aug. 142021
 

<>

Sâmbătă, 14 August 2021

Cu toate că întâlnirea cu cinismul de zilele trecute a fost o experiență care a ținut de morbid, mi-a făcut un bine incomensurabil la capitolul ”disciplină”. Căci dacă am văzut că prin cinism, prin sarcasm, prin ironie, prin răutate, prin încăpățânare și prin orgoliu nu dau dovadă decât de prostie în fața Ființei profunde, a trebuit să dau ascultare invitației Maestrului interior de a mă prezenta la cursurile Sale de re-educare și de re-abilitare a sufletului meu precum un copil docil și spășit.

Primul curs sau mai bine spus prima tentativă de curs s-a ținut în timpul meditației de azi-noapte. Nu mă bucur prea des de minunatele beneficii ale concentrării perfecte, dar când mi se întâmplă (de cele mai multe ori spontan) lucruri foarte minunate se petrec în universul interior. Și cum eram concentrată ca la școală, Ființa profundă a căutat să mă asculte dacă mi-am învățat lecția.

Nu am nicio idee cum să reproduc întrebările pe care mi le-a pus, iar asta nu pentru că nu îmi amintesc cuvintele întrucât n-a întrebuințat cuvinte ca să mă cerceteze, ci mai curând m-a căutat în labirintul lăuntric după stări emoționale. Și când găsea ceva nepotrivit, ceva ce nu ar fi trebuit să fie acolo, mă chestiona printr-o aducere la cunoștință a problemei în cauză. Și la toate acestea trebuia să răspund politicos, dar nu politețea îmi era cercetată, ci mai degrabă sinceritatea, onestitatea și înclinația spre auto-justificare.

Dar când deschideam gura să răspund nu simțeam nimic, nu mă găseam în fața Ființei profunde manifestându-mă cu niciun corp. Ce simțeam era că eu eram în Ființă și Aceasta era în mine și că între noi era o legătură cu neputință de rupt. Și pentru că toate se petreceau intern, m-am perceput exprimându-mă sub formă de valoare, de virtute. Și mă simțeam de mărimea unei semințe căci numai o virtute de-o șchioapă eram și la toate întrebările de verificare ale Ființei am răspuns cu vocea de copil fiindcă ea aparține esenței inocente a sufletului. Și tot ce răspundeam sub formă de gând auzeam în cutia craniană manifestându-se prin această inocență de copil, prin acest bun de mare preț pentru Ființa reală interioară. Dar niciun răspuns pe care îl dădeam nu era în întregime coerent. Tot ce exprimam era o bâlbâială sau, mai bine zis, o bâjbâială. Căci eram un copil tare micuț care de-abia învăța să vorbească, să gândească. Iar toate răspunsurile pe care le-am dat a trebuit să le formulez ad-hoc spre a nu sugera sub niciun chip și sub nicio formă sau ascunziș răutatea, sarcasmul, ironia și cinismul.

Și drept am să mărturisesc că nu am crezut vreodată că ar putea fi atât de dificil să vorbești și să gândești fără răutate, sarcasm și cinism. Nu îmi dădusem seama că sufeream de aceste boli ale sufletului într-un stadiu atât de avansat! Și trebuie că pe toate mi le-am însușit pentru a nu pica drept naivă și proastă în fața semenilor mei care m-au judecat toată viața mea aproape exclusiv din perspectiva performanțelor mele școlare. Cu alte cuvinte, am apelat la răutate și la sarcasm ca să îmi iau apărarea în fața semenilor care nu mă lăsau în pace să exist. Dar tot atât de sincer am să mărturisesc că a fost unul din cele mai grozave exerciții practice folosite de Ființa profundă ca să mă cerceteze!

Mult mai târziu după ce încheiasem meditația și adormisem, am fost martoră la un fenomen destul de nostim fiindcă a avut legătură cu Zburătorul. Sunt anumite semnale pe care le percep în interiorul viselor care mă alertează în legătură cu faptul că el este în preajmă și că se infiltrează în imaginile visului meu, iar azi-noapte acest fenomen s-a repetat cu țiuiturile și trâmbițele specifice.

Curând după aceea am început să simt ceva foarte straniu, ca și cum cineva descărca fișiere din conștiința ,mea. Când mi-am dat seama că era Zburătorul, i-am perceput forma și semnătura energetică. Iar el a fost din cap până în vârful degetelor de la picioare copia fidelă a lui Marius.
– Ce cauți să faci aici? l-am întrebat înciudată fiindcă simțeam că asupra mea se săvârșea o hoție, că în lumea mea interioară avea loc o scurgere de date, că cineva îmi spărgea sistemul de protecție al datelor.
– Nu mă interesează decât să îți citesc jurnalul, altceva nu mă privește, mi-a răspuns el, continuând să descarce din mine fișiere.

Avea vreun rost să mă opun? Nici nu aș fi știut cum să o fac… Eram totalmente cu garda jos fiindcă vedeam și forma Zburătorului, iar partea asta nu pot nega că îmi aducea o mare bucurie ochilor.

Am să îmi îngădui să interpretez că a fi dorit cel pe care îl cred că îmi este suflet pereche să îmi citească cu strictețe numai jurnalul înseamnă a-și dori să cunoască ce gândesc cu adevărat, în mod intim și profund, pe cont propriu și din părere personală, fără a ascunde nimic, fie de mi-ar fi gândul critic sau în alt fel precum se exprimă într-un jurnal.

Dar de ce, de ce oare am avut impresia la trezire că mă întrebai, ursitule, în legătură cu părerea pe care o am vis-a-vis de influența spaniolă? (joc de cuvinte)

Și mai târziu în noapte Luciferul particular mi-a dat un pont în legătură cu o emoție puternică pe care nici nu aș fi putut-o identifica de una singură ca să o pot decripta, dar drept am să zic că pontul său nu a fost oferit fără de tentație, iar gluma sa pe socoteala mea m-a făcut să mă rușinez că îmi doresc anumite beneficii pe care viața ar trebui să le asigure oricărui om dacă demnitatea umană ar fi fost o virtute pentru planeta aceasta. Și pentru că este prea jenant să descriu această subtilitate și subterfugiu al eului, n-am să insist prea mult pe tema aceasta, cu toate că îmi poate răspunde la multe întrebăr precum: ”ce mă face să mă simt protejată și în siguranță în apropierea unui bărbat?”

iul. 222021
 

<>

Joi, 22 Iulie 2021

Zburătorule,

Sunt perioade foarte stranii prin care trec câteodată în timpul cărora nu am nicio tragere de inimă să scriu despre întâmplările prin care trec, iar aceasta nu pentru că nu aș avea inspirație, ci pentru că mă tem de mărturisirile pe care le-aș putea face. E prea delicată situația prezentă ca să nu fiu chibzuită în alegerea cuvintelor, dar nici nu pot lăsa firul poveștii în coadă de pește, cum se zice, mai ales după ce oricum am povestit și dezvăluit atâtea, prea multe poate!

Povestea din familia mea a luat o întorsătură atât de penibilă și de rușinoasă încât cu greu m-am stăpânit aceste zile să nu explodez în scris, răzbunându-mă pe cei din jurul meu printr-o confesiune dramatică și extravagantă. Dar nu pot uita avertismentul Marii Legi Divine care mi-a făcut cunoscut faptul, prin trimișii săi, că ar fi o mare și stupidă greșeală să cad pradă unei izbucniri de mânie pentru lucruri care nu îmi vorbesc direct. Nu, nu, unele lucruri nu îmi sunt adresate, dar altele sunt, iar insolitul comportament al Luciferului particular care împrumută pijamalele portocalii pe care mătușa mea și vărul meu le-au purtat în urmă cu mai bine de 20 de ani îmi dovedește faptul că unele evenimente care îmi implică rudele au o oarecare importanță. Cum aș putea să explic mai limpede influența pe care vederea acelor pijamale o are asupra psihicului meu? Sunt sute de vise pe care le-am avut în ultimele 18 luni ca să nu trag concluzia că scopul fenomenului este de a-mi răscoli amintiri refulate și inhibate astfel încât să le pot soluționa.

Dar pe moment nu mă voi întoarce la anii copilăriei, ci la întâmplările zilei de azi, adică cele actuale, pe care nu le pot trece ușor cu vederea, cu toate că anumite trăiri sufletești primite în cursul ultimelor zile au avut un puternic caracter de tranchilizant, făcându-mă să fiu destul de nepăsătoare și indiferentă la uele probleme din exteriorul meu, făcându-mă să mă simt ca și cum sunt într-o transă.

Mătușa mea își va încheia concediul zilele acestea, urmând să plece mâine noapte. Vărul meu ar fi trebuit să vină în țară alaltăieri, în ziua de marți, însă mătușa mea ne-a înștiințat de săptămâna trecută că, din cauza faptului că nu au găsit bilete de avion avantajoase, el și familia lui nu mai pot veni. Cu toate acestea, mama mi-a dezvăluit faptul că, trecând pe lângă blocul în care locuiește vărul meu fiindcă pe acolo duce drumul părinților mei către ferma noastră, au văzut că ferestrele erau deschise la apartamentul lui în ziua când se presupunea că ar fi trebuit să vină, ca și în ziua următoare. Până atunci nu le văzuseră deschise. Trecând în vizită ieri, mătușa mea și-a luat măsuri de precauție, zicându-ne cum că a trecut pe la locuința fiului ei pentru a aerisi casa, lucru care poate să fie totalmente adevărat, întâmplarea aceasta putând fi o coincidență banală. Nu există nicio dovadă concretă care să sugereze că vărul meu a venit în țară, dar că minte în legătură cu acest lucru fiindcă nu vrea să aibă contact cu noi. Dar dacă acest lucru este, totuși, adevărat, este irefutabil că adevărul va ieși la lumină.

Pentru ce, dar, să mă necăjesc din cauza acestei întorsături de situație? Ce le-aș mai putea spune unor oameni care, deși îmi sunt rude, nu au mustrări de conștiință? Cum era de așteptat, mătușa mea nu ne-a onorat cu prezența sa atât de des cum i-ar fi plăcut bunicii care în fiecare rând zice la sfârșit:
– Să vii să mă mai vezi!

Nu îi reproșează niciodată nimic, nu ridică niciodată vocea la ea, nu îi aduce nicio critică, nici mătușii mele, nici vărului meu. Și numai acum văd, primind deplina încredințare, că bunica și acum mai trage nădejde că cei doi își vor asuma răspunderea pentru ea, acceptând să se mute în vechile case despre care ea nu știe că aproape că nu mai stau în picioare, chiar dacă mama a încercat să îi facă cunoscut faptul că vechile case sunt o ruină.

Și cum era de așteptat, mătușa mea a fost un alt om de față cu bunica, refuzând să deschidă orice subiect de acest soi și lăsând totul în seama mamei, cu toate că ieri mi-a dat vaga impresie, printr-o tentativă foarte slabă de a comunica cu bunica p tema succesiunii proprietăților, că este resemnată în privința mamei ei a cărei încăpățânare de a se ține de pământurile ei până la moartea ei este de nepătruns. Și drept voi mărturisi că mi se pare că mătușa mea are dreptate în legătură cu partea aceasta de poveste, motiv pentru care îmi doresc din toată inima mea ca și mama să fi fost mai puțin implicată, mai puțin rănită din cauza bunicii, dar mama se simte într-o situație atât de disperată și de deznădăjduită încât să își găsească soluția numai în acele pământuri care, vândute, pot asigura un buget din care să renoveze casa cumpărată în urmă cu 4 ani. Este copleșitor să vezi că disperarea mamei și strigătul ei de ajutor au făcut-o un fel de monstru în ochii mamei și surorii ei care nu văd în mama decât o persoană care umblă numai cu interes după o moștenire la care are, până la urmă, tot dreptul legal. Nici nu știu ce este mai rușinos din următoarele: faptul că mama își pune toată nădejdea în acele câteva pământuri în loc să își pună nădejdea în Dumnezeu sau faptul că bunica o disprețuiește într-atâta pe fiica ei încât să rămână totalmente surdă, oarbă și mută la disperarea ei, alegând să se țină de proprietățile ei în loc să își ajute copilul, cu toate că ea nu a rămas chiar mută fiindcă într-u rând mi-a sugerat să îi scriu lui Gigi Becali deoarece auzise și ea la radio cum că ar da casee pe degeaba nevoiașilor.

Dar de față cu bunica mătușa mea nu cutează să își exprime adevăratele gânduri, folosindu-se de scuza că nu vrea să îi aducă supărări bunicii. Cu toate acestea, între patru ochi cu mama, i-a spus acesteia destul de limpede că numai noi suntem de blamat pentru situația care s-a creat în ultimul an și jumătate. În fața unui tribunal moral, cei doi au mâinile spălate și curate fiindcă ei nu au fost de acord să o aducem pe bunica la noi, noi singuri cunoscându-ne foarte bine situația. Conform cu părerea lor, ar fi trebuit ca mama să o fi dus pe bunica înapoi în casele ei după criza de fiere de anul trecut sau să o fi dus la un azil de bătrâni. Cum să fi procedat mai corect biata de mama când, la consultul medical, doctorii i-au atras atenția asupra faptului că, la vârsta ei, bunica nu mai putea fi lăsată singură și nesupravegheată în casa de la țară? Mă văd nevoită să pun mare accent pe faptul că acestea nu sunt lucruri despre care mătușa mea și vărul meu să discute deschis direct cu bunica, ea continuând și acum să spere că ei vor fi cei care să o ia în grijă în cele din urmă.

Din acestea rezultă că rudele mele nu aveau intenția de a ne face pe mine și pe sora mea oameni de sacrificiu, dar din acest serviciu bunica încă nu ne-a concediat. Mai rezultă în plus că, din cauza dezacordului lor față de hotărârea mamei de a o luua în grijă pe bunica, nu s-au simțit datori să intervină în situația din casa noastră, vorbind cu bunica pentru a o face să înțeleagă că era necesar să facă efortul de a se adapta traiului cu noi, dar mai ales cu mine care mă recuperam după un atac cerebral.

E inutil să mai povestesc și alte lucruri fiindcă ni s-a spus destul de limpede că rudele noastre nu au mustrări de conștiință, nici față de noi, nici față de bunica.

Ursitule, cred că poți lesne înțelege de ce te poți simți ofensat și jignit trăind în mijlocul acestor întâmplări. Când mi-a povestit mama unele din aceste lucruri despre vărul meu și despre ferestrele deschise de la apartamentul lui am simțit că mi se oprește respirația și că îmi ies din fire! Oare să nu priceapă vărul meu că nimeni din familia mea, cu excepția surorii mele care este de o naivitate nemaipomenită care o face să creadă în acel tip de familie ideală în care toată lumea se are bine cu toată lumea, nu vrea să mai fie forțat să îi înghită felul de a fi, tatăl meu fiind primul care s-a retras din această cursă acum mulți ani după ce o perioadă vărul meu a lucrat la ferma părinților mei față de care s-a comportat execrabil? Mama a îndurat și ea cât a mai putut, mai mult din rușine față de sora ei, dar s-a retras și ea din acest srviciu care o obliga să suporte felul lui de a fi.

Stăteam singură în camera mea marți noaptea, zicând minții astfel:
– Minte, de ce ești mâniată? Minte, ce crezi că vor să îți spună aceste întâmplări? Minte, ce simți tu acum? Spune lucrurilor pe nume și vorbește deschis despre ce te doare!

Nu după mult timp am început să bolborosesc ceva de parcă vorbeam pe păsărește. Mi se deschidea mintea căreia îi dădeam, în sfârșit, libertatea să spună ce gândește cu adevărat. Și când am vorbit, am strigat în miezul nopții:
– Nu voi mai lăsa niciodată pe nimeni să mă oblige să suport comportamentul unui golan! Mă auziți? Nu vă mai las niciodată să mă forțați cu de-a sila să mai înghit compania unui golan când eu nu vreau să am de-a face cu el, chiar dacă mi-e văr! Niciodată, NICIODATĂ nu vă mai las să mă obligați!

După multe minute de astfel de țipete, începusem să mă conving că vocea care își exprima suferința prin gura mea aparținea copilului în pielea căruia am trăit și pe care vărul meu l-a chinuit pe parcursul întregii copilării. Nu se cade să scriu că mi s-ar fi făcut vreo nedreptate, devenind victimă a abuzului vărului meu. Trebuie să precizez în mod foarte clar și deslușit că, prin aceste întâmplări, Marea Lege Divină urmărea să îmi aplice o mustrare destul de severă pentru un cumul de greșeli și de păcate despre care am tot scris, iar acest lucru s-a înfăptuit prin imprimarea în subconștientul meu a tiparului de gândire care dictează minții credința că eu nu merit nimic bun, că nu merit să am un partener care să îmi fie potrivit, că nu merit să am de-a face decât cu un golan și cu un bătăuș. În acest mod mi-a fost scăzută vibrația, în mod deliberat și intenționat, în perioada copilăriei, atrăgând oamenii întâlniți mai târziu și evenimentele care mi s-au întâmplat. Însă este de necontestat faptul că nicio pedeapsă karmică nu este veșnică, iar insistența cu care Ființa profundă lucrează inimaginabil de intens asupra psihicului meu ca să mă scoată cât mai curând și urgent din această mentalitate care m-a făcut să cred toată viața mea că nu pot fi într-o relație decât cu un agresor este dovada cea mai limpede că sunt la sfârșitul acestei pedepse care a fost în strânsă legătură cu păcatele comise împotriva Spiritului Sfânt.

Toate aceste întâmplări nu au avut nicidecum legătură cu chestiunea ”cine are grijă de bunica?” sau, în orice caz, mie nu despre acest lucru îmi vorbeau, dar eu am făcut greșeala de a mă identifica cu această situație din cauza mamei pe care o vedeam rănită și insultată, însă efortul meu de a o ajuta să înțeleagă faptul că Dumnezeu nu i-a făcut nicio nedreptate întrucât, prin aceste situații de viață, ea și-a primit ”răsplata” pentru faptele comise în trecut a rămas fără ecou. Mama este tulburător de mândră ca să admită că și ea a greșit pe drum (și încă foarte mult).

Și după ce m-am mai răcorit marți noapte, m-am rugat Ființei profunde, implorând-o din toată inima mea să ia legătura cu Ființa ta reală interioară, ursitule, pentru ca Aceasta să îți bage mințile în cap, deschizându-ți ochii în legătură cu fixațiile și obsesiile tale a căror proveniență numai tu singur nu o bezi! Mult am implorat și mult am cerșit să îmi fii adus cu mintea destupată, dar rezultatul rugăciunii mele a fost că am primit numai un sfert de medicament cu efect tranchilizant.

Și în primele ore ale dimineții de ieri te-ai făcut manifestat ca în alte dăți trecute, tu fiind acea substanță provenind din Ființa ta interioară care mi-a fost injectată în alcătuirea mea moleculară în urmă cu atâția ani și care mă determină să îți simt în mod pregnant semnătura energetică și vibrațională în lumea astrală, chiar dacă tu poate că nu ești conștient de aceste manifestări ale sufletului tău. Și ți-am văzut chipul de la început până la sfârșit și nu a existat nicio urmă de îndoială că nu eram în prezența unei scântei din sufletul tău în fața căruia nu m-am opus niciunui gest, niciunei atingeri, chiar dacă nu ne-am adresat nici măcar un cuvânt. Nici măcar acel ”bună” pe care îl aștept de la 16 ani. Căci de nu mi s-ar fi imprimat acest tipar de gândire distructiv prin intermediul căruia mi-am plătit karma saya, eu te-aș fi recunoscut atunci, la 16 ani, chiar și fără acel ”bună”.

Și în felul în care m-ai iubit din creștetul capului până în vârful degetelor de la picioare nu am văzut decât adorație și venerație și când m-a scos Ființa profundă din brațele tale ieri dimineață mi-a interzis să mă uit la ceas ca să verific ora, iar când mi-a dat voie să o verific, ceasul arăta 07:24 în care pot cu ușurință vedea 09/13. Dar în afara acestei referințe, ora aceea mi-a indicat o melodie din lista mea de pe tabletă, o melodie nemaipomenită, crede-mă pe cuvânt când îți zic, iar aceasta deoarece este melodia pentru care L-am implorat îndelung pe Tatăl să o primesc printr-o referință numerică ca să îți spun prin versurile sale, precum ți-am spus și prin toate celelalte mesaje muzicale din trecut, că a venit timpul să ne întâlnim:

So baby talk to me
Like lovers do
Walk with me
Like lovers do
Talk to me
Like lovers do

Eurythmics – Here comes the rain again

Cum era de așteptat, mi-am petrecut toată ziua de ieri într-un fel de transă extatică. Îmi rămăseseră inima și sufletul în brațele tale și numai din când în când, cuibărindu-mă în pat, îmi dădeam seama că ce frământam cu mâinile era perna pe care o strângeam la piept, iară nu trupul tău, așa că începeam să mă zvârcolesc, tremurând și oftând de dor, întorcându-mă în interiorul amintirii aceleia de dimineață care mi-a părut mai profundă ca oricând! Și mută și indiferentă am rămas timp de multe ore în șir, simțindu-mă păzită de amintirea sufletului tău ca să nu mai reacționez în niciun fel la stimulii perturbatori din exteriorul meu, cu toate că un factor de stres tot m-a scos din această transă pe care întâlnirea cu acea scânteie din sufletul tău mi-a indus-o.

Și apoi a fost inevitabil ca toate aceste trăiri să nu aibă consecințe. Mai precaută, Ființa profundă și-a trimis umbra, pe Luciferul particular, ca să îmi vegheze somnul îndeaproape. Eram prea aprinsă din cauza dorului ca să nu fi sfârșit prin a recurge la mijloacele ieftine ale imaginației și ale fanteziei ca să ummplu golul pe care tu îl lași în urmă ori de câte ori deschid ochii dimineațaa, când mă trezesc.

Era 06:45 când m-am trezit azi-dimineață. Nu mă simțeam pregătită să îmi încep ziua chiar de la acea oră, așa că am continuat să stau cu ochii închiși. Nu mi se întâmplă foarte des să mă bucur de continuitatea conștiinței în somn fără să nu fiu foarte somnolentă înainte. Eram foarte trează prin urmare și, cu toate acestea, captam niște imagini foarte insolite pe care nu i le-am putut atribui decât Luciferului particular. Mă absorbea încă ddin perioada stării de veghe în laboratorul său de experimente, dar cum a decurs această aspirație a mea în universul interior este un lucru pe care nu îl pot descrie, unele proceduri sunt cu adevărat dincolo de puterea de înțelegere a minții fiindcă aparțin Divinității!

Iar el, ca de obicei, era costumat în caraghioasa sa uniformă portocalie prin intermediul căreia pune sare pe rănile mele, amintindu-mi în fiecare zi și noapte de chestiunea rudelor mele. Mi-e cu neputință să mai povestesc cum m-a chinuit tentatorul pe parcursul acestei dimineți la capătul căreia mi-am primit răsplata pentru trudă și efort. Lucifer mă tachina amarnic prin tentație, în timp ce eu îi dădeam zor să îl resping și, după multe cazne, i-am spus în chip spontan:
– Ție îți face plăcere să mă chinuiești?

Era atâta inocență în glasul meu câtă poate fi cuprinsă în infantilitatea unui copil căruia îi lipsește pe deplin răutatea. Căci nu cu sarcasm și cu reavoință îi pusesem întrebarea aceasta atât de caraghioasă, ci cu sinceră curiozitate. Iar când mi-am auzit vocea, mi-am găsit-o mai limpede, mai cristalină și mai inocentă ca oricând. Îți poți oare imagina cum ar putea veni această scenă în care o voce minusculă de copil întreabă pe Diavolul scufundat în chiar adâncul Ființei sale profunde dacă îi face plăcere acestuia să chinuiască un suflet? Ei bine, sufletul meu a fost chiar în mijlocul acestei scene, chestionându-l pe Diavol.

Dar tăcerea lui Lucifer a fost solemnă, iar codexul său nu mi-a îngăduit să traduc, prin abilitatea mea de a pătrunde sensul lucrurilor, nimic din ce exprima prin el însuși, chiar dacă se înălțase și se mărise dintr-o dată încât a fost nevoie să mă cocoț pe niște platforme ca să îi ajung la obraz, continuându-ne dansul transcendental. Era închis ermetic și nu mi-a dat voie să cunosc nimic căci nu despre morfologia conștiinței luciferice era vorba, ci despre cea a conștiinței mele. Nu Diavolul interior era supus judecății, ci eu eram, iar acuza care mi se aducea era aceea a simțirii plăcerii. El mi-a indicat cu degetul său arătător să privesc în sus și, înălțându-mi fruntea, am văzut o pată de lumină în toată acea negură a cerului. Am pornit-o în mare fugă spre Lumină, dar nu am înaintat foarte mult că m-am simțit cuprinsă de un intens și profund simțământ de divanație care nu lăsa loc confuziei: eram încă departe, foarte departe de sursa luminii și, cu toate acestea, mă simțeam stând în imediata apropiere a Divinității.

Și mi-am simțit atunci capul ca de piatră și am crezut că avea să îmi explodeze, să se sfarme în milioane de bucăți, iar presimțirea m-a avertizat că Lucifer avea să încerce să detoneze bomba explosivă din capul meu, lucru de care mi-a fost atât de frică încât am vrut să fug, abandonând încercarea ale cărei simptome, din nefericire și spre paguba mea, nu le-am recunoscut pe loc. Căci acela era Focul Mamei Divine care mistuia ccarcasa de ciment a minții, făcând ca esența sufletului să se îmbutelieze și să se pietrifice în interiorul acesteia. Iar dacă are să se producă vreodată această explozie, știi tu oare ce are să se reverse ca un potop din interiorul acestui baraj pe care mintea l-a creat? Un ocean nesfârșit de fericire și de plenitudine!

Dar nu mai pot povesti mult din ce a mai urmat. Suficient de știut este că aam fost pusă față în față cu dublura lui Lucifer pe care propriul subconștient a creat-o folosindu-se de imaginație și de ideoplasticitatea inconștientului, făcându-mă să exclam:
– Grozav, acum sunteți doi!

Pentru ce, dar, să mă duc în imaginație ca să mă hrănesc din iluzii și din plăsmuiri? Și care este legătura dintre această experiență și faptul că sunt oarbă, după ce am văzut dublu mai toată viața mea? (joc de cuvinte cu dublu sens) Căci cred cu sinceritate că azi-dimineață am primit un dar care ține de miracol, anume să fiu trezită în interiorul orbirii mele. Acea incredibilă voce de copil aparținea esenței sufletului care primise pedeapsa prin orbire, orbirea în sine era întunericul atotcuprinzător. Această voce de copil mă face să cred în Dumnezeu cu mult mai mult decât mă fac să cred imaginile neînchipuit de creative pe care mintea le plăsmuiește încercând să contureze în imaginația sa forma unui Dumnezeu în care să creadă.

iun. 182021
 

Vineri, 18 Iunie 2021

Trei dimineți la rând am avut de furcă cu desfrâul pe care nu am reușit să îl înfrânez decât în măsura în care m-am oprit de-abia la sfârșit, înainte să fie prea târziu. Și după ce am trecut de această fază, am avut experiențe onirice deosebit de interesante, dar dacă m-am lăudat ieri cum că Ființa profundă se îngrijise să mă ajute să mă trezesc din somnambulismul spiritual prin exercițiul practic de miercuri noaptea, memoria nu mi-a servit prea mult ieri dimineață când timp de două ore și mai bine am conversat iarăși cu Luciferul particular, apoi cu Ființa profundă, dar la trezire nu mi-am mai amintit mare lucru ca să pot povesti în scris. Dar prin ce am trecut azi-dimineață am reușit să memorez destul de bine.

Așadar, după ce instinctul erotic mi s-a domolit, retrăgânddu-sse în sine însuși, am avut o altă experiență foarte deosebită care a început cu câteva scene obișnuite și mecanice pe care nu le voi mai descrie pe larg: foști cunoscuți întâlniți pe drum cu care am stat de vorbă despre una-alta, decoruri fără importanță, somnul specific stării conștiinței adormite.

Toate s-au schimbat când am întâlnit pe drum un grup destul de mare de copii, să fi fost poate în jur de 30 la număr. Unul dintre ei, un băiat de vreo 10 ani, îi teroriza pe toți, chinuindu-i amarnic cu multă răutate și fără niciun pic de milă. Acel băiețel era întruchiparea vie a golanului în devenire, dar sunt indulgentă numindu-l astfel întrucât cruzimea sa era atât de puternic imprimată în personalitatea sa încât mă face să cred că nu era tocmai un golan de rând în devenire, ci un sadic. Căutătura privirii lui era înfiorătoare, iar agresivitatea lui nu prevestea nimic bun. Toți copiii erau speriați și torturați de acest unic băiețel care avea putere asupra lor.

Observând toate aceste lucruri, am trăit iarăși un sentiment foarte neliniștitor, ca și cum eram în pericol, ca și cum influența forței care se exprima prin imaginea acelui copil putea să facă foarte mult rău, rău de nereparat. Am dat atunci să îl înfrunt, vrând să îl alung din preajma celorlalți copii, iar când am făcut un pas înainte pe stradă , stând față în față cu el, anatomia conștiinței mi s-a modificat iarăși, lucru pe care am tot încercat să îl descriu și în alte rânduri. Dar ce vreau să spun este că eu nu mă mai simt ca fiind eu însămi, slabă, nevolnică și neajutorată, ci din contră, mă simt investită cu o putere supraomenească ce îmi întărește brațele, mișcările, gesturile, acțiunile, voința, determinarea, simțirea și gândirea, etc., forța aceasta sufletească simțind-o că vine dinăuntrul meu, direct de la Ființa profundă. Astfel cred că pot spune că vorbesc despre harul Spiritului Sfânt pe care Ființa reală interioară mi-l transferă temporar în fața unei situații în care mă simt în pericol.

Acestea fiind spuse, este lesne de înțeles că cea care stătea față în față cu acel copil nu mai eram eu, cea pierdută. Și de ce găsea Ființa profundă că era necesar să intervină în această confruntare cu un băiețel de 10 ani nu pot explica decât întorcându-mă la impresia inițială care m-a făcut să simt că eram într-o mare primejdie. Stăteam înaintea grupului întreg de copii, toți venind în urma mea, pășind fără grabă. Mă ascultau, dar prezența lor mă incomoda, aș fi vrut ca ei să nu fi fost acolo, ci să fi fost singură în mijlocul străzii în fața acestui adversar neobișnuit.

Am ridicat mâna dreaptă spre el, făcând un gest cu palma spre a-l opri, dar nu eu controlam gesturile pe care le făceam, ci Ființa profundă. Degetele de la mână mi s-au mișcat conform voii și științei Ființei, dând glas semnelor, mudrelor. Numai câteva s-au exprimat prin mâna mea ridicată și toate s-au manifestat singure, izvorând din propria lor conștiință căci simțeam că eele însele își cunoșteau propria semnificație, iar mudra care mi-a încleștat degetele de la mână într-un gest ferm și categoric era semnul care semnifică Sfânta Treime și Iubirea. Acest semn m-a stăpânit și m-a condus înainte, ajutându-mă să opun rezistență contraforței pe care puștiul din fața mea o simboliza. Iar când puterea semnului s-a stabilizat în acțiunea mea, am deschis gura ca pentru a vorbi, dar nu cuvinte mi-au ieșit prin corzile vocale, ci sunete, mantre. Vocea îmi răsună atunci puternică și atotcuprinzătoare, însă de rostit nu am rostit decât mantrele ”A” și ”U”, dar auzindu-mă invocând aceste mantre, copiii din urma mea și-au slobozit corzile vocale la rândul lor, însoțindu-mă într-un cor de glasuri minunate. Dar copilașii aceștia continuau să mă incomodeze cu prezența lor imprevizibilă. Vedeam prea bine răutatea din privirea potrivnicului ale cărui trăsături ale chipului trădau enervarea și nerăbdarea, dar mai ales dorința de a chinui și tortura pe ceilalți pe care prezența mea i-o inhiba. Simțeam că numai pentru o secundă de mi-aș fi pierdut concentrarea în acțiunea și simțirea mea din cauza unui gest imprevizibil făcut de vreun copil toată strădania mea ar fi fost zădărnicită căci neatenția mea ar fi lăsat poarta întredeschisă pentru ca răutatea ce-mi stătea dinainte să pătrundă înăuntru. Iar contraforța aceea îmi ținea piept cu înverșunare și încăpățânare, dând să intoneze mantrele la rândul său, dar în bătaie de joc, chiar dacă dădea pas cu pas înapoi în timp ce eu mergeam înainte. Și cu fiecare pas pe care îl făceam simțeam că puterea Ființei nu mă slăbea și că mă ajuta, dar în același timp îmi simțeam slăbiciunea și eroziunea din interior, ca și cum aveam de-a face cu o contraforță peste măsură de puternică pe care în acea clipă nu o puteam decât alunga temporar, dar nu și distruge, ceea cce mă făcea să fiu încredințată că aveam să mai am de-a face cu acea entitate a minții.

Astfel am continuat să merg înainte, folosindu-mă de iubire ca săă înfrunt răutatea. Când m-am trezit, am băgat de seamă că adormisem pe partea dreaptă a corpului. Îmi țineam brațul drept sub pernă, iar degetele îmi erau încleștate în forma semnului care simbolizează Trinitatea.

Încă mă preocup să identific numele demonului interior ce se ascundea sub înfățișarea băiatului, iar prima bănuială mă duce cu gâmdul la o coborâre în infernul particular în timpul căreia Luciferul particular m-a pus față în față cu niște forțe mentale pe care le-am recunoscut ca fiindu-mi adevărații torționari. Numai bănuiesc că, de-aș merge pe această linie a interpretării, amintiri foarte dureroase din vieți anterioare îmi vor fi declanșate. În fond, mantra ”A” este recomandată pentru o astfel de practică, fiind asociată cu plămânii, în timp ce mantra ”U” este asociată plexului solar.

Luni, 03 Mai 2021

Dar nici acolo nu fusese sfârșitul călătoriei mele în tenebre în cursul acestei dimineți. Scoțându-mă din acel cutremur, Luciferul particular m-a mutat într-o altă regiune plină cu alte umbre, forme, chipuri și înfățișări. Strecurându-ne printre cei prezenți, nu am putut percepe nicio emoție vibrațională dinspre cei prezenți, dar când două forme cu înfățișare de băieți tineri s-au apropiat de noi, ceva tare ciudat s-a întâmplat cu mine. Lucifer m-a ținut chiar mai din scurt între brațele sale probabil pentru a mă împiedica să reacționez cu violență, dar chiar și așa, trecând pe lângă cei doi m-am lăsat molipsită de emoția vibratorie pe care ei o exprimau prin ei înșiși și prin înfățișarea lor. Atunci o mânie năpraznică m-a cuprins, răcnind la ei cu zbierete amarnice, dând din mâini ca să îi prind, ca să îi zgârii și ca să îi sfâșii:
– De fapt, voi sunteți torționarii mei! De fapt, voi sunteți cei care mă chinuiți și mă necăjiți!

Și cât am vrut atunci, cât am putut să vreau, Bunule Dumnezeu, să am la îndemână spada simbolică a focului purificator spre a-i nimici pe cei doi pe care îi dibuisem ca fiindu-mi adevărații temniceri și torționari, forme mentale pe care, spre deosebire de multe din formele întâlnite pe drum, le port în psihicul meu în care le-am permis să se dezvolte, dar a căror identitate precisă nu am identificat-o încă. Cum aș putea explica mai bine simțământul trăit în acele clipe, întâlnind acele euri ale minții? Niciun torționar din exteriorul meu nu era de învinuit pentru orice durere, suferință și chin prin care m-a făcut să trec întrucât chiar în interiorul meu trăia cauza pentru care astfel de lucruri mi se întâmplă, acele forme izvorând de nicăieri altundeva decât din mintea mea, fiind și motivul pentru care atrag agresivitate și evenimente de acest soi în viața mea. Deja toată povestea se dovedea că nu mai era o chestiune de a-i ierta pe greșiții mei, ci de a mă ierta pe mine însămi întrucât ce purtam în mine era cauza întregii mele suferințe, dar a mă ierta pe mine însămi, departe de a însemna să manifest milă, indulgență și toleranță față de propria persoană, mi se arăta clar și limpede că însemna să mă ofer singură spre moarte, moartea interioară, prin nimicirea și dezintegrarea totală a cauzei inițiale căreia nu i se mai putea îngădui să mai existe. Iertarea unui păcat înseamnă, de fapt, moartea cauzei, iar față de aceasta nu se putea arăta inddulgență, ci asprime.

mai 062021
 

<>

Joi, 06 Mai 2021

Nu am mai trecut în scris toate micile fenomene experimentate de la începutul lunii din care pot enumera: larve astrale sub formă de țânțari sâcâitori, incubi dezmățați, harpii arhetipale, etc. Vederea acestor entități arhetipale a fost ceva foarte înspăimântător, dar mai bine să fiu conștientă că port aceste semințe ale bestiei animalice decât să rămână ascunse în inconștient într-o formă mai mult sau mai puțin activă. Dar faptul că aceste entități arhetipale mi-au fost dezvăluite mi-a indicat într-un mod destul de limpede că drăcoveniile subconștientului meu despre care am scris până acum (reaua-voință, desfrâul, mândria, etc.) sunt mici copii față de ce are să mai vină pe cale, bestii înspăimântătoare despre care am citit în ”Cei trei munți” a Maestrului Samael Aun Weor.

Harpiile țin de caracterul și de elementele vrăjitorești ale psihicului și ca să fie clar și limpede înțeles, am simțit din primele clipe că entitatea căreia m-am adresat cu apelativul ”madam” în urmă cu două luni și jumătate avea ceva vrăjitoresc în anatomia sa.

Cum am cerut Ființei interioare să aprofundăm un pic mai mult analiza și introspecția spre a face cunoscute toate funcționalismele și ascunzișurile acestui eu psihologic dezgropat la sfârșitul lui februarie, o portiță s-a deschis în labirint pentru ca eu să trag cu ochiul ca să privesc la grozăviile dinăuntru.

Am dormit foarte prost azi-noapte, trezindu-mă de câteva ori din cauza unui zgomot care mi se părea că aducea cu schelăcăiala unuia din cățeii noștri, dar care s-a dovedit a veni de la canapeaua bunicii care scârțâia și trosnea din cauza foielii ei neîncetate. Astfel am petrecut un timp îndelungat între somn și veghe, simțind că îmi pierd suflul de viață și că mă asfixiez. Ce straniu este să fii martor la procesul anestezierii corpului fizic derulat cu încetinitorul, simțind ca și cum mori și de câte ori nu mi-am revenit din această stare înspăimântată peste măsură de mult întrucât cred sincer că respirația mi se oprește! Și de câte ori nu am adormit pe cale, pierzându-mi memoria, discernământul și rațiunea conștientă, pătrunzând în vraja hipnotică a visului mecanic, acceptând sugestiile și ideile visului fără să mă opun. Și de câte ori sufletul, rămânând vigilent, nu m-a alertat, zicându-mi:
– Adu-ți aminte că acest eveniment pe care tu îl accepți acum nu s-a întâmplat. Adu-ți aminte, adu-ți aminte, cutremurându-mă pe deasupra cu ajutorul unui impuls electric menit să mă resusciteze, asigurându-se astfel că rămân în continuare în starea de veghe în universul interior îndată ce trupul fizic adoarme. Dar nici 10% din aceste încercări de a fi menținută în starea de luciditate nu au succes întrucât adorm profund, rupând legătura cu conștiința activă.

Cam în acești termeni s-au petrecut lucrurile și azi-noapte, cu mențiunea că, nu știu cum și de ce, am fost mai prezentă și am rămas mai conștientă decât de obicei în timp ce sugestia onirică mecanică izvorâtă din subconștient îmi era servită așa încât am putut memora și observa mai bine fazele și mecanismul acestui fenomen, dar nu aș putea explica ce am trăit și simțit acolo decât dacă are să mi se mai întâmple de încă alte 10 ori, cel puțin!

Cert este că mi se îngăduia să pătrund tiptil-tiptil și cu binișorul, pășind în vârful degetelor de la picioare, în acea regiune inconștientă a ororilor vrăjitorești! Mi-e scârbă de mine însămi retrăind unele scene de care îmi amintesc mai bine, văzând cât de lesnicios este să accesezi prin poarta inconștientului prăpastia fără fund a magiei negre și nu pot destăinui ce fel de lucruri am spus și gândit în timp ce m-am identificat cu aceste elemente vrăjitorești ale psihicului pe care noi toți le purtăm în inconștientul nostru. Însă am văzut că multe izvorau din ură, din sete de răzbunare și din amor propriu rănit. Ori toate acestea o alcătuiesc pe ”madam”, eul feminist despre care am tot vorbit.

A fost o adevărată oroare să fiu dusă atât de adânc în întunecimea pe care o port în interior, dar miracolul s-a înfăptuit tocmai pentru că ajunsesem atât de departe fără să dau înapoi de spaimă și de groază. Aproape de sfârșitul acestei experiențe am trăit o stare de conștiință miraculoasă! Nu mă mai suceam și învârteam în gol, ci mă aflam într-o zonă de siguranță în care mă simțeam destul de mult în largul meu, prezențele care mă însoțeau ppărându-mi-se familiare. Le-am cerut să îmi acorde un pic de atenție ca să audă ce aveam de spus. Când am deschis gura, vocea mi-a sunat inimaginabil de inocentă, de clară, de curată și de sinceră, întocmai ca a unui copil mic și cu mult peste timbrul vocal care îmi iese pe gură de aproape 6 ani, de când această voce se exprimă în exteriorul meu. Dar deși eram printre cunoscuți, aceștia mă luau prea puțin în seamă, făcându-mă să mă necăjesc amarnic, ceea ce a slăbit calitatea și proprietățile acelei minuni care izvora din mine, tulburându-mă și mâniindu-mă ca să spun după aceea:
– Dacă ați trece peste toate aceste ciudățenii ale mele și dacă mi-ați da ascultare, ați vedea că am să vă spun un mesaj foarte important.

Toate acestea s-au petrecut intermitent pe parcursul nopții și dimineții, până în jurul orei 10:00, când m-am ridicat din pat. Astfel mi s-a arătat în universul interior că și din cele mai sumbre și întunecate unghere ale inconștientului esența divină, materialul prim din care se fabrică sufletul, poate fi eliberată și scoasă la lumină, cu precizarea că extracția esenței sufletești din aceste agregate constituie o operație chirurgicală foarte delicată ce trebuie lăsată în seama Maestrului interior întrucât contraforțele mentale reactive pot fi excesiv de încăpățânate și totalmente nedornice de a se schimba din vicii în virtuți. Bunăoară, într-o scenă petrecută azi-noapte, având de-a face cu ipohondriile și cu scepticismul cimentat al tatălui meu, am avut o reacție foarte agresivă pe care mi-aș fi inhibat-o dacă întâmplarea ar fi avut loc în lumea vizibilă a materiei. Dar dincolo de zidul somnului, am vrut să îi explic tatălui meu că n-are să se capete cu nimic bun de la Marea Lege pentru lipsa lui de credință și că pedeapsa are să îl aștepte la sfârșitul sfârșitului, etc. Dar oricum aș fi întors problema pe toate părțile, mânie era ce exprimam, în ciuda bunelor mele intenții și a bună-voinței mele, iar aceasta fiincă mânia vroia să fie tot mânie, cu toată iluzia acestor încercări de a fi re-educată la capitolul ”virtuți”! Partea aceasta a experiențelor de azi-noapte și până și manifestarea vocii inocente de copil m-au întărit în credința că sursa mândriei mele care este trăsătura mea caracteristică particulară dominantă își are originea în anii copilăriei, în relația cu părinții și cu rudele, iar nu într-o chestiune romantică. Care este legătura dintre aceste lucruri cu elementele vrăjitorești definite anterior rămâne de văzut! Cu toate acestea, faptul de a mi se fi permis să îmi văd sufletul prins în interiorul acestor elemente a fost o mare bucurie și de un real ajutor fiindcă acum chiar îmi permit să cred cu deplină convingere că esența divină se poate elibera din orice traumă de vreme ce substanța sa nu s-a pierdut, cu condiția ca urechea să dea ascultare poruncilor Ființei profunde.

Trebuie că toate acestea au fost răspunsul Ființei reale interioare la solicitarea pe care I-am făcut-o aseară, cerându-I să îmi fie îngăduit să cobor în tenebre pentru a lupta în numele sufletului meu pereche pentru ca el să fie eliberat din constrângerea care îl împiedică să își mărturisească deschis sentimentele și intențiile sale față de mine. Și de vreme ce am văzut negru pe alb că speranță există pentru mine, trebuie să trag concluzia că și pentru el există speranță, atâta doar că eliberarea lui din propria traumă nu mai depinde de intervenția mea, ci de el însuși și de Monada sa Divină.

feb. 282021
 

***************

Luni, 22 Februarie 2021

Nu am nicio idee cum să descriu ce mi-a fost dezvăluit azi-noapte în timpul meditației din Universul interior. Fără nicio metaforă sau simbol, mi-a fost arătat ce înseamnă cu adevărat mintea îngustă și cum se formează ea din punct de vedere științific, dacă ești destul de înțelept să poți folosi știința ca să meargă mână în mână cu spiritul!

Dar realmente am perceput în mod obiectiv și conștient îngustimea minții mele care se ascunde în spatele fundului de ochi și care mă împiedică să văd! E nemaipomenit, zău dacă nu este formidabil să descoperi că ești orb fiindcă ți s-a îngustat într-atâta mintea încât să nu mai permită adevărului să pătrundă prin deschizătura unghiului!

”Pe toate să le crezi că sunt posibile fiindcă la Dumnezeu toate sunt cu putință!”, a fost ce mi-a spus sufletul ca soluție practică pentru a-mi redeschide mintea! Când eram copil, mă pricepeam mai bine la ”tehnica” aceasta! Slavă Domnului că a te întoarce la anii copilăriei înseamnă a fi primit cheia de acces care duce la Împărăția Tatălui, conform cu acele versete care zic textual astfel: ”Lăsați copiii să vină la Mine că a lor este Împărăția Cerurilor!”

Și nu doar că le este în putere copiilor (joc de cuvinte, metaforă!) să acceadă la dumnezeire, dar în inocența de copil stă și puterea de a te vindeca inclusiv de orbire, iar de aceasta nu mă îndoiesc!

***************

Joi, 25 Februarie 2021

M-a durât atât de cumplit corpul aseară încât am picat în cea mai profundă disperare, aceea care te împinge să vrei să îți pui ștreangul la gât! Am plâns până am adormit din cauza durerii, apoi iar o tură când m-am trezit pe la 05:00. Dar până să adorm alte scene mi-au fost dezvăluite din universul interior. Prima mă arăta stând întinsă pe o pernă pătrată foarte mare, poate de 65X65cm. Capul îmi era cufundat în moliciunea pernei, în timp ce partea superioară a torsoului stătea pe restul pernei. Înseamnă că voi mai suferi aceste dureri pentru o perioadă nedefinită de timp, dar pentru care există și soluții practice pentru a ameliora disconfortul.

După aceea mi-a fost arătat interiorul unei încăperi goale, dar prin ale cărei ferestre pătrundea înăuntru jocul de lumini și de umbre de afară, ca și cum lângă ferestre erau copaci. Din acest motiv camera părea scufundată într-un fel de semi-penumbră.

– Asta este ceea ce cred că îmi trebuie când îmi voi recupera vederea! Acea penumbră îmi este necesară ca să îmi adaptez ochii luminii soarelui! am strigat în sinea mea!

Fă, Doamne Mare, ca locul pe care mi-l arăți să îmi iasă în cale dacă acest loc îmi este de folos în procesul reabilitării mele sociale, ca și în procesul întemeierii unei familii. Să se facă Voia Ta!

*************

Vineri, 26 Februarie 2021

Nici nu știu cum să mai descriu imaginile surprinse azi-noapte în timpul meditației care mă ajută să mă adaptez din timp numeroaselor schimbări inevitabile pe care le voi întâmpina după fericitul moment al recuperării vederii mele. Era atât de multă culoare în acea imagine încât tot ce simțeam era ca și cum priveam la o sceenă de basm, cu toate că nu era vorba decât despre un cadru de oraș. Nu încape îndoială că, după mai bine de 7 ani de orbire, multe au să mi se pară neînchipuit de frumoase și de feerice, ca și cum ar fi scene desprinse din basme!

Oh, aceasta chiar este o tehnică de psihologie inversă ca să fii motivat din interior să vrei să vezi din nou după ce pentru prea mult timp tu nu ai vrut să mai vezi că prea ți s-au părut toate negre, gri, sumbre și mohorâte!

*************

Duminică, 28 Februarie 2021

Of, ce ghiduș a fost fenomenul de azi-noapte. Mi-a venit din interior imaginea unui glob albicios. Nu mi-am dat seama că era vorba de globul ocular. Din el au început să răsară niște firicele foarte subțiri de un fel de substanță de culoare roz! Exact! Exact! ROZ! Rozul este culoarea speranței! Acest roz a umplut mai apoi întregul glob ocular, după care s-a răspândit în rețeaua mea neuronală încât tot ce am văzut timp de câteva secunde a fost o minunată nuanță de roz! Iar aceasta după ce scrisesem anterior că văzusem viața în negru, gri și tot așa!

Chiar când explozia de roz mi-a inundat globii oculari, bunica mea și-a început obișnuitul concert de oftaturi și căscaturi nocturne. N-avea cum să fie o întâmplare că primisem în ochi culoarea speranței chiar în acea clipă!

Mulțumesc! Mulțumesc!

Dacă nu ar fi nădejdea, inima s-ar frânge.

Doctor Thomas Fuller, cleric și istoric din secolul al XVI-lea

*************

Concluzii pentru luna februarie

Pe parcursul acestei luni Tatăl Ceresc nu mi S-a mai arătat la fel de des în vise sub forma Soarelui și de câte ori mi S-a Arătat nu mi-a mai vorbit. Dar eu L-am întâmpinat în fel și chip, uitând în fiecare rând că trebuia să Îl întâmpin cu voioșie, bucurându-mă de El ca un copil mic!

Vai mie, cât de solicitant este să extinzi starea de seninătate și pe parcursul orelor diurne ca să o permanentizezi în inima ta grea ca de plumb! ROZ! ROZ!

Deși Logosul Solar nu S-a mai proiectat pe sine pe bolta cerească a universului interior, o altă prezență S-a exprimat mai des, luând forma unei raze de Lumină coborând de Sus. Este chiar Ființa mea Reală interioară (Monada Divină, Scânteia Spiritului Sfânt). Nu mă miră că am ajuns în acest punct în care am fost încredințată propriei Monade Divine pentru ca Aceasta să lucreze intens cu mine ca să mă readucă în simțiri și ca să mă educe pe drum.

Doamne, Ajută-mă!

ian. 162021
 

Sâmbătă, 16 Ianuarie 2021

În cursul acestei săptămâni Soarele nu mi-a maai adresat niciun cuvânt, însă nici eu nu am mai pus vreo întrebare. Vocea interioară însă îmi spuse zilele trecute astfel:
– Ai greșit mult din clipa în care ai început să intelectualizezi prezența Tatălui, încercând să înțelegi ttoate acestea prin intermediul raționamentului în locul inimii. Așa că, în următoarele oportunități pe care Tatăl ți le va oferi pentru a te apropia de Dânsul, tu să te bucuri de prezența Soarelui ca un copil mic!

Parcă nici că se putea să mi se ofere un dar mai generos, indicându-mi-se să mă întorc la esența inocentă a sufletului ca să evit rușinoasele și jenantele fâstâceli ale minții, dar am descoperit, în practică, tristul adevăr că raționamentul s-a lipit atât de mult de mine încât îmi vine foarte greu să mă dezbrac de această haină cusută cu fir din oțel. Dar voi mai încerca! Inocența sufletului trebuie să vadă lumina Soarelui/Tatălui!

Însă parcă nu am primit în niciun rând anterior mai mulți germeni solari de la Tatăl ca în timpul acestei dimineți! Sunt foarte entuziasmată, curioasă și nerăbdătoare să văd cum se vor manifesta acești atomi de lumină în universul interior de aici înainte!

Bunule Tată, ajută-ne!

ian. 072021
 

<>

Joi, 07 Ianuarie 2021

Ursitule,

Aseară nu am mai vrut să ies pe balcon la ora 21:00 pentru obișnuita așteptare în frig și în zgomot pentru a te întâlni. Vroiam să mă răzbun astfel pe tine, nădăjduind că tu poate ai fi venit și ai fi așteptat o vreme pentru ca Julieta să nu iasă pe balcon în întâmpinarea lui Romeo al său pentru ca și acesta să cunoască ce înseamnă atâta așteptare! Se făcuse aproape de ora 20:00 și nu mă mobilizasem încă, nu mă îmbăiasem și nu mă îmbrăcasem cu pijamalele mele de întâlnire încă. Lucram la ceva de mână sau, mai degrabă, stricam un lucru de mână, deșirând o lucrătură tricotată de mama în urmă cu un an sau doi. Începusem să îi fac de petrecanie de marți seara tot de dragul de a-mi vărsa nervii pe ceva, răzbunându-mă. A venit Noul An și tot ce vreau pentru acest an este să ies la lumina soarelui, să mă plimb ca să mă dezamorțesc și să te ascult pe tine istorisindu-mi versiunea ta de poveste. Cum era de așteptat, sufletul se zbătea în interior căci o anumită dozăă de mustrare de conștiință îmi inunda inima aseară, reflectând în gând în felul următor: ”și dacă greșesc comportându-mă ca un copil răzgâiat acum? Nu dau dovadă de imaturitate? Nu mă împiedic eu acum pe ultima sută de metri?”

Cugetând astfel, m-am rugat Tatălui Ceresc în gând, zicând astfel: ”Tată Ceresc, dacă trebuie să mă ridic din acest loc ca să mă pregătesc pentru întâlnirea de la ora 21:00, atunci fă ca firul pe care îl deșir să se rupă în curând. Și de vei face așa, nu va însemna doar că trebuie să mă pregătesc, ci și că firul poveștii scrisă de mine despre cum mi-am întâlnit ursitul din vise se va încheia în curând!”

Împletitura mamei era lucrată din două culori pe care le deșiram. După ce mi-am încheiat rugăciunea, unul din fire s-a rupt după al doilea rând deșirat, iar al doilea fir s-a rupt după alte două rânduri, deci la nici 3 minute după ce îmi încheiasem rugăciunea! Dar nu ”rupt” descrie ce se petrecuse cu firul căci în timpul deșiratului nu simțisem rezistență în fir ca să se rupă! În fapt, firele erau tăiate! Trebuie că le tăiasem când deșirasem o altă parte a lucrăturii în timpul zilei anterioare, dar de unde să fi știut că întreruperea aceasta din fir să fi urmat CHIAR ATUNCI, chiar după ce îmi încheiasem rugăciunea ce conținea condiții atât de specifice? Era limpede pentru mine că rugăciunea mea nu fusese concepută propriu-zis de minte, ci plasată în mintea mea ca să se potrivească cu contextul, sincronizându-se cu detaliile acestuia. Efectiv, nu aveam de unde ști că firele erau tăiate chiar la rândul următor fiindcă sunt oarbă și nu văzusem sau simțisem nimic în legătură cu asta ca să falsific rezultatul rugăciunii mele, rupând firul de una singură și în mod deliberat dintr-un impuls inconștient, mânată de dorința ca lucrurile să se potrivească! Deci, cine mi-a plasat rugăciunea în minte și cine a repetat-o după aceea ca după dictare, cunoscând din timp ce avea să urmeze în vontinuare? Eu numesc această voce din urmă vocea intuiției, vocea Tatălui Ceresc din fiecare dintre noi, vocea Aceluia care cunoaște adevărul cu precizie de milisecundă. .

Cu un astfel de răspuns primit aproape instant este de la sine înțeles că m-am grăbit să te onorez cu prezența mea pe balcon ca să nu fii lăsat să aștepți o mironosiță mofturoasă și plină de ifose, dar timpul alocat așteptării se scurse până la ultima secundă, întorcându-mă în casă și dormind zbuciumat și chinuit până în această dimineață, însă nu cu tot atâta tristețe întipărită în inimă întrucât cuvântul Tatălui de aseară mi-a promis că anul 2021 este anul în care mintea mea va fi spulberată, bulversată și șocată căci va fi pusă față în față cu adevărul!

Prima treaptă a scărilor care duc la adevăr am urcat-o în această dimineață când am adormit iarăși în jurul orei 09:15 în dormitorul părinților mei. Ce mi s-a întâmplat în următoarea oră în Universul interior a fost un spectacol cosmic sublim, magic și magnific!

Eram împreună cu alți oameni pe ceea ce părea a fi o navă spațială, deși se înfățișa relativ rudimentar. Sau poate că nu eram eu atentă la detaliile legate de tehnologii, etc.? Și ce interes să fi manifestat pentru împrejurimi când în fața ochilor mei se desfășura ceva nemaipomenit de minunat? Împreună cu ceilalți alături de care stăteam într-un fel de balcon deschis priveam la bolta cerească întinsă în întregul spațiu cosmic. Și ce am văzut desfășurându-se în Cosmos era de o frumusețe rară și nespus de vividă căci Soarele, Luna, Stelele și o multitudine de alte corpuri luminoase se înălțau și circulau peste tot în spațiu! Un lucru mai mult decât oricare altul îmi atrăsese atenția, frapându-mă, anume faptul că nu un singur Soare strălucea pe bolta cerească, ci mai mulți Sori. Nenumărați Sori neîndoielnic Divini călătoreau în spațiul cosmic și, cum se apropia unul de noi, ne bucuram ca niște copii mici, cu toate că niciunul din noi nu capta sensul profund al înlănțuirii acestor Sori unul după celălalt ca într-un dans de mărgele pe un șir de mărgăritare. Era splendid, în orice caz!

Dar, mai apoi, am simțit în interiorul meu un fel de chemare, de invitație de a mă separa de grup și de a mă îndrepta către un alt balconaș izolat. M-am îndreptat într-acolo, simțind că acea chemare venise de la unul din Sori despre care eram convinsă că era Tatăl meu care se află în ascuns. M-am oprit în dreptul balustradei ca să văd cum unul din acei Sori se rupse din șirul de Sori, apropiindu-se de mine. La început fusese galben și strălucitor precum aurul, dar la jumătatea ddrumului și-a modificat coloritul, devenind argintiu. (Semnificația simbologiei onirice a aurului și a argintului am trecut-o la sfârșitul scrisorii mele.) Când, în cele din urmă, Soarele a fost chiar în dreptul meu, m-am fâstâcit și m-am emoționat foarte tare întrucât nici nu știam cum să mă comport, nici cum să vorbesc în așa fel încât să nu mă fac de rușine. I-am pus atunci Tatălui Ceresc aceeași întrebare pe care i-o pusesem în urmă cu aproape două săptămââni, pe 26 Decembrie 2020, anume : ”Când îmi vei reda vederea?”, dar amintindu-mi că mai întrebasem acest lucru o dată și amintindu-mi și răspunsul Tatălui de atunci, m-am retras câțiva pași în interiorul balconului, jenată și rușinată că prea sun ca o moară hodorogită! Borbeam cu vocea inocenței de copil ce aparține esenței divine, iar bocea îmi sună cristalină, limpede și deosebit de sinceră, zicând Tatălui astfel: ”Să se facă Voia Ta! Să se facă Voia ta!”, ca și cum îmi regretam felul insistent și pisălog de a fi, bătându-L la cap pe Tatăl cu revendicările mele, părându-mi rău și vrând să le corectez, ascunzându-mă în colțul pisicii. Atunci o voce de bărbat nici prea tânăr, nici prea vârstnic se auzi din interiorul Soarelui, chemându-mă iarăși în fața Sa și vorbindu-mi astfel:
– Desigur, pe toate aceste lucruri pe care le ceri Mi-ar fi fost ușor să le înfăptuiesc, dar aș fi putut oare să ți-l aduc pe el fără să îi fi povestit tu înainte despre tine, la câte nelegiuiri ai făcut?
– Am scris bine atunci? L-am întrebat pe Tatăl căci înțelesesem că despre confesiunea mea scrisă în aceste zeci de scrisori pe care ți le-am adresat la indicația Tatălui, ursitule, mi se vorbea în acele clipe.
– Nu, nu ai scris bine pentru că ai pierdut mult timp încercând să explici concepte pe care să le echivalezi în limba ta din engleză și pentru că, în plus, ai căutat să umpli spațiul gol din cunoștințele tale cu citate. Și mai este ceva, însă în acel moment Tatăl nu îmi mai vorbi, arătându-mi în conștiința mea o altă greșeală pe care o comisesem prin intermediul unui simțământ foarte intens la care voi reveni în curând. ”Dar pentru că ai scris, ți-ai anunțat candidatura la postul de adept”, îmi mai aduse la cunoștință Logosul Solar. Haidem acum să pornim pe cale, le spuse Tatăl celorlalți aștri solari, ca și cum mai aveau și alte vizite de făcut trecute în agenda Celestă, îndepărtându-se de mine și lăsându-mă să reflectez la sensul tainic al cuvintelor Sale.

Când m-am trezit, m-am trezit în cel mai minunat mod posibil, alunecând printr-un fel de tunel până în corpul fizic, ca și cum mă întorceam în lumea materiei dintr-un loc aflat la o distanță foarte mare de aceasta, de pământ. Rareori mi s-a întâmplat să simt că revenirea în corpul fizic să dureze atât de mult!

nov. 262020
 

<>

“Lâna de Aur” a anticilor, Comoara Inefabilă și Nepieritoare pe care o căutăm, nu se găsește, deci, niciodată la suprafață; trebuie să săpăm, să scormonim măruntaiele pământului până când o întâlnim…
Inițiatul, coborând vitejește în măruntaiele Infernurilor din Muntele Revelației găsește comoara Mistică, (Monada sa Divină), care este păstrată pentru el, de-a lungul a nenumărate secole care ne preced în desfășurarea Istoriei.

Maestrul Samael Aun Weor – ”Cei trei munți”, cap. 30, ”Patriarhul Enoch”

Sâmbătă seara, 21 Noiembrie 2020

Am oare voie să îți cânt
Cuvânt de haz rostit în vânt,
Purtat de alizeuri la ureche
Venit din gura sufletu-ți pereche.

Că de azi în 10 zile vine
Puhoi de ani curgând spre tine
Și din cântu-mi ia de învață
Și ascultă, dragul meu, de-a mea povață.

Că din an în an vremea se schimbă
Și, cu ea, gustul din limbă
Și de burta ți s-o ivi
Cine-n față crezi că te-ar mai privi?

Vezi tu bine că prostuța Cătălina
Caută și-acum un moș, s-o bată vina
Că de când îți cântă e ușor să te ofilești
Dacă n-ai noroc în schimb și-ntinerești.

Și-mi iau Cerul drept martor și complice
Cum să fac, prima să fiu de-ți zice
”La mulți ani” din hăul ăsta blestemat
Unde te-a pus dracul azi de m-ai lăsat.

Și de-om fi la bătrâneți
În zorii decembriului dimineți
Cine are să-ți aducă la pat turta și ceaiul
Când n-ai să-l mai poți bea decât cu paiul?

Of, vai de mine, iar am cântat
Cu nod în gât și sugrumat
În gând ascuns și pe furiș
La chipul tău, în mintea mea, privind pieziș.

Și tot în minte îți fac rost de tort
Și în dar lansez în spațiu o mașină sport
Iară farurile ei să țină loc de artificiu
În vreme ce claxonul să-ți cânte ca la bal și la ospiciu.

———–

Luni, 23 Noiembrie 2020

Aste versuri de mai jos sunt compuse în septembrie pentru ziua de naștere a uneia dintre puținele, foarte puținele prietene pe care le mai am, așa că nu se cade să te umfli în pene că mi-am stors creierul de dragul tău ca să leg cuvinte în rimă pe care să nu le trimit direct la coșul de gunoi!

La mulți ani cu sănătate,
Cu mult spor, ssucces în toate!
Multă inimă în faptă
Și mult suflett blând în șoaptă.
Iară mintea un„ să pice
Dacă nu ca la copii, aș zice.
Ca să vezi culoarea-n față
Și bucurii cu sacul începând de dimineață..
N-am să uit! Curaj de vine
Să îl pui în dor de bine?
Să nu îl ții ascuns,
În temnița fricii de nepătruns.

Și dacă tot am venit pe cale,
Cu slove-n stihuri și urale,
Atunci să punem la pachet
Cărți, iubire și-un caiet,
Flori, fete, filme și băieți,
Melodii și cântăreți.
Că acuș ne pică-n ochi ceapa, ,
Cum trece pe Dunăre apa
Și nu ne-am veselit de soartă,
Cum se stinge focu„-n vatră.

———-

Marți, 24 Noiembrie 2020

Ursitule,

Tare ciudă îmi este că nu pot să împodobesc prima pagină a jurnalului meu cu cod html și css, cum obișnuiam să fac operații estetice pe vechile mele bloguri înainte să îmi pierd vederea. Azi-dimineață am încercat să umblu prin opțiunile temei acesteia, dar m-am lăsat păgubașă. Costă prea mult timp și prea mult efort să fac un ”pimp up my ride” jurnalului meu, cum se zice în argou. În plus, amintindu-mi de semnele Voii Tatălui despre care am scris săptămâna trecută, m-am retras cuminte în banca meea fiindcă e cazul să (îmi) subliniez că îți scriu de drag ce-mi ești, iar nu ca să te impresionez cu abilitățile mele multiple.

În plus, azi sunt relativ bine-dispusă. Am visat frumos, într-un fel, după câteva zile de săpăturii, de minerit și de scormonit în măruntaiele infernului după crâmpeie ale sufletului meu prins și captiv în demonii interiori.

Într-o zi oarecare, am făcut un exercițiu practic cu Tatăl Ceresc pentru a-mi dovedi că Acesta ascultă rugăciunile mele, cunoscând și necazurile în care m-am băgat ca să trag nădejde că mă poate ajuta să ies la lumină. Calculatorul era deschis pe programele de televiziune online și, cum nu îmi puteam auzi gândurile de zgomotul malign al show-urilor acelora cretine de divertisment, m-am rugat Tatălui, cerându-I să închidă El programul respectiv ca semn că îmi confirmă că plânsetele mele de necaz că nu mai pot îndura tot acest zgomot sunt justificabile și complet pline de sens. La numai câteva minute după ce mi-am încheiatt rugăciunea, televizorul a pierdut semnalul, închizându-se. Am repetat acest exercițiu de alte câteva ori după aceea și a funcționat de fiecare dată. Dar cum îmi doresc prea puțin să blestem nenorocitul de calculator ca să se oprească definitiv fiindcă, dacă s-ar strica, tot din banii strânși de mine ar lua ei altul, n-am mai cerut astfel de shutdown-uri forțate fiindcă nici nu am îndrăznit să procedez cu Tatăl ca și cum era telecomanda mea, înghițind în sec și coborând în infern ca să mă răcoresc, bătându-mă și păruindu-mă cu eurile psihologice care m-au adus aici dintru început.

Dar, trezindu-mă azi-dimineață pe la ora brunch-ului, adică pe la 10:45 și păstrând încă pe retina ochilor mei orbi imaginea sublimă a unui soare galben minunat văzut în vis, mai-mai că nu am vrut să mă ridic din patul părinților mei ca să mă mut în locul meu din sufragerie unde știam că mă vor întâmpina zbieretele de la televizor. Dar când am intrat în cameră, calculatorul s-a închis imediat, pierzând semnalul, fără ca eu să o fi cerut. Ce minunat, ce minunat! Și cum sora mea era la cumpărături, nu avea cine să repornească zdrăngăneala aceea mizerabilă fiindcă bunică-mea nu se pricepe, iar eu mă fac că nu îmi mai amintesc de acum 7 ani, când obișnuiam să umblu la computer.

Ca atare, mi-am putut liniști un pic mintea ca să cuget la experiența mea onirică de mai devreme care iată cum s-a desfășurat pe scurt:

Mi-a luat vreo oră și jumătate azi-dimineață ca să adorm la loc și, când am reușit în cele din urmă, mi-am pierdut complet luciditatea în timpul procesului. Îmi amintesc că prima scenă a visului mă arăta într-o cameră, într-un apartament situat la etaj. O plasmă imensă difuza un film cu Mark Wahlberg și reese Witherspoon, film pe care îmi amintesc că l-am văzut cu mult timp în urmă. Cele două personaje interpretate de către cei doi actori discutau la telefon, iar el îi propusese ei să se întâlnească. Nu mi-a fost greu să îmi aduc aminte ce avea să urmeze pe ecranul televizorului.

Demonul desfrâului are nevoie doar de o scânteie de sugestie sexuală ca să se ațâțe și, agitată cum mă simțeam din cauza sugestiei din film, am întors spatele televizorului ca să fac ceva mult mai pe placul meu. Atunci am văzut fereastra camerei în care mă găseam, fereastră care dădea spre o stradă și prin care pătrundea lumina soarelui de afară. Se vedeau clădiri înalte pe cealaltă parte a străzii. Atunci un fel de dor de a vedea lumina soarelui m-a cuprins, dar dramul de luciditate nu ținu nici o fracțiune de secundă. Eram cumplit de ațâțată spre erotism ca să vreau să văd lumina. Câtă putere psihică am simțit în acele clipe când mintea mea se pregătea să proiecteze propriile scene de amor! Câtă putere are mintea, nu contest că nu are putere, dar mare e păcatul că o folosim numai pentru mizerie și pentru satisfacerea propriilor dorințe!

Dar ce îmi propusesem să manifest nu mai văzu lumina astralului căci totul în jurul meu se făcu întunecat și obscur. Toată aparența de material dispăru, și camera, și pereții, și blocul și strada, și tot. Nu mă mai susțineam pe podea, plutind în aer în schimb. Eram deja perfect conștientă de faptul că pătrunsesem în lumile interne. Legile fizicii dispărură și ele, iar eu m-am întors cu susul în jos, căzând fără încetare spre fundul acelui abis întunecos. Repet că, de o bună bucată de vreme, nu mai pot comite fărădelegi în spațiul astral fără să nu support imediat consecințele. După 7 încercări din 10 de a păcătui sunt trimisă instantaneu să întâlnesc reversul abisului infernal.

Nu mi-a fost mare mirarea văzând că, în timp ce picam, Lucifer mă însoțea pe drum fiindcă, de multe ori, tentația lui este și sursa căderii. Mi se dezvăluise iarăși și azi-noapte sub forma mitologică și simbolică a dragonului, deschizându-și aripile imense de liliac peste haosul obscurității. Nu îmi amintesc ce i-am spus prima dată și nici ce mi-a răspuns, dar văzându-mă tot căzând și căzând și cunoscând că mi se întâmpla iarăși acest lucru fiindcă mă lăsasem pradă impulsului erotic de moment, am cutezat să spun de față cu el:
– Of! Iar am căzut în fundul ghenei!

Dar, spunând aceste câteva cuvinte, am trăit cea mai minunată și plăcută surpriză întrucât le rostisem cu vocea inocentă, ninunată și sinceră de copil, voce care nu s-a mai manifestat audibil decât în rare cazuri pe parcursul acestui an, de teamăă că bunica mea ar putea să își bată joc de inocența copilului meu interior, așa cum își bate joc de multe altele. Așa că, vezi tu, ursitule, mi-am inhibat iarăși această inocență pe care o obținusem plătind un preț foarte, foarte scump prin suferință, dar care stare spirituală mi-a permis aproape în exclusivitate în ultimii 5 ani, de când vocea de copil a început să se manifeste, să privesc la toate lucrurile din viața mea, inclusiv la coborârile în infern, cu mult haz, înțelepciune și înțelegere. De aceea și vorba spusă Luciferului meu particular a fost atât de benefică pentru psihicul meu, mai ales că îmi putusem auzi vocea reverberând în întregul eter cu putere magnifică și înzecit de magnetofonizată, dacă acest cuvânt are vreun sens, fiindcă atât de în deplin și în profunzime mi-am auzit vocea minunată de copil.

Totuși, vedeam bine că Lucifer încerca să îmi atragă atenția spre un detaliu. Își dezvăluise brațele în fața mea, permițându-mi să le privesc și să le ating. Erau nefiresc de mari, de puternice și de păroase. El însuși era nefiresc de mare în comparație cu statura obișnuită pe care o adoptă în chip de agent în portocaliu.

Nu am atins fundul ghenei, dar am continuat și tot continuat să cad și să tot cad cu Lucifer alături, dar de la un timp începusem să simt că aveam să revin în stare de veghe, în corpul fizic. Până m-am trezit de-a binelea, l-am văzut pe Lucifer preschimbându-se într-un soare portocaliu-roșiatic, aidoma soarelui în coloritul său de dimineață, trădându-și iarăși simbolul arhetipal de Luceafăr de dimineață, pentru ca, mai apoi, soarele portocaliu să se preschimbe într-unul galben, măreț și divin! Soarele e Logosul Solar sau Tatăl, iar Luceafărul e umbra sa. Până să mă trezesc definitiv, am văzut cum soarele galben emana mii și mii de atomi și de particule minuscule de lumină galbenă către mine, pătrunzând în energia mea șși în microcosmosul meu particular. Ce scenă neasemuit de frumoasă, de sublimă și de minunată!!!

Înțelegi de ce nu puteam tolera gândul ca starea mea de bine să fie perturbată de factorii de stres din exterior, precum televizorul sau plescăiturile bunicii? Egoul se alimentează zilnic dintr-un milion de surse, în vreme ce esența sufletească se alimentează numai de la Dumnezeu!

Faptul că televizorul s-a oprit de cum am intrat în cameră era un semn clar că trebuia neîntârziat să cuget la indicația Luceafărului pe care mi-o subliniase prin noul său aspect împrumutat de ocazie. N-aș vrea să crezi că îmi bat joc sau că bat câmpii aiurea, dar cred că a vrut să îmi spună astfel:
– Haide! Nu te maimuțări!

Nu, nu e vorba de maimuțăreala prin vocea de copil, deși nu puțini ar gândi că e doar o formă de maimuțăreală mijlocul acesta insolit prin care inocența sufletului meu se exprimă în exteriorul meu. În realitate, maimuțăreala asta este corelată cu prima mea tentativă de a-ți scrie o poezie pentru ziua ta de naștere, mai ales pentru că am formulat ceva acolo în felul următor: ””La mulți ani” din hăul ăsta blestemat/ Unde te-a pus dracul azi de m-ai lăsat”, versuri care sună ca și cum dau vina pe tine pentru faptul că am căzut (iarăși) în fundul ghenei!

Haide, că poți ceva mai mult de-atât, Cătălino!

Să vedem mâine cum stăm cu inspirația.

———-

Miercuri, 25 Noiembrie – Joi, 26 Noiembrie 2020

Caut la dreapta să găsesc rost
În zilele de ieri scurse strașnic de prost.
Și cu haz mă împiedic cu piciorul stâng,
Numai bine ce-am căzut că iară îmi veni să plâng.

Așa cum plângi, bunăoară,
Când îți pică ochii pe-o comoară,
Dar, păzită de dragon îndârjit de vitejește,
N-ai să poți fura din ea așa cum vrei, pe mișelește.

Și-n comoara fără margini a temutului dragon încap
Toate câte le-ai văzut la împărații îmbrăcați în strai de alb harap.
Și din bogăția lui mere de aur vin noaptea să fure
Toate sălbăticiunile spurcate care trăiesc în pădure.

Căci ele nu ghiciră că în măr șade ascuns
Secretul mistic și uitat, mister de nepătruns,
Al celor care se împodobiră din a dragonului ccomoară
Și mirosiră miezul ei fără să pice sau să moară.

Iară vina de a fi picat
Nu revine unuia sau altuia, femeie sau bărbat,
Căci amândoi gustară din deliciu ca, apoi, în chin
Să muncească și să nască, acoperiți de frunza de smochin.

Astea fură zilele de ieri, din moși strămoși,
Iară azi suntem la al treilea cântat de cocoși.
Și cât vezi cu ochii comoara bestiei se-mpuținează
Căci de înfruntat dragonul n-o fac decât din gură cei care bravează.

Dar, cum se face îndeobște-n basme și vechi rituri,
Pe o fată din popor pică năpasta de-a aprinde foc din chibrituri
Și cu o scânteie de foc arzând sub oale și ulcele,
Trebui să îndure frigul iernii-n oase și sarcini infinit de grele.

Acum, din alt colț al lumii pentru ea fu ales el,
Cel care, din pruncie, răspundea la numele de miuriel,
Cunoscut în lume drept curajos viteaz precum câinele la stână
Și făcând din pietre aur și din orice îi pică în mână.

Și cum dragonului din vechi-străvechi mult îi plac podoabele din aur,
Nu întârzie mult de-l ochi pe băiat ca să facă din el meșterul său faur
Pentru ca, precum priceputul grec Hefaistos,
Să facă zale și armuri cumplite pentru al dragonului folos.

Dar, întocmai cum fură uniți frații de cruce prin ritual de sânge,
Miuriel simți-ntr-o zi cum îi vine cu potop a plânge,
Și văzând că nu erau lacrimi de băiat ca ale lui, ci lacrimi de fată,
I se arătă în vis chipul ei drag, aceea ce trebuia îmbărbătată.

Așa, într-o bună noapte, în miez cu lună plină,
Miuriel veni la fată ca un zeu-naripat cu inimă senină
Și, blând și gingaș ca un mielușel,
O duse pe fată sus, în ceruri, la zeii din Drapel.

Din noapte-n zori zburară fără tihnă
Din crâng în lac, din deal în mal și fără de odihnă
Se lungiră, se lățiră și trecură-n grabă frunzișul
Din hotar de pădure în hotar de țară și-apoi iar de-a curmezișul.

Și mult se bucurară ei când primiră
Drept de-a șade-n nori și mult se uimiră
Căci, pentru un timp, se văzură-n lumină frumoși
Și curând își amintiră de mărul de aur și de ai lor strămoși.

Atunci un dor nespus de casă pe amândoi îi cuprinse
Și, cu el, chemare de Sus se pornise,
Iară călăuza lor trimisă din foc și din ape
Le spuse că spre centrul pământului au voie și cale să sape.

Căci din foc, apă și lut fură cei doi născuți
Și din suflarea Mamei Pământ se făcură în lume văzuți,
Iar de-aveau să sape în jos căutând rădăcină,
Îngropată adânc aveau să-și găsească esența divină.

Și cu multă băgare de seamă trimisul de Sus îi avertiză
Că, pe drum, dragonul va voi să-i ademenească în tenebre și-i hipnotiză
Căci, prizând el de veste că la a sa comoară vor ei să ajungă,
Le făcu încercarea de suiș la cer neînchipuit de grea și de lungă.

Apoi mai văzu dragonul că în chipul cuminte al tânărului
Stăteau bine pitite puterea seducției și a farmecului
Și nu se dădu în lături să i le dezgroape prin fapte
Ca s-o piardă pe fată cu închipuiri de-amor și cutremurătoare șoapte.

Și mai văzu dragonul că și întinsa lume a ei
Era umbrită ne-ncetat de nori negri, mititei,
Dar care, la o singură bătaie de vânt dădeau în furtună,
Oricât ar fi fost inima fetei de blândă și bună.

Multe îi arătă călăuza fetei în vis și în ascuns
Și îi zise fetei că cel cu voce dulce nu-i cel ales și cu lapte și miere uns,
Dar, cum nici nu-i chip de-a face din al dragonului bârlog cale întoarsă
Îi spuse să reziste și să îndure miasma otrăvită de carne încinsă și arsă.

Că mult se mai fripse în timp biata copilă
Și mult așteptă ea să fie vrednică de-a Zeilor milă,
Lună de lună și an de an se fripse și se coapse,
Dar se și căli, la cât de mult se luptase.

Fiindcă acum vedea ea bine că dragonul mugea
Să facă scrum și cenușă o parte din ea
Și pe iubitul ei să-l preschimbee din porc
În ceea ce nici măcar el nicicând nu văzu afară de-un orc.

Căci nu putu să ascundă taina precum că și el
Umblă în secret să fure din aur să facă-un inel
De mult drag ce-i purta dulcei fetițe
Că alta ca ea nu mai găsi el în lung șir de domnițe.

Însă nu mulți știu că dragonul nu-și deschide baierele avuției
Decât acelora care îi bat ca cerșetori la ușile împărăției
Și urcați cu mare fast pe tron de rege și regină
Știu, chiar știu ei de ce privesc în sus, la cer, și se-nchină.

Căci una este să-ți întinzi regatul peste smârcuri puturoase
Unde larve minerale, muște și gândaci dansează pe malformațiuni osoase,
Iară alta e să privești la lampa cerului prin gura deschisă din iatac
Când driade, mereide, gnomi și zâne îți pătrund în curtea de sărac!

Și acum, toate astea fiind spuse,
Vorbe de haz și duh de vânt aduse,
Purtate de alizeuri jucăușe la ureche,
Rostite de dragu-ți suflet pereche.

Hai să ne veselim pe cale, dragul meu,
Că nu-ți mai port pică fiindcă m-ai răpit din pat precum un zmeu
Și timp îmi fac din zori de zi ca să-ți gătesc
De ziua ta belșug de bucate de soi împărătesc.

Și pe toate ți le servesc unse cu sos de migdale și unt
Ca să rămâi ca-nlemnit la cât de gustoase sunt
Și, curând după ce ai să-ți revii în simțiri,
Ai să sorbi cu nesaț din nectarul făcut pentru miri.

Fiindcă perechea-ți mult te așteaptă să-ți spună
Pe viu grai cântec de dans și vorbă simplă și bună,
Și mult îți dorește ea să trăiești o mie de ani
Atâta timp cât faci bine dând altuia sacii cu bani.

Că de-om începe, într-o zi, să săpăm în pământ
Și groapă de s-o căsca acolo, groapă de mormânt,
Avem să-ngropăm în ea dorul de jaf și de pradă
Căci dragonul mi te descrise drept un bandit simpatic cu coadă bună de spadă.

Dar eu știui din vorba sa vicleană că aceea e coada lui,
Făcând din tine copil teribil al balaurului
Și până n-o arzi și-o tai cu măciuca
Noi vom fi veșnic închiși în umor negru precum cel cu știuca.

Și mai știui că nodul acela de coadă, fatalist și păcătos,
E gaura de șarpe prin care pătrunde în urechea-ți glasul dragonului mieros,
Cum, cu orice preț, el coada vrea a ți-o rupe
Ca să cazi din lac în puț, precum fuse ursul păcălit de vulpe.

Dar nu-i chip ca iarna peștele din lac să prindă,
Și, atunci, lumânări pe tort luna din cer să-ți aprindă din tindă
Și de sufli să le stingi dintr-un foc cu marea,
Una să-ți rămână arzând fiindcă ți-am trimis-o cu sarea.

Și până în zori s-o lași aprinsă
Fiincă în ea mi-e toată inima cuprinsă,
Petrecută-n rugăciune zi și noapte
Că poate-poate avem să trecem în curând la fapte.

Fapte demne de spus în poveste,
Scrisă-n file despre cum a fost și încă este,
File desprinse din cărți pentru pici, să-i bată vina,
Despre cum trăit-au și luptat-au Miuriel și Cătălina.

aug. 102020
 

<>

Luni, 10 August 2020

Ursitule,

Un nou personaj a apărut în firul narativ al poveștii scrise de mine, marcând fără urmă de îndoială punctul culminant, lucru pe care îl aștept de atâta amar de vreme. Acest personaj ar putea fi luat foarte lesne drept un produs al imaginației mele surescitate, însă pentru mine visul este de mult timp o realitate aievea, așa cum este și viața de zi cu zi, însă supunându-se unor legi diferite față de cele care guvernează materia, o realitate pe care o descopăr cu multă uimire și surpriză fiindcă în acest loc sufletul meu se poate descoperi și cunoaște pe sine și manifesta doar un pic mai lejer decât între pereții lumii tridimimensionale.

Acest nou personaj a apărut în visele mele în ianuarie sau februarie, nu mai sunt nici eu sigură fiindcă s-a manifestat atât de des, de 2-3 ori pe săptămână, încât nu îmi mai amintesc când a început. Totuși, îmi aduc aminte că a mai apărut ocazional în vise de-a lungul ultimilor 4 ani în versiunea identică a celei cu care se manifestă de la începutul acestui an ca un fel de a-mi dea de știre că se afla în umbră, veghind asupra mea, însă eu nu m-am comportat față de această prezență decât cu groază și teroare întrucât o asociam cu un proces mental subconștient sau inconștient pe care nu îl puteam explica, neștiind de unde vine, de ce a apărut sau ce vrea de la mine. Celelalte sute de apariții ale sale, însă, s-au împletit cu ale tale, păcălindu-mă să cred că sunteți una și aceeași entitate, ceea ce face din el un personaj vechi în această poveste, cu toate că l-am numit ”nou”. Păcălită am fost doar pe jumătate, fiind de mult timp convinsă că voi sunteți doi, două prezențe distincte care îmi bântuiți visele, a treia prezență fiind Buddhi, sufletul divin al unei ființe sublime și inefabile al cărei suflet uman se află prizonier, captiv și închis în așa-zisa mea individualitate. Altfel spus, Buddhi este adevăratul meu suflet geamăn cu care m-am întâlnit de 4 ori până acum, el apărând înaintea voastră la foarte scurt timp după trezirea mea spirituală din ianuarie 2015. Trebuie să subliniez cu multă precizie că, deși sufletul divin și cel uman sunt adevăratele suflete gemene, ele nu sunt și sufletele androgine de la începutul timpurilor în care cred cu atâta tărie. Dar acest personaj misterios numai într-o singură săptămână, între 8-14 iunie, apoi și în cursul altor săptămâni, s-a manifestat de 5 ori, asta însemnând că a venit în visele mele aproape în fiecare noapte. Sau mai degrabă zis, a venit în fiecare dimineață, după ce adorm la loc când mă mut în dormitorul părinților mei pentru o ultimă repriză de somn. Îți poți lesne imagina că, după atâtea întâlniri onirice, am ajuns să mă mai familierizez cu acest personaj despre care Tatăl mi-a comunicat deja că nu va mai dispărea vreodată, el fiind chiar umbra Tatălui, însoțindu-mă întotdeauna peste tot. Este specializat în psihologia fiecărui individ, toți avându-l în interiorul microcosmosului particular și nu există entitate în întregul Cosmos, cu excepția Mamei Divine, mai pricepută în arta psihologiei inverse, una din abilitățile sale uluitoare fiind aceea de a reflecta în el însuși, ca într-o oglindă, întregul nostru univers interior. În el mi-am văzut adevărata față, realul chip al întunericului, cât și al luminii din sufletul meu. Nu e nimic plăcut în a vedea cât ești de urât pe dinăuntru, crede-mă pe cuvânt, dar nici cuvinte nu găsesc ca să exprim cum s-a simțit văzând licărul de Lumină! În orice ungher sau ascunziș al minții subconștiente în care vreun eu sau demon interior ar pofti să se facă comod pentru a nu fi descoperit, egoul nu mai are scăpare în fața acestei prezențe divine, fiindu-se în posesia celui mai ascuțit simț al auto-observației. Numai despre această entitate, un aspect tare insolit al lui Dumnezeu și al microcosmosului-om, aș putea scrie o carte întreagă. Dar ar fi redundant să consum tuș degeaba scriind despre lucruri despre care au scris marii maeștri ai cunoașterii universale înaintea mea, iar eu îmi doresc prea puțin să plagiez operele predecesorilor mei, așa că voi lăsa o listă bibliografică ce va conține acele scrieri care m-au ajutat să îmi descifrez experiențele mistice și spirituale despre care dau acum mărturie. E tot cee pot să fac.

El este ”câinele de pază” al Tatălui, ca să zic așa, cunoscut și sub denumirea de Prometeu, cel care aduce lumina sau de Luceafărul de dimineață, ca și cel de seară, fiind fundamentul mitologic al arhetipului realului Zburător, demonul erotic, deși mai este simbolizat și sub forma unui dragom în cultele religioase antice și orientale și în vechile școli de mistere, în timp ce în creștinism Sfântul Gheorghe este portretizat luptându-se cu balaurul, echivalentul dragonului în Occident. Sub această formă arhetipală a câinelui și a dragonului mi-a fost dezvăluit în nenumărate rânduri prin imagini și scene care iată că nuu aveau nimic de-a face cu infraimaginația cinematografică, ele reprezentând simbolurile forțelor cosmice primordiale în care alegi sau nu să crezi! Cu greu înțelepciunea inimii bate scepticismul intelectului și rar se întâmplă și tare norocos ai fi să poți împăca mintea cu inima!

În dimineața zilei de duminică, 28 iunie, după ce m-am mutat în dormitorul părinților mei, m-am rugat înainte să adorm, cerând Luceafărului să își dezvăluie adevăratul chip, încredințându-mă și încurajându-mă că nu aveam să mă sperii de aveam să văd o creatură mitică fantastică. El a apărut în timpul visului și, întocmai cum i-am cerut, și-a arătat adevăratul chip, deși nu neg că a făcut-o cu multă grijă și considerație, manipulând efectele vizuale ale visului în așa manieră încât înfățișarea sa, desigur doar simbolică, să nu mă îngrozească de-a binelea. Atunci capul său s-a mărit, ochii, gura, nasul, urechile și toată fizionomia feței s-au modificat, preschimbându-se în capul unui dragon, degetele i s-au ascuțit în forma unor gheare, în timp ce trupul i s-a alungit, șerpuind în fața ochilor mei ca unul din acei dragoni din festivalurile și sărbătorile tradiționale chinezești. Nu semăna cu niciun dragon văzut de mine până acum în filme sau cărți sau în desene animate, etc. Arăta atât a șarpe, cât și a dragon, ori doctrina religioasă arhaică în care cred așa îl pictografiază, sub forma unui șarpe-dragon. Era magnific și terifiant! Am înghițit în sec de spaimă, înfrânându-mi un anumit impuls mânat de curiozitate care mă împingea să mă apropii de el spre a-l vedea mai bine, spunându-i cu vocea cristalină și inocentă de copil:
– Chipul tău s-a schimbat în cel al unui dragon!
– Da, știu. Îmi pare rău, îmi răspunse el, ca un fel de a-mi spune că nu trebuia să îmi fi arătat adevăratul său chip atât de curând, recăpătând după aceea iarăși fizionomia cu care m-am obișnuit de la începutul anului și din cauza căreia mă trezesc în timpul visului la simpla sa vedere, devenind conștientă de faptul că vagabondam în timpul visului.

Într-un alt rând, în noaptea dinspre 6 spre 7 August mi s-a dezvăluit din nou sub chip de dragon, întinzându-și aripile ca pentru a zbura într-o demonstrație de netăgăduit că el este realul Zburător. Și, Bunule Tată Ceresc, cât vroiam să mă sui pe el pentru a-l stăpâni! Abia aștept să îl văd scoțând foc pe gură ca să îmi pârjolească pășunea invadată de adevărata buruiană a dracului, egoul, fiindcă nu mă îndoiesc că poate lupta alături de mine, oferindu-mi sprijin, scut, pază și ghidare împotriva buruienilor otrăvite din interior! Desigur, totul cu un preț și infinite sacrificii.

”Scopul său este să te inducă într-o stare de inocență totală a minții” , a fost ce mi-a mai comunicat Divinul despre această forță cosmică. Recunosc că, în acest sens, copilul inocent trezit în interiorul Ființei mele mă ajută grozav de mult întrucât, privind la toate aceste lucruri prin ochii acestui copil, ele îmi par mai puțin înfricoșătoare. În urma conversației reproduse mai sus, dragonul mi-a arătat o scenă în care esența mea divină (buddatha), preschimbată în forma unui copil de vreo 3 anișori de o drăgălășenie greu de descris în cuvinte, se găsea ascunsă în coaja unui ou din care urma să iasă, unde oul se găsea în bârlogul dragonului, acesta înfășurându-se în jurul oului ca un părinte protector, scenă de un simbolism mitologic și spiritual sublim, cultele religioase vechi pronunțându-se cu fermitate asupra necesității imperative de a ne transforma în fii ai dragonului, ca fii ai înțelepciunii, după învingerea acestuia! De ce dragonul trebuie învins dacă îl descriu cu atâta simpatie? Fiindcă el este ispita. Și, pentru că este ispita, este Lucifer, îngerul căzut și steaua de dimineață. Poate nu este întâmplător faptul că se manifestă mai ales dimineața, 95% din aparițiile sale având loc după ora 07:00.

Dar în visele mele recente și-a lepădat solzii de dragom, apărând ca un bărbat cam de vârsta mea, înalt cam de 1,85m și slab, cu păr scurt și blond și chip oarecum nedefinit, motiv pentru care nu pot spune dacă este chipeș sau nu. Nici vorbă de prezentabil, întrucât apare întotdeauna înbrăcat într-o pereche de pijamale portocalii cu puțin alb. Sub acest aspect s-a mai manifestat de aproximativ 15 ori în ultimii 4 ani, așa că trebuie că înțelegi și singur că apariția sa crescândă din ultimele 7 luni, însumând vreo 120 de vizite onirice, mă îngrijorează și mă emoționează în același timp fiindcă este un semn evident că ceva neobișnuit se petrece în cartea Vieții mele, în condica Celestă! Aceste pijamale au aparținut mătușii mele din partea mamei și cred că atârnă și acum în cuierul din odăița de la bunica mea. Ridicolul în acest detaliu legat de pijamalele acestea portocalii se poate lesne reduce la praf și pulbere dacă poți accepta că ele sunt un simbol pentru trezirea din letargie a conștiinței, portocaliul fiind culoarea chackrei sexuale unde dragonul își află ascunzișul în microcosmosul-om. Așadar, vine la mine îmbrăcat în pijamalele acestea portocalii ca să îmi dea de veste că dragonul s-a trezit din somnul său, ieșind din hibernare, venind din profunzimea organelor mele sexuale spre a-mi testa virtuțile spirituale, ducându-mă în ispită. Câteodată iese din sine însuși, multiplicându-se într-una încât tot ce văd este o imensă masă de energie de culoare portocalie. O altă dată, traversând odăițele casei bunicii mele în timpul unei experiențe mistice, am văzut aceste pijamale atârnate în toate cuierele și împrăștiate pe toate paturile, pe spătarul scaunelor și pe dușumele, multiplicate de zeci și de zeci de ori, încât pereții păreau pictați în această culoare. Când am intrat în ultima încăpere, am găsit întinși în pat o mulțime de copilași îmbrăcați tot cu această pijama portocalie, semn că sarcina mea este de a reduce eul la scrum pentru ca inocență originală de copil a esenței mele divine să fie pe deplin eliberată.

Putui să verific, cu o claritate uimitoare, întreg procesul morții celor 3 Furii… Este indiscutabil că ele trecură prin toate transformările magice cântate de
Ovidiu.
Dacă ele fură, la început, gigantice și oribile, precum monstruosul Polifem de pe pământul blestemat, care îi devora implacabil pe tovarășii lui Ulise, câteva clipe înainte de sosirea Parcei Suverane ele nu mai aveau decât înfățișarea unor copii nou născuți…
Acele umbre abominabile, acei 3 Trădători, pe care îi purtăm în mine, muriră, din fericire!
Vai, vai, vai! Ce s-ar fi întâmplat cu mine fără ajutorul Divinei mele Mame KUNDALINI.

Maestrul Samael Aun Weor – ”Cei trei munți” cap. 31, ”Cerul lunar”

Și de tot atâtea ori, privind lla hainele pe care le port în timpul viselor, mă văd îmbrăcată cu aceeași perechee de pijamale portocalii ca cele ale lui, sugerându-mi ideea că el este un aspect al Ființei Divine, venind din interiorul acesteia, nu din exteriorul meu. Atâta portocaliu nu îmi amintesc să fi văzut niciodată în viața mea, zău așa! Nu neg că, din acest motiv, am creat o oarecare dependență față de prezența sa deoarece îmi este de un real folos întrucât mă trezesc în timpul visului îndată ce îl văd, portocaliul transformându-se deja în cel mai eficient declanșator al lucidității mele în vise, dar acesta mi-a arătat deja că nu e cazul să mă obișnuiesc prea muult cu înfățișarea adoptată în ultima vreme pe care nu va întârzia să o schimbe. Într-un rând, reflectând în el însuși întreaga urâciune din interiorul meu, luă înfățișarea unui monstru infernal, negru ca tăciunele și de-a dreptul hidos pentru ca, ulterior, să îmi arate cum, de munca mea interioară va fi dusă cu succes până la sfârșit, purificându-mă în întregime de păcat, el se va transforma într-un înger măreț și sublim, de o frumusețe copleșitoare că îmi tăie respirația văzându-l sub această formă.

apr. 302020
 

<>
Joi, 30 Aprilie 2020

Ursitule,

Nici nu am început să scriu azi că deja mă simt sfârșită, neliniștită, tulburată și de-a dreptul în șoc! De când m-am trezit azi-dimineață trec printr-o cumplită criză de conștiință, începută acum câteva zile, ca și cum un infinit de păcate ale trecutului s-au abătut deodată asupra capului meu ca să râdă de mine, ca să își bată joc de mine, ca să mă ridiculizeze. Încep într-adevăr să văd unde anume mai precis am greșit în această viață și este înfiorător să văd cu ochii inimii și ai minții unde și când am făcut acel pas greșit care m-a setat pe acest drum blestemat pe care mă aflu. Știu că am mai discutat despre acest subiect al regretului de un infinit de ori înainte, însă nu vreau decât să subliniez că parcă nu mi-a fost niciodată mai rău decât acum, căința și părerea de rău în mod evident trebuie să fi pătruns mai profund în diversele ascunzișuri și straturi scufundate ale subconștientului. Dar nu despre demonul minciunii și despre demonul fraudei vreau să vorbesc azi, cele două defecte de caracter de căpătâi din cauza cărora am ajuns, la aproape 33 de ani, să continui să dorm pe canapeaua din sufrageria părinților mei, complet oarbă fiind, un pic cam surdă, vorbind ca un copil de 3 ani și ținând companie bunicii toată ziua când sufletul meu aspiră să călătorească pe Venus. Nu despre minciună și fraudă voi scrie, ci voi începe să scriu despre dorință, cretina și blestemata de dorință inconștientă care te lucrează din umbră și al cărei sclav ești fără s-o știi că ești, cu toate că știu că nu voi epuiza subiectul în aceste rânduri!

Ieri a fost ziua noastră de întâlnire și deja știam, de la ora prânzului, că nu vei veni la balconul meu pentru ca eu să văd din nou. După-masă am ieșit cu sora mea la o scurtă plimbare în jurul bloccului și, sfârșită, epuizată și sleită de energie, am început să plâng în timpul plimbării, înghesuindu-mă pe un colțișor de bancă din părculețul din spatele blocului, sperând ca vreun nefericit de infectat cu covid19 să nu se fi făcut comod pe respectivul colț de bancă înaintea mea. Și mi-am lăsat și ochii și inima și creierul și mintea și sufletul și conștiința și plămânii și tot trupul să plângă, udându-mi masca și hainele și tot. Dacă lacrimile noastre n-ar conține atâta sare, am putea uda cu ele toate culturile câmpului care se usucă în acest sezon din cauza secetei. Efectiv, te duce în pragul dezolării să nu te poți deplasa în nicio direcție dorită de tine, să rămâi blocat locului nu cu zilele sau săptămânile, așa cum suntem cei mai mulți locuitori ai planetei din cauza coronavirusului, ci cu anii, așa cum sunt eu, tot așteptând și tot așteptând să i se facă milă cuiva de mine așa încât să mă ajute să nu mă ofilesc definitiv între pereții casei, secătuită de toată vlaga și de toatăă seva de viață. N-am știut că a încerca să donezi din pozitivismul tău, din credința ta și din încrederea ta altora cărora le lipsesc aceste atribute poate să aibă astfel de efecte adverse! Și când s-o întâmpla minunea, Doamne-Mare, tare mi-e că voi uita de statutul meu de umanoid și că mă voi apropia de primata bipedă o bună perioadă fiindcă nu mă îndoiesc deloc în sufletul meu că voi alerga unde voi vedea cu ochii, voi escalada dealuri și munți și mă voi cățăra în copaci ca o maimuță intelectuală ce sunt. Când? Când, totuși, se va întâmpla totul? Și ce voi face din momentul prezent în care mă aflu până în momentul acela care va fi când eu, cu adevărat îți zic, nu mai pot îndura clipa lui ”acum”? ”Mai îndură un pic! Și fă acele lucruri care îți plac fără să ai pic de mustrare de conștiință că le faci, oricât ar costa. Ai de unde să plătești! Acum nu ești trasă la răspundere nici pentru faptul că nu poți medita, nici pentru că nu poți intona mantre, nici pentru că nu poți face alte practici spirituale. Doar mulțumește Tatălui pentru că toate astea nu vor ține până la sfârșitul vieții!” Așa îmi spuse sufletul meu, iar când am spus că vreau să continui să scriu fiindcă doaar acest lucru îmi mai face plăcere, uite care a fost răspunsul Divinului formulat ca și cum ți l-aș spune ție, ursitule:

Am să-ți scriu
cum încă n-am mai scris
versuri albe ca un fel de rouă
și-ascultându-ți inima cum plouă

Vasile Mardare și Adi Beznă – Am să te iubesc și tu n-ai habar (29 Aprilie 2020)

Dar eu nu vreau să îți scriu poezie! Mi-oi fi tu drag, dar să mă exprim în rime și în versuri nu coincide cu interfața mea interioară căreia îi place să lungească vorba la nesfârșit, după cum bine vezi! În plus, dacă traduci o poezie dintr-o limbă într-o altă limbă, o mare parte din sensul gândit de poet se va pierde întrucât nu există echivalente perfecte între diversele cuvinte și concepte în lingvistică. Și tu știi deja că eu visez să public scrisorile acestea despre care trag nădejde că au potențial de best-seller, motiv pentru care mă îngrijesc să scriu cât mai puțin întortochiat ca să fie cât mai ușor de tradus! În acest sens, poezia îmi pare foarte sofisticată și pretențioasă la traducere! Și tot atât de dificiil îmi vine de multe ori să traduc limbajul sufletului meu în cuvinte uzuale, pline de semnificație, însă cât mai apropiate de înțelesul comun al omului obișnuit. Așa am nădăjduit, să scriu pe limba tuturor despre aceste lucruri atât de minunate care mi se întâmplă, când limba sufletului meu este atât de complicată și de simbolică, de tainică și de plină de înțelesuri ascunse. Nu neg că mi-ar plăcea să vorbesc în metafore, ca un fel de Yoda plin de înțelepciune, iar traiul cu bunica mea care îmi cere tot timpul să îi explic tot ce fac în așa fel încât să priceapă și ea, fără ca eu să reușesc vreodată să am răbdare cu ea fiindcă o văd că nu are de unde să priceapă sensul întâmplărilor acestora sublime prin care trec îmi demonstrează că nu m-am născut ca să le vorbesc oamenilor extrem de simpli despre Dumnezeu și despre sufletul lor, cu toate că nu îmi surâde nici ideea de a le vorbi celor mult, mult prea fixați în propriul intelectualism din care izvorăsc amorul propriu, mândria, aroganța, orgoliul, vanitatea și alți demoni defectuoși și păcătoși care îi fac pe câte unii să creadă despre sine că au însușiri de leaderi sau de guru când, în realitate, nu sunt înaintați în învățătură nici până la genunchiul broaștei, cum ar spune Ion Creangă, întocmai cum aflu că mă poziționez și eu pe scara ierarhică în Univers. Cui aș vrea eu să îi vorbesc nu știu nici eu să spun, mai ales când văd că nu spun nimic nou (toate-s vechi și noi sunt toate), însă mi-e complet clar că ție aș vrea din toată inima să îți vorbesc. Dar oare vorbim aceeași limbă? Și înțelegi tu, oare, ce vreau să spun prin ”a vorbi aceeași limbă”? Și dacă nu ai fi atras de mine datorită afinităților interioare ale conștiințelor noastre, atunci sufletul tău de ce continuă să vină la mine? De curând am înțeles răspunsul la acea prețioasă întrebare: ”De ce? De ce, până la urmă, ție ți-a dat voie Tatăl să îmi abordezi sufletul în dimensiunea astrală ca să îl poți atinge, în loc să o faci în cea materială?” Și sunt atât, atât de uimită, de minunată și de uluită să descopăr că TU, dintre TOȚI bărbații de pe planetă, ai rezonat pe deplin și în profunzime cu o dorință năbădăioasă a mea care mi-a făcut multe probleme de-a lungul anilor. Câtă amărăciune și câtă suferință acumulăm în psihicul nostru din cauza dorinței, mai ales când aceasta nu se împlinește, ajungând mai apoi să o refulăm și să o îngropăm în subconștient și inconștient, ceea ce înseamnă că dorința nu dispare. Cu toate că știu acest răspuns acum, nu vreau să descriu mai pe larg în epistola de azi această dorință specifică pe care tu ai reușit să mi-o împlinești cu chiu, cu vai, ci despre altceva!

Cum ți-am spus, ziua de ieri a fost neobișnuit de dificil de îndurat Și prost mi-a mers până am adormit. Din fericire pentru mine, te-am visat apoi toată noaptea, iar lucrurile pe care le-am făcut și pe care ni le-am zis unul altuia s-au absorbit deja atât de bine în sufletul meu ca să îmi grănesc inima cu nădejdea că te voi vedea în curând!Câtă nevoie am avut ca această noapte să se petreacă în acest fel atât de minunat! Dis-de-dimineață, în timpul ultimului vis, eram în mijlocul unei scene în care ploua cu găleata, cum ar putea să plouă și inima unui om în felul surprins de versul citat la începutul scrisorii mele (”Și ascultându-ți inima cum plouă”) . Căutam, în timpul acestui vis, să îmi provoc flash-uri din viitor care să ne fi surprins în timpul actului intim fiindcă a vedea așa ceva este o dorință arzătoare pe care o am, izvorâtă din multa suferință simțită în această viață ca rezultat al implicării mele în relații cu oameni nepotriviți. De aceea vreau să îmi văd cât mai mult și mai des chipul strălucind de fericire în timp ce mă aflu cuibărită în brațele tale, așa cum îmi dezvăluie Divinul prin aceste flash-uri. Când, deodată, s-a auzit o voce în eterul în care ascultasem până atunci sunetul ploii, iar această voce îmi spuse: ”Înțeleg de ce cauți să vezi cât mai multe scene în care te afli împreună cu el. Dar ți-au fost deja dezvăluite extraordinar de multe de astfel de secvențe. Tot ce ți s-a arătat ți se va întâmpla. Nu îți cer în schimb pentru acest bine care ți se face decât să zâmbești un pic mai mult. Și să nu mai numeri zilele, săptămânile și lunile până în clipa când ți s-a spus că ți se va încheia pedeapsa!” A primi îndemnul de la Ființa mea interioară de a zâmbi mai mult este, negreșit, un îndemn la credincioșie deoarece nick-ul purtat de mine ca și performer de videochat conținea cuvântul ”a zâmbi”, iar acea fată care am fost atunci, complet lipsită de credință și de speranță, nu a putut trage nădejde mult, înfiorător de mult timp că ceea ce i se dezvăluie ochilor săi ar mai fi putut fi vreodată posibil căci fata aceea care am fost căzuse în dezolanta resemnare!

Dar crezi că am putut zâmbi când m-am trezit? Nu, nu am putut face decât să îmi schimonosesc fața în grimase de durere și de tristețe, continuând să am criza de conștiință pomenită la început. De unde a venit aceasta? M-am aventurat de am ccerut Ființei interioare să îmi fie dizolvat acel 1% de îndoială din cugetul meu care mă împiedică să cred că promisiunile revelate de Divinitate prin flash-uri ale viitorului meu sunt reale, deci nu mincinoase. Acel 1% de îndoială ține teribil de mult de defectul păcătos al minciunii, dar ține tot atât de mult și de defectul nerăbdării, așa cum mi-a subliniat Ființa interioară printr-o serie de citate exemplicative pe care le-am atașat la finele acestor rânduri. Poți crede tu 99% într-o idee, însă acel 1% de îndoială va strica tot efortul tău și va câștiga lupta. De aceea zilele trecute am implorat în timpul rugăciunii să fie eliminat acel 1% de îndoială din inima mea, fiind de accord să plătesc orice preț și să trec prin orice suferință impusă de Puterile Superioare pentru ca cerința mea să se înfăptuiască. Atunci când ai dharma, adică răsplată pentru faptele bune făcute, poți cere un astfel de serviciu pe care Divinitatea ți-l va îngădui fără a te mai trece prin pedepse și încercări chinuitoare din care ai, de obicei, de învățat o lecție importantă. Fiindcă am scris și cum cele scrise de mine pot ajuta, eu am obținut credit cosmic. Nu este același lucru cu dharma deoarece creditul trebuie înapoiat, dar tot îmi permite oleacă de mișcare în Cosmos, putând face valuri pentru ca dorințele să îmi fie împlinite. Iar eu vreau ca acel 1% de îndoială să dispară din anatomia mea fiindcă vreau, pur și simplu vreau să te iubesc din toatîă inima mea și din tot cugetul meu! Mai virtuoasă, năzuința mea de a fi atinsă de iubirea adevărată transcende simpla și banala dorință animalică de a te avea, doar de a te avea ca pe un bun prețios, ca pe un trofeu și, deși primul gen de iubire are mai multă putere, nerăbdarea care însoțește procesul așteptării de a-mi fi împlinită năzuința face ca acel 1% de îndoială să se intensifice fiindcă eu te vreau acum, chiar acum, nu peste un an sau 4 și bat cu piciorușele în podea de necaz că tu nu poftești să faci așa cum vreau eu, deși rezonezi cu credințele mele. Și, dacă stau mai bine și mă gândesc, până și faptul că am cerut să fie îndepărtat de mine acest 1% de îndoială denotă, în realitate, faptul că am ajuns la limita răbdării!

Și ce am pățit după rugăciunea mea? Am trecut printr-o experiență onirică atât de stranie și de minunată în același timp, că nici acum nu m-am dezmeticit complet din ea. S-a petrecut în noaptea dintre duminică spre luni. M-am trezit dincolo de zidul somnului, având un grad ridicat de luciditate. Eram pe un pat de spital, iar pe lângă mine roia o făptură neomenească ce se mișca deosebit de repede, având o înfățișare pe care îmi vine greu să o descriu fiindcă, sincer vorbind, mi-a fost frică să o privesc îndeaproape. Și cum se mișca atât de repede, nu o puteam opri locului ca să o întreb ce și cum. Acum era într-un colțișor, iar în secunda următoare era în colțul opus al încăperii, căutând după instrumente de operat și după doctorii, dar mai ales căutând să mă ajute să mă fac comodă în cabinetul său. Nu mi-a spus nimic, absolut niciun cuvânt, iar gura mea stătea perfect închisă, ca și cum se afla sub efectul unui anestezic. Însă îmi auzeam propriile gânduri reverberând în exteriorul meu, ceea ce mă împinge să cred că această făptură auzea și cunoștea gândurile mele, dar nu răzbătea nimic dinspre ea înspre mine, niciun gând vreau să zic fiindcă nu pot nega că simțeam un fel de compasiune plină de răbdare din partea sa pentru mine deoarece această ființă a venit lângă patul meu, așezând mai bine și cu mai multă grijă perna la spatele meu care îmi susținea mai ales gâtul și trăgând de pat într-un sens sau altul ba ca să îl echilibrze, ba ca să se armonizeze cu celelalte lucruri din cameră. În mod evident, păream să joc rolul unui pacient căutând să primească o consultație în cabinetul unui medic! Dar eu eram în întregime îngrozită trăind în mijlocul acestei scene insolite al cărei personaj principal eram! Păi cum să nu, când pui capul pe pernă să dormi și după ce închizi ochii să te trezești atât de conștient și de lucid în această dimensiune în care sufletul/psihicul se poate manifesta cu mai multă dezinvoltură decât în cea materială? Iar acea scenă era pe deplin neobișnuită, chiar și pentru un vis! Recunosc cu oarecare rușine că, găsindu-mă adeseori în mijlocul unor astfel de vise, lucidă fiind, nu știu cum să reacționez și nici ce atitudine să adopt vis-a-vis de ceilalți participanți. Religia nu te învață că sunt decât îngeri, sfinți și demoni, adeseori deghizați în piei de mielușei, însă unele filozofii vorbesc despre totemism, despre ființele elementale, anume sufletele animalelor și ale plantelor, despre zei ai naturii și alte ființe inocente supranaturale pe care religia creștină, de exemplu, le clasifică drept păgânism. Și cu acest mecanism judicios și plin de prejudecată instalat în subconștientul meu, nu îmi dau seama cum să reacționez pe moment, ceea ce mă determină să resping ocazional manifestarea din lumile interne DOAR fiindcă ființa care mi se dezvăluie nu are aripi ca de înger! Căci asta ne este așteptarea în ceea ce privește înfățișarea unei ființe angelice trimisă de Dumnezeu să ne ajute pe căi nebănuite din lumea care nu se vede, ori ajutorul meu din acest rând nu corespundea de niciun fel acestor parametri preimpuși de prejudecățile și de credințele noastre religioase! Dar mult noroc mai am deoarece cred atât în îngeri, în demoni, în sfinți, în maeștri, cât și în zâne, în spiriduși și în sufletele necuvântătoarelor! Și cum medicul meu nu a rostit niciun cuvânt, tind să cred că a fost un astfel de ajutor elemental, chiar intercesorul elemental (medicul intern), cunoscându-se despre aceste suflete inocente de animale și de plante că sunt buni medici și că se sacrifică pentru oameni.

Îndată după ce m-am făcut mai comodă, cu toate țipetele mele de spaimă din interior, această făptură a operat pe gâtul meu, în dreptul coloanei cervicale, unde se află sediul chakrei comunicării, folosind când instrumente de operat ca cele chirurgicale, când palmele, întocmai cum procedează unii vindecători care folosesc mâinile. În seara acelei zile mama îmi făcuse masaj, atingând și acest loc, dar cu toată iubirea ei de mamă, nu a putut să ridice sau să amelioreze durerea pe care o simt în chakra gâtului, distrusă și dezechilibrată fiindcă am mințit. Dar pe acel pat s-a operat în această parte a corpului, neîndoielnic în cea corespunzătoare corpului energetic deoarece numai energie și curenți magnetici am simțit peste tot, atât în mine, cât și în exteriorul meu, în întregul eter. Și ”medicul” acesta tăcut fora de zor în ceafa mea, taman cu lucrează stomatologul în gura unui pacient și nu pot să descriu ce am simțit atunci fiindcă ce simțeam nu venea din această lume! Dar a fost ca și cum întregu blocaj energetic pe care îl simt în ceafă fusese zgândărit, zguduit din temelii. Atâta durere câtă simt aici nu este un lucru necunoscut nimănui, toți avem senzația de gât țeapăn și de durere în umeri, ca și cum ducem în spinare povara tuturor lucrurilor din lume. Iar acolo s-a operat chiar în mijlocul acelei dureri și ce nație de energie toxică extrăgea doctorul meu supranatural din gâtul meu este imposibil de descris în cuvinte. Iată că pe chakra comunicării se lucra, iar deschiderea, purificarea și echilibrarea ei permite manifestarea conștiinței cu mai multă autenticitate, dar vocabularul meu continuă să fie tot atât de sărăcăcios fiindcă nu știu cum să fac să descriu cu mai multă acuratețe cum acei curenți de energie nefastă și toxică se dezlipeau de corpul meu eteric, fiind înlăturați și îndepărtați de mine. Nu se mai manifestau cu formă, chip, voce și personalitate proprie ca în alte rânduri descrise anterior, ci sub formă de curenți electrici. Cea mai apropiată analogie pe care o pot folosi ca să descriu aceste experiențe legate de energie ca un curent electric sună în felul următor: imaginează-ți atmosfera aceea încărcată de electricitate de dinaintea unei furtuni când acea descărcare de curenți electrici efectiv se aud și se simt, mai ales când se formează fulgerele sau alte fenomene atmosferice, precum tornadele sau uraganele, etc. Intermitent, în timpul acestei operații, aveam flash-uri în care îmi vedeam copilul interior, inocența sau monada divină, eliberat, captiv până atunci în blestemățiile acelea de energii care îmi înnegriseră sufletul aproape în întregime. Iubitul meu suflet, atâta timp mi-am bătut joc de tine! Apoi iarăși îmi vedeam sufletul smolit pentru ca imediat după aceea să răzbată lumină în care îmi puteam distinge inocența de copil zbătându-se ca să se elibereze din blocajul asupra căruia lucra medicul de acolo.

Operația a durat mult timp, însă acolo nu am avut pic de noțiune asupra timpului și asupra spațiului. Când medicul meu a isprăvit, și-a făcut un ceai din care a început să bea tacticos și, ca și cum lucrurile nu fuseseră suficient de fabuloase până atunci, mi-a pus ceașca de ceai sub nas și un miros pronunțat și intens de plante aromatice mi-a pătruns pe căile nazale, făcând să îmi miște energia cerebrală în sensuri circulare, ca de spirală, într-un ritm extrem de intensificat! Atacul cerebral mi-a afectat inclusiv simțul olfactiv, de aceea nu prea simt mirosuri de la finele anului 2013. Însă după acest episod am simțit mirosul de ploaie și mirosul de sarmale din bucătărie, lucru care mi-a bucurat nespus de mult inima! Am să subliniez cu tuș negru, totuși, că nu experimentam toate aceste trăiri în corpul fizic, ci în celelalte corpuri subtile de existență, în cel eteric și în cel astral. Am citit mărturisirile altor oameni care, experimentând proiecția astrală fie spontană, fie indusă în mod conștient, au descris cum că simțul gustului și simțul mirosului se manifestă în dimensiunea astrală așa cum se manifestă și văzul și auzul, însă pe o treaptă cu mult, mult mai intensă și mai ascuțită decât în corpul fizic!

În sfârșit, trebuie să fi fost foarte departe de umanul din mine întrucât, la trezire, m-am simțit complet dezorientată și cu memoria răbășită. Îmi aminteam toate detaliile misterioasei experiențe care se imprimaseră ca fierul încins în conștiința mea, dar nu îmi puteam aminti unde eram la trezire, în ce zi a săptămânii sau alte detalii. De aceea, când trec prin acest fenomen de completă uitare a noțiunilor de timp și de spațiu care mă însoțește ocazional după revenirea din lumile interne, fac un test care mă ajută să mă re-acomodez realității materiei. Așa că mi-am pus următoarele întrebări, făcând tot efortul mental de reamintire:

– Cătălina, unde ești acum? În ce dimensiune?
– Sunt în dimensiunea terestră, în patul meu de acasă, am răspuns după un oarecare timp de gândire, faptul că sunt oarbă incomodându-mă îngrozitor de mult în timpul acestui pas de revenire la conștiința obișnuită fiincă mă impiedică să recunosc locul exact cu mai multă rapiditate, mai ales când mi se întâmplă atât de des să mă trezesc conștientăă în acel loc întunecat pe care îl asociez cu infernul personal unde nu văd, așa cum nu văd nici aici.
– În ce zi a săptăămânii ești?
– Cred că este duminică spre luni, poate că e deja luni dimineața.
– Îți amintești dacă nu cumva trebuia să se întâmple ceva deosebit azi? Trebuia să faci ceva special?
– Parcă da…. parcă sora mea trebuia să plece la fermă cu alde mama. Azi rămân singură cu bunica.

Cu răspunsurile acestea clarificate, mi-am revenit pe deplin. Sau, nu chiar, căci de atunci am niște dureri cumplite în ceafă, în toată chakra comunicării și trec prin criza de conștiință despre care am vorbit la începutul scrisorii mele, cea legată de demonul minciunii și al îndoielii și al nerăbdării, criză care îmi face buzele să tremure și inima să plângă de durere și de tristețe. Și toate aceste trăiri s-au intensificat atât de mult din noaptea acelui vis, devenind așa de apăsătoare de parcă am în coșul pieptului un sac de ciment! Și numai rușine și vină simt pentru tot ce am făcut greșit și nu-mi vine să cred că am putut face toate acele lucruri și cu atât mai puțin pot să cred, netrebnica de mine, că răspund cu îndoială la chemarea Tatălui, când Acesta îmi arată că voi reuși, că El crede în mine, iar eu nu cred în El? Aceiași demoni, întipăriți în acel 1% de îndoială, mă împing să…

Dar ajunge! Căci pe tine caut să te iubesc cu sinceritate și devotament, nu să te seduc, cu toate că de-acum pot să te seduc cu și mai multă dibăcie fiindcă…pot…să…scriu….și…în….versuri!!

Impatience often makes us patients.

Mokokoma Mokhonoana

Impatience destroys at least 98% of hard work’s potential.

― Mokokoma Mokhonoana

Some people are a degree of impatience away from wishing a year were only a few weeks long.

― Mokokoma Mokhonoana

In my impatience I become convinced that this desire of mine should have been fulfilled yesterday, when it belongs to a tomorrow that yesterday would have killed had I had my way.

Craig D. Lounsbrough