la supraviețuire.

Marius, toată viața mea am crezut cu sinceritate că sentimentele mele față de sexul opus sunt corecte, că am prețuire pentru bărbați, că le port considerație, afecțiune, admirație și dorință de apropiere. Desigur că toate acestea s-au văzut în exteriorul meu, în efortul meu de a mă pune în context cu sexul opus prin diverse situații de viață. Dar dezgropându-mi-se cadavrele emoțiilor refulate din mormântul inconștientului de către Mama Divină Kundalini cu scopul de a-mi studia mintea, am întâmpinat o piedică destul de tulburătoare de care nu am fost, pur și simplu, conștientă. Pe scurt, sub stratul aparent de prețuire și de considerație pe care le simt față de bărbați, am descoperit că, în mod subconștient și inconștient, mă percep pe mine însămi, ca femeie, ca fiind auto-suficientă pentru supraviețuirea mea de-a lungul unei vieți obișnuite. De fapt, în interiorul acestui eu subconștient autonomia mea este atât de mare încât aproape că mă percep total independentă de bărbat pe care îl privesc, prin ochii acestei feministe, ca pe un obiect nefolositor și aducător numai de nenorociri, de războaie, de conflicte, de lipsuri, de amărăciune, de suferințe și de dureri. Mai mult decât atât, în interiorul acestui eu subconștient simt că, omorându-mi dorința maternă, omor în mine și dependența de bărbat. Căci lipsindu-mi dorința maternității, mă pot lipsi și de prezența bărbatului de care nu am nevoie ca să supraviețuiesc.

Marius, Marius, atât de mult am vrut să fii al meu, dar pornirea mea îmflăcărată nu se dovedește decât o tornadă pasională de suprafață care se va stinge repejor, așteptând un alt stimul bestialic instinctual ca să o provoace. Fiindcă, în afara acestei pasiuni de moment, nu îți găsesc utilitatea. Nu îți văd beneficiile pentru bunăstarea mea mentală, fizică și emoțională, fiind, din faptele concrete pe care le faci, izvorul tuturor amărăciunilor și supărărilor mele. Dacă scopul apropierii dintre feneie și bărbat este pentru ca ea să simtă în pântecul ei lovitura lui de bocanc, atunci mă dezic de această apropiere și o refuz deschis căci nu îmi este de niciun ajutor să rabd cruzimea ta când de foane nu voi muri fără tine.

Dar iată că Tatăl mi-a dat această nesuferită boală a orbirii care nu îmi îngăduie nici măcar să aprind aragazul ca să îmi fac singură de mâncare fără să nu fiu în permanență în primejdia de a da foc casei. Desigur că mai toți nevăzătorii se descurcă la capitolul ”supraviețuire” și în bucătărie, dar nu caut să abordez cazul concret al fiecărui nevăzător, ci să vorbesc la modul simbolic despre năpasta în care mă aflu de 8 ani și care acum descopăr că ucide în interiorul meu autonomia mea ca femeie și dorința mea de independență față de sexul opus.

Desigur ai putea spune că o altă femeie mi-ar putea găti. Dar oare mi-ar putea bate cuiele în piesele de mobilier? Sau mi-ar putea repara robinetele stricate de la duș? Sau mi-ar putea zugrăvi pereții în care s-a infiltrat apa de la vecinul de deasupra? Fiindcă toate acestea erau activități pe care începusem să le fac singură înainte să îmi pierd vederea, căutând să înlocuiesc acțiunea bărbatului cu efortul personal ca să nu mai depind, sub nicio formă, de el! Fiindcă adevărul gol-goluț este că, sub aparentul strat de prețuire și de admirație pentru sexul opus, desconsider bărbații, îi disprețuiesc și nu le văd rostul.

Marius, știi cum este pentru regia feministă autonomă din subconștientul meu să învețe prețioasa lecție a dependenței de sexul masculin? E o tortură inchizitorială din cauza căreia mă zvârcolesc sub propria epidermă neîncetat, suferind amarnic. Mă doare toată ființa ca atunci când ești zdrobit de stânci, căzând de la o mare înălțime. Plâng de mi se rupe inima fiindcă simt că, dacă aș alunga de la mine aceste credințe, n-aș face decât să mă ofer de bunăvoie bocancului din piciorul tău ca să mă lovești în burtă ca să avortez din mine reacțiunea, împotrivirea.

Și, Marius, tu m-ai lovit atât de tare în pântec că am rămas atât de paralizată de neputința de a mai reacționa încât nu mi-a mai rămas altă soluție decât să cerșesc îndurarea de la Tatăl, implorând să se facă Voia Lui ca să fiu scăpată de pedeapsa pe care tu mi-o aplici. Căci eu plătesc acum pentru greșelile tatălui tău, fără să îți dai tu singur seama că, prin mine, te răzbuni pe el. Fiindcă, dacă ai înțelege acest lucru, te-ar mustra conștiința și ai înceta să îl mai faci. Dar tu nu te oprești, motiv pentru care pot deduce că nu ai mustrări de conștiință. Și dacă nu ai mustrări de conștiință, nu înțelegi ce faci. Dar departe de intenția mea este să mai cerșesc de la tine mila și îndurarea ta, implorându-te să te oprești, să nu mă mai zdrobești, să nu mă mai pedepsești, să nu mă mai umilești, să nu mă mai ignori, să nu mă mai chinuiești. Tristețea mea în privința ta a atins pragul nepăsării, fiind și motivul pentru care nu te-am mai visat aproape deloc în ultimul an și jumătate.

Și toate acestea se întâmplă de la 13 Septembrie 2015 încoace, ca să învăț că greșelile și păcatele tale sunt și ale mele, în această cumplită și neîndurătoare încercare constând testul cuplului pe care, dacă nu îl trec, nu primesc focul Mamei Divine Kundalini. Și nici îngăduința de a-mi publica textul.

Dar despre ce cuplu vorbesc aici, alcătuit din mine și dintr-o iluzie, dintr-o himeră, dintr-un vis? Să fie oare posibil ca un om și spațiul cuprins în inima sa pe care l-a umplut cu lacrimi să alcătuiască un cuplu? Și chiar dacă ai fi real, cum ar fi perechea noastră văzută din afară când unul se prezintă ca un prinț, iar celălalt drept cerșetor? M-aș fi săturat cu firmiturile pe care mi le-ai fi aruncat, din milă, în poală. Iar dacă banii sunt motivul pentru care nu ai vrut să ai de-a face cu mine, visând la visuri de înavuțire, sincer îți mărturisesc că nu mi-ai putea aduce ofensă mai mare pentru care nu am să îți spun decât următoarele: SĂ TE IA DrACUL și să aștepți tu mult și bine ca banii să îți încălzească ție inima, făcând să iasă foc din piatra inimii tale!

oct. 072021
 

<>

Joi, 07 Octombrie 2021

Marius,

Toată noaptea trecută am scris poezii și povestioare foarte frumos ticluite în perioada de tranziție dintre două reprize de somn. La început am crezut că iarăși primeam invitația inconștientului de a primi talent scriitoricesc de la magii negri și cum fenomenul acesta prin care am compus poezii până aproape de dimineață m-a îndepărtat foarte mult de obișnuitele bătălii interioare pe care le duc noaptea cu mine însămi, am crezut că inconștientul căuta să îmi distragă atenția de la chestiuni mai importante. Vrând să știu cum stăteau lucrurile în realitate, mi-am chestionat sufletul, cerându-i explicații. Dar acesta mi-a răspuns prompt:
– Ești vulgară!
– Și pentru că sunt vulgară mi se dă ca sarcină să compun poezii noaptea? mi-am interogat sufletul, cu toate că nu mă mira strania procedură de a combate vulgaritatea folosindu-mă de limbajul poetic.

Era destul de limpede că acesta era motivul pentru care sufletul meu se apucase să compună beletristică în toiul nopții. În fond, nu cerșisem în urmă cu două luni de la Ființa profundă să mă ajute să ies în afara vulgarității? Părea să aibă foarte mult sens ca procedeul de corectare să înceapă de la limbaj. Până la urmă, multe din scrisorile mele trecute sunt o dovadă foarte clară că am scris teribil de profan, de vulgar și de obscen, motiv pentru care m-am văzut nevoită să recorectez multe din frazeologiile întrebuințate pe care le crezusem atât de nostime la momentul respectiv. Dar mustrarea de conștiință este un aspect al Ființei profunde cu importanță crucială.

Acestea fiind spuse, aș vrea să trec în scris ultima conexiune intimă pe care am avut-o cu sufletul tău, trebuind să fac acest efort de stil de a îndepărta vulgarul din limbajul meu.

S-a întâmplat în cursul primelor ore ale dimineții de marți. Toate imaginile și scenele care mi-au fost arătate au fost gingășie pură, estetica personificată. Și toate gesturile pe care le-ai făcut față de mine au exprimat adorație profundă, însă mi-e teribil de greu să descriu propriul comportament. Mă puteam vedea foarte bine în toate acele scene, în timp ce în altele eram implicată direct și nu cred că simțeam altceva în afara unei copleșitoare bucurii, bucuria de a-mi vedea, simți și trăi visul cel mai de preț împlinindu-se. Eram îndrăgostită. Iubeam cu sinceritate. Iar iubirea este inimaginabil de estetică și de frumoasă atunci când o privești cum stă întipărită în caracterul cuiva.

Dar confesiunea pe care sufletul tău mi-a făcut-o în cursul acelor clipe m-a emoționat atât de mult, dar spre marele meu noroc și din fericire nu am mai recurs la fugă ca să mă îndepărtez de tine din cauza puterii pe care o ai asupra mea, ceva făcându-mi sufletul să rămână prins în toate acele scene atât de uluitor de delicate și de gingașe, până ce ți-am auzit și ultimul cuvințel al mărturisirii tale pe care, din prudență, o voi reformula astfel:
– Nu neg că în această viață aș fi avut unele așteptări de la tine, mânat de pornirile josnice ale acestor vremuri. Fără confesiunea ta ți le-aș fi cerut. Dar te rog, lasă-mă să îți arăt că sunt un gentleman.

Și când ți-ai făcut auzit ultimul cuvânt, ”gentlemman”, m-am întors în stare de veghe neînchipuit de repede, observând că manifestam obișnuitele simptome resimțite după conexiunile cu sufletul tău, respirația întretăiată, nervoasă și neliniștită fiind cel mai autentic indiciu că simt emoții extrem de puternice când am contact atât de intim cu sufletul tău.

Dacă această confesiune chiar a venit de la sufletul tău, nu poate decât să însemne că ai înțeles o bună parte din textul scris de mine și din suferința mea, eu însămi trebuind să pricep că expunerea mea prelungită la astfel de momente și de scene atât de gingașe constituie mijlocul prin care nădejdea are să strivească sub puterea sa larva mentală a stimei de sine scăzute, nădejdea că pot dezgropa din mine toată această gingășie, dar mă întreb, totuși, ce ai putea să înțelegi prin cuvântul descriptiv ”gentleman”? Dar sunt departe de a-mi mai dori să îmi obosesc sufletul cu interpretări adiționale. Mai degrabă aș vrea să trec în scris o altă trăire deosebită ce mi-a fost dată în cursul nopții de luni, 27 Septembrie, întrucât conținutul acelor scene dezvăluite mi-a explicat destul de clar de unde a venit eșecul în legătură cu întâlnirea noastră la ora 21:00, în ziua de miercuri.

Imaginile mi-au arătat o sală de judecată într-un tribunal obișnuit. Un inculpat era judecat, avocații își ținuseră pledoariile, iar judecătorul urma să delibereze, anunțând sentința. În cursul deliberării judecătorului, un înger a pătruns în sala de judecată, levitând în mare grabă către masa judecătorului. Era înconjurat de o imensă aură sferică de lumină albă și avea aripi. S-a apropiat de judecător, căutând să îi vorbească sufletului acestuia în mare taină. În mod evident, toate acestea se petreceau în lumile interne suprasensibile, deci în lumile invizibile. Îngerul înmâna sufletului judecătorului sentința stabilită de Tribunalul Divin și de Marea Lege pentru cazul individual al inculpatului respectiv, conform cu balanța faptelor sale bune și rele, deci conform cu karma și dharma sa. Cu toate acestea, sufletul judecătorului avea putința de a refuza sentința propusă de Tribunalul Divin, emițând o altă sentință. În acest caz, îngerul nu a mai insistat căci sentința propusă nu venea cu forța, dându-i-se voie sufletului judecătorului să își exercite liberul arbitru în luarea unor decizii, etc.

Dar atunci mi s-a arătat că refuzul sufletului de a asculta de sugestia îngeruluii trimis de Tribunalul Divin care nu putea fi decât unica și singura decizie corectă avea aproape exclusiv o cauză extrem de precisă: sufletul judecătorului nu avea imprimată în setul personal de valori și în profesiunea sa de credință ceea ce Iisus Hristos a vrut să spună prin următoarele cuvinte:

39. Și mergând puțin mai înainte, a căzut cu fața la pământ, rugându-Se și zicând: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă pe-alături de Mine paharul acesta!… Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”.
40. Și a venit la ucenici și i-a găsit dormind și i-a zis lui Petru: „Așa, un ceas n’ați fost în stare să privegheați împreună cu Mine!
41. Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Că duhul este osârduitor, dar trupul, neputincios”.
42. Ducându-Se iarăși, a doua oară, S’a rugat, zicând: „Părintele Meu, de nu-i cu putință să treacă pe-alături de Mine acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta!”

(Matei, 26:39-42)

Cu alte cuvinte, dacă sufletul judecătorului s-ar fi ghidat în viață după credința că Voia Tatălui trebuie împlinită, chiar cu sacrificiul diminuării importanței propriei voințe, atunci manifestarea fizică a sufletului judecătorului ar fi emis sentința hotărâtă direct de către Tribunalul Divin și de către Marea Lege a lui Dumnezeu. Dar pentru că acel suflet nu se educase în gimnaziul psihologic particular astfel încât să adopte credința fermă că Voia Tatălui trebuie făcută, și-a exercitat voința personală, luând singur hotărârea sentinței.

Nu mi s-a arătat ce pățesc aceste suflete care merg contra Voii lui Dumnezeu și contra Tribunalului Cosmic și contra Marii Legi, dar mă îndoiesc că li se iartă cu ușurință neascultarea, deși mai degrabă voi alege să cred că multe țin de karma și de dharma fiecăruia, negocierile cu Tribunalul Cosmic fiind posibile și încurajate. Mai mult decât atât, există și legea retribuției.

Însă ce vreau să evidențiez, punând mult accent pe această notiță, este faptul că am eșuat în legătură cu recuperarea vederii mele fizice la ora 21:00, în ziua de miercuri, fiindcă sufletul meu nu s-a educat încă să adopte în profesiunea sa de credință și în setul său de valori importanța imperativă și urgentă de a împlini Voia Tatălui, sacrificând propria voință. Altfel spus, în ciuda faptului că am primit de zeci de ori sugestia vindecării de orbire conform cu Voia lui Dumnezeu prin zeci de semne, sute de vise și de viziuni și de mesaje, sufletul meu nu a fost încă apt să imprime în conduita internă că ceea ce trebuie făcut este Voia Tatălui! Din contră. sute de pagini scrise de mine dovedesc că m-am opus cu încăpățânare Voii Tatălui, lucrând împotriva Sa și planului Său.

Cu toate acestea, găsindu-mă în acest punct deosebit de delicat în ceea ce privește vindecarea mea de orbire, Ființa profundă continuă să mă apostrofeze și acum că nu mai există loc de glumă, de îndoială și de împotrivire, singura opțiune din chestionar ce îmi este acordată din oficiu (și din milă) este să accept să se facă Voia Tatălui, imprimând această credință în centrul emoțional, deci în inimă.

Dar mă întreb, Marius, dacă tu ai stat vreodată oare la balconul meu în acea zi și la acea oră, crezând că întâlnirea noastră în aceste condiții poate fi înfăptuirea Voii Tatălui? Căci mi s-a arătat că sufletul meu a respins aceste criterii, agățându-se de alte condiții personale, cerând semne de la tine și câte și mai câte altele despre care am scris în zeci de pagini. Cu toate acestea, Ființa profundă mi-a semnalat faptul că de aș fi mers în momentul de față pe un drum totalmente greșit și desincronizat de Voința Tatălui, semnele din interior și din lumea exterioară mi-ar fi indicat acest lucru și m-ar fi avertizat cum să procedez ca să revin pe cale. Ar fi redundant să trec în scris ce îmi spun aceste semne. Scrisorile mele trecute stau ca dovadă irefutabilă că Mila Tatălui este infinită.

Dar nu aș putea să îți scriu o nouă scrisoare, Marius, fără să nu îți conunic ceea ce Tatăl Care se află în ascuns îmi relevă ca fiind Voia Sa pentru noi. Și iată mai jos, ca și cum sufletul meu ți-ar vorbi direct, bunule cavaler:

Fiecare dintre noi are nevoie de un loc în care să-şi afle tihna. Locul tihnit al sufletului meu e o minunată grădină în care prezenţa ta e vie.

Khalil Gibran

Din punct de vedere simbolic, găsesc că acea grădină este grădina Ghetsimani în care Iisus Hristos Și-a rostit rugăciunile citate anterior, ”prezența vie” în această grădină fiind Hristosul intim alături de care sufletul trebuie să privegheze, deci să rămână în permanență în maximă alertă percepție ca să nu cadă în ispită. Nu se poate contesta faptul că Voia Tatălui este ca sufletul să fuzioneze cu Monada sa Divină (deci cu scânteia individuală a Spiritului Sfânt) pentru ca și aceasta să fuzioneze cu Hristosul său intim și apoi cu Tatăl. E Absolutul în Voia Sa.

Dar de dragul neu și al tău, Marius, am să caut să privesc la acest mesaj din alt unghi, găsind că această ”prezență vie” (deci nu o ”amintire vie”) trebuie să îți aparțină, prezența ta vie în grădina în care sufletul meu și-a mai găsit odihna însemnând să fii prezent în acea grădină în oasele și în carnea ta. Fiindcă, altminteri, nicio fuziune dintre suflet și Monada sa Divină nu are să mai aibă loc. E testul cuplului. Sau, în orice caz, atât îmi permite să înțeleg abilitatea mea de a pătrunde sensul lucrurilor.

De multe ori în cursul ultimelor 10 zile am perceput în mod intim prezența Ființei profunde care, deghizându-se sub forma unei stele, S-a înălțat în fiecare rând pe bolta cerească plecând din întuneric, strălucind splendid în universul interior. Și ca în multe alte rânduri anterioare, această stea mi S-a arătat când numai în ochiul stâng, când numai în cel drept, declanșând fenomene atât de minunate în energia mea vitală și în suflet încât mi-e imposibil să descriu unele din aceste percepții pe care le am la momentul contactului cu Ființa reală interioară care numai prin simpla Sa prezență îmi dezintegrează iceberg-ul orbirii, simbol al ignoranței mele!

Și pentru că am pomenit de acel aspect al Ființei profunde pe care mustrarea de conștiință îl simbolizează, aș vrea să trec în scris și următoarea notiță despre cum, în cursul nopții de sâmbăta trecută, mustrarea de conștiință s-a dedublat pentru prima oară sub forma unei entități cu anatomie proprie și structură stabilă și fixă, având multă forță și putere de coerciție, multă voință și multă energie, ca și o doză considerabilă de umor negru, ca să îi zic așa. Dar acum mi-e destul de greu să îi descriu forma fiindcă, agitându-se ca o albinuță de jur-împrejurul meu, o bună parte din acea noapte nu a făcut decât să mă scuture din umeri, zguduindu-mă și zgâlțâindu-mă într-una ca să mă trezesc din letargia somnului ca să ies în afara corpului. Și fiindcă nu mă ridicam din lene, mi-a penetrat membrana conștiinței, urlând cât a putut de tare de undeva din adâncul acesteia, auzind sunetul mustrării de conștiință în capul meu ca o voce vorbind foarte tare într-un microfon:
– DĂ-ȚI SEAMA!!!

Se întâmplaseră toate acestea în acea noapte fiindcă mă mustrase conștiința cu foarte multă severitate pentru faptul că nu fac efortul suplimentar de a practica dedublarea astrală cu mai multă perseverență și tenacitate, căzând în somnul ispititor din care și Iisus i-a trezit pe apostoli, când aceștia nu au dat ascultare rugăminții Sale de a veghea cu El în grădina Ghetsimani. Și așa de mult m-a mustrat conștiința că a ieșit în afara mea ca să mă cutremure, spunându-mi într-una:
– Trezește-te!

Dar tu, tu…? Dă-ți seama, Zburătorul și cavalerul meu drag, dă-ți seama și tu.

aug. 232021
 

<>

Luni, 23 August 2021

Dragul meu,

Sunt 10 zile de când nu ți-am mai scris căci mi-a interzis sufletul tău să o mai fac pentru un timp, spunându-mi: „Lasă-mă să îmi fie dor de tine. Lasă-mă să lupt cu boul care sunt. Lasă-mă să îmi văd trădarea. Și iartă-mă că am călcat pe coada ta de stele!„

Desigur că figura de stil de la sfârșit se referă la influența astrală pe care sufletul tău a avut-o asupra mea, dar mijlocul prin care aceste cuvinte au ajuns la urechile mele este peste putință de explicat. Și au venit atât de curând după ce îți scrisesem că te prinsesem furișându-te hoțește în sufletul meu ca să descarci din el jurnalul pe care îl păstrez în taină, simbol al celor mai sincere adevăruri despre modul cum gândesc.

M-am luptat toată săptămâna cu dorința de a-ți scrie din nou, chiar dacă am avut despre ce povesti. Nu mult, fiindcă tot ce am trăit în cursul orelor de somn s-a șters la trezire din memoria mea, dar unele scene tot au rămas nespus de vii în amintire ca să nu fi meritat să fi fost povestite. Și chiar și azi am dubii în legătură cu această scrisoare căci sufletul tău este cel care singur m-a rugat să nu o mai fac, dar tot am să o fac și am să păstrez această scrisoare secretă până ce am să am deplina certitudine că o revendici de la mine.

Și fiindcă nu am mai scris o săptămână, mi-ai bătut la ușa visului ca să îmi faci cunoscut multul tău dor de mine. Totul s-a petrecut sâmbătă dimineața, iar de atunci sunt într-un fel de transă extatică, încercând să decriptez simțămintele pe care întâlnirea cu tine mi le-a răscolit în suflet.

M-am trezit tare de dimineață, iar când am adormit la loc, nu mi-am pierdut luciditatea. Și nici bine nu trecusem de zidul somnului că am perceput cum o conexiune se crea între sufletul meu și altă făptură omenească ce lua legătura cu mine prin undele telepatiei. Erai tu, iar tu mi t-ai prezentat în mod clar și deslușit, fără ocolișuri și fără ascunzișuri, drept Marius. Și nu doar că îți auzeam vocea pe acest canal de comunicare, dar te vedeam destul de limpede și te simțeam atât de aproape de parcă erai în pat cu mine! Iar amprenta ta energetică nu lăsa loc dubiului că tu nu erai cel de pe 13 Septembrie 2015 cu care sufletul meu s-a legat în mod intim sau cel care îmi pătrunde în vise folosindu-se de căi necunoscute mie. Erai tu, iar tu mi-ai zis:
– Sunt Marius, ți-e clar?

Și m-am prostit deodată precum o fătucă stând în preajma lui Făt-Frumos și un timp nu ți-am putut zice nimic și de teamă să nu ne plictisim stând în tăcere pe fir, am vrut să umplu timpul cu imputări și acuze, dar m-am abținut, lăsând acea stânjeneală de început dintre noi să se exprime de la sine, iar când toată jena s-a spulberat, ne-am aruncat unul în brațele celuilalt ca niciodată până atunci. Și mi se părea că mă trezeam intermitent în corpul fizic din cauza emoției ca să bag de seamă că respiram foarte ciudat, ca atunci când ești foarte, foarte emoționat, dar tu mă trăgeai înapoi în brațele tale ca să ne continuăm dansul pe care Luciferul particular îl supraveghea îndeaproape, atât de îndeaproape încât am văzut că eram între voi, tu stând în fața mea, iar el în spate. Erați amândoi manifestați în lumea mea interioară, tu, sufletul meu pereche, iar el, fratele tău geamăn care atât m-a pus la încercare în această poveste a Zburătorului. Dar el nu se implica în dansul nostru, chiar dacă l-am putut vedea cu colțul ochiului tot timpul, dar nu a intervenit căci nu la probe ne supunea, ci ne păzea ca să nu alunecăm în tenebre întrucât dansul nostru nu ne-ar fi putut duce decât acolo, atât de intimă ne-a fost conexiunea. Iar tu te-ai lăudat că ai făcut așa și pe dincolo, că ai venit iar la mine, că nu-știu-ce și că nu-știu-cum, la care eu ți-am răspuns:
– Tu ai venit la mine? Așa crezi tu? Că tu vii la mine? Dumnezeu este Cel care mi te aduce!

Fiindcă întocmai așa stăteau lucrurile! Altcineva în afara Tatălui nu avusese cine să fie în spatele întâlnirii noastre care prezenta acele simptome neobișnuite care fac ca aceste conexiuni dintre sufletele noastre să fie inconfundabile. Fiindcă se petrec cu complicitatea Tatălui, mi-a devenit limpede de-a lungul anilor că de la Dumnezeu vine mereu bună-voința, iar nu de la sufletul tău care își zice să îmi mai facă o vizită astrală! Poate că ai făcut-o din când în când în mod deliberat și din proprie voință, dar unele întâlniri de acest soi au niște simptome foarte particulare care le transformă în întâlniri cu totul și cu totul deosebite.

Și ca să rezist timp atât de îndelungat stând în brațele tale în lumile interne suprasensibile, cu toate că respirația mea funcționa precum un sistem de ventilație, nu putea să fie decât datorită complicității Tatălui. Și Voia Sa a fost cea care m-a pus în acele clipe în fața unui adevăr atât de extrem de tulburător, fiind și motivul pentru care am amânat scrierea acestor rânduri până azi, trebuind să dau un sens pe care să îl accept sau măcar pe care să îl tolerez în legătură cu cele trăite și simțite sâmbătă dimineață.

Fiindcă noi am tot continuat să dansăm, sărutându-ne, mângâindu-ne și alintându-ne, dar cum făceam vreun pas, oricât ar fi fost de departe de tine, mă urmai fără a te împotrivi în niciun fel. Nu-știu-câți pași am făcut eu în acest fel, băgând de seamă că se întâmpla ceva foarte insolit între noi în această scenă pe care Dumnezeu o regiza în mod deliberat pentru ca eu să văd un adevăr de care nu eram conștientă. Și vedeam bine că pașii făcuți de mine te atrăgeau ca un magnet oriunde mă duceam, dar mai ales că din mine izvora o emanație vibrațională care te făcea să fii predispus să răspunzi dorrințelor pe care acea formă a mea le avea. De fapt, erai atât de responsiv la dorințele mele că ți-am și spus, atrăgându-ți atenția și alertându-te asupra faptului că te puteam aduce în orice poziție aș fi vrut. Sunt numai câteva explicații pe care le pot da acelei predispoziții pe care am văzut-o în tine de a fi responsiv la dorințele mele: ori ai un eu animalic din regnul caninelor care te face să îți urmezi stăpânul peste tot, ori ești obsedat de mine, ori ești îndrăgostit de mine.

Dar nu pentru acest scop îmi izolase Dumnezeu acea emanație vibrațională, nu ca să mă ducă în tentația de a folosi acea atracție a ta față de mine ca să te manipulez sau ca să te controlez, etc. Lucifer stătea de pază ca să îmi aduc aminte că ar fi fost imoral să mă folosesc de acea emanație personală, chiar dacă am să recunosc faptul că a fost deosebit de greu să mă abțin să nu te fac să dansezi după cum aș fi vrut eu.

Nu, nu acest fapt m-a tulburat până peste marginile firii. Nu acest fapt mi-l dezvăluia Dumnezeu, ci faptul că acea predispoziție a sufletului tău de a fi responsiv la dorințele mele este dovada că ultimii ani sunt rezultatul unor lucruri pe care le-am vrut fără să fi știut că le vreau și pe care Dumnezeu a stabilit să le împlinească deoarece erau conforme cu Legea și cu planul Său pentru mine. Mi-e peste putință să explic mai limpede ce am trăit sâmbătă dimineață, câtă vreme a ținut această parte a întâlnirii noastre, fiind pusă în fața acestui adevăr care m-a mișcat profund, adevăr care mi-a arătat că felul tău de a fi care mi s-a părut intolerabil de insultător și de jignitor de-a lungul anilor se datora, într-o mare parte, unei dorințe pe care eu o aveam și la care tu erai responsiv într-un mod mai degrabă inconștient decât conștient. Iar eu te-am numit porc fiindcă ai făcut să se întâmple ceva ce mi-am dorit foarte mult, de vreme ce Tatăl Și-a asumat rolul de complice pentru ca faptul să se întâmple, dar să mă ajute Dumnezeu să înțeleg ce am putut să vreau atât de mult încât munții să se miște din loc fiindcă lasă-mă să îți spun că forma sub care m-am exprimat în urmă cu două zile era destul de mulțumită de rezultat! Dar mi-am stors creierii timp de două zile încercând să descifrez chestiunea aceasta a dorinței misterioase pe care am avut-o și pe care Dumnezeu mi-a împlinit-o în toți acești ani în care nu ai fost lângă mine, fizic vorbind, însă ce a ieșit la lumină este atât de nemaipomenit încât nu îmi vine să cred că ce am vrut ar fi putut să aibă atâta importanță încât să merite efortul de a deveni realitate. Dar a avut atât de multă importanță fiindcă a fost un fapt concret absolut indispensabil pentru vindecarea sufletului meu.

Finalul întâlnirii noastre mi-a explicat într-o manieră destul de subtilă ce anume am vrut, dar mi-e foarte greu să trec în scris concluziile mele. Și fiindcă legătura dintre noi se accentuase într-un mod extrem de intim, ți-am cerut să te oprești. O dată, apoi încă o dată și pe urmă încă o dată fiindcă eu nu vroiam să merg mai departe de dans. Așa s-a încheiat totul, aducându-mă în stare de veghe. Până să mă trezesc, Luciferul particular mi-a trecut calificativul său în catalog. Îmi pusese „Bine„.

Nu fusese un test, dar s-ar fi putut oare Lucifer abține să nu râdă pe socoteala mea, subliniindu-mi slăbiciunile? Căci ce amarnic m-am înșelat zilele acestea, crezând că îndemnul de a cere să se facă Voia lui Dumnezeu pe care l-am primit de la Ființa profundă în timpul meditațiilor era menit să pună capăt meciului dintre noi, punându-ți încăpățânarea pe banca de rezerve, numai ca să mi se arate că scopul rugăciunii mele era canalizat împotriva propriei încăpățânări care, deși a lucrat spre folosul meu în ultimii ani, acum nu mai este nici necesară, nici eficientă. Dar mai mult decât atât, una a fost să emit această undă vibrațională în mod involuntar în spațiul cosmic, emanație la care tu ai răspuns în sens pozitiv, primind-o, însă ar fi o cu totul altă poveste să mă folosesc de această emanație, acum că știu că există, ca să te forțez să faci ce vreau eu. Și nu pot, nu pot explica predispoziția ta de a da curs dorințelor mele decât în măsura în care unii îndrăgostiți declară persoanelor iubite că vor face tot ce aceștia le vor cere. Din perspectiva acestor concluzii pe care le trag, totul începe să semene cu un test de aici înainte, iar cea mai eficientă măsură de precauție împotriva tentației de a mă folosi de această emanație care mi-a fost arătată pentru a-ți influența acțiunile este să cer să se facă Voia lui Dumnezeu! Mai degrabă cred că Tatăl m-a pus în fața acestui adevăr ca să pot accepta cu mai multă ușurință faptul că ultimii ani au lucrat spre folosul sufletului meu decât contra lui, rezultatul karmei mele fiind ceva ce sufletul a căutat să primească. În afara acestor lucruri, îmi va fi cu mult mai ușor de aici înainte să îți iau apărarea în fața durei critici pe care ai să o primești căci nu cred că vor fi puțini cei care te vor judeca pentru că nu mi-ai fost alături de-a lungul anilor, fizic vorbind, chiar dacă îți sunt dragă.

Fiindcă și eu te-am făcut porc și măgar și prost și idiot și cretin, Marius, și te-am mai numit în mii de alte feluri când, în realitate, sufletul tău era responsiv la o dorință pe care o aveam și pe care nu o pot explica decât prin următorul citat care rezumă și sensul celor petrecute sâmbătă, fiind scenariul folosit de Tatăl ca să „monteze„ întâlnirea noastră, citat pe care l-am primit la foarte scurt timp după ce m-am trezit în acea zi:

Dragostea este arta de a păstra intimitatea, pe când prietenia este arta de a păstra distanța.

Sigmund Freud

Căci un prieten am vrut, Marius, un prieten care să fi fost îndrăgostit de mine și care să fi păstrat distanța față de mine o perioadă nedeterminată, atât cât mi-ar fi luat să îmi vin oleacă în fire, așteptându-mă. . Însă mă întreb dacă așteptarea ta se datorează unui impuls deliberat sau unei piedici pe care Dumnezeu ți-a scos-o intenționat în cale ca să te țină la distanță de mine, piedică pe care caută să ți-o înlăture din cale. Mi-e aproape de imposibil să accept acest adevăr dezvăluit despre acești ultimi ani, dar perceperea acestei emanații vibraționale a fost mult prea autentică pentru a nu lua în calcul posibilitatea ca, în realitate, eu să fiu cea care te-a ținut la distanță ca să mă pot întrema. Căci mi se epuizase tot sufletul.

aug. 082021
 

<>

Duminică, 08 August 2021

Doar mi s-a părut vineri dimineață că am obținut victoria în partida jucată cu Luciferul particular. Nu fusese decât prima repriză, iar când a început a doua repriză în cursul nopții dinspre vineri spre sâmbătă n-a fost nevoie decât de o scurtă demonstrație a rafinamentului său karismatic ca să mă facă să pierd meciul din primele minute! Și când m-a avut la degetul său mic, urieșescul său cap de dragon s-a proiectat dinaintea mea, suprapunându-se imaginilor pe care le derula de jur-împrejurul meu și rânjind la mine cu mult subînțeles.

Căci habar nu am ce spun când scriu că își face demonstrate puterile în fața ochilor mei. Trebuie că nu și-a încercat nici măcar 1% din potențial.

Dar atunci când Ființa profundă nu îl trimite pe Luciferul particular ca să mă pună la încercare, alt Zburător se strecoară în universul meu interior prin acele portițe pe care le uit deschise, din neglijență și din nebăgare de seamă. Căci toată viața mea m-am păzit prea puțin, fiind totalmente încredințată că nu se uita nimeni la mine, că nimeni nu mă vedea ca să fie necesar să îmi ferec porțile de pătrundere în lumea mea interioară, să mă păzesc de vrăji, de farmece, de blesteme, dar mai ales de Zburători cuceritori!

Azi-dimineață am trecut prin ceva deosebit de nostim. Din cauza căldurii sufocante din dormitorul meu dorm noapte de noapte cu un mini-aparat de aer condiționat deschis, dar în ultimele 2 zile mi s-a părut foarte friguros înspre dimineață, iar azi-dimineață aerul răcoros mi s-a părut și mai tăios, chiar dacă îmi plăcea nespus de mult acea răcoare care îmi liniștea sistemul nervos. Nu aș fi vrut să închid aerul condiționat, așa că m-am gândit că ar fi fost bine să trag o pătură peste mine, cu toate că mi se părea destul de ridicol să stau cu aparatul deschis, învelită cu pătura!

Dar în tot acest zbucium al meu nu mi s-a părut deloc straniu că vedeam! M-am ridicat un pic din pat, dând să caut pătura pe care știam că o pusesem la stânga mea, dar privind puțin în jurul meu, am băgat de seamă că pe pat era deja o pătură făcută șomoiog.
– Cu asta ce o mai fi aici? Nu îmi amintesc să o fi uitat în pat aseară, am gândit în sinea mea, continuând să nu observ faptul că vedeam și să nu pricep că unele din acele ciudățenii pe care le percepeam, precum răcoarea din cameră, erau semnale prin care se căuta să fiu trezită în timpul somnului.

Fiindcă în vis eram și nu îmi dădeam seama că mă comportam somnambulistic în universul interior. Am vrut, prin urmare, să trag pătura găsită în pat peste mine, dar când am aruncat o a doua privire prin cameră, am văzut că pe podea era o totală harababură, un talmeș-balmeș de obiecte, de pături și de lenjerii de pat. Și când am văzut că printre pături dormea un fel de boschetar am început să pun sub semnul îndoielii tot ce se întâmpla în jurul meu, dar m-am încredințat de faptul că visam numai când decorurile s-au modificat total, ultimul lucru la care am privit în camera mea de dormit fiind boschetarul de pe podea pe care un fost coleg de școală îl impersona. Acel băiat este unul din cei mai mari golani pe care i-am cunoscut vreodată!

Dar din acele scene m-am trezit în cu totul alt scenariu, fapt care m-a făcut să iau aminte la noile decoruri, chiar dacă continuam să fiu destul de adormită. Însă scenele erau mult prea gingașe și expresive ca să nu recunosc în ele semnătura creativă a Ființei profunde care mă absorbise în mijlocul unei scene de la nunta mea, nuntă de la care mirele lipsea.

Și cât l-am așteptat să vină mi-e imposibil să scriu. Eram în rochia de mireasă și mă retrăsesem într-o încăpere dosită în imensa biserică unde urma să se țină cununia religioasă. Vroiam să evit contactul cu invitații care începuseră să își piardă răbdarea, cerând explicații în legătură cu absența mirelui. Iar eu plângeam de amărăciune și de tristețe, complet neputincioasă și dezolată. Și am tot așteptat ca tu să vii, ursitule, dar pentru că și răbdarea mea avea să își atingă limita, am început ușor și fără grabă să mă dezbrac de rochia de mireasă.

Atunci regizorul visului meu a mutat imaginea peste cea a invitaților care începuseră să plece din curtea bisericii, convinși că mirele nu va mai veni. Și după ce defilarea lor spre ieșire s-a mai potolit, regizorul a mutat imaginea spre un alt centru de interes.

Era un dormitor simplu în care nu se vedea decât patul. Iar în pat erai tu, ursitul meu! Când te-ai ridicat din pat, ai făcut-o numai pentru că cineva îți bătuse la ușă. Era un comisionar care îți adusese un plic. Când l-ai deschis, ai scos o invitație de nuntă. Era o invitație la propria ta nuntă pe care tatăl tău ți-o trimisese și pe care era scris:

Cred că acum trebuie să știi… știi?

Atunci ai început să conversezi cu tatăl tău în mintea ta, ca și cum ați fi coomunicat telepatic, ca și cum tatăl tău nu mai era în viață, dar pentru că visul meu nu mi-a oferit decât sugestia acestei conversații, nu o pot reproduce. Ce pot însă să spun este că, după ce ai citit acel mesaj de pe invitație, ai început să te pregătești. Când te-am văzut foindu-te prin cameră într-un mod atât de direct și de intim am simțit cu toată sinceritatea că aveam să mă întorc pe dos. Și numai în acea clipă am început să îmi percep conștiința lucidă și să pricep că acela la care priveam erai chiar tu, Zburătorule! Și m-am rușinat așa de mult privindu-te că nu știam unde să mă ascund de jenă, așa că am dat să îmi închid ochii ca să nu te mai văd, dar vrând să îi închid sentimentul care a însoțit acel întuneric a semănat atât de tulburător de mult cu orbirea mea și cu credința mea distructivă că eu nu merit nimic bun, nici măcar să privesc pe cineva care mi-e drag. Și nu am idee ce forță supranaturală izvorâtă din Ființa mea profundă mi-a deschis ochii, forțându-mă să te privesc din cap până în picioare în timp ce te îmbrăcai cu niștte pantaloni casual. Erai numai în boxeri, trăgând pantalonii pe tine, aranjând cutele mototolite și făcându-te că nu mai era nimeni în cameră cu tine, cu toate că ochii mei acolo erau, cu tine în dormitorul tău, privind la trupul tău nu foarte înalt, destul de slab și atât de măsliniu. Și ai continuat să îți aranjezi pantalonii, lăsând să se vadă elasticul boxerilor. Tricou nu ai mai pus pe tine. Și când ai terminat cu îmbrăcatul acesta numai pe jumătate, te-ai îndreptat din șale și m-ai privit direct în față. Și nu mi-ai spus niciun cuvânt pentru că totul vorbea de la sine.

Dar oare știi, ursitule, oare ai înțeles sensul tainic al cuvintelor scrise de tatăl tău pe invitație? Oare ți-ai dat seama până acum că m-ai pedepsit pentru greșelile făcute de tatăl tău, punându-mi la încercare rezistența nervilor fiindcă el nu a rezistat și a abandonat?

Și cât de mult aș mai fi vrut să continui să te privesc! Primesc atât de rar ocazia să îți văd chipul în lumină. Și nici nu te mai visasem de atâtea luni! Dar m-am trezit destul de curând după aceea, simțindu-mă foarte emoționată pentru că te putusem vedea. În cameră era o răcoare foarte plăcută și pentru că era aproape de 08:00, am închis aerul condiționat.

Totul se petrecuse în lumile interne suprasensibile. Iar eu eram tot oarbă în lumea vizibilă a materiei, chiar dacă în interior vedeam.

iun. 262021
 

<>

Sâmbătă, 26 Iunie 2021

Mă doare tot corpul de la efortul făcut zilele acestea cu împachetatul. De amărăciune și de tristețe nu am fost încă să vizitez noua locuință, sunt și acum complet bulversată și copleșită și dată peste cap de această întorsătură de situație care îmi dovedește că pedeapsa mea karmică a fost cu mult mai severă decât am vrut să recunosc, făcând din povestea scrisă de mine o pildă demnă de luat în râs căci asta îi este răsplata mincinosului: să își piardă toată credibilitatea.

Nu am nicio idee cum mă voi comporta de aici înainte față de boala mea și față de vindecarea mea, dar mai ales față de confesiunea pe care am scris-o căăci tot ce am scris va fi o veșnică amintire (și încă una ca smirna mai amară) că am fost mințită pentru că am mințit. După calculele mele, bănuisem că pedeapsa mea karmică pentru păcate comise împotriva Tatălui, adică pentru minciună întrucât Tatăl este Adevărul, avea să se isprăvească în această vară, așa că este de la sine înțeles că această întorsătură de situație este o limpezire a karmei mele, trebuind de aici înainte să dau dovadă de multă responsabilitate și maturitate și de asumare a răspunderii pentru efectele și consecințele acțiunilor mele păcătoase. E o mare ispită să încep să trag concluzia că această întorsătură de situație este o mustrare exagerat de severă, eu făcând tot ce mi-a stat în putință pentru a modifica cursul evenimentelor și pentru a primi iertarea Tatălui împotriva Căruia am păcătuit, dar este destul de clar că undeva tot am greșit de vreme ce acest sfârșit s-a dovedit a fi inevitabil.

Mă agăț cu naivitate de ultima brumă de speranță acum că trag concluziile acestor întâmplări, gândindu-mă că recuperarea vederii mele a depins de la bun început de întâlnirea sufletului meu pereche, dar atâta timp cât el nu a fost în aceeași barcă cu mine în privința acestei povești, eu nu i-am putut încălca liberul arbitru, răpindu-i puterea de a decide singur și forțându-l să își asume o datorie și o obligație pe care nici măcar familia mea apropiată nu a vrut să și le asume.

Ce înseamnă să îi fi furat liberul arbitru până la urmă? Înseamnă să îi fi pătruns cu forța în chiar moalele minții sale ca să instalez în mintea sa niște criterii și tipare care l-ar fi predeterminat să devină responsiv dorințelor mele lăuntrice, folosindu-mă pentru aceasta de legile mecanice ale Cosmosului, precum legea atracției sau legea rezonanței magnetice, etc., lucru care în sine nu constituie o încălcare a Marii Legi Cosmice întrucât, în fond, noi toți ne întâlnim în viață din cauza acestei legi a afinităților, dar una este să faci efortul de a-ți înălța vibrația pentru a atrage oameni potriviți cu care să te conectezi și alta este să îți concentrezi resursele mentale asupra unui om în mod specific pentru ca el să fie predeterminat să răspundă în mod pozitiv dorințelor tale.

De exemplu, în urmă cu vreo 4 ani sora mea obișnuia să meargă în niște excursii de o zi organizate de un ghid turistic din oraș. Îmi intrase în acea vreme în minte ideea că ar fi fost nemaipomenit dacă, dintr-o întâmplare, Marius ar fi luat și el parte la una din aceste excursii pentru ca Ana să îl vadă și să îl observe, dându-mi raportul în legătură cu felul său de a fi. Buuun! Într-un weekend, mama și Ana s-au dus în excursie. Revennite acasă, mama mi-a povestit că, printre excursioniști, fusese și un tânăr care era, după părerea ei, copia identică a lui marius. De fapt, mama fusese aproximativ convinsă că erau una și aceeași persoană, motiv pentru care ar fi vrut să îl abordeze, dar s-a abținut, dându-și seama că era vorba despre altcineva. Cred că acest exemplu limpezește ce vreau să spun prin încălcarea liberului arbitru atunci când faptul este făcut în mod intenționat și deliberat, rezultatul depinzând aproape exclusiv de legile mecanice ale Cosmosului, de puterea și concentrarea minții și de întregul sistem cunoscut sub denumirea ”arta manifestării” sau ”dorințe împlinite”. Altfel spus, Marius nu a fost pe aceeași lungime de undă cu mine pentru ca dorința mea să se fi împlinit întocmai, dar mecanica cosmică a făcut efortul de a se pune în mișcare pentru ca dorința mea să se manifeste, atrăgând o întâmplare care să se potrivească criteriilor stabilite de mine. Mai multă concentrare dacă aș fi pus în practică, atunci și dorința mea ar fi avut sorți de izbândă, în sensul în care Marius ar fi fost cel prezent în acea excursie (sau în fața balconului meu în ziua de miercuri, la ora 21:00(, însă acest gen de practică este pură și curată magie neagră.

Mai degrabă cred că acesta a fost și scopul ascuns al sfatului primit de la Dumnezeul intim de a-i scrie scrisori, tocmai pentru a nu-l precondiționa de la distanță ca să îi intru în grații, cu toate că tocmai ce nu am avut eu voie să fac el a făcut-o! Una ar fi fost dacă ”întâmplarea” l-ar fi adus la balconul meu în ziua și la ora hotărâte înainte, chemat acolo de rugămintea mea stăruitoare prin legea rezonanței magnetice, însă alta ar fi fost dacă ar fi venit acolo de bună-voie, cunoscând dinainte întreaga situație de-a-fir-a-păr. Da, da, ultimii 4-5 ani, de când scriu și tot scriu, sunt dovada vie că eu nu i-am încălcat liberul arbitru fiindcă, indiferent de stăruința rugăminților mele, el a făcut oricum tot cum l-a tăiat capul, păcălit la rândul său, ca și mine, de Luciferul său particular, fie că vrea sau nu să admită acest fapt concret de care nu mă îndoiesc. Căci de unde poate veni inadvertența din această poveste dacă nu din viclenia lui Lucifer? Tatăl Ceresc nu m-ar fi mințit niciodată fiindcă Dumnezeu este Adevărul, dar Luciferul particular ar fi putut-o face fiindcă el este spătarul Tatălui, ca să zic așa, deci împlinitorul Legii.

E o zdravănă și foarte dureroasă lovitură și mult timp are să îmi mai ia ca să îmi ling rănile, dar pentru că am pomenit de bruma de nădejde de dinainte, am să pun în scris și următorul fapt care mă macină și care nu îmi dă pace de când mi s-a întâmplat pe 26 Decembrie 2020, când Tatăl Ceresc mi S-a arătat sub forma imensului Soare, Acesta spunându-mi astfel în legătură cu vindecarea mea de orbire și cu momentul propriu-zis al recuperării vederii:

Apoi m-am îndepărtat de ea, călătorind în continuare în direcția Soarelui. Ajunsă (sau să îi spun ”ajuns”?) în fața Logosului Solar, al Tatălui, L-am întrebat pe Acesta:
– Când îmi vei reda vederea?

Și nicio urmă de îndoială nu a existat în glasul meu care nu era nici de femeie, nici de bărbat, ci doar gând sau, mai bine spus, cuvânt. Aveam convingerea fermă că Tatăl nu numai că poate să vindece ceea ce știința umană spune că nu se poate vindeca, dar mai aveam și convingerea fermă că Dumnezeu are și bunăvoință să îmi redea vederea. Atunci Tatăl îmi spuse astfel:
– Când vrei tu! Aș fi vrut să îți fi redat vederea într-un moment simbolic precum la cumpăna dintre ani, dar ți-o voi reda când vrei tu!

Când m-am trezit, strălucirea Divină a Soarelui a mai stăruit câteva momente în ochii mei, în vreme ce cuvintele Sale s-au întipărit cu focul în inima mea, nu fără nemărginită durere și amărăciune fiindcă, așteptând de atât de mult timp ca acest miracol să se întâmple, m-am obișnuit cu întunericul ca să cer cu stăruință lumina.

Acel ”tu” din exprimarea Tatălui Ceresc am înțeles cu timpul că este Scânteia Spiritului Sfânt (Monada Divină). Și numai astfel pot explica de ce Ființa reală interioară a stabilit mai multe conexiuni cu mine în acest an ca niciodată până acum, fiind destul de evident pentru mine faptul că Ființa profundă a primit frîu liber de a lucra asupra mea, esența Sa psihică, conform cu dezideratele și năzuințele Sale pe care se cuvine să le moștenesc. Ori de Ființa profundă mă tem cu mult mai mult decât de chiar însuși Luciferul particular deoarece nu de puține ori Scânteia Spiritului Sfânt mi-a arătat că auto-exigența Sa și severitatea Sa nu lasă loc auto-compătimirii, a tăia în carne vie (adică ceea ce se cunoaște prin sacrificiul de sine, moartea mistică) fiind modusul Său operandi (M. O.-ul). Litera ”m” este a 16-a în alfabetul românesc, iar litera ”o” este a 18-a. Aceste două numere, calculate și puse unul lângă altul și inversate, dau 97. Când m-am ridicat azi-dimineață din pat ca să liniștesc cățelul care schelălăia, ceasul arăta ora 08:17 din care pot extrage cu multă ușurință același 97.

Nu mă pot, deci, decât întreba astfel: ”Ce a vrut și vrea Ființa profundă?” Fiindcă nu pot în veci trece cu vederea faptul că, în formularea pe care Tatăl I-a adresat-o anul trecut Ființei profunde, nu a preimpus nicio condiție corelată cu întâlnirea sufletului pereche! ”Îți voi reda vederea când vrei tu!” Ce ar putea să însemne acest lucru pentru Monada Divină, această libertate de decizie? Fiindcă a fost o mult prea stranie întâmplare să primesc de la Dumnezeul intim îndemnul de a-mi invita sufletul pereche să îmi facă o vizită în persoană, cunoscându-se faptul că nu aș fi avut unde să îl primesc în afara balconului, pentru ca la numai câteva zile mai târziu să îmi pice din Cer o cameră numai pentru mine în care să îmi pot exercita talentele de gazdă. Și de ce, de ce, Bunule Dumnezeu, de ce după ce toată povestea pare să se fi întors cu susul în jos, continui să mă îndemni să îmi invit sufletul pereche să ia legătura cu mine pe viu grai? Și dacă mila Ta, Bunule Dumnezeu, se va dovedi chiar cu mult mai generoasă în cele din urmă ?

iun. 142021
 

Luni, 14 Iunie 2021

Ursitule, Miuriel, Marius,

Dacă nu mai am tragere de inimă să îți spun pe nume înseamnă că îmi simt orgoliul rănit din cauza unui lucru pe care tu îl faci, iar azi îmi voi oferi libertatea să îmi vărs oful în scris în legătură cu ce mă macină. Dacă aș fi avut mai mult simț deductiv, sâmbătă dimineața mi-aș fi dat seama pe loc că entitatea care mă provoca la duel era sursa care mă întorsese din nou împotriva ta în noaptea precedentă fiindcă atât de asemănătoare au fost emoțiile vibratorii care s-au iscat înăuntrul meu. Îmi pare foarte potrivit să explic faptul că, dându-mi-se oportunitatea de a vedea această acumulare de suferință emoțională și mentală manifestându-se în plină acțiune în universul interior, par să fiu îndreptățită să spun că am suficiente motive să cred că mustrarea pe care ți-o fac este justă, iar critica și judecata mea se întemeiază pe cauze care îmi justifică impresia că sunt rănită pe nemerit. Orice aș fi făcut rău, nu meritam să îmi ispășesc pedeapsa căzând victimă acțiunilor și hotărârilor tale, acțiuni și hotărâri care mă îndeamnă să cred despre tine că nu ai cine știe ce părere despre femei de vreme ce le excluzi din deciziile tale, refuzându-le sfaturile și ajutorul pe care ți-l oferă. Pe mine, în orice caz, m-ai respins cu brutalitate. Dacă tristețea care îmi amărăște sufletul și care mă face să mă simt rănită deoarece îmi dai impresia că ai ferma convingere că nu am niciun fel de putere ca să te ajut ar fi fost o tumoare a minții, atunci această umbră ar fi fost cu mult mai vizibilă în substanța cenușie în care am pătruns după deschiderea porții către infernul personal. Dar acțiunea orgoliului meu rănit era atât de bine camuflată în procesele mele mentale încât numai ochiul unui cunoscător ar putea semnala că rana mea este una malignă și periculoasă, când eu mă văd îndreptățită să cred contrariul, să cred că n-ai avut niciodată dreptul de a mă aduce în genunchi în fața ta, în pragul agoniei, al disperării și al deznădejdii, ca să te implor să te deschizi față de mine, vorbindu-mi și povestindu-mi ce este cu tine. Ori refuzul tău vehement de a mi te mărturisi eu l-am perceput ca pe un afront, ca pe o insultă și o jignire aduse feminității mele și, precum am spus în paragrafele anterioare, constat de la an la an că o gândire (una din multele pe care le ai) medievală este ceea ce te oprește din a mă vedea drept egala ta. Despre onoarea mea rănită pot scrie o sumedenie de lucruri, dar importantă este numai esența pe care eexperiența de sâmbătă dimineață a surprins-o foarte bine și clar prin câteva simboluri și iată cum:

Biblioteca și cărțile asupra cărora m-am oprit, cercetându-le pe rând și citindu-le simbolizează cunoașterea și învățătura spirituală care se deschid puterii mele de înțelegere în așa mod încât să simt chemarea Tatălui în sufletul meu, chemare căreia i-am dat ascultare, urmând drumul. La aceasta se referea chemarea pe care am simțit-o răsfoind acele cărți. De vreme ce Însuși Tatăl vede femeia ca fiind complet aptă de a duce în cugetul său povara învățăturii spirituale și de a da ascultare chemării Divine, atunci de ce tu, bărbat orb, te încăpățânezi să crezi că problemele tale sunt atât de complicate încât femeia despre care spui că ți-e dragă nu ar fi capabilă să le înțeleagă, alegând să o lași în întuneric în legătură cu durerile care te macină când Dumnezeu a dat și femeii, nu numai bărbatului, puterea de a înțelege și de a cunoaște Cosmosul? Cum îți vei justifica tu nedreptatea față de judecata pe care i-o aduci femeii tale? Îți vei spune că ea nu are de unde a ști cum funcționează labirintul lăuntric al bărbatului care este, zice și crede el, un mecanism închis ermetic și perfect în sine însuși, căci aceasta era părerea bărbaților medievali despre ei înșiși. Dar oare cum de i-a dat Dumnezeu femeii puterea de a-L înțelege pe Tatăl, dar nu a înzestrat-o și cu puterea de a-l înțelege și pe bărbatul care s-a născut din pântecul său? Au să creadă oare bărbatul că este mai presus de Creator? N-oi fi vrând, pesemne, să mă protejezi, gândind că soluția mai bună este să mă ții în necunoștință de cauză, conform cu zicala: ”ce nu știi și nu cunoști nu te rănește”? Nu-mi zici, prin felul tău de a fi, că aș face mai bine să nu mă amestec în treburile tale, treburi de-ale bărbaților pe care eu nu am cum a le înțelege? Nu știu, dar pare-mi-se că orgoliul tău, ursitule, este cu mult mai aprig decât al meu, iar asta nu poate decât să mă amărască și mai mult, dar măcar am identificat un posibil blocaj pentru care să mă rog pentru tine ca să fii eliberat din el, tocmai acel blocaj din cauza căruia nici nu îmi ceri ajutor, nici n-ai fi mulțumit dacă ți l-aș da, mai ales fără de voia ta!

Dar prea puțin mai voiesc acum să continui pe linia mușcăturilor veninoase emise de orgoliul meu rănit. Dar să știi, ursitule, că de moarte m-ai rănit fiindcă mi-ai dovedit că gândești ca mulți alții, socotindu-te singur într-o situație imposibil de rezolvat încât să cugeți că nici nu merită efortul de a te confesa femeii pe care spui că o iubești.

Dar trebuie că nici acum n-ai să mă crezi când am să îți zic că trișezi în iubire. Însă ți-am spus din timp că, de-ar fi fost să mai primesc un mesaj în versuri sau sub formă de citat de la Tatăl Ceresc care se află în ascuns, aveam ferma convingere că mesajul ți-ar fi arătat că timpul pentru a-mi vorbi a sosit deja, așa că ia de citește mai jos ce am primit sâmbătă seara și azi-dimineață căci mai clar de atât nici că se poate:

Tell me why
Do you always forgive the things I do to you
You’re too good
Or am I not too bad
Those six years
Were the best that ever happened to me and you
No regrets after all this fear

We’ll always be best friends
Something between you and me

So tell me why
I can’t find any satisfaction somewhere else
Not good enough
Or am I way too bad
Cause those six years
I consumed all your energy
And I didn’t replace
Sad enough
I can’t give you what you need

We’ll always be best friends
Something between you and me

Six years
Such a long time
I can’t give you what you need
Six years
Such a long time
Something special between you and me
You and me

Hooverphonic – Out of sight

”Out of sight” înseamnă în absența vederii, iar acești 6 ani împliniți de la 13 Sptembrie 2015 încoace nu sunt departe în fața noastră, timp pe care noi ar fi trebuit să îl fi folosit ca să fi devenit cei mai buni prieteni fiindcă acesta a fost scopul apropierii intime și profunde a sufletelor noastre, dar fă tu interpretarea rezultatului ecuației în care ne aflăm noi în care variabila ta a ajuns să cunoască totul despre mine, în timp ce tu continui să rămâi o variabilă necunoscută pentru mine ca să nu îmi dai dreptate că rezultatul acestei ecuații nu poate fi decât o mare de frustrare, de mâhnire, de nervi întinși la maxim și de nesiguranță, de frică și de spaimă, de obsesii, de confuzie și de orgoliu rănit. Cum aș putea modifica milioanele de particule ale nefericirii mele în formula magică sugerată de versul ”no regrets after all this fear” pentru ca eu să încep să gândesc că acești ultimi 6 ani sunt cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat? Și dacă tot nu mă crezi că Dumnezeu îți dă îndemnul de a te da pe față în privința mea, iată alt sfat de a cărui veridicitate nu mă îndoiesc din cauza armei pomenite în al treilea vers, ca arma din experiența mea de sâmbătă dimineața, lucru care sugerează următoarea avertizare: ”lasă orgoliul laoparte!”

It wasn’t the rain that washed away…
Rinsed out the colours of your eyes
Putting the gun down on the bedside table
I must have realized

Oh c’mon please now
Talk to me
Tell me; things I could find helpful
How can I stop now…
Is there nothing I can do

A-HA- I’ve been losing you

Și dacă tot nu mă crezi, iată încă un mesaj care îți indică același lucru, mesaj muzical pe care ți-l comunic numai pentru simplul fapt că este evident că nu crezi în mine și în cuvintele mele:

Give it up
I’m never gonna hold you up
You’ve always been afraid of love
It’s time to have a conversation

Waking up is never easy
So why don’t you come over here
Tell me ‘bout the dreams that haunt you
Tell me ‘bout your secret fears
I wanna change your whole perception
If only I could make you see
How it’s all your own creation
That’s bringing you this misery

Texas – The Conversation

Vorbește cu mine, vorbește cu mine și spune-mi cum să te ajut fiinddcă ce cred eu că se petrece la mijloc nu este decât o bănuială pe care numai tu mi-o poți confirma, ”father figure issue” fiind, cred eu, demonul minții tale, în vreme ce al doilea demon al tău este ”the office man”, un alt motiv care te face să porți fața unui străin în ochii mei:

iun. 102021
 

<>

Joi, 10 Iunie 2021

În această dimineață m-am trezit din nou în interiorul eului care a suferit trauma siluirii. Mi-ar fi plăcut tare mult să fi putut clarifica chestiunea acestei percepții a siluirii într-un mod mai limpede, dar mi-e foarte greu să descifrez căile acestei probleme numai din aluzii și jumătăți de măsură, dar trebuie că toate acestea se datorează faptului că nu sunt încă pregătită să mă confrunt cu această problemă atât de deosebit de delicată căci îmi amintesc că pe parcursul acestui an am mai avut un episod sau două legate de trauma siluirii care au fost foarte dezagreabile. ca să nu admit posibilitatea că e o chestiune de a fi pregătită psihic și emoțional pentru o astfel de explorare a acestei regiuni a mormântului subconștientului. Însă nu se poate contesta faptul că frecvența crescută a repetiției acestor episoade este un semn foarte bun fiindcă, până la urmă, această traumă, cu toate ramificațiile ei, stă la baza orbirii mele.

Poate că ar trebui să acord o atenție sporită și celorlalte detalii ale visului, detalii care au semănat foarte mult cu cele surprinse în urmă cu o săptămână, dar pe care nu le-am mai trecut în scris la momentul respectiv, detalii care sugerează sensuri tainice și simbolice pe care sper că le voi descifra cât de curând pentru ca procesul vindecării să fie cu adevărat eficient.

În această dimineață (ca și săptămâna trecută) m-am trezit în interiorul unui spațiu de locuit foarte straniu, un spațiu neamenajat, aproape ruinat, dar cu o poziție foarte bună în oraș. Cel de săptămâna trecută era în interiorul unui cartier, ca un fel de garaj, depozit sau chioșc printre blocurile din cartier, în vreme ce spațiul de azi-dimineață era ca un fel de construcție din sticlă, ca un balcon, lipită de peretele unei clădiri, aflându-se în plină stradă, cum se zice. Toată lumea putea foarte bine să privească înăuntru ca să afle ce se petrece în interiorul acestui spațiu dacă nu ar fi fost ferestrele acoperite de draperii de jur-împrejur. Era noapte când mă întorceam acasă împreună cu o fată pe care o cunoșteam. Privindu-mi strania locuință construită, practic, pe marginea trotuarului, i-am spus celeilalte:
– Sticla aceea numai dă iluzia că asta ar fi o casă de locuit, dar pare-mi-se că este destul de eviddent că sunt un om al străzii, o cerșetoare…

Ea nu a mai intrat cu mine în casă. Pătrunzând înăuntru, am descoperit că draperiile erau trase, lăsând oricărui ochi iscoditor cale liberă de a privi înăuntru, în vreme ce o ușă era lăsată deschisă, ca și cum cineva intrase prin efracție. M-am ocupat să acopăr și să închid toate căile de acces către exterior, însă nu puteam să nu constat că linia de sticlă dintre interior și exterior era foarte fină, putând foarte bine vedea și auzi pe trecătorii de pe trotuar care nu pășeau la mai mult de un metru de mine. Ce iluzie nemaipomenită era acel geam care se vroia a fi linia de demarcație dintre viața privată și viața publică! Dar nu am mai apucat să fac vreo altă mișcare prin ciudata casă că m-am simțit cuprinsă în brațe de niște mâini nevăzute. Dar ”nevăzut” nu este întocmai cuvântul potrivit ca să descriu entitatea care mă prinsese între brațele sale căci era aidoma omului invizibil sau așa-zis invizibil întrucât substanța din care se alcătuia crea o siluetă umanoidă de bărbat puternic și atletic. Era Zburătorul, dar eu aveam percepția asupra lui ca a a unui incubus invaziv și intrusiv care pătrunsese prin efracție în casa mea de sticlă. Însă mult greșesc spunând că intrase prin efracție, chiar dacă toate semnele arătau acest lucru, dar și această casă, ca și cea în care mă trezisem săptămâna trecută, îi aparținea, locuință pe care el mi-o dăruia mie, însă fără ca el să își revoce titlul de proprietar, ceea ce făcea ca el să aibă dreptul de a intra în propria casă oricând ar fi vrut, chiar dacă forțând ușa de la intrare. Și numai ce și-a pus mâinile pe mine că eu am perceput iarăși trauma siluirii în conștiința mea. Ne-am zbătut îndelung pe podeaua casei, vrând din toată inima mea ca cel care mă atingea să fie sufletul meu pereche, dar nu îmi puteam îngădui să las garda jos ca să mă încred că acea substanță ar fi putut aparține lui fiindcă nu îi vedeam înfățișarea. Cât aș fi vrut să îi fi văzut înfățișarea!
– Dacă ți-aș vedea chipul, dacă aș ști cine ești, poate că aș avea mai multă încredere în tine, i-am spus celui care nu mă slăbea deloc din strânsoarea sa intimă.

Dar când i-am spus că aș fi vrut să cunosc cine este, nu m-am referit la identitatea sa, ci la natura sa interioară, la felul său de a fi, la căile sale, la sufletul său și la intențiile și sentimentele sale față de mine pe care nu le pot descifra decât folosindu-mi imaginația. Ori a-mi fi folosit imaginația nu ar fi însemnat decât să creez o fantezie, o iluzie în mintea mea căci degeaba mi-a dat sufletul meu pereche permisiunea de liberă trecere în lumea sa interioară spre a o explora ca să îl cunosc mai bine pe el când el nu este lângă mine a doua zi, la momentul trezirii, pentru a-mi confirma sau infirma cercetările, impresiile și deducțiile care, în acest fel, nu rămân decât simple presupuneri și bănuieli.

În fine, receptându-l iarăși ca pe un străin care intra prin efracție în locuința mea, l-am privit din nou ca pe un siluitor, dar în acest rând nu mi-a mai îngăduit să fug niciunde în lumea visului, forțându-mă să suport agresiunea sa asupra mea de la un capăt la celălalt al ei, dar după un timp tot am fugit de el într-o altă lume, însă și de acolo am fugit ca să mă întorc la el, dar nici în timpul acestei de-a doua încercări nu mi-a fost mai bine căci simțeam frica de el în mădularele mele și apoi tristețea, dezamăgirea, compromisul…

Și nu m-am mai opus puterii lui de la o vreme, forțându-mă să îmi placă ce îmi făcea, dar măruntaiele conștiinței mele ar fi vrut să strige:
– Oprește-te, nebunule, oprește-te!! Palma-ți cu care m-ai rănit m-ar fi putut mângâia când am avut nevoie de mângâiere! Acum cine îți dă ție dreptul să ceri de la mine atâtea câte le ceri când n-ai dat nimic în schimb? Ești nedrept și iată că nimeni nu te vede cât de nedrept ești cu mine, victimă căzută în mâinile egoismului tău! Și pentru toată suferința pe care mi-o dăruiești cu atâta generozitate tot eu plătesc și tot eu te apăr în fața Legii când eu nu am vrut decât să te mai văd o dată, măcar o singură dată! Și nici măcar chipu-ți nu îmi este permis să îl văd nici măcar în vise! Cum să nu rezulte din toate acestea frică de tine, frică de mâna ta și frică de mângâierea ta când se dovedește că, în ochii tăi, eu nu fac mai mult decât un simplu obiect pe care să-l posedezi, să-l forțezi și să-l siluiești după bunul plac?

Dar nu îmi permitea timpul oniric să mărturisesc în atâtea cuvinte suferința mea, așa că iat-o scrisă, acum că încep să o descifrez puțin câte puțin. Cu toate acestea, monologul de mai sus nu este decât o figură de stil forțată care nu ridică vălul care umbrește atât de bine misterul acestei percepții atât de ciudate a siluirii pe care o am și care se repetă atât de des și despre care doar bănuiesc că este o derivare, o tulpină a molestului din copilărie, deci nu amintirea propriu-zisă a acestui nefericit eveniment din viața mea. Mai degrabă cred că s-a dezvoltat într-un alt context, fondându-se pe circumstanțe de viață diferite și fac pariu pe un milion de dolari că orice ființă vie (femeie sau bărbat) poartă acest agregat în psihicul său, ființă vie care, din cauza factorului financiar, se prostituează sub aparentul acoperiș legitim al căsătoriei sau chiar al concubinajului, în pofida faptului că între cei doi parteneri nu mai există de mult timp iubire (sau nu a existat niciodată!). Văleu și vai de noi, câte cupluri nu cunosc care, deși nu se iubesc cu adevărat, aleg să rămână împreună din cauza inabilității fiecăruia de a suporta cheltuielile de întreținere pe cont propriu, continuând să împartă și patul ca și compromis.

Dar mi se dovedește că eu am perceput această situație în care m-am aflat la rândul meu de două ori drept o agresiune, un viol. Cred că astfel pot explica de ce azi-dimineață, ca și săptămâna trecută, am fost pătrunsă mai întâi de o dorință arzătoare de a fi mai întâi prieteni, înainte ca actul intim să fie implicat, dar acum îmi vine destul de greu să explic mai bine ce vreau să spun în legătură cu această impresie. Însă cred că episodul de azi-dimineață a avut o mai puternică legătură cu această chestiune a banilor, în timp ce cel de joia trecută a avut legătură cu trauma molestului și cu efectele sale datorită percepțiilor mele care s-au învârtit aproape exclusiv în jurul ideii de atingere, de contact intim pe care eu îl resimt ca fiind forțat asupra mea. Nu există nicio urmă de dubiu că acest eu al minții apt de a-și plăti prin sex partenerul care plătește chiria pentru amândoi sau care contribuie în alte moduri din punct de vedere financiar este un dușman de moarte al iubirii, fiind un fel de deviație a materialismului despre care am pomenit în treacăt de multe ori înainte, ceea ce dovedește că deveneam conștientă că purtam acest blocaj în mintea mea, dar una este numai să vorbești despre problema în cauză și alta este să te trezești în interiorul său și să o retrăiești iar și iar în mintea ta ca să pui capăt supliciului. . Dacă până acum nu am înțeles d ce iubirea mi-a fost indicată de către Dumnezeu ca soluție și tratament pentru faptul că sunt oarbă, acum că am pătruns în această traumă ca să îi înțeleg mecanismul și funcționalismele încep să pricep că, într-adevăr, iubirea este medicamentul pentru boala mea. Însă nu vorbesc despre iubirea unei mame sau a unui frate sau a unei surori și nici despre iubirea unui prieten apropiat, ci despre iubirea unui bărbat care, oferindu-mi-o fără să își bată joc de mine și fără să mă profaneze, îmi va îngădui să devin conștientă de mine însămi.

Analiza mea va continua pe măsură ce episodul se va mai repeta!

iun. 032021
 

<>

Joi, 03 Iunie 2021

Zburătorule, Zburătorule,

Ce mi-ai făcut pe parcursul întregii dimineți a fost un autentic act de cruzime la care mi-ai supus sufletul, făcându-mă să văd destul de clar că povestea despre cum mi-am recuperat vederea continuă să fie strâns legată de tine, iar nu legată de datoria pe care o am față de sora mea sau față de părinți sau chiar de bunica mea căci în spatele orbirii mele continuă să stea ca un stâlp de ciment credința mea că eu nu merit nimic bun, că nu merit să îmi întâlnesc sufletul pereche, că nu îmi este îngăduit să cred că acesta poți fi chiar tu, cel pe care atâta l-am îndrăgit ca pe nimeni altul în anii de demult ai adolescenței.

Și ce mi-ai făcut azi-dimineață timp de două ore omenești dincolo de zidul somnului m-a tulburat atât de mult că, simțindu-te aproape, atingându-mă și pătrunzându-mă, te-am suportat chiar mai puțin decât de obicei și, cuprinsă de panică și de spaimă, te-am implorat să te oprești căci tu îmi pătrundeai existența și lumea interioară în mod intrusiv, forțându-mă să mă adaptez firii tale și planurilor și obsesiilor tale. Dar tu nu te-ai oprit când te-am implorat, așa că m-ai forțat și m-ai siluit sau, în orice caz, așa îți percepeam dorința pentru mine și nu am putut să îndur nimic din ce îmi ofereai, așa că am implorat Cerurile să fii oprit din a-mi mai invada sufletul și viața. Numai ce mă obișnuisem cu dispariția ta din universul interior și, relaxându-mi conștiința într-un timp, am lăsat garda jos, slăbindu-mi bigilența și paza de la poarta inimii. Și iată că răul a pătruns iar în lumea mea interioară, însă nu sub forma ta, Zburător nesuferit și urâcios ce ești, ci sub forma înstrăinării căci, în ciuda intimității profunde în care s-au găsit sufletele noastre azi-dimineață, nu ți-am putut spune pe nume, nume pe care de-abia l-am putut silabisi, nume pe care nu am mai avut curaj să îl rostesc, după ce mă obișnuisem cu ideea că îmi ești sufletul pereche.

Și pentru că nu te-am putut suporta, temându-mă de tine ca de un torționar care mă chinuiește și care mă supune la amarnice cazne emoționale și sufletești de dragul propriilor obsesii, fixații și ambiții, am dat fuga să plec de lângă tine și am fugit și m-am ascuns în procese mentale subconștiente obscure, călătorind în propriul hățiș mental fără a-mi mai dori să dau ochii cu tine. Vroiam singurătatea, departe de tine, câtă vreme ar fi ținut expediția mea de auto-cunoaștere și auto-explorare, iar pentru ce revendicai tu de la mine cu atâta cutezanță, iubirea mea, loialitatea mea, fidelitatea mea și sexul meu, eu nu mă simțeam pregătită din punct de vedere psihic, emoțional și sufletesc.

Și m-am trezit azi-dimineață în interiorul traumei mele, în interiorul percepțiilor mele subiective și în interiorul impresiilor acumulate de-a lungul vieții, simțind atât de aievea și pronunțat că orice atingere a ta era pentru mine o agresiune și un viol și când m-am văzut scăpată din îmbrățișarea ta, m-am dus hai-hui în lumea visului, cercetând decorurile scenelor onirice, arhitectura caselor și urmele de praf de pe piesele de mobilier sau nămolul din șanțuri și de pe străzile nepavate ale orașului.

Astfel am văzut azi-dimineață că în conștiință îmi pătrunsese tiptil-tiptil uitarea căci nu pentru a memora cuiele și șuruburile dintr-un dulap mi s-a îngăduit de către Tatăl Ceresc să pătrund în mod conștient pe tărâmul visului, ci pentru a te cunoaște, perechea mea, pentru a-mi explora psihicul și pentru a mă vindeca de traume. Iar eu uitasem de trauma molestului și a agresiunii și când am găsit-o lăfăindu-se încă foarte comod în psihicul meu, nu mi-a venit a crede! Și cât de straniu m-am simțit în singurătatea mea, după ce te părăsisem, iar când m-am trezit brusc, brusc de tot hoinărind în ritm de jogging pe bulevardul magheru din București, venind dinspre Victoriei spreee Romană, am fost inundată de puternicul sentiment că ieșisem, în sfârșit, din sfera visului și că mă aflam, pe drept cuvânt, în afara trupului fizic, în dimensiunea astrală. Am respirat adânc, amuzându-mă peste măsură căci știam că nu aer respiram, dar mi-am folosit funcția respiratorie din obișnuință și, în mod straniu, am simțit că nu am respirat niciodată mai sănătos și mai corect ca atunci. Numai puțin am alergat pe Magheru, privind la clădiri și la mașinile de pe stradă și nu mă puteam abține, Zburătorule, nu mă puteam abține să nu te caut tot pe tine! Și pe tine te căutam tot din obișnuință, toată viața mea pe tine te-am căutat!Tu înțelegi oare, ursitule, că dacă aș vedea azi, chiar ACUM, tu ai fi prima persoană după care aș alerga să o văd? Tu înțelegi că la ușa casei tale sau a locului tău de muncă m-aș proțopi numai de dragul de a te vedea din nou? Iar tu cu ce îmi răsplătești iubirea? Cu agresiune, cu siluire, cu intruziune și cu inabilitatea de a te opri atunci când îmi faci rău și mă faci să sufăr, deși te implor să te oprești.

Și după un timp de hoinărit pe bulevard am cerut Tatălui să mă ducă din nou la tine ca să mai încerc o dată apropierea de sufletul tău care mi se dezvăluia ca un vulcan năpraznic de dorință și pasiune. Cum aveam eu să mă obișnuiesc cu acest fel al tău de a fi când eu nu am primit decât batjocură, umilire și agresivitate pe care cel din trecutul meu care mi le dădea le numea dovezi de iubire, tandrețe și romantism? Și numai o clipită de ochi a ținut călătoria înapoi în brațele tale și când am fost iarăși față în față cu sufletul tău, a început a doua rundă de siluire căci eu continuam să percep oricee atingere drept un viol. Atunci ți-am zis:
– Dacă ți-aș vedea chipul real, poate că nu aș mai simți nimic din toate acestea, căci adevărul era că nu îți vedeam înfățișarea, tu apărându-mi ca acea masă omogenă de energie sclipitoare și vibrantă cu formă umanoidă.
– Atunci imaginează-ți că sunt orice bărbat despre care mi-ai scris că l-ai îndrăgit, mi-ai răspuns cu răutate, lăsând în inima mea mușcătura usturătoare a cuvintelor tale.

Erai îndreptățit să mă judeci astfel, în fond și eu te-am numit în atâtea feluri insultătoare până acum și singurul mod prin care pot trece peste felul tău de a fi silnic și intrusiv este de a deveni conștientă de propriul handicap emoțional, adică de proporția covârșitoare de 97% de subconștient și inconștient din care mă alcătuiesc! Nu ți-am putut răspunde nimic, dar mult mi-aș fi dorit să îți spun că tocmai din acest motiv aveam percepția siluirii, din faptul că tu, perechea mea, ursitul meu, ai fi putut fi oricine, iar eu pe orișicare nu îl mai pot primi fiindcă intimitatea cu orișicare devine pentru mine frică și temere ca de viol! Un străin mi-a devenit temere de agresiune și de viol și tocmai această înstrăinare de tine mă făcea să cred că nu mai ești al meu, așa cum mă făcea să cred că nici tu nu mai aveai niciun drept asupra mea.

Să îți mai povestesc cum am fugit iarăși de tine ca să mă întorc tot la tine pentru a treia rundă de posesiune forțată? Să îți povestesc în detaliu cum felul tău de a mă avea m-a făcut să mă scufund înăuntrul traumei mele în care mi-am văzut și simțit frica de bărbați, frica de corpurile lor, frica de modul lor dezgustător de a poseda o femeie? Nu-mi vin cuvintele în cuget ca să pot explica într-un mod coerent cum am perceput în aceste ore ale dimineții legătura extrem de strânsă dintre orbirea mea și frica mea față de pretențiile și așteptările sexuale ale bărbaților, dar legătura este acolo, îngropată adânc în psihicul meu, am văzut-o și am simțit-o și am trăit-o ca și cum am făcut o ședință de hipnoză regresivă cu un psihoterapeut. Dar pe mine nu mă ghida nimeni altcineva decât Ființa interioară profundă care hotărâse, în sfârșit, că venise vremea vindecării traumei mele. Și cum să fi dat start procesului de vindecare dacă nu prin tine? Avea sens, nu negam, dar mă durea sufletește să îți simt puterea asupra mea, avându-mă și posedându-mă cum nu aș fi vrut vreodată și întorcându-mă și sucindu-mă pe toate părțile, m-ai expus privirii tale din cap până în picioare și m-ai făcut să îmi văd toată jena și toatăă rușinea pe care le-am imprimat în făptura mea chinuită, batjocorită și insuficient iubită, adorată, venerată, mângâiată și alintată. Și tu, tu, ursitule, cât te-ai căznit cu mine, cât te-ai îndărătnicit să îmi pătrunzi în suflet, în miezul sufletului meu și nu am habar ce căi ai urmat, dar undeva pe drum, în zbaterea noastră și în silnicia ta, mi-ai atins esența și m-ai făcut să văd că ea, esența sufletului meu, trăia adânc și nealterată în interiorul traumei mele, fapt care îmi îngăduie să cred cu fermitate că am toate șansele de a mă vindeca atâta vreme cât acea substanță/materie psihică primă nu s-a pierdut. Și orice atingere a ta de mai apoi mi-o traduceam în emoție, în gând, în rugăciune și în implorare și prin ele îmi spuneai:
– Te implor, te implor, nu asocia în mintea ta atingerile mele cu atingerile celor care te-au chinuit și siluit căci eu nu sunt ei. Te implor să te desparți de amintirea lor, te implor să uiți! Te implor, dă-mi voie să fac pentru tine acest lucru, să deschid în mintea ta ușa uitării. Te implor, dă-mi voie să te fac să vezi că orice gest al meu față de tine va fi un lucru nou pentru tine. Te rog, te rog, lasă-mă să fiu prietenul și iubitul tău!

Și nu văd rost în a folosi o mie de cuvinte ca să explic cum, în zbaterea noastră, încrederea în tine a fost emoția care mi-a sărit în ajutor când tu nu te opreai, așa cum nici Cerul nu te oprea din a mă silui! Și acum înstrăinarea de tine îmi îngroapă iar încrederea în subconștient. Și cum va fi să mă trezesc iar în interiorul traumei mele căci nu există urmă de îndoială că are să mi se întâmple din nou? N-a fost aceasta prima încercare de acest fel. Și numai așa a început durerea mea să cedeze și altfel nu s-a putut căci, dacă s-ar fi putut altfel, Dumnezeu ar fi ales o altă cale pentru vindecarea mea!