Un exercițiu de vizualizare practicat în mod lucid și conștient în timpul somnului

 Dincolo de zidul somnului, Munca interioară - pe tărâmul practicii, Suflete pereche  No Responses »
nov. 082022
 

Marți, 08 Noiembrie 2022

În cursul dimineții am avut iarăși contact cu partea aceea întunecată din mine, cu toate că nu a fost tot atât de neplăcut ca în alte rânduri trecute. Mai degrabă eram conștientă de energia proprie fiecărei emoții, iar acest lucru era, într-adevăr, destul de dezagreabil întrucât venea însoțit de toate acele furnicături pe care le resimt orișiunde în corpul de energie vitală inclusiv dincolo de zidul somnului, nu numai în corpul fizic. Captam și imagini, iar acestea erau precum o compilație a unora dintre cele mai importante episoade pe care le-am trăit corelate cu explorarea subconștientului, cu dezgroparea vechilor sentimente și traume refulate, cu munca interioară, astfel perindându-se prin fața mea unele din aceste surse care mi-au generat suferință, oameni, complexe, stereotipuri, etc.
Apoi, ca să ies de sub influența inconștientului, o mână de ajutor mi-a fost dată, iar aceasta venea din partea Zburătorului a cărui influență astrală a modificat-o drastic pe cea inițială, făcându-mi invitația de a-l însoți la o plimbare în lumină. Astfel m-a sustras din conținutul neplăcut în care mă scufundasem anterior, ținându-mă cu gingășie între brațele sale și ajutându-mă să duc exercițiul practic de vizualizare a luminii pe o treaptă mai eficientă, implicându-mă direct și în mod conștient în scene luminoase.
Când m-a atras spre lumină, am ieșit împreună cu el pe o stradă foarte cochetă, pe marginea acesteia, pe trotuar, fiind numeroși copaci foarte frumoși, cu coroană bogată de un verde crud și sănătos. Întregul trotuar era bine întreținut, iar strada era curată și liberă. Când am intrat în contact cu această scenă teribil de vividă, fiind totalmente conștientă de mine însămi și de faptul că eram proiectată dincolo de zidul somnului, am trăit un șoc destul de intens, căci amintirea orbirii era foarte vie în psihic, zicându-i Zburătorului:
-Ei, așa ceva chiar mi-ar plăcea să văd din nou, căscând bine ochii la împrejurimi care mi se umpleau de o autentică uimire, rememorând, în mod conștient și deliberat, actul de a mă plimba și de a privi la frumusețea spațiului înconjurător.
Așa mi-a fost captată curiozitatea către spațiul exterior pe care aș fi vrut să îl privesc dintr-o imagine de ansamblu. Colțul ochilor, în timp ce mergeam, nu îmi îngăduia să văd decât frânturi ale acelui spațiu, strada, copacii, trotuarul, cerul limpede și senin, depărtarea. La stânga mea, însă, se extindea priveliștea unui frumos cartier. Ca să îl pot vedea mai bine, m-am înălțat câțiva metri în aer, Zburătorul continuând să îmi țină companie. De sus, fiind deasupra acoperișurilor caselor, am putut vedea că acel cartier era o adevărată bijuterie a arhitecturii, a eleganței și a bunului-gust, era o încântare să le privesc pe toate, case, grădini curate și frumos amenajate, natură, flori, copaci și verdeață deopotrivă, încât iarăși am spus:
– Așa ceva chiar mi-ar plăcea să văd din nou! Dar stai să îți arăt, totuși, ce nu mi-ar plăcea să văd, amintindu-mi și de fața execrabilă a urbanismului.
Și, atunci, ne-am înălțat amândoi și mai sus ca să cuprindem o imagine și mai amplă a spațiului înconjurător, zburând către exteriorul frumosului cartier. În fața noastră s-a proiectat, atunci, un alt cartier urieșesc din blocuri înalte și cenușii, totul era numai ciment, niciun fir de iarbă nu pătrundea prin nicio crăpătură a asfaltului. Era imaginea vie a urbanismului modern.
– Ei bine, așa ceva chiar nu mi-ar plăcea să văd din nou, i-am mărturisit Zburătorului.
– Mie îmi spui?! mi-a răspuns acesta, părând ca și cum imaginea oribilului cartier cu aspect de fabrică îi atinsese o coardă sensibilă, părând a fi miezul unei suferințe ale sale pe care vrea să o înlăture din sufletul său.
Apropierea dintre noi ne-a făcut, după această scenă, să cădem într-o alta despre care nu se cade să mai scriu, unele trăiri de acest soi cerând să fie mai întâi rumegate, până a fi explicate.

Despre o nouă tentativă de dedublare din vis în astral

 Dincolo de zidul somnului, Suflete pereche  No Responses »
nov. 062022
 

Duminică, 06 Noiembrie 2022

În cursul acestei dimineți am devenit conștientă în timpul visului ale cărui simptome le-am recunoscut, ceea ce mi-a permis să îi influențez scenariul care era unul luminos. Am crezut că sunt în afara corpului fizic, iar acest simplu fapt mi-a trezit dorul de vechea alergătură după sufletul lui Marius. Să ajung la el ca să îl văd era singura dorință care mă mâna când îmi recuperam luciditatea dincolo de zidul somnului. Ca atare, am încercat să alung visul din suflet ca să mă dezlipesc din visare, ceea ce a avut ca rezultat modificarea scenei care m-a adus în cartierul Hipodrom în care am început să hoinăresc cu scopul de a ajunge la locuința lui Marius pentru a-l întâlni, ceea ce era o copilărie întrucât s-ar fi putut, cel mai probabil, ca el să nu fi fost acolo, ci aiurea, în lumea largă, numai Dumnezeu știe unde!
Când am dat în calea mea de un zid, am vrut să trec prin el, în loc să mă folosesc de ușă, dar când m-am făcut totuna cu zidul, nu m-am mai dezintegrat la nivel molecular ca să trec dincolo, fapt care m-a frapat întrucât am băgat de seamă că eram alcătuită dintr-o altfel de substanță, ceea ce poate însemna că am unele din aceste experiențe în corpul mental, iar nu în cel astral. Oricum, pătrunzând prin zid m-am descompus într-un fel foarte diferit, cu toate că păream să fiu plastică, maleabilă, elastică. Dar când am trecut dincolo de zid, ideea inițială care mă mânase până atunci și-a pierdut firul narativ, ca să zic așa, eu pătrunzând într-un spațiu cenușiu și gol, lipsit de imagine. Acolo nu se imagina nimic, nu se manifesta nimic, iar eu nu prin imaginație vroiam să ajung la Marius, de această dată nu m-aș fi mulțumit cu o simplă proiecție a chipului său în lumina astrală. La sufletul său adevărat vroiam să ajung, prin călătoria astrală autentică.
De aceea, m-am împotrivit acelui spațiu gol în care intrasem, zbătându-mă un pic pentru a reveni la lumină, iar când m-am întors pe străzile orașului m-am bucurat nespus fiindcă vedeam lumină, soare, verdeață, mașini, blocuri și alte lucruri obișnuite cu care ochii mei nu mai sunt familiarizați ca să simt măcar necesitatea mecanică de a vedea din nou, eu continuând și acum să fiu totalmente convinsă că experiența onirică lucidă este cel mai bun exercițiu de vizualizare cu scop terapeutic, cu toate că, probabil, proiecția astrală adevărată trebuie să fie infinit mai eficientă. Dedublarea astrală nu este, însă, un dar pe care să îl fi dobândit până acum, multe mai am încă de dovedit Ființei Profunde până îmi va dărui această abilitate, iar practica recentă cu clarviziunea pozitivă este numai un pas inițiatic către dedublare.
În fine, în pofida faptului că nu eram convinsă de autenticitatea episodului, am continuat să hoinăresc prin Hipodrom, trecând și pe lângă Liceul Pedagogic, scoțând numeroase exclamații de mirare, parcă-parcă s-ar fi părut că mă aflam pe străzile orașului, în afara corpului fizic.
Dar când, deodată, am dobândit încredințarea că nu eram singură în acel context, m-am descurajat și m-am desumflat ca balonul spart din cauza faptului că lipit de mine, de jur-împrejurul meu, se găsea o prezență care, deși nu a pretins că era Zburătorul, sufletul lui Marius, m-a împovărat de ciudă cât ai clipi din ochi întrucât nu aveam niciun fel de chef să am de-a face cu niciun eu, cu niciun subconștient, cu niciun trecut, cu nicio amintire, vroiam numai să mă bucur de lumina unui spațiu fix, neschimbător, în care să nu mă fi putut aștepta surprize neplăcute după fiecare colț. Și iată că influențam manifestarea, proiectam în mod involuntar detalii. Iar prezența nou-manifestată nu era, în ciuda bunelor sale intenții de a mă acompania pe cale, decât o copie inconștientă ideoplastică a acelui aspect al Ființei Profunde care mi s-a arătat în urmă cu 3 săptămâni și care m-a impresionat suficient de mult încât să dezvolt o imitație inconștientă a episodului de atunci care a fost, fără urmă de dubiu, autentic.
M-am trezit curând după aceea, simțindu-mă destul de dezamăgită.

Când am înțeles că sufletul pereche nu este un bun pe care să îl cer ca să îl stăpânesc

 Suflete pereche  No Responses »
oct. 242022
 

Luni, 24 Octombrie 2022

NU am nicio idee ce cauză a condus la acest număr crescut de contacte directe și intime cu sufletul lui Marius din ultimele zile. Eu să îi caut, oare, sufletul sau să fie că el îl caută pe al meu, ca să îmi împace tristețea ce m-a cuprins de la 13 Septembrie încoace, când i-am interzis să îmi mai citească jurnalul? Fiind liber să facă ce îi dictează inima, mi se împovărează sufletul să văd zi de zi că eu nu intru în socotelile sale ca să rupă din timpul său ca să mă cunoască. Pentru ce, dar, aș mai insista în privința întâlnirii noastre? Eu îmi las întregul destin în mâinile Tatălui ca să își împlinească Voia cu mine, iar de Voia Sa este să mi-l aducă pe Marius în fața ușii, atunci așa să fie, iar eu să văd din nou, precum mi s-a profețit, însă eu nu mai cutez să revendic forțat prezența lui Marius în viața mea căci suficient am fost umilită și batjocorită pentru cerșetoria în iubire, iar demnității nu îi stă deloc frumos să stea cu mâna întinsă, cerșind și zicând: ”Dă-mi!” Stând cu mâna întinsă în fața Părintelui Ceresc, demnitatea va zice în schimb: ”Primesc, Tată Ceresc, ce-mi dai din Milă și din Voie! Să îmi fie mie precum Voiești!”
Să fie cu îngăduința lui Dumnezeu numărul crescut de întâlniri pe care le-am avut cu sufletul lui Marius în ultimele zile, ca să ne împace? Negreșit, Tatăl este mijlocitorul care ne pune de cele mai multe ori în contact, complicitatea Sa fiind un amănunt ce mi-a devenit perfect perceptibil, însă nu neg că Voia lui Dumnezeu în ceea ce îl privește pe Marius m-a contrariat de foarte multe ori, nici acum neputându-mă lămuri în legătură cu atitudinea pe care trebuie să o adopt vis-a-vis de Marius și de vindecarea mea de orbire. Căci eu am spus ca el să fie liber să aleagă ce îi dictează inima, independent de voința și de dorințele mele.
Dar azi-dimineață sufletul său a fost năpraznic, cu adevărat înfometat de prezența mea, căutându-mă ca să mă aibă alături. Drăgostindu-mă din cap până în tălpi, precum își iubește un îndrăgostit pe draga inimii sale, sufletul său mi-a spus:
– La anul, pe vremea aceasta, îți voi face toate aceste lucruri.
Atunci eu i-am îndepărtat ușor sufletul de la mine, uimită și nelămurită, căci nu puteam ști ce vroia să spună. A fost pentru prima oară când sufletul său mi-a vorbit despre timp. Niciodată nu mi-a spus că va veni la mine a doua zi sau peste o lună sau într-un an, întotdeauna mi-a vorbit despre timp și despre momentul întâlnirii noastre ca fiind ceva ce trebuia să se petreacă mai târziu, mai încolo, când și eu, și el aveam să fim pregătiți. Ca atare, mă cuprinsese o emoție pe care nu mi-o puteam stăpâni, iar întrebarea mea care cerea lămuriri nici nu a mai apucat să mi se desprindă de pe buze întrucât el mi-a transmis răspunsul telepatic, gândul său pătrunzând în sufletul meu, în timp ce el și-a reluat drăgosteala:
– Da, ai înțeles bine, asta înseamnă că ne vom cunoaște între timp pentru ca eu să îți pot face toate astea pe vremea asta, la anul…
Și fiindcă patosul său pentru mine era necruțător, Ființa mea Profundă l-a îndepărtat de la mine din Voia Sa, ca să nu îmi mai chinuiască sufletul din cauza dorului nealinat. Totuși, un amănunt semnificativ a îngăduit Ființa Intimă să mi se releve atunci, în timp ce mă despărțea de brațele lui Marius, cerându-mi stăruitor să continui să lucrez asupra tuturor complexelor mele de inferioritate care mă precondiționează să resping întâlnirea cu el din cauza unei spaime pe care o am că nu voi fi niciodată suficient de bună pentru cât este el de versat, cu toate că sufletul său mi se arată necioplit și grosolan, imperfect și cam tont ca să mă tem de el. Totuși, nu-i om pe lumea asta care să îmi fie mai drag decât sufletul lui Marius care mi se relevă!
Să se petreacă, de aceea, toate din Voia Tatălui Ceresc, ce va să fie la anul, pe vremea aceasta! Prezența lui Marius, însă, eu nu o mai pot cerși și nici măcar cere întrucât Marius nu este un bun asupra căruia să cred că am vreun drept de proprietate ca să îl pot cere ca și cum este al meu ca să îl stăpânesc.

Despre misteriosul factor subiectiv dintre îndrăgostiți care îi împinge la prăbușire

 Suflete pereche  No Responses »
oct. 212022
 

Vineri, 21 Octombrie 2022

În această dimineață am cerut lui Dumnezeu să mi-l aducă pe Marius pe care doream din toată inima să îl revăd, vrând să încerc o nouă apropiere intimă de sufletul lui. Când am trecut dincolo de zidul somnului, el era acolo, așteptându-mă. Era același Zburător dintotdeauna, manifestându-se sub forma unei mase de energie semi-transparentă și consistentă, posedând formă umanoidă, dar fără chip. Numai amprenta energetică era a lui. Ne-am luat în brațe ca să ne apropiem sufletește, povestindu-ne lucruri pe care nu mi le-am mai amintit la trezire. Aveam, însă, grijă să nu forțez nota intimității dintre noi, în pofida faptului că tentația era foarte puternică, iar atitudinea noastră destul de insinuantă, de înflăcărată și de nerăbdătoare. Îmi dădea impresia că eram înfometați unul după celălalt. Dar atmosfera era destul de pașnică și de prielnică unei conversații, iar mie mi se făcuse un dor teribil de acele întâlniri care aveau loc în lumină, în spațiile solare ale sufletelor noastre. Nu eram în lumină nici acum, dar tot era destul de plăcut pentru a strica totul din cauza unei dorințe de moment.
Zburam cu el, însă eu pluteam pe orizontală, paralel cu solul, în timp ce el stătea îngenuncheat în fața mea. Ne plimbam pe străzile unui oraș, ridicându-ne tot mai sus, ca și cum căutam să trecem peste linia blocurilor, să vedem ce era dincolo de ele. Acest lucru mi-a indus un sentiment neliniștitor, mi se părea că o forță nefastă ne mâna într-acolo. Trecând peste acoperișurile blocurilor, scena s-a modificat radical, blocurile dispărând pe nepusă masă. Și când am făcut și ultimul pas către exterior, am căzut amândoi în gol, ca într-o prăpastie al cărei fund ne atrăgea cu forța sa extrem de coercitivă. Marius a țipat atunci ca din gaură de șarpe, dându-mi impresia că nu era obișnuit cu acest fenomen al căderii în gol care se petrece în Universul Interior, însă mie îmi era teribil de cunoscut, fapt pentru care nu m-am înspăimântat foarte mult, vrând să inversez căderea, impunându-mi voința pentru a mă întoarce spre sus ca să urc, trăgându-l și pe el după mine. Când o pată destul de mare de lumină ne-a apărut undeva deasupra capului nostru, m-am simțit în siguranță căci știam că nu trebuia decât să ajungem acolo și să trecem prin portalul acelei lumini ca să pătrundem într-un alt spațiu mai puțin apăsător, precum era acela în care picaserăm amândoi. Dar, cu toate că am ajuns la marginea portalului, apucându-mă cu mâinile de ea, lumina nu ne-a primit în interiorul său ca să trecem dincolo, creând o forță care ne-a respins, împingându-ne înapoi și făcându-ne iar să cădem. Totuși, Lumina a emanat către noi mii și mii din acele minuscule particule luminoase de culoare albastră și galbenă, germeni solari ai Ființei meniți să ne ajute să ne ridicăm cu succes din prăpastia în care picaserăm.
Cu toată sinceritatea mărturisesc că mi-ar plăcea să definesc conținutul acestei prăpastii într-un mod mai clar, întotdeauna aceste indicii simbolice se referă la un lucru precis și clar, în loc să fie vorba despre un sens general, dar nu am găsit până acum răspuns nelămuririi mele.

Pledoaria iubirii și a iertării în scena Frumoasei și a Bestiei

 Suflete pereche  No Responses »
iun. 102022
 

<>

Vineri, 10 Iunie 2022

Ursitul meu,

Trebuie că te-ai prăpădit de râs citind despre poznașa mea confruntare cu un țânțar astral pe care ți-am povestit-o la începutul săptămânii. Dar să nu te mustre conștiința că ți-ai râs de mine pentru ce mi s-a întâmplat. Îți scriu de atâta timp despre prețioasa lecție de a face haz de necazul tău, păstrându-ți inima senină și voioasă încât, dacă ai râs sau ai zâmbit măcar în legătură cu nefericita mea bătălie dusă contra unui țânțar astral, atunci experiența ce mi-a fost dată și-a împlinit jumătate din scop. Dar pentru a înțelege cealaltă jumătate, trebuie să fim și serioși pentru un timp căci a interpreta că oamenii din jurul meu, prietenii, cunoscuții și rudele care mă înțeapă cu răutățile lor sunt țânțarul care a fost lăsat să îmi pătrundă în suflet ca să mă necăjească cu grosolăniile lui ar fi o mare neghiobie, motiv pentru care voi face uz de legea cosmică a analogiilor filozofice pentru a traduce ceea ce Intimul a vrut cu orice preț să îmi predea, anume lecția despre cum să nu mai pun la suflet toate înțepăturile de țânțari care îmi penetrează epiderma. Fiindcă, dacă nu mi-aș îngădui să îmi asociez prietenii cu niște țânțari ce trebuie zdrobiți între degete ca să nu mă mai deranjeze și ca să nu mă mai bâzâie, nu același lucru îl pot spune despre răutățile lor, pe acestea putându-le lesne asemăna unei înțepături de țânțar. Mergând în continuare pe această linie de interpretare, voi adăuga că a face dintr-o înțepătură de țânțar o catastrofă pe care să o pui la inimă, când acul țânțarului nu atinge decât un minuscul spațiu pe suprafața epidermei, ar fi ca și cum ai face din țânțar armăsar, această expresie din popor avându-și rost ca vorbă de duh în înțelepciunea populară. Înțepătura unui țânțar vine și pleacă, iar urmele mâncărimii sale dispar într-un timp record, atât de inofensivă este înțepătura unui țânțar. Mai mult decât atât, umflătura caracteristică înțepăturii de țânțar se numește ”blândă” în limbaj popular, remediul din bătrâni contra mâncărimii fiind semnul crucii pe care vârstnicii ne spun să îl facem apăsând cu unghia în umflătura respectivă de mai multe ori.

Desigur că toate acestea corespund, în mod simbolic, situațiilor în care ne simțim atacați și insultați de către prietenii noștri ale căror comentarii răutăcioase le putem ușor transforma în motive serioase de a le purta pică. Eului îi este mai ușor să își facă dușmani decât îi este să își facă prieteni fiindcă dușmănia celorlalți este pentru ego o dovadă a faptului că este temut și invidiat, toate acestea devenind prilej de a se întări, de a-și spori forța. Căci ce este înțelept în suflet va ști să recunoască în răutatea din comentariile ocazionale ale unui prieten blânda înțepătura a unui țânțar de la suprafața pielii care va trece atât de curând, de parcă nici nu a fost, atât de puțin timp i se alocă unui țânțar să provoace pagubă unui țesut pe care nu îl poate atinge decât la suprafață și niciodată în adâncul său. Astfel trebuie să rămână și cuvintele prietenilor noștri pe care noi le percepem drept insulte și pe care le folosim drept pretext pentru a purta ranchiună și resentimente. Desigur, când răutatea unui om este crasă, nu există nicio obligațiee în a răbda grosolănia unui apropiat, să nu confundăm un țânțar cu musca sau cu viespea, dar se întâmplă deseori ca ceea ce noi percepem ca fiind o răutate care ni se aduce să nu fie decât o blândă de mustrare pe care Tatăl ni-o aduce, prin gura celor din jurul nostru, ca să ne îndrepte privirea către un defect pe care noi singuri îl purtăm, dar pe care nu vrem să îl vedem.

Iar adevărul gol-goluț este că sunt foarte ușor de lezat în amorul meu propriu, mai ales când simt că insulta cuiva îmi vizează inteligența. Atât de rănită mă simt când îmi este insultată inteligența că nu este nevoie decât de întrebarea: ”Ești sigură că nu interpretezi toate acestea greșit?” ca să simt că îmi este întors cuțitul în rană încât mi-a devenit o obișnuință să îmi fac semnul crucii până la sânge ca să opresc mâncărimea blândei despre care Ființa mea profundă îmi spune să nu o mai pun la suflet întrucât pe toate câte le îndur le îndur de dragul crucii, acest simbol al crucii fiind unul atât de aparte în învățătura gnostică a cărei adeptă sunt.

”Să-mi pun cu moartea focul meu în sex.
(…)
Ești condamnată la aceeași cruce
Pe care-mi este scris să mă simt viu.”

✍Adrian Păunescu

În mod limpede și clar, aceste versuri care mi-au ajuns la ureche la foarte scurt timp după ce am făcut uz de legea analogiilor filozofice vorbesc despre a 9-a sferă și despre misterele iubirii, înțelegerea acestor lucruri constituind fundația învățăturii și a educației spirituale pe care am primit-o în ultimii ani încât a mai încerca să vorbesc cu cei din jurul meu despre ele ar constitui o desacralizare a lor. I-am invitat destul pe spectatorii din afara noastră să fie martori la povestea noastră de iubire încât a fost inevitabil să nu te pun într-o lumină proastă în ochii privitorilor fiindcă existența ta, pe care ei nu o pot vedea și nici percepe, le jignește inteligența, precum scepticismul lor o jignește pe a mea. Căci mă insultă și mă umilește compătimirea oamenilor, ursitul meu, mă rănește neîncrederea lor în abilitatea mea de a distinge între influența astrală a unui țânțar și influența astrală a unui suflet capabil să deschidă porțile Raiului în care să mi se dezvăluie drept sufletul meu pereche? Iată, așadar, că experiența nesuferitului țânțar de săptămâna trecută a avut un triplu scop, pe primele două punctându-le deja. Dar, în fine, mai mult decât orice, a fi perceput influența astrală a unei creaturi intrusive mi-a spulberat orice îndoială pe care aș mai fi avut-o în legătură cu tine, iar dacă insist pe această temă a influențelor din exteriorul meu care mi-au marcat adeseori simțirea și gândirea în privința ta este numai pentru că și pe aceștia trebuie să îi iert, precum mi se cere să îi iert și pe ceilalți greșiți ai mei, Tatăl învățându-mă că aceste blânde comentarii ale celor din jurul meu au atât de puțină importanță încât nu merită să fie puse la suflet care singur vede că toate acestea sunt spre binele meu.

Cum face absența ta din viața mea materială să fie spre binele meu este acel lucru pe care oamenii cu care am avut contact în ultimii ani nu îl înțeleg fiindcă, dând impresia că sunt într-o situație extrem de vulnerabilă, s-a considerat a fi firesc și de bun-simț ca un suflet pereche să îmi fie alături în această perioadă groaznică, dacă acesta m-ar fi iubit. Este atât de insultătoare ideea că un suflet își poate iubi perechea pe care este capabil să și-o lase singură și abandonată încât eu, ursitul meu, nu îmi mai găsesc cuvintele ca să îți descriu modul cum ai fost judecat și condamnat, devenind cel mai odios personaj din câte ar putea exista, încât concluzia naturală la care toți au putut ajunge este că nu exiști decât în mintea mea sau că, în cel mai rău caz, ești un rău-făcător intrusiv din lumile invizibile care mi-a pătruns în suflet ca să mă amăgească. Fiindcă, firește, un om real din carne și din oase nu ar putea niciodată să facă ce îmi faci tu!

Dar nimeni în afara mea nu a putut încă să înțeleagă faptul că tocmai această vulnerabilitate extremă a mea este motivul pentru care prezența ta fizică a fost ținută la distanță de mine, însăși prezența ta fizică mi-ar fi răpit orice șansă de vindecare. Fiindcă nimeni nu înțelege că nu de orbire trebuie să mă vindec, ci de un cu totul alt lucru, deci de cauza care a dus la pierderea vederii mele trupești, orbirea fiind numai unul din efectele acestei cauze.

Astfel mă văd nevoită să trag cortina peste ochii spectatorilor pentru ca numai personajele noastre să rămână pe scenă, sub privirea blajină a ochilor care permit vindecarea mea într-o manieră miraculoasă și magică, ceea ce nu mai face din această poveste una incredibilă, ci una minunată, cu adevărat minunată. Numai acești ochi blajini ai Tatălui ne sunt judecători, doar ochii Tatălui ne jurizează eforturile sufletești în Marea Sa Operă pe care o scrie și o regizează conform cu Voia Sa. Iar în această scenă de un teribil dramatism, eu îți devin avocat al apărării, când ți-am fost unul din cei mai cruzi acuzatori. Marius, îți amintești când ți-am mai scris în trecut că mi se va atribui rolul de avocat care să îți ia apărarea? Acea clipă a venit, această clipă a momentului prezent în care eu trebuie să aduc sincere rugăciuni de mulțumire și de recunoștință lui Dumnezeu pentru că tu ai fost absent din viața mea pe parcursul recuperării mele, jucând cel mai detestabil rol pe care un suflet pereche îl poate juca, acela al unui cavaler demodat, cu toate că eu te-am numit lipsit de tact și de cavalerism. Dar cum aș putea numi altfel un bărbat decât ca fiind de modă veche când iubita sa îl cheamă și îl strigă în neștire, zi și noapte, fără ca el să dea ascultare solicitărilor ei senzuale? Te-am numit și nesimțit, ba chiar și idiot și în câte alte feluri de care trebuie că îți amintești, desigur, iar eu nu am fost singura care te-a numit în toate aceste feluri, mulți alții te vor mai numi încă. De aceea și sinceritatea pledoariei mele trebuie să fie deplină, mărturisind că binele pe care l-ai făcut față de mine este cu mult mai mare decât este răul, răul însuși este numai o blândă ce mi-a furnicat pielea, în timp ce binele mi-a atins sufletul, schimbându-l în adâncul său.

Căci acest odios rol al tău de agresor și de intrus al meu a deschis calea, în corpul meu de emoții, către cele mai traumatice percepții în care sufletul meu s-a lăsat să cadă prizonier, neputința mea de a iubi fiind una, iar prostituția în cuplu fiind cealaltă. Marius, dragul meu, mai este oare nevoie să ți-o spun că mâinile tale pe corpul meu fizic mi-ar fi accentuat percepția prostituării și percepția siluirii, de vreme ce eu nu eram cu adevărat conștientă de faptul că imprimasem aceste impresii în subconștientul meu, ca urmare a experiențelor anterioare, unele din acestea fiind atât de vechi, venind din vieți ce au precedat-o pe aceasta? Pe bună dreptate, trebuie să fi fost vrednică de milă în loc să fi fost bună de pedeapsă de vreme ce am fost scutită de acest odios supliciu de a te percepe, în timpul stării de veghe, drept siluitorul meu, orișicât de gingașe ți-ar fi fost atingerile, eu nu aș fi văzut decât că ele vin din brațul unui bărbat scos din minți care m-ar fi putut lovi. Astfel am învățat să admit că scenele de agresiune diurne ar fi necesitat încă și mai multe scene de vindecare nocturne decât mi-au fost deja date, pentru mine a devenit o realitate faptul că această măsură extremă de a ți see interzice apropierea de mine a fost spre binele meu, tu fiindu-mi alături numai cu sufletul, dar nu și cu corpul fizic. Mi-a fost imposibil să îi fac pe cei din jurul meu să înțeleagă faptul că Dumnezeu nu mi te-a adus pentru că eu nu I-o cer fiindcă m-am temut de tine, dar oare tu înțelegi acest lucru uimitor pe care ți-l dezvălui, anume că sufletul tău este responsiv la anumite dorințe pe care le am, tu rezonând cu unele din cele mai intime nădejdi ale mele? Nu îți spun aceste lucruri pe nepusă masă, te-am mai avertizat în privința acestui insolit fapt și în trecut, dar mă întreb sincer dacă ai cugetat vreodată la aceste lucruri ca să înțelegi comicul de situație dintre noi.

Tu îmi ești cel mai drag om pe lumea asta, de la 16 ani îmi ești cel mai drag om încât nici faptul de a fi fost lăsată să îți cunosc întunericul din suflet nu mi-a știrbit din dragul pentru tine, deși te-am și disprețuit. Și încă atât de mult, încât nu am idee să spun dacă sunt îndrăgostită de tine sau sunt masochistă, dar ce știu să spun cu deplină certitudine este că am fost o rană vie în care atâția din exteriorul meu nu au văzut decât slăbiciunile unei regine a dramei. Așa că voi aduce această ultimă dovadă a faptului că ceea ce pare o cruzime și o nedreptate este, în fapt, Mila Tatălui care permite vindecarea sufletului meu într-un mod miraculos, prin accesarea regresivă a traumelor în mormântul subconștientului. Aceste lucruri nu se pot vedea din exterior decât prin filtrul dovezilor care demonstrează că schimbări intense s-au produs în interiorul nostru, făcându-se vizibile și în exterior. Iar eu regret cu nespus de multă tristețe faptul că schimbările prin care trec sunt contestate de către interlocutorii mei de ocazie, nefiind suficient de convingătoare pentru nevoia lor de a fi asigurați că fac totul cum trebuie, că înțeleg totul în mod corespunzător. Numai mărturia mea scrisă îmi este dovada faptului că ce trăiesc este o minune îngăduită de Ființa mea profundă încât trebuie să recunosc și faptul trist și regretabil că rareori noi ne putem vindeca de față cu ceilalți oameni. Noi nu ne dăm voie între noi să vedem mila Domnului și minunile infinite ale Ființei reale interioare.

Vorbesc despre dimineața zilei de luni, când Intimul a îngăduit să îmi acorde o nouă ședință de terapie în Universul interior, influența sufletului tău fiind mijlocitorul. Dacă am spus că săptămâna trecută Lucifer a îmbrâncit influența țânțarului astral ca să îmi pătrundă în adâncul sufletului, Intimul care se manifesta sub forma unei stele veghind deasupra capului meu a făcut același lucru cu influența ta, băgându-mi-te atât de adânc în suflet încât prezența ta devenise aproape de un crud realism pe care nu îl puteam nicicum contesta. Ți se dădea voie să îmi dezbraci sufletul precum dezbraci o ceapă de foița sa de suprafață, iar dacă aș fi trăit toate aceste lucruri în corpul fizic, aș fi plâns. Dar în Universul interior prezența ta a spart acel zid de auto-protecție al meu, pătrunzând în următoarea încăpere a sufletului meu în care ți s-a permis să stai atâta timp, atâta timp cum rar mi-a fost dat să stau în prezența ta fără să nu mă pierd cu firea, trezindu-mă în corpul fizic. Și numai inima care îmi bătea nebunește în coșul pieptului a fost ce m-a trezit în cele din urmă, după acest îndelungat contact cu ființa ta. Dar virtutea sfiiciunii îmi interzice să descriu lucrurile care s-au întâmplat între noi, cu toate că acum cortina acoperă privirile spectatorilor din afară, dar chiar și în aceste condiții mă intimidează această necesitate de a mărturisi într-un mod atât de sincer, de onest și de deschis ce am simțit și ce am trăit pe parcursul acelor două ore când mi-ai mângâiat și mi-ai atins și mi-ai dezmierdat sufletul fără a forța asupra mea nimic din ce nu aș fi vrut să fac încât, uimită de sinceritatea gesturilor tale în care citeam înțelegere pentru durerea mea, m-am încrezut atât de mult în tine, atât de multă încredere am avut în tine că nu am mai lăsat să iasă la suprafață percepția că sunt siluită. Ce am văzut în sufletul tău de m-a făcut să am atâta încredere în tine a fost un lucru pe care l-am depistat atât de greu, trebuindu-mi atâția ani să îl înțeleg, fiind vorba de încrederea că nu vei face din mine o prostituată în patul tău când eu joc rolul perechii sufletului tău în acest scenariu al vieții. Marius, de-abia în cursul dimineții de luni am putut citi în sufletul meu că am dobândit o frimitură de încredere în tine, iar asta numai pentru că mi s-a dat voie să citesc și în tine ca într-o carte deschisă. Ori ce mă speria când priveam în sufletul tău în anii anteriori de mă făcea să îți interzic să te apropii mai mult de mine nu am mai văzut că trăiește în tine cu tot atâta intensitate, anume pasiunea senzuală care îi predispune pe mulți bărbați să ceară de la iubitele lor și de la soțiile lor serviciile pe care le ceri de obicei de la o prostituată.

Dar este inutil să mai insist pe acest subiect. Mila Tatălui a găsit ca fiind de bunăcuviință să nu mi te aducă încă în persoana ta materială pentru ca tu să nu te transformi din sufletul meu pereche într-un alt torționar al meu, cu toate că astfel te-am numit adeseori în trecut, torționarul meu, Tatăl abandonând suferința contactului fizic și dându-mi în schimb numai contactul vindecător nocturn încât acum aproape că mă jenez pentru oceanul de lacrimi pe care l-am plâns de dragul tău de-a lungul anilor când înțeleg acum că tu ai jucat cel mai insuportabil rol cu putință, acela al bisturiului pe care Intimul l-a folosit ca să opereze pe sufletul meu, scoțând la suprafață atâta infecție emoțională despre care am scris în mii de pagini. Toți urâm bisturiul, dar cât iubim ușurarea durerii și vindecarea rănii pe care s-a operat!

Dar nu ți-am scris aceste alte zeci de pagini ca să continui să te țin la distanță, hrănind deșarta speranță că m-aș outea vreodată vindeca complet până te-aș întâlni în persoana ta materială. De fapt, devotamentul tău cavaleresc trebuie să fie atât de rafinat și de îngăduitor încât să poți suporta apropierea mea fizică, dar fără să mă vrei și fără să mă ai. Îți cer acest sacrificiu suprem, renunță definitiv la pasiunea ta senzuală care este pentru mine uzurpatorul inocenței mele și fă să poți sta în preajma mea fără să mă vrei. Să nu mă vrei încă un timp, Marius, dar să îmi fii alături ar fi cea mai delicată și concludentă dovadă a cavalerismului tău de modă veche. Și îți cer dovada acestui cavalerism pentru simplul fapt că nu mă mai tem de tine. Află, deci, că pentru întâia oară de la 13 Septembrie 2015 încoace te cer de la Tatăl fiindcă acesta este un adevăr absolut pe care scepticismul celor din jurul meu nu mi-l mai poate răpi: eu nu te-am vrut și nu te-am cerut de la Dumnezeu fiindcă m-am temut de tine, fiindcă nu eram pregătită pentru tine. Și dacă mi s-a împlinit dorința de a ști că exiști, dar fără să te am a fost numai pentru că a fost conformă cu Voia Tatălui, El a îngăduit împlinirea dorinței mele. Dar află, Marius, că pentru întâia dată negociez cu Ființa Divină eliberarea noastră din această detenție, chiar cu riscul de a ți se părea că îți încalc liberul arbitru, dar sunt atâtea zeci și sute și mii de lucruri pe care aș vrea să ți le mai povestesc, o anume economie de cuvinte trecute în scris fiind de-acum deosebit de necesară. Efortul de a fi scris atât de mult își spune cuvântul în trupul meu fizic. Așa că află, Zburătorul meu drag, ccă cer de-acum și prezemța ta fizică pentru a fi alături de mine nu numai cu sufletul, ci și cu trupul! Și află, Marius, că acest lucru nu ți-l mai cer direct ție fiindcă ți-e sufletul mult prea umbrit și întunecat de demonul tău intern, dar în iubire și în război ”all is fair”, numai cu Mila Tatălui mai pot negocia îmblânzirea firii tale încăpățânate ce ți-a fost atât de intens accentuată de dragul meu și pentru binele meu. Căci în iubire, dragul meu, nu există limită în sacrificiul de sine, pe când în război există limitarea orgoliului. Iar în povestea noastră supranaturală, află că tocmai la orgoliu voi renunța, devenind pentru tine cel mai devotat avocat al apărării ce ți-ar fi putut fi desemnat din oficiu de către Marea Lege.

Pledoaria mea de azi se apropie de final și este vital ca acest ultim gând al meu să îl trec în scris în timp ce îți iau apărarea. Am mărturisit adeseori cum că simpla ta prezență fizică în viața mea mi-ar fi răpit orice șansă de vindecare. Desigur că cele scrise anterior indică faptul că acest nefericit ddeznodământ s-ar fi datorat percepțiilor mele traumatice care m-ar fi condiționat, din regiunea subconștientă a psihicului, să confund atingerile și mângâierile tale cu gesturi de agresiune, accentuând impresia de claustrofobie în contact direct cu tine. Dar pericolul acestui contact direct cu tine a avut o notă cu mult mai subtilă, evitarea acestui pericol fiind măsura extremă de precauție pe care Ființa mea reală interioară Și-a luat-o pentru bunăstarea sufletului meu. Dragul meu, dacă te numesc astfel ți se pare o forțare a notei sentimentaliste dintre noi? Ți se pare un artificiu de stil numind ”drag” sentimentul pe care ți-l port? Nu neg că ar putea fi un sentimentalism, dar află că tocmai în acest sentiment pe care ți-l port a stat adevăratul pericol pentru care tu ești ținut la distanță de mine.

Marius, ți-am povestit de atâtea ori despre infernul pe care l-am trăit în urmă cu 10 ani când, suferind cumplit, am rugat pe Dumnezeu să îmi împlinească 3 dorințe pentru care m-am oferit să plătesc orice preț. Acestea au fost: să mi se redea sufletul fiindcă eu simțeam că îl pierdusem, să îmi fie dezvăluit motivul pentru care m-am născut, deci să mi se arate misiunea mea în această viață și să îmi fie permis să îmi întâlnesc sufletul pereche. Numai lunga mea introducere a primei părți a textului scris aceste zile dovedește fără echivoc că primele mele două dorințe au fost cu deosebire luate în calcul spre a fi împlinite. A fost firesc ca, trecând peste lista acestor intime năzuințe ale mele, să observ că, în chip straniu, tu erai lăsat la urmă, în pofida faptului că întâlnirea ta părea cea mai lesnicioasă dorință de împlinit, putându-se înfăptui printr-un singur cuvânt pe care mi l-ai fi putut adresa, ”Bună!”. Însă acest banal salut care ne-ar fi putut pune în legătură ar fi fost factorul care mi-ar fi răpit orice șansă pentru ca și celelalte două dorințe ale mele să se împlinească. Căci omul pe care îl adori cu atâta ardoare te face indubitabil să uiți și de mamă, și de tată, și de masă, și de casă, și de sufletul din tine, și de scopul pentru care te-ai născut, și chiar de Dumnezeu. Astfel pot lămuri pe deplin faptul că stupidul meu drag pentru tine ce nu a fost privit de către oamenii din jurul meu decât ca pe o obsesie a fost un sentiment atât de sincer și de onest încât mă cutremură pe mine că nu am avut conștiință asupra dragului pe care ți-l port, sentiment pe care Lucifer m-a tentat ca să îl abandonez, folosindu-se de nota sa șarmantă cea mai accentuată, prin imaginea unei alte vechi flăcări amoroase, ca să alung din inima mea ceea ce simt în mod genuin pentru tine, acest drag din care mi-ar fi venit sfârșitul. Fiindcă iubindu-te prea mult, aș fi uitat de Ființa mea reală interioară și de scopul pentru care m-am născut încât această precauție dusă la extrem de a fi ținut departe de mine nu a fost numai necesară, ci vitală. Trebuia mai întâi să dobândesc conștiința propriului suflet ca să știu ce am a apăra în fața întunericului din tine. Desigur că aceasta trebuie să fie nebunia dragostei omenești ce te face să îți uiți de cap și de stomac, dar întărindu-mi-se din timp în inimă sentimentul venerației pentru Maestrul interior, chiar cu riscul de a-ți părea fanatică sau dogmatizată, mi s-a întărit și sufletul, prin prețioasa virtute a unei stime de sine ridicate, ca să îți pot rezista de mă vei dori prea mult, cu toate că îți cer să nu mă vrei încă un timp, dar să vii.

Dar nu îmi trebuie un suflet puternic care să reziste numai în fața pasiunii tale senzuale și posesive de care atâta m-am temut în trecut. Marea bucurie pe care o aștepți împlinindu-se în sânul naturii este întinată și de alt întuneric despre care ți-am mai scris că l-am văzut în tine, nu numai de pasiune, încât îmi trebuie un suflet înzecit de puternic să îți ierte necioplita ta fire pe care Intimul m-a învățat să o portretizez astfel, fiind o succintă auto-caracterizare prin care îmi dezvălui visul obsesiv ce te-a ținut atâta timp departe de mine, eu cerând de la Tatăl să îmi vorbească printr-un citat ca și cum mi-ai vorbi tu:

“Nu mă voi întoarce acasă. Din păcate am ajuns aici, unde mi-am dorit, în munți, la cabana mea despre care ai mei nici nu bănuiesc că există, nu mă simt fericit, așa cum speram, căci mă copleșește un sentiment straniu de neliniște și singurătate.”

Augustin Buzura – ”Raport asupra singurătăţii”

Vai mie, ursitul meu, să aflu că te căznești atâta de dragul unei cabane în munți, când eu am visat la un loc al nostru aproape de malul mării! Una este să îmi abandonez pe drum orgoliul ca să te iert, fiindu-ți avocat al apărării, dar alta este să îmi ceri să renunț chiar la orice dorință pe care o mai am de dragul tău, cu toate că am spus mai devreme că în iubire nu există limită în sacrificiul de sine. Un lucru în veci nu îl voi mai face însă, un lucru în veci nu îl voi mai sacrifica, iar acesta este să îmi trădez sufletul și pe Maestrul interior, aceasta este minunata lecție ce mi-a fost predată în toți acești ani în care te-am așteptat, Bestie odioasă ce ești prin care i s-a îngăduit esenței mele feminine autentice timp să dobândească expresie de manifestare, învățând să pun pe primul loc pe Domnul meu Intim și scopul pentru care m-a adus pe lume.

Cum am jucat cartea milioanelor de dragul unui bordei, în virtutea bunei-credințe

 Suflete pereche, Teste și perioade de probă  No Responses »
mai 252022
 

<>

Luni, 23 Mai 2022

Zburătorule, ursitule,

Imaginează-ți cât de mare mi-a fost uimirea să simt apropierea sufletului tău în cursul acestei dimineți care binevoia să răspundă acuzației pe care ți-am adus-o în ultima mea scrisoare, învinovățindu-te de lăcomie și de materialism. M-a surprins atât de mult să îmi răspundă sufletul tău atât de repede, la nici 24 de ore de la publicarea scrisorii mele în acest jurnal, că m-am îndoit fără preget că acela care se manifesta era chiar sufletul tău! Dar cu riscul de a părea ridicolă și de a cădea în absurd crezând astfel, mă decid să iau în calcul probabilitatea ca tu să îmi fi citit ultima scrisoare publicată aseară ce trebuie să fi creat o anumită impresie asupra sufletului tău, hotărându-l să îmi răspundă acuzației pe care nu mi-a negat-o.

Din contră, ursitule, mai degrabă am primit confirmarea faptului că am atins o coardă sensibilă în sufletul tău, dar greșesc mult numind ”suflet” pe acela care mi s-a arătat și a cărui coardă sensibilă i-am iritat-o fiindcă nu poate încăpea dubiu că acea formă manifestată era eul tău provenind din corpul tău de dorințe, corp pe care noi îl confundăm cu corpul astral, deci cu sufletul, mie fiindu-mi foarte clar că eu am contact atât cu sufletul tău, cât și cu eul tău, deci cu sinele tău. Și pe bună dreptate că tu mi-ai răspuns, Zburătorule, fiindcă a ta a fost acea amprentă energetică ce îți însoțește prezența, făcând din tine când o ființă demnă de adorație, când o creatură detestabilă, în funcție de reacțiile tale emoționale la cuvintele pe care ți le adresez. Aceeași amprentă energetică te-a însoțit și săptămâna trecută când mi s-a dat voie să am o percepție asupra răspunsului tău la scrisoarea pe care ți-o adresasem cu câteva zile în urmă, vorbindu-ți în acel text despre cum impulsului meu sexual inferior i s-a dat o conotație mistică, ceea ce constituie o mare biruință ezoterică asupra instinctelor inconștiente. Mi-am dorit din toată inima să îți aflu reacția, să îți cunosc părerea, iar faptul de a fi avut contact cu tine nu putea să semnifice decât că mi se împlinea dorința. Dar, la urma urmei, să semnifice acest lucru mai degrabă că tu ești acela care îmi dă voie să îți pătrund în universul interior și în suflet ca să mi te dezvălui?

Dacă este așa, câtă cruzime ești dispus să primești din partea mea în schimbul cruzimii pe care tu singur o dovedești față de mine? Dar mă exprim greșit numind cruzime sinceritatea fără perdea și fără ocolișuri cu care aș vrea să îți vorbesc în clipa de față. Și pentru că Ființa profundă mi-a dat undă verde prin următorul îndemn primit în cursul zilei, atunci cu sinceritate crudă îți voi adresa următoarele:

“… Oricât de întuneric ar fi fost, ea îl zărea, pentru că atunci când nu mai văd ochii, vede sufletul…”

Ion Druță – ”Frunze de dor”

Dacă așa stau lucrurile, atunci află, ursitule, că azi-dimineață ți-am privit în suflet în care am văzut că acuzațiile mele nu sunt deloc nefondate, că știu, deci, că eul te trage cu încăpățânare către lăcomie și către materialism, lucruri care îmi fac mult rău fiindcă îmi hrănesc impresia că sunt un bun ce poate fi cumpărat. Din lunga conversație pe care am avut-o în primele ore ale acestei dimineți nu voi trece decât cea mai edificatoare afirmație căreia i-ai dat glas, ceea ce mă ajută nespus de mult să îți fac cunoscut faptul că nu îmi poți aduce insultă mai mare decât punându-mă în context cu banii și cu materialismul! Vai, vai și amar de capul meu, că pricep acum că tu nici acum nu înțelegi cât am putut să plătesc pentru căderea în materie, dorința banilor fiindu-mi epitaful înscris pe piatra mea funerară care să le amintească tuturor că am sfârșit prin a mă încrede mai mult în materie și în puterea banilor decât m-am încrezut în sufletul meu și în Dumnezeu. Iar eul tău cu care intrasem în contact mi-a spus astfel, vorbindu-mi destul de stânjenit, ca și cum te prinsesem asupra faptului incriminator:
– Știi, banii sunt utili!

Am spus eu vreodată, oare, că banii nu sunt utili? Dar una este utilitatea lor ca mijloc de a susține traiul fiecărei zile și alta este să transformi câștigul lor într-o obsesie materialistă căreia îi spui ”vis”, ”aspirație”, ”plan”, ”proiect”. Am să îți povestesc acum despre acest vis al tău pe care tu singur mi-l transferi în suflet cu aproape fiecare ocazie, prima tentativă de a mi se face cunoscută ideea ta fixistă petrecându-se la sfârșitul lui 2015, când identitatea ta materială nu mai era un mister pentru mine. A fost vorba despre un vis foarte prețios pe care încă îl păstrez proaspăt în memorie întrucât mi te-a adus în fața ochilor cu chipul tău adevărat, semnătura ta energetică de atunci fiind aceeași pe care am perceput-o și azi-dimineață.

Așadar, în visul meu de acum aproape 7 ani mă aflam în curtea Școlii Nr. 4 din orașul nostru de baștină, unde am făcut clasele IV-VIII. Unii elevi ieșeau de la ore, iar eu mă aflam în curtea școlii, în plină amiază. Mai curând eram pe asfaltul din curtea școlii, făcând plajă. Mă coceam la soare, literalmente, căci soarele care mă ardea era incredibil de intens și de strălucitor. Cum se spune în jargon, făceam plajă pe asfalt, detaliu din care cu greu poți extrage vreo interpretare spirituală simbolică. Pare-mi-se că această imagine trebuie să fi sugerat evidentul, anume cotidianul.

În fine, totul s-a modificat când am început să simt influența astrală a unei alte prezențe care se infiltra în aceste scene pe care le vedeam. Imaginile acestea au început să se întrerupă intermitent, fiind înlocuite cu imaginea unui bărbat tânăr pe care eu nu îl vedeam fiindcă stăteam cu spatele la el. Dar el, proiectat acum în imediata mea vecinătate, și-a făcut remarcată prezența, făcându-mă să mă întorc spre el.

Firește, acela din fața mea erai tu, Zburătorule, cel inițial, cel care poartă înfățișarea lui Marius. Erai acel Marius de atunci, de acum mulți ani, dar mai matur, încât simplul fapt de a te avea atât de brusc în fața ochilor mei m-a emoționat într-o așa măsură că mi s-au înmuiat genunchii, cu toate că acestea aveau loc în lumile interne. Iar tu, atunci, mi-ai spus:
– Cati, vrei să vii cu mine, în pădure? Numai noi doi, amândoi?

Atunci a fost peste puterile mele să aud mai multe și, de emoție, m-am întors în stare de veghe imediat, altminteri aș fi leșinat.

Nu am nicio dovadă că tu ai fost în acea noapte în această scenă pe care am descris-o, dar trag nădejde că lucrul despre care am vorbit, anume acea invitație pe care mi-ai făcut-o de a părăsi orașul pentru traiul în pădure este ceva ce îți este cunoscut fiindcă multe dintre întâlnirile noastre ulterioare mi-au indicat că acel trai în mijlocul naturii este mica ta obsesie despre care mi-ai vorbit în multe rânduri. Mi-e totuna dacă mă fac ridicolă acum în ochii tăi, în eventualitatea în care am interpretat greșit toate aceste date pe care le culeg numai din impresii și din presupuneri, fiindcă milă nu am primit niciodată de la tine până acum ca să îmi confirmi ce vede sufletul meu în întunericul tău. Cum altfel aș putea interpreta predispoziția ta de a-mi refuza compania când tu singur ești acela care, ducându-mă în spații de locuit mizere, minuscule și deplorabile, îmi subliniezi cu multă emfază următorul fapt:
– Decât așa, mai bine lasă!

Există o repetiție atât de accentuată a acestei scene, ursitule, încât îmi voi da singură voie acum să te apostrofez în legătură cu acest ”mai bine lasă” pe care eul tău mi-l adresează atât de des! De ce nu mi-ai redat până acum libertatea dacă îți vine atât de ușor să spui ”mai bine lasă” întâlnirii cu mine, când tu asociezi această întâlnire cu factori de natură materialistă pe care eu nu îi înțeleg? Ursitul meu, au fost episoade în care agresivitatea eului tău era atât de intensă și de copleșitoare încât forța sa mă trântea cu brutalitate la pământ, târându-mă pe podelele acestor case de mărimea unor cutii de chibrituri în care sufrageria, dormitorul și bucătăria sunt una și aceeași încăpere în care prezența ta see cutremură din cap până în picioare, ca și cum gândul acestui gen de trai sărăcăcios îți este intolerabil, cutremurul tău scoțând la suprafață, din corpul tău de dorințe, o umbră întunecată care, de câteva ori, a măturat cu mine aceste minuscule podele despre care îmi spune cu voce caustică:
– Asta este pentru pasiunea aceea a ta pentru dans. Podeaua asta este tot ce îți pot da! Decât așa, mai bine lasă!

Nu contest că port o mare vină pentru idiotica mea gafă de a-ți fi vorbit despre intenția mea de a-ți dona 22 000 000 de Euro din dharma mea ca să îți plătești datoria karmică, fapt despre care ți-am scris în urmă cu mai bine de 4 ani, când trebuie că ți-a devenit cunoscut faptul că îți scriu în acest jurnal, dar mi se amărăște sufletul în toate încăperile sale gândindu-mă că mi-ai fi putut lua drept bună acea pornire, fără să iei drept bune și celelalte lucruri despre care am scris. Dar ce nu ți-am mai adus în atenție este stadiul în care se află acest transfer de dharma. Nu ți-am spus, desigur, că 22 000 000 de Euro nu au fost o ficțiune sau o glumă fiindcă acești bani sunt valoarea materială a cărții pe care am scris-o, avându-t ca personaj principal pe tine, Zburătorule, intriga constituind-o infiltrarea energiei luciferice în povestea noastră de iubire. Am făcut efortul de a reciti multe din scrisorile acestea și, surprinsă de tot ce mi-a cerut Ființa profundă să fac și să scriu, am început să admit faptul irefutabil că tot ce am scris este conținutul unei cărți pe care am scris-o despre tine, Marius. Înțelegi tu, oare, că am scris o carte despre tine? Iar această carte valorează mulți, mulți bani, deci aceste milioane de euro despre care ți-am vorbit în urmă cu 4 ani. Îți amintești de acea scrisoare? Te-ai încrezut în cuvintele mele îndrăznețe de atunci? Ai remarcat faptul că aceea este o scrisoare pe care nu am mai republicat-o la această nouă adresă a jurnalului meu? Intuiești motivul căruia i se datorează anularea acestui transfer de dharma în valoare materială? E cu neputință să nu înțelegi că acest lucru se datorează faptului că am renunțat la toate drepturile de autor, deci la orice profit și la orice câștig material, acesta fiind unul din cele mai dure și severe teste pe care Ființa mea profundă mi le-a administrat până acum, test ce poate fi enunțat în felul următor:

“It is one of the strictest conditions of initiation that occult knowledge may never be sold or used for gain.”

Dion Fortune – ”Psychic Self-Defense”

Ursitul meu, îți scriu scrisori de ani și ani, fără să fi primit ceva în schimb pentru efortul meu, în special de natură materială, numărul de cuvinte pe care ți le-am adresat contorizând deja un milion, valoarea lor în bani însumând milioane. Și te asigur și te reasigur că renunțarea la orice profit și la orice câștig este cel mai sever test la care sunt supusă, trebuind să aduc atâtea și atâtea dovezi de bună-credință în fața Tatălui intern și a Lojii Albe, dovezi care să indice că am abandonat interesul materialist care a văzut în cartea pe care am scris-o o oportunitate pentru câștig financiar. Am plâns cu lacrimi de sânge scriind această carte și am atâtea bubițe și bășicuțe la degete de la scris, mușchii îmi sunt încordați și umerii îmi sunt aduși în față și pe toate le-am îndurat smulgându-mi din suflet dorința materialistă de dragul de a te cunoaște, încât să nu te surprindă că și acum sunt încredințată că îmi voi câștiga traiul zilnic din croșetat, din lână și din ace și andrele, fiind ferm convinsă că astfel pot acoperi și cheltuielile traiului tău! Dar ce îți mărturisesc acum despre severitatea acestui test este prea puțin, prea puțin pentru câte am îndurat în ultimii ani, iar faptul de a vedea în tine eul lăcomiei și al materialismului într-o formă atât de activă mă neliniștește și mă îngrijorează, încât aș vrea să fiu cu mult mai crudă față de tine ca să te ajut să îți deschizi ochii ca să îți vezi în oglindă adevăratul chip. Putere de-aș avea, aș stârpi în tine viermele lăcomiei care mi-a furat bucuria de a-ți vedea chipul adevărat în lumina astrală, acest vierme fiind mizerabila umbră pe care ți-am descris-o anterior, dar nu am primit undă verde decât pentru a-ți reliefa acest defect psihologic așa cum mi se relevă mie, nu să îl și distrug. Pentru dezintegrarea lui nu am nicio putere, numai Mama ta Divină Kundalini particulară are această putere și, rugând-o și implorând-o, o va face.

Dar pe bună dreptate că mă simt încurcată în legătură cu acest subiect pe care l-am abordat numai din presupuneri, în ciuda faptului că Ființa mea reală interioară mă încurajează să te portretizez precum te vede sufletul meu, în adâncul întunericului tău, când ochii mei fizici nu te pot vedea. Desigur că nu pot trece sub tăcere nici subtila sugestie primită de la Tatăl din acest citat de la începutul scrisorii mele de a face acest efort de a te și zări, de a-ți zări sufletul, deci de a-ți intui intențiile ascunse, oricât de mult întuneric ar fi în el. De aceea, alte cuvinte de bun-simț i-au fost împrumutate sufletului meu în timpul meditației mele din cursul zilei ca să te ajut să îți vezi trădarea, deci căderea în ispita materialistă a demonului dorinței asupra căruia am decis să pun accent, de vreme ce și mie mi-a fost scos la suprafață același delict prin interesanta referință la materialism, numele ”Neemah”. Îți amintești, poate, că te-am numit nepăsător și nesimțitor față de îngrijorarea mea în legătură cu probabilitatea unui război iminent. Tot indiferent ai rămas și la confesiunea pe care ți-am făcut-o, cum că îți aștept trenul care trebuie să mi te aducă și, tot așteptând, m-am epuizat, am obosit și m-am consumat într-o așa măsură că nu mai simt bucurie față de acest tren la care am visat atâta. Dacă ai rămas nepăsător și surd la toate acestea, vei rămâne indiferent și la următoarea vorbă de duh pe care sufletul meu are a ți-o adresa?

“Nimic nu e mai trist decât o gară. Nimic nu e mai trist decât o gară în timp de război…”

Cella Serghi – ”Cartea Mironei”

Iată, ursitule, că iarăși primesc prevestirea că restricția de viteză pe care i-ai impus-o trenului tău te va face să ajungi în gara în care te aștept în vreme de război, gând în fața căruia inima mi se rupe în bucăți de tristețe fiindcă este ultimul scenariu la care m-am gândit că te-aș fi putut cunoaște, încât nu mai încape dubiu că tu nu mai ești stăpân pe gândirea și pe simțirea ta, de vreme ce nu răspunzi decât în fața unei idei pe care o ai și deloc în fața rugăminților mele! Nu îți poți închipui cât am cerșit în fața Tatălui să mi se descopere această motivație obscură care îți înfrânează dorința de a mă întâlni, iar un anume răspuns mi-a fost sugerat, ceea ce dovedește că acea invitație pe care mi-ai făcut-o pentru un trai singuratic în pădure este imaginea distorsionată a unui adevăr pe care sufletele pereche trebuie să îl înțeleagă foarte bine și pe care îl pot exprima prin următorul citat primit în meditația mea care mă ajută să fac lumină:

„Marile fericiri sunt îngăduite numai departe de lume, în sânul naturii, care nu pizmuieşte şi nu face rău.”

Traian Demetrescu

Ursitule, ursitule, bagi de seamă că aceste cuvinte sunt o reformulare poetică a prețiosului meu vis de acum aproape 7 ani? Dacă Dumnezeu este Acela care ți-a pus în suflet imaginea acestei fericiri trăite în mijlocul naturii, departe de lume, atunci a făcut-o cu un scop pe care eu nu îl pot contesta și pe care îl înțeleg prea bine fiindcă are o atât de strânsă legătură cu mine, însă este evident faptul că imaginea originală s-a distorsionat în sufletul tău, dându-i o conotație puternic materialistă, motiv pentru care mă văd nevoită să aduc o ultimă completare scrisorii mele de azi, vorbindu-ți în continuare despre modul cum eul lăcomiei și al materialismului se modifică în propriul subconștient, ieșind din sfera repetiției, deci din sfera legii cosmice a recurenței și a karmei, ca să îngăduie vieții să genereze circumstanțe și oportunități noi pentru mine. Fiindcă, din obișnuință, numai într-un castel aș fi căutat să locuiesc.

“Întotdeauna s-au înălțat palate slăbiciunilor omenești. Imoralității și amoralității – tribunale și închisori; spaimei de moarte – temple și catedrale; egoismului – palate și cazărmi. Virtuții nu i-a rămas decât să se adăpostească în bordeie. Poate, acolo se simte mai bine.”

Mihail Drumeş – ”Cazul Magheru”

Acest bordei este acum casa mea ideală, casa visurilor onoarei mele de fată ce se scufundase în abisul întunecat al acestei vechi expresii pe care am avut-o, ”madam”, din care cinstea mea, demnitatea mea și respectul de sine se eliberează treptat-treptat, picătură cu picătură, pentru a da formă feminității mele autentice.

Cum am convertit frumusețea propriei feminități din valoare materială în valoare spirituală

 Amintiri din vieți anterioare, Facultăți spirituale și virtuți, Natura umană, Simbolistică onirică (oniromanție), Suflete pereche, Trezirea spirituală  No Responses »
mai 222022
 

<>

Sâmbătă, 21 Mai 2022

În primele ore ale acestei dimineți am avut o experiență onirică destul de scurtă, dar foarte interesantă, după cum urmează:

Instinctul sexual îmi era iarăși agitat de un stimul inferior, așa mi se părea, trebuind să fi fost contraforța reactivă a eului care se opunea ultimelor mele experiențe în lumile interne suprasensibile, povestind deja că am avut deosebita satisfacție de a vedea că acestui impuls i s-a dat un scop mai înalt, orientându-se în sens mistic. Cum era de așteptat, aspectul inferior al acestui impuls trebuia să opună rezistență, să atace, deci să se împotrivească schimbării, fiind un automatism al eului inconștient. Iar eu am fost cu garda jos când a făcut-o, când a atacat, cu toate că am prevăzut că astfel avea să se întâmple. De zeci și de zeci de ori mi-am repetat în sinea mea, dar și cu voce tare că m-am săturat să declanșez imagini onirice cu conținut senzual explicit, scârbindu-mă otrava aceasta dezgustătoare a vulgarității. Și adevărul este că am ajuns la saturație. Ceea ce vreau eu să manifest nu se manifestă decât extrem de rar, anume scene care să sugereze, prin delicatețea lor, iubirea sinceră dintre cei doi parteneri surprinși în actul intim. Este micuța obsesie a eului meu de copil care la 3-4 ani a intrat pentru prima oară în contact cu scene explicite, mătușa care era de față explicându-mi că ce vedeam se numea ”a face dragoste”. Desigur că ce scriu este o repetiție a multor altor consemnări trecute în acest jurnal, dar este deosebit de important să trec în scris evoluția soluționării și dezintegrării acestui mecanism subconștient care a rămas fixat în micuța sa obsesie repetitivă, a mea fiind dorința din copilărie de a revedea scena din filmul respectiv, deci de a revedea o scenă care să arate un cuplu făcând dragoste.

E cazul să mărturisesc că acest lucru nu îmi iese. Fiind vorba despre o pornire instinctuală inferioară, e firesc ca propriul subconștient să se conecteze cu regiunile inferioare ale spațiului astral, fapt care mă conduce, inevitabil, la contact direct cu egoul bestialic și cu infernul personal. Acest lucru se datorează, desigur, faptului că acela care declanșează toate aceste imagini este senzualitatea. Altfel spus, orișicât de mult aș vrea să văd iubire, ce manifest este pornografie, cu toate că este influențată deseori de o intensă estetică. Așadar, chiar dacă privesc la imagini explicite, dar estetice și destul de artistice, ce văd este amăgire, este iluzia iubirii.

Chiar și în aceste condiții, e o luptă cumplită, o muncă de Sisif să te opui elementelor vulgare și agresive ale energiei sexuale, de aceste elemente chiar m-am săturat, căci cred cu sinceritate că am explorat în interiorul propriului subconștient toate scârboșeniile și perversiunile ale acestui arhetip inconștient al senzualității, atingând nota sa maximă în cursul unei nopți despre care nu vreau să vorbesc acum. Dar tot ce descriu acum este, indubitabil, unul din cercurile infernului despre care vorbește Maestrul Samael Aun Weor în cartea sa ”Da, există infern, există karma, există Diavol”, aceste elemente infraumane conținute în propriul subconștient și inconștieent conectându-se cu această regiune a infernurilor atomice ale naturii în baza afinităților care se atrag. Cu alte cuvinte, Natura a conceput un cerc infernal special pentru degenerații sexual. Să fii un degenerat sexual nu înseamnă să fii exclusiv un prădător, deci un pedofil, un violator sau o văduvă neagră, etc., ochii mei au văzut destule și sufletul meu a trăit suficiente ca să pot mărturisi că multe sunt delictele contra firii, deci contra naturii, care te pot duce în aceste infernuri, masturbarea fiind un astfel de delict pe care mulți îl trec cu vederea.

Și de toate acestea a început să mi se scârbească, să mă scârbească propria persoană, fiindcă nu mi se mai pare normal să tolerez existența acestor elemente infraumane în propriul psihic fiindcă mă fac complice cu delictul. Dar orișicât de mult m-aș opune sugestiei lor, eul subconștient și inconștient opune o forță de rezistență de două ori mai mare. Acesta este și motivul pentru care demonul intern, egoul bestialic, trebuie privit și abordat dintr-o altă perspectivă în afara celei superstițioase, ridicolă și absurdă care a dus la moartea a milioane de oameni de-a lungul secolelor. Mai degrabă ține de fizică și de chimie decât de superstiție. Prin urmare, de trei ori mai multă putere trebuie să aibă sufletul ca să se opună demonului intern atunci când acesta opune de două ori mai multă rezistență.

Așadar, nu mă surprinde că pe parcursul acestei săptămâni reacția adversă a subconștientului meu a fost îndârjită, după ce mi-a fost adus în atenția conștiinței faptul că un licăr de lumină s-a aprins în acest impuls, luând o nuanță mistică. Ce este superior și spiritual în acest impuls va trage către sus, ca să urce înapoi la Ființa profundă, iar ce este inferior va trage către jos ca să cunoască infernul.

Iar azi-dimineață mi-era totuna dacă m-aș fi dus în paradis sau în infern, dorința de a vedea iarăși scene senzuale fiind pentru mine ca băutura despre care am scris zilele trecute! Ce am vrut să manifest este ușor de dedus, dar nu am mai dus la bun sfârșit ce căutam să manifest fiindcă ceva foarte interesant s-a întâmplat, o forță superioară voinței mele intervenind în fantezia mea, influențându-i tematica, ca să zic așa. Atunci alte imagini s-au suprapus primelor, iar o anumită muzică plină de melodicitate a început să se audă peste tot. Era o melodie cântată de un bărbat și de o femeie în limba arabă, ttoate sunetele fiind specifice muzicii arăbești. Numai un cuvânt am putut memora din versurile care erau cântate, părându-se ca și cum numai acest cuvânt era necesar să îl rețin. Era chiar titlul melodiei, un nume, ”Neemah”. Și cât am ascultat această melodie, am privit la unele scene care păreau să fie videoclipul melodiei. Ideea centrală a acestuia părea să fie că ”Neemah” era o țară de mici dimensiuni, dar bogată în resurse, deci o țară care oferea multe oportunități. Dar nu voi apela la competența mea de geograf ca să triangulez locația acestei țări pe mapamond, cu toate că am privit la coordonatele sale pe hartă fiindcă firește că toate acestea îmi erau sugerate în chip simbolic.

M-am trezit la scurt timp după aceea, după ce aspectul inferior al pornirii mele a câștigat lupta din această dimineață, fiind mai puternic decât voința mea. Dar înainte să revin în starea de veghe, am perceput de jur-împrejurul meu aura portocalie ce îmi indică influența energiei luciferice care, dregându-și glasul, mi-a făcut cunoscut faptul că beția de moment de azi-dimineață este un fleac în comparație cu caznele la care mă va supune Tentatorul. Dacă mi se pare aproape de imposibil să îmi strunesc pornirea profană, inferioară, atunci a domina energia luciferică îmi apare peste puterile mele de înfăptuit!

Dar mare mi-a fost mirarea când, căutând să aflu dacă ”Neemah” este un cuvânt care să existe în vreun vocabular al oricărei limbi de pe pământ, rezultatele afișate de către motorul de căutare mi-au dezvăluit nu numai faptul că acest nume există, dar și că este de origine arabică și hindusă, fiind un nume de sex feminin care semnifică ”a te fi născut în timp de prosperitate”, analiza acestui nume sugerând bunăstarea, finanțele, oportunismul, deci materialismul!


https://www.babynology.com/name/neemah-f.html

Nu mi-a fost greu, în timpul meditației mele matinale, să fac legătura dintre aceste două elemente care mi se revelau, anume chestiunea senzualității mele care s-a activat prea de timpuriu în această viață și chestiunea materialismului sugerată de semnificația numelui ”Neemah”, ultimele scene onirice sugerând aceeași idee a materialismului prin simplul fapt că m-am trezit într-o casă foarte mare, dar veche, frumos și bogat ornamentată și mobilată, precum un conac, simbol oniric devenit deja recurent. Aceste două tematici sunt fațete ale karmei mele, fiind în context cu suferința lui ”madam”, deci a eului recurent a cărui dramă existențială am povestit-o în mai multe rânduri, însă mă văd nevoită să aduc unele mici completări la imaginea de ansamblu a dramei care mi se repetă de la viață la viață, dramă care își are punctul de plecare în această întâmplare din copilărie despre care am crezut tot timpul că a fost un incident nefericit care m-a marcat foarte mult, dând naștere unei obsesii foarte puternice pe care am explicat-o de mai multe ori, inclusiv în primele paragrafe ale acestui text. Nu mă refer la molest, ci la întâmplarea de la 3-4 ani când, într-o zi nefericită, am intrat în contact pentru prima oară cu scene explicite pe care le-am văzut difuzate pe ecranul televizorului din camera mătușii mele, sora tatălui meu. Am spus bine ”o zi nefericită”, dar nicidecum accidentală, de acest lucru nu mă mai îndoiesc, nu mai am dubii în legătură cu faptul că acea zi a fost repetarea unui eveniment prin care am mai trecut în alte vieți, conform cu legea cosmică a recurenței. Această zi despre care vorbesc marchează momentul din calendar când ”madam”, personajul central al dramei mele existențiale, își începe educația, mai ales educația sexuală, ca să devină o soție bună pentru bărbatul pe care îl caută pentru o căsătorie interesată și avantajoasă. Aceste lămuriri ale mele din urmă trebuie să clarifice simbolul lui ”Neemah” din experiența mea de azi-dimineață din lumile interne. Inițial am numit acest eu cu apelativul ”scorpia” din cauza răutății și a urii cuprinse într-ânsul, ceea ce se datorează faptului că sunt, încă din copilărie, un bun tranzacțional care se vinde și se cumpără. Sunt departe de a fi cinică, iar faptul la care fac referință nu are legătură cu traficul de carne vie, ci cu practica secolelor care nu îi este nimănui străină și prin care fetele bune de măritat erau tranzacționate de către părinți pentru căsătorie, chiar dacă erau încă niște copile. Era firesc ca, repetându-mi-se în mai multe vieți, această circumstanță să conducă la o rană sufletească traumatică. Vorbesc, evident, despre trauma siluirii, adică despre ciudata mea percepție că sunt forțată și siluită când sunt atinsă în actul intim, impresie de care nu am fost totalmente conștientă până ce Ființa mea profundă nu mi-a îngăduit să accesez aceste amintiri din mormântul lor subconștient. Dar trauma adevărată izvorăște mai ales din faptul că eu nu simt iubire pentru acești stăpâni care mă cumpără și pentru care trebuie să dovedesc devotament, recunoștință, afecțiune, respect, fidelitate și disponibilitate intimă, deci libido, ca răsplată pentru că mi se dă acoperișul unui castel deasupra capului. Dacă nu al unui castel, cel puțin acoperișul unei case. Ce nu am înțeles niciodată a fost motivul pentru care această circumstanță mi se întâmplă și în care eu am văzut o nedreptate plină de cruzime pe care Universul întreg și Dumnezeu Însuși mi-o făceau, fapt ce a îndârjit sinele, l-a întărit și l-a înrăit. Dar scufundându-mă de atâtea ori în mormântul subconștientului meu ca să dezgrop de acolo cadavrele putrefacte ale acestor amintiri și emoții, am avut revelația faptului că eu port întreaga vină pentru repetiția acestei circumstanțe care mi-a devenit pedeapsă. Altfel spus, nu am fost forțată în nimic fiindcă, inițial, eu am vrut să fiu acolo, anume într-o căsătorie interesată, în interiorul puternicelor ziduri ale unui castel în care să mă simt în siguranță și protejată. Dar o astfel de dorință care să îmi marcheze evoluția de-a lungul timpului într-un chip atât de profund nu s-ar fi putut naște din nimic, un eveniment declanșator trebuia să fi trezit în mine interesul pentru acest gen de materialism ce amintește de epoca medievală și de epoci istorice chiar mai vechi de atât în care fetele visau să fie prințese și regine aflate sub protecția cavalerilor, în timp ce acum ne dorim să fim vedete înconjurate de gărzi de corp. Adeseori am afirmat că moartea figurii paterne este acest eveniment recurent declanșator, însă acesta este numai o sursă secundară, cauza principală fiind alta. Așa că mi-e ușor acum să îmi adun gândurile ca să fac legătura între aceste frânturi de amintiri pe care le am fiindcă răspunsul la întrebarea ”Ce a cauzat activarea acestui arhetip al femeii interesate care își caută un soț vârstnic, dar înstărit?”, acest arhetip regăsindu-se și la bărbații care vânează o soție mai matură decât ei, dar înavuțită este ceva ce Ființa profundă mi-a revelat deja în urmă cu mulți ani, însă eu socotisem la momentul respectiv că acea regresie în subconștientul meu, una din primele, nu fusese decât un act mistic sugestiv și simbolic din cauza unui detaliu pe care nu l-am putut înțelege atunci. Dar, în fine, acum înțeleg că m-am înșelat și că acea amintire dintr-o viață anterioară pe care am avut-o a fost dovada Milei lui Dumnezeu care îngăduia ca eu să primesc cale liberă, prin Ființa reală interioară, la cauzalitatea karmei mele, deci și a traumei mele și a dramei mele recurente ca să le pot soluționa și dezintegra. Fără a mai pierde timpul cu alte explicații, voi mărturisi că această cauză ce a generat toată drama este nu doar frica sau oroarea față de război, ci experiența directă a războiului. Iată mai jos amintirea războiului despre care vorbesc, povestită terapeutei reiki care s-a ocupat de cazul meu în acea perioadă:

Marți, 13 Decembrie 2016

Dar să continui cu visele. Într-o noapte, al 3-lea ochi mi-a transmis un fel de viziune. Eram într-un context oarecare când am început să simt, brusc, cum se deschide Cutia Pandorei a sufletului, cea plină cu amintiri de tot felul din vieți anterioare și tot așa. Am simțit cum sunt aspirată într-o altă lume, dar nu mă simțeam străină de mine însămi, cea din prezent. Dar cu certitudine eram și altcineva, tot femeie. Chiar în timp ce mi se întâmpla acest fenomen regresiv, îmi spuneam că trebuie să fie vorba de același fenomen despre care îmi vorbise și C., cunoștința ta cu care mi-ai recomandat să stau de vorbă. Mi-a povestit că au existat momente când a trăit diverse episoade din existența sa spirituală în același timp. Eu eram întinsă pe pământ și asistam la o scenă terifiantă. În fața mea era un eșafod. Două capete de bărbați atârnau de două funii. Amândoi erau bărboși și bruneți, la vreo 35-40 de ani. Doar că, vezi tu… ei erau decapitați și legați cu funia de gât. Capetele atârnau în jos. Era sânge peste tot, corpuri dezmembrate…și cele două capete, toată scena era de o cruzime și de o violență de nedescris, putând fi scena unui război, a unei cotropiri! Mă auzeam urlând ca din gaură de șarpe de groază, atât eu, cea din prezent, cât și eu, cea din trecut

…Apoi imaginea s-a întunecat. Cred că întunericul era simbol pentru negura timpului. Atunci am început să aud un fel de adiere melodioasă de vânt. Și din negura aceasta a apărut un chip. Eram eu, cea din prezent. Aveam buzele un pic crăpate, dar în afară de asta eram incredibil de frumoasă. nu îmi amintesc despre mine să fi fost vreodată așa de frumoasă…Era genul de frumusețe pe care numai conștiința de sine ți-o poate conferi. Nu vorbesc despre încrederea în sine . Păream așa de conștientă de mine însămi, de ce sunt, de unde vin și ce pot să fac. Mi se face pielea de găină când îmi amintesc de acea incredibilă limpezime din ochii mei care mă priveau direct în suflet. Apoi a apărut o mână bătrână de bărbat care a șters transmisia aceasta din ochii mei. Când m-am trezit, nu știam dacă să mă simt oripilată sau încântată. Nu am fost niciodată mai bulversată de propriul chip, deși mi s-a spus nu de puține ori că sunt fata cu o mie de fețe. Cât despre adierea aceea de vânt…, pot să bag mâna în foc că a fost vorba despre suflarea de viață a lui Dumnezeu. De fapt, a Sfântului Duh, a Dătătorului de Viață.

Dar aceasta nu a fost singura amintire a războiului cu caracter cauzal care a dat naștere interesului meu de a mă pune în siguranță, între ziduri groase, din calea agresiunii, chiar dacă acest lucru mă punea și în patul unui bărbat pe care nu îl iubeam, ochii mei fiind martori la alte scene de agresiune și de violență extremă ca să pot constata, fără dubiu, că ura mea față de bărbați izvorăște din evenimentele istorice ale umanității. Iată mai jos ce vreau să zic, aceste rânduri fiind adresate prietenului meu misionar gnostic:

Luni, 03 Ianuarie 2022

7. Aș vrea să subliniez cu multă emfază faptul că rădăcina acestui mecanism subconștient nu ține exclusiv de dezamăgirea mea în dragoste în viețile mele trecute. Am trăit această experiență de suficient de multe ori ca să înțeleg că este ceva mai mult decât atât. Până la urmă, numele de ”alint” folosit de Ființa profundă este ”madam”, compus din ”mad” și ”adam”, deci nebunia mea vis-a-vis de chestiunea păcatului original. Extrapolat, mă refer la sentimentele mele în legătură cu situația generală a femeii pe mapamond ca rezultat al căderii sale în dizgrație după alungarea din Eden. Deci este o ură generală față de bărbat, ca specie. Lasă-mă să îți povestesc niște trăiri pe care le-am avut zilele acestea, ajutată fiind să descopăr sursa, deci scena inițială când s-a activat ura. Meditam când am primit o imagine care m-a absorbit în interiorul ei, inducându-mi un sentiment foarte puternic. Era o amintire dintr-o viață trecută. Eram o fată destul de tânără, iar un bărbat îmbrăcat în uniformă de soldat mă ținea în brațe, făcându–și loc cu mine printr-un desiș ca să mă ducă în pădure. Am trăit foarte intens acel sentiment, după care am fost adusă la starea de conștiință obișnuită. Emoția rămăsese, fusese dezgropată ca să o pot studia.

Vocea interioară: Ce simți
Eu: Omul care mă ține în brațe mă duce în pădure ca să mă protejeze, ca să mă salveze, nu ca să mă violeze.
Vocea interioară: Cine este acest om?
Eu: Nu îmi amintesc, dar cred că este tânăr.
Vocea interioară: Ce văd ochii tăi acum?
Eu: Văd peste umărul bărbatului care mă ține că mai sunt și alți bărbați care duc alte fete și femei în pădure. Dar simt că nu le duc acolo pentru a le salva. Îi văd violându-le. Văd crima față de femei. Dar pe mine mă salvează. De ce mă salvează?
Vocea interioară (după intensificarea emoției): Ce vezi acum?
Eu: Aceeași scenă a violului colectiv, dar acum sunt în alt sat. E o altă viață. Acum fetele sunt luate din sat nu de către soldați sau cotropitori, ci de către nobili, de către moșieri. Și le răpesc ca să le siluiască.
Vocea interioară: Ce faci tu?
Eu: Am rang nobiliar, sunt înstărită. Le ajut să învețe să scrie și să citească.
Vocea interioară: Ce crezi că a însemnat acest lucru pentru tine în această viață?
Eu: Ca răsplată pentru că le-am învățat să scrie și să citească, și eu am primit educație în această viață. M-a ferit de multe probleme și încurcături.
Vocea interioară: Ce mai simți în legătură cu pădurea?
Eu: Am vrut să le iau apărarea fetelor, dar nu am putut să lovesc pe nimeni folosindu-mă de pumni, eram femeie. Deci slabă. Am folosit cuvântul. Am folosit critica și judecata. Am folosit răutatea ca să îi rănesc pe vinovați. Dar vinovată m-au găsit pe mine. M-au acuzat de vrăjitorie și m-au spânzurat.
Vocea interioară: De ce crezi că ai ajuns în acea circumstanță?
Eu: Fiindcă m-am identificat cu problema respectivă. Am generalizat. Am crezut că dacă unii bărbați se comportă astfel, atunci toți o fac. Sau pot fi capabili să o facă. Am vrut să le arăt celor care se cred că sunt buni și cinstiți că și ei sunt capabili de cele mai ordinare josnicii.
Vocea interioară: Ți-am arătat că tu ai fost salvată o dată, câând multe nu au fost. Cine crezi că a fost salvatorul tău?
Eu: Un suflet pe care l-am ajutat într-o situație asemănătoare.
Vocea interioară: Îți amintești ce te-am învățat despre război și despre Marea Lege?
Eu: Da, mi-ai spus că, în război, ți se iartă crima seamănului tău când ești în legitimă apărare, dar că nu ți se iartă nimic când cotropești, când furi, când tâlhărești, când ucizi și când violezi pe cont propriu sau găsindu-te într-un grup, crezând că îți poți deghiza crimele sub scuza războiului.

Dar cred că ajunge cu acest dialog despre care sper că face un pic de lumină în chestiunea urii mele față de bărbați, ca specie.

Ce nu am înțeles în 2016, când amintirea inițială a războiului mi-a fost indusă în mod regresiv de către Ființa mea profundă, a fost simbolul sugerat de propriul meu chip sau, mai curând, de propria prezență de spirit pe care am portretizat-o în aceste rânduri cu deosebită acuratețe fiindcă niciodată nu mi-am apărut în proprii ochi mai conștientă de mine însămi ca atunci, la aceasta referindu-se acea ”incredibilă limpezime din ochii mei”. Dar atunci era străină conștiinței mele povestea de fundal a propriei drame existențiale pe care am intuit-o începând cu acel moment, acum dobândind ferma încredințare că acea uluitoare și atât de expresivă întruchipare a mea era esența mea feminină autentică ce a rămas blocată în traumatismul emoțional al scorpiei, al lui ”madam”, al femeii căzute pe pământ, printre cadavre și trupuri mutilate. Ca să pot descrie cu mai multă acuratețe acei ochi ai esenței mele feminine autentice ce m-au privit într-un mod atât de auto-conștient în urmă cu 6 ani am primit o mână de ajutor de la Ființa profundă care mi-a îngăduit să împrumut următoarele cuvinte pentru a-mi completa mesajul:

”The eyes were certainly memorable and beautiful, moist calves’ eyes heavily lashed and with the same look of troubled pain at the unpredictability of the world’s terrors.”

P.D. James – ”An Unsuitable Job for a Woman”

Este o slujbă nepotrivită și nedemnă pentru o femeie să urască, în pofida faptului că ochii săi au aruncat priviri dureroase asupra acestor terori imprevizibile ale lumii. Ele în sine pot justifica ura, mânia, scârba și repulsia extremă față de sursele care generează aceste orori și terori în lume. Ura mea a identificat în această origine a suferinței și a terorii pe bărbații care pornesc războaie, care ucid, care jefuiesc, care răpesc și care violează, făcându-le pe toate sub pretextul unei sfinte cărți care cheamă la război în loc să cheme la pace. Dar Marea Lege Cosmică nu mi-a justificat ura ce mie mi-a părut justă și pentru acest fapt în sine mi-a fost luat simțul vederii. Dacă am spus că este o slujbă nepotrivită și nedemnă pentru o femeie să urască, atunci desigur că o slujbă potrivită și demnă pentru o femeie este să iubească, să aibă milă și compasiune pentru acela căzut în luptă a cărui asistentă trebuie să fie, în virtutea altruismului, spre a-l îngriji, chiar dacă acela este cel care a atacat-o. Lipsindu-mi aceste calități, este ușor să deduc că mă fac vinovată de a fi cedat sub presiunea instinctului de supraviețuire și a instinctului de auto-conservare, fugind din calea luptei din lașitate. Marea provocare a vieții mele prezente este să preschimb această ură în iubire, în milă și în compasiune pentru umanitate, aceasta fiind o probă foarte delicată pentru sufletul meu pe drumul de inițiere spirituală, probă ce poate acționa asupra necesității sacrificiului de sine și a sacrificiului pentru umanitate, convertirea viciului și a păcatului în virtute fiind foarte sugestiv subliniată în rândurile următoare:

Trebuia să recunosc că aveam a mă supune faţă de ceea ce îmi producea frică, ba mai mult, chiar să iubesc ceea ce îmi inspira groază. E necesar să învăţăm astfel de lucruri de la acea sfântă care, atunci când îi era silă de bolnavii de ciumă, le bea puroiul din pustule şi constata că miroase a trandafiri. Faptele sfinților n-au fost zadarnice.

Carl Gustav Jung – ”Cartea roșie”

Ursitul meu, am intenționat să scriu toate aceste rânduri într-un mod cât mai obiectiv cu putință, fără a-ți adresa vreun cuvânt direct, dar acum mă voi întoarce către tine ca să îți spun că istoria se repetă, că legea cosmică a recurenței este fatalistă din cauza mecanicității sale. A încerca să oprești izbucnirea unui război de unul singur sau prin activismul vreunei comunități organizate este un lucru sortit eșecului și tot atât de inutil ca a încerca să seci Oceanul Pacific sau ca a încerca să îi faci apa să fie din sărată dulce. Ce este planetar și ce țintește comunitatea prin mijlocirea Marii Legi Cosmice nimeni nu poate opri, umanitatea are prea multă karma colectivă ca să mai putem fi iertați. Dar ce pot opri este modul particular de a reacționa la evenimentele istorice, căci numai sugestia singură a acestor evenimente, adică probabilitatea lor, generează în natura mea interioară predispoziția de a comite aceleași greșeli trecute, de a le repeta. Dacă îți scriu despre aceste lucruri este pentru că mă neliniștește și mă îngrijorează imediata vecinătate a războiului de care ție se pare că nu îți pasă, iar neliniștea mea o voi rezuma prin următoarea scenă. Întrebat de către mama în legătură cu probabilitatea de a intra în război, vărul meu care este înrolat în marină i-a răspuns în felul următor:
– Voi lupta atât cât se poate, apoi vor băga un glonț în mine și s-a sfârșit totul! Dar vai și amar de voi dacă intră rușii în țară!

Replica lui cuprinde în esența sa toată ura mea feministă. Dar în fața acestei previziuni sumbre nu am mai tremurat ca în alte rânduri căci a fi răpită, violată, batjocorită și luată în robie nu mă mai înspăimântă tot atât de tare precum mă scârbește scena în care tu, ursitul meu, vei zace pe pământ, însângerat, mutilat, cu un glonț în coșul pieptului, mort în prima linie într-un război care nu îți aparține. Trebuie că îți vei râde și acum de mine și de îngrijorările mele, socotind că darul meu de a profeți este numai o copilărie, o impresie de exagerată fatalitate, dar află că nepăsarea ta mi-a albit două fire de păr ce îmi indică faptul că, trecând timpul și ducându-se, obsesia ta este un lucru la care nu ai renunțat încă, de vreme ce nu ai venit încă la mine, obsesie pe care eu nu o pot zugrăvi decât din presupuneri.

Dar îmi voi asuma riscul de a-ți zugrăvi demonul intern fiindcă acest defect al tău mi se relevă cel mai des când sufletul tău se apropie de al meu, fapt pentru care te acuz de lăcomie, de avidă dorință de înavuțire, ceea ce îmi permite să mă întorc la propriile păcate, la propria senzualitate și la ”Neemah”, simbol al propriului interes pentru materialism, ca să îți pot povesti în continuare despre evoluția dezintegrării acestor două defecte sub puterea de purificare a sacrului foc al Mamei Divine Kundalini. Am abordat de suficiente ori subiectul senzualității mele ca să îl mai aduc acum în discuție pe larg, concluzia în legătură cu munca asupra acestui mecanism fiind evidentă. Acestui impuls i se dă acum o orientare mistică, în timp ce micuța mea obsesie din copilărie este acum re-educată spre înțelegerea profundă a tantrismului alb și a tainelor iubirii. Altfel spus, în loc să mă mai pregătesc să fiu o soție măritată din interes, mă pregătesc să fiu soția-sacerdotesă a unui devot, a unui neofit. Astfel mi s-a re-educat respectul de sine, într-o așa măsură încât să nu îmi mai încredințez vreodată bunăstarea propriului suflet decât în mâinile unui om mânat de aceleași porniri lăuntrice ca ale mele. Aceasta este semnificația faptului de a fi devenit conștientă că tu, sufletul meu pereche, ești mai prețios pentru mine decât este aurul.

Dar am scris suficient despre senzualitatea care îmi înnăbușă esența feminină autentică, căci tot atât de importantă este și delicata operație de a extrage prostituata din aceeași esență feminină autentică a mea, operație despre care am vorbit mai rar,. Dacă tu ești acum mai prețios pentru mine decât bunurile și posesiunile tale, îți voi face cunoscut și faptul că ar fi un delict de neiertat să îmi mai vând vreodată cinstea și onoarea de fată pentru acoperișul pe care tu visezi să îl construiești deasupra capului meu, în pădurea de basm a visurilor tale care nu eexistă niciunde pe această planetă peste care planează amenințarea bombei nucleare a lui Putin! Nu îți amintești, ursitul meu, că din lăcomie am luptat cu toate armele mele să te scot într-o noapte a lui februarie, anul trecut, întrucât a cădea sub efectul lăcomiei este totuna cu a cădea în dizgrație? Dorința de nestrămutat a lui ”madam” a fost să fie o doamnă, dar ironia dramei mele a constat în faptul că am ajuns să fiu o prostituată în căsătorie în locul acelei ”lady” spre care aspiram. Dar prea multe nu mai îndrăznesc să mai adaug. Preocupându-mă atât de mult această minunată referință a lui ”Neemah”, am intuit că anumite subiecte de mare finețe îmi depășesc abilitatea de analiză și de transpunere în scris, motiv pentru care am dedus că anume cuvinte cu o bogată încărcătură semantică îmi vor fi transferate în cuget printr-un citat, fapt cu care te-ai obișnuit deja în legătură cu modul meu de a scrie. Și nu m-am înșelat deloc fiindcă la scurt timp după aceea mi-a venit în cuget sugestia de a citi ceva din Ana Blandiana. Mai nimerit decât cele de mai jos eu singură nu mi-aș fi putut potrivi cuvintele ca să pot descrie modul cum esența mea feminină autentică se eliberează din materialism, dar nu aș lăsa niciodată în seama altei guri sarcina de a te limpezi, odată pentru totdeauna, asupra faptului că tu, ursitul meu, nu îmi poți aduce o insultă mai mare dacă problema banilor este aceea care te determină să nu vii la mine. Chestiunea orbirii mele nu poate fi cauza încăpățânării tale, nu se poate să te temi de acest minus al trupului meu fizic de vreme ce știi că voi vedea din nou când vei pune piciorul în fața mea. Și cum demonul tău intern mi se dezvăluie lacom, materialist și stupid de visător, nu poate fi vorba decât de o obsesie legată de bani în privința căreia esența mea feminină autentică îți comunică următoarele:

“Nu-mi place să trăiesc între lucruri scumpe, valoarea materială a obiectelor mă înspăimântă. Ideea că n-am voie să scap din mână paharul, că ar fi o nenorocire să ciobesc farfurioara, că e de neiertat să pătez covorul o consider un atentat la libertatea mea nu numai de mişcare, ci şi de gândire. Faptul de a purta o podoabă pe care nu trebuie să o pierd, de a avea o haină de care trebuie să am grijă, de a stăpâni ceva ce mi-ar putea fi furat mi se pare intolerabil. Pentru că orice dependenţă de materie mi se pare de nesuportat, pentru că orice posesie este o dependenţă. Îmi dau seama că ceea ce spun îmi poate atrage dispreţul unei întregi categorii de fini degustători ai frumuseţilor şi bunurilor lumii. Am auzit şi am citit de atâtea ori că, băut dintr-o cupă de cristal, vinul este altfel, încât îmi dau seama că e descalificant să mărturiseşti că de teama de a nu depinde de cupă poţi să renunţi şi la vin. Cu atât mai mult cu cât spaima de valoare devine implicit şi spaimă de frumuseţe, frumuseţea însăşi fiind, din cele mai vechi timpuri, convertibilă în valoare materială. Şi totuşi, nimic nu mi se pare mai firesc. Ofensiva lucrurilor este atât de puternică şi de violentă, încât nici o precauţie nu mi se pare exagerată pentru a rămâne dincolo de graniţele stăpânirii lor. Ceea ce poate fi considerat o lipsă de gust este astfel numai o intransigenţă puţin fanatică, ceea ce poate semăna unei exagerate simplităţi este, dimpotrivă, complicaţia unui spirit încăpăţânat şi neliniştit de fragilitatea libertăţii sale.”

Ana Blandiana – ”Autoportret cu palimpsest”

Ursitul meu, ți se relevă acum, mai limpede decât oricând, acest auto-portret al propriei feminități pe care mi-ai insultat-o destul, pe care mi-ai rănit-o destul, pe care mi-ai amăgit-o destul și pe care mi-ai pedepsit-o destul pentru greșeala de a-mi fi dorit? Află, deci, că paralizia este pedeapsa karmică pentru materialism, așa că nu ar trebui să te surprindă faptul că efectele semi-parezei suferite după atacul cerebral mi-au provocat cu mult mai multe neplăceri și dureri în corpul fizic decât a făcut-o ura în sine, efectul urii părându-mi-se mai tolerabil decât efectul căderii spiritului în materie, delict pentru care port întreaga vină. Dar pentru ce, pentru ce, neghiobule, tu cauți să mă târăști în același delict pe care materialismul îl simbolizează, necrezând în mine și îndoindu-te de cuvântul meu? Pentru ce, neghiobule, pentru ce convertești frumusețea inocentă a esenței mele feminine în valoare materială când singura și unica mea dorință este să te salvez din calea războiului, din calea Apocalipsei?

Când stânga prevede isteria pumnului drept, împiedicându-i răbufnirea

 Suflete pereche  No Responses »
mai 192022
 

<>

Joi, 19 Mai 2022

Zburătorule,

De câte ori ți-am scris oare zicându-ți că un singur cuvânt de mi l-ai fi spus în lumea materială ar fi anulat tot ce am scris sau, în orice caz, mult din textul pe care l-am scris, chiar de ar fi fost acest cuvânt ”uită-mă”, ”adio”, ”nebuno”, ”iubito”, ”așteaptă-mă” sau ”bună”. Este indiscutabil faptul că, de-ai fi coborât din dimensiunea ipotezelor ca să îți confirmi și existența materială, eu nu aș mai fi cunoscut infernul pe care l-am trăit în ultimii ani. Dar pentru că sarcina pe care Intimul mi-a încredințat-o a fost să descriu infernul întocmai cum l-am trăit, mai înainte de orice trebuia să trec de poarta lui prin experiență directă și personală ca să am despre ce povesti. Că mai ales tu ai fost motivul pentru care am atins agonia infernului poate părea o cruzime, dar poate cineva contesta oare faptul că iubirea se asociază mai curând cu agonia, cu amarul, cu deznădejdea, cu deziluzia, deci cu infernul, decât se asociază cu fericirea, cu extazul și cu paradisul? Este o garanție că, acest singur cuvânt de l-ai fi făcut cunoscut urechilor mele și inimii mele, ”așteaptă-mă”, mi-ai fi însuflețit ființa de o bucurie fără de seamăn, poate soră cu isteria și cu demența, căci singur numai numele tău este suficient să îmi pricinuiască episoade de extaz deliric, așa cum sunt bețivii amețiți de afrodisiacul lor preferat. Numai numele tău singur este suficient să alunge tot ce a fost amar. De aceea nu încape dubiu că, dacă numele tău ar fi venit în lumea materială cu un bilet pe care să fi scris ”așteaptă-mă, draga mea”, fericirea de a ști că tu exiști aievea, dovada existenței tale neputându-se contesta fiindcă aș fi atins cu buzele bucata de hârtie pe care și degetele tale ar fi atins-o, ei bine, acea fericire egală cu extazul ar fi închis porțile către infernul personal, iar eu nu aș mai fi devenit conștientă că port în adâncul ființei mele acest container al eurilor, al cadavrelor emoțiilor mele putrefacte ale trecutului. Ca să nu devii conștient, totalmente conștient că porți în măruntaiele inconștientului tău infernul înseamnă să stai pe marginea unei prăpastii fără fund în care inevitabil vei cădea mai devreme sau mai târziu, fără ca tu să înțelegi nici ce te-a lovit, nici de ce. Bunăoară, o micuță criză de gelozie rămâne câteodată numai atât, un acces de mânie nu ridică semnale de alarmă și poate că nici un pahar de vin băut săptămânal la masa de duminică nu se preschimbă în obișnuință, dar când se preschimbă în viciu, ducând la alcoolism, atunci află că ceea ce se întâmplă este că se activează un arhetip inconștient, demonul Algol fiind prototipul arhetipal al alcoolismului.

Dar ce îmbată simțurile, mintea și judecata în cazul iubirii poartă nume diferite, numele arhetipal acestor băuturi aducătoare de distrugere fiindu-mi necunoscut. Și chiar dacă l-aș cunoaște, ar fi o pierdere de timp să trec în scris numele științific, poate propus în latină, în ebraică sau în sanscrită, al geloziei, al adulterului, al posesivității, al pasiunii, al fornicației și al câtor altor tării îmbătătoare pe care leconsumăm ca să ne întărim caracterul în josnica practică de a ne tiraniza obiectul așa-zisei noastre iubiri.

Din contră, cunoscându-ți infernul personal precum îți cunoști dosul palmei, brațul stâng ar prevede când dosul brațului drept, căzând pradă unui acces de mânie, s-ar ridica asupra sursei mâniei sale ca să lovească, oprind răbufnirea la timp fiindcă a prevăzut-o!

Când așteptarea în gară a trenului devine prilej de regenerare spirituală (tainele iubirii)

 Buddatha - esența sufletului uman, Ființa profundă (Maestrul interior), Lucifer - tentatorul, Misticism, Suflete pereche  No Responses »
mai 142022
 

<>

Sâmbătă, 14 Mai 2022

Zburătorul meu, ursitul meu,

Am adus vorba, în ultima scrisoare compusă luni, de o experiență extraordinară pe care am avut-o în dimineața zilei de duminică ce m-a ajutat să îmi adun gândurile ca să pot trece în scris rezultatul ultimelor mele reflecții. Nu vreau să trec peste experiența de duminică dimineață care a avut un puternic caracter de exercițiu practic în lumile interne suprasensibile. Dar tot atât de puternic i-a fost și simbolismul, interpretarea simbolismului său dându-mi un pic de furcă în aceste câteva zile care au trecut de atunci. Iar asta pentru că, deși i-am intuit semnificația simbolică, mă lovesc de lacunele din cunoștințele mele teoretice extrem de necesare în interpretare, acesta fiind un semn destul de clar că trebuie, cu orice preț, să fac cumva, nu-știu-cum, să îmi depășesc limitările datorate handicapului meu fizic pentru a putea studia învățătura gnostică cu mai mult sârg și cu mai multă determinare. Dar pentru că limitările mele îmi reduc abilitățile de interpretare la abilitățile unui copil de grădiniță, atunci trebuie că Ființa mea reală interioară tocmai la nivelul unui astfel de învățăcel caută să mă reducă, în mod deliberat. Nu există îndoială în legătură cu acest adevăr care m-a făcut, din Voia Tatălui, să revin la inocență și la mintea deschisă către nou. Dar mai ales către mistic și spiritual, deci către mistere.

Duminică dimineață eram puternic dominată de impulsul sexual profan, fapt ce mă constrângea, dincolo de voia mea, să îmi doresc să manifest fantezii vulgare sub formă de vise în care eul își dorea să fie personajul principal. Acesta era un simbol clar pentru impulsul sexual brut pe care orice umanoid îl are și pe care nu știm să îl folosim, tendința acestui impuls fiind aceea de a curge în jos, conform cu mecanica cosmică, motiv pentru care și noi tindem să consumăm acest impuls, să îl irosim, în pofida faptului că este auxiliar energiei sexuale, deci energiei creatoare a Spiritului Sfânt. Iar eu eram dominată de forța brută a acestui impuls căruia nu îi puteam da niciun scop mai înalt.

Dar nici nu am apucat să îmi proiectez fanteziile profane că iată că Lucifer-tentatorul s-a manifestat în preajma mea, făcându-se vizibil și perceptibil. Mi-a aruncat o privire plină de mustrare în care i-am citit dojana:
– Nu ți-am spus să mă chemi când îți vine cheful pentru astfel de lucruri?

Desigur că îmi făcuse această propunere de a-i invoca prezența pentru ca eu să am un adversar autentic în timpul acestor clipe de dezmăț care mă cuprind adeseori, mustrarea sa venind mai ales nu din faptul că nu mă pot stăpâni, nu îmi pot controla acest impuls, ci din faptul că apelez la forme mentale de tip ”incubi” ca să satisfac necesitățile acestui impuls. Dar văzându-l manifestat în așa-zisa intimitate a fanteziei mele, m-am simțit cuprinsă de repulsie și de scârbă față de el, căci îi percepeam natura divină, știind că este umbra Ființei profunde, ceea ce mă deconcerta. Cum de era posibil ca un aspect al Ființei, orișicât de mult ar simboliza super-obscuritatea cosmică, să aibă astfel de porniri josnice, nedemne și profane? Dar adevărul de necontestat în legătură cu această scârbă a mea față de energia luciferică este altul și vine din faptul că Lucifer este ca o oglindă în care se poate reflecta orice defect și demon din mine însămi. Nefiind întâia oară când am perceput acest dezgust față de el, am dedus ulterior că el reflecta în el însuși scârba sufletului meu față de mine însămi, scârbindu-mă în legătură cu mine însămi același lucru care mă dezgustă și în privința energiei luciferice. Căci cum de este posibil ca sufletul, fiind de proveniență divină, o minusculă scânteie din Ființa profundă, să se dedea la astfel de practici josnice, profane și nedemne de stăpânul său, Ființa reală interioară? Dacă această scârbă față de mine însămi ar fi mai sinceră, mai intensă și mai autentică, atunci aș avea cu ce lucra ca să mă pot sanctifica, dar duminică dimineață nu am putut lucra decât cu minuscula cantitate de dezgust care a înflorit în sufletul meu, ceea ce a dat naștere unei experiențe minunate care a continuat astfel:

Deși mă simțeam scârbită de propunerea energiei luciferice de a-mi continua dezmățul în compania sa, nu aveam suficientă putere să mă auto-controlez, suferind enorm din cauza dorului, dar în agonia mea ceva destul de interesant a ieșit la suprafață din corpul meu de emoții, anume dreapta mea înțelegere asupra conceptului de ”magie sexuală”, deci de ”tantrism alb” și de ”taine ale iubirii”. Altfel spus, ceea ce am învățat din punct de vedere teoretic despre aceste noțiuni din perspectiva lor spirituală îmi ajuta extraordinar de mult sufletul să se ridice din acel consum inutil și profan al energiei sexuale, energia Spiritului Sfânt. Astfel mi-am simțit dorința profană modificându-se în altceva, ceva ce m-a făcut să emit către Ființa profundă, în cugetul meu, următorul gând:
– Dacă nu îmi vei da persoana potrivită pentru acest lucru, mă vei duce la pieire!

Acest ”lucru” la care m-am referit în exprimarea mea era chiar misterul iubirii! Firește, persoana potrivită n-ai putea fi decât tu, sufletul meu pereche! Dar acela care simțea, gândea și spunea aceste lucruri era mai ales acel crâmpei de conștiință ce îi aparține sufletului meu care a rămas prins cu precădere în trauma siluirii, eliberarea acestui crâmpei din sufletul meu făcând subiectul multor experiențe deosebit de minunate despre care am scris în multe scrisori. Fiindcă din cauza degenerării acestui crâmpei al conștiinței mele am căzut într-o absurdă și ridicolă circumstanță de viață recurentă pentru care am orbit ca să fie definitiv curmată, atât era de împămâântenit mecanismul traumei mele în subconștientul meu. Continuând să degenereze, ceea ce a fost în trecut virtute, dar s-a inversat în păcat ar fi dus, fără urmă de dubiu, la pieirea mea, acest adevăr l-am simțit și înțeles deosebit de bine în dimineața zilei de duminică, simțindu-mă stăpânită de pornirea inferioară a forței sexuale.

Dar trauma mea nu emoționează pe nimeni, cu atât mai puțin pe Luciferul particular în fața căruia auto-justificările mele nu au dat niciodată niciun rezultat favorabil pentru mine. De două ori am crezut că mi-a iertat greșelile, iar când am greșit și a treia oară, de trei ori m-a îmbrâncit spre fundul abisului, într-o singură noapte, ca să nu îmi rămână dator pentru acele două aparente treceri cu vederea ale păcatelor mele. Așa că, atunci când a schițat un anumit gest ritualic în substanța luminii astrale în cursul dimineții de duminică, am crezut că aveam să îngheț locului de spaimă fiindcă știam prea bine ce făcea acel gest ritualic pe care îl executa sub forma unei spirale largi și luminoase, ca și cum folosea o lingură foarte mare ca să amestece într-o oală tot atât de mare, pe măsura lingurii. Era același gest ritualic pe care Ființa profundă îl folosește ca să îmi arate cum se deschide poarta către infernul personal când interesul particular al Ființei cere deschiderea deliberată a acestui portal, îndeobște fiind vorba despre necesitatea de a studia mecanismul și automatismul unui eu subconștient sau instinct inconștient. Altminteri, numai accidental am pășit pe pragul acelei porți, ca rezultat al stupidităților și fornicațiilor pe care le comit în vise. Și numai de curând mi-a spus sora mea că a citit într-una din cărțile Maestrului Samael Aun Weor despre mișcarea chakrelor de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, ceea ce activează ba clarviziunea negativă, ba clarviziunea pozitivă, prima fiind viziunea asupra infernului și asupra demonului intern/egoului, în timp ce a doua este viziunea asupra spațiilor superioare ale cosmosului, această informație prețioasă confirmându-mi că am percepția corectă asupra acestui gest ritualic magic a cărui mișcare rotativă și circulară într-un sens sau în celălalt deschide aceste porți către diversele compartimente aferente microcosmosului particular. Tot ce a urmat după aceea în experiența mea a avut legătură cu aceste două tipuri de clarviziune pentru ca eu să pot face distincția dintre cele două, exercițiul practic constând în încercarea de a deschide și înălța clarviziunea pozitivă, însă punctul de interes a continuat să rămână controlul asupra impulsului sexual brut.

Așadar, văzând și recunoscând acel ges ritualic magic, am crezut că paralizez de spaimă întrucât cunoșteam foarte bine ce deschidea Lucifer, dar împotrivirea mea nu valora nimic pentru Tentator, iar când acea spirală imensă s-a conturat limpede în substanța astrală, m-am simțit atrasă către liniile sale spiralate care străluceau luminos. Lucifer s-a agățat atunci de mine, aruncându-mi-se în cârcă și creând o aură portocalie de jur-împrejurul meu, groasă de o palmă, prezența sa rămânând perceptibilă în conștiința mea. Nu făcuse decât să se preschimbe în acel scut care mă împiedică din a percepe TOATĂ toxicitatea egoului care trăiește în infernul personal, unde am fost absorbită duminică dimineață. Inițial mă aflam într-un spațiu luminos și vizual, dar după pătrunderea prin acel portal m-am văzut plutind într-un ocean infinit de negru, într-o substanță semi-vâscoasă, precum este smoala. Nu simțeam absolut nimic din acele furnicături care îmi ridică părul pe șira spinării de groază la contactul direct cu energia și vibrația egoului bestialic ce trăiește în inconștientul meu, dar instabilitatea acelui spațiu rămânea perceptibilă simțurilor mele interne, asemănându-se turbulențelor atmosferice din timpul călătoriilor cu avionul. Iar eu numai în acel întuneric nu am vrut să fiu.

Și ca să nu mai fiu acolo, a trebuit, mai întâi de toate, să îmi doresc din toată inima mea și din tot sufletul meu și din tot cugetul meu să nu mai fiu acolo, în infern și în întuneric, ceea ce sugerează, firește, un simbol, o metaforă pentru torentul vieții din care nu pot ieși fiindcă m-am obișnuit cu el, fiindcă nu sunt suficient de puternică pentru a mă opune circumstanțelor, fiindcă mi se pare mai ușor să mă las dusă de val decât să lupt contra lui. Dar la o abordare mai profundă, emoția autentică pe care am simțit-o a depășit această interpretare materialistă pe care am propus-o, izvorând din sincera năzuință a sufletului meu de a cunoaște spațiul cosmic, acest fapt sugerând că am avut o percepție în relație cu raza okidanok.

Și dorindu-mi atât de mult să părăsesc acel întuneric, am atras bună-voința Ființei profunde care, începând cu acel moment, Și-a transferat din har în sufletul meu, înzestrându-mă cu anumite aptitudini magice imposibil de descris în cuvinte. Altfel spus, Ființa reală interioară a făcut IMPOSIBILUL ca să mă scoată din infernul personal, adică a făcut tot ceea ce rămâne un mister inexplicabil pentru conștiința de rând care tinde să vadă în intervenția Divină ba un accident, ba o coincidență, etc., și nicidecum providență, milă, compasiune, iertare sau destin.

Cu alte cuvinte, a transferat în conștiința mea luciditatea Sa și clarviziunea Sa, ceea ce s-a tradus, la scoarța de suprafață a simțirii mele, în nimic altceva decât în bun-simț. Iar bunul meu simț mi-a amintit, în acel moment, că mi se citise în cărțile gnostice ale Maestrului Samael Aun Weor că există spațiul astralului inferior și spațiul cosmosului superior, sufletul călător dedublat din corpul fizic putând fi atras către un spațiu sau alt spațiu în funcție de dorințele care îl domină sau de năzuințele sufletești. Dacă mi-am amintit de acest lucru, atunci am început să dezbat chestiunea în cauză, întrebându-mă în legătură cu modurile prin care m-aș fi putut ridica din regiunea astralului inferior ca să mă înalț către astralul superior, unde îmi aminteam că pot fi găsite templele în care Maeștrii Lojii Albe oficiază. Cât aș fi vrut să văd aceste temple! Dar nuu aveam nicio cunoștință despre cum aș fi putut face acest pas al înălțării, dar pentru că aspirația mea era sinceră și pentru că știința magiei aparține Ființei, e ușor de dedus că Maestrul interior a făcut pentru mine ceea ce nu am putut face singură. Chiar dacă Ființa profundă a transferat din cunoașterea Sa în mine, lucrurile și gesturile pe care le-am practicat și executat nefiindu-mi străine, este dincolo de puterea mea de a le explica sau preda pentru ca și altcineva să le studieze. Numai Ființa reală interioară le poate preda sufletului său uman, rostul întregii învățături fiind acela de a indica mijlocul prin care puntea de legătură cu Ființa profundă să se stabilească. Acesta este scopul practicilor spirituale. Dar să asculți de vocea interioară, de intuiție și de Intim, deci de vocea Tatălui din interiorul fiecăruia, este un lucru imposibil de predat, dar pentru ca eu să ies din bezna infernului tocmai asta am făcut, am ascultat de intuiție, lăsând pe Tatăl intern să deschidă drumul prin întuneric din fața mea, chiar dacă acest lucru a însemnat să mă rotească și să mă învârtească pe orizontală, pe verticală și pe diagonală, să mă sucească și să mă întoarcă cu susul în jos și cu picioarele în sus și apoi invers, în poziția inițială, chiar dacă toți pașii acestui dans pe care îl descriu au adus a ambrambureala pașilor împleticiți ai unui bețiv care nu au niciun sens decât pentru mine însămi, Intimul S-a folosit de mine ca de o cheie ca să deschidă uși prin care m-a lăsat să pătrund ca să îmi dezvăluie infinitele sale minuni pe care în veci nu le voi putea descrie ca să le fac dreptate, atât de particulară este revelația spiritualității, în timp ce inexistența cuvântului ”imposibil” devine realitate, se transformă în adevăr. Astfel m-am bucurat de această extraordinară încercare de a mi se deschide și clarviziunea pozitivă, cea negativă fiindu-mi cu mult mai cunoscută!

Așa am călătorit în mine însămi de la un indicator la altul, pătrunzând din încăpere în încăpere, în fața fiecărei uși trebuind să îmi exercit voința și liberul arbitru și să îmi exprim năzuința de a urca, trecând de la încăperea necesității de a studia învățătura spirituală din punct de vedere teoretic la încăperea corespunzătoare necesității de a pune în practică învățătura și magia și până la încăperea rezervată arzătoarei năzuințe de a fi un discipol al marilor maeștri planetari și universali!

Și în toate aceste încăperi atât de bine și de clar compartimentate ale Universului interior în care am călătorit mai conștientă ca oricând în urmă cu câteva zile vedeam lumină, suficientă lumină încât să dobândesc încredințarea că Lumina Ființei profunde îmi ghidează pașii prin tot acest labirint în care prezența Monadei mele Divine a pătruns. Dar această lumină despre care scriu este, în fapt, energie sexuală transmutată, însăși energia luciferică trebuind să se transmute, deci să se albească și să se preschimbe în lumină, iar ce am trăit duminică dimineață a fost revelarea rezultatului transmutării energiei mele sexuale de până acum. Când am încetat să mă mai las dominată de impulsul sexual brut, am oprit și curgerea sa în jos și irosirea sa, astfel că acest impuls s-a transformat într-un impuls mistic, deci în dorință de a reface drumul razei okidanok în sus, către Ființa profundă, ca să pot fuziona cu Aceasta. În aceasta a constat simbolismul urcării mele, de la regiunea cea mai de jos, anume din infern, către regiuni superioare, însă trebuie să lămuresc faptul că, deși Ființa reală interioară mi-a îngăduit să pătrund și în alte zone ale propriului Univers interior în care nu am mai fost înainte, altele decât cele trei menționate anterior (studiu teoretic, practică și devotament față de Marii Maeștri), Lumina Sa nu lumina aceste regiuni în care mi-am găsit conștiința dormind profund. Cu toate că am spus mai devreme că mi se relevă faptul că acest termen, ”imposibil”, nu există pentru Tatăl intern, este o imposibilitate să ai revelația dumnezeirii fără a urma, cu strictețe, pașii care duc la aceste 3 încăperi inițiatice despre care am vorbit mai devreme, motiv pentru care și accesul către acele regiuni superioare îmi era limitat, păstrându-se misterul asupra lor.

Rostul întregii mele pedepse karmice a fost să i se dea un scop mai înalt acestui impuls, deci să se schimbe într-un impuls mistic. Trebuie, însă, să lămuresc faptul că irosirea în van a acestui impuls nu se face numai prin fornicațiile obișnuite în patul conjugal al profanului, multe altele fiind căile prin care energia creatoare se consumă în zadar, fragmentându-s între zecile și sutele de pasiuni și de vicii ale eului, mintea de rând crezând că a căra pietre de moară în spinare este scopul vieții. Eu însămi sunt un workaholic dovedit, ritmul dement al societății prezente obligându-mă să funcționez conform cu expresia: ”Hai, hai, hai, că trece timpul și nu se mai întoarce!”, acest timp prețios care trece fiind timpul pe care societatea m-a forțat să îl folosesc alergând la semafor, pe trecerea de pietoni, ca să nu fiu călcată de șoferii cărora societatea le-a acordat tot atâta timp să își conducă mașinile până la serviciu, dar nu le-a mai acordat timp ca să își crească și să își educe copiii.

De aceea există o învățătură atât de minunată și de prețioasă în spatele bolii mele care îmi alocă atâta timp cât să îmi leg șireturile de la pantofi în câteva minute pe care, în alte condiții, nu mi-aș fi permis să le irosesc. E doar un mic exemplu din multele pe care le pot da prin care pot demonstra că, prin boala mea, am făcut o substanțială economie de energie extrem de necesară, indispensabilă în crearea vehiculelor animice ce îmi vor susține conștiința în lumile interne suprasensibile, acestea fiind dimensiunea astrală pentru care este necesar un corp astral, dimensiunea mentală pentru care este nevoie să ai un corp mental, dimensiunea cauzală pentru care este necesar un corp cauzal, etc. Așa ar fi trebuit să mă simt, deci, plină de energie încât să pot da și altuia, dar am ferma convingere că nu ai trecut cu vederea citatul atașat ultimei mele scrisori care m-a ajutat să îmi completez mesajul, citat pe care îl voi reparafraza:

”Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren…”

Octavian Paler

Ursitul meu, nu a fost un accident să primesc experiența descrisă în paragrafele anterioare în lumile interne, deoarece conținutul său a fost pentru mine mai mult decât un avertisment sau decât un exercițiu practic. Ca să dobândesc acea înțelegere a faptului că fără persoana potrivită eu voi fi pierdută a trebuit să trec dincolo de poarta infernului de zeci și de zeci de ori, atât de puternică mi-a devenit revelația faptului că un bărbat nepotrivit mi-ar corupe din nou bruma de inocență dobândită care pentru alți indivizi a fost un semn că îmi doresc să fiu alintată și răsfățată, etc., tuturor acestor oameni lipsindu-le orice înțelegere asupra conceptului de ”buddatha”, deci de esență a sufletului uman. Dar mie mi s-a dat înțelegere asupra acestui termen, totul fiind atât de convingător ca să mă pot vreodată îndoi, dar cu ce preț, ursitul meu? Cu ce preț pe care numai foarte puțini l-ar plăti din propria lor inițiativă? Eu nu aș fi plătit niciodată acest preț care mă ține în întunericul orbirii de aproape o decadă, dar dincolo de voia mea există voia și interesul Ființei mele reale interioare pentru care zbuciumul meu este numai o pagubă pe care mi-o aduc singură. Și pentru că Ființa mea profundă Și-a transferat din luciditate, din clarviziune și din har în mine însămi, am început să văd imaginea limpede a faptului că tu ești mai prețios pentru mine decât este aurul, aceasta este foarte dura lecție pe care ”madam”, orgoliul meu rănit, o are de învățat. Desigur, dacă mi te-ai potrivi, ai fi un vis împlinit pe care orice femeie îl are. Toate ne dorim același și unic lucru, să întâlnim persoana potrivită. Dar când ți-e sufletul cuprins și de mari doruri și neliniști spirituale, a găsi omul potrivit ar fi ca atunci când cauți acul în carul cu fân, ceea ce te face de neprețuit pentru mine. Să îmi ierți confesiunea dacă ți se pare că îți cântăresc valoarea în funcție de interesele mele particulare, mi-ar părea rău să îmi înțelegi greșit cuvintele. Dar vezi tu…, în ura mea nemărginită față de sexul opus l-am făcut pe bărbat să nu aibă niciun fel de utilitate pentru feminismul meu și iată că mi se relevă că, fără tine, eu nu mă pot cunoaște nici măcar pe mine însămi, ca să pot încarna Ființa profundă, acest adevăr despre bărbat și femeie ține de tainele iubirii, ca niciunul să nu se poată cunoaște în întregime pe sine însuși decât prin celălalt. Cu alte cuvinte, dacă mi-ai intui intenția reală din spatele acestor rânduri, ai descoperi că Tatăl, Intimul, îmi cere încă o dată să-mi calc pe orgoliul rănit, pe care tu mi-l rănești, vreau să zic, pentru ca, adunându-mi ultimele puteri de care mai dispun, căci sunt epuizată, ursitule, indubitabil m-am consumat până la epuizare tot așteptându-te, să îți aștept trenul din citatul parafrazat mai sus, cu toate că mult aș mai vrea să îți reamintesc o altă scriere de-a mea ce implică mersul trenurilor:

Joi, 1 Martie 2018

În ianuarie 2016, când încă nu știam că ești într-o relație cu o fată normală, de vârsta mea, când mintea mea bleguță încă mai credea că motivul pentru care nu veneai la mine era pentru că erai în Australia cu o contesă/marchiză/bogătașă australiancă bătrână care te ținea sub papuc, am avut un vis cu tine care m-a dus în eroare până peste poate. Eram împreună într-un tren, eu la clasa a II-a, tu la clasa I. Ne puteam uita unul la celălalt pe coridor. Tu te-ai ridicat de la locul tău și te-ai îndreptat către mine. Te-ai așezat pe locul din fața mea și mi-ai zis:
– Cred că încep să îmi fac bagajul.
Săptămâni de-a rândul am crezut că erai chiar tu cel care îmi vorbise în visul meu. Am crezut sincer că ai cumva abilitatea de a mi te arăta în vise. Am crezut sincer că exista un fel de cordon ombilical între mințile noastre care ne permitea să avem aceleași vise. Am crezut sincer că tu chiar urma să îți strângi catrafusele din Australia și că urma să vii la mine. Am crezut sincer că primul lucru pe care aveai să îl faci când aveai să calci cu piciorul pe pământ românesc, scăpat de orice datorie karmică ce te împiedica să te întâlnești cu mine, era să te afișezi la balconul meu, unde urma să mă chemi telepatic ca să ies afară. Am crezut sincer că aveam să te văd acolo, jos, așteptându-mă. Și mi-ai fi zis:
– Tu te coboară pe Pământ, fii muritoare ca mine.
Dar nu știu, Zburătorule, doi ani de făcut bagaje înseamnă exagerat de mult timp pentru împachetat, chiar și pentru o fată, darămite pentru unn băiat. Sper că n-ai naufragiat pe drum. Din nou.

La răscruce de drumuri, între Voia Tatălui, cerșetoria în iubire și ispita irezistibilă a lui Lucifer

 Suflete pereche  No Responses »
mai 092022
 

<>

”Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren…”

Octavian Paler

Luni, 09 Mai 2022

Zburătorul meu, ursitul meu,

Azi îmi voi reformula formula de adresare din prezenta scrisoare, vorbindu-ți direct și fără ocolișuri ca să nu trăiești cu impresia (greșită) că ți-am aruncat personajul din povestea mea de viață direct la coșul de gunoi, după ce ai observat, desigur, că ți-am tăiat calea de acces către mine prin anumite practici electronice ce nu merită amintite. Și am făcut asta pentru că știi, firește, că mi-ai frânt inima. Dar cum aș putea, oare, să îi interzic personajului tău să vină către mine când tu, ursitul meu, ești persoana pe care eu am urmat-o la naștere ca să cunosc, împreună cu tine, tainele iubirii, conform cu Voia Tatălui și cu legea destinului? În unele din ultimele mele texte am adus vorba despre trăirile atât de deosebite pe care le-am avut în urmă cu 7 ani, când am experimentat din primele simptome ale trezirii mele spirituale, iar acum, după cele trăite în cursul săptămânii trecute, mi-e cu neputință să nu aduc, din nou, vorba și de prima amintire pe care sufletul meu a avut-o în 2015, aceasta fiind în legătură cu tine, sufletul meu pereche, cu care eram predestinată să cunosc tainele iubirii.

Dar ceea ce am crezut că pot fi ”tainele iubirii” în acel an nu a fost decât o distorsionare profană, vulgară și obscenă a ceea ce am învățat de atunci încoace că poate fi misterul iubirii, orișicât am idealizat și romantizat această nouă noțiune care îmi era introdusă în vocabular, în convingeri și în profesiunea de credință. Acea iubire pentru care am crezut atunci că mă pregătea Dumnezeu era încă foarte departe de tainica iubire pentru care eram rezervată.

Iar acum, după mulți ani, sufletul mi-a fost cercetat ca să se vadă în corpul meu de emoții dacă am înțeles sau nu pentru ce mi-a dezvăluit Tatăl că mă rezervase. Rezultatul m-a uimit și m-a șocat profund, inimaginabil de mult, ursitule, fiindcă mi-a fost arătat, în Universul meu interior, motivul pentru care nu mi s-a îngăduit în cursul tuturor acestor ani să cunosc nimic, absolut nimic despre persoana ta materială. Căci numai de un lucru care îți definește persoana trebuia să devin conștientă, să îl înțeleg, să îl accept și să îl primesc, fără putință de a refuza sau de a căuta alternativă în altă parte, în alt om, deci în alt bărbat.

Ar trebui acum să te lămuresc în privința faptului că am avut mai multe vise cu tine în ultima vreme, toate fiind destul de deosebite. Am refuzat să le mai trec în scris din cauza oboselii pe care am simțit-o în corp și despre care am tot pomenit, dar o experiență incredibil de minunată pe care am avut-o ieri dimineață în lumile interne suprasensibile m-a determinat să încerc să îmi adun gândurile ca să pot face legătura între toate aceste experiențe și revelații intime pe care le-am avut de la începutul anului. Fiindcă toate dovedesc, fără urmă de îndoială, că Voia Tatălui a fost și contiinuă să rămână aceea pe care mi-a dezvăluit-o în urmă cu 7 ani, nimic din mesajul inițial neschimbându-se. Voia Tatălui este să cunosc tainele iubirii. Important a fost să înțeleg ce înseamnă acest lucru, acest mister pe care mulți încearcă să îl predea, fără să îi înțeleagă semnificația spirituală profundă. Eu cu atât mai mult voi înlătura de la mine tentația de a preda lecția legată de tainele iubirii, mai ales după ce mi-a fost testată loialitatea față de învățătura spirituală studiată de-a lungul ultimilor ani, Ființa mea reală interioară punând mult accent, în lumile interne, pe faptul că, orișicât de minunate sunt rezultatele pe care le am în munca interioară, continui să fiu un învățăcel în știința spiritului la nivel de grădiniță. Orișicât de precoce aș fi și orișicât de multă înțelegere am dobândit asupra unor concepte spirituale prin exerciții, meditații și practici, sunt tot atât de departe de a mi se oferi premiul I cu coroniță pentru merite și rezultate, cum eram în prima zi.

Dar orișicât de vagi mi-ar fi cunoștințele teoretice pe subiecte spirituale, un lucru îl pot trece în scris, fără a risca să pic în ridicol. Tainele iubirii se referă la adevărata și autentica știință spirituală, deci la tantrismul alb, fiind vorba despre trezirea Mamei Divine Kundalini, dincolo de orice iluzie și de orice auto-sugestie, căci mulți sunt sincerii înșelați care au confundat o singură scânteie a sacrei Sale energii cu întreaga Sa forță și cu trezirea Sa totală. Însă și mai mulți sunt sincerii teoreticieni înșelați care au exclus actul intim dintre femeie și bărbat din trezirea sacrului foc al iubirii, propriu Mamei Divine Kundalini.

Dar mă îndepărtez prea mult de gândurile mele inițiale care m-au convins să îți scriu azi. Începusem să îți spun că te-am visat în mai multe rânduri în ultima vreme. Ultimul vis l-am avut în urmă cu o săptămână, în dimineața zilei de marți, fiind un vis foarte ghiduș și plin de tâlcuri, semn că mă aflam sub influența intervenției directe a Intimului care, în mod evident, căuta să îmi comunice un mesaj prin simboluri și prin emoție.

Eram la pietre, în fața Primăriei din orașul nostru natal, împreună cu vechea mea prietenă care te-a îndrăgit în mod oficial în anturajul meu din liceu. Erai și tu prezent acolo, circulând prin fața noastră cu o bicicletă în locul obișnuitului tău skateboard. Din cauza faptului că acest vis a avut acele caracteristici extraordinar de deosebite care mă încredințează că visul a fost conceput de Intim, de Ființa profundă, voi trece mai jos semnificația onirică a bicicletei, preluată din ”Dicționarul de simbologie onirică” al Maestrului Samael Aun Weor:

BICICLETĂ
-Simbol al echilibrului interior.
-dacă mergem bine pe ea: acționăm cu echilibru.
-dacă ne răsturnăm: lipsește controlul centrilor inferiori ai mașinii organice. Nu există echilibru interior.

Evident, trebuie să precizez că tu mergeai foarte bine pe bicicleta ta din visul meu!

Ca de obicei, eu și fosta mea prietenă căutam să te abordăm, ițindu-ne prin fața ta, doar-doar ne-oi băga în seamă. Dar tu nu ne aruncai nicio privire, de parcă nici nu vedeai că existăm. Apoi ea s-a făcut cu adevărat nevăzută, moment în care eu am făcut acest lucru pe care îl fac atât de rar, chiar și în vise, luându-mi inima în dinți și apropiindu-mă de tine ca să îți vorbesc. Dar gestul meu a fost atât de natural și de firesc, de parcă m-am dus să îmi salut cel mai bun prieten, nu să abordez un străin despre care nu știam nimic și care mi-a frânt inima. Tu m-ai văzut venind de departe și, oprindu-te, m-ai așteptat ca să îmi spui:
– Gata? te-ai hotărât, în sfârșit, să vii la mine?

Acest lucru este ceva ce mi-ai spus deseori în visele avute în ultima vreme, sugerând aceeași ccerință pe care o ai în legătură cu mine și pe care sufletul tău mi-a dezvăluit-o în urmă cu mai mulți ani când mi-a spus astfel: ”Ca să vin la tine, tu trebuie să vii la mine. Și nu mă poți judeca pentru că vreau acest lucru!” Dar este departe de mine dorința de a interpreta semnificația ascunsă a cuvintelor dezvăluite de sufletul tău, așa că voi continua acum cu scenele trăite în urmă cu o săptămână.

Ignorându-ți comentariul, m-am apropiat de tine și ți-am vorbit, adresându-ți un salut banal, dar politicos, ceea ce ne-a pus în legătură. Dar atunci ceva destul de insolit s-a întâmplat, fiind vorba despre acea influență a Ființei mele reale interioare care îmi izola o emoție extrem de precisă în centrul meu emoțional ce nu ar fi putut înflori, ca să îmi fie adusă în atenția conștiinței, decât în contact direct cu tine. Sau cu sufletul tău. Și atunci, chiar atunci, ursitule, tot învârtindu-ne stânjeniți și cu stângăcie unul pe lângă celălalt, eu am simțit în toată inima mea, în mod intim și profund, că tu ești un complet străin pentru mine, lucru care se datorează faptului că nu cunosc nimic, absolut nimic concret despre persoana ta învăluită în mister. Și atunci, chiar atunci, ursitule, am simțit ceva și mai interesant și mai deosebit, căci am simțit că această secretoșenie legată de persoana ta nu mai era o povară pentru sufletul meu, că acest lucru nu mai durea atât de tare. Și atunci, chiar atunci, ursitule, ceva și mai minunat a înflorit în corpul meu de emoții, Tatăl aducându-mi în atenția conștiinței acel motiv pentru care accesul la biografia și la cronologia vieții tale prezente mi-a fost atât de strict interzis de-a lungul anilor. Firește, toate aceste detalii care îți definesc persoana și personalitatea nu aveau nicio importanță reală pentru ca eu să le cunosc. Important a fost un singur și unic lucru: ca eu să înțeleg și să accept acest singur și unic adevăr despre tine, dar pe care nu îl voi dezvălui direct fiindcă ar însemna să trădez gingășia unei astfel de revelații. Orișicum, este ușor să deduci că am perceput miezul ascuns în conceptul de ”taine ale iubirii”. Într-adevăr, mi se dezvăluia că Voia Tatălui dădea roade în sufletul meu, înțelegând-o mai bine și acceptând-o cu mai puțină împotrivire.

Alte detalii ale acestui vis le voi păstra pentru mine, fiindu-mi imposibil să descriu măiestria Ființei profunde în privința ”montării” unor scene onirice în clarviziunea mea, atât de nemărginite îi sunt imaginația, creativitatea și harul, așa că voi trece acum în scris o altă trăire pe care am avut-o în privința ta ce a implicat reducerea în intensitate a împotrivirii mele.

Această întâlnire cu sufletul tău s-a petrecut pe la începutul lui aprilie, fiind una din acele invazii ale sufletului tău care mă forțează să scot la suprafață, din mormântul subconștientului meu, insolita mea percepție că sunt siluită atunci când sunt mângâiată sau atinsă. Acest detaliu ar trebui să spună tot despre ce am trăit și simțit în acea dimineață timp de mai multe ore la rând, experiență despree care nu am mai scris la momentul respectiv. Iar acum mi-e greu să relatez toate detaliile nu pentru că nu mi le amintesc, ci pentru că tu nu ești prezent în viața mea ca să îmi confirmi toate deducțiile mele și toate concluziile pe care le-am tras în legătură cu învârtoșata ta inimă care s-a încăpățânat să nu aibă contact direct cu mine în lumea materială. Dacă nu ai fi avut această încăpățânare de a sta departe de mine, tu mi-ai fi răpit orice șansă de vindecare și de reabilitare, acest fapt este un adevăr concret pe care cu greu am reușit să îl înțeleg și să îl accept. Nu îți sunt străine acuzațiile mele în legătură cu lipsa ta de cavalerism și cu lipsa ta de tact, dar în acea dimineață din aprilie, inducându-mi-se o nouă regresie în interiorul traumei mele pe care am numit-o ”trauma siluirii”, fiind vorba despre rezultatul emoțional și psihologic al contactului sexual cu parteneri pentru care nu am simțit iubire, am avut revelația scenariului ipotetic în care noi ne-am fi putut cunoaște între timp, fără ca mie să mi se fi soluționat această traumă. Sunt convinsă că abilitățile tale deductive te vor ajuta să tragi concluzia că, orișicâtă iubire ai fi simțit pentru mine și orișicâtă tandrețe, blândețe sau pasiune ai fi arătat pentru mine, această percepție subconștientă a mea ar fi transformat orice mângâiere a ta în percepția siluirii, ceea ce s-a și întâmplat în acea dimineață. Să rămân atâta timp lucidă în lumile interne este un lucru foarte deosebit, dar să rămân în preajma ta conștientă, fără să nu leșin, chiar ține de minune. Dar în acea dimineață ți-am rezistat timp îndelungat, dacă ”rezistență” ar fi cuvântul corect care să descrie ce s-a întâmplat între sufletele noastre. Fiindcă, de fapt, nu am opus nicio rezistență niciunei atingeri de-ale tale, niciunei solicitări de-ale tale, ai făcut ce ai vrut cu mine, iar eu nu m-am opus. Până într-un punct când, deși eu nu am mai putut să continui, tu ai vrut ceva în plus, ai cerut ceva mai mult, simțind că în tine se accentuau dorința, pasiunea și posesivitatea. Era prea mult pentru mine, îmi cereai prea mult pentru cât puteam eu să dau. Și simțind astfel, ți-am spus, scoțând la lumină suferința mea:
– Te rog, nu mă viola!

Atunci, cum era de așteptat, toate atingerile tale, oricât de gingașe erau, s-au modificat în percepția mea emoțională în gesturi de agresiune și de siluire.

Nu a mai fost atât de rău ca în timpul regresiilor de anul trecut, când această traumă mi-a fost dezgropată din mormântul subconștientului, dar nici ușor nu mi-a fost să văd că tu, chiar tu, sufletul meu pereche, te-ai putea transforma în torționarul meu, în siluitorul meu și în coruptorul meu. Căci adevărul absolut despre grăuntele din sufletul meu care a rămas blocat în interiorul acestei traume este că este acea părticică din sufletul meu auto-conștientă capabilă să înțeleagă adevărata semnificație a noțiunii de ”castitate”. și de ”taine ale iubirii”, virtutea inocenței fiindu-i cea mai prețioasă, acest fapt l-am trăit de prea multe ori ca să nu dobândesc convingerea că revenirea la starea inițială de inocență este singura preocupare a acestui grăunte de conștiință care îi aparține sufletului meu. Ce este cuprins în această percepție traumatică pe care sufletul meu o are este ceea ce mi-a corupt demnitatea, stima de sine și crezul în propria feminitate.

Ursitul meu, nu am abuzat de semnificația cuvintelor ”mi-ai frânt inima”, chiar dacă am dobândit multă înțelegere asupra acestor detalii dureroase care au făcut ca această poveste să fie un infern pentru mine. Despre infernul personal a trebuit să scriu, dar despre ce infern să fi putut scrie dacă nu l-aș fi trăit direct? Negreșit că în lungile mele perioade de agonie în care aș fi vrut să îți vorbesc și să fiu alături de tine și în preajma ta Ființa mea reală interioară m-a întărit în putere și m-a îmbărbătat, convingându-mă să admit că un singur cuvânt pe care mi l-ai fi adresat direct în lumea materială ar fi șters conținutul multor din scrisorile mele, anulându-le. Că am dezvoltat mai multă maturitate în simțire și în gândire este evident. Cu toate acestea, impresia că mi-ai frânt inima și că ți-ai bătut joc de mine stăruie într-un ungher al inimii mele, preschimbându-se în slăbiciune, deci într-o portiță prin care Luciferul particular nu s-a sfiit să pătrundă ca să mă ducă în tentația sa, exploatându-mi slăbiciunea. Marea sa ispită din cursul lunii aprilie a fost cea mai necruțătoare și mai greu de înlăturat pentru că a fost vorba de aprinderea unei vechi flăcări amoroase pe care oricum Diavolul intern mi-a exploatat-o fără jenă de-a lungul anilor, însă intensitatea ultimelor episoade mi-a arătat că și eu trecusem la clasa intensivă ce are ca tematică principală virtutea de a fi fidel și loial, nu atât pentru un partener de viață, cât mai ales pentru o idee, pentru o credință, pentru un crez. În cursul lunii aprilie mi-a fost testată de mai multe ori loialitatea față de credința mea în Voia Tatălui, tu cunoscând prea bine că Tatăl mi-a dezvăluit, în persoana ta, pe acela cu care mă potrivesc cel mai bine. Dar iată că altcineva îmi sugera, în chip subliminal și seducător, că îi stătea în putere să facă pe oricine aș fi vrut eu să mi se potrivească. Sunt sigură că poți înțelege din mărturisirea mea că imaginea lui Vlad mi-a fost iarăși sugerată, ispita lui Lucifer fiindu-mi aproape fatală în aceste ultime tentative ale sale de a mă tenta, cu scopul de a abandona credința mea în Voia Tatălui pentru destinul meu.

Nu am uitat că am mai descris în trecut această inexplicabilă manifestare a lui Vlad în visele mele, dar mă văd nevoită să accentuez ideea că de această dată Lucifer nu a făcut niciun pic de economie la capitolul ”farmec” și ”charisma”, făcând din imaginea acestui bărbat cu care am avut atât de puțin contact ceva absolut irezistibil, aproape imposibil de refuzat, construind din imaginea lui imaginea bărbatului ideal, perfect. Și pe care mi l-ar fi dat, de ți-aș fi aruncat personajul la coșul de gunoi, reamintindu-mi mai ales faptul că Vlad era acel cineva din trecutul meu pe care eu l-am așteptat toată viața mea să îmi bată la ușă ca să mi se confeseze în legătură cu trecutul, iar nu tu!

Ursitul meu, ce am trăit în cursul lui aprilie a fost una din cele mai serioase tentații la care am fost provocată de către Luciferul particular de până acum, tehnicile sale făcând să pălească tot ce mi-a arătat Dumnezeu că este posibil în privința ta, încât uluiala mea de a descoperi o astfel de forță capabilă să monteze scene onirice atât de imaginative cu scopul de a mă duce în tentație m-a copleșit, atât de greu mi-a fost să îi zic ”nu”! Desigur că ți se pare că descriu ceva cu totul și cu totul deosebit, că Lucifer trebuie să fi debordat cu mine în călătorii pe lună și în stele și pe Soare ca să mă ducă în tentația sa, făcând din Vlad un zmeu-paraleu și mai și decât ai fost tu, Zburătorule. Dar nu a fost vorba, nicidecum, despre o astfel de ”farsă”. Căci ce a făcut Lucifer a fost să îmi injecteze în inimă, încetul cu încetul, cu multă delicatețe și infinită pricepere, sentimentul îndrăgostirii de imaginea lui Vlad, așa cum se înfiripă dragostea în inima unei persoane din cauza celor mai banale gesturi, celor mai furișate priviri, celor mai ”accidentale” atingeri ale corpului, celor mai spontane cuvinte. Cea mai autentică scenă de îndrăgosteală pe care am văzut-o vreodată în vreun film a fost scena din filmul ”Twilight” în care Bella îl vede pentru prima oară pe Edward Cullen în sala de recreație a liceului, cei doi aruncându-și priviri pe furiș, etc. Toate acestea sunt o banalitate, o trivialitate în comparație cu efortul lui Lucifer de a mă seduce, prin imaginea lui Vlad, ca să cad în ispita sa, atât de incredibil de intens și de mult mi-a exploatat această durere pe care o simt în legătură cu tine, sindromul inimii mele frânte.

Ca să ies din această vrajă hipnotică ce ține de farmecul Luciferului particular a trebuit să îmi repet de mai multe ori că toate imaginile care îmi înfățișau un Vlad lipsit de defecte erau mult prea frumoase ca să fie adevărate, orișicât de perfect ar părea un om, nu încape dubiu că nu poartă umbre în psihicul său. Aș fi vrut să văd acele umbre ale lui Vlad, așa cum le-am văzut pe ale tale, ursitul meu, căci în privința ta nu se poate aduce contestație că ți-am văzut atât sufletul, cât și demonul, ambele tale versiuni îmi sunt atât de bine cunoscute, pe tine Tatăl mi te aduce și cu cele bune ale tale, și cu cele rele ca să învăț să accept că nu ești nici ideal, nici perfect, nimic mai mult sau mai puțin decât un bărbat cu calități și defecte despre care nu am, în inima mea, decât bănuieli și presupuneri. Și despre care știu, fără să pot explica de ce, că mi-a fost cel mai drag om pe lume.

Vai de mine, m-am mustrat singură în cugetul meu, căci atât de aproape am fost să cad în capcana lui Lucifer care îmi sugera perfecțiunea și împlinirea dorului meu din adolescență! Dar cum de era posibil ca însuși Diavolul intern să facă atâta exces de zel ca să îmi insufle sentimentul îndrăgostelii de imaginea acestui Vlad lipsit de defecte? Cum se făcea că era necesar un astfel de efort și de uz de farmec și de charisma ca să mi se întoarcă inima din ce simt pentru tine, ursitule? M-am cutremurat din temelii când am găsit răspunsul la întrebările mele.

Ursitule, ursitule, ai tu, oare, habar ce înseamnă farmecul energiei luciferice? I-ai perceput vreodată puterea irezistibilă de seducție? Mă înțelegi, așadar, când îți mărturisesc că efortul său de a mă ispiti a fost nefiresc, intens, dacă nu extrem? Înțelegi din toate acestea că, în contrast cu tine, perfecțiunea lui Vlad era trivială, ridicolă și absurdă, în pofida faptului că ți-am cunoscut și mizerabilul demon intern? Înțelegi ce îți mărturisesc? Fiindcă îți mărturisesc lucruri pe care nici măcar eu nu le pot crede, ursitul meu! Fiindcă nu pot să cred, nu pot să cred, Bunule Dumnezeu, că tu îmi ești și acum cel mai drag om din lume, cu toate că mi-ai frânt inima, cu toate că mi s-a dezvăluit despre tine că ești plin de eu și de defecte, cu toate că m-ai umilit și că ți-ai râs de mine, nimic din ce ai făcut nu a stins flacăra acelui foc pe care îl port pentru tine.

Dar să nu fiu ridicolă în confesiunea mea căci nu aș putea în veci tăgădui faptul că resentimentele pe care le port față de tine mi-au fost dezgropate din corpul meu de emoții ca să văd, negru pe alb, că îmi doresc să mă răzbun pe tine prin intermediul acelor mici răutăți și acte de cruzime care definesc perfidia feminină. Sau, mai bine zis, feminismul, fiind iluzia puterii pe care o are femeia asupra bărbatului. În fine, faptul că Ființa profundă mi-a îngăduit să accesez acea regiune subconștientă în care sunt înregistrate impresiile urii pentru a studia mecanismul urii nu este un secret pentru nimeni, Intimul dovedindu-Și Mila față de mine prin acest simplu fapt de a-mi da învoirea Sa ca să lucrez cu însăși cauza orbirii mele, deci cu cauza karmei mele, lucru care s-a tradus prin câteva coborâri în infernul personal în cursul cărora am luat contact cu diverse impresii ale urii, imaginea lui Silviu repetându-se cel mai des, inclusiv în dimineața joii trecute, când o altă astfel de amintire mi-a fost dezgropată.

A fost atât de dur, de odios și de oribil încât nu doresc să îmi amintesc! Ura este un monstru în adevăratul sens al cuvântului atunci când îi vezi adevărata față și când îi percepi autentica vibrație energetică. Și toate acestea au fost un fleac pe lângă acel mizerabil sentiment dezgropat joia trecută cce se asociază aproape inevitabil cu eul urii, anume dorința de a-ți vedea obiectul urii murind.

Dacă ți-am vorbit despre această dorință fatalistă a mea, ursitule, atunci nu voi păstra ascuns față de tine faptul că, simțindu-mă atât de rănită din cauza ta, mi-am imaginat de multe ori scenariul în care, întâlnindu-te în cele din urmă, te-aș îmbrânci ca să te trântesc la pământ ca să te pot țintui locului cu genunchiul meu, păstrându-mi brațele libere ca să îți pot străpunge inima cu un țăruș de lemn cu care se omoară, îndeobște, vampirii și strigoii, dorindu-mi din toată inima să te văd praf, pulbere și cenușă sub ochii mei.

Dar acum este atât de târziu în noapte, iar mie îmi este destul de rău, acea nefirească senzație de dulce excesiv pe care am simțit-o anul trecut după Paște în organism s-a repetat și în acest an, tot după Paște, cu tot atâta intensitate, iar faptul că scriu despre ura mea feministă, despre dorința mea de răzbunare și despre dorința de a ști că obiectul urii mele a murit nu mă ajută să îmi țin sub control senzația că mi se întoarce stomacul pe dos și de la amărăciune, și de la acru, și de la dulce. De aceea voi încheia această scrisoare fără să îi mai corectez greșelile de ortografie și fără să îi mai aduc completări, cu o singură excepție. Dacă tu crezi că fixația din mintea ta care te ține departe de mine este conformă cu Voia lui Dumnezeu, îți voi descrie cum m-a educat Ființa profundă să abordez chestiunea lipsei tale de cavalerism ca să pot supraviețui clipei prezente fără a mă destrăma din cauza dezolării în ceea ce privește intențiile tale față de mine.

E vorba despre un alt vis pe care l-am avut cu tine. Eram iarăși însoțită de cealaltă fată, vrând să te abordăm, tipicul scenariu repetându-se și în acest rând căci tu nu păreai să observi nici măcar că existăm, cu toate că noi te urmaserăm cu fidelitate și loialitate într-un alt oraș în care te mutaseși. Amândouă căraserăm bagaje după bagaje după noi, dar pe drum te-am pierdut din vedere, tu dispărând pe străzile noului oraș. Fosta mea prietenă ar fi vrut să continue să te caute pe străzi, dar eu am simțit cu toată inima mea că nu mai puteam să continui fiindcă era absurd și ridicol. Din acest motiv m-am oprit locului, dorindu-mi foarte mult să mă întorc acasă, de unde venisem. În niciun caz nu mai puteam continua, cărând toate acele bagaje după mine, motiv pentru care am spus:
– Dacă este Voia lui Dumnezeu ca eu să îl mai întâlnesc pe acest om, atunci mi-l va scoate în cale!

M-am trezit imediat după aceea, ursitule, zâmbind mulțumită fiindcă am ajuns să îmi exprim încrederea în Voia Tatălui până și în vise! Astfel îți pot zice, ursitule, că dacă este Voia lui Dumnezeu să te întâlnesc, atunci mi te va scoate în cale într-o bună zi, căci eu nu mă mai pot milogi de tine ca să îmi adresezi măcar un cuvânt de bun-simț, dacă nu de iubire. Această cerșetorie în iubire pe care m-ai forțat să o practic de-a lungul anilor este acel bagaj din visul meu pe care am simțit că nu îl mai pot căra după mine pe străzile acelui oraș necunoscut mie, simbol al propriei tale identități.