iul. 152021
 

<>

Joi, 15 Iulie 2021

Meditam azi-noapte când vocea Ființei profunde s-a făcut auzită în conștiința mea, voce care nu era cu mult diferită de a mea, însă părându-mi-se mai calmă și mai solemnă în același timp. Și mi-a zis:
– Ai vrut să ai o slujbă adevărată.
– Ascult, am răspuns Ființei, exprimându-mi prin acest singur cuvânt disponibilitatea de a face cum mi se spune pentru ca eu să obțin acea slujbă adevărată la care râvnesc, anume o slujbă în serviciul Tatălui.
– Trebuie să pleci de la muncile de jos, mi-a răspuns Ființa profundă, reamintindu-mi procesul dureros și plin de suferințe și de sacrificii al ascensiunii în planul profesional.
– Dar care să fie treapta cea mai de jos în cazul slujbei vrute de mine? am continuat să întreb Ființa reală interioară.
– Să fii ca un copil! De acolo începi, mi-a dezvăluit Maestrul interior.
– Dar ce înseamnă ssă fiu ca un copil? Arată-mi, te rog! Sau măcar spune-mi că voi asculta și așa voi face întocmai pentru că vreau să fiu iarăși precum un copil, am dat zor să revendic explicații și indicații suplimentare, dar nu mi-a mai venit niciun răspuns pe loc, trebuind, în mod evident, să aprofundez tema în timpul meditației.

Iar acum, când m-am trezit azi-dimineață, nu pot trece în scris decât un simplu și singur rezultat găsit în urma cugetărilor mele: copilul și, prin analogie, subalternul care îndeplinește cele mai de jos sarcini, trebuie să dea ascultare părinților săi și superiorilor în rang.

Acestea fiind precizate în legătură cu meditația de azi-noapte, voi lămuri că nu de puține ori Ființa profundă mi-a sugerat, și încă cu multă emfază, să fiu mai puțin critică față de rudele mele despre care sunt nevoită să povestesc datorită rolului pe care îl joacă fiecare pe marea scenă a dramei pe care viața mea o simbolizează. Și cum am primit deja o mustrare foarte severă săptămâna trecută vis-a-vis de multa judecată pe care i-am adus-o bunicii mele într-o scrisoare care s-a făcut nevăzută într-o singură clipită de ochi împreună cu celelalte 200 de scrisori compuse în ultimii 7 ani, dar pentru care păstram o copie pe tabletă, cu excepția aceleia singure de săptămâna trecută, trebuie să îmi înghit cuvintele de frustrare și de insultă ca să pot povesti ultimele evenimente fără să îmi mai fac singură rău, experiența sufletească descrisă în acea scrisoare care s-a pierdut dovedindu-mi-se de mare importanță întrucât mi s-a arătat, prin conținutul său, că este extrem de ușor să creezi un eu karmic, deci un eu bun de plată, numai pentru simplul fapt că nu te poți stăpâni, cedând impulsului mâniei sau altui impuls păcătos.

Așadar, iată pe scurt secvențialitatea întâmplărilor din ultima vreme:

Miercurea trecută, în cursul serii, bunicii mele i s-a făcut destul de rău, trebuind să chemăm Salvarea ca să fie dusă la spital unde a fost internată la diabet întrucât testul glicemic arăta că avea glicemia foarte ridicată. La ora aceasta ea este încă la spital, urmând ca mâine să fie externată. Rezultatele investigațiilor arată că are diabet, dar starea ei se îmbunătățise simțitor încă de joia trecută. De fapt, la telefon ne-a precizat că se simțea foarte bine! Cât despre opinia medicului, acesta a spus că, pentru vârsta ei, bunica este într-o condiție destul de bună, alte probleme grave nereieșind în urma testelor.

Unele din acestea s-au întâmplat, prin urmare, în ziua de miercuri, săptămâna trecută. Vorbind cu mătușa noastră joi seară, deci a doua zi, ca să o înștiințăm că bunica este la spital, ea ne-a dat de veste că își luase bilet de avion pentru ziua de sâmbătă, urmând să vină singură în concediu pentru două săptămâni, în timp ce vărul meu avea să vină sâmbăta următoare, cum ar veni acum poimâine, dacă ar fi găsit bilete avantajoase pentru el, partenera lui și fetița lor.

Mătușa mea a venit în vizită duminică seară. Mi se pare extraordinară această simplă și banală coincidență care a făcut ca bunica să fie internată chiar înainte de venirea mătușii în țară! Nu pot să nu remarc faptul că, prin această coincidență, mătușa mea a primit șansa de a vorbi deschis față de noi despre boala ei întrucât în prezența bunicii ea este un cu totul alt om din cauza faptului că ține ascuns față de mama ei mai tot ce se întâmplă cu adevărat în viața ei. Duminică seară mi s-a părut schimbată și puternic afectată de boala ei, ca și cum îi pierise pofta de viață, ca și cum devenise oarecum conștientă de chestiunea sfârșitului inevitabil, deci de moarte. Până să se așeze ea pe canapea pe mine a început să mă furnice, să mă mănânce și să mă usture ochiul drept pe care îl simțeam imflamat și iritat, ca și cum mă prinsese curentul, dar cum orbirea mea trupească îmi îngăduie să văd mișcarea energiei de sub epidermă, am putut vedea foarte limpede că Ființa profundă era în spatele ochiului meu iritat pe care mi-l urzica în mod deliberat ca să îmi reamintească faptul că, înainte de a căuta paiul din ochiul celui de lângă mine, trebuie să mă îngrijesc să caut paiul din proprii ochi. După plecarea mătușii mele, usturimea din ochiul drept a dispărut ca prin farmec! Astfel mă văd nevoită să reformulez multe din părerile pe care mi le-am făcut despre ce s-a discutat și despre ce am mai aflat astfel încât să nu mai dau impresia că mă portretizez precum o victimă căreia i se face o nedreptate, cuvintele pe care le voi alege fiind expresia celei mai diminuate răutăți de care sunt capabilă în clipa de față fiindcă nu am de unde ucide reauavoință de azi pe mâine, cât ai bate din palme!

Pentru ea, drama noastră de familie care o implică pe bunica este dincolo de puterea ei de înțelegere întrucât soluția propusă de ea a fost întotdeauna și încă este azilul pentru bătrâni, în vreme ce mama găsește această alternativă ca fiind insultătoare și jignitoare fiindcă ea s-a oferit de-a lungul anilor să aibă grijă de bunica. Nu îmi mai îngăduie inima să pornesc judecata și critica în privința acestui subiect delicat. Suficient de știut este că, în iluzia cu care s-a hrănit timp de mai bine de un deceniu, bunica și-a imaginat că mătușa mea avea să fie aceea care să își asume răspunderea pentru ea, acceptând să se mute cu ea în casa bătrânească de la țară ca să îngrijească de bunica. Însă cele două nu au deschis niciodată subiectul una față de cealaltă ca să își cerceteze gândurile.

Trebuind să se ducă în satul de baștină al bunicii pentru cuponul de pensie necesar la externare, părinții mei au dat o fugă marți dimineață și pe la casele bunicii. Mătușa mea nu a vrut să vină. Și bine a făcut căci sigur i s-ar fi făcut rău! Mama mi-a povestit că au găsit hoitul unei vulpi în bucătărie, că pereții erau roși de șobolani și că, în plus, fuseseră avariați după ploile abundente din ultimele săptămâni. Nici nu vreau să mai continui să povestesc fiindcă mi se face rău de la stomac! Acele case au fost tot ce a iubit bunica vreodată, atât de puternic i-a fost atașamentul față de proprietățile ei și atât de înrădăcinată i-a fost mândria!

Numai acest fapt în sine mi-ar croi calea către un milion de critici și de insulte și de ocări pe care le-aș putea aduce rudelor mele, dar avertizarea Marii Legi Divine stăruie cu încăpățânare în cugetul meu, forțându-mă să nu povestesc mai mult din ceea ce numai cred că se întâmplă, ori ceea ce cred eu nu constituie și adevărul karmei. Este extrem de evident că toată această situație ne-a lovit din plin, și încă pe toți patru, chiar în mândria noastră, în orgoliul nostru și în amorul nostru propriu căci numai în acești centri ai egoului ne rănesc insultele și vorbele de ocară ale bunicii și ale rudelor noastre. Ori dacă noi am lăsa să moară amorul propriu în noi înșine, am câștiga jumătate din lupta împotriva crudei legi a karmei!

Nu mă voi abate de la subiect trecând în scris numai ce cred eu că se află, ca și cauzalitate, în spatele acestei povești. Oare de ce, totuși, s-au întâmplat toate aceste lucruri aproape în același timp, venirea bunicii la noi, jaful de la ferma noastră și cancerul mătușii mele? Cum să nu fie, fără urmă de îndoială, un caz concret de reglare de conturi cu Judecătorii karmei într-o chestiune de karma de familie? Dar mă voi întoarce la rugămintea stăruitoare pe care Ființa profundă mi-a comunicat-o de un infinit de ori în ultimul an și jmătate, cerându-mi să îmi schimb perspectiva asupra acestor evenimente și arătându-mi foarte clar și precis că pedeapsa ne-a lovit prea puțin pe noi patru, dar că a fost destul de neîndurătoare cu ceilalți, cu bunica mea care și-a pierdut casa și care s-a făcut de toată rușinea în fața vecinilor din cauza încăpățânării ei nestrămutate, cu mătușa căreia i s-a dat un cancer, cu vărul meu care acum îngrijește de un copil mic și de o mamă bolnavă. Și numai amorul propriu, mândria și orgoliul ne împiedică pe mine, pe Ana, pe mama și pe tata să nu mai percepem injuriile bunicii drept niște ofense și niște insulte pe care și ceilalți le folosesc ca să ne pedepsească pentru ceea ce numai ei cred că ar fi un eșec în viață, anume faptul că nu avem în proprietate o locuință cu utilități! Adevărul gol-goluț este că, prin decizia bunicii și a celorlalte rude de a nu ceda mamei nici măcar un sfert din titlul de proprietate asupra acelor bunuri, părinții mei au fost constrânși să plătească miliarde unor străini pe chirii și arende, etc., aceasta fiind modalitatea prin care familia mea și-a plătit partea sa de karma! Și lasă-mă să spun că a fost o pedeapsă neîndurătoare pentru părinții mei, dar din care tot familia mea a avut de câștigat deoarece nouă ne-a fost ucis atașamentul! Dar nu mai merită efortul să repet detaliile acestei povești! Suficient de știut este că, scriind aceste rânduri din confortul și din liniștea camerei mele personale, pot depune mărturie cu deplină încredințare că spun adevărul că ultimele 18 luni nu au fost nicidecum o pedeapsă pentru noi, ci o alegere personală pe care am făcut-o, exercitându-ne liberul arbitru, fiindcă de mutat ne-am fi putut muta de la bun început, chiar de la venirea bunicii la noi. Dar acum totul s-a terminat de parcă nici nu ar fi fost, fapt care se observă în starea de spirit a tuturor membrilor familiei, ceea ce dovedește că pentru noi tocmai s-a încheiat un capitol la care nu ne vom mai întoarce! Numai cicatricea amorului propriu rănit nu vrea să se vindece, reamintindu-ne mereu și mereu de penibilul acestui conflict în care am ajuns să credem că ne furăm unii pe ceilalți de bunuri care, însumate, nu fac mai mult de un miliard și încă sunt generoasă propunând această sumă!

Dar hai să mă întorc acum în urmă cu 11 zile, în ziua de duminică, 4 Iulie, la o săptămână după ce ne mutaserăm în noua locuință. Pe parcursul acelei prime săptămâni nu am avut niciun episod mistic deosebit, convingerea mea fermă fiind aceea că Ființa profundă îmi îngăduia un scurt concediu de odihnă pe care îl primeam ca să mă adaptez noilor condiții. Și lasă-mă să spun că efectele benefice nu au întârziat să apară, iar acum, după două săptămâni și jumătate de la mutare, sunt aproape înzdrăvenită. Dar în primele 2-3 zile după mutare am continuat să funcționez după vechiul program, adormind în jurul orei 01:00 și trezindu-mă pe la 10:00. Dar oboseala acelor zile pline de agitație și de efort trebuie că și-a spus cuvântul întrucât, începând cu sfârșitul acelei prime săptămâni, m-am învățat să adorm până în ora 24:00 și să mă trezesc la 08:00! Ce diferență urieșească! Ce minunată este odihna! Ce minunată este solitudinea unei încăperi în interiorul căreia să fii lăsat să exiști!

Mă simțeam, prin urmare, de-a dreptul minunat în acea noapte de duminică, 4 Iulie, motiv pentru care, în timp ce meditam, am cerut Ființei profunde să ne întoarcem la munca interioară, simțindu-mă pregătită pentru o nouă confruntare cu reprezentări ale bestiei animalice pe care o port în interiorul inconștientului, confruntare pe care credeam că Maestrul interior trebuie că o avea în plan. Altfel de ce să mă fi păzit Luciferul particular noapte de noapte pe parcursul acelei prime săptămâni dacă nu pentru a ține porțile ferecate în fața oricărei contraforțe mentale care ar fi dat zor să îmi tulbure somnul, lucru despre care am povestit că s-a întâmplat chiar în cursul primei nopți?

Așa am rugat Ființa profundă să îmi scoată la lumină acea defecțiune păcătoasă clară și precisă asupra căreia să lucrez pe parcursul acestor zile, problemă urgentă pe care Ființa reală interioară mi-o preciza ca având multă prioritate în zilele care ar fi urmat.

Îmi amintesc destul de bine că nimic deosebit nu mi s-a întâmplat până la ora 04:30 dimineața, când organismul mi s-a învățat să se trezească în mod natural ca să mă duc la baie, somnul nemaifiindu-mi tulburat de nimic altceva în cursul nopții. Revenită în pat în acea dimineață, am dat să mă culc la loc, însă curios a fost că, în nici 5 minute după ce mă întinsesem în pat, începusem să nu mă mai simt deloc bine! O anume neliniște îmi pătrunsese în inimă, făcându-mă să mă agit și să mă foiesc în pat într-una, sucindu-mă de pe o parte pe cealaltă. Respiram cu greutate, simțind că mor în interiorul meu încetul cu încetul. Nu eram înspăimântată întrucât recunoșteam fenomenul care nu îmi era deloc străin, dar cu care nu m-am învățat nici până în ziua de azi ca să îl pot suporta cu mai multă ușurință. Practic, eram martoră la procesul de sedare a trupului fizic care se derula cu încetinitorul, psihicul rămânând conștient sub epidermă. Eram absorbită în universul interior!

Iar locul unde m-am trezit absorbită se numără printre ultimele locuri unde m-aș fi așteptat să fiu dusă în mod deliberat și intenționat de către Ființa profundă, însă simțământul foarte accentuat care mă stăpânea nu îmi permitea să fiu confuză sau să pic la îndoieli în privința locației unde fusesem teleportată! Eram, fără niciun dubiu, în satul de baștină al tatălui meu de pe malul Dunării. Eram chiar pe ulița care desparte casa bătrânească a bunicii din partea tatălui meu de casa vecinului de vis-a-vis. Recunoșteam din punct de vedere vizual împrejurimile, dar acel sentiment extrem de pronunțat care mă domina constituia pentru mine dovada de netăgăduit că eram într-un scenariu care avea legătură cu neamurile din partea tatălui meu. Și mi-a plăcut atât de puțin să percep acel simțământ nefiresc de presant și de coercitiv care mă forța, mă obliga cu de-a sila, prin legătura de sânge dintre noi, să am contact cu rudele tatălui meu, contact pe care îl percepeam în acele clipe ca fiind inevitabil, lucru care mă nemulțumea profund, motiv pentru care am dat să fug de la fața locului, făcându-mă nevăzută prin alte canale subtile ale astralului. Dar nu am făcut niciun pas în nicio direcțiee că forța care mă adusese în acel loc m-a țintuit locului cu și mai multă presiune și coerciție, făcându-mă să simt într-u mod și mai accentuat obligația silnică a contactului de neevitat cu rudele din partea tatălui meu. Și iar am dat zor să fug, vrând cu orice preț să nu am de-a face cu acești oameni și iar am fost silită să mă întorc. Și mare păcat am făcut că, în timp ce mi se întâmplau toate acestea, nu mi-am dat seama că Ființa profundă îmi indica chestiunea karmei de familie.

De ce căutam într-una să fug de rudele tatălui meu este un lucru ușor de explicat. Dacă am făcut să se înțeleagă că povestea care o are ca personaj principal pe bunica din partea mamei a devenit foarte dezagreabilă și jenantă, atunci trebuie să lămuresc că situația cu neamurile di partea tatălui meu este o adevărată telenovelă de foarte prost gust din care eu și Ana am demisionat ca să ne fie ucise personajele din drama lor de familie încă din copilăria noastră, după ce părinții noștri au pierdut prima lor casă, iar neamurile tatălui meu ne-au întors spatele și ne-au lăsat pe drumuri. Dar nu vreau să mai dezvolt acest subiect despre care trebuie cunoscut numai faptul că toate rudele din partea tatălui meu, de la bunica, la unchi, mătușe și până la veri și verișoare sunt niște străini pentru noi, dar mai ales pentru mine și pentru Ana. Și, cu toate acestea, iată că mi se arăta că o anumită forță coercitivă continua să mă oblige să am legături cu familia din partea tatălui meu din rațiuni legate de karma.

În sfârșit, dorința mea de a a mă îndepărta de legătura de sânge care mă conectează cu familia tatălui meu era atât de puternică și de statornică încât tot ce am făcut în clipele care au urmat a fost să mă zbat, să mă strofoc, să mă lupt și să fac tot efortul de a mă elibera și de a pleca de acolo. Tot acel proces a fost atât de extrem de neplăcut fiindcă a fost însoțit de o sumedenie de percepții despre care am mai vorbit în trecut: starea de pietrificare din umeri, furnicăturile, înțepăturile, gâdilăturile și alte senzații asemănătoare pe care le resimțeam în corpul de energie vitală și în corpul mental.

Cât m-am zbătut nu pot să precizez, însă toate acestea au devenit și mai dezagreabile când am început să percep prezența unei noi forțe conștientive care se manifesta în imediata mea apropiere. Și cum m-a săpunit și cum m-a scărpinat și cum m-a înghiontit și cum m-a îmbrâncit și cum m-a bosolit această prezență nu vreau să mai scriu pe larg, dar cert este că m-a chinuit amarnic de mult!

Și numai un simplu ghiont în plus a fost suficient ca să mi se umple paharul de toleranță și ca să îmi sară țandăra! Și când mi-a sărit țandăra, am explodat sălbatic căci în acea secundă puntea de legătură cu inconștientul s-a creat, iar un instinct animalic bestialic s-a izolat, ieșind la suprafață ca rezultat al stimulului pe care îl primise. În secunda următoare eu nu am mai fost om căci ce era om se scufundase în animalitate. Și animal eram și încă unul mâniat peste măsură de mult! Atunci am început să mârâi cu ferocitate și agresivitate la forța care mă asmuțise și care, în acea clipă, s-a metamorfozat sub înfățișarea a doi tineri obișnuiți. Și mult am mârâit la ei văzându-i că încercau să se apropie de mine, în vreme ce eu vroiam să le fac limpede înțeles că, numai un pas de-ar mai fi făcut spre mine, i-aș fi rupt în bucăți! Și nu am făcut decât să mârâi la cei doi și atâta instinct de a domina cât am simțit în acele clipe că posed în alcătuirea psihicului meu nu am mai simțit încă!

Dar forța celor doi era și mai coercitivă, și mai dominatoare, și mai stăpânitoare! Pas cu pas s-au apropiat de mine până ce unul din cei doi și-a pus mâna pe capul meu, dând să mă mângâie Pe creștet. Și i-aș fi lins mâna ca pe a unui stăpân, dar atunci mi-am auzit mintea gândind, zicându-și în inconștiența ei:
– Dacă aș vrea, i-aș putea face mult rău. Dacă aș vrea, i-aș mușca mâna.

Și numai ce am prins firul acestor gânduri că mi-am dat imediat seama că posedam un grăunte minuscul de discernământ și de conștiință în interiorul acelui instinct animalic bestialic. Acea minusculă doză de substanță conștientivă constituia un gram din sufletul meu care se afla prins, blocat, îmbuteliat în interiorul animalității. Și numai atunci m-am scuturat din acea oroare, revenind la starea de conștiință obișnuită, spunându-le celor doi:
– De fapt, voi asta ați urmărit prin comportamentul vostru, ați vrut să o scoateți la suprafață pe Katusha! Așa am botezat eul acesta!

M-am îndepărtat apoi de ei în mare grabă, aruncându-mă într-un pat ca să continui să le vorbesc:
– Cred că încep să înțeleg cum funcționează toate acestea. Cred că încep să îi înțeleg mecanismul, dar de aici înainte cum trebuie să procedez ca să elimin acest eu animalic din interiorul meu? Cum să fac? Cum îmi spuneți să fac?

Ce mi s-a spus, ce nu mi s-a spus și ce a mai continuat după aceea nu voi mai trece în scris întrucât unele detalii au avut o puternică legătură cu sufletul meu pereche. Ori numai aceste judecăți, observații și concluzii pe care le-am desprins Ființa profundă mi-a interzis să le mai trec în scris, mustrându-mă cu multă severitate pentru inabilitatea mea de a ierta și pentru judecata pe care o fac asupra lucrurilor la prima vedere, adică în mod superficial!

În fine, era limpede că Maestrul intim îmi preciza importanța faptului care nu putea suferi nicio amânare de a-mi ține sub observație și sub control mânia, însă numai după ce am aflat că rudele mele din partea mamei aveau să vină în concediu (și încă atât de curând și pe nepusă masă) am înțeles de ce era atât de important acest lucru de până și Marele Judecător Divin Anubis găsise că era necesar să mă îndrume în acest sens, ajutându-mă să îmi schimb percepția asupra evenimentelor printr-o experiență directă!

Dacă prima oară când mi-am dat rudele afară pe ușă la ultima lor vizită din septembrie anul trecut a fost o acțiune izvorâtă din disperare și din suferință care mi s-a iertat de către Marea Lege fiindcă a fost un strigăt de ajutor pe care rudele mele l-au interpretat conform cu puterea lor de a judeca, să mai repet acțiunea acum nu ar mai constitui o dovadă de înțelepciune și de stăpânire de sine din partea mea, ci o dovadă irefutabilă că posed atâta mânie și prostie în mine încât să îmi sabotez șansele de eliberare de karma de familie pentru un lucru de nimic.

Căci am înțeles că cei doi erau o reprezentare a agenților karmei care îmi făceau cunoscut faptul că, atâta vreme cât bunica și rudele mele nu mă săpunesc, nu mă scarpină, nu mă îmbrâncesc, nu îmi pun piedică, nu mă bat și nu îmi fac nimic asemănător, atunci nu pot găsi scuze în micile neînțelegeri specifice traiului în comun ca să îmi sară țandăra din cauza mâniei. Căci dacă nu am plătit până acum karma pentru mânie, eul mâniei nefiind unul karmic, acest lucru nu înseamnă că nu se poate preschimba într-unul bun de plată. Și încă bun de plată pentru o neghiobie, o prostie, o nimica toată! Și dacă tot mă aflu la capitolul reprezentări simbolice, poate că ar trebui să lămuresc și faptul că gestul celor doi tineri de a mă mângâia pe creștetul capului pentru a-mi potoli agresivitatea sugerează tocmai rostul real al pedepsei karmice! Căci acela care nu își găsește stăpân în Legea Tatălui e sortit pieirii, singura soluție de a ieși de sub incidența legii karmei (inclusiv a celei de familie) constând în cooperarea constantă cu Marea Lege!

Este imperativ să precizez că, dacă acest instinct ce mi-a fost scos la lumină în repetate rânduri de-a lungul anilor s-ar modifica și s-ar preschimba din păcat în virtute, atunci conștiința mea, sufletul, ar poseda o imensă putere de auto-dominație și auto-control, supunând mintea voii sale ca pe o sclavă, fapt care ar avea ca minunat rezultat uciderea în mine însămi a dorinței de a mai reacționa impulsiv la factorii din exterior, adevăr pe care prietenul meu misionar mi l-a transferat sub următoarea formulare: ”la laudă, cât și la critică, trebuie să rămâi mort”.

Rămâne să mai povestesc cum au să mai decurgă întâmplările de aici înainte! Dar Doamne, Ajută-ne să nu dăm pasărea libertății karmice pentru cioara amorului propriu și a mâniei din cauza unui petic de pământ care, vândut, nu cumpără nici măcar o debara într-un bloc din acest oraș!

iun. 082021
 

Marți, 08 Iunie 2021

Într-un timp îmi dispăruse țiuitul nesuferit din urechea stângă, dar zilele acestea au fost cumva stresante, dormind foarte prost și enervându-mă din te miri ce și mai nimic. În fiecare dimineață am pierdut cel puțin două ore din somn, iar după ce pleacă sora mea la piață, cățelul cel nesuferit începe să schelacăie fără oprire, așa că nu mă miră câtuși de puțin că țiuitul acela a revenit în urechea stângă.

E atât de supărător că nu pot sta locului din cauza frustrării. Ori când intră pe fir mânia și frustrarea, desfrâul nu mai are nevoie decât de o minusculă scânteie ca să îmi orienteze psihicul către deviație!

Ce am visat și făcut în această dimineață a fost mult prea ciudat, întortocheat și scârbos ca să merite povestit, însă toate acestea nu fac decât să îmi sublinieze că există o legătură foarte strânsă între mânie și desfrâu, legătură pe care trebuie să o țin sub observație cu mai multă luare aminte de aici înainte.

Între timp, ce naiba mă fac cu țiuitul ăsta blestemat?

mai 082021
 

Sâmbătă, 08 Mai 2021

Azi-noapte am dormit și mai prost decât de obicei, trezindu-mă în jurul orei 05:45 ca să mă relochez în dormitorul părinților mei pe la 06:30, adormind la loc de-abia pe la 07:30, cu un gust foarte ciudat în gură, cu aciditate în sânge și cu nervozitate cardiacă sporită. Mi-e cu neputință să mai suport ziua prezentă care se desfășoară în fiecare zi după același tipar căci simt mai acut decât oricând dezechilibrele și lipsurile, lipsa de mișcare, lipsa de aer, lipsa de lumină, lipsa de odihnă, lipsa de companie umană autentică, etc. Dar pentru a-mi reaminti făgăduința Sa care nu s-a modificat în legătură cu recuperarea vederii mele care mi-a devenit extrem de necesară, Ființa interioară profundă a binevoit azi-noapte să îmi desfășoare în ochi o mulțime de planșe colorate în tot felul de nuanțe minunate de roșu, galben, portocaliu, etc., ceea ce m-a bucurat foarte mult întrucât nu mai primisem de o săptămână astfel de imagini colorate. Și, întrucât mă simt ca un copil mic care are nevoie în permanență să fie însoțit măcar de către unul din părinții săi oriunde s-ar duce și orice ar face, îmi sunt neînchipuit de benefice aceste mici fenomene care vin din universul interior. Percepeam foarte multe astfel de trăiri ghidușe și înainte, dar mărturisesc cu sinceritate că numărul lor sporit din ultimele 6 luni îmi îngăduie să cred că am fost trecută la terapie intensivă pentru ca sentimentul cum că am fost abandonată de Divinitate să fie complet eliminat din inima mea.

În afara acestei palete largi de culori, am mai perceput intermitent prezența unei raze de lumină coborând din Cer, luminând un perimetru larg în jurul său în care m-am simțit stând mai întâi în nesiguranță și singurătate, apoi în ușurare și încântare! Dacă mi-ar fi permis să beneficiez un timp mai îndelungat de această apropiere dintre sufletul meu și raza de lumină care coboară spre mine și care aparține Ființei profunde, aș vrea să o fac în deplină tăcere ca să pot contempla în fericire și liniște minunea care mi se întâmplă și care îmi este dată din milă și din bunăvoință Divină.

Și tot din milă și din bunăvoință a Dumnezeului intim am primit și ce a urmat în această dimineață, după ce am adormit la loc la 07:30. Încercarea la care am fost supusă dincolo de zidul somnului a început în forță, punând la înaintare reaua-voință și cruzimea de fond a acestui demon inconștient. Ar fi redundant să mai descriu iar tehnicile de șantaj și de intimidare folosite de reaua-voință ca să curme efortul sufletului de a se metamorfoza din bestie inconștientă în om autentic. Însoținu-se cu batjocura și cu sarcasmul pentru ca insulta să fie și mai umilitoare, malevolența m-a săpunit, m-a scărpinat, m-a furnicat, m-a înțepat și m-a urzicat, m-a ars și m-a electroșocat în fel și chip de am ajuns iarăși în pragul agoniei emoționale întrucât întregul context aducea iarăși a nebunie, așa de dureroasă este agonia procesului de purificare când delirezi febrilic și vezi adevărul în același timp.

Hotărât, ce mi s-a întâmplat a fost o autentică ședință de iradiere căreia cu greu i-am rezistat ca să nu strig din toți rărunchii: ”AJUNGE! Ajunge! Destul! Am îndurat destul!” Dar în loc să cer să se oprească, strigam în schimb: ”MA-MA! MAAAA-MAAA!”, aceasta fiind o mantră extrem de prețioasă menită să reactiveze anumiți atomi de lumină ai copilăriei scufundați în universul interior. Apoi iar am strigat: ”Ma-ma! Ma-ma Divină!”, rugând-o cu multă sinceritate să mi se arate pentru a mă ajuta și asista în acel infern pe care reaua-voință îl crea și care numai la auzul numelui Mamei Divine s-a agitat cu și mai multă agresivitate, inducând în energia mea vitală stări și senzații și furnicături foarte greu de suportat. Și am strigat iarăși și am dat din mâini și din picioare gândind în același timp în sinea mea că nu îmi mai păsa dacă trupul meu fizic avea să se miște somnambulistic în lumea vizibilă ori dacă aveam să încep a vorbi prin somn. ”Fie ce o fi, dacă mă aude cineva țipând prin somn va veni să mă trezească și să mă liniștească”, am gândit, continuând să strig după ajutorul Mamei Divine!(Bănuiesc că, dacă nimeni nu a venit să mă trezească auzindu-mi țipetele, înseamnă că ele au rămas în interior!)

Era clar că eu cerșeam dovezi ale existenței Mamei Divine și dovezi care să îmi demonstreze binefacerile pe care forța transcendentală a energiei Sale le are asupra psihicului/sufletului, vrând mai mult decât orice să o simt aproape, dar încă nu îmi era mie clar că mai ales eu eram cea care trebuia să aducă numeroase dovezi prin care să îmi demonstrez caracterul și intențiile. Așa că, atunci când un incubus plin de senzualitate și farmec a fost adus la mine ca să mă pună la încercare, mi-am vorbit astfel, îmbărbătându-mă singură: ”Cătălina, opune-te! Cătălina! Cătălina! Rezistă și opune-te! Oprește-te acum! Oprește-te din ce faci!” Astfel am reușit să mă opresc și să mă îndepărtez de acea formă a ispitei, însă nu cu ușurință sau fără regrete. Dar numai aceasta în sine nu constituia o dovadă convingătoare că merit să primesc mai mult foc purificator de la Mama Divină, așa că o altă trăire mi-a fost indusă curând după aceea sub forma vărului meu care, proiectându-se cu înfățișarea sa prezentă în fața mea, a început să mă tachineze amarnic. I-am întors spatele încercării fiindcă nu vroiam să am de-a face cu el, demonstrând că mai aveam un car de resentimente în legătură cu această poveste, dar nici nu am reacționat cu mânie și agresivitate precum făcusem în urmă cu două săptămâni, chiar dacă mă simțeam la capătul puterilor din cauza percepțiilor pe care le experimentam corelate cu vibrația foarte scăzută a acestor energii care ieșeau din mine ca aburul dintr-o oală plină ochi cu apă pusă la fiert.

Până în acest punct toate decorurile și scenele au fost nedefinite, haotice, însă după aceea totul în jurul meu s-a modificat contextual, luând forma unei clădiri obișnuite, eu stând întinsă ca pe o targă. Apoi Luciferul particular s-a ivit pe neașteptate, punându-și mâna pe capul meu ca pentru a mă mângâia, dar în clipa în care mi-a atins lobul temporal al emisferei cerebrale stângi, ceva foarte straniu mi s-a întâmplat întrucât o energie blocată în această regiune a fost stârnită, iar eu m-am cutremurat, simțind că mă întunec pe dinăuntru, că îmi pierd controlul și stăpânirea de sine, că mă demonizez și că mă las pradă celei mai cumplite mânii. Zilele trecute am început să simt cum un firicel de curent electric pătrunde tocmai în această parte a creierului meu, punând în mișcare ce este blocat acolo, fapt care a dus la stări emoționale și mentale conflictuale, bunăoară, în timpul plimbării de ieri de pe faleză am cedat iarăși în fața neputinței datorată circumstanțelor de viață, smulgându-mi masca pandemiei de la gură și venindu-mi să trântesc cu totul de pământ chiar în fața trecătorilor, înțelegând din cele petrecute în această dimineață că mi s-a dat voie din universul interior ca și rămile suferite în lobul temporal stâng să fie accesate și explorate printr-un control medical sufletesc de rutină menit să îmi descopere lezziunile emoționale la modul general.

Dar care era sursa mâniei mele nu pot preciza deslușit decât în măsura în care criza se datora tuturor stimulilor primiți în ultimele zile, cireașa de pe tort fiind cele petrecute azi-dimineață, dar de vreme ce ciudatul gust din gură nu mi-a dispărut nici acum, la mai bine de 24 de ore după ce simptomul a apărut, bănuiesc că îl pot asocia cu otrava zaharisită auditivă care intră prin ureche ca să fie procesată de lobul temporal, vrând să denumesc prin aceste deserturi toate dulcegăriile, toate promisiunile, toate dovezile îmbălsămate cu sirop pe care iubiții le cer unii de la alții, iar adevărul gol-goluț este că acum, seară fiind, îmi este foarte rău în tot corpul, venindu-mi să vomit numai dulce și iarăși dulce și zahăr, senzație pe care am trăit-o și pe perioada spitalizării, după ce am făcut atacul cerebral, motiv pentru care sunt îndemnată să cred că și atunci, ca și acum, mi se umpluse paharul de toleranță la făgăduințe. Dar acestea de azi-dimineață nu erau decât mustrarea Luciferului particular pentru slăbiciunea mea de ieri dimineață când, în mai puțin de 15 secunde, am cedat tentației lui chiar la sfârșit, după ce rezistasem cu sârg toată dimineața stimulului său. Ba mai mult decât atât, nu îmi reamintea Luciferul particular în acest mod că, în comparație cu caznele la care el are să mă supună, toți ceilalți despre care eu spun că m-au chinuit și torturat sunt o nimica toată, deci nu există rost în a le mai purta pică? Astfel îmi arăta că, în afara însușirilor descrise anterior, trebuia să dau dovadă și de conștiinciozitate, faptul că se ivea iarăși din seninul-seninului făcându-mă să cred cu fermitate că fusese în permanență în spatele cortinei, observându-mă pentru a da un calificativ efortului meu sufletesc.

Oricum, nu m-am lăsat condusă de subitul acces de mânie accesat în lobul temporal, ridicându-mă în capul oaselor și sărind în picioare. Multe din acele senzații atât de neplăcute dispăruse,ră, lucru care a stârnit în mine curiozitatea pentru noul context în care mă aflam. El atunci s-a grăbit să mă înconjoare de jur-împrejur, preschimbându-se într-un fel de umbră a mea și vorbindu-mi ca o voce în surdină. Și cu prezența sa dându-mi astfel roată a venit și acel pronunțat sentiment de interiorizare în puterea lui dominantă care mi-a permis să circul de-a lungul și de-a latul clădirii fără să mai percep accesele acelea de vibrații sinistre.

Am pășit pe ușa camerei în care mă trezisem ca să dau într-un hol, luând-o la dreapta și mergând înainte pe coridor, trecând pe lâângă numeroase uși închise sau deschise și pe o parte și pe cealaltă a holului. M-am văzut mergând încet, folosindu-mi picioarele ca să mă deplasez, așa că am făcut un salt în aer să văd dacă plutesc și văzând că pluteam într-adevăr m-am deplasat de aici înainte prin levitație, înaintând cu mai multă ușurință și repeziciune, aruncând o privire pe ușile deschise ale unora din acele camere. Astfel am văzut că acele camere erau saloane de spital în care pacienți și doctori luau contact, dar tot privind și privind în salon după salon am început să trăiesc cu puternicul sentiment că nu eram în orice fel de spital, ci într-un institut de psihiatrie, toți pacienții de la acel etaj fiind internați pe motive psihiatrice.

N-am scos niciun cuvânt până aici, ajungând la capătul holului și dând să urc pe niște scări ca să văd ce era la etajele de sus, simțindu-mă pornită să îmi găsesc salonul în care să mă pot integra potrivit cu diagnosticul meu, salon din care mai degrabă fugisem, ca și cum eram deja un pacient internat acolo și un obișnuit al casei fiindcă, în fond, stăteam la discuții cu umbra mea pe care doar eu o auzeam, dar pe scări am dat nas în nas cu o prezență care se exprima prin înfățișarea unui bărbat tânăr și relativ simpatic de care m-am speriat foarte tare în mod inexplicabil, simținddu-mă cuprinsă de o ciudată anxietate.
– De ce te-ai speriat de el? Nu este decât o derivare subiectivă a minții tale, mi-a șoptiit Lucifer din umbra care mă înconjura.
– Atunci și ceilalți pacienți sunt tot euri? l-am întrebat, dar fără a fi surprinsă să descopăr că toate acestea aveau legătură cu egoul, așteptându-mă la așa ceva.
– Păi, da, sunt euri, îmi răspunse el succint, fără să dea lămuriri suplimentare.
– Atunci ele au legătură cu isteria! am exclamat într-o doară, vrând să dau o interpretare pe loc simbolului sugerat de sanatoriul respectiv, continuând să merg cu Lucifer care mă umbrea pe un alt coridor.
– Păi, da. Doar te-am avertizat și am tot încercat să îți arăt că voi, femeile, simțiți unele din aceste lucruri mai profund, mi-a dezvăluit, dar continuând să păstreze misterul asupra semnificației simbolice a acelui loc pe care, în mod evident, eu trebuia să o decriptez, descifrându-mi emoțiile și stările pe care le experimentam pe loc stimulate de factorii aceia insoliți din jurul meu.
– Cred că vrei să îmi vorbești despre inima rănită? i-am spus după un răstimp, găsind că sentimentul mascat în acea clădire cu care mă identificam în acele clipe era dezamăgirea în dragoste care implică o serie infinită de alte emoții isterice și devastatoare.
– Acum vezi bine ce rămâne în urmă în tine după unul, a mai adăugat el, confirmându-mi că mergeam bine pe linia interpretării.
– Deci în acest loc este exprimată dezamăgirea mea trăită într-o chestiune de iubire? Toți acești pacienți sunt euri suferinde din iubire? am vrut să știu, văzând că el se dezlega la gură.
– Oh, unul am spus? Zici o dezamăgire? Ce-ai spune de 30? Nu îți amintești că de atâtea chestiuni de iubire a fost vorba? mi-a răspuns, punând sare pe rana mea.
– 30? Nu neg, dar aici sunt mai bine de 30 de euri. De fapt, cred că sunt câte 30 de euri pentru fiecare emoție în parte, 30 de versiuni ale isteriei, 30 de nuanțe ale dezamăgirii, 30 de feluri ale geloziei. Lucifer, tu nu îmi arăți iubirea. Tu îmi arăți coșmarul în relațiile dintre bărbați și femei! E un coșmar, i-am adresat Luciferului particular, dar nu fără a mă amuza într-o oarecare măsură fiindcă vedeam acum destul de limpede că toate acele elemente onirice, spitalul de psihiatrie, doctorii și pacienții, sugerau starea de isterie în iubire, ca atunci când iubești ca un nebun, ca un turbat, fără discernământ și fără limite în masochism și în suferință auto-impusă. Toate acele vibrații percepute la începutul dimineții aparțineau acestor stări emoționale și mentale, iar întregul haos era expresia câmpului de luptă într-o chestiune de iubire, reaua-voință nefiind decât mijlocitorul care scărpina rana. Vai de mine și de mine, câte astfel de coșmaruri nu am trăit și cum am resimțit fiecare refuz al vreunuia iubit de mine în secret ca pe o insultă pe care am exagerat-o și pe care am împopoțonat-o cu haina catastrofei căci Luciferul particular îmi arăta și spunea purul adevăr cum că eu, ca femeie, simt unele lucruri mai nuanțat.

Și zicând astfel, am pătruns cu Lucifer într-o zonă de subsol construită ca o galerie boltită fără ferestre, dar largă și spațioasă pe ai cărei pereți erau lipite numeroase postere promovând filme de groază despre relațiile dintre femei și bărbați. Le-am privit o clipă, recunoscând titlul unui film fiindcă purta numele lui Lucifer, așa că am vrut să mă întorc spre el pentru a-i spune:
– Uite, acesta este serialul acela despre tine. Nu prea te-au prezentat cum trebuie. De fapt, atât de puțini cunosc ce ești tu în fapt și de drept, dar degeaba vorbeam eu întrucât prezența sa dispăruse din jurull meu.

Atunci am băgat de seamă că o altă prezență se ivise în acea galerie ale cărei uși se încuiaseră în urma mea. Numai noi doi mai eram acolo, închiși ermetic în acea galerie. Era înfofolit bine într-un pardesiu lung și purta o pălărie care îi acoperea în întregime chipul, semănând cu un fel de detectiv din anii „50, dar dacă stau mai bine să mă gândesc, semăna mai degrabă cu omul invizibil al lui G.H. Wells. Era de o enigmă de nepătruns! Și cât ai clipi din ochi s-a descotorosit de vestimentația sa caraghioasă, apărându-mi sub forma unei mase de energie strălucitoare și vibrantă cu formă umană foarte bine definită. Văleu și vai de mine, era la mulți metri depărtare când s-a făcut astfel vizibil, dar chiar în clipita aceea m-a potopit cu cel mai îmbietor sentiment pe care mi l-ar fi putut induce: siguranța! Căci așa m-am simțit în preajma acelei noi prezențe, în largul meu și în siguranță! I-am vorbit prin semne timp de câteva secunde fiincă sufletul meu îl recunoștea pe cel care mi se arăta și dintr-un singur salt a venit de pe treptele galeriei unde stătea la început chiar în dreptul meu și punându-și o mână pe inima mea și cuprinzându-mă de mijloc cu cealaltă, mi-a activat esența feminină într-o singură secundă, zicându-mi:
– Medieval!

Numai 5 sau 7 secunde am stat în îmbrățișarea sa, revenind în stare de veghe cu inima bătându-mi să-mi sară din piept de emoție și mi-a luat câteva minute bune să mă dezmeticesc din uluială. Era 08:35. Numai bine ce mă trezisem că Ana a intrat atunci în dormitor ca să își ia hainele pentru a pleca la cumpărături, făcând ușile să scârțâie grozav. De m-ar fi trezit din acea splendoare de la sfârșit, tare mult m-aș mai fi necăjit, dar iată că fereastra de timp a fost atât de precisă încât nu o pot pune decât pe socoteala milei Tatălui care binevoise să îmi dea o nouă experiență plină de învățături. Această formă de la sfârșit a fost substanța pe care am primit-o ca pe o donație în corpul de energie subtilă pe 13 septembrie 2015, dacă ”donație” ar putea fi cuvântul descriptiv pe care să îl folosesc pentru ceva care mi-a fost forțat în sistem fără să am drept de alegere. Și până și în timpul acelor numai 5 secunde petrecute în brațele sale am citit în el ca într-o carte deschisă că nu avea niciun pic de disponibilitate de a-mi permite să îmi negociez libertatea, făcându-se stăpân asupra mea din cap până în tălpi, fără a numi aceasta posesivitate sau sclavie, ci năzuință aprigă de îngemănare cu persoana potrivită căreia, îndată găsită, nu vrei să îi mai dai drumul. Și de unde să încep să interpretez posibilele sensuri ale cuvântului ”medieval” în care iată că văd ”medie” și ”eva” și multe alte particule? Aș mai scrie alte 2 pagini numai despre acest cuvânt a cărui reformulare hazlie este ”înmărmuri” și iată de ce: Me die (eu mor) eva (chestiunea păcatului original) L; În măr (aceeași chestiune a păcatului original) muri (precum ”me die”), deci ”sunt înmărmurit”! Dar acea formă era Zburătorul de la începutul poveștii și sufletul meu pereche, puterea din prezența lui fiind copleșitoare. Dacă toată acea isterie relaționată cu dragostea s-ar vindeca, atunci cu siguranță această emoție s-ar preschimba în acel minunat și atât de curat și pur sentiment al dorului de îngemănare cu sufletul pereche pe care l-am văzut și simțit că există scufundat undeva în adâncurile psihicului meu! Mai mult decât atât, dacă inima nu mi-ar fi împrăștiată în atâtea versiuni și nuanțe ale suferinței în chestiuni de îndrăgosteală, atunci semnificația acelui sentiment de deplină siguranță trăit în preajma și în brațele lui s-ar limpezi complet fiindcă era abilitatea de a recunoaște pe sufletul pereche dintr-o mie și de a ști, de a simți când o persoană este total nepotrivită pentru tine. Când am terminat de scris prima parte a scrisorii, ceasul arăta 13:09. Dincolo de semnificația kabalistică a acestor două numere, ele sunt și data din calendar când această transfuzie a fost făcută, eu devenind conștientă în acea zi că el există. Mai mult decât atât, am mai primit prin muzică printr-o procedură care nu m-a dezamăgit niciodată la capitolul acuratețea mesajului venit de la Ființa interioară profundă o listă de melodii ale căror titluri au fost menite să îmi întărească convingerea că cel de la sfârșit este cel care îmi bântuie visele de atâta amar de vreme, ultima melodie din listă spunând totul despre identitatea celui de pe 13.09.2015:
1 Enigma – Beyond the invisible
2. Eve – Let me blow ya mind
3. Grey Daze – What„s in the eye?
4. Loredana Groza – Bună seara, iubite
5. RZA feat. Xavier Naidoo – Ich kenne nichts dass so scon ist wie du

De ce a venit azi-dimineață după ce nu s-a mai manifestat de nici 10 ori în ultimul an, de când Lucifer și-a dezvăluit infiltrarea în poveste? Pentru asta trebuie să mă întorc la evenimentele ultimelor câteva zile și la concluziile desprinse în urma meditațiilor și cugetărilor mele, așa că va continua!

apr. 272021
 

Marți, 27 Aprilie 2021

Azi-dimineață am adormit iarăși în dormitorul părinților mei în jurul orei 08:30, păstrând un nivel ridicat de luciditate pe parcurs. Nu m-am mai preocupat să îmi iau obișnuitele măsuri de precauție contra somnambulismului, adormind într-o poziție tare anapoda, cu cățelul stând cuminte la picioarele mele.

Dacă m-am văzut semi-conștientă dincolo de zidul somnului am găsit că era o ocazie bună de a pune în practică dedublarea astrală, dar curând după aceea am băgat de seamă că nu eram nicidecum singură. Nu prea vedeam clar, ci ca printr-o ceață neguroasă, dar chiar și prin acea semi-obscuritate specifică astralului inferior unde ajung cu mult mai des l-aam putut recunoaște pe Luciferul particular travestit în obișnuitele sale pijamale portocalii purtate de mătușa mea și de vărul meu în timpul anilor de demult ai copilăriei.

M-a împins de la spate, determinându-mă să îmi ridicc brațele, dar când am perceput acea ciudată mișcare ca și cum brațele fizice erau cele care se ridicau somnambulistic m-am speriat din nou, vrând să dau înapoi, chiar dacă aveam încredere în Luciferul particular că nu m-ar fi pus într-o încercare periculoasă, începătoare fiind. M-a dojenit că mă smiorcăi cam prea mult, făcându-mă să fiu atentă la întregul proces ca să îi înțeleg mecanismul, dar continuam să fiu tare speriată din cauza senzațiilor acelora neobișnuite ca să iau aminte la toate detaliile.

Când am deschis gura ca să vociferez la adresa severității Luciferului particular, am împroșcat energie din gură pe care mi-o simțeam foarte stranie, ca și cum era desincronizată de gura trupului fizic și alcătuită dintr-un altfel de substanță. Dacă am văzut că așa stăteau lucrurile, m-am mai domolit un pic, întinzându-mi brațele cu mai multă încredere. Nu pot explica ce și cum am simțit făcând acest lucru și nici Luciferul particular nu m-a lăsat prea mult să pierd timp degeaba, aburcându-mă în spinarea sa ca pe un sac de ciment pietrificat de frică ce eram și făcându-mă să simt dedublarea într-un mod mult mai evident.

Ori când acest lucru s-a petrecut propriu-zis, ceva s-a întâmplat și cu vederea mea care până atunci fusese neclară. Într-o singură clipită de ochi vederea mi s-a limpezit și mi s-a centrat, culorile s-au accentuat, lumina din jurul meu s-a intensificat, iar un anumit sentiment de mai multă libertate în mișcare m-a cuprins.
– Ai observat ce s-a întâmplat acum cu vederea ta? m-a întrebat el, punând un oarecare accent pe importanța acestui fenomen.

Puteam oare să îi răspund că nu observasem când fenomenul mă frapase foarte mult? Dar nu i-am spus nimic. Ne aflam acum în aer, într-un cartier cu blocuri cu specific românesc.
– Bine ai venit în Țara Minunilor, mi-a spus el, dar auzindu-i vocea m-am lăsat cuprinsă de nedumerire deoarece vocea lui suna întocmai ca vocea vărului meu și până și înfățișarea lui i se modificase în fizionomia vărului meu, determinându-mă să comit o gravă eroare.

M-am lăsat cuprinsă de mânie, o mânie care ardea mocnit în mine. Nu aveam chef să îl văd pe vărul meu și nici să îi aud vocea, așa că m-am răstit la Luciferul particular, zicându-i:
– Să nu te prind că îmi faci așa ceva! (o glumă proastă, vroiam să îi zic, travestindu-se în obiectul disprețului meu taman când reușisem, în sfârșit, să pătrund în lumina astralului superior ca să dau o raită în zbor locului!)

Și ca pedeapsă de a-mi fi pierdut cumpătul într-o clipită de ochi, Lucifer mi-a pus în cârcă umbra răutății și a mâniei mele ca să mă las călăuzită de ele în aceste încercări la care Ființa interioară profundă mă supune atât în lumile invizibile, cât și în lumea vizibilă și practică a materiei.

Dar ce a vrut să însemne modificarea aceea în vederea mea care se îndreptase atât de subit la cât de strâmbă fusese este un lucru la care încă mai cuget. (joc de cuvinte!!)

mart. 282021
 

Duminică, 28 Martie 2021

Azi-noapte, până să adorm, alte fenomene foarte interesante m-au însoțit pe parcursul procesului.

Prima imagine trimisă din universul interior era a unei cruci foarte mari înfiptă în pământ (simbol al pământului filozofic) într-un spațiu deschis. Cunoșteam simbolul crucii, însă modul cum imaginea acestui simbol era manifestată era de un real folos pentru procesul recuperării vederii mele. Am privit la această cruce începând cu spatele său, apoi, ca și cum o cameră video înregistra momentul, perspectiva asupra crucii s-a modificat, rotindu-se de jur-împrejurul ei, în sensul invers acelor de ceas, din sspatele crucii până în fața sa.

După aceea, vocea interioară mi-a spus:
– Fii atentă că pot să mă și întind!
Atunci o altă imagine a unui obiect static, grinda verticală a crucii, mi-a apărut în ochi, dar privită de lla baza sa în sus într-adevăr mi s-a părut că se lungește foarte mult.

Alte câteva astfel de scene la care am privit mi-au demonstrat limpede că sistemul meu cerebral a început să dea semne vizibile de cooperare, punându-se pe aceeași lungime de undă (la propriu!!) cu Voia Tatălui Care nu de puține ori mi-a arătat că vindecarea mea de orbire este foarte necesară pentru binele meu.

*******

Pe parcursul nopții am avut un coșmar oribil, negreșit un rezultat al unei contraforțe mentale foarte încăpățânate, eul feminist despre care am vorbit în alte scrisori. Un criminal în serie ademenea femei în bârlogul lui extrem de bine și de plăcut amenajat, el însuși fiind un bărbat foarte prezentabil și chipeș, membru al unei trupe muzicale faimoase. Dar după ce le avea, le ucidea și le căsăpea, aruncându-le corpurile într-un feel de beci închis ermetic. Când am privit la acele trupuri măcelărite, am recunoscut în rănile fiecărei femei toată vina bărbatului în raport cu femeia. Cu alte cuvinte, am recunoscut în acele răni mortale tot ce asociez în mod subconștient ca fiind o crimă pe care un bărbat o săvârșește față de o femeie, nefiind vorba, prin urmare, de o chestiune exclusiv legată de violență fizică. Era dezgustător și macabru și nu îmi amintesc cum am ieșit din acel scenariu, trezindu-mă în corpul fizic, știind prea bine că singură proiectasem acel vis ca o expresie a ppropriei uri și mânii și scârbe față de bărbați!

Cum îmi stă în obicei să adorm dimineața pentru o ultimă repriză de somn, m-am culcat la loc în jurul orei 08:00, păstrându-mi luciditatea pe parcurs. M-am dus direct în tenebre datorită desfrâului, cum se întâmplă cel mai des, dar odată ajunsă acolo m-am lepădat de acest eu păcătos. Altceva părea că mă chemase acolo.

Când în fața mea s-a manifestat imaginea unui bărbat nici prea tânăr, nici prea vârstnic, nici prea frumos, nici prea urât, am simțit numai privindu-l că el era sursa mentală care fabricase coșmarul de azi-noapte. Nu m-am înfricoșat, înghețând de spaimă la vederea sa. Eram perfect conștientă de faptul că urmărea să mă ademenească în bârlogul său ca să mă distrugă și pe mine, bruma de conștiință activă, târându-mă în mocirla beciului simbolic, containerul întregii sale suferințe.

Am avut atunci o reacție foarte neașteptată. Am vorbit în ultima vreme despre mânia pe care o experimentez la contactul cu eurile, simțind în interiorul acelei mânii o extrem de puternică forță de respingere a influenței acelor drăcovenii mentale.

Când, privind pe acest bărbat pregătit să îmi facă tot ce făcuse femeilor din coșmarul meu, m-am lăsat cuprinsă de acea mânie, însă ea s-a manifestat foarte interesant după aceea. Când am început să tremur și să vibrez sub presiunea acelei forțe mentale, am recunoscut fenomenul devenit deja familiar. Puntea de legătură cu inconștientul se crea pentru ca o entitate psihologică să fie identificată și izolatăă, apoi scoasă la suprafață. Umanul dispăru atunci din acea formă mentală pentru ca animalul să apară. Mă preschimbasem într-un animal din specia caninelor sau a felinelor, mârâind cu nervozitate și multă autoritate la cel din fața mea pe care îl percepeam drept un dușman care îmi încălcase teritoriul, venit să mă atace. Nu știu dacă pot descrie suficient de limpede ce vreau să spun prin autoritate, dar trebuie negreșit observat comportamentul animalelor care sunt atacate pe teritoriul lor ca să se înțeleagă că eu accesasem același instinct de auto-apărare. Nu simțeam deloc frică, ci numai forță de opunere. Potrivnicul meu m-a privit mai întâi cu oarecare spaimă poate pentru că nu se aștepta la o astfel de reacție autoritară, dar curând și-a revenit în fire, fixându-mă cu ochii cruzi și reci care îi sclipeau în semi-penumbra în care ne aflam. Dar nici această manevră nu a intimidat eul animalic în care mă metamorfozasem, susținându-i privirea cu o căutătură încrâncenată ca să îmi exprim într-un mod cât mai limpede și clar că nu îi permiteam acelei mizerii mentale, un alt eu animalic vizibil degenerat, pervertit și involuat, să pătrundă pe teritoriul meu. Și ca să mă fac și mai bine înțeleasă, am sărit la piciorul lui ca să îl mușc.

Trebuie să subliniez în mod accentuat că toate acestea nu se petreceau la nivel conștientiv, ci în mod inconștient, la nivel de instincte.

Apoi am revenit la starea conștientivă obișnuită, identificându-mă cu Cătălina. Eul feminist dispăruse, iar când am perceput de jur-împrejurul meu o aură portocalie, simțind și nota energetică aparte a Luciferului particular, am tras concluzia că el îmi ascultase rugăciunea făcută de cu seară prin care îi cerusem să își facă simțită prezența pe tărâmul visului fiindcă începuse să îmi devină suficient de clar că era multă muncă la capitolul rafinarea și stăpânirea forței sexuale. Ori nici nu începuse bine încercarea aceasta azi-dimineață că eu și dădusem greș, lăsând spasmul orgasmic să îmi scape! Nici nu era de față, manifestat cu chip vizibil, că nu am putut rezista presiunii sale care venea din propriul bazin timp de nici măcar câteva clipe!

În fine, iată că acum lua chip și formă ca să mă educe cu mai multă eficiență în arta auto-controlului și a stăpânirii de sine. Dar acolo unde eram nu puteam suporta nimic din ce se întâmpla, simțind acele odioase și extrem de neplăcute furnicături și energii pe care le percep atât de des, eurile și blocajele.

Lucifer nu îmi oferea acel scut după care tânjeam, dar tot mi-am impus voința să rezist prezenței sale în acel loc atât de nesuferit, chiar dacăă testul nu era întocmai ce sperasem să fie. Nici când din întuneric s-a înălțat la cer o rază de lumină care s-a stabilizat pe bolta cerească sub forma unui astru strălucitor nu m-am simțit mai ușurată, continuând să percep afuriseniile de energii cu vibrațiee joasă pe care le port în interior. La început am crezut că era Tatăl Care hotărâse să mi se arate iarăși, dar curând după aceea am înțeles că era Scânteia Spiritului Sfânt care veghea ca ”joaca” cu energia luciferică să nu ia o întorsătură nefirească. Priveam la strălucirea acestui astru minunat simțind că trebuia cu orice preț să găsesc înăuntrul meu năzuința de a urca, prin puterea voinței, la acea sclipire din Cer, trebuind să lucrez cu forța energiei luciferice. De aceea Ființa nu intervenea pentru mine, acest pas fiind ceva ce eu trebuia să fac, exercitându-mi liberul arbitru.

Dar nu puteam face nici una, nici alta, nici lucra cu energia luciferică, nici urca la Ființă, înciudată fiind până peste poate că percepeam acele energii și vibrații, locul de practică părându-mi-se o extrem de neinspirată alegere.
– Te rog, creează în jurul meu acel scut de protecție care să mă împiedice din a mai recepta vibrația acestui loc, i-am cerut cu multă stăruință Luciferului particular, nădăjduind că aveam să beneficiez, prin intermediul lui, de acea stare de echilibru și de concentrare pe care nu de puține ori mi le-a arătat că sunt posibile.
– Vrei să spui acest scut? m-a întrebat el, luându-mă de mână și conducându-mă de-a lungul pereților încăperii unde ne găseam, dintr-un colț la celălalt, dar fără ca manevra sa să modifice ceva în percepția mea.

Și după alte câteva înghionteli și săpuneli primite de la Luciferul particular, am revenit în stare de veghe, dar păstrând încă pe retina ochilor acea imensă acumulare de portocaliu din care Lucifer iese ca să se manifeste cu formă și chip, culoarea soarelui când răsare dimineața.

N-a fost foarte greu să deduc că acea încăpere era un simbol pentru inima mea și că gestul lui Lucifer de a mă conduce de la un colț la altul era o aluzie la ceea ce se înțelege prin ”a-ți marca teritoriul”, obicei comportamental cunoscut în regnul animal. Era clar că primisem, mai înainte de orice, sarcina de a veghea asupra propriei inimi, marcându-mi teritoriul de jur-împrejurul ei și în interiorul ei, revenindu-mi datoria de a apăra acest teritoriu cu multă autoritate, dedicare și loialitate pentru ca nicio bestie feroce străină (ura, mânia, invidia, etc.) să nu pătrundă în inima mea căci acel eu de animal mâniat și agresiv, cu toate că era o expresie a unui instinct inconștient, putea să se modifice, dacă se lucra cu sârg și efort asupra sa, în autoritate și severitate canalizate către interior, spre dominarea și stăpânirea minții. De aceea se spune că inconștientul trebuie transformat în conștiință, păcatul în virtute, iar reacția inconștientă și involuntarăă în acțiune deliberată și conștientă.

ian. 312021
 

Duminică, 31 Ianuarie 2021

Nota aceasta am să ți-o adresez ție, Marius, fiindcă persoana ta a fost implicată mai mult decât în visul descris anterior acestei note.

S-a petrecut în noaptea dintre vineri și sâmbătă. Nu îmi amintesc dacă visam altceva înainte, însă s-a iscat din senin un festival de filme de scurt metraj, ca să îi spun așa. Mai multe vise foarte scurte, de 1-2 minute, au început să se deruleze în ochii mei. Nu voi mai descrie conținutul lor, dar nu voi ezita să spun că erau nemaipomenit de haioase, dezvăluind scene de viață în care eu și Măria-Ta eram implicați. Ultima secvență a fost atât de amuzantă că m-a făcut să mă agit în timpul somnului, pregătindu-mă de trezire. Pe fundalul acestei succesiuni de clipuri onirice foarte scurte am observat prezența Soarelui, în sensul în care imaginile acelor scene se suprapuneau imaginii Soarelui, determinându-mă să cred că toate îmi erau dezvăluite cu permisiunea și din bunăvoința Tatălui Ceresc. Dealtfel, toate scenele aveau acea textură vizuală atât de deosebită, specifică transmisiunilor celui de-al 3-lea ochi, motiv pentru care am acordat o atenție mai mare conținutului acestora spre a-l memora ca să pot reflecta în mod autentic la mesajul întregului episod.

Cum ți-am spus, ultima parte a fost atât de haioasă, cu toate că nu îmi permit să descriu detaliile acelor fapte care aveau loc în ea. Destul de știut este că, stând în genunchi în fața mea, iar eu ținându-mă cu mâinile de grilajul unui gard ca să îmi păstrez echilibrul, îmi furai tot pământul de sub picioare, cu toate că, fie vorba între noi, aduceam mai mult a o micuță maimuțică decât a gimnastă.

După aceasta vocea ta s-a auzit în spațiul eteric, vorbin ca și cum puneai o întrebare într-un forum de tipul Q&A și spunând astfel: ”Dacă ea nu mai are păr pe ea, atunci de ce se numește relația bărbatului și a femeii?”

Nu vreau să scriu despre semnificația cuvintelor tale, e prea de tot să povestesc aici despre absolut toate procesele mele de conștiință și despre toate defectele mele de caracter. Unele sunt atât de absurde și de ridicole încât nu merită efortul de a le descrie.

În fine, conștiința îmi era concentrată la conținutul acestui festival delicios de scene când am început să aud o foșnăială puternică, fără să înțeleg de unde vine. Dar, pentru că nu s-a oprit, m-a făcut să mă trezesc în planul material. Zgomotul venea de la papucii bunicii care se trezise pentru obișnuita plimbare nocturnă. Cât m-am necăjit din această cauză întrucât mi-ar fi făcut multă plăcere să mai ”vizionez” și alte secvențe cu noi, crezând că bunica mă trezise din acest episod oniric atât de drăgălaș. Dar reflectând mai profund asupra lucrurilor, mi-am dat seama că scopul transmisiunii fusese ușor diferit. Cunoscând din timp că foșnăiala din cameră avea să mă trezească în mod inevitabil, Tatăl Ceresc S-a îndurat de mine, binevoind să îmi permită să văd înșiruirea de clipuri CHIAR în același timp în care bunica se trezea, trezindu-mă și pe mine, astfel încât conflictul să se diminueze, iar iritarea, enervarea, stresul, nervii, furia, frustrarea, supărarea, etc., să nu ia amploare! Deci, în loc să mă trezesc plină de nervi, m-am trezit cu zâmbetul pe buze. Era 04:00.

Câtă nevoie am avut de acest act de milostivire de la Tatăl Ceresc în acea noapte în care bunica m-a trezit de alte 2 ori după aceea! Dimineața am fost atât de obosită că mi-a țiuit urechea stângă toată ziua. Dar când, în timpul serii, citind o veche scrisoare datând din 2019, am auzit următoarele cuvinte pe care sufletul tău mi le spusese atunci și având legătură cu ultima scenă din visul din noaptea precedentă, dar și cu conflictul intern pueril pe care îl manifest săptămâna aceasta în legătură cu niște chestiuni ridicole și jenante, m-am lăsat să alunec cu capul pe pernă, înnăbușindu-mi hohotele de râs căci uite cum mi-a spus sufletul tău în urmă cu mai bine de un an:

19 Septembrie 2019

(…) obținut iertarea în numele tău de la Tribunalul Divin. Numai pentru simplul fapt că am înțeles că tu ești foarte asemănător mie în esența ta. Dar vezi tu, ursitul meu, eu știu foarte bine că îmi voi recupera vederea când te voi cunoaște, când voi ști cine ești. Nu mai pot să rabd așteptarea fiindcă vreau să fac ceai pentru tine, să îți fac supă și tocăniță, să îți tricotez ciorapi și pulovere, să îți cos pantalonii și cămășile, să mătur prin casă și să scutur așternuturile după ce am stat tolăniți în pat ore în șir, zi de zi, îmbrățișați unul într-altul. Vreau să fiu femeie ( a ta ) și să te iubesc. Cu toate că, de când a dat în toamnă, aduc mai mult a maimuță decât a femeie, la care sufletul tău mi-a zis deunăzi: ”Sunt prea bătrân să îmi mai pese de unele din aceste lucruri, de părul de pe picioarele tale și așa mai departe.”

dec. 242020
 

Joi, 24 Decembrie 2020

Iarăși m-am necăjit din cauza ta azi-noapte, ursitule. Te-am așteptat pe balcon 20 de minute, cu toate că ploua afară, așa că m-am retras în casă resemnată pentru încă o săptămână de așteptare pentru următoarea ocazie. Sunt atât de necăjită din cauza acestei povești și sunt atât de dezamăgită de tine încât o simt că mă aflu într-o zonă emoțională extrem de periculoasă și, când a fost vorba să îmi fie testată credincioșia zilele trecute, am eșuat în mod lamentabil.

Am oftat, am plâns, am suspinat după tine, însă, cum eram atât de împovărată de ttristețe, nu am mai cutezat să implor pe Mama Divină să mi te aducă, nici măcar proiectat astral, căci mi se părea fără de sens să fii târât din corp ca să te întâlnesc atâta vreme cât, în mod evident, tu nu vrei asta.

Ca să îmi oprească gura din a te mai ocărâ fără discernământ, așa cum procedez în fiecare zi de miercuri, Divinul mi-a aruncat doi bulgări imenși de lumină în ochi ca să mă avertizeze că iar o fac pe căpcăunul morocănos, adoptând poziția țiganului care se îneacă la mal.

Am mai primit în trecut astfel de bulgări de lumină în ochii mei orbi, dar parcă azvârliți cu puterea cu care au fost aruncați ca niște proiectile, cum mi s-a întâmplat aseară, nu am trăit până acum.

Mi s-a luminat întregul cap de la acea lumină divină și ochii mi-au fost inundați de strălucirea sa gălbuie și, în ambele rânduri, am simțit o durere foarte acută și pronunțată în globii oculari și pe nervii optici.

LUMINĂ
-Simbol universal al Luminii Divine.
-dacă ne orientăm cu ea în întuneric: Înțelepciunea Ființei care ne călăuzește.
-dacă aceasta ne inundă: ajutor din partea Tatălui nostru care se află în secret.

Maestrul Samael Aun Weor – ”Simbologie onirică”

Al câtelea astfel de fenomen să fi fost într-o lună, de când au început să mi se întâmple?

E limpede!! Sunt pe cale să o scrântesc pe ultima sută de metri din cauză că sunt supărată, ursitule, că nu m-ai îmbulgărit cu ciocolată albă nici în acest an, de Crăciun. Sau măcar cu ciocoleată neagră în care săă îmi fi înecat amarul.

dec. 072020
 

<>

Miercuri, 02 Decembrie -, Luni, 07 Decembrie 2020

Da, am revenit atunci în lumea aceasta, picând în corp și întorcându-mă la mânie, la îndoială, la frustrare, la frică, la vină, la descurajare, la neputință, la tristețe, la apatie, la oboseală, la epuizare, etc., fiindcă din atâtea surse se alimentează egoul în fiecare zi.

Mâine tata mi-a promis că îmi va aduce un fotoliu de la casa noastră de la țară pe care să îl pun în balconul cel mic care dă în bucătărie. Nu are decât vreo 1,,5 mp, ținem centrala termică în acest balcon, precum și coșul cu haine murdare și uscătorul pentru rufe. Sunt, de obicei, vreo 16 grade acolo în timpul iernii, dar e atât de multă liniște întrucât nu are deschiderea în stradă, ci în parcarea din spatele blocului unde nu se aude țipenie de om, cu excepția dimineților când vine o mașină să ridice gunoiul, ceea ce face ca acest singur colțișor din casă să fie potrivit pentru mine ca să îmi liniștesc nervii zdruncinați. Măcar 2 ore pe zi dacă mi-aș aloca sunt sigură că m-aș mai întrema și m-aș mai echilibra fiindcă e cazul să mărturisesc că puține au fost zilele în acest an în care să nu fi plâns cu sughițuri, blestemându-mi soarta. Am vrut să îmi cumpăr un șezlong, dar oferta e foarte sărăcăcioasă pe timp de iarnă și, cum ai mei mi-au spus de fotoliile căpătate de la un cunoscut al lor, oferta unui fotoliu gratuit și confortabil a devenit de nerefuzat, cu toate că risc să revin din balcon cu țurțuri la nări, ochi și pleoape.

Aceasta este drama mizerabilă pe care o trăiesc, aceasta de nu pot ieși singură din această casă ca să îmi pot limpezi mintea și cugetul în aerul de afară. Evident, nu mi-am câștigat nici măcar dreptul de a mă deplasa liber cel puțin într-un perimetru familiar și minuscul, ca cel al casei în care locuiesc, darămite să dispun de libertate de circulație în exteriorul casei când ultimul an l-am petrecut 24/24 7/7 închisă în această cameră cu bunica cu care mă intersectez pe oriunde merg prin apartament.

Am conștiința faptului că aproape toate ușile către exterior, cu excepția scrisului, mi s-au închis pentru ca ușile de acces către interior să se deschidă și, pentru a sublinia mai accentuat acest adevăr, într-o zi trecută am primit imaginea, venită prin ochii interiori, a unei uși de lemn deschizându-se, lăsând să pătrundă prin crăpătura de numai câțiva centimetri lumina. Dar nu doar lumină pătrundea prin deschiderea ușii, ci și un sentiment foarte acut pe care l-am simțit cu toată inima mea ccă frica trecută de marele necunoscut s-a modificat în curiozitate, în curaj, în încredere și în credință. Și, dacă tot am pomenit de uși închise, iată mai jos un citat dintr-o melodie care a ajuns la urechile mele după ce ora noastră de întâlnire de miercuri a trecut și după ce m-am gândit la metafora aceasta cu ușile:

You should find the right door
But there’s no guarantee
You’ll find what you’re looking for
Don’t give up if you blow it the first time around
But you’ve got to beware
If you’re walking on air
Keep your feet on the ground

10 CC – Feel the love

Ultimele două versuri sunt o referință metaforică pentru ”a se face Voia Tatălui precum în Cer, așa și pe pământ”, de aceea și sensul expresiei ”what you„re looking for” trebuie orientat către această direcție.

Am cunoscut mulți oameni de religie în ultimii ani care, vrând să mă ajute, m-au îndemnat către citirea și studierea Bibliei întrucât, afirmă ei, Cuvântul Tatălui se află exclusiv în Scriptură, făcând, prin urmare, din aceste sincronicități pe care le experimentez o chestiune care ține de minte și de legea rezonanței, iar nu de Dumnezeu. Am să povestesc o experiență prin care a trecut mama care e o dovadă atât de convingătoare a faptului că Tatăl Ceresc se află mereu în preajmă, putând să pătrundă prin orice ușă de acces și de comunicare către tine. Mama era într-o zi în autobuz, presată în propriul univers interior de conflictele și de contradicțiile ei. Era disperată și descurajată din cauza mersului lucrurilor în viața noastră. În autobuz era foarte aglomerat, dar vocea ei interioară i-a spus: ”Uită-te în față și ia aminte!” Ridicând ochii, a privit în față, către cabina șoferului. Pe geamul cabinei era lipit un afiș publicitar pe care scria: ”Ai încredere în mine”. Poate cineva să conteste faptul că nu Tatăl care se află în ascuns i-a spus mamei să ridice ochii din pământ și să privească înainte spre a citi mesajul acesta de pe afiș?

Cu credință și încredere încerc din răsputeri și eu să privesc la contextul meu de viață actual care iată mai jos în ce culori pestrițe se mai prezintă:

În timpul uneia din confruntările generrrrale din casă, amenințându-mi mama cu nestrămutată fermitate că, atâta vreme cât ea este în viață, nu îi va da mamei niciun leu din moștenirea care revine mamei mele, i-am spus bunicii să nu se culce cu capul pe o ureche bazându-se că sora mea are să îi fie îngrijitor, așa cum e realitatea faptelor în clipa aceasta deoarece mama, lucrând din zori până seara la grădină, nu are timp nici să respire. E și motivul pentru care le port atâta ranchiună rudelor mele deoarece este atât de evident și de vizibil că surorii mele i-au aruncat în cârcă această datorie, iar asta numai pentru simplul fapt că sora mea nu și-a făcut acel rost în viață, unde rost înseamnă a te căsători, a avea un serviciu, a-ți lua o casă și a face copii. Prin urmare, sora mea este, aparent, atât de lipsită de obligații încât să i se atribuie rolul de om de serviciu și de sacrificiu. Însă eu cunosc viitorul surorii mele fiindcă mi-a fost dezvăluit de multe ori de-a lungul anilor, iar semnele și dovezile primite în acest sens sunt atât de solide că ar putea câștiga un proces de judecată. Dar despre acest subiect am promis că voi scrie cu altă ocazie.

Suficient de știut este că am avertizat-o pe bunica în legătură cu faptul că Tatăl a rezervat-o pe sora mea pentru alte treburi și am avertizat-o că și mama e repartizată pentru misiunea de a-și crește nepoții deoarece și mama are dreptul de a-și cunoaște și crește urmașii, întocmai cum și mătușa mea a primit acest drept și, întrebând-o pe bunica cine crede ea că va avea grijăă de ea, mi-a replicat:
– Tu!

Am refuzat să îi răspund pe moment, fiind mută și șocată de uimire! Eu nu mai pot să fierb un ou și nu pot să îmi fac ceaiul singură și cu atât mai puțin nu pot să ies afară din casă fără să nu fiu în pericolul de a fi călcată de o mașină. Și, cu toate acestea, nu am avut niciodată așteptarea în ultimii 7 ani, de când am orbit, ca un membru al familiei mele să se sacrifice de dragul meu ca să îmi țină companie cât e ziua de lungă, așa cum îi sunt revendicările bunicii care ne-a amenințat de câteva ori că vrea să fie dusă înapoi la casa ei fiindcă nu avem suficientă grijă de ea pentru că nu întreținem discuții cu ea ca să nu se plictisească fiindcă, în afara acestui minus, nu îi lipsește nimic. Nu, nu, eu nu am cerut surorii mele sau mamei mele să renunțe la viețile lor pentru mine, cu toate că nu există individ întâlnit în ultimii ani care să nu îmi fi ramintit și reproșat faptul că sora mea face multiple sacrificii din cauza mea. Nu eu cer aceste sacrificii. De fapt, am cerut și implorat să primesc din când în când câteva ore de singurătate într-o zi ca să cuget și ca să meditez în liniște, punându-mă la încercare cu unele treburi prin casă. Numai cu mult efort și intensă insistență am primit aceste ore, dar de aproape un an nu am mai văzut nici măcar 10 minute de solittudine și cu verdictul bunicii cum că în imaginația ei mă fac bună de îngrijitoare pentru că este plictisită, nu bolnavă, îmi simt capul ca prins într-o menghină, atât de cumplit mă doare în fiecare zi. Vorbesc aici despre aceeași presiune cerebrală pe care am simțit-o înaintea atacului cerebral, în urmă cu 7 ani. Și îmi doresc așa de mult să ies un pic pe afară ca să iau o gură de aer proaspăt ca să mi se oxigeneze sistemul nervos! Sunt țintuită locului văzând că nu am acest drept! Sunt țintuităă locului de neputință fiindcă nu primesc decât ocazional o scurtă plimbare în jurul blocului, așa cum primesc cei doi căței ai familiei mele și încă ei primesc două plimbări pe zi, deși măsurile de restricție impuse din cauza pandemiei au fost ridicate! Însă atât de epuizată mental și fizic este și sora mea, de când a devenit și îngrijitarea bunicii.

Dezgustul meu față de neamurile mele nu vine numai din cauza faptului că au făcut din sora mea omul de sacrificiu întrucât e lesne de înțeles că, în fața amenințărilor mele, bunica râde batjocoritor, așa cum se râde și pe socoteala mea fiindcă te aștept pe balcon, ursitule, în fiecare zi de miercuri, ceea ce nu dovedește decât faptul că, în ochii lor, eu și sora mea suntem niște cazuri pierdute. De câteva ori am vrut să o avertizez pe bunica de faptul că, dintre toți, de mine să îi fie cel mai frică deoarece sunt, pentru ei și pentru spălarea lor pe mâini de orice responsabilitate, cel mai periculos om, iar asta pentru că am cea mai puternică credință dintre toți încât să pot modifica termenii și condițiile contextului de viață în care ne aflăm, fără să am deplină voie să o fac deoarece, făcând totul după voia mea, aș încălca Marea Lege, iar dovada stă în faptul că am adus-o, cu complicitatea Tatălui deoarece eu m-am rugat și am cerut, în vreme ce El a înfăptuit, pe sora mea atât de aproape de sufletul ei pereche,, încât cei doi au trecut unul pe lângă celălalt pe stradă. De ce nu și-au și vorbit? Fiinddcă ea nu o cere, iar eu nu îi pot încălca liberul arbitru! Dar va cere în cele din urmă. A trebuit să fac un efort imens,, abținându-mă din a-i mai spune bunicii astfel de lucruri, reamintindu-mi că ea nu este un teolog de profesie, ci o femeie de la țară care știe doar de post și de colivă, nu și de Voia Tatălui.

Așadar, repulsia mea vine mai ales din faptul că mama s-a oferit de câteva ori să preia sarcina de a îngriji de bunica, mai ales după ce a murit bunicul în ianuarie 2008, cu condiția de a i se ceda o mică parte din titlul de proprietate care oricum îi revenea, teren pe care noi să fi construit o casă din care să nu ne fi izgonit nimeni. În fapt, ne-am temut că vărul meu ne-ar fi putut alunga din casa noastră, iar temerile noastre au fost întemeiate fiindcă vărul meu, spălându-se pe mâini de orice responsabilitate față de bunica, cere tot dreptul pentru casa bătrânească cu terenul aferent contra unei mici compensații față de mama. Soluția optimă propusă de ei pentru a rezolva conflictul este să o ducem pe bunica înapoi la casa ei și să angajăm o îngrijitoare care să vadă de ea, dovedind fără perdea că ei nu au avut niciodată disponibilitate să aibă grijă de ea. Iar bunica nu vede nimic rău în toate propunerile acestea ale lor deși, dacă ar fi venit din partea noastră, s-ar fi numit abandon și am fi fost buni de ocara întregului neam și peste hotare. Așadar, mama s-a oferit pentru această sarcină, însă ceilalți au refuzat oferta, iar acum tot noi suntem de vină pentru lipsa lor de cooperare pe care nu vor să o recunoască nici sub amenințarea de a fi trăzniți de fulger, justificându-și cu insistență ipocrizia fățișă cum că noi nu suntem oameni demni de încrederea lor pe ale căror mâini să cedeze bruma de avere a bunicii care nu face mai mult de un miliard, gândind despre noi că suntem niște ratați deoarece locuim cu chirie din 2003 deși ai mei sunt proprietarii unei casee de mărimea unui mic conac! Și peste toate acestea, ne impun să le prezentăm chitanțe și facturi pentru eventualii bani primiți din această prăpădită de moștenire, cu toate că ei nu au simțit vreodată nevoia de a-și justifica cheltuielile față de noi. Ura bunicii față de noi deoarece ne-a luat atât de mult timp să ne luăm o casă și, mai mult decât atât, deoarece părinții mei fac înjositoarea meserie de agricultori, cum o vede ea, i se ghicește cu nespus de multă ușurință în glas ca să nu ți se întoarcă stomacul pe dos și pe invers! .

Presupun că ai putea gândi că fac exces de zel povestind drama de familie, dând impresia că și noi ne spălăm pe mâini de această responsabilitate, calomniindu-ne rudele cu prea multă severitate. Dar, dacă vrei să știi, când am început să istorisesc aceste evenimente în octombrie, sufletul meu mi-a spus înainte de a publica prima scrisoare din serie: ”Ai scris tot atât de greșit câtă mustrare de conștiință vei simți la noapte, în timpul somnului.” Am dormit în acea noapte până a doua zi dimineață, la ora 08:30, ceea ce nu se mai întâmplase din ianuarie și, când am verificat ora, nu mi-a venit a crede că nu percepusem tot acel zgomot din casă când toți ceilalți se trezesc. Evident, nu am mustrări de conștiință când încercarea mea este de a pătrunde în profunzimea tuturor traumelor mele și a emoțiilor mele ca să le pot decripta și înțelege. Altfel nu am cum să iert, să uit și să merg mai departe, cu toate că trebuie să am în vedere sfaturile Ființei interioare care îmi spuse: ”Nu mai lua în seamă zgomotele nopții (adică onomatopeele bunicii care mă țin trează mult timp noapptea). Ține-te cât mai departe de piatra cea bătrână (metaforă pentru bunica mea care este împietrită în inima ei). și de celelalte arătanii reci (adică rudele mele). Nu te mai amesteca cu ei și, mai ales, nu te mai amesteca în casele lor (indicație pentru faptul că bunica vrea să îi lase vărului meu toată curtea cu casa, litigiu în care nu am ce căuta). Tu te-ai fi omorât cu ei.”, în vreme ce bunica ne aruncă în obraz injurii precum: ”Mila de mamă, fă, mila de mamă că nu ați avut milă de mine că m-ați lăsat singură!”

Ursitule, înțelegi acum de ce sunt atât de mâhnită și de scârbită? Eu încerc să îți vorbesc despre un om care m-a chinuit pe parcursul întregii copilării și în fața căruia nu mi-a luat nimeni apărarea cu adevărat decât când a fost prea târziu, văr care se simte ofensat acum că nu mai pot îndura traiul secundă de secundă alături de o persoană care ne disprețuiește și ne detestă pe față deși cuvântul biblic spune în felul următor, iar eu știu că din acest motiv trebuie să îndurăm umilința: ”Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. (Matei, 5:39)”. Și toate acestea se întâmplă din vina mea fiindcă, dacă mi-am acuzat vărul că îi lipsesc cei 7 ani de acasă, mie îmi lipsesc primii 14.

Într-o zi oarecare, cugetând la evenimentele din viața mea, am început să simt o durere înfiorătoare în întregul aparat reproductiv. Mă dureau ovarele, trompele și uterul aatât de tare că nu puteam sta locului, ghemuindu-mă cu genunchii sub bărbie în poziția fătului ca să mă mai liniștesc. Nu îmi puteam explica motivul pentru care o astfel de durere să se fi iscat din senin, având în vedere faptul că nu simt dureri în această parte a corpului decât la menstruație. A ținut câteva ore și, apropiindu-se de seară, m-am mutat în dormitorul părinților mei ca să dorm, lucru care era posibil deoarece ei se aflau la Sibiu pentru intervenția pe inimă prin care a trecut tata în octombrie. Ghemuită în pat și ținându-mă cu mâinile de burtă, am auzit vocea Ființei mele intime, a monadei divine ce vine din Spiritul Sfânt transpusă în vocea unei cărți, spunându-mi: ”Cei cinstiți nu se lasă ademeniți!”

La numai câteva minute după ce am auzit aceste vorbe durerea din organele genitale a dispărut ca prin farmec, motiv pentru care nu mă îndoiesc că a fost declanșată de Spiritul Sfânt pentru a mi se reaminti păcatul capital pentru care plătesc, desfrâul, ca și virtutea care îmi lipsește, cinstea.

– Nu puteați să îmi fi dat un cancer la ovare ca pedeapsă pentru desfrâu? Chiar și cu un cancer tot aș mai fi avut un pic de libertate de mișcare în jurul cartierului de una singură, i-am spus Luciferului particular într-o întrevedere.
– Tu știi ce ar fi însemnat un cancer pentru părinții tăi? Tu înțelegi ce ar fi însemnat să nu fi putut nici măcar urina fără ajutorul unuia dintre ei? nu, nu se putea. Boala ta e pentru tine și ție îți vorbește, îmi răspunse el.

Desigur, îmi înțeleg foarte bine crimele comise față de părinții mei. Văd și înțeleg unde am greșit față de ei, văd că interpretez rolul fiului risipitor întors în fața părinților pentru a se căi și a se întoarce la calea cea bună, dar pentru a fi angajată de bunica în scenariile ei drept îngrijitoarea ei, oarbă fiind, și luând aminte că ei îi vine mai lesne să își imagineze ca nepoata ei nevăzătoare pentru care nu mai există speranță să aibă grijă de ea decât să le ceară preferaților ei să se întoarcă în țară ca să își asume răspunderea pentru ea îmi depășește cu mult puterea de înțelegere. Mie și surorii mele ne dă 20 de lei cadou de la Moș Crăciun, iar vărului meu vrea să îi cedeze tot terenul cu casa bătrânească cu tot ca să nu le vadă înstrăinate fiindcă știe foarte bine că niciunul din noi nu mai trage spre acel loc deși ne oferiserăm să ne așezăm la casa noastră la ea în bătătură ca să avem grijă și de ea, ori această ofertă a expirat în momentul în care părinții mei au cumpărat o casă în altă zonă din județ. Prin urmare, pentru ce ne mai învinovățesc și de ce plătim pentru atașamentele profunde ale lor?

Devin din ce în ce mai conștientă că bățul de chibrit cu care se poate aprinde fitilul de explozibil se află în mâinile mele deoarece sunt cea mai surghiunuită dintre toți și, dacă aș exploda cu adevărat, i-aș trimite pe toți direct în plata Domnului.
– Nu spune așa ceva, m-a mustrat mama deunăzi. Trimite-o în grija Domnului, nu în plata Lui.
– Aha! am exclamat, deci ești conștientă până la urmă că Dumnezeu poate să și pedepsească, dar ți-e frică să admiți că așa este!

Nu a vrut să îmi răspundă, iar eu nu am insistat și, de frica pedepsei, mi-am mușcat limba zilele trecute când, bându-mi ceaiul liniștită în bucătărie, bunica s-a așezat lângă mine să îmi țină companie, sorbindu-și ceaiul cu obișnuitele plescăituri la fiecare 3 secunde că m-a scos definitiv din țâțâni că aproape că am aruncat cana cu ceai în perete de nervi. Mânia este un demon foarte greu de stăpânit și, terminându-mi ceaiul, m-am dus la baie unde m-am așezat a suta și mia oară în urina bunicii lăsată pe cappacul wc-ului pe care nu îl șterge niciodată, deși a fost apostrofată să facă măcar atât din cauză că eu, nevăzând, mă așez în udul ei. Am vrut să fac consiliu de familie ca să îmi exprim nemulțumirile cu martori și sprijin, dar mi-am mușcat iarăși limba ca să tac fiindcă am știut că, de aveam să dau glas impulsului mâniei, un alt scandal s-ar fi iscat fiindcă toți înghițim în sec, înnăbușindu-ne durerile în gură și în inimă. Dacă aș da frâu liber acestei dureri, cred că aș suferi temporar de sindromul Tourrette.

În schimb am aruncat peria de păr din mână, trântind-o în cadă de nervi, ștergând udul bunicii de pe capac și amintindu-mi mereu și mereu că șterg urina după o rudă vârstnică, în vreme ce biata mea mamă a spălat wc-uri într-un hotel din Istanbul timp de 3 ani ca să strângă bani pentru o nouă locuință. Și din cauza mea și a mofturilor mele am plecat din acea cameră de cămin, locuință pe care am urât-o din toată inima mea, iar asta deoarece, mă justificam eu, spuneam că eu și sora mea aveam nevoie de mai mult spațiu ca să învățăm. De învățat am învățat, dar ce am făcut cu multa mea știință de carte seamănă foarte mult cu ceea ce face bunica la baie cân nu șterge după ea, deși se spală pe mâini atât de vârtos de parcă stăm cu covidul la toaletă! Așadar, neamurile noastre nu ne pot ierta pentru nechibzuința de a ne fi mutat în 2003 în regim cu chirie, ori aceste reproșuri sunt atât de ridicole și de absurde deoarece niciunul dintre ei nu vede că, de-am fi continuat să locuim acolo, acum am fi trăit 5 oameni în acea cămăruță prăpădită de cămin!

Dar nu neg că este vina mea și, așa cum am spus mai sus, să șterg urina dupăă o rudă îmi aduce aminte de mama care, deși a fost femeie de serviciu în turcia, nu și-a vândut sufletul pentru mai mulți bani și pentru o situație materială stabilă, tolerând cu multă tărie de caracter toate datoriile și lipsurile, dar păstrându-și cinstea de femeie, în vreme ce eu m-am prostituat, făcând videochat.

Așa că vorbele Spiritului Sfânt care îmi spuse: ”cei cinstiți nu se lasă ademeniți” mi-au subliniat iarăși netrebnica crimă pe care am făcut-o. Circul prin acest apartament ultra-central în care am locuit singură vreme de un an și jumătate, amintindu-mi unele piese de mobilier care au rămas de atunci, strângându-mi-se inima în piept de tristețe și de amărăciune căci, dacă aș fi avut virtutea cinstei, aș fi închiriat o tarabă în piața de vis-a-vis unde aș fi putut vinde din produsele de la ferma părinților mei, câștigându-mi traiul în mod onest. Și numai din acest fapt, probabil că multe alte evenimente nu s-ar mai fi întâmplat.

Te-aș mai fi cunoscut? Te-aș mai fi așteptat când a fost necesară o orbire ca să fiu ținută locului ca să te aștept? Cum ar fi fost mai bine și mai corect să fi procedat când mie mi-a fost redat sufletul în schimbul suferințelor prin care am trecut? Și cum să fac din drama de familie ceva benefic din care să îmi trag învățătura?

Așa că, dacă vrei să știi un secret, află că bunica mi-a devenit aproape indispensabilă tocmai pentru a mă îndepărta cât mai degrabă de materialism, de bani, de moșteniri, de case și de terenuri. Ea stă cu postul în burtă și cu ziua odihnei în oase, dar viața în sine nu o poate evalua decât prin mărimea și frumusețea casei. Mi-a devenit indispensabilă ca să mă îndepărtez cât mai mult de dorința de a mai locui la bloc și chiar la oraș. Din cauza ei și a comentariilor ei răutăcioase legate de serviciu, de muncă, de proprietăți și de familie redescopăr sensul real al vieții. Datorită ei mi se întărește în inimă credința că Tatăl Ceresc m-a păzit de multe pericole corelate cu materialismul, dându-mi un atac cerebral ca pedeapsă. Și, culmea, semi-pareza pe care am avut-o, deși pare vindecată în exterior, nu este,, iar efectele acesteia sunt cele mai dureroase. Paralizia este pedeapsa karmică pentru materialism. Așa că repet că bunica mi-a devenit indispensabilă în legătură cu munca interioară întrucât, auzind-o în fiecare săptămână lăudându-l pe vărul meu cu isprăvile lui de succes la vecinele ei la telefon, mă simt cuprinsă de acel sentiment că am un noroc chior, ca să fac haz de necazul meu, fiindcă am portofelul gol și că, pentru suferința aceasta, mi-ai fost promis tu!

Deci, ce casă? Îmi trebuie doar o chilie solitară și izolată complet în care țipetele ei la telefon să nu mai intre, nădăjduind că aș mai putea încerca iarăși, în singurătatea mea, să Îl ating pe tatăl căci nu mi-a fost de-ajuns să stau în preajma Sa o dată, precum am descris în ieri.

Și, ca să mă îmbărbăteze ca să rezist încercărilor momentului prezent, Tatăl îmi spuse despre neamurile mele: ”Nobody matters but the one that you love (10 CC – Feel the love)”

Acesta ești tu! Și, rugându-mi sufletul să îmi vorbească la persoana I, ca și cum mi-ai vorbi tu ca să mă încurajezi, acesta îmi sspuse următoarele:

I’ll be there as soon as I can
But I’m busy mending broken pieces of the life I had before

Before you

First there was the one who challenged
All my dreams and all my balance
She could never be as good as you

You could be the one who listens to my deepest inquisitions
You could be the one I’ll always love

Muse – Unintended

Apoi îmi mai spuse sufletul meu ca și cum mi-ai fi vorbit tu:

‘Ooh I’m a drowning man
Save me please
I need you so give me a helping hand

10 CC – Feel the love

Cum să te ajut, Zburătorul meu, când sunt prinsă la mijloc, între ciocan și nicovală, într-un război al orgoliilor care nu îmi aparține, dar din care Tatăl Ceresc mă sfătuiește să mă retrag, cerând să se facă Voia Sa. Atunci care este Voia tatălui în legătură cu acest conflict karmic în care revendicările noastre curg din toate direcțiile acum căă toți, fără pic de excepție, suntem de toată mila?

Mi-e destul de limpede că acestea sunt ultimele rânduri pe care le scriu despre rudele mele până ce modificări substanțiale nu se vor petrece ba de o parte, ba de cealaltă, mai ales că Tatăl mi-a încredințat misiunea de a te ajuta să ieși din necazurile în care te afli, iar ca să îți dau o mână de ajutor trebuie să mă întorc la starea inocentă de copil a esenței mele sufletești.

Azi este duminică și scriu aceste paragrafe de sfârșit al acestei părți din fotoliul meu pus pe balcon. E atâta liniște și este atât de confortabil că mor de ciudă că nu mi-a venit ideea mai devreme! Am lăsat ușa dinspre bucătărie întredeschisă și observ cu multă părere de rău că am început să sufăr de mania persecuției, mai ales că aud zgomote venind din bucătărie, temându-mă cu sinceritate că bunica mea are să apară în pragul ușii ca să vadă ce fac aici, de una singură, de nu mai vreau să îi onorez pe ceilalți cu prezența mea. Aș vrea să încerc să îi explic în așa fel încât să înțeleagă că eu mă aflu pe mââinile cele bune și milostive ale Tatălui Ceresc. Aș vrea să o sfătuiesc să se roage ddin toată inima ei lui Dumnezeu pentru mătușa mea ca să o ierte Tatăl de păcate. Aș vrea ca cineva să încerce să o învețe și pe fata vărului meu să se roage pentru bunica ei ca să o prindă mergând la școală, în clasa I. Căci nu pot să nu notez următoarea observație frapantă:

Vărul meu i-a desconsiderat pe părinții mei în care vede niște eșuați. Nu a avut înțelegere față de ei după ce am suferit atacul cerebral. Nu a avut înțelegere pentru ce poate să însemne să ai un copil neajutorat și handicapat. Și cu atât mai puținăă înțelegere a avut față de părinții mei acum că au fost forțați să vadă și de o mamă neajutorată. Acum el se află într-o situație tulburător de asemănătoare celei în care se află părinții mei, trebuind să aibă grijă de un copil mic și de o mamă bolnavă.

Dar eu cred într-un Dumnezeu al milei, nu al răzbunării și am deplina credință că, dacă ar depinde ceva de noi pentru ca mătușa mea să se vindece, Dumnezeu ne-ar comunica cu multă precizie ce avem de făcut. Și uite de unde mi-a indicat azi, în ziua de duminică, 6 Decembrie, să începem:

21. Ați auzit că s’a spus celor de demult: Să nu ucizi; iar cel ce va ucide, vrednic este de judecată.
22. Eu însă vă spun: Oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de judecată; și cel ce-i va zice fratelui său: Netrebnicule!, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cel ce-i zice: Nebunule!, vrednic va fi de gheena focului.
23. Deci, dacă-ți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aminti că fratele tău are ceva împotriva-ți,
24. lasă-ți darul acolo, înaintea altarului, mergi mai întâi și te împacă cu fratele tău și numai după aceea întoarce-te și adu-ți darul.

( Matei, 5:21-24)

Se va face, așa vom face fiindcă am întrevăzut de la bun început, de când a venit bunica la noi, că a adus-o Tatăl la noi ca să se mai întremeze fiindcă, nefiind cu adevărat bolnavă, datele ecuației se modifică drastic. Nu mai este o chestiune de a ne asuma sarcina de a îngriji de ea, ci de a-și asuma ea singură sarcina de a îngriji de fiica ei.

Închei acest capitol aici fiindcă mi-e un dor nemărginit de tine și vreau să mă întorc la tine și la scrisorile mele drăgăstoase pentru tine.

oct. 202020
 

<>

Marți, 20 Octombrie – Luni, 26 Octombrie 2020

Ursitule,

Uite cum îmi vorbi iară sufletul:
– Fii cu băgare de seamă că nu te ții de cuvânt, îmi spuse acesta în urmă cu trei săptămâni.
Identific trei semnificații posibile ale indicației tale, sufletule. Deci asupra cărui sens din cele trei să mă opresc? am răspuns eu după un scurt timp de răgaz, reflectând profund la afirmația emisă de sufletul meu.
– Care din cele trei sensuri rezonează mai acut cu simțămintele tale interioare în clipa de față? adăugă sufletul.
– E limpede că mă atenționezi că nu mă țin de o promisiune făcută, dar care să fie aceasta dacă ar fi să o corelez cu al doilea sens al indicației tale, anume: ”nu te ții de scris” ? Și cum aș putea să relaționez aceste două semnificații cu cea de-a treia pe care numai o intuiesc că ar putea însemna folosirea chakrei comunicării cu scopul de a crea prin cuvânt?
– Ai promis că vei consemna în scris extraordinarele experiențe mistice prin care treci. Și nu numai una sau două, ci pe toate, îmi reaminti sufletul, dându-mi o mână de ajutor să înțeleg.
– Măi să fie, dar nu mi-ai spus chiar tu, sufletule, să nu mai scriu ca să nu mă rup în două de la osteneala asta care însoțește câteodată procesul creativ? De ce mă sâcâi cu indicații contradictorii? m-am burzuluit la sufletul meu, epuizată deja de atâtea conflicte interioare.
– Într-adevăr, ți-am indicat să nu mai scrii într-un timp. Nu te mustra conștiința, simțind și singură că ceva nelalocul său se petreceaîn timp ce scriai? Nu îți mai amintești că ai cerut Puterilor Supreme să îți fie golit scrisul de orice conținut și să îți fie tăiate mâinile de la încheieturi dacă scrisul tău era greșit? Na, că era mai-mai să îl orbești și pe el, pe destinatarul scrisorilor tale, cu atâta știință a spiritului câtă ai elaborat tu în prea multe rânduri! îmi sublinie sufletul unele din greșelile de care sunt perfect conștientă vis-a-vis de epistolele mele.
– Și cum ar trebui să procedez de aici înainte dacă până acum m-am lăsat furată de ispita vorbelor meșteșugite, dar lipsite de substanță? am întrebat cu multă curiozitate căci fără urmă de îndoială că îmi era dor să scriu din nou.
– Lasă frazeologia fățarnică în sarcina intelectului și pune-mă pe mine în scris în schimb. Nu uita că ai de îndeplinit o anumită cerință, ori vezi bine și singură că nu e treabă ușoară să accesezi resursele inimii în mod conștient. Ai aflat între timp, desigur, că cei care pot accesa resursele inimii în mod deliberat se pot înălța deasupra solului, levitând cu multă ușurință. Inima aparține aerului, iar vântul este elementul tău preferat. Asta nu îți dă de gândit? mă apostrofă sufletul cu multă blândețe.
– Să dea de gândit cui, sufletule? Cui îi vorbești tu acum? Pe cine dojenești tu acum? Pe cine povățuiești și pe cine înveți de bine dacă de gândit mi-ai spus de atâtea ori să nu mai gândesc, ci să mă liniștesc cu desăvârșire în cugetul meu pentru ca Voia Tatălui să se înfăptuiască pentru destinul meu! Cine sunt eu în toată povestea asta dacă eu sunt atât de bună de trimis la eșafod? Cine sunt eu dacă eul moare până la deznodământul poveștii?

Și cine sunt eu dacă nu sunt Cătălina?
De ce mă trimiți, Tată, să văd ghilotina?
Iată-mă-s acum viscerată, moartă și decapitată
Și de mult-iubitul sine despuiată!
Dar vai mie, când pe drum m-am crezut singulară?
Păcălită-n minte că sunt superioară
Când făpturi scârnave trocăiesc în mine sub bolta lunii vie?
Când din euri păduchesc pe rând câte-un cârd de-o mie?
Și când, decapitând pe unul întins pe pielea buzei,
Alți șapte se ițesc în locu-i ca șerpii-nveninați ai Meduzei.
Și dacă nu mi se mai leagă gândul în cuvinte
E pentru că le-am tot ales în scris ca boabele de linte
Precum făcut-a dulcea Cenușăreasă
Tot visând la alb de mireasă.
Dar în loc de alb port haină cenușie
Și din inimă nu vine încă, da? Găsindu-mă în cârdășie
Pe veci cu netrebnicul ”oare într-o zi are să vină”,
Într-o zi, dar nu azi căci azi port stofă de Cătălină.
Iar azi nu sunt suficient de bună
Ca să-ți cânt, sufletule, în strună
Despre ceruri, apă și pământ.
Mai dă-mi, sufletule, o lună și am să mă țin de cuvânt!

Au trecut trei săptămâni de la conversația purtată cu sufletul meu și numai ce mi-a picat fisa deunăzi, înțelegând de ce mult-iubitul meu suflet îmi vorbise despre scris, despre inimă, despre vânt și levitație. Toate acestea nu erau decât o formă alegorică de a-mi spune: ”Hai, grăbește-te iute, iute ca vântul și ca gândul de scrie că aci vine 1 Noiembrie când inevitabil că vei comemora cei 7 ani de la atacul cerebral!” Și parcă într-adevăr că nu am pic de disponibilitate sufletească să compun un epitaf în memoria vederii mele trupești pierdute când, în schimbul acesteia, mi-am primit sufletul înapoi. Și, totuși… care sarcină e mai netrebnică? Să scriu un epitaf sau o scrisoare despre ultimul meu secret adânc îngropat în măruntaiele subconștientului?

Ursitule, azi e liniște totală în casă. În fapt, muzica oribilă de țambal de pe Antena Satelor, bocăniturile papucilor în podea și zgomotele emise de bunica nu se mai aud de pe la mijlocul lui septembrie, dar azi chiar e liniște deplină în casă. Eu una nu mai știu cum să mă comport într-atâta liniște înconjurătoare, încât inima îmi bate atât de tare, fiindu-mi cu desăvârșire frică să nu cobesc, ca și cum numai scriind despre această liniște va face pe careva al casei să deschidă televizorul sau să dea drumul la robotul de bucătărie sau la mașina de spălat. Efectiv, nu îmi pot opri bătăile accelerate ale inimii, atât de nefiresc de perturbat îmi este sistemul nervos de la zgomot. Cum, însă, zgomotul din casă s-a mai diminuat, m-am putut retrage în interiorul microcosmosului meu particular mai lesne și cu mai multă seninătate pentru a-l observa, explora și studia, dar această modificare a stării lucrurilor din casă nu a fost un cadou picat din cer, ci rezultatul unor evenimente extrem de neplăcute care iată cum s-au desfășurat. Evident că trebuie să le consemnez întrucât îmi amintesc acum căă am promis în ultima scrisoare că aveam să elaborez acest subiect într-o epistolă viitoare.

Până la mijlocul lunii septemmbrie bunica a fost ca o stană de piatră în încăpățânarea ei de a ne deranja pe toți ai casei, în timp ce se ambiționa săă nu ne deranjeze deloc. Știi și tu cum sunt unii oameni care, vrând să nu încurce pe nimeni, ajung să încurce pe toți. De fapt, i-au mai venit un pic mințile la cap începând cu mijlocul lui august, când tatăl meu și-a pierdut cunoștința după ultima criză de tahicardie suuferită în preajma Sfintei Marii, trebuind să se interneze la spital timp de o săptămână de unde s-a întors răcit, microb pe care ni l-a pasat mie și mamei, dar care microb s-a dovedit a fi răceala obișnuită, iar nu covidul pentru care tata a fost nevoit să facă test.. Un leșin e o treabă foarte serioasă, iar cum se auzeau țipetele de disperare ale mamei în acea noapte, încercând să îl aducă în simțiri pe tata, în timp ce sora mea suna la ambulanță, iar eu tremuram ca scuturată de friguri fiindcă nu știam ce se întâmplă, au făcut-o pe bunica să își mai revizuiască atitudinea lipsită în întregime de considerație față de noi. Dar numai într-o oarecare măsură căci de la acea dată până la mijlocul lui septembrie a continuat să mă chinuiască zi și noapte cu zgomotele papucilor trântiți în podea de plictiseală, cu sforăiturile, plescăiturile și alte onomatopeee de acest soi.

În fine, întâmplarea a făcut ca rudele noastre din străinătate să se abată pe aici într-un concediu scurt, aduși pe tărâm românesc de probleme personale fiindcă, altminteri, intenționau să revină în țarăă taman la anul, în ianuarie, și nici atunci de dragul nostru, ca să soluționăm în mod eficient situația cu bunica. Degeaba a încercat biata mea mamă să apeleze la bunul simț al surorii sale stabilită în Danemarca, mătușa mea nu s-a comportat decât în mod odios față de mama și față de mine și de sora mea, deși de față cu bunica pozează în cel maai blând și înțelegător mielușel. Așadar, ea intenționa să ne lase pe mine și pe sora mea cu bunica pe cap până în ianuarie când desigur că nimic nu s-ar fi putut rezolva în 5 zile, cât ar fi durat concediul lor. Mi-e imposibil să înțeleg până și în clipa de față ce au crezut acești oameni că aveamm să cerem de la ei. Oare bani ca săă ne cumpărăm casă sau să o renovăm pe a noastră de la țară? Oare au crezut că aveam să le cerem să se întoarcă în țară pentru a prelua sarcina de a îngriji de bunica, sarcină care a picat, temporar, în răspunderea surorii mele căci mama nu poate să aibă grijă nici de ea însăși, cum muncește ea de la 5 dimineața până la 7 seara, 7 zile din 7. Nici acum nu știu, însă timp de 8 luni au refuzat cu vehemență să stea la discuții cu noi, în timp ce bunica ne spunea: ”Hai, ce? Vă deranjează?” ori de câte ori o rugam să înceteze cu poluarea fonică ce , pe mine una, m-a dezechilibrat maxim din punct de vedere al sistemului nervos. Ori asta și numai asta fusese doleanța mea în legătură cu rudele din străinătate. Încerc să îți explic, ursitule, că noi am tot încercat să apelăm la bunul-simț al bunicii, dar în zadar căci cu noi n-a vrut să discute. În schimb de mătușa mea și de vărul meu ascultă orbește! Bunica mea nu este nici cretină, nici foarte bolnavă, nici picată în mintea copiilor, cum li se întâmplă multor vârstnici pentru a-și putea justifica refuzul de a trăi în echilibru și armonie cu noi, însă este, de departe, cea mai mândră persoană pe care am cunoscut-o în viața mea, fiind și singura care mă face să mă simt ca și cum handicapul meu este unul mental, nu fizic. Timp de luni și luni am tot așteptat să aud pe unul din ei spunându-mi : ”Cu ce te putem ajuta, Cătălina?” că sigur ar fi fost surprinși de răspunsul meu! Nici măcar nu au încercat. De exemplu, când a deschis sora mea radioul ultima oară pe Antena Satelor , în urmă cu vreo lună, și am auzit zgomotul acela de țambal, mi s-a făcut atât de rău, simțind cu toată sinceritatea că aveam să fac o cădere nervoasă. Am ieșit pe hol, închizând toate ușile după mine ca să opresc acel zgomot infernal din a-mi mai pătrunde prin urechi la creier și numai după ce m-am oprit din plâns, vreo 90 de minute mai târziu, m-am simțit răăcorită. În tot acest răstimp am stat pe hol, făcând curat în dulap, căci în alt colțișor din casă nu aveam unde să mă retrag ca să îmi ling rănile. Pot jura cu deplină convingere că zgomotul amplificat sub forma poluării fonice este unul din cei mai agresivi factori de stres. Efectiv, din cauza zgomotului, oricât de subtil ar fi acesta, ajungi să turbezi!!!

Așadar, rudele noastre din Danemarca au venit încoace în septembrie și, cum era de așteptat, a ieșit un scandal monstru când au trecut în vizită. Eram atât de nervoasă încât tremuram ca apucată de streche și, auzindu-l pe vărul meu spunând lucruri de genul: ”Hai! Nu v-ați gândit la nicio soluție ca să nu vă mai certați degeaba?” sau ”Să vă fiee clar că voi n-aveți să pupați nimic din moștenire câtă vreme e mamaia în viață!” am simțit că mi se umple paharul de toleranță la nesimțire, motiv pentru care m-am ridicat de la locul meu, retrăgându-mă în cealaltă cameră ca să nu mai aud imputările și jignirile pe care mătușa, vărul și bunica le aduceau față de mama. Nu pot să reproduc în scris ce absurdități ni s-au reproșat în acea zi căci sufletul meu mi-a indicat să îl pun pe acesta în scris pentru ca dezgustul pe care îl simt să nu fie chiar atât de pronunțat în frazeologia mea căci sunt complet conștientă de faptul că pot ucide pe cineva prin cuvinte. În plus, nu de puține ori sufletul meu mi-a impus cu multă insistență necesitatea de a face haz de necazul meu, amintindu-mi că fac din bunică-mea o babă cloanță cotoroanță aidoma Mumelor Pădurii din poveștile cu balauri și zgripțuroaice. Ei, chiar o babă cloanță nu aș numi-o, dar după tiparul său de comportament, zău dacă nu îmi dă serioase motive să cred că a fost bulibașă în viața sa anterioară! Și, mai mult decât atât, nu ignor cerința indicată de sufletul meu care m-a însărcinat să fac caracterizarea acestor personaje implicate în firul narativ al poveștii vieții mele într-un mod cât mai corect și obiectiv, evitând, prin urmare, să trec aceste evenimente prin filtrul resentimentelor mele, transformând rudele mele în niște caricaturi demne de tot disprețul. Strașnic, nu glumă, să faci haz de necaz, fără să îți bați joc! Și unde mai pui, cu inimă ușoară!

Așadar, ascultând scandalul din dormitor, o puteam auzi pe biata mea mamă ( tata nu era acasă atunci, iar dacă ar fi fost, sigur ar fi leșinat iarăși, în timp ce sora mea se zbătea să joace rolul de intermediar diplomatic ), iar strigătele ei de disperare mă umpleau de repulsie, ca și cum nu făcea decât să țipe la pereții de ciment. Continuam să tremur toată și tot ce doream în acele clipe era să vină cineva de undeva ca să îl gonească pe vărul meu din casă fiindcă nesimțirea lui era crasă de-a binelea, jignindu-mi și umilindu-mi mama cum avea el chef, iar asta în casa ei, în timp ce bunica, pe deplin satisfăcută, ca și cum era mulțumită că îi venea cineva de hac mamei, punând-o în sfârșit la punct, urmărea acest spectacol din canapeaua ei de care nu se mai dezlipește nici dacă încerci să o ridici cu macaraua. Vărul meu e un golan sadea care nu reușește să impresioneze decât babe decreptite cu realizările lui pentru care bunica îi aduce tot atâta prețuire câtă îi aduci unui erou. . Dacă ai putea înțelege, ursitule, cât a putut să mă chinuiască vărul meu în copilărie, chestiune de la care mi s-au tras multe, multe din probleme pe care nu le voi mai elabora aici , n-ai mai sta pe gânduri și ai veni să mă îmbrățișezi și ca să mă dezmierzi căci abia-abia îmi pot liniști fluctuațiile bătăilor inimii de când dezgrop acest ultim demon înrădăcinat în subconștientul meu, semn că amintirea acelor lucruri de atunci, deși refulată, este încă vie în inconștientul meu. Atât trebuie să știi. Dacă străinul care m-a molestat la 8 ani în scara blocului mi-a dezechilibrat dezvoltarea firească în copilărie, vărul meu a fost cel care, după aceea, a pus cireașa pe tort. Sau mai bine spus, a pus sarea pe rană. Nimeni nu a văzut vreodată nimic din toate câte mi le făcea. Vreau să zic din acele lucruri pe care mi le făcea în ascuns. Și nu au crezut nimic nici după ce au forțat încheietoarea de la jurnalul meu,, citindu-l fără voia mea, căci țineam totul în secret, în interiorul meu, sub lacăt. Nici părinții mei nu m-au crezut și cu atât mai puțin m-a crezut bunica mea că vărul meu mă chinuia ceva mai mult decât vedeau ei la lumina zilei. Și, de aceea, m-a mustrat cu asprime, cerându-mi să nu mai scriu minciuni despre vărul meu care era (și încă mai este, 25 de ani mai târziu) preferatul ei. Nu am nevoie de nicio ședință cu niciun psihoterapeut ca să cunosc crudul adevăr că acest episod a avut o greutate semnificativă în relația mea ulterioară cu părinții mei. făcându-mă să îmi pierd complet încrederea în ei. Dacă nu crezuseră în confesiunile din jurnalul meu unde este perfect cunoscut faptul că ești cel mai sincer, deci incapabil de a scorni și inventa, atunci cum aveau ei să mă creadă dacă le-aș fi mărturisit una-alta pe viu grai când îți vine atât de lesne să te pierzi cu firea când ești pus în fața faptului împlinit? Câțiva ani mai târziu, tata a observat că ceva dubios se petrecea între mine și vărul meu și, cu puțin efort, l-a alungat de pe lângă mine, punând capăt supliciului. A fost, însă, puțin cam târziu când răul fusese deja făcut.

Ce ți s-o fi cășunat, măi, Cătălina?
Să-ți torni singură în cap cenușă,
N-au să-ți zică ei că ai uitat să iei de la nebuni bulina
Știind că ți-ai dat rudele afar„ pe ușă?

Ce te apuci acum să dezgropi morții?
Când nu-i loc de tine pe o margine de aducere-aminte,
Nu-i de-ajuns că i-ai pus să stea în frig în fața porții?
Ce rost există în a reda trecutul în cuvinte?

Nu au crezut în el nici când le fu în fața ochilor,
Cum el râvnea cumplit la merele ascunse-n bluză,
E totul dus de-atunci pe apa sâmbetelor,
Cui îi mai trebuie, deci, acum cuvânt de scuză?

N-au să-ți zică ei să nu mai pui la suflet
Din aste lucruri fără de folos?
Dar ce știu ei când sufletu„-mi se zbate-n cuget
În vântul anilor de atunci, rece și tăios?

Dar de venit nu venea nimeni ca să ne apere în acea seară din septembrie, iar dezgustul meu sporea cu orice clipă care se scurgea. M-am încurajat îndelung, motivându-mă și îmbărbătându-mă, reamintindu-mi mereu că nu mai eram în pielea copilandrei pe care vărul acesta a chinuit-o și torturat-o pe perioada întregii copilării, că el nu mai avea nicio putere asupra mea, etc. Nu mai puteam înghiți ofensa. Îmi jignea mama în fel și chip, îndeobște subliniindu-și credința și judecata că părinții mei sunt niște ratați și niște neisprăviți fiindcă nu sunt nici acum proprietari de cutie de chibrituri la bloc după 25 de ani de la pierderea vechii locuințe, în vreme ce eu și sora mea nu i-am reproșat niciodată nimic mătușii noastre, iubind-o și prețuind-o ca pe o a doua mamă. Și, dacă vrei să știi, nici acum nu îi reproșăm idioțenii ale trecutului, cu excepția acestui execrabil comportament din acest an vis-a-vis de asumarea unei răspunderi față de bunica. Așa că am decis să mă duc în mijlocul scandalului spre a-i pune punct. Ei se certau între ei ca într-un dialog al surzilor în care părerea niciunuia nu se intersecta nici măcar într-o variabilă cu părerea altuia, fiecare găsindu-se în posesia adevărului absolut în iluzia lor că doar ei au dreptate, când am intrat pe ușă, urlând din toți rărunchii și acoperind toate vocile. Vărul meu continua să vorbească ca și cum intrarea mea era un fel de chestiune ridicolă, ca atunci când pici ca musca în lapte în mijlocul unui eveniment în care tu nu ai ce căuta fiindcă acolo discută numai oameni mari. Așa că am urlat din nou, acoperindu-i și lui vocea. Maai târziu, sora mea mi-a mărturisit că urletul meu a speriat-o incredibil de tare. Nu neg că aproape că am sunat demonic. Firește, nu eramm posedată de niciun drac, nu era decât vocea disperării. Trebuie că îți amintești de făptura minionă care am fost până ne-am pierdut din vedere în jurul vârstei de 20 de ani. Pune acum vreo 12 kg de jur-împrejurul taliei mele, din cap până în picioare, ca să îți poți imagina că, în ciuda aspectului meu atât de infantil, am acoperit cu strigătul meu 5 alte voci care se certau între ele. Nici nu îmi amintesc ce am urlat mai întâi, dar cert este că am sfârșit prin a-i da pe vărul meu și pe mătușa mea afară din casă, strigând după ei: ”Nu îmi este frică de tine! Rușine să vă fie!”, cu toate că invitația mea de a fi lăsați în pace o includea pe listă și pe bunica, dar ea nu a vrut să plece. Au plecat și duși au fost. Trecând iarăși în vizită pentru ca bunica să își cunoască strănepoata, nu au mai poftit să urce la noi, stând în parcare în fața blocului sau cine mai știe pe unde, atât de mizerabil și de execrabil le-a fost comportamentul, justificându-se că îi dădusem afară din casă. Nu au văzut că eu, efectiv, am clacat, nu au văzut că eram deznădăjduită. Sau poate că au văzut, dar au ridicat nepăsători din umeri? Bunica nu mi-a mai adresat niciun cuvâânt timp de o săptămână după aceea, iar cu celelalte rude nu am mai vorbit deloc de atunci. De aceea nici acum nu îmi vine să cred văzând că nu au înțeles prin ce trecem!

Am întrebat Ființa interioară divină dacă urletul meu a venit din demonul mâniei, gestul de a-mi alunga neamurile care ne agresau verbal după bunul lor plac fiind pedepsibil de Marea Lege din acest motiv, iar răspunsul Tatălui Ceresc a fost:
Nu, fiindcă nu a venit din răutate, ci din disperare. Mila să nu o mai cauți la ei, ci la Mine.

Și cum să nu fi fost disperată când știam că rudele noastre nu aveau să ofere niciun sprijin căci a ne trimite o sută de euro pe lună pentru îngrijirea ei nu soluționează în niciun fel atitudinea bunicii față de nevoile noastre legate de somn și liniște. Eram disperată, îngrozită și pierdută fiindcă știam că ei aveau să se întoarcă bine-mersi la treburile lor, în vreme ce bunica ar fi continuat să nu coopereze deloc cu noi. Și nu ar fi început să coopereze deloc dacă nu ar fi fost cu criza și problemele de inimă ale tatălui meu. Ursitule, trebuie să încerci să îți imaginezi și această scenă prin care am trecut, în care m-am simțit atât de disperată și de pierdută, închisă între patru pereți cu bunica de dimineață până a doua zi dimineață, 7 zile din 7 ca să înțelegi de ce sistemul meu nervos ar fi cedat într-un al doilea accident cerebral din cauza mâniei și frustrării. Dar o modificare s-a produs de atunci fiindcă nu își mai trântește papucii toată ziua și nu mă mai chinuiește cu tot atât de mult avânt ca la început, deși tare mă îndoiesc ca ea să fi înțeles măcar înrucâtva nevoia mea acută de liniște și odihnă atât de necesare în procesul de recuperare după un atac cerebral, cu toate că au trecut 7 ani de atunci. De câteva ori mi-a indicat că, după părerea ei, dorm cam mult și că bine ar fi fost să fi încercat să mă trezesc la 5 sau 6 dimineața ca să fac numai ea știe ce în condițiile scârnave în care mă găsesc, nevăzând și toate celelalte. Acum ea stă de vorbă cu mătușa și strănepoata la telefon, iar ipocrizia, minciunile și ascunzișurile care descriu relația dintre ei sunt elemente greu de înghițit, motiv pentru care nu am mustrări de conștiință că am fost scoasă din mediul lor plin de toxicitate și de prefăcătorie, fiindu-mi cu mult mai bine în lumea mea decât forțându-mă într-a lor. Vorbesc aici despre aceleași lucruri pe care l-am făcut față de familia mea, minciuna, ipocrizia și ascunzișurile, teatrul și jocul actoricesc pe care le-am manipulat, îmi ziceam eu, ca să îi scutesc pe părinții mei de suferințe, ori drumul către infern e pavat cu scuza bunelor intenții, iar pentru toate astea Marea Lege m-a servit cu un atac cerebral ca să mă învăț minte în legătură cu una din poruncile Decalogului care sună în felul următor: ”Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie ție bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ți-l va da . (Ieșirea, 20:12 )” Cum ne facem noi, fiii, buni de plată, dar părinții și bunicii?

Vai de noi că mare ți-e păcatul, bre, mamaie,
Cum ne aduci aminte că ne-ai scăldat pe toți în copaie
Și cum nu ne-ai lăsat să fumăm făcuți poștă Carpații,
Dar ai uitat să ne înveți să ne iubim ca frații.

Dar karma e karma și când ai de plătit la Marea Lege, plătești și cu asta basta. Și, fiind vorba de karma, și neamurile noastre au fost lovite în plin de Marea Lege imediat după aceea, dovedind că la Tribunalul Cosmiv nu există favoritisme sau nepotisme, cum există în sânul unei familii cu mulți membri. Să fie o simplă întâmplare faptul că ruda noastră să fi început să își suspecteze boala la atât de scurt timp după ce ni s-au întâmplat evenimentele neplăcute din ianuarie, alegând să nu sufle nimănui un cuvânt despre acest lucru? Dacă e justificabil sau nu comportamentul mătușii mele din acest an vis-a-vis de mama ei, fiindcă despre ea este vorba, nu știu să zic, dar diagnosticul fatal l-a primit la numai câteva zile după cearta descrisă mai sus, ori nici asta nu poate fi o simplă coincidență. Încercând să negociez karma rudei mele, punând o vorbă bună pentru ea în fața Marii Legi, m-am lovit de un zid în Ceruri. Negocieri se pot întreprinde în numele acelora care încă mai au în ei, măcar într-o mică măsură, disponibilitate de a coopera cu Legea Tatălui, dând semne vizibile de căință, însă afirmația mea nu este în niciun caz una cu caracter general-valabil căci nu te oprește nimeni să negociezi cu Domnii Karmei în numele copilului tău bolnav de leucemie sau de autism, etc, ori ei, copiii, nu au de unde ști unde au greșit ca să se căiască. Cine să își amintească legea eternei reîntoarceri și legea cauzei și a efectului ca să ne căim de mici când nu ne sunt predate la școală? . Din acest motiv, nici negocierile purtate în numele tatălui meu nu au izbândit, el mai mult decât oricine altcineva refuzând să aibă de-a face cu chestiuni superstițioase de acest soi. El este cel care, dintre ai noștri, va suferi o operație pe inimă săptămâna viitoare. Iar bunica, tronând din jilțul său împietrit, habar nu are de nimic din câte se petrec în jurul ei. Habar nu are că ambele ei fiice, nu numai mama, se fac vinovate de delicte pedepsibile de către Marea Lege, altfel cum se explică faptul că întregul neam care a ieșit din ea să fi fost lovit atât de dur în același timp? Cine să mai râdă, oare, în casa lor în noile condiții în care se află? Dar la noi cine a mai râs de aproape un an? Și cum să fiu eu pionierul care să încerce să facă haz de necaz? Dar trebuie că pot fiindcă știu că mila Justiției Divine e infinită.

Cum mă văd că încep să fierb în clocot,
Apoi dată-n sare și piper ca să prind gust,
Îmi intră-n sânge un chef de a izbucni în diabolic hohot
Că bucătarul a uitat să mă stropească din belșug cu vin și must.

Ca să mă facă bună de mâncat de necuratul
Căci a lui sunt, acum că ne luăm la întrecere cu moartea.
Cum să fac în timp real să îmi spăl păcatul
Când n-am s-apuc până la apus să-mi termin cartea?

Căci pe cartea asta îmi joc eu tot norocul,
Iar ea nu-i de milioane, despre regi sau împărați.
Cum să îndur clipa până mi s-o împlini sorocul
Când iartă-mă, Tată Ceresc, că m-am înhăitat în viață cu o bandă de pirați?

Cum am spus în aceste câteva pagini, ursitule, așa mi-am petrecut vara și toamna, bălăcindu-mă în ape tulburi, scindată între drama de familie și datoria pe care o am față de umanitate fiindcă am credința că povestirile mele pot inspira și ajuta pe câțiva. N-am uitat că, în ultima scrisoare, ți-am vorbit despre cum sufletul meu mi-a subliniat accentuat ideea că toată munca mea de până acum ar fi fost zadarnică, evenimentele din ultimul an presând în corpul eteric cu brutalitate, dând naștere la tot felul de complicații nocive și toxice de tip egoic și energetic. Toate acestea nu sunt simple vorbe în vânt căci am trăit în conștiința mea șși în sufletul meu întregul adevăr al afirmațiilor mele, atât de uluitor și de folositor este să creezi puntea de legătură cu universul interior unde astfel de afirmații pot fi investigate și experimentate, fără a uita să te aliezi cu Puterile Celeste care să te însoțească pe drum.

Următoarea experiență onirică s-a petrecut în dimineața zilei de luni, 13 iulie, cu mult timp înainte să transformăm toată drama de familie într-o întrecere pe viață și pe moarte, literalmente, în care să ne dovedim care din noi e mai vrednic de milă în ochii celorlalți competitori. Nu vorbesc despre situația rudelor mele cu totală lipsă de considerație și de înțelegere întrucât bruma de înțelepciune de care dispun îmi permite să văd foarte bine cât de complicat, de trist și de șocant trebuie să li se fi transformat universul, dar cum întrevăd că am, într-un fel, de ales între suferința mamei și suferința mătușii mele, e firesc să o aleg pe mama căci și ea, biata de ea, de-abia se mai ține de u fir de ață în timp ce noi toți ceilalți continuăm să îi aruncăm în cârcă toate deșeurile noastre împuțite, netrebnice și cretine, începpând de la tata și continuând cu mine, cu sora mea, cu bunica și sfârșind cu mătușa. De aceea, nu am să permit nimănui să îmi acuze mama de lipsă de înțelegere și de considerație față de prezenta situație a surorii sale fiindcă să mă scuzați, dar de ea nu îi pasă nimănui? Nimănui nu îi este milă și de ea? Pe ea nu o iartă nimeni? Adevăr îți spun, ursitule, că mama este cea mai puternică dintre noi deoarece e singura care nu a clacat precum am făcut noi, dar până când are să mai reziste, mă întreb oare, când mie mi s-a dovedit în chip foarte limpede că a fost necesară o singură picătură de benzină turnată pe spuza de mânie cu cele patru componente ale sale, anume frica, vina, frustrarea și îndoiala cu care m-am însoțit în această viață ca să explodez ireversibil ca o bombă cu ceas? Dacă tot nu mă crezi, atunci să faci bine să citești mai departe ca să te convingi că adevărul gol-goluț este că numai Tatăl Ceresc a cunoscut din timp că nu aveam să rezist presiunii relaționate cu evenimentele din acest an.

În acea dimineață de luni, 13 iulie, eram iarăși dominată de eul desfrâului, căutând, prin intermediul acestuia, să găsesc plăcerea simțurilor într-o fantezie pe care am încercat să o proiectez într-o manieră cât mai puțin periculoasă și dăunătoare, nădăjduind că aveam să fiu lăsată în pace de către Lucifer ca să îmi satisfac nevoile specifice acestui eu atât de capabil de a proiecta cele mai sinistre și perverse scenarii erotice. Păcatul e, însă, tot păcat, indiferent de gradul său de manifestare, iar desfrâul e tot desfrâu, cu toată iluzia și minciuna calității proiectată de minte. Ori, cum desfrâul e cel mai pronunțat defect de caracter al meu, pe lângă mândrie, prin intermediul lui ajung cel mai repede în infernul personal cu care păcatul de a fi desfrânat este conectat în baza afinităților. Cu adevărat îți spun că, de o bună bucată de timp, acest ego nu își mai poate proiecta păcatele în spațiul astral fără nu a fi urmat de o coborâre inevitabilă în infern. Și, cu toate acestea, tot nu reușesc să îmi îmblânzesc firea îndrăcită fiincă știu, fără urmă de îndoială, că mintea nu poate corecta mintea. Doar Divinitatea, exterioară minții, o poate face.

În fine, n-au durat nici măcar câteva clipe scenele destrăbălate că iată că eul desfrâului în care conștiința mea era îmbuteliată, adică ținută captivă, prizonieră ca într-o închisoare a fost târât de curenți de energie în jos și atras către infern. Vorbesc despre același loc descris de atâtea ori în care conștiința mea trăiește aievea, în mod foarte pronunțat și accentuat, reversul nefast al păcatelor.

Lupta corp la corp cu aceste spurcăciuni mentale și energetice nu are ca scop decât să educe voința conștiinței să nu se resemneze, să nu abandoneze efortul și munca, retrăgându-se de pe drumul de eliberare, cam în felul acelor bravi luptători și eroi care, într-un război, se luptă pe viață și pe moarte cu zeci sau sute de adversari dintr-un fel de principiu, de credință că a lor este cauza cea dreaptă, deși cunosc din timp crudul adevăr că încercarea lor nu are sorți de izbândă fiindcă, altfel, luptând fără de niciun aliat divin, totul este inutil. Am ajuns de zeci de ori în infernul particular și nu am izbândit niciun succes de una singură până acum căci cu mintea nu poți înfrunta mizeria subconștientului. Altcineva se luptă acolo, dar despre succesele acestui altcineva voi scrie cu altă ocazie. Dar să îți fie clar că alianța asta despre care vorbesc nu semnifică încheierea vreunui contract fistichiu la care numai câțiva au acces, ci semnifică pura, simpla, vechea și sincera rugăciune. Eu n-am făcut decât să mă rog ca să fiu ajutată, atâta tot.

Eram, literalmente, ruptă în bucăți de energiile propriului ego când, deodată, am fost scoasă din acea scenă de o terță forță și lăsată din zbor pe podeaua unei încăperi. M-am ridicat în picioare ca să mă uit în jur, scuturându-mă de amintirea luptei din care fusesem scoasă. Eram în tinda din casa bunicii, aceea care produce atâta pagubă în corpul meu de energie, emoțional și mental, cu voia sau fără voia ei că nici acum nu am înțeles dacă face intenționat sau nu unele lucruri care mă chinuiesc, obosesc și sleiesc de chef, voință și energie. În orice caz, recunoscând locul, m-am putut destinde într-o oarecare măsură, remarcând, în plus, că toxicitatea aceea sufocantă și dezacordată care îmi dezechilibrează psihicul, orientându-l spre negativ, specifică infernului particular nu se mai simțea de niciun fel în noul loc în care mă găseam, cu toate că tinda se găsea tot în penumbră și parcă plutind în aer, ca și cum nu avea stabilitate pe orizontală pe sol, părând să fie, mai degrabă, proiectată sub forma unei capsule cu peretele din față de sticlă prin care am privit ca să văd umbre, ceață și obscuritate, toate atât de bine-cunoscute mie. Apoi m-am uitat iarăși în jur și, sstând pe un scaun într-un ungher în umbră, l-am recunoscut pe Lucifer. Nu eram surprinsă să îl revăd și cu atât mai puțin eram surprinsă să intuiesc că el fusese forța cosmică ce mă scosese din scena anterioară cu numai câteva clipe înainte, însă eram complet surprinsă să aud că în tindă se auzea o melodie cunoscută mie cu versuri cu mult subînțeles care îmi plac foarte mult și pe care le voi adăuga la sfârșitul scrisorii mele.
– Te-ai retras aici, în măruntaiele infernului, ca să îi asculți pe Gabriel și pe Dresden? l-am întrebat pe Lucifer într-o doară, neputându-mi explica motivul pentru care îl găseam stând pitit în acest nou context oniric, după ce mă scosese din tenebre și ascultând taman acea melodie dintre toate posibile.
– Da, aici stau acum, îmi spuse el, continuând să mă privească din umbră.

Continuam să ascult melodia bine-cunoscută care numai ce îmi spunea ”how I long to save you” când privirea mi-a fost atrasă către dreapta unde am zărit-o stând întinsă pe patul din tindă pe mătușa mea, sora mamei, cea care nu își asumă nicio răspundere pentru bunica, dar având fățărnicia de a o judeca pe mama pentru tot felul de delicte, reale sau închipuite. Ea era îmbrăcată cu aceleași pijamale pe care Lucifer le poartă în visele mele de la începutul anului, cu toate că sub această formă s-a mai manifestat de vreo 15 ori în ultimii 4 ani, fără să îi cunosc identitatea, lucruri despre care am scris deja. Ea nu a scos niciun cuvânt și părea statică, hologramată, ca și cum era proiectată intenționat în interiorul visului cu un scop precis, dar străin mie. Tare straniu mi s-a părut de la bun început acest detaliu legat de vestimentația adoptată de către Luciferul particular în visele mele și numai din cauza bolii mătușii mele intuiesc că există o legătură între toate aceste lucruri, dar pe care încă nu o înțeleg ca să o pot explica.

Atunci Lucifer s-a ridicat de pe scaunul său și s-a apropiat de mine, cuprinzându-mă cu brațele de jur-împrejur, fără a mă atinge. Vreau să spun prin asta că nu mă îmbrățișa, ci mă cuprindea între brațele sale ca într-un cerc. Numai bine ce făcuse acest pas căci, văzându-o pe mătușa mea la o aruncătură de braț de mine, am început să fierb de furie pe dinăuntru, rupând lanțurile liniștii și echilibrului din interiorul capsulei. Toată ranchiuna, toată frustrarea și toate resentimentele le-am simțit inundându-mi mintea și inima, dar, până să apuc să spun sau să fac ceva în privința ei, Lucifer mă cuprinse în brațele sale.

Și, atunci, s-a petrecut cel mai incredibil fenomen pe care l-am trăit până acum în spațiul astral, cu toate că nu a fost chiar întâia dată când am experimentat o astfel de disociere de ego, deși a fost de departe cel mai intens episod. Îndată ce Lucifer m-a cuprins în strânsoarea sa, o forță sinistră s-a apropiat de noi din spațiul exterior capsulei aflat în penumbră, lovindu-ne din plin. Vorbesc foarte serios și jur că spun purul și autenticul adevăr că nu am trăit niciodată în viața mea până în clipa de față ceva mai real și mai aievea decât bufnitura acelei forțe în pereții capsulei noastre, ca și cum o duzină de brațe de creaturi deosebit de puternice, precum orcii sau chiar bărbați foarte, foarte vânjoși izbeau în ei cu trunchiul unui copac, transformat în acel tip de berbece folosit în epoci trecute ca să dărâme ziduri de cetăți. Niciodată nu am să pot uita cum ne-am clătinat amândoi, pierzându-ne pentru câteva clipe centrul de gravitație, recăpătându-ne după aceea echilibrul, pentru ca eu să exclam cu un strigăt, cuprinsă de uimire și de șoc:
– Oh, Dear God!
– Da, eu aici sunt, jos, iar fericirea este pe buzele tale, spuse Lucifer, continuând să mă cuprindă între brațele sale.

Ce fusesem eu dacă nu o acumulare energetică în spațiu, posedând o vibrație particulară și ce fusese entitatea ce ne lovise dacă nu o acumulare energetică secundară în spațiu, dar posedând o încărcătură magnetică mai puternică, deci puncte de energie care s-au atras? Cred că atunci am avut pentru prima oară conștiința faptului că sunt un punct matematic, o variabilă care posedă proprietăți (caracteristici, valori) și care trăiește într-un spațiu quantic.

Și cum nu? Cum să nu fiu fericită eu, un biet punctuleț energetic abia pâlpâind în cosmos, dar grozav de curios când, în sfârșit, după atâtea îndelungi așteptări, mă găseam în deplină siguranță în interiorul unui scut protector care îmi oferea luxul de a călători în infern pentru a-l cerceta, verifica și explora, fără să mai fie necesar să trăiesc toată drama aceea scârboasă despre care am tot vorbit? Tu poți înțelege oare, ursitule, cât de dezgustătoare și de tulburătoare este vibrația egoului? Dar poți încerca să îți imaginezi cât de sinistră și de mizerabilă este frecvența infernului propriu-zis în care egoul se scufundă în baza legilor cosmice? De aceea, Bunule Dumnezeu, cât de fericită eram! Și cât de uluită și de șocată eram, cunoscând prea bine că fusesem la un pas de a fi cutremurată din temelii! E lesne de ghicit că acea capsulă era o metaforă pentru centrul meu de gravitație și pentru centrul meu permanent de conștiință pe care forța secundară exterioară acestui centru l-ar fi dezechilibrat. Mai încape îndoială că strânsoarea lui acționase ca un scut împotriva demonului care ne atacase? Sau mai încape îndoială că acea forță sinistră care ne lovise era chiar eul mâniei, care dormitase latent în psihicul meu până a începe toată drama de familie, când s-a reactivat? Mă poți crede pe cuvânt că această entitate egoică încărcată de mânie își are rădăcini adânci taman în copila chinuită și torturată în copilărie de către vărul său fiindcă în acea etapă de dezvoltare de atunci m-am polarizat negativ la capitolul agresivitate? Ori acel copil chinuit nu a dispărut în anii ce au urmat, ci doar s-a îngropat în subconștient. Ți se conturează în imaginație, ursitule, scena aceasta pe care o descriu ca să poți înțelege, măcar puțin, cât de ridicat a putut să fie voltajul acestui eu plin de mânie căci, în fond, eurile și demonii despre care scriu sunt îndeobște alcătuiri mentale și energetice. Poți, prin urmare, să întrevezi cum voltajul acestui eu mi-ar fi putut scurtcircuita sistemul nervos, atâta vreme cât compusul energetic al mâniei ar fi continuat să trăiască în chimia corpului meu și în alcătuirea psihicului meu? Desigur, încă am mânie de aici până la capătul lumii, dar cu deplină sinceritate îți povestesc că, de nu îmi era eliberată energia luciferică din timp în microcosmosul interior ca să îmi servească drept ghidare și pavăză și ca să îmi confere stabilitate capsulei/centrului de gravitație,, mânia ar fi sabotat, fără urmă de îndoială, tot efortul meu sufletesc de până acum. Și doar Tatăl a prevăzut toate acestea. Mai încape îndoială că sunt trecută prin cea mai teribilă încercare, anume aceea a iertării? ”Și iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” Altfel, de ce Luciferul particular adoptă această vestimentație atât de caraghioasă dacă nu pentru a-mi reaminti pactul pe care mi l-a propus: ”Iartă-i pe cei despre care crezi că te-au chinuit și torturat căci, în comparație cu ce îți voi face eu, ei sunt un nimic, deci nu mai există rost în a le mai purta pică.” Atâta doar că eu habar nu am avut că port înăuntrul meu atâta mânie și agresivitate. Habar nu am avut că lucrurile acelea de atunci, din copilărie, au avut acest gen de impact în entitatea mea psihologică.

Iartă-mă, Tată Ceresc, căci n-am știut
Să cuget la fapte făcute în trecut
În lumina zilei senină
Cu inima infinit de iubire plină.

Și cu un dram de înțelepciune
Ca să fac din rele bune
Și din cele neiertate
Să le șterg pe rând pe toate.

Episodul de mai sus a avut numeroase replici pe tot parcursul verii, confruntarea cu acest copil chinuit și mânios care am fost repetându-se de câteva ori după aceea. Le voi trece în scris cu altă ocazie, dacă n-am să uit!

”Oh, grozav! Ce haz de necaz să mai faci acum când vorbim despre boli mortale, operații, și testamente? Superb! Sublim! Tot mie și surorii mele ne va reveni sarcina de a vă căuta sufletele adormite și pierdute în Limb îndată ce n-aveți să mai fiți în ființă! Și tot pe noi ne faceți dușșmănoși!”, mi-am zis în sinea mea, posomorâtă și posacă, mustind de necaz. Și, înțelegând cumplita răspundere pe care o ai când unoști oleacă din adevărul despre viață și moarte și despre lumea de dincolo unde morții nu știu că sunt morți, în noaptea zilei în care ruda noastră ne-a comunicat veștile despre boala sa, am întreprins o încercare semi-reușită de proiecție astrală în timpul căreia am călătorit la casa veche a bunicii, angajându-mă să stau de veghe, în prima tură, până ce și sora mea va învăța să se dedubleze astral, eliberându-se de trupul fizic în mod conștient, pregătindu-mă de acum pentru cazul în care, după ce n-au să mai fie, sufletele rudelor noastre să nu bântuie vechea locuință de care inevitabil vor fi atrase din cauza atașamentului puternic față de locurile în care au trăit. Căci degeaba, degeaba, degeaba le-am vorbit și tot vorbit rudelor mele despre karma și despre asumarea răspunderii pentru delictele comise în trecut. Toți vrem milă și iertare pe degeaba!

***********

You lost the soul
You’re out of control
Your demon siding with you
No sense to your vice
In plastic you hide
I tried and I failed to teach you

Like a flower I want to be
The sun that you grow to
I long to change you

Open your mind
The loss you don’t find
The strength designed to reach you
Destruction finds
The weak and the blind
It tears you up and it eats you

Like a flower I want to be
The sun that you grow to
Dangerous power between you and me
How I long to change you

Failure comes as passion goes
Too much time has slipped away
All I see anymore is history

Like a flower I want to be
The sun that you grow to
I long to change you

Like a flower I want to be
The one that you grow to

Like a flower I want to be
The one that you grow to
Dangerous power between you and me
How I long to save you

Bibliografie:
”Revoluția dialecticii” – Maestrul Samael Aun Weor
”Cei trei munți” – Maestrul Samael Aun Weor
”Da, există infern, da, există diavol, dă, există karma” – Maestrul Samael Aun Weor

aug. 102020
 

<>

Luni, 10 August 2020

Ursitule,

Acum agentul în portocaliu și-a dezvăluit implicarea din umbră în povestea noastră de iubire în care și-a vârât coada ca să ne testeze castitatea. Nu degeaba îl percep câteodată ca fiind sadic, deși este o prezență divină. Sadic îl percep ddin perspectiva naturii mele egoice, în care lovește fără pic de milă, în timp ce din perspectiva sufletului îi văd ”utilitatea”, ca să zic așa. De exemplu, într-una dint aceste dimineți de la începutul lui iunie, dormind profund, ți-am simțit prezența pe lângă mine. M-ai tras de mâini și de picioare, m-ai împins de la spate și mi-ai spus să te cuprind pe după umeri ca să ies în afara corpului. Reușind în cele din urmă să mă eliberez, am părăsit carcasa fizică și m-am abandonat brațelor tale în îmbrățișări drăgăstoase și pline de tandrețe și de gingășie. La un moment dat, sucindu-mă și învârtindu-mă nu-știu-cum, am ajuns să te țin în brațele mele, tu stând culcat cu capul în poala mea, ceea ce mi-a permis să mă joc cu degetele în barba ta și în părul tău. După un timp de dulce bucurie în prezența ta, m-am simțit cuprinsă de după mijloc de niște brațe și smulsă din acest context oniric mirific de o putere nevăzută. Am tpătruns printr-un fel de tunel, crezând că avea să mă ducă înapoi în corpul fizic . Dar nu a fost deloc așa, aterizând chiar în brațele acestei entități ce se găsea șezând pe un fotoliu confortabil, înconjurat de o mulțime de plante cu frunze verzi. Verdele este culoarea chackrei inimii, iar apariția culorilor portocaliu și verde în visele mele nu este coincidențială fiindcă de la bun început Divinul m-a informat că organele sexuale și inima sunt cele ce trebuie vindecate pentru ca eu să văd din nou. Văzându-mă stând în poala sa într-un cu totul alt conttext oniric, ca și cum aveam un vis într-un alt vis, aam sărit ca arsă din brațele lui, spunându-i:
– Îmi este foarte frică de tine, fiindcă eram perfect conștientă de faptul că acestei entități divine îi vine foarte ușor a crea o iluzie seductivă cu scopul de a-ți testa vigilența și virtuțile spirituale. Tu ești cel de dinainte? l-am întrebat, fiindu-mi realmente teamă că mă lăsasem păcălită, picând în ispita lui.
– Nu, nu. El este el și ți-a spus deja ce avea să îți spună. Acum să stăm și noi doi de vorbă, mi-a spus el, disociindu-se în totalitate de manifestarea ta și confirmându-ți prezența ca fiind autentică, diferită de a sa.

După aceea m-a luat de mână și m-a condus într-o călătorie onirică pe care nu o voi mai consemna deoarece, spre marele meu necaz, nu îmi mai amintesc întreaga conversație avută cu el care a fost neobișnuit de lungă. De fapt, de când și-a permanentizat prezența în structura microcosmosului meu, visele mele au devenit cu mult mai lungi, el putând să îmi întrețină cu multă ușurință luciditatea dincolo de zidul somnului. Deci nu, nu cuvintele rostite mi le amintesc, ci chinuitorul și apăsătorul sentiment resimțit în toată profunzimea egoului meu rănit de moarte că am fost păcălită, sedusă și înșelată de această prezență atât, dar atât de aptă să te folosească drept pretext, perechea mea, ca să mă testeze. Câte din frazele misterioase ale Tatălui care se află în ascuns capătă acum sens și semnificație când știu că ai avut o dublură în tot acest răstimp.

Dar oare? Mă simt eu oare atât de rănită când văd foarte bine că nu sângerez prin nicio crestătură internă sau externă acum când știu că energia luciferică s-a infiltrat ca personaj de sine stătător în această poveste cu mult, foarte mult timp în urmă, cu mult înainte de a cunoaște orice despre știința spiritului? Căci altfel de ce simt această bucurie și această recunoștință fără de margini fiindcă am primit acces ca să privesc, chiar dacă numai pe furiș, pe gaura cheii la ceea ce se numește eliberarea de mecanica Cosmosului?

Cu altă ocazie, prinzându-mi conștiința adormită într-un scenariu oniric, am căzut în ispita sa, dându-mă plăcerilor firii de tot felul, până când am început să îmi pun următoarele întrebări: ”Unde sunt acum? Ce fac aici? Și de ce fac toate aceste lucruri?” Dezmeticindu-mă din beția aceea înfiorătoare, am putut respinge scenele erotice ce se desfășurau, refuzându-le, simțindu-mă rușinată și încărcată de repulsie față de mine însămi, văzându-mi prea bine slăbiciunile și fața ascunsă și luând la cunoștință lucrurile execrabile și mizerabile pe care sunt capabilă să le fac. Apoi Lucifer s-a manifestat vizibil în timpul visului, ca și cum se aflase în preajmă în permanență ca să îmi observe comportamentul, în timp ce dirija și regiza scenele experimentului său, spunându-mi: ”Buuun! Văd că a început să îți funcționeze un pic de raționament deductiv!”

Dar frântura de luciditate nu ținu nicio clipită căci în secunda următoare eram deja iarăși adormită, prinsă într-un alt scenariu oniric menit să îmi testeze alte și alte virtuți legate de cinste, de onoare, de respectul de sine, de castitate, la finele căruia mi-a spus: ”De ce continui să greșești? Nu te-am învățat deja să nu te mai compromiți chiar pentru orișicine?”. Bunule Dumnezeu, cât de semnificative și importante au fost cuvintele sale pentru mine căci am recunoscut în ele crudul și oribilul păcat pentru care am plătit atât de scump în ultimii ani. Și Bunule Dumnezeu, cât de ușor este să cazi în tentația lui! De câte ori nu s-a desfășurat următoarea scenă: Lucifer mă prinde sub puterea sa seductivă sub o formă sau alta și, cu chiu, cu vai, mă opun forței sale de coerciție, dând din mâini și din picioare, refuzând și respingând ofertele sale pe care mi le propune ba pe față, ba subliminal și, când mă aflu aproape de finele testului său, crezând că am să izbândesc, cad în tentația sa chiar în ultimul minut, ceea ce îmi demonstrează că puterea sa este infinit de înspăimântătoare și de greu de stăpânit.

Iată, deci, că a venit ca să demistifice fenomenul manifestării sufletului tău în visele mele, confirmându-mi că tu ești aievea, un bărbat cu care am o legătură sufletească foarte strânsă. Ori Lucifer nu se va da în lături să te folosească drept pretext pentru a-mi verifica vigilența. Deja o face și o face cu atâta ”profesionalism” și măiestrie, încât nu mă mai îndoiesc deloc că scopul întregii povești dintre mine și tine, dincolo de insolita și drăgălașa răsplată pe care am primit-o ca să te pot întâlni într-un mod atât de neobișnuit, a fost pentru a-mi dezvolta, în practică, un fel de reflex vis-a-vis de energia lui, așa încât să capăt deprinderea de a-i recunoaște semnătura ca să îi pot respinge tentațiile. ”Testele mele pentru voi vor fi chiar și mai dificile deoarece legătura dintre voi nu se va rupe”, mi-a mai spus el într-un alt rând, avertizându-mă astfel asupra faptului că, deși tu ești darul cel mai de preț pe care îl primesc fiindcă prin tine și cu tine mă pot întoarce acasă, la sânul Divinității, tu ești totodată și punctul meu cel mai vulnerabil prin care mult gunoi egoic se poate infiltra în gospodăria mea. Minciună, trădare, gelozie, invidie, desfrâu, adulter, perversitate, nebunie! Să mai enumăr din afuriseniile astea dezgustătoare care fac din om neom? În limbaj modern se cheamă că ești cuprins de sentimente contradictorii atunci când te lași pradă lor, în timp ce în limba veche se spunea că iar te-au luat dracii. Vezi bine și singur că sufletul meu se trage din această veche linie a tradiției când vine vorba despre ego și demoni și câte și mai câte.

Reformulând unele paragrafe pline de zaharicale compuse în august, când am scris această scrisoare, voi parafraza în continuare pe cei mai înțelepți ca mine căci observ că fac teribila greșeală de a-mi da cu părerea, întinzându-mi plapuma mai mult decât trebuie la capitolul teorie, în ciuda bunelor mele intenții de a-ți dezvălui cine sunt, cu tot cu fețele mele ascunse și tăinuite. Și aș fi profund tulburată și dezamăgită să mă izgonești de la ușa inimii tale, văzând în mine o adulatoare de Diavol fiindcă vorbesc cu vădită simpatie despre Lucifer, dar poate oare biata mea personalitate umană trecătoare cu numele de Cătălina să se pronunțe împotriva științei sufletului, când acesta aparține evident și exclusiv de religia veche? Numește-mă arhaică, păgână, sectantă sau în vreun alt fel de apelativ de conveniență de politețe, dar nu satanistă fiindcă nu poate să fie vina mea că umanitatea prezentă a picat în uitare și în ignoranță, pierzând în întregime sensul real al forțelor cosmice primordiale, precum și legătura autentică cu acestea. Motiv pentru care voi trece la finele epistolei mele titlurile cărților care m-au ajutat tare mult, nespus de mult să cred nu numai în Tatăl și în propriul suflet, ci și în zâne, în elementali, adică în sufletele plantelor și ale animalelor, în forțele naturii, în magie, în viața ca un basm, ca și în extratereștri căci da, da, da, cred și în ei, la cât e Cosmosul acesta de infinit!

Putem și chiar trebuie să eliminăm complet toate agregatele psihice subiective tenebroase și perverse pe care le purtăm în noi; totuși, este incontestabil că niciodată nu am putea să le dizolvăm în ele însele în umbra Logosului intim.
Fără îndoială, este limpede că Lucifer este antiteza Demiurgului creator, umbra sa vie proiectată în adâncul Microcosmosului-Om.
Lucifer este Paznicul Porții și al Cheilor Sanctuarului, ca să nu le treacă decât unșii care posedă secretul lui Hermes.
Din cauză că am scris acest nume atât de detestat de urechile obișnuitului, este necesar să indicăm de asemenea că Luciferul ezoteric al doctrinei arhaice este cu totul contrariul a ceea ce teologii, dintre care celebrul des Mousseaux și marchizul de Mirville, presupun din greșeală, căci el este alegoria binelui, simbolul celui mai înalt sacrificiu (Cristosul-Lucifer al Gnosticilor) și Zeul Înțelepciunii sub nenumărate nume.
Lumină și umbră; misterioasa simbioză a Logosului solar, Unitate multiplă perfectă. INRI este Lucifer.

Maestrul Samael Aun Weor, ”Cei trei munți”, cap. 2 – ”Religia”

E straniu cum simt că de acest aspect al Ființei Divine depinde acum întâlnirea noastră în lumea materiei și din cauza aceasta, negociind asiduu cu el, i-am cerut cu multă ardoare să îmi fie permis să te iubesc din toată inima mea, din tot cugetul meu și din tot sufletul meu fiindcă nimic din toate astea nu ar mai avea pic de sens dacă scârbă și dezgust ar fi ce aș simți față de tine, motiv pentru care am fost de acord să îndeplinesc orice condiție a castității impusă ca să te pot întâlni. Iar el mi-a spus: ”Tu știi ce fel de sacrificiu îți cer? O viață trăită în castitate e un preț foarte scump ce trebuie plătit pentru ca eu să rămân pur. Și nu crezi că, în prea multa ta iubire pentru el, anumiți atomi s-ar putea activa ce te-ar putea face pe tine să îți dorești să mă descarci?” Am știut că îmi vorbea despre desacralizarea actului intim dintre femeie și bărbat când acesta este făcut greșit și din motive greșite, în timp ce acea descărcătură din frazeologia sa este o reformulare politicoasă a noțiunii de orgasm, ori în cuvintele sale misterioase legate de castitate, de sex și de orgasm constă tocmai acel secret al lui Hermes despre care amintește citatul parafrazat anterior, anume drumul alchimic despre care abundă literatura medievală, taină spirituală pe care Lucifer o păzește cu strășnicie și despre care poți citi pe larg în cărțile adăugate în bibliografie căci a trebuit să fac suficientă muncă de cercetare și de documentare pentru a găsi corpul teoretic potrivit care să îmi explice mie, mai mult decât oricui, sensurile tainice ale experiențelor mele mistice. Trebuie că știi și tu că noțiunea de castitate are două înțelesuri, primul sens fiind captat în următorul citat din doctrina gnostică, doctrină către care sufletul meu m-a orientat extrem de rapid după fericitul eveniment al trezirii sale în ianuarie 2015, chestiune despre care îmi amintesc că am scris în jurnalul de față la momentul respectiv, cu toate că în contact cu această învățătură spirituală nu am intrat decât 2 ani și jumătate mai târziu, vagabondând între diverse școli și teorii spirituale între timp.

Alchimia practică, cea adevarată, e foarte grea. Trebuie să fi pur. Trebuie să lucrezi mult cu tine. Dacă nu lucrezi cu tine și nu-ți vezi defectele nu ai ce să-i ceri Mamei Divine în alchimie să-ți dezintegreze.
Un mare Maestru a zis: „Alchimia este pentru două lucruri: ca să te apropii de Tatăl și ca să-ți omori defectele”.
Spunea, de asemenea: ”Vă place sau nu, trebuie să înțelegeți un lucru: că sexul e sacru”. Noi suntem foarte profani.”
De aici vine și ideea: studiază întâi, ca să ai o bază teoretică să înțelegi ce înseamnă drumul alchimic. Aceasta este știința prețioasă.

Dar, cum mie îmi lipsește în mare parte tocmaii această bază teoretică și cum sunt atât de profană, m-am agățat de semnificația clasică a conceptului de castitate, crezând că Lucifer îmi oferea o viață de singurătate, trăită în acel tip de călugărie atașat ideii de castitate și de puritate, ori oferta sa era întrucâtva seducătoare deoarece, la prima vedere, mă scutea de nesfârșitul șir de scârnăvii egoice enumerate mai sus relaționate cu ideea de cuplu, precum gelozia, ura, desfrâul, etc. Câtă povară distructivă mi-ar fi fost ridicată de pe umeri, din inimă, din minte și din suflet! Crezi că, după atâția ani de la orbire, nu am luat în calcul varianta aceasta a călugăriei căci, văzând în lumea practică a materiei cât de dificil este să te potrivești cu un alt suflet în toți centrii mașinăriei umane, aproape că mi s-a făcut lehamite de toată chestiunea aceasta a dragostei și a sufletelor pereche? Zău dacă nu a prins rădăcină în mintea mea cum toate acestea sunt ridicole, ridicole de tot, toată așteptarea aceasta, tot efortul. Dar, ascultându-i limbajul viclean și meșteșugit, mi-am amintit de limbajul alchimic și de acest sens tăinuit al ideii de castitate care implică înfrânarea conștientă a dorinței sexuale, adică a orgasmului mai precis și, cum cred cu atâta convingere în ființele androgine de la începutul timpurilor, i-am spus lui Lucifer:
– Tu mă ispitești acum! Îmi amintesc că, deși e mult mai dificil de urmat, drumul celălalt al castității, în 2, e mult mai prețios, deși nu negam crudul adevăr pe care cuvintele sale mi le subliniară, anume că, în prea multa mea iubire pentru tine nu mi-aș putea controla și înfrâna dorința spasmului, ceea ce nu ar fi însemnat decât repetarea păcatului original.

Cât am suferit, Bunule Dumnezeu, în acele clipe, înțelegând că iubirea, iubirea cea adevărată, sinceră, onestă, darnică și altruistă e un bun de foarte mare preț la care se ajunge cu infinite sacrificii. Acesta e prețul despre care îmi vorbise el. Lucifer îmi zâmbi atunci tainic, râzând cu multă viclenie. Era limpede că pierdeam din vedere sensul misterios al limbii sale căci el mă tenta subliminal și subtil să cred că poate să îmi dea chiar acum ce implor de la Ceruri de atâta amar de vreme. Înțelegând manevra sa, am putut-o para în ultima clipă, nu fără a ieși total umilită și rușinată din confruntarea cu el căci îmi dezvălui o secvență în care eu și cu tine ne aflam în dormitorul nostru, în patul nosstru nupțial, complet acoperiți de plapuma rușinii, ceea ce nu permitea ochiului să vadă niciun centimetru de nuditate. Numai sugestia intimității ca fiind posibilă într-un viitor deja decis de Divinitate era vizibilă. Era aceeași scenă dezvăluită în octombrie 2016 care mi-a revelat pentru a doua oară Voia plină de bunăvoință a Tatălui pentru destinul meu în care eu nu m-am putut încrede, cerând după aceea zeci și zeci de alte dovezi de confirmare, până am degenerat cu totul, deși acea scenă de atunci îmi dezvăluia în mod foarte evident și iubirea și sinceritatea și onestitatea și prietenia dintre noi. Și Luceafărul îmi arătă astfel adevărata mea față plină de codeală, de îndoială și de necredință, zicându-mi: ”De ce nu a fost suficient să vezi această scenă pe care ți-o dezvălui acum ca să crezi, deși inițial tu ai știut că vine de la Tatăl?” De ce? De ce nu am crezut? Fiindcă sunt perversă, decăzută și degenerată, iar el știe că sunt și mă umilește ca să mă rușinez și ca să mă căiesc.

Cu frumosul, cu bună-voință, cu milă și cu iubire Tatăl mi-a vorbit în toți acești ani ca să îmi îmblâmzească firea îndrăcită, iar eu am ascultat și crezut atât de puțin în Cuvântul Său și în promisiunea Sa, încât această măsură de urgență se impuse cu necesitate. Tatăl și-a trimis cel mai bun agent cu cea mai formidabilă putere de convingere pentru ca Sfinxul meu interior, incoruptibilul, să fie decapitat. Nu am fost negativistă în privința orbirii mele fiindcă nu îmi lipsește credința că voi vedea din nou, ci am fost stoică, acceptând-o fără să mă opun și vrând să învăț din greșeli ca să nu le mai repet. Evident, am căzut în încăpățânare, în ridicol și în absurd, vrând să dau dovadă de prea mult sacrificiu de sine, lungind vorba ( și, implicit, și șederea mea în întuneric ) prea mult, când Voia Tatălui este ca eu să văd din nou și să te întâlnesc.

Nu neg că sunt încăpățânată și stoică, acceptându-mi handicapul fizic cu seninătate și împăcare, refuzând energetic, din acest motiv, scenariul în care m-aș da cu capul de pereți și de podea de neputință și frustrare fiindcă nu mai văd. Iar eu nu mai vreau să mai sărut veodată podeaua din cauza neputinței și a dezolării, ci din recunoștință.

Însă, insistând mai mult pe lângă vocea intuiției, vocea Tatălui din interiorul fiecăruia, am purtat o conversație cu propriul suflet ca să îmi potolesc o anume neliniște inexplicabilă pe care o purtam în inimă în legătură cu introducerea timpurie a energiei lucifericee în universul meu interior. Nu e cazul să reproduc această conversație în întregime pe care o voi rezuma în felul următor. Înțelegând din cuvintele pline de tâlcuri rostite de suflet că m-am aflat într-o mare încercare în acest an, acesta îmi mărturisi: ”Însă așa este, precum ai înțeles. Era cât pe ce să te pierdem așa cum începuseși să vagabondezi pe străzile orașului babilonic fără niciun indicator. Te-ai aflat în mare pericol, sistemul tău nervos s-ar fi îmbolnăvit. E vorba despre un alt accident cerebral. Un nefericit și inoportun accident cerebral. Dacă primul a fost rezultatul faptelor tale necugetate trecute, acesta ar fi fost un inutil și simplu accident, așa cum se întâmplă unele accidente la locul de muncă. Toată strădania ta de până acum ar fi fost fără de folos. Se petrec câteodată din aceste accidente când o personifici pe Scufița Roșie și îl întâlnești pe lup pe drum, iar casa în care ajungeți să cohabitați s transformă într-o grădină zoologică.”

De la conversația cu sufletul meu a trecut ceva timp, ceea cee mi-a permis să mă mai dezmeticesc din șocul suferit, aflând aceste vești. Nu am încetat nicio clipă de atunci să mă întreb: ”De ce? De ce mi s-ar fi îmbolnăvit sistemul nervos în așa măsură încât să ducă la un accident cerebral secundar?” A trebuit să caut îndelung răspunsul în inima mea, fără a neglija multiplele referințe simbolice trimise de sufletul meu ca să mă ajute să găsesc cheița de interpretare. De ce deci? De la furie, de la supărare, de la nivelul crescut de agresivitate despre care am mai vorbit într-un alt rând. Frustrarea, frica, îndoiala și vina sunt cele patru emoții toxice din care este compusă morfologia eului mâniei. Negreșit că mânia este factorul principal care ar fi sabotat întregul meu efort de până acum, punându-mi și viața în pericol. Mânia este lupul din alegoria sufletului meu, în timp ce Scufița Roșie e esența, materia primă din care se fabrică sufletul, iar grădina zoologică, deși ar putea foarte bine să descrie situația curentă din familia mea, simbolizează egoul animalic.

Nu îmi fundamentez expunerea prezentă pe simple presupuneri, ci pe fapte concrete, pe experiențe, pe trăiri și pe fenomene cu care m-am confruntat în multiple rânduri aproape toată vara și târziu în toamnă. N-are niciun sens să citez din lucrări științifice elaborate pe tema despre cum emoțiile excesiv de toxice conduc la boli foarte grave. Internetul abundă de astfel de articole. Întrebarea ce mă frămâântă groaznic de tare este dacă tu crezi sau nu în chestiunea aceasta spinoasă a emoțiilor ca fiind sursa reală a bolilor căci pentru unii, precum tatăl meu sau cei mai mulți doctori, e ceva ce ține de mit și de fantastic! Mă văd constrânsă să îți scriu despre astfel de lucruri întrucât nu am absolut nicio idee despre care ți-e părerea în legătură cu sursa reală a orbirii mele, în ciuda întregului meu efort de a-ți vorbi despre emoții, despre ego, despre suflet, despre karma și despre vieți anterioare. Bine, bine, sufletul tău este conectat cu al meu și ne întâlnim în dimensiunea astrală, iar Tatăl Ceresc mi-a făgăduit că ne asemănăm suficient încât să ne înțelegem, dar crezi, oare tu crezi în toate aceste lucruri? Tare mult aș vrea să cunosc! Știu că detaliez toată povestea mea aproape exhaustiv și fără discernământ, punându-ți la încercare răbdarea, dar trebuie să te fac să înțelegi că îmi cunosc diagnosticul bolii de care sufăr din punct de vedere spiritual. Și, ca să mai îndur încă o invitație de a merge ba la medici, ba la preoți și mănăstiri propusă de necunoscători nu ar face decât să pună paie pe focul mâniei mele. De aceea vreau să știu odată pentru totdeauna! Tu CREZI?! Fiindcă eu am obosit până la epuizare să mă îndoiesc.

Cât pot să scriu de mult despre oboseala care m-a cuprins, despre supărarea acută pe care o simt care îmi curmă pofta de mâncare sau dorința de a mă mai ridica din pat în care aș vrea să stau toată ziua! Mi-e somn și doare totul. Dorul doare, dar nu dorum este sentimentul cel mai apăsător pe care îl simt acum, ci mânia, cu cele patru componente ale sale. Și Dumnezeu a considerat ca fiind foarte necesar, pentru binele și spre folosul meu, să își trimită gardianul de pază ca să îmi țină companie pentru ca eu să nu ajung să mușc sau să sfâșii de-a binelea pe orice potrivnic care pare să își fi pus în gând să mă doboare. Îți scriu aceste rânduri cu cea mai deplină sinceritate și cu lacrimi în ochi, tremurând de emoție fiindcă vreau să te atenționez că Tatăl din Ceruri a văzut că nu mai aveam mult până mi s-ar fi umplut paharul de toleranță la suferință, în timp ce nimeni altul nu a făcut-o. Nici tatăl meu, nici mama mea, nici sora mea, nici prieteni sau cunoștințe și nici măcar tu. Am să te implor din toată inima mea, din acest motiv, să te scufunzi cu capul sub apa rece de la duș ca să îți limpezești mintea în așa fel încât să înțelegi acolo unde nimeni altul nu vrea să înțeleagă în afara Tatălui Ceresc că totul are o limită dincolo de care nu se mai poate face nimic. Nu te lăsa descurajat de cuvintele mele, iubitul meu, fiindcă mânia mea e mai puțin orientată către tine și către blestemățiile de probleme care continuă să te țină departe de mine, ci mai ales este îndreptată către drama de familie ce see desfășoară în casa noastră de când bunica s-a mutat la noi și despre care am să scriu mai pe larg cu altă ocazie, ca și despre demonul mâniei, fiindcă am acumulat atâtea episoade fantastice implicându-i pe demonii interiori și pe Lucifer că fac de o enciclopedie! Cu toate acestea, cu toate că nu pe tine sunt atât de mânioasă, tot te invit să te bălăcești în apă rece ca să te trezești la marea și cruda realitate a faptelor căci, dacă energia luciferică nu îmi era eliberată ca să mă răfuiesc și ca să mă lupt corp la corp cu Diavolul, iar toate astea ca să nu pice năpasta mâniei mele asupra unui umanoid nefericit, tu n-ai mai fi apucat să îmi aduci flori decât la mormânt. Îmi pare rău, tare, tare rău, scumpul meu predestinat, dar iată că fraza ”mă prăpădesc de dor după tine” nu mi se aplică fiindcă nu de dor după tine era eu să mor, ci de necaz.

Mi-e limpede că, mai ales, Lucifer mi-a fost trimis pentru ca sufletul meu să nu adoarmă la loc. De-abia mă puteam ține pe picioare și așa, dar zău că bunica mea nu are pic de considerație față de mine și de suferința mea, neînțelegând cât de necesar este somnul pentru liniștirea sistemului meu nervos gata să cedeze acum. Ea se trezește de multe ori peste noapte, foindu-se prin cameră, căutând numai ea știe ce, trăgând de draperii ca să privească pe stradă, căscând zgomotos, vorbind singură și furându-mi somnul. Nu mai am idee dacă e noapte sau zi, ciclul veghe-somn dându-se iarăși peste cap. Doamne Dumnezeule Mare, cât am putut să sufăr de-a lungul anilor din cauza insomniilor și cu greu am rezolvat problema asta în urmă cu fix doi ani, când a dispărut ca prin farmec, peste noapte, neîndoielnicc prin intervenție divină. Și ca să îmi văd furată odihna în acest fel mișelesc de către propria buunică este cumplit de dificil de îndurat. Nu mai am scăpare, trebuind să mă trezesc forțat în fiecare dimineață între 05:00 și 06:00 și trebuind să aștept ca părinții mei să plece de acasă la piață pentru a recupera din somn în dormitorul lor. În acest interval, până mă trezesc în jurul orei 10:30, vine el, Luceafărul de dimineață sau Prometeu, cel care aduce Lumina. Mă gâdilă în tălpi, pe burtă și după ceafă și unde pune un singur deget pe corpul meu eteric, eu simt unde magnetice care încep să vibreze în Ființa mea, ca și cum îmi atinge o coardă sensibilă. Nu îi pot suporta prezența fiindcă e mare și e mult, în timp ce eu sunt un vierme orb care mănâncă pământ. Îți dă Dumnezeu un deget prin intermediarul său, prin ministrul său,, iar tu vrei să Îi apuci toată mâna, dar nu poți suporta nici măcar atingerea unui singur deget, atât de mic și intolerabil de nesemnificativ ești tu în comparație cu Mărirea și Slava Sa! De-abia pot să îndur atingerea lui Lucifer, dar când mă atinge, îmi eliberează în Cosmos o micuță cantitate de energie toxică acumulată în sistemul meu nervos. Nu vreau să admit despre această energie că este vindecătoare fiindcă o percep drept diabolică deoarece este ispititoare, așa cum este și dorința de putere seducătoare, dar este vindecătoare, iar eu sunt bulversată și nu știu cum să mă comport în acest nou context spiritual în care mă aflu. Aproape în ultima clipă am reușit să îi refuz și oferta vindecării ce îmi apărea atât de tentantă, la o aruncătură de braț de mine, aflându-se chiar în mâinile sale, într-un singur deget. Cum el singur îmi spuse și mă feelicită pentru că un pic de raționament deductiv începuse să funcționeze în interiorul meu, am văzut non-sensul în oferta sa incredibil de ispititoare fiindcă se afla în contradicție cu promisiunea Tatălui care mi-a făgăduit vindecarea la momentul întâlnirii cu tine. Acceptând să fiu vindecată într-alt mod decât cel decis de Tatăl Ceresc ar fi făcut inutilă toată munca mea din ultimii ani, tot efortul de a scrie și consemna extraordinarele experiențe spirituale prin care trec, deși acest efort ar fi fost tot atât de inutil din cauza sabotorului personificat de eul mâniei. Și cum mi-e groaznic de ciudă din cauza efortului inutil, n-am acceptat să mă înec precum țiganul la mal și să dau cu bâta în baltă, cu toate că și acum tânjesc după atingerea degetului său vindecător. Este de necontestat faptul că, totuși, datorită demonstrațiilor gratuite ale puterilor sale supranaturale, cantitatea imensă de energie relaționată cu mânia s-a mai diminuat între timp în sistemul meu, punându-mă în afara pericolului.

Întrevederea cu el din dimineața zilei de luni, 13 iunie, a fost cea mai surprinzătoare de până acum. Dar în acea dimineață nu a venit singur, fiind însoțit de alte trei prezențe divine cu o încărcătură energetică atât de puternică, încât propriul corp eteric mi-a fost activat la simpla lor atingere cu un singur deget. Miuriel, înțelegi cât de tangibilă se simte această atingere despre care vorbesc? Cât de reală, de vividă și de perceptibilă este sub formă de energie și de conștiință? Însă mie îmi era frică de ei. E tare greu să suporți acei curenți de energie cu tărie și încredere că sunt de bun augur. Iar ei vroiau să opereze iarăși pe mine, lucru care mă înspăimântă îngrozitor de mult. Eram în această odăiță a bunicii, însă locul se afla în penumbră, ceea ce făcea ca tot evenimentul să pară și mai nisterios. Dar una dintre însoțitoarele lui Lucifer s-a întins pe pat, spunându-mi:
– Nu te speria de ce va urma. Vei simți ceva la început ca o senzație acută de foame, iar noi îți vom da un dumicat din ceva care îți va potoli foamea.
Zicând acestea, s-a liniștit, iar din înaltul cerului întunecat a apărut o lumină alb-gălbuie care a curs în spirală prin eter, pătrunzând în interiorul acestei Ființe prin gură. Apoi s-a ridicat și m-a invitat să iau loc pe pat, însă mie continua să îmi fie atât de frică, încât aproape că am simțit că voi face pe mine. Și mă durea ceva nedeslușit, ca o suferință mută ce venea din gura mea pe care ei mi-au deschis-o fiindcă altfel nu o puteam ține decât încleștată de frică. Dar când, stând întinsă pe pat, am văzut acea lumină coborând din cer spre mine cu scopul clar și precis de a pătrunde în mine, am intrat într-un fel de stare mentală extatică de fericire și de contemplație. Simțeam în întreaga mea Ființă un dor imens de urcare, de întoarcere la sânul Divinului. Nu mai vroiam să cobor, ci să comut traiectoria în sus, în urcuș. Și nu mi-a fost doar foame, ci și sete și am nădăjduit că voi fi săturată. Când lumina mi-a pătruns pe gură, am simțit că îmi atinge întregul sistem nervos, revitalizându-l, curățând toată rugina de pe meridianele și nadisurile corpului meu eteric și insuflându-mi o doză fenomenală de voință. Dar mai ales dorință de a vedea lumină din nou. Lumina mi-a circulat rapid prin întregul corp, din creier până în vârful degetelor de la picioare și stabilizându-se în abdomen. Poate părea ciudat că în plexul solar s-a echilibrat, dar dacă vrei să știi, am intuit din capul locului că prezența feminină care îmi arătase anterior cum va arăta procedura prin care aveam să trec venea din organele interne aferente plexului solar, întocmai cum și Lucifer vine din organele sexuale. Apropo, de atunci am început să văd foarte mult galben în vise și flash-uri, așa cum văd portocaliu și verde, galbenul fiind culoarea plexului solar. În plus, ochii mei au început să perceapă portocaliul chiar și în timpul stării de veghe, deși doar intermitent.

Atunci întunericul din odăiță se făcu lumină, iar eu m-am ridicat apoi din pat, eliberându-mă din strânsoarea ”medicilor” mei care în mod evident îmi injectaseră un fel de tranchilizant care a avut darul de a mă liniști în cugetul meu. Desigur, descriu tot episodul în termeni destul de puerili căci am știut, chiar în timp ce mi se întâmplau aceste scene, că aveam de-a face cu Lumina Spiritului Sfânt. Câteva luni mai târziu am găsit câteva paragrafe conținute în doctrina gnostică ce descriu aidoma experiența mea, ca și cum toate mi se întâmplau după manual. În fapt, în acea dimineață am trecut, negreșșit, printr-o mare încercare cu deosebită importanță misticăă pentru sufletul meu.

Când m-am ridicat, eram atât de energizată, încât nu am știut nici ce să fac, nici unde să mă duc mai întâi. Eram atât de expansibilă, de maleabilă, zburând peste tot și trecând prin ziduri cu nespus de multă lejeritate. Și vedeam și, Bunule Dumnnezeu, ce clar și limpede vedeam acolo! Toată întunecimea aceea anterioară dispăruse ca prin farmec, de parcă mi se luminase mintea dintr-odată! După o scurtă repriză de reprezantație a abilității sufletului de a fi Păsări-Lăți-Lungilă, am cerut să se manifeste o oglindă deoarece vroiam să mă văd. Îmi era dor de chipul meu și vroiam să știu cum mă prezint la cei 33 de ani ai mei, dar am aruncat oglinda cât colo, spunând în schimb:
– Vreau să îl văd pe Marius!

Și, zicând așa, am luat-o la goană în zbor spre tine, sperând că aveam să ajung la tine înainte de a mă trezi. I-am lăsat în urmă pe doctorii mei pe care i-am auzit purtând următorul dialog:
– Ce a spus acum? i-a întrebat Lucifer pe însoțitorii săi.
– A spus că vra să îl vadă pe Marius, a răspuns unul din ei.
– Bine! Foarte bine! Nu și-a schimbat credința! a mai adăugat ell.

El, el, el… acest maestru și torționar care mă testează în feluri inimaginabile pentru ca eu să îți fiu fidelă și credincioasă și care mă răsplătește cu calificative de ”nu prea bine”, ”bine” sau ”foarte bine” după ce încheie cu mine.

Și tu, tu, ursitul meu pe care atât de mult vreau să îl văd din nou. Atât de mult vreau să te văd, că mi s-a pus pe stomac de atâta dor de tine!

Dacă aș fi cerut să mă duc în Alpi în loc să cer să te văd pe tine, aș fi picat testul lui. Dacă aș fi cerut să o văd întâia oară pe mama mea în loc să cer să te văd pe tine, aș fi picat testul lui. Dacă aș fi cerut să Îl văd pe Tatăl ca să îi mulțumesc fiindcă mi-a redat vederea trupească în loc să cer să te văd pe tine, aș fi picat testul lui fiindcă Lucifer a fost trimis ca să îmi testeze credința. Nu mă avertizase, oare, propriul suflet la mijlocul lunii mai când mi-a trimis referința ”1869” din care am tradus ”faith” că așa avea să fie?

<>

Adepții Frăției Oculte, la 19 zile după ce a fost inițiat mersul ascendent abisal, eliminară din pântecele meu un anumit strat sau substanță atomică de dedesubtul pielii asemănătoare organismului uman.
Acest strat atomic, în Micro-Cosmosul om, este ca o ușă mare care are acces în adâncurile abisale.
Atîta timp cât aceste elemente există în indivizi, Esența va rămâne totdeauna închisă în EGO.
Când această ușă atomică a fost scoasă din partea astrală opusă pântecelui, adepții trebuie să vindece zona respectivă a pântecului.
Când cea de-a Treia Treaptă a Puterii Focului reușește să iasă prin partea superioară a craniului, ea ia forma mistică a Spiritului Sfânt, alba porumbiță, cu capul unui bătrân venerabil.
Imaculata creatură Divină așezată pe Turnul Templului, în pândă mistică, ea așteaptă, fericită, clipa supremă a Inițierii…

Maestrul Samael Aun Weor – ”Cei trei munți”, cap. 15, ”Cea de-a treia inițiere a focului”

Nu m-am îndoit niciodată că aveam să găsesc, într-o bună zi, explicația reală pentru acest straniu fenomen al deselor mele coborâri în infernul personal. Nu știusem de această ușă atomică până nu am citit paragraful citat mai sus. Desigur, mie nu mi-a fost înlăturată această ușă în timpul probei mele care a avut un alt caracter, dar sunt destul de sigură că infuzia de Lumină Divină administrată în acea dimineață a jucat rolul de calmant efervescent care a acționat cu multă eficiență, în mod pozitiv, tocmai în zona pântecului. Altfel spus, demonii interiori au fost puși, temporar, cu botul pe labe ca să cunosc și semnificația conceptului de ”minte liniștită și senină”!.

Acum citește mai departe din corpul doctrinei gnostice:

Energia Luciferică se transformă în lumină. Asta e destinația ei dacă o transmuți.

Ce se întâmplă: energia sexuală își are originea, punctul Zero, în Spiritul Sfânt și Mama Divină. Spiritul Sfânt dă această energie Luciferului particular care inițial e foarte frumos. Luciferul o dă Mamei Divine Maga Elementală care ne înzestrează pe noi cu instinct sexual.

Energia Spiritului Sfânt curge din Absolut, prin intermediul a ceea ce se numește Raza Okidanok. Raza Okidanok nu se oprește până nu realizează toată Creația. Ea realizează creația sub forma unei cascade multiple, adică… are niște noduri, ca niște baraje care o opresc. Acolo unde se oprește, ea creează o lume. Apoi debordează și curge mai jos și iar întâlnește un baraj, alt nod, și formează altă lume… În felul acesta creează toți sefiroții Arborelui Vieții, inclusiv pe cel fizic, adică lumea noastră. Orice corp din aceste lumi e dotat cu o parte din energia lui, care se regăsește în organele sexuale. De aceea se spune că Soarele a depus în noi germenii săi solari, ca să devenim oameni adevărați, oameni solari.

Cum energia tinde să curga în jos, și noi simțim nevoia să o folosim în același mod. Toate ființele simt nevoia să o folosească însă nu știu cum. Când oprim această curgere, energia se întoarce în sus, la origine. Atunci recrează corpurile, activează atomii cristici, și corpul se transformă într-o mașinărie de transmutat permanentă.
Atunci impulsul brut, de a pierde energia sexuală se transformă într-un impuls mistic, în funcție de gradul la care a ajuns.
În felul acesta ne conectează înapoi cu Ființa noastră. Mai precis creează niște vehicule animice care vor susține Conștiința noastră. Niștre structuri spirituale puternice. Asta ne transformă în oameni autentici.
*(de asemenea, când se spune că Hefaistos făurea arme pentru Zei, la asta se referea)

Luciferul nostru e negru acum, e foarte urât. De ce? Datorită căderii angelice și a nenumăratelor fornicări pe care le-am realizat de-a lungul secolelor.
În momentul în care noi transmutăm, înfrânăm impulsul de a pierde energia. Energia intră în alt ”ordin de funcționare”, trece pe altă treaptă, și revine la origine.
Lumina Astrală e energie sexuală transmutată. Asta e aura sfinților și a îngerilor. E energia lor sexuală transmutăta.
Toate formele de Lumină sunt de fapt energie sexuală transmutată.
Doar că e o muncă titanică, un fel de Muncile lui Hercule…

Mi-ar părea tare rău să dau altă semnificație episodului trăit de mine în dimineața zilei de 13 iunie când acesta s-a desfășurat, în mod evident, pas cu pas conform cu manualul. Nu voi ignora profunda semnificație mistică, dar mă voi opri cu interpretarea asupra problemei care mă frământă cel mai mult, anume orbirea mea. Oh, Miuriel, Miuriel, te-a învățat oare doamna T. să identifici și să descifrezi metafore și simboluri? Vezi tu acum oare simbolul ascuns în spatele orbirii mele? Vezi dincolo de karma mea? Întrevezi soluția problemei mele? Înțelegi că orbirea mea înseamnă întunericul unde acesta este opus luminii? Pătrunzi semnificația profundă a definiției luminii, așa cum este formulată mai sus? Și înțelegi, înțelegi tu acum că, pentru ca eu să văd din nou, trebuie să îmi vindec energia sexuală întunecată?

Bibliografie:
”Doctrina secretă din Anahoic” – Maestrul Samael Aun Weor
”Misterul înfloririi de aur” – Maestrul Samael Aun Weor
”Căsătoria perfectă” – Maestrul Samael Aun Weor
”Cei trei munți” – Maestrul Samael Aun Weor
”Lambsprink dezvăluit” – Maestrul Kwen Khan Khu
”Doctrina secretă” – Maestra Helena Petrovna Blavaski
”Paracelsus and _the Substance of His Teaching” – Franz Hartmann