iun. 122021
 

Sâmbătă, 12 Iunie 2021

Reflectând ieri la trauma siluirii despre care am scris zilele acestea, am început să cred că eul implicat în această suferință este ”Madam” care mi s-a revelat la sfârșitul lunii februarie ca fiind un pion foarte important pe tabla de șah pe care lumea mea interioară o simbolizează, dar ce mi s-a întâmplat azi-noapte și, mai apoi, în această dimineață mi-a demonstrat că nu este întocmai vorba despre aceeași umbră a psihicului meu.

Azi-noapte am plâns cu sughițuri într-un zbucium interior cumplit, lăsându-mă să cad într-o suferință emoțională fără de margini, toate stările emoționale și mentale trăite datorându-se poveștii Zburătorului față de care nu simțeam decât dezamăgire, tristețe, respingere și repulsie. Timp de multe ore, până am adormit în cele din urmă, am purtat un îndelung monolog interior, nefăcând decât să îl defăimez pe el, sufletul meu pereche, dar cum i-am îngăduit minții să îmi vorbească despre el nu mai vreau să trec în scris. Un singur lucru era mai limpede ca lumina zilei, anume că îl simțeam pe el ca pe un străin în care nu mă puteam nicidecum încrede, forțându-mă să îl primesc în viața mea doar fiinddcă Dumnezeu îmi spunea că el, dintre toți, era potrivit pentru mine. Dar eu, încăpățânându-mă să cred că știu mai bine decât Însuși Dumnezeu cum stau lucrurile, n-am făcut decât să găsesc nod în papură acestei povești a sufletului meu pereche încât, într-un târziu, m-am agățat de o nemaipomenită coincidență într-un calcul care îmi străfulgerase mintea. Literele numelui lui Marius, calculate în funcție de alfabetul românesc, dau 97. Literele cuvântului ”străin” însumează tot 97. Altfel spus, Marius=străin, deci un necunoscut în care nu pot avea încredere!
– Și ce dacă mi-a fost drag la 16 ani? El tot un străin rămâne pentru mine! Și ce dacă? Și ce dacă îmi spui că el mi-e ursit? Vreau să mă eliberez de obsesia pentru el! Trebuie să mă ajuți, Maestre, să mă eliberez din această poveste, am implorat Ființa interioară profundă în gând, plângând înnăbușit cu nasul în pernă, înghițindu-mi sughițurile și oftaturile de amărăciune.

Sunt părți ale acestei povești pe care le înțeleg extrem de bine, am ajuns mult prea departe ca să nu înțeleg rostul mustrării care mi s-a dat, dar încăpățânarea lui de a rămâne stană de piatră la suferința mea zilnică este ceva dincolo de puterea mea de toleranță a absurdului, el însuși părându-mi-se crud și nedrept, atât de inimaginabil de nedrept! În fond, nu am vrut de la el decât să își dea pe față intențiile pe care le are față de mine, întărindu-mi speranța sau, din contră, curmându-mi-o! Mi-aș fi revenit din tristețea unui refuz, a unei respingeri, dar ca să mă hrănesc atâția amar de ani cu iluzia că el chiar a fost prezent la celălalt capăt al firului episodului mistic petrecut pe 13 septembrie 2015 mi se pare o nedreptate pe care nu o pot accepta cu ușurință ca să pot spune Tatălui ”mulțumesc” în semn de recunoștință pentru mila Sa care mi-a dezvăluit că suferința mea nu va fi eternă sau, în orice caz, nu va ține până la sfârșitul vieții. Dar mai degrabă aș fi preferat să îmi fi spus Dumnezeu că nu mai este altă cale pentru mine decât calea singurătății pentru prezenta viață decât să îmi fi forțat singurătatea, știind că am un suflet pereche care mă marginalizează în gândurile sale și în viața sa de dragul unei fixații numai de el știută. Unde să găsesc cuvinte de laudă pentru el dacă nu cunosc cine este? Ce demoni să extirpez din mintea lui în lupte duse în numele lui în măruntaiele infernului dacă nu am niciun habar care îi sunt demonii? Oh, să îmi îngădui să încep să gândesc la modul general căci ce ar putea fi dacă nu lăcomia, mândria, mânia, lenea, desfrâul, îmbuibarea, etc? E mai presus de o muncă de Sisif să cauți acul în carul cu fân în mintea unui om cu care nu ai vorbit niciodată în viața ta și care se și ascunde ca să nu fie tălmăcit. Dacă ar fi avut nevoie de ajutorul meu, mi l-ar fi cerut într-un mod clar și limpede care nu ar fi lăsat nicio poartă deschisă îndoielii, dar în lipsa certitudinii nu pot nici măcar să mă rog pentru el fără să nu trăiesc cu sentimentul că îi încalc liberul arbitru căci găsesc că, dacă avea nevoie de ajutorul meu, nu m-ar fi lăsat în întuneric și în necunoștință de cauză atâția ani la rând! Ori tocmai aceasta era tentația subliminală pe care mi-a oferit-o Lucifer ieri dimineață, scoțând la lumină pe copilul din mine prin cuvântarea sa frumoasă și meșteșugită, anume abilitatea de a porunci lucrurilor să se întâmple pur și simplu prin puterea creatoare și divină a cuvântului, abilitate care, în mâinile inocenței copilului, ar fi numai o simplă jucărie întrucât copilul nu numai că poate să creadă în orice, dar pe deasupra nici nu se rușinează! Această putere creatoare a copilului trezit în Ființa mea mi-ar fi putut reda vederea trupească cu infinită ușurință dacă recuperarea ei ar fi depins de alți factori decât cei impuși la început. Dar atâta vreme cât vindecarea mea depinde de liberul arbitru al unei alte persoane în afara mea, eu nu îmi pot exercita puterea creatoare forțându-i lui mâna, chiar dacă el o forțează fără pic de discernământ pe a mea. În orice caz, această putere mi-o oferea Lucifer, puterea de a crea și de a stăpâni prin glas, chiar încălcând liberul arbitru al celorlalți. Și dacă acea scânteie a bijuteriei pe care o țineam în mână nu m-ar fi însoțit de-a lungul celor câteva ore de conversație cu Luciferul particular ca să îmi aducă aminte că există o voie a lui Dumnezeu pentru fiecare din noi pentru care trebuie să te rogi ca să se înfăptuiască n-aș mai fi refuzat propunerea lui pe care nu mi-o punea pe masă întâia oară, de fiecare dată sugerându-mi măcar să încerc, să testez, să experimentez, exploatându-mi astfel cu multă dibăcie slăbiciunile, începând cu slăbiciunea de a nu mai ști a mă supune Voii lui Dumnezeu și continuând cu slăbiciunea de a-mi dori să folosesc puterea creatoare și poruncitoare care vine din inocența copilului pe care știu că o am. Și dacă am refuzat puterea, zicând ”nu vreau”, Luciferul particular și-a râs de mine, oglindind în entitatea sa pe demonul releivoințe,, zicându-mi că mult și bine am să mai aștept ca sufletul meu pereche să îmi bată la ușă când iată că nici Atotputernicul Dumnezeu nnu poate și nu a reușit să topească și să destrame încăpățânarea omului pe care îl aștept. Dacă eu i-aș încălca liberul arbitru, faptul nu s-ar numi decât magie neagră.

Pură și curată magie neagră s-ar fi numit, ursitule, și ce îmi faci tu mie dacă nu ți-ar fi fost dată cale liberă să pătrunzi în universul meu interior. Și prind prinsoare că, dacă Dumnezeu mi-ar da un alt cuvânt de descifrat care să mă ducă la niște versuri sau la vreun citat sau la vreo pagină din Biblie am ferma încredințare, ursitule, că mesajul ți-ar repeta același indiciu, anume că timpul de a lua legătura cu mine și de a-mi vorbi în lumea vizibilă a sosit (și încă de multă vreme!), dar tu, nesăbuitule, ce faci nesocotind sfatul celui care stăpânește de drept? Străin de mine te-am numit, dar bag de seamă că, în fapt, medieval ești în sufletul tău, iar a fi medieval, precum singur mi-a mărturisit sufletul tău că ești, înseamnă să privești femeia ca pe un obiect bun de pus într-un castel, printre alte bunuri de colecție, și bun de măturat podeaua cu poalele rochiei și bun de a-ți încălzi așternutul câtă vreme te așteaptă ca tu, iluminatul secolului, să te întorci de la întâlnirile frățiilor și societăților secrete și misterioase din care faci parte din tată în fiu, visând la calcule și formule alchimice care să-ți preschimbe metalele din casă în aur când în aur trebuie să ți se preschimbe ușa de fier a inimii! Și pentru ca acest lucru să se întâmple tu ai nevoie de mine căci prin mine ți se va aprinde focul mistuitor și purificator al Mamei Divine și fără de mine n-ai să ajungi să bați decât la poarta iadului ca oricare alt sincer înșelat care și-a pus femeia pe un raft în loc să o pună în inimă. .

Dar am lungit prea mult vorba scriind despre nodurile din papură ale poveștii când iată că mai am de povestit o încercare prin care am trecut azi-dimineață. După ce am liniștit cățelul care m-a forțat să mă ridic de două ori din pat, am lipit geană peste geană ca să mă întorc în lumea visului. Până să adorm am primit numeroase sugestii vizuale pe care le percepeam și la nivel de senzație, de gând, de imaginație. Și toate sugestiile erau cumplit de odioase, forțându-mi cugetul să primesc a mă vedea pe mine sub forma unei dominatrix care, șșfichiuind un bici în stânga și în dreapta, îmbrăcată în latex din cap până în picioare, dădea lecții de auto-sugestie viermilor mizerabili care au apetit pentru jocurile de sado-masochism. Dar aceste sugestii nu făceau decât să stimuleze căile unui eu subconștient, pregătindu-l pentru a fi scos la suprafață din mormântul său.

Curând după aceea aceste imagini mi-au fost șterse din ochi și din gând, iar eu am pătruns semi-lucid într-un scenariu oniric care părea a fi accidental, întâmplător, mecanic. Vedeam foarte clar, chiar mai limpede decât în multe alte rânduri. Eram la parterul unei case oarecare, hoinărind prin camere și pe holuri, până am ajuns în dreptul unei biblioteci care mi-a atras atenția. N-a existat experiență onirică în care, văzând o bibiotecă, să nu mă apropii de ea ca să nu îi cercetez cărțile volum cu volum. Și pe toate le-am luat la rând ca să le răsfoiesc, punându-le la loc și ordonându-le scrupulos la milimetru, fapt care se repetă extrem de des în visele mele.
După un oarecare timp petrecut printre cărți, m-am ridicat de pe podea, simțind o anume neliniște care mă împingea să plec de acolo, ca și cum eram chemată spre alt loc. Atunci am băgat de seamă că acea casă în care mă aflam aducea foarte mult cu casa bunicii care acum locuiește cu noi. Am căutat să găsesc ușa care dădea în exteriorul casei, dar negăsind-o acolo unde îmi aminteam că ar fi trebuit să fie, am exclamat:
– Îmi amintesc că aici ar fi trebuit să fie o ușă!

Așa am dat un alt ocol încăperii ca să ajung tot în fața peretelui unde acea ușă ar fi trebuit să fie, potrivit cu amintirea mea. Spre marea mea uimire, iată că acum găseam ușa acolo, apărută pe perete ca prin farmec.
– Așa mai merge! am strigat, cunoscând în sinea mea că ce se petrecea era magie de manifestare onirică, eu putând invoca obiecte să apară sau să dispară, etc. Nu mai încăpea îndoială că știam deja că sunt trează dincolo de zidul somnului, dar pentru un timp am întâmpinat greutăți în a-mi trezi și memoria.

Când am ieșit afară singurul meu gând a fost să mă duc să îl văăd pe Marius. Nu îmi mai amminteam nimic din supărarea mea de cu seară sau alte lucruri, precum drumul pe care trebuia să o apuc până la el. Un om întâlnit pe cale a vrut să mă avertizeze că lipsa mea de discernământ mă făcea confuză și vulnerabilă la sugestie de reacredință, dar i-am strigat cu năduf că nu îmi păsa și că oricum nu eram bună decât pentru a face drumul până la locuința lui Marius și pentru nimic mai mult, cuvintele mele și mânia mea demonstrând că omul întâlnit în calea mea avea dreptate!

Până aici am circulat în deplină siguranță pe tărâmul visului, dar după toată această foială și alergătură m-am surprins trăind o stare de conștiință peste măsură de neliniștitoare, ca și cum mi se umbrise conștiința dintr-o dată. Nu îmi plăcea deloc sentimentul care își croise cale în cugetul meu și care, punând presiune pe mine, m-a atras către scoarța pământului căci, fie vorba între noi, în acea clipă mă aflam undeva în înaltul cerului, zburând ca păsările libere în timp ce căutam să ajung la Marius. N-am putut în niciun fel opri căderea, iar când am atins pământul, acesta s-a despicatt în fața mea, înghiținddu-mă în pântecul său. M-am scufundat câțiva metri într-o substanță neagră precum smoala, dar nu m-am înspăimântat peste măsură de mult văzându-mă absorbită în acea substanță, dar mărturisesc că, neștiind de ce se întâmpla acest lucru și care era scopul fenomenului, nu mi-am dorit câtuși de puțin să mă adâncesc mai mult în acel catran binecunoscut mie, mormântul subconștientului și al inconștientului. Mi-am impus voința asupra propriei vibrații ca să mi-o înalț, ceea ce m-a făcut și pe mine să ies la suprafața pământului, fără a-mi fi primit răspuns la întrebarea: ”Asta ce-o mai fi vrând să însemne?”. Odată ieșită la lumină, m-am aventurat în alte scene care mi se desfășurau în față, dar pe care nu le voi mai descrie.

Îmi recăpătasem siguranța și stăpânirea de sine când sentimentul neliniștitor de dinainte s-a făcut iarăși simțit în cugetul meu, de data aceasta într-o manieră mult mai agresivă și coercitivă. De fapt, a pus atâta presiune în capul meu că m-a făcut să mă sucesc cu capul în jos și cu picioarele în sus și să cad iarăși din înalt spre scoarța pământului. Ca să trăiești acest fenomen în mod perfect conștient la nivel de fluctuație a vibrației, oricât de simbolic ar vrea să fie, e o treabă care poate să îți dea fiori pe șira spinării, atât de reală este experiența onirică lucidă pentru psihicul care a dobândit puțină conștiință de sine și care a dezvoltat simțuri interne corelate cu energiile! Și recunosc că nu mi-a plăcut deloc, deloc să mă simt căzând către o prăpastie abisală cu capul înainte fără să știu de ce. Nu, nu puteam să cad, măcar atâta puteam face și eu, să mă oopun și numai ce am atins scoarța pământului cu capul că mi-am revenit în fire, redobândindu-mi controlul și comutându-mi direcția în sus.

Ca să spun sincer, nici nu îmi dau seama când am conștientizat că, în tot acest timp, eram însoțită de o prezență eenergetică care mă umbrea, dar când mi-a vorbit deslușit, m-a făcut să mă cutremur de spaimă:
– Oooo, te salut, veche prietenă, mi-a spus, lipindu-se de mine de jur-împrejurul meu după ce mă înălțasem iar, îndepărtându-mă de scoarța terestră.

Nu avea niciun rost să o scarpin ca să îmi dea pace, iar cu frumosul nici gând că i-aș fi putut vorbi ca să îndepărtez acea umbră de mine pe care, în mod straniu, nu o percepeam ca fiind nefirească sau străină de mine. Avea vocea mea, în orice caz, iar înfățișarea îi era umană, chiar dacă nu o puteam dibui pe de-a întregul, dar așa cum o vedeam înconjurându-mă ca o aură mi se arăta ca o femeie, nu ca un monstru sau o zgripțuroaică ieșită din infern. Și, totuși, era de-a dreptul sinistră. Și cum am știut că împotriva sa n-aș fi putut lupta cu pumnii dezgoliți, am dat un strigăt năpraznic după ajutor, urlând cât m-a ținut gura, sunetul vocii mele umplând întregul spațiu:
– Ființa! Fiiiiiința! așa am implorat după ajutor de la Maestrul interior, de la Spiritul Sfânt, căci doar forța Sa o credeam atunci capabilă să mă scoată din încurcătură.

Ciudat, dar umbra nu mi-a râs în nas batjocoritor și sarcastic auzind strigătul meu de ajutor către Ființa interioară profundă, lucru care m-a nedumirit. Trebuie că nu aveam de-a face cu reauavoință întrucât sarcasmul acestui demon este înfiorător. Apoi s-a deslipit de mine, disociindu-se de mine și îngăduindu-mi să îmi recapăt mobilitatea în mișcări și în voință, dar invitația pe care mi-o făcea pentru o confruntare era de nerefuzat. Ne-am urmărit și ne-am alergat într-o vijelie dezlănțuită, eu și umbra care mă numise vechea sa prietenă, ațâțându-mi mânia într-un așa hal că am simțit că fierb ca apa în ceaun, resimțindu-i influența asupra mea ca pe o insultă, ca pe un afront, ca pe o jignire! Și oriunde pătrunddeam cu umbra care mi se împotrivea atât de fățiș și dădeam de chipuri de cunoscuți în scenele onirice, le ziceam, dar mai degrabă vorbeam ca pentru mine însămi:
– Ce noroc aveți, cât de mare vă este norocul că mie mi se întâmplă aceste lucruri, nu vouă. Ce mare vă este norocul că cineva cutează să experimenteze pe sine înainte ca și voi să fiți încredințați că o puteți face!

Aș vrea să explic că, prin cuvintele rostite anterior, am vrut să spun că îmi făcea o deosebită plăcere să mă aflu în acea luptă cu umbra subconștientului, lupta în sine mi se părea onestă și cinstită, ca un duel clasic. Și numai din acest motiv ar fi trebuit să îmi dau seama cu cine aveam de-a face căci, într-adevăr, nu eram la prima confruntare în câmp deschis, pe tărâmul de bătălie al minții. Nu, eu atunci nu mi-am dat seama că aveam de-a face iarăși cu ”madam”, cu orgoliul meu rănit. Și când a dispărut subit din încăierare, nu mi-am mai putut controla în niciun fel mânia fiindcă mi se părea că umbra urmărea să se ascundă de mine, trișând. Nu mai încăpea îndoială că, în ciuda bunelor mele intenții și a dorinței mele de a continua lupta, eram depășită în fața încercării de a-mi ține sub control onoarea și orgoliul, dar repet că nu aveam încă nicio idee că despre orgoliul meu era vorba.

Ce am făcut după aceea doar mi s-a părut că eu făceam, dar eu nu puteam avea știința sau priceperea de a pune în practică atari acte de magie. Și cum anatomia conștiinței mi s-a modificat, deși numai puțin, abia perceptibil, dar suficient încât să nu mai simt că sunt eu însămi, pierdută, singură și fără de sprijin, nu e cazul să mă îndoiesc că Ființa profundă lua hățurile în fața confruntării. A Sa trebuie să fi fost puterea cu care am fost investită în clipa următoare, putere care mi-a întărit brațele într-o formă mistică pe care nu o pot explica deslușit ca să învăț și pe alții să facă la fel. Atunci m-am apropiat tacticos de un punct pe podea, mișcându-mi brațele în sens circular deasupra podelei, ca și cum desenam un cerc. Dar tot mișcâându-mi brațul în formă de spirală, o gaură s-a făcut vizibilă în podea. La început nu a fost nici adâncă, nici largă, dar era neagră ca smoala, nimic nu se vedea înăuntrul său în afara beznei ca de catran și a substanței aceleia semi-vâscoase care nu îmi era deloc străină. Am continuat să îmi mișc brațul ca și cum amestecam cu o lingură foarte mare într-un cazan, acea adâncitură din podea începând să se lărgească atât cât să permită pătrunderea unui corp umanoid cu proporții obișnuite prin deschizătura sa. Și când m-am aflat față în față cu acel tunel pe care îl deschisesem, m-am cutremurat de spaimă fiindcă nu putea fi vorba ddecât despre portalul de pătrundere în infernul personal prin care mai pătrunsesem în încercări trecute. Și m-au trecut fiorii fiindcă unda magnetică ce urca din acea regiune a microcosmosului particular către mine care stăteam la marginea gurii de aerisire a infernului particular era cutremurătoare.

Nu știu dacă am gândit că era necesar să cobor și nici nu cred că eram pregătită pentru o astfel de încercare, dar trebuie că Ființa profundă își făcuse alte calcule fiindcă de coborât în infernul particular nu mi-a cerut. În schimb, tot privind la smoala din cazanul îngropat în pământ am băgat de seamă, ridicându-mi ochii, că se înegurase de jur-împrejurul meu, atmosfera însăși părând să își fi modificat textura. Am privit insistent compoziția care mi se părea mată, omogenă, dar în clipa următoare am strigat cu putere:
– Uite-o! arătând cu degetul către o umbră de-abia perceptibilă ochiului în compoziția acelei substanțe noi de culoare cenușie.

Într-adevăr, o formă semi-gazoasă, semănând cu o umbră, se făcea văzută stând la marginea opusă a portalului. Nu mai putea fi vorba decât despre un demon interior pe care Scânteia Spiritului Sfânt îl pescuise din subconștientul meu, aducându-l la lumină pentru luptă dreaptă, fiind aceeași entitate mentală cu care mă luasem la trântă înainte și care dispăruse brusc din scenă. Ce reacție am avut atunci nu pot descrie cu suficientă acuratețe. Eram mânioasă peste fire de mult, dar eram cuprinsă și de un nemărginit entuziasm! Plecam la vânătoare, la vânătoare după vrăjitorii și vrăjitoarele din mintea mea! Sau aș putea spune că plecam la vânătoare de fantome! Fixându-mi ținta cu privirea, mi-am îndreptat degetul arătător și degetul gros către acea umbră, imitând o armă de foc, un pistol. Ochind-o, am tras cu sete, lovind umbra din plin. Atunci orgoliul meu, acum rănit de moarte, a fugit în goannă și s-a ascuns în umbre, camuflându-se atât de bine în compoziția acelei substanțe care mă învăluia încât i-am pierdut urma în timpul vânătorii. Mult, tare mult mi-aș fi dorit să fi continuat vânătoarea întreruptă prea brusc după acest prim foc, dar poate că și acest singur foc mă va ajuta să încep să privesc unele lucruri în mod diferit, din altă perspectivă.

Nu după mult timp m-am întors în starea de veghe, urmărindu-mi cu multă atenție și interes orice reacție fizică, emoțională și mentală care mă străbătea căci nu puteam să îmi asum riscul să rămân cu garda jos în acele clipe în care mintea, simțindu-se tulburată și speriată, ar fi putut suferi efecte adverse datorită fricii și superstiției, etc. ., însă toate erau la locul lor în starea mea de spirit. Eram totalmente conștientă de faptul că fusesem față în față cu un demon interior, nu cu unul din exteriorul meu, dar cu cine avusesem de-a face repet că până în acel punct nu îmi dădusem încă seama.

apr. 222021
 

Joi, 22 Aprilie 2021

În timpul meditației de azi-noapte Ființa reală interioară mi-a arătat cât de nefondată îmi este frica de a pierde această abilitate de a-mi imagina pusă foarte mult în evidență în condițiile deprivării senzoriale în care mă aflu, fiind complet oarbă, pixelii și puricii pe care îi văd la orice oră din zi și din noapte fiind cireașa de pe tort în timpul meditațiilor mele întrucât capătă inteligență, istețime și mobilitate, un fel de ”minions” din seria animată ”Despicable me”! Tot ce este legat de absența vederii mele este neînchipuit de creativ și de minunat, iar acesta și numai acesta este motivul pentru care îmi vine atât de greu să mă despart de orbire!

Dar azi-noapte condițiile recuperării vedderii fizice au fost cumva simulate, pixelii au dispărut, iar eu am perceput întunericul obișnuit dintr-o cameră după ce se lasă noaptea, iar draperiile sunt trase.

Ce a urmat după aceea a fost un real deliciu de fenomene pline de creativitate și de imaginație încât încep să mă las convinsă că, într-adevăr, Maestrul meu din interior nu duce deloc lipsă de resurse, arătându-mi în plus, pas cu pas și derulat cu încetinitorul, modul prin care pune cap la cap un mesaj pe care vrea să mi-l dezvăluie sub formă de imagine, camuflând conținutul mesajului în simboluri, metafore și alegorii cu diferite grade de dificultate pentru descifrarea lor.

Azi-dimineață, adormind iarăși după o noapte istovitoare, am primit două astfel de imagini. Prima îmi dezvăluia fizionomia exterioară în condițiile dobândirii virtuților cinstei, onestității și sincerității, iar pentru aceasta lasă-mă să mărturisesc că ce mi s-a arătat ca fiind posibil s-a preschimbat deja într-un deziderat sufletesc pentru care am să muncesc ca să devină aievea, așa cum m-am văzut fără pic de machiaj și fără nicio mască!

A doua imagine mi-a arătat limpede și clar, negru pe alb, ceea ce tot încerc să provoc de o bună bucată de vreme, anume o scenă care să exprime, prin delicatețea ei, iubirea adevărată dintre un bărbat și o femeie. Ei bine, imaginea respectivă tocmai iubirea sinceră o punea în valoare, iubirea dintre mine și el, sufletul meu pereche, iubire devenită posibilă după ce amândoi ne iertaserăm unul pe celălalt.

Cine nu iartă pe cine de vreme ce noi doi încă nu ne-am întâlnit, iar eu sunt și acum oarbă?

În afara acestor imagini am mai fost martoră la un fenomen nou și deosebit de interesant. Am perceput o nuanță foarte frumoasă a galbenului, însă sub o formă mult diferită de imaginile statice văruite în vreo culoare sau alta la care privesc ca la niște pereți sau postere lucioase. De această dată galbenul s-a manifestat ca un fel de tornadă, căpătând forma specifică de spirală cu punctul de plecare undeva în adâncul creierului meu și dezvoltându-și linia spiralată în cercuri din ce în ce mai largi, oprindu-se într-un colț al ochiului stâng. Nu îmi amintesc dacă am perceput fenomenul și în ochiul drept fiindcă multe, multe alte imagini au fost declanșate câtă vreme am stat cu ochii închiși până să adorm.

mart. 192021
 

<>

Vineri, 19 Martie 2021

Am purtat azi-noapte un monolog interior, cugetând la un lucru tare precis care mă macină, anume de ce cred că maeștrii pe care îi urmez, studiind învățătura lor, chiar sunt reîncarnările celor despre care spun că au fost în vieți anterioare, în vreme ce pe mulți alții nu îi cred! Cee îi determină, prin urmare, pe atâția să se creadă reîncarnări ale figurilor biblice sacre sau ale altor personaje cu același caracter din cărțile sfinte ale marilor religii? Temându-mă de marea înșelăciune a minții, m-am rugat Ființei reale interioare, cerându-i să fiu mustrată, biciuită și pedepsită pe loc în caz de aș începe să am fantezii de prea-mărire, fiindu-mi foarte, foarte frică de amăgirea minții.
– Maestre, Maestre, te implor din toată inima mea să mă ajuți să îmi amintesc viețile mele anterioare ca să evit să cad în ispita de a crede despre mine că sunt reîncarnarea vreunui sfânt! Am nevoie să cunosc cauzalitatea evenimentelor care mi se întâmplă! Te implor din toată inima mea să mă ajuți să îmi amintesc de mine însămi, am cerut în timpul meditației, în orele târzii ale nopții, cuprinsă de temeri că, neînțelegând cauzalitatea, ca și principiile de manifestare ale marelui mecanism care este Cosmosul și ordinea lucrurilor stabilite de Tatăl prin Legea Divină, aș fi fost tentattă să mă văd pe mine ca aleasă de Dumnezeu să mă treacă prin foc și pară, prin suferințe și dureri pentru care nu eram de învinuit așa încât să mă preschimb într-o pildă bună de dat semenilor prin puterea exemplului.

Am adormit cu greu, durându-mă corpul pe care îl simțeam presat, strivit și sfâșiat în interior, electricitatea pe care o simt în întregul țesut dizolvând și topind ceea ce eu percep ca fiind o rană sau un blocaj în corpul de energie vitală, partea stângă a trupului meu fizic fiind și acum dureroasă și slăbită, suferință ce constituie o parte a prețului pe care îl plătesc pentru ca esența sufletească să fie eliberată.

Nu îmi amintesc care fapt m-a făcut să fiu conștientă că trecusem dincolo de zidul somnului. Vedeam atât de limpede și de clar, iar totul în jurul meu era lumină, culoare și strălucire! Nu mai fusesem adusă de mult timp în această parte superioară a universului interior. Era atât de desfătător, de încântător și de liniștitor să fiu în acel loc binecuvântat în care îmi dorisem să fiu dusă iarăși măcar o dată, după atâtea încercări prin care trecusem.

Nu după mult timp, adaptându-mă stării de conștiință accesate, am perceput prezența Ființei reale interioare. De la Aceasta veneau toate acele plăcute sentimente: pacea, liniștea, echilibrul, cumințenia, docilitatea, supușenia, etc. Era o binecuvântare și o minune să am un contact atât de direct cu Maestrul interior care se exprima prin înfățișarea unei femei, chip pe care l-a mai adoptat în trecut, cu alte ocazii. Era limpede că, auzindu-mi rugăciunea pe care nu de puține ori am formulat-o precum am scris-o mai sus, hotărâse să dea răspuns cerinței mele, dezvăluindu-mi o parte a cauzalității karmei mele.

Printr-un act magic, a modificat scenele în care eram implicată, arătându-mi o casă într-un oraș în care o familie de condiție mijlocie, cei doi părinți și doi copii, frate și soră, își ducea traiul. În urma unor circumstanțe tragice, cei doi părinți au dispărut, abandonându-și copiii. Rămași singuri și conștientizând, după îndelungi zile și săptămâni de așteptare, că părinții lor nu aveau să se mai întoarcă, cei doi copii au căzut în inevitabila deznădejde. Când au început să plângă, urlând și țipând în holul de intrare în casă, am crezut că mi se sfarmă inima în piept de milă fiindcăă tânguirea lor o auzeam în timp și spațiu. Până aici privisem la toate aceste scene precum un spectator privind la o piesă de teatru pusă în scenă.

Aceste detalii fiind precizate, am trecut imediat după aceea printr-o reală și autentică regresie, accesând amintirea acelei vieți, cu toate că a fost doar parțial. Fenomenul l-am descris de aalte câteva ori înainte ca să îl mai repet acum, dar cu incredibilă ușurință, Ființa reală interioară mi-a izolat în alcătuirea psihicului un eu, instinctul animalului de pradă. Securizând acel canal, m-am metamorfozat într-un lup care ieșise la vânătoare. Acest eu animalic instinctual se exprima prin personalitatea unui bărbat, un tâlhar. Cătălina cea din prezent a dispărut o perioadă ca să revin în vechiul corp de bărbat în care trăisem. Am urlat îndelung în miezul nopții, urlet de lup care în trupul fizic a sunat precum un oftat de jale. Dintre toți monștrii pe care vibrația celor doi copii i-ar fi putut atrage, emanația strigătelor lor a rezonat cu mine, atrăgându-mă în viața lor, lucru pe care l-am perceput în chiar moalele subconștientului meu în timpul acestei regresii în care mi se permisese să pătrund ca să văd și spectacolul din culise, lumea ascunsă și invizibilă! Am pătruns în casa aceea prin efracție, asigurându-mă că nu mă vedea nimeni, întocmai cum adulmecă un animal de pradă împrejurimile ca să se ferească de pericole și de capcane. Găsind doi copii părăsiți într-o casă atât de mare m-a impresionat până peste marginile firii și, făcându-mi-se milă de ei, am supravegheat asupra lor un timp, ținându-le companie. Vorba din popor zice că lupul își schimbă părul, dar năravul ba.

Revenind în acea casă într-o zi, am găsit corpul unuia dintre copii, al fetei, acoperit cu un cearceaf alb, una din mâini, mânjită de sânge, ieșind prin crăpătura cearceafului. Mi s-a făcut rău privind la acel sânge care îmi întorcea stomacul pe dos, însă priveam la toată scena ca și cum cele întâmplate nu aveau nicio legătură cu mine, eu nepurtând nicio vină sau răspundere pentru drama ce avusese loc. Fata nu murise, toate acele imagini indicau o altă circumstanță care se petrecuse. Cearceaful alb era cearceaful pe care ea ar fi trebuit să îl întindă pe patul nupțial pe care ar fi trebuit să îl împartă cu soțul său în noaptea nunții, în vreme ce sângele de pe mâna ei era sângele ei virginal. Sângele acela la care priveam era sângele de pe mâinile mele pe care nu mi le puteam spăla, șttergând crima și nedreptatea pe care le comisesem asupra ei. Faptul că mă uitam cu detașare și nepăsare la toate acestea nu dovedea decât că nu îmi asumam răspunderea pentru faptele mele, părăsind acea viață fără ssă mă căiesc și fără să îmi cer iertare.

Monada Divină m-a scos după aceea din această amintire, revenind la forma conștientivă actuală în care continuam să nu îmi asum răspunderea pentru crimele comise.
– Atunci care trebuie să fie sursa lui ”Madam”? Îmi poți arăta de unde vine suferința mea? am cerut Ființei, nădăjduind că mă va ajuta să îi dau de capăt problemei mele fiindcă vedeam bine că o porniserăm împreună pe calea amintirii de sine azi-noapte !

O altă regresie mi-a fost indusă imediat după aceea. Ființa m-a cuprins de jur-împrejur într-o îmbrățișare nespus de protectivă și liniștitoare care m-a ajutat să îmi păstrez cumpătul și să nu mă agit datorită acestor ultime imagini la care privisem și, modificând iarăși morfologia cadrelor în care ne aflam, a făcut să pătrundem într-o zonă întunecoasă și murdară, precum sunt subsolurile fabricilor și al combinatelor, în care am pătruns coborând cu grijă ca și cum foloseam un ascensor vechi, scântei de electricitate strălucind în bezna în care ne scufundam, mormântul subconștientului meu.

Astfel m-am scufundat într-o altă amintire, găsindu-mă în corpul unei fetișcane foarte gingașe și pline de farmec. Îmi fuseseră dați atâția ani de viață cât să creez așteptări, iluzii, vise și planuri în legătură cu aceasta, mai ales la capitolul ”dragoste”. Dar scena dezgropată în care am fost implicată a fost de o așa cruzime cum rar ți-e dat să vezi, însă nu aș putea-o descrie decât așa cum s-a petrecut, văzând-o azi-noapte.

Căzusem în mâinile unei cete de tâlhari călare pe niște cai foarte frumoși și puternici. Erau vreo 4-5 la număr. M-au înconjurat fără a-mi mai da voie să trag nădejde că aș mai fi putut scăpa vreodată din mâinile lor. M-au luat cu ei, ducându-mă într-o depresiune pustie și, fără a schița vreun gest de milă față de mine, m-au decapitat. Ieșită în afara corpului, i-am privit pe răpitorii mei dintr-o poziție de sus, ca și cum pluteam în aer, cum mi-au căsăpit corpul, aruncându-l sălbăticiunilor pădurii și ștergând orice urmă a omorului, ca și a existenței mele. Eram îmbrăcată în haine simple de țărancă și eram în picioarele goale. Nu puteam avea mai mult de 16 ani. Viața mea doar atât valorase pentru ei.

Când Ființa reală interioară m-a scos după aceea la suprafață, m-am simțit neînchipuit de mâhnită căci altfel nu aveam cum să mă simt deschizând cutia Pandorei și dezgropând cadavrele inconștientului! Iată, așadar, că nu mă dovedeam nicidecum o sfântă, o sacrificată, o jertfită și o martiră aleasă de Dumnezeu să fiu trecută prin drame și suferințe cumplite, inocentă și nevinovată cum mi-ar fi plăcut atât de mult să îmi fie arătat că sunt, ci mă dovedeam a fi un tâlhar și un pângăritor mizerabil!

Astfel Marea Lege, dreaptă și corectă, a răzbunat sufletul celei căreia îi făcusem atâta rău, când îndatorirea mea fusesee de a face bine, atât de milostivă este Justiția Divină fiindcă, în fond, prezența celor doi copii în viața mea fusese oportunitatea creată de Marea Lege care mi-ar fi fost de ajutor să elimin eul de tâlhar, devenind o persoană cinstită și onestă! Astfel Balanța justiției și a dreptății se echilibrase. Cu toate acestea, în timpul acelor câțiva ani de viață trăiți în îmbrăcămintea acestei fetișcane, am dezvoltat un eu extrem de puternic, faza incipientă a scorpiei, a lui ”madam”. Era onoarea și cinstea mea de fată care, pângărită la capătul tăiat din scurt al vieții, a intrat pe un cu totul alt ordin de funcționare fiindcă s-a modificat în ură, mânie și dorință aprigă și neostoită de răzbunare. Începusem, așadar, să urăsc ceea ce fusesem și făcusem la rândul meu odinioară!

La foarte scurt timp după ce am scris această primă parte a scrisorii mele am citit o micuță poezie care surprinde foarte bine caracteristicile acestui eu al animalului de pradă, ale lupului pe care îl purtam în natura mea:

Iată-ţi, lupule, mormântul!
Cald te-aşteaptă subpământul!
Lupule, tâlhar spurcat, Spaimă-a fetelor din sat, Mulţi copii ai mai mâncat!
Dar de-acum ai să mănânci, Prăvălit colea pe brânci, Numai murdăria mea Când pe bot te-oi bălega.

Ah, de l-aş vedea pe lup Prăbuşit colea, huzdup!
Mult m-a necăjit tâlharul Şi mi-a dat să beau amarul!
De-ar fi scris sa moară-aci.
Pe când eu să pot trai, Mi-ar rămâne mie pradă.
Via cu întreaga-i roadă!

*******

Ai vrea fi-acuma să mai porunceşti!
Crunt judecai – crunt astăzi o păţeşti.
Să guşti şi tu amaruri şi plânsori!
Iar când eşti lup. Ca lupii să şi mori!

”O mie și una de nopți”

Va continua!

mart. 162021
 

<>

(…) împrejurarea în care mă aflu, numai vicleşugul şi minciuna mă mai pot scăpa! Că se spune: „Femeia îşi ţese beteala pentru ziua de nuntă”, iar proverbul grăieşte: „Te-am păstrat, o, lacrimă, ca să-mi slujeşti la nevoie”!

O mie și una de nopți

Luni, 15 Martie 2021

Meditam azi-noapte, cugetând la sensul unora din aceste lucruri care mi se întâmplă, vrând cu ardoare să depistez sursa autentică a suferinței mele, sursă care mi-a fost dezgropată în urmă cu aproape 3 săptămâni, încercare pe care am descris-o în epistola intitulată ”Madam, am venit să aduc moartea”. În plină meditație am primit o imagine din universul interior extrem de tulburătoare și urâtă a unei entități feminine cu expresia feței schimonosită de durere și de suferință, cu gura strâmbă într-o grimasă jalnică, cu ochii albiți ca ai orbilor din naștere și cu un cuțit spintecându-i capul de la un capăt la celălalt. Am înghițit în sec văzând acea imagine, revenind din meditație speriată și neliniștită, cu inima bătându-mi galop. Am lăsat câteva minute să treacă până să închid iar ochii, întorcându-mă la meditație, însă cugetând că imaginea odioasă trebuie să fi fost expresia unui eu pe care îl port în psihicul meu. Așa că, atunci când am închis iar ochii și o a doua imagine a unei entități cu fața schimonosindu-se (ca și cum plângea) mi-a fost trimisă, am știut că mi se răspundea la întrebări, arătându-mi-se înfățișarea durerii mele.

Fără urmă de îndoială că prima imagine îmi dezvăluia arătania pe care o purtam în interior în ziua când am suferit atacul cerebral și care, plângând, dându-se de ceasull morții și scoțându-și ochii din cap, n-a făcut decât să își înjunghie singură creierul cu un cuțit, de la un capăt la celălalt al capului, fiindcă acesta a fost efectul toxicității acelei suferințe pe care o purtam atunci pentru sistemul meu nervos. A doua imagine nu sugera decât aceeași uâciune infecțioasă a suferinței și a disperării fără de nădejde. Am îndrăznit atunci să întreb Ființa reală interioară:
– Care este, așadar, expresia celui mai urât eu? Ceea ce mi-ai arătat acum este o monstruozitate, dar mă încumet să privesc la chipul celui mai urât ego! Te rog să îmi arăți ce este ccel mai urât în om!

Imediat după aceea o a treia imagine mi-a fost trimisă în conștiință. Un înger alb, măreț și minunat, stând culcat pe spate cu aripile întinse, fornica și cădea în păcat, împerechindu-se cu o formă neagră, demonică. Nu desfrâul în sine era cea mai mizerabilă formă de expresie a urâtului, ci trădarea. Trădarea Ființei!

Marți, 16 Martie 2021

Cuvântul ”lacrimă” este compus din particula ”la” și din ”crimă”, în vreme ce literele englezescului ”tear”, întoarse un pic, dau ”tare”, cuvânt care poate fi sucit un pic în felul următor: particula ”re” sugerează repetiția, indicând că silaba ”ta” trebuie pronunțată de două ori, rezultând ”tata”. Nu am analizat acest joc de cuvinte decât pentru a traduce ceea ce Ființa a intenționat să îmi indice prin cele câteva imagini dezvăluite duminică noaptea, reamintindu-mi faptul că a plânge într-un mod atât de necontrolat și de deznădăjduit precum am plâns în ziua când am suferit atacul vascular cerebral nu constituie decât o gravă ofensă la adresa Tatălui, dar mai ales la adresa Milei Sale, El care poate ierta până și pe îngerii căzuți, repunându-i în drepturi, în timp ce eu încă nu am iertat pe greșiții mei de vreme ce atâta suferință și urâciune continuă să trăiască în mine. A continua, prin urmare, să plâng cu aceeași deznădejde nu ar fi decât o dovadă a lipsei mele de încredințare în Tatăl, constituind o crimă împotriva-I.

Nu îmi erau precizate toate aceste indicații fără scop și fără folos, ci ca un avertisment foarte clar că, din cauza crâncenelor lupte duse în interior, tentația de a-mi vărsa amarul prin plânsete și lacrimi de jale și tânguitoare era o opțiune pe care Ființa mi-o înterzicea în întregime, făcându-mă să înțeleg că ar fi o contradicție să plâng de tristețe și de durere pentru lucruri pe care le vreau și pe care le primesc întocmai. Primesc ce am vrut, ce am implorat și ce am cerșit stând în genunchi, în agonie: am vrut să am suflet și să îmi cunosc sufletul pereche!
A metamorfoza lacrimile de amăgitoare și înșelătoare tristețe pe care eu însămi le folosesc în luptă ca tehnică de a atrage simpatie și înduplecare de la Tatăl asupra mea în lacrimi de bucurie și de recunoștință cu succes e o reală muncă de Sisif, însă nervozitatea cardiacă bipolară de care sufăr în ultima perioadă, declanșată imediat după experiența descrisă în scrisoarea cu titlul ”Madam, am venit să aduc moartea” dovedește că aceste încercări prin care trec nu rămân fără de efect, semn că aceste suferințe mentale și emoționale sunt accesate și lucrate spre a fi eliminate din psihicul meu! Trecând de la accese de ură și mânie la stări de seninătate, de încântare și de încredințare în Tatăl nu fac decât să exprim lupta ce se duce în mine, luptă în care m-am trezit de atâtea ori ca să observ pe îndelete părțile implicate în conflict!

Cum am insistat neostenit pe lângă Ființa reală interioară să îmi fie deschisă calea spre ”Madam”, eul subconștient dezgropat în urmă cu aproape 3 săptămâni, întrucât trăgeam nădejde că astfel aveam să pricep mai bine mecanismul și funcționalismele suferinței mele pe care nu o pot încă traduce fiindcă nu îmi amintesc de unde vine, subliniind cu multă încredințare și curaj că, dacă am îndurat să privesc la unele hidoșenii mentale abrutizate dezgropate până acum, aveam să mă încumet să o privesc și pe ”Madam”, prima întâlnire fățișă cu acest eu impresionându-mă foarte mult, Scânteia Spiritului Sfânt dându-mi atunci a înțelege că această alcătuire mentală a trecutului desemna un pion foarte important pe tabla de șah în lumea mea interioară deoarece era cauza și recurența unor evenimente foarte neplăcute care mi se întâmplă de la viață la viață, atrăgând mustrări și consecințe nefavorabile pe drumul călătoriei mele de inițiere spirituală.

N-am sperat să primesc îngăduința de a o revedea pe ”Madam” chiar atât de curând, dacă ”revedere” ar putea descrie întâlnirea fiindcă întâia dată nu mi s-a permis nici să o văd, nici să îi percep energia și vibrația, atât de înspăimântătoare trebuie să fie această prezență mentală pe care o port în interior.

Nu dormisem prea bine în noaptea de duminică spre luni și, sfârșită cum mă simțeam, am adormit la loc în jurul orei 08:30, retrasă în dormitorul părinților mei. Am pătruns pe tărâmul visului într-un bombardament de imagini și scene senzuale, lascive, vulgare și obscene, făcându-mă să îmi pară rău și pentru că eram acolo, și pentru că le priveam cu îngăduință, fără să mă opun lor. Am vrut să le modelez într-un mod mai poetic, mai idilic și mai romanțat astfel încât să exprime starea de iubire și de frumusețe în cuplu, dar încăpățânarea acelei proiecții mentale de a continua pe acea linie a obscenității era foarte greu de înlăturat, cu toate că m-am rugat timp de câteva clipe ca scenele respective să fie modificate, îndepărtate și înlocuite cu altfel de imagini.

Dar încăpățânarea acelui eu era cu mult mai puternică decât mi-aș fi închipuit, răpindu-mi voința, adormindu-mă și trăgându-mă după sine într-o obscuritate întunecată în interiorul căreia abia am mai perceput un pic de lumină astfel încât să iau aminte la detaliile spațiului unde fusesem absorbită. Eram într-un apartament de bloc pe timp de noapte unde eram supusă la suferințe greu de precizat, necăjindu-mă și făcându-mă să tremur din toate încheieturile. Ceea ce se petrecea în acea locuință mă influența atât de mult, punând o neînchipuită presiune asupra psihicului meu și asupra emoțiilor mele, dar repet că nu pot preciza deslușit ce anume a declanșat criza mea de conștiință în acele clipe.

Când am început să tremur, am recunoscut simptomatologia unui fenomen interior foarte prețios pentru procesul auto-explorării și al cunoașterii de sine. Nu tremuram de nervi sau de necaz, ci vibram pentru ca un anumit eu foarte specific să fie identificat, izolat, dezgropat și apoi scos la suprafață pentru a se manifesta vizibil, audibil, energetic și vibrațional în spațiul cuprins în universul interior. Trecusem deja prin acest fenomen de alte câteva ori înainte ca să mă mai sperie, motiv pentru care l-am lăsat să mi se întâmple, știind că altfel nu se putea crea puntea de legătură cu subconștientul meu. O neobișnuită cantitate de mânie, de ură și de frustrare m-a cuprins, venindu-mi să urlu de turbare, iar o umbră întunecată s-a făcut vizibilă de jur-împrejurul meu, ieșind din propria mea aură.

Venind din spatele meu (ceea ce sugera trecutul) și luându-mă prin surprindere, m-a înghiontit spre fereastra care dădea în exteriorul apartamentului și m-a împins, folosindu-se de puterea sa mentală și vibrațională coercitivă, astfel încât să mă arunc de la fereastra apartamentului ca să mă sinucid.

Iar eu m-am aruncat împreună cu această suferință mentală a mea și căzând de la un etaj superior, până să mă fac una cu pământul, m-am disociat de acea suferință, nevenindu-mi a crede cu câtă încăpățânare și îndrăzneală se comporta! M-am opus puterii și voii acelui eu cu însutită putere și voință, respingându-i influența, oprind căderea și zburând înapoi către fereastră, intrând în apartament, continuând a nu-mi vine a crede că acea putere era capabilă de suicid și simțind multă mânie împotriva acelei minți.

Multe au fost luptele purtate împotriva diverselor forme mentale pe care le port în interior, dar niciodată până acum nu am perceput într-un mod atât de clar și de pronunțat existența celor două naturi, cea pozitivă și divină și cea negativă și animalică. Eram în ambele naturi deopotrivă, trăind în interiorul lor și recunoscându-le pe amândouă ca fiind reale și adevărate sub formă de energie mentală și de conștiință. Nu aveam formă sau întruchipare în niciunul din cele două cazuri, percepându-mi manifestarea ca magnetism, energie și putere. Eu eram în ambele versiuni, exprimându-mă când pozitiv, când negativ, (motiv pentru care și mânia și indignarea mea erau bipolare) și luptând pe viață și pe moarte fiindcă numai o natură era desemnată drept câștigătoare și victorioasă, anume aceea care își impunea voința asupra celeilalte, biruind-o și ucigând-o, ambelor forme dându-li-se liber arbitru și voință.

Nu eram în niciun caz la adăpost pe suprafața orizontală a podelei de apartament căci în secunda următoare magnetismul acelui eu mental iar m-a împins de la spate ca să sar pe fereastră, luându-mi singură viața (ceea ce sugera starea mentală și emoțională de neputință și de pierdere totală a auto-controlului când simți că îți fuge pământul de sub picioare când te trezești în mijlocul unor evenimente deznădăjduite, singura soluție de a scăpa găsindu-se în moarte)! Iarăși am căzut atunci în întunericul atotcuprinzător, însă mi-am impus cu nestrămutată și severă autoritate voința asupra potrivnicului, oprindu-mă din cădere și revenind în locuința respectivă, trăgând și celălalt pol opus după mine. Nu îmi imaginasem până la această încercare că esența divină poate poseda atâta autoritate, asprime și severitate și că ele sunt neînchipuit de necesare în munca interioară, percepându-mi slăbiciunile instinctuale ca pe niște animale sălbatice cerând să fie dominate, dresate și eliminate! Atâta autoritate și putere de auto-control și de auto-dominare cât am dat dovadă în acele clipe nu a făcut decât să îmi întărească credința că amarnică și înșelătoare este iubirea de sine, conform cu fraza preferată a acestei învățături: ”Indiferent de situația în care mă aflu, mă iubesc și mă accept așa cum sunt!”

Când am intrat pe fereastră, ne-am atacat într-un chip atât de feroce și de sălbatic, într-o încăierare de nedescris, trântindu-mă la podea și târându-mă pe suprafața acesteia prin toate camerele, apoi în exteriorul apartamentului, pe scara blocului, într-o învălmășeală cumplită, părându-mi-se foarte clar că intenția sa era de a-mi tulbura concentrarea, de a mă dezechilibra și de a mă dezorienta, creând confuzie.
– Minte, minte, te păgubești singură! mi-am mustrat adversarul cu multă asprime, vrând să reamintesc minții că singură își face rău, comportându-se absurd și irațional.

Dar reacția sa, deloc convinsă că grăiam adevărul, a fost înzecit de înveninată, ca și cum îi adusesem o gravă ofensă (trădând că în compoziția sa exista și mândrie, nu numai ură și mânie), însă ofensată mă simțeam și în polul pozitiv, cu mențiunea că percepeam ofensa ca un afront adus autorității Ființei Reale interioare, așa că m-a cuprins de jur-împrejur ca să mă sufoce și ca să mă îngroape în ea însăși și, deși nu mi-a spus niciun cuvânt, trăind în mijlocul acelei energii, i-am cunoscut suferința (care era a mea fiindcă eu eram ea, eu o fabricasem) pe care am să o traduc astfel:
– Vai de tine, mironosițo și virtuoaso, așa cum te vezi tu plină de virtuți, nemaipomenita esență divină, nu îți mai amintești când te-ai însoțit pe drum cu mine! Nu îți mai amintești învățătura care ne-a fost dată nouă și multor altora ca noi? Nu îți mai amintești ce ni s-a spus? Fecioria noastră era lucrul cel mai prețios pe care noi îl aveam ce trebuia protejat cu prețul vieții! Și de aveam să pierdem bunul nostru cel mai de preț înainte de vreme puteam la fel de bine să ne punem ștreangul la gât căci nu mai valoram nimic și nu mai eram bune de nimic pentru nimeni! Eram boarfe la mâna a doua și la mâna a treia fiindcă numai cei mai de jos netrebnici se mai uitau la noi ca să ne atingă (N.B.: în acest moment mai multe perechi de brațe au ieșit din acea umbră și din mine, din aura mea, foindu-se și făcând valuri)! Vai ție, virtuoaso, fiindcă acum nu îți amintești ce a trebuit să facem ca să nu ne punem ștreangul la gât fiindcă viața noastră nu mai valora nimic, așa cum am fost învățate să credem despre noi! Vai de tine, încrezuto, că mă judeci, acum nu îți amintești că nu puteam ieși singure pe drum fără să nu purtăm cuțitaș în sân (N.B.: în acest moment amintirea corsetului purtat pe trup, strângându-mă până la sufocare, mi-a revenit în memorie). Nici nu ieșeam singure pe drum ca nu cumva să vorbim cu vreun străin fiindcă ne-am fi compromis, nu am mai fi valorat nimic de la atâta tot! Nu îți aduci aminte când viața noastră nu ne-a aparținut niciodatăă nouă, ci taților, fraților, verilor și soților noștri? Nu îți aduci aminte ce înseamnă casa asta în care suntem acum și în care am locuit? Și nu îți amintești de ce nu ne-am putut chema părinții în ajutor ca să ne scape de netrebnicul nostru temnicer? Unde a fost atunci Tatăl Nostru care este în Ceruri ca să ne dea pâinea noastră cea de toate zilele? Ferească, ferească Sfântul să te naști cu har și kharismă într-un corp de femeie căci ți se va duce vestea peste mări și țări și chiar de te-ai ascunde în fundătura celei mai nebănuite grote pe o insulă pustie în mijlocul oceanului unul rău are să te vrea cu orice preț, mai mult decât te vrea cel bun! Și are să te găsească! Apoi, găsită și avută, domnul cel bun și bine-crescut nu are să te mai poată privi vreodată în ochi fiindcă nu mai valorezi nimic!

Apoi iar m-a împins de la fereastră spre a cădea ca să mor și la această a treia încercare, nu m-am mai putut împotrivi suferinței cuprinse în acel blocaj al minții, identificându-mă cu durerea sa și cu ura sa nemărginită față de ideea de feciorie și de bărbați! Dar căzând, m-am simțit stând într-o poziție tare insolită întrucât păream a sta pe spate, pe orizontală, privind în sus la înaltul cerului. Acolo, pe bolta cerească, era Tatăl deghizat în imensul soare sub forma căruia se proiectează pentru a mi Se arăta de mai bine de trei luni și jumătate. Privindu-L, m-am simțit înmiit îmbărbătată, așa că i-am vorbit minții mele suferinde și îndurerate:
– Tatăl este chiar deasupra mea și n-are să mă lase să cad. Are să îmi oprească la timp căderea și are să îmi dea și aripi ca să mă înalț de aici, de unde vrei tu să mă îngropi. Așa am să mă îndepărtez de tine ca să mă întorc la El!

Eram pe deplin încredințată că Tatăl avea să facă pentru mine toate acele lucruri pe care le enumerasem, crezându-le pe toate ca fiind posibile. Și nu doar că atunci credeam că toate acelea erau posibile, dar mai credeam cu deplină convingere că esența divină, materialul psihic prim din care se fabrică sufletul, se putea elibera și vindeca din orice durere, suferință și traumă, oricât de îndepărtate le-ar fi fost cauzele în analele istoriei! Și când o pereche de aripi albe, dar semi-transparente, mi-a fost dăruită la scurt timp după aceea, m-am simțit iarăși cuprinsă de curaj și de voință și, ridicându-mă în zbor, m-am dus la adăpost, înmânând verbal sentința suferinței mele străvechi pentru care mă făceam vinovată și responsabilă, fiind consecința unei grave greșeli: ”Trebuie să dispari fiindcă nu îmi aparții! Vei fi decapitată!”

Atunci am fost scoasă din tot acel scenariu la care nu am mai participat, privindu-l doar prin ochii interiori: numeroase forme au atacat acea umbră subconștientă, dezmebrând-o, rupând-o în bucăți, sfâșiind-o, însă toate acestea nu exprimau decât necesitatea de disecție a durerii mele, dezmembrând-o bucată cu bucată spre a fi dată analizei și judecății conștiinței, apoi focului purificator al Mamei Divine. Dar mobilitatea și flexibilitatea cu care m-am mișcat în interiorul acestui compus mental, în comparație cu starea aceea extrem de dezagreabilă de pietrificare și de frică în care m-am trezit de atâtea ori, mi-a conferit sentimentul foarte plăcut că am luptat, pentru întâia dată, în luptă dreaptă, simțindu-mă pe picior de egalitate cu polul opus. În fond, noi nu eram decât forme și variații ale aceluiași principiu: onoarea!

N-am murit încă în mine însămi, îndepărtând această durere a trecutului de mine. Și nici nu aș putea atât de repede, atâta vreme cât nu îmi amintesc acele existențe trecute, neputând face acum decât să mă rog în continuare la Ființa interioară și la Mama Divină să îmi fie permis să dezgrop mai multe amintiri din mormântul subconștientului ca să pot traduce și înțelege morfologia și proveniența durerii mele pe care, însă, o pot numi astfel acum: onoarea mea rănită și răpită și cinstea mea de fecioară îngropatăîn întuneric căci pricep acum de ce, la primul contact cu această umbră străveche, mi s-a adresat cu apelativul ”domnișoară”, acesta desemnând condiția feciorelnică a unei fete/femei până la căsătorie, cum bine se știe! Și aș putea oare să trec cu vederea că tot ce am descris mai sus a fost o puternică reacție a acestei umbre la următorul comentariu făcut în respectiva scrisoare în care am vorbit despre ”Madam”?

Sâmbătă, 27 Februarie 2021

Mă necăjeam teribil, foindu-mă dintr-o parte în alta, neputându-mă mișca liber din cauza greutății pe care o căram, piatra pe care mi-o legasem singură de gât ca să fiu sigură că ajung pe fundul oceanului. Doar pe Silviu l-am recunoscut printre chipurile imprimmate în acea aură, ca într-un basorelief, dar amprenta energetică a fiecărui fost consort era suficient de perceptibilă în energia fiecărui organ intern ca să devin pe deplin conștientă de faptul că a avea mai mulți parteneri sexuali într-o singură viață constituie un real și autentic suicid, o auto-condamnare la suferință, la mizerie, la durere, la captivitate și la sclavie sentimentală.

dec. 072020
 

<>

Miercuri, 02 Decembrie -, Luni, 07 Decembrie 2020

Da, am revenit atunci în lumea aceasta, picând în corp și întorcându-mă la mânie, la îndoială, la frustrare, la frică, la vină, la descurajare, la neputință, la tristețe, la apatie, la oboseală, la epuizare, etc., fiindcă din atâtea surse se alimentează egoul în fiecare zi.

Mâine tata mi-a promis că îmi va aduce un fotoliu de la casa noastră de la țară pe care să îl pun în balconul cel mic care dă în bucătărie. Nu are decât vreo 1,,5 mp, ținem centrala termică în acest balcon, precum și coșul cu haine murdare și uscătorul pentru rufe. Sunt, de obicei, vreo 16 grade acolo în timpul iernii, dar e atât de multă liniște întrucât nu are deschiderea în stradă, ci în parcarea din spatele blocului unde nu se aude țipenie de om, cu excepția dimineților când vine o mașină să ridice gunoiul, ceea ce face ca acest singur colțișor din casă să fie potrivit pentru mine ca să îmi liniștesc nervii zdruncinați. Măcar 2 ore pe zi dacă mi-aș aloca sunt sigură că m-aș mai întrema și m-aș mai echilibra fiindcă e cazul să mărturisesc că puține au fost zilele în acest an în care să nu fi plâns cu sughițuri, blestemându-mi soarta. Am vrut să îmi cumpăr un șezlong, dar oferta e foarte sărăcăcioasă pe timp de iarnă și, cum ai mei mi-au spus de fotoliile căpătate de la un cunoscut al lor, oferta unui fotoliu gratuit și confortabil a devenit de nerefuzat, cu toate că risc să revin din balcon cu țurțuri la nări, ochi și pleoape.

Aceasta este drama mizerabilă pe care o trăiesc, aceasta de nu pot ieși singură din această casă ca să îmi pot limpezi mintea și cugetul în aerul de afară. Evident, nu mi-am câștigat nici măcar dreptul de a mă deplasa liber cel puțin într-un perimetru familiar și minuscul, ca cel al casei în care locuiesc, darămite să dispun de libertate de circulație în exteriorul casei când ultimul an l-am petrecut 24/24 7/7 închisă în această cameră cu bunica cu care mă intersectez pe oriunde merg prin apartament.

Am conștiința faptului că aproape toate ușile către exterior, cu excepția scrisului, mi s-au închis pentru ca ușile de acces către interior să se deschidă și, pentru a sublinia mai accentuat acest adevăr, într-o zi trecută am primit imaginea, venită prin ochii interiori, a unei uși de lemn deschizându-se, lăsând să pătrundă prin crăpătura de numai câțiva centimetri lumina. Dar nu doar lumină pătrundea prin deschiderea ușii, ci și un sentiment foarte acut pe care l-am simțit cu toată inima mea ccă frica trecută de marele necunoscut s-a modificat în curiozitate, în curaj, în încredere și în credință. Și, dacă tot am pomenit de uși închise, iată mai jos un citat dintr-o melodie care a ajuns la urechile mele după ce ora noastră de întâlnire de miercuri a trecut și după ce m-am gândit la metafora aceasta cu ușile:

You should find the right door
But there’s no guarantee
You’ll find what you’re looking for
Don’t give up if you blow it the first time around
But you’ve got to beware
If you’re walking on air
Keep your feet on the ground

10 CC – Feel the love

Ultimele două versuri sunt o referință metaforică pentru ”a se face Voia Tatălui precum în Cer, așa și pe pământ”, de aceea și sensul expresiei ”what you„re looking for” trebuie orientat către această direcție.

Am cunoscut mulți oameni de religie în ultimii ani care, vrând să mă ajute, m-au îndemnat către citirea și studierea Bibliei întrucât, afirmă ei, Cuvântul Tatălui se află exclusiv în Scriptură, făcând, prin urmare, din aceste sincronicități pe care le experimentez o chestiune care ține de minte și de legea rezonanței, iar nu de Dumnezeu. Am să povestesc o experiență prin care a trecut mama care e o dovadă atât de convingătoare a faptului că Tatăl Ceresc se află mereu în preajmă, putând să pătrundă prin orice ușă de acces și de comunicare către tine. Mama era într-o zi în autobuz, presată în propriul univers interior de conflictele și de contradicțiile ei. Era disperată și descurajată din cauza mersului lucrurilor în viața noastră. În autobuz era foarte aglomerat, dar vocea ei interioară i-a spus: ”Uită-te în față și ia aminte!” Ridicând ochii, a privit în față, către cabina șoferului. Pe geamul cabinei era lipit un afiș publicitar pe care scria: ”Ai încredere în mine”. Poate cineva să conteste faptul că nu Tatăl care se află în ascuns i-a spus mamei să ridice ochii din pământ și să privească înainte spre a citi mesajul acesta de pe afiș?

Cu credință și încredere încerc din răsputeri și eu să privesc la contextul meu de viață actual care iată mai jos în ce culori pestrițe se mai prezintă:

În timpul uneia din confruntările generrrrale din casă, amenințându-mi mama cu nestrămutată fermitate că, atâta vreme cât ea este în viață, nu îi va da mamei niciun leu din moștenirea care revine mamei mele, i-am spus bunicii să nu se culce cu capul pe o ureche bazându-se că sora mea are să îi fie îngrijitor, așa cum e realitatea faptelor în clipa aceasta deoarece mama, lucrând din zori până seara la grădină, nu are timp nici să respire. E și motivul pentru care le port atâta ranchiună rudelor mele deoarece este atât de evident și de vizibil că surorii mele i-au aruncat în cârcă această datorie, iar asta numai pentru simplul fapt că sora mea nu și-a făcut acel rost în viață, unde rost înseamnă a te căsători, a avea un serviciu, a-ți lua o casă și a face copii. Prin urmare, sora mea este, aparent, atât de lipsită de obligații încât să i se atribuie rolul de om de serviciu și de sacrificiu. Însă eu cunosc viitorul surorii mele fiindcă mi-a fost dezvăluit de multe ori de-a lungul anilor, iar semnele și dovezile primite în acest sens sunt atât de solide că ar putea câștiga un proces de judecată. Dar despre acest subiect am promis că voi scrie cu altă ocazie.

Suficient de știut este că am avertizat-o pe bunica în legătură cu faptul că Tatăl a rezervat-o pe sora mea pentru alte treburi și am avertizat-o că și mama e repartizată pentru misiunea de a-și crește nepoții deoarece și mama are dreptul de a-și cunoaște și crește urmașii, întocmai cum și mătușa mea a primit acest drept și, întrebând-o pe bunica cine crede ea că va avea grijăă de ea, mi-a replicat:
– Tu!

Am refuzat să îi răspund pe moment, fiind mută și șocată de uimire! Eu nu mai pot să fierb un ou și nu pot să îmi fac ceaiul singură și cu atât mai puțin nu pot să ies afară din casă fără să nu fiu în pericolul de a fi călcată de o mașină. Și, cu toate acestea, nu am avut niciodată așteptarea în ultimii 7 ani, de când am orbit, ca un membru al familiei mele să se sacrifice de dragul meu ca să îmi țină companie cât e ziua de lungă, așa cum îi sunt revendicările bunicii care ne-a amenințat de câteva ori că vrea să fie dusă înapoi la casa ei fiindcă nu avem suficientă grijă de ea pentru că nu întreținem discuții cu ea ca să nu se plictisească fiindcă, în afara acestui minus, nu îi lipsește nimic. Nu, nu, eu nu am cerut surorii mele sau mamei mele să renunțe la viețile lor pentru mine, cu toate că nu există individ întâlnit în ultimii ani care să nu îmi fi ramintit și reproșat faptul că sora mea face multiple sacrificii din cauza mea. Nu eu cer aceste sacrificii. De fapt, am cerut și implorat să primesc din când în când câteva ore de singurătate într-o zi ca să cuget și ca să meditez în liniște, punându-mă la încercare cu unele treburi prin casă. Numai cu mult efort și intensă insistență am primit aceste ore, dar de aproape un an nu am mai văzut nici măcar 10 minute de solittudine și cu verdictul bunicii cum că în imaginația ei mă fac bună de îngrijitoare pentru că este plictisită, nu bolnavă, îmi simt capul ca prins într-o menghină, atât de cumplit mă doare în fiecare zi. Vorbesc aici despre aceeași presiune cerebrală pe care am simțit-o înaintea atacului cerebral, în urmă cu 7 ani. Și îmi doresc așa de mult să ies un pic pe afară ca să iau o gură de aer proaspăt ca să mi se oxigeneze sistemul nervos! Sunt țintuită locului văzând că nu am acest drept! Sunt țintuităă locului de neputință fiindcă nu primesc decât ocazional o scurtă plimbare în jurul blocului, așa cum primesc cei doi căței ai familiei mele și încă ei primesc două plimbări pe zi, deși măsurile de restricție impuse din cauza pandemiei au fost ridicate! Însă atât de epuizată mental și fizic este și sora mea, de când a devenit și îngrijitarea bunicii.

Dezgustul meu față de neamurile mele nu vine numai din cauza faptului că au făcut din sora mea omul de sacrificiu întrucât e lesne de înțeles că, în fața amenințărilor mele, bunica râde batjocoritor, așa cum se râde și pe socoteala mea fiindcă te aștept pe balcon, ursitule, în fiecare zi de miercuri, ceea ce nu dovedește decât faptul că, în ochii lor, eu și sora mea suntem niște cazuri pierdute. De câteva ori am vrut să o avertizez pe bunica de faptul că, dintre toți, de mine să îi fie cel mai frică deoarece sunt, pentru ei și pentru spălarea lor pe mâini de orice responsabilitate, cel mai periculos om, iar asta pentru că am cea mai puternică credință dintre toți încât să pot modifica termenii și condițiile contextului de viață în care ne aflăm, fără să am deplină voie să o fac deoarece, făcând totul după voia mea, aș încălca Marea Lege, iar dovada stă în faptul că am adus-o, cu complicitatea Tatălui deoarece eu m-am rugat și am cerut, în vreme ce El a înfăptuit, pe sora mea atât de aproape de sufletul ei pereche,, încât cei doi au trecut unul pe lângă celălalt pe stradă. De ce nu și-au și vorbit? Fiinddcă ea nu o cere, iar eu nu îi pot încălca liberul arbitru! Dar va cere în cele din urmă. A trebuit să fac un efort imens,, abținându-mă din a-i mai spune bunicii astfel de lucruri, reamintindu-mi că ea nu este un teolog de profesie, ci o femeie de la țară care știe doar de post și de colivă, nu și de Voia Tatălui.

Așadar, repulsia mea vine mai ales din faptul că mama s-a oferit de câteva ori să preia sarcina de a îngriji de bunica, mai ales după ce a murit bunicul în ianuarie 2008, cu condiția de a i se ceda o mică parte din titlul de proprietate care oricum îi revenea, teren pe care noi să fi construit o casă din care să nu ne fi izgonit nimeni. În fapt, ne-am temut că vărul meu ne-ar fi putut alunga din casa noastră, iar temerile noastre au fost întemeiate fiindcă vărul meu, spălându-se pe mâini de orice responsabilitate față de bunica, cere tot dreptul pentru casa bătrânească cu terenul aferent contra unei mici compensații față de mama. Soluția optimă propusă de ei pentru a rezolva conflictul este să o ducem pe bunica înapoi la casa ei și să angajăm o îngrijitoare care să vadă de ea, dovedind fără perdea că ei nu au avut niciodată disponibilitate să aibă grijă de ea. Iar bunica nu vede nimic rău în toate propunerile acestea ale lor deși, dacă ar fi venit din partea noastră, s-ar fi numit abandon și am fi fost buni de ocara întregului neam și peste hotare. Așadar, mama s-a oferit pentru această sarcină, însă ceilalți au refuzat oferta, iar acum tot noi suntem de vină pentru lipsa lor de cooperare pe care nu vor să o recunoască nici sub amenințarea de a fi trăzniți de fulger, justificându-și cu insistență ipocrizia fățișă cum că noi nu suntem oameni demni de încrederea lor pe ale căror mâini să cedeze bruma de avere a bunicii care nu face mai mult de un miliard, gândind despre noi că suntem niște ratați deoarece locuim cu chirie din 2003 deși ai mei sunt proprietarii unei casee de mărimea unui mic conac! Și peste toate acestea, ne impun să le prezentăm chitanțe și facturi pentru eventualii bani primiți din această prăpădită de moștenire, cu toate că ei nu au simțit vreodată nevoia de a-și justifica cheltuielile față de noi. Ura bunicii față de noi deoarece ne-a luat atât de mult timp să ne luăm o casă și, mai mult decât atât, deoarece părinții mei fac înjositoarea meserie de agricultori, cum o vede ea, i se ghicește cu nespus de multă ușurință în glas ca să nu ți se întoarcă stomacul pe dos și pe invers! .

Presupun că ai putea gândi că fac exces de zel povestind drama de familie, dând impresia că și noi ne spălăm pe mâini de această responsabilitate, calomniindu-ne rudele cu prea multă severitate. Dar, dacă vrei să știi, când am început să istorisesc aceste evenimente în octombrie, sufletul meu mi-a spus înainte de a publica prima scrisoare din serie: ”Ai scris tot atât de greșit câtă mustrare de conștiință vei simți la noapte, în timpul somnului.” Am dormit în acea noapte până a doua zi dimineață, la ora 08:30, ceea ce nu se mai întâmplase din ianuarie și, când am verificat ora, nu mi-a venit a crede că nu percepusem tot acel zgomot din casă când toți ceilalți se trezesc. Evident, nu am mustrări de conștiință când încercarea mea este de a pătrunde în profunzimea tuturor traumelor mele și a emoțiilor mele ca să le pot decripta și înțelege. Altfel nu am cum să iert, să uit și să merg mai departe, cu toate că trebuie să am în vedere sfaturile Ființei interioare care îmi spuse: ”Nu mai lua în seamă zgomotele nopții (adică onomatopeele bunicii care mă țin trează mult timp noapptea). Ține-te cât mai departe de piatra cea bătrână (metaforă pentru bunica mea care este împietrită în inima ei). și de celelalte arătanii reci (adică rudele mele). Nu te mai amesteca cu ei și, mai ales, nu te mai amesteca în casele lor (indicație pentru faptul că bunica vrea să îi lase vărului meu toată curtea cu casa, litigiu în care nu am ce căuta). Tu te-ai fi omorât cu ei.”, în vreme ce bunica ne aruncă în obraz injurii precum: ”Mila de mamă, fă, mila de mamă că nu ați avut milă de mine că m-ați lăsat singură!”

Ursitule, înțelegi acum de ce sunt atât de mâhnită și de scârbită? Eu încerc să îți vorbesc despre un om care m-a chinuit pe parcursul întregii copilării și în fața căruia nu mi-a luat nimeni apărarea cu adevărat decât când a fost prea târziu, văr care se simte ofensat acum că nu mai pot îndura traiul secundă de secundă alături de o persoană care ne disprețuiește și ne detestă pe față deși cuvântul biblic spune în felul următor, iar eu știu că din acest motiv trebuie să îndurăm umilința: ”Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. (Matei, 5:39)”. Și toate acestea se întâmplă din vina mea fiindcă, dacă mi-am acuzat vărul că îi lipsesc cei 7 ani de acasă, mie îmi lipsesc primii 14.

Într-o zi oarecare, cugetând la evenimentele din viața mea, am început să simt o durere înfiorătoare în întregul aparat reproductiv. Mă dureau ovarele, trompele și uterul aatât de tare că nu puteam sta locului, ghemuindu-mă cu genunchii sub bărbie în poziția fătului ca să mă mai liniștesc. Nu îmi puteam explica motivul pentru care o astfel de durere să se fi iscat din senin, având în vedere faptul că nu simt dureri în această parte a corpului decât la menstruație. A ținut câteva ore și, apropiindu-se de seară, m-am mutat în dormitorul părinților mei ca să dorm, lucru care era posibil deoarece ei se aflau la Sibiu pentru intervenția pe inimă prin care a trecut tata în octombrie. Ghemuită în pat și ținându-mă cu mâinile de burtă, am auzit vocea Ființei mele intime, a monadei divine ce vine din Spiritul Sfânt transpusă în vocea unei cărți, spunându-mi: ”Cei cinstiți nu se lasă ademeniți!”

La numai câteva minute după ce am auzit aceste vorbe durerea din organele genitale a dispărut ca prin farmec, motiv pentru care nu mă îndoiesc că a fost declanșată de Spiritul Sfânt pentru a mi se reaminti păcatul capital pentru care plătesc, desfrâul, ca și virtutea care îmi lipsește, cinstea.

– Nu puteați să îmi fi dat un cancer la ovare ca pedeapsă pentru desfrâu? Chiar și cu un cancer tot aș mai fi avut un pic de libertate de mișcare în jurul cartierului de una singură, i-am spus Luciferului particular într-o întrevedere.
– Tu știi ce ar fi însemnat un cancer pentru părinții tăi? Tu înțelegi ce ar fi însemnat să nu fi putut nici măcar urina fără ajutorul unuia dintre ei? nu, nu se putea. Boala ta e pentru tine și ție îți vorbește, îmi răspunse el.

Desigur, îmi înțeleg foarte bine crimele comise față de părinții mei. Văd și înțeleg unde am greșit față de ei, văd că interpretez rolul fiului risipitor întors în fața părinților pentru a se căi și a se întoarce la calea cea bună, dar pentru a fi angajată de bunica în scenariile ei drept îngrijitoarea ei, oarbă fiind, și luând aminte că ei îi vine mai lesne să își imagineze ca nepoata ei nevăzătoare pentru care nu mai există speranță să aibă grijă de ea decât să le ceară preferaților ei să se întoarcă în țară ca să își asume răspunderea pentru ea îmi depășește cu mult puterea de înțelegere. Mie și surorii mele ne dă 20 de lei cadou de la Moș Crăciun, iar vărului meu vrea să îi cedeze tot terenul cu casa bătrânească cu tot ca să nu le vadă înstrăinate fiindcă știe foarte bine că niciunul din noi nu mai trage spre acel loc deși ne oferiserăm să ne așezăm la casa noastră la ea în bătătură ca să avem grijă și de ea, ori această ofertă a expirat în momentul în care părinții mei au cumpărat o casă în altă zonă din județ. Prin urmare, pentru ce ne mai învinovățesc și de ce plătim pentru atașamentele profunde ale lor?

Devin din ce în ce mai conștientă că bățul de chibrit cu care se poate aprinde fitilul de explozibil se află în mâinile mele deoarece sunt cea mai surghiunuită dintre toți și, dacă aș exploda cu adevărat, i-aș trimite pe toți direct în plata Domnului.
– Nu spune așa ceva, m-a mustrat mama deunăzi. Trimite-o în grija Domnului, nu în plata Lui.
– Aha! am exclamat, deci ești conștientă până la urmă că Dumnezeu poate să și pedepsească, dar ți-e frică să admiți că așa este!

Nu a vrut să îmi răspundă, iar eu nu am insistat și, de frica pedepsei, mi-am mușcat limba zilele trecute când, bându-mi ceaiul liniștită în bucătărie, bunica s-a așezat lângă mine să îmi țină companie, sorbindu-și ceaiul cu obișnuitele plescăituri la fiecare 3 secunde că m-a scos definitiv din țâțâni că aproape că am aruncat cana cu ceai în perete de nervi. Mânia este un demon foarte greu de stăpânit și, terminându-mi ceaiul, m-am dus la baie unde m-am așezat a suta și mia oară în urina bunicii lăsată pe cappacul wc-ului pe care nu îl șterge niciodată, deși a fost apostrofată să facă măcar atât din cauză că eu, nevăzând, mă așez în udul ei. Am vrut să fac consiliu de familie ca să îmi exprim nemulțumirile cu martori și sprijin, dar mi-am mușcat iarăși limba ca să tac fiindcă am știut că, de aveam să dau glas impulsului mâniei, un alt scandal s-ar fi iscat fiindcă toți înghițim în sec, înnăbușindu-ne durerile în gură și în inimă. Dacă aș da frâu liber acestei dureri, cred că aș suferi temporar de sindromul Tourrette.

În schimb am aruncat peria de păr din mână, trântind-o în cadă de nervi, ștergând udul bunicii de pe capac și amintindu-mi mereu și mereu că șterg urina după o rudă vârstnică, în vreme ce biata mea mamă a spălat wc-uri într-un hotel din Istanbul timp de 3 ani ca să strângă bani pentru o nouă locuință. Și din cauza mea și a mofturilor mele am plecat din acea cameră de cămin, locuință pe care am urât-o din toată inima mea, iar asta deoarece, mă justificam eu, spuneam că eu și sora mea aveam nevoie de mai mult spațiu ca să învățăm. De învățat am învățat, dar ce am făcut cu multa mea știință de carte seamănă foarte mult cu ceea ce face bunica la baie cân nu șterge după ea, deși se spală pe mâini atât de vârtos de parcă stăm cu covidul la toaletă! Așadar, neamurile noastre nu ne pot ierta pentru nechibzuința de a ne fi mutat în 2003 în regim cu chirie, ori aceste reproșuri sunt atât de ridicole și de absurde deoarece niciunul dintre ei nu vede că, de-am fi continuat să locuim acolo, acum am fi trăit 5 oameni în acea cămăruță prăpădită de cămin!

Dar nu neg că este vina mea și, așa cum am spus mai sus, să șterg urina dupăă o rudă îmi aduce aminte de mama care, deși a fost femeie de serviciu în turcia, nu și-a vândut sufletul pentru mai mulți bani și pentru o situație materială stabilă, tolerând cu multă tărie de caracter toate datoriile și lipsurile, dar păstrându-și cinstea de femeie, în vreme ce eu m-am prostituat, făcând videochat.

Așa că vorbele Spiritului Sfânt care îmi spuse: ”cei cinstiți nu se lasă ademeniți” mi-au subliniat iarăși netrebnica crimă pe care am făcut-o. Circul prin acest apartament ultra-central în care am locuit singură vreme de un an și jumătate, amintindu-mi unele piese de mobilier care au rămas de atunci, strângându-mi-se inima în piept de tristețe și de amărăciune căci, dacă aș fi avut virtutea cinstei, aș fi închiriat o tarabă în piața de vis-a-vis unde aș fi putut vinde din produsele de la ferma părinților mei, câștigându-mi traiul în mod onest. Și numai din acest fapt, probabil că multe alte evenimente nu s-ar mai fi întâmplat.

Te-aș mai fi cunoscut? Te-aș mai fi așteptat când a fost necesară o orbire ca să fiu ținută locului ca să te aștept? Cum ar fi fost mai bine și mai corect să fi procedat când mie mi-a fost redat sufletul în schimbul suferințelor prin care am trecut? Și cum să fac din drama de familie ceva benefic din care să îmi trag învățătura?

Așa că, dacă vrei să știi un secret, află că bunica mi-a devenit aproape indispensabilă tocmai pentru a mă îndepărta cât mai degrabă de materialism, de bani, de moșteniri, de case și de terenuri. Ea stă cu postul în burtă și cu ziua odihnei în oase, dar viața în sine nu o poate evalua decât prin mărimea și frumusețea casei. Mi-a devenit indispensabilă ca să mă îndepărtez cât mai mult de dorința de a mai locui la bloc și chiar la oraș. Din cauza ei și a comentariilor ei răutăcioase legate de serviciu, de muncă, de proprietăți și de familie redescopăr sensul real al vieții. Datorită ei mi se întărește în inimă credința că Tatăl Ceresc m-a păzit de multe pericole corelate cu materialismul, dându-mi un atac cerebral ca pedeapsă. Și, culmea, semi-pareza pe care am avut-o, deși pare vindecată în exterior, nu este,, iar efectele acesteia sunt cele mai dureroase. Paralizia este pedeapsa karmică pentru materialism. Așa că repet că bunica mi-a devenit indispensabilă în legătură cu munca interioară întrucât, auzind-o în fiecare săptămână lăudându-l pe vărul meu cu isprăvile lui de succes la vecinele ei la telefon, mă simt cuprinsă de acel sentiment că am un noroc chior, ca să fac haz de necazul meu, fiindcă am portofelul gol și că, pentru suferința aceasta, mi-ai fost promis tu!

Deci, ce casă? Îmi trebuie doar o chilie solitară și izolată complet în care țipetele ei la telefon să nu mai intre, nădăjduind că aș mai putea încerca iarăși, în singurătatea mea, să Îl ating pe tatăl căci nu mi-a fost de-ajuns să stau în preajma Sa o dată, precum am descris în ieri.

Și, ca să mă îmbărbăteze ca să rezist încercărilor momentului prezent, Tatăl îmi spuse despre neamurile mele: ”Nobody matters but the one that you love (10 CC – Feel the love)”

Acesta ești tu! Și, rugându-mi sufletul să îmi vorbească la persoana I, ca și cum mi-ai vorbi tu ca să mă încurajezi, acesta îmi sspuse următoarele:

I’ll be there as soon as I can
But I’m busy mending broken pieces of the life I had before

Before you

First there was the one who challenged
All my dreams and all my balance
She could never be as good as you

You could be the one who listens to my deepest inquisitions
You could be the one I’ll always love

Muse – Unintended

Apoi îmi mai spuse sufletul meu ca și cum mi-ai fi vorbit tu:

‘Ooh I’m a drowning man
Save me please
I need you so give me a helping hand

10 CC – Feel the love

Cum să te ajut, Zburătorul meu, când sunt prinsă la mijloc, între ciocan și nicovală, într-un război al orgoliilor care nu îmi aparține, dar din care Tatăl Ceresc mă sfătuiește să mă retrag, cerând să se facă Voia Sa. Atunci care este Voia tatălui în legătură cu acest conflict karmic în care revendicările noastre curg din toate direcțiile acum căă toți, fără pic de excepție, suntem de toată mila?

Mi-e destul de limpede că acestea sunt ultimele rânduri pe care le scriu despre rudele mele până ce modificări substanțiale nu se vor petrece ba de o parte, ba de cealaltă, mai ales că Tatăl mi-a încredințat misiunea de a te ajuta să ieși din necazurile în care te afli, iar ca să îți dau o mână de ajutor trebuie să mă întorc la starea inocentă de copil a esenței mele sufletești.

Azi este duminică și scriu aceste paragrafe de sfârșit al acestei părți din fotoliul meu pus pe balcon. E atâta liniște și este atât de confortabil că mor de ciudă că nu mi-a venit ideea mai devreme! Am lăsat ușa dinspre bucătărie întredeschisă și observ cu multă părere de rău că am început să sufăr de mania persecuției, mai ales că aud zgomote venind din bucătărie, temându-mă cu sinceritate că bunica mea are să apară în pragul ușii ca să vadă ce fac aici, de una singură, de nu mai vreau să îi onorez pe ceilalți cu prezența mea. Aș vrea să încerc să îi explic în așa fel încât să înțeleagă că eu mă aflu pe mââinile cele bune și milostive ale Tatălui Ceresc. Aș vrea să o sfătuiesc să se roage ddin toată inima ei lui Dumnezeu pentru mătușa mea ca să o ierte Tatăl de păcate. Aș vrea ca cineva să încerce să o învețe și pe fata vărului meu să se roage pentru bunica ei ca să o prindă mergând la școală, în clasa I. Căci nu pot să nu notez următoarea observație frapantă:

Vărul meu i-a desconsiderat pe părinții mei în care vede niște eșuați. Nu a avut înțelegere față de ei după ce am suferit atacul cerebral. Nu a avut înțelegere pentru ce poate să însemne să ai un copil neajutorat și handicapat. Și cu atât mai puținăă înțelegere a avut față de părinții mei acum că au fost forțați să vadă și de o mamă neajutorată. Acum el se află într-o situație tulburător de asemănătoare celei în care se află părinții mei, trebuind să aibă grijă de un copil mic și de o mamă bolnavă.

Dar eu cred într-un Dumnezeu al milei, nu al răzbunării și am deplina credință că, dacă ar depinde ceva de noi pentru ca mătușa mea să se vindece, Dumnezeu ne-ar comunica cu multă precizie ce avem de făcut. Și uite de unde mi-a indicat azi, în ziua de duminică, 6 Decembrie, să începem:

21. Ați auzit că s’a spus celor de demult: Să nu ucizi; iar cel ce va ucide, vrednic este de judecată.
22. Eu însă vă spun: Oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de judecată; și cel ce-i va zice fratelui său: Netrebnicule!, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cel ce-i zice: Nebunule!, vrednic va fi de gheena focului.
23. Deci, dacă-ți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aminti că fratele tău are ceva împotriva-ți,
24. lasă-ți darul acolo, înaintea altarului, mergi mai întâi și te împacă cu fratele tău și numai după aceea întoarce-te și adu-ți darul.

( Matei, 5:21-24)

Se va face, așa vom face fiindcă am întrevăzut de la bun început, de când a venit bunica la noi, că a adus-o Tatăl la noi ca să se mai întremeze fiindcă, nefiind cu adevărat bolnavă, datele ecuației se modifică drastic. Nu mai este o chestiune de a ne asuma sarcina de a îngriji de ea, ci de a-și asuma ea singură sarcina de a îngriji de fiica ei.

Închei acest capitol aici fiindcă mi-e un dor nemărginit de tine și vreau să mă întorc la tine și la scrisorile mele drăgăstoase pentru tine.

mart. 052020
 

Joi, 5 Martie 2020

Și, totuși, ursitule,

Cred că, înainte de a desfășura în ochii și în urechile tale spectacolul tragic al vieții mele trecute în acte și scene mincinoase și frauduloase la care am fost atât de bună să performez de meritam premiul Oscar pentru categoria ”cea mai bună actriță”, mă mustră conștiința că nu îți vorbesc despre lucruri mai actuale care mi se întâmplă în prezent și cu care mă confrunt zi de zi, răscolind în mine bestii de emoții de cea mai joasă speță care fac din mine, mai precis, o larvă târându-se în măruntaiele pământului: rușinea, vina, jena, ocara, paralizia, furia, neputința, durerea, sincera durere, și mai multă durere, sincerul regret, resentimentul, disprețul, scârba, dezgustul și alte sinonime și concepte din aceleași familii de cuvinte ale celor pomenite în această listă. Unde sunt, Doamne Mare, fericirea, iubirea, recunoștința, înțelepciunea, pacea și liniștea dacă orice formă a lor crezută de mine că a înmugurit în inima mea dispare îndată ce un eveniment insolit, neașteptat care se petrece mă forțează să bat în retragere în credința mea, strămutând șubreda și plăpânda speranță că profeția din viziunile nopții despre destinul meu se va adeveri într-o bună zi?

– Nu ești obligată să mai scrii, nu atât de mult în orice caz. Nu ți se mai cere acest lucru în clipa de față, mi-a comunicat sufletul meu cu numai câteva minute înainte de a mă hotărî să îți scriu din nou. Ți se respectă dorința, a mai adăugat acesta.
– Și ce îmi doresc eu? mi-am chestionat sufletul, dornică să explorez profunzimile conștiinței mele cu scopul de a ajunge la adevăr.
– Vrei un avocat bun, mi-a spus sufletul.
– Un avocat care să îmi ia apărarea în privința cărui lucru? am insistat eu.
– Vrei un avocat care să te apere, justificând în numele tău că năzuința ta de a explora căile conștiinței și ale divinului este perfect îndreptățită, deci nu poți fi judecată că ai vrut să te cunoști mai bine pe tine însăți, alegând să rămâi oarbă mai îndelung decât trebuia. Vrei un avocat bun care să ducă lupta pentru tine în fața Tribunalului Divin fiindcă simți înăuntrul tău că această luptă este pierdută în fața tribunalului uman care te acuză de lene, resemnare, aberație și absurditate. Îți dorești să fie recunoscut efortul tău în Univers. Vrei ca Tribunalul Divin să admită faptul că încerci din răsputeri să cooperezi cu Legea lui Dumnezeu spre a-ți reînnoi mintea și a-ți revoluționa conștiința, chiar dacă umanitatea nu îți recunoaște efortul fiindcă simți că acesta nu este conform cu standardele, premisele și așteptările semenilor tăi legate de succes, reușite, visuri de urmat și dorințe de împlinire traduse mai ales în obținerea de bunuri materiale, faimă și prestigiu pe care tu nu le-ai obținut nici în ziua de azi! Nădăjduiești că Tatăl vede că tu ai încercat, că mai încerci încă, îmi spuse sufletul meu.
– Așa este, sufăr nespus fiindcă simt că mama mă acuză că aș fi vreo puturoasă deoarece nu îmi spăl farfuria și nu dau cu mătura prin casă, stând comod pe canapea și scriind despre lucruri aparent fără de importanță, muncă pentru care nu primesc niciun ban, în timp ce ea se târăște prin praful de la câmp, plantând ridichi și salatîă ca să ne plătim datoriile. De ce mă face să mă simt că e vina mea că a ajuns să lucreze la câmp în loc să fi fost vreo funcționară la bancă? De ce simt că mă acuză pentru eșecurile financiare din familie, ca și cum boala mea ne-a setat pe drumul fără de întoarcere spre involuție fiindcă sora mea, fiindu-mi însoțitor permanent, nu mai este acum om de nădejde la grădină, cu toate că, și atunci când lucra cot la cot cu ei la câmp, nimeni nu o vroia acolo? De ce simt că mă blamează pe mine pentru neputința surorii mele de a face față tuturor cererilor care vin din toate părțile? De ce dă vina pe mine pentru depresia în care a picat sora mea când depresia ei are o profundă legătură tot cu ea, cu mama? Cu mama și cu tata care nu au văzut niciodată nici efortul ei, așa cum nu l-au văzut nici pe al meu? De ce simt că mă critică pentru alegerea pe care am făcut-o, anume să cred în făgăduințele Tatălui care mi-a promis dragostea mai înainte de succesul material, ceea ce se află în contradicție cu așteptările ei care m-ar fi vrut independentă de bărbatul sortit din punct de vedere financiar? Nu am încercat în toți acești ani să contribui cu ceva mai mult în această casă, ceva mai mult decât ajutorul social pe care îl percep ca pe un câștig nedemn și necinstit fiindcă nu sunt chiar în postura în care cineva să trebuiască să mă șteargă la gură de bale care mi se scurg în timp ce mănânc, luând în calcul, prin urmare, și dorința ei de a mă vedea stabilă din punct de vedere financiar? De ce nu crede că eu îmi doresc același lucru? Dar ce să mai fac dacă nimeni nu vrea să mă ajute? Să stau cu mâna întinsă la cerșit la Gigi Becali, poate-poate s-o îndura să ne dea casă? Bani pentru o afacere de o mai mare amploare? De ce nu își mai amintește acum că nu trecuse nicio săptămână de la externarea mea din spital că eu concepeam deja scenarii de clipuri pentru canalul de Youtube pentru care făcusem atâtea sacrificii și compromisuri, canal pe care de-abia ce îl lansasem oficial și care deja îmi aducea un venit egal cu salariul minim pe economie din România, iar toate astea le făceam cu un pumn de cheaguri pe creier care continuau să îmi pună viața în pericol, conform cu părerea medicilor? Atâta voință am avut! Așa că de ce trebuie să înghit și să îndur ocara sărăciei pe care nu eu am ales-o,,ci ei? Cu ce sunt eu de vină că Tatăl a stabilit pentru destinul meu ca dragostea să vină mai devreme în viața mea decât vindecarea propriu-zisă a orbirii? ”Falling in love comes next” și ”if things do not come naturally, please unsubscribe from me” au fost mesajele Tatălui de la bun început! Cum să forțezi iubirea? Cum să obligi, să legi, să impui, să domini, să revendici, să manipulezi, să controlezi? Cum să îl fi forțat pe el? Dar pe mine? Te implor, suflete al meu, Dumnezeu trebuie să îmi fie martor că am încercat în pofida handicapului meu fizic!
– Te vede. Tatăl le vede pe toate de unde vin și unde vor ajunge mai înainte să le fi conștientizat tu că există. Dar dacă ar fi fost să primești 25 de cenți pentru fiecare minciună pe care ai spus-o în această viață, ai fi strâns bugetul acela la care visezi de atâta timp ca să îți deschizi atelierul de arte și meserii la care nădăjduiești atâta. Vezi și singură cât este de dificil să îți câștigi traiul în chip cinstit, menținând neștirbite onestitatea, sinceritatea, autenticitatea, onoarea și cinstea Ființei interioare. Nu te opune reproșurilor mamei tale. Va veni o vreme în care va trebui să le zâmbești mulțimilor care vor arunca în tine cu pietrele de pe marginea drumului, iar tu nu vei avea voie nici să cazi, nici să te uiți în urmă când vor striga după tine, nici să îi implori pe acuzatorii tăi pentru iertare dacă tu nu îi vei fi iertat pe greșiții tăi mai înainte! Diavolul din interior este curmat prin suferință auto-impusă, asumată în mod conștient. Iar minciuna, frauda și capacitatea de a-i manipula pe semenii tăi se află înăuntrul psihicului tău. Acești demoni trebuie să dispară. O simți de mult timp că de numele tău este atașată o comoară. Te întorci viață de viață la existență atrăgând după tine vânători de comori dispuși să facă orice ca să pună mâna pe tine. Continuând să păstrezi în psihicul tău abilitatea de a face bani chiar și din piatră seacă va continua, de asemenea, să atragă în viața ta indivizi leneși, necinstiți, nedemni, frauduloși, mincinoși, materialiști. Îi atragi în viața ta pe aceste specimene fiindcă le poți oferi acestora traiul confortabil al fiecărei zile fără cel mai mic efort fizic sau intelectual. Și de ce îi atragi? Deoarece tu crezi că orice criminal, chiar și cel de cea mai joasă speță, se poate căi și schimba! Nu gândești nici corect, nici greșit, vrând să aduci Lumină în inima infractorilor. Lumina poate fi adusă chiar și demonilor din infen! Dar înclinația ta spre a crede în binele din fiecare creatură care trăiește pe scoarța terestră prezintă un risc foarte ridicat: te poți molipsi cu defectele de caracter ale celor pierduți. Empatia are o limită dincolo de care pică în absurd! Spre binele tău și al semenilor tăi, îndură suferința rezultată în urma lansării campaniei de purificare de către Spiritul Sfânt prin acțiunea Focului Sacru al Mamei Divine în sistemul tău, oricât de agresivă ți se pare acum. Și ai răbdare cu mama ta. Va veni o vreme când va înțelege că Dumnezeu-Tatăl nu te-a conceput pentru munca la birou într-o multinațională. Ți se va da cheia vistieriei Cerurilor, iar celor cărora li se dă mult li se cere mult. Luptă, deci, să fii onestă, sinceră, demnă, onorabilă, cinstită și răbdătoare. Toate sunt virtuți care se câștigă. Și învață de la mama ta care nu poate vinde o legătură de ridichi stricate niciunui om, chiar dacă acest lucru presupune să iasă în pierdere, fiindcă asta înseamnă să te mustre conștiința când vorbim despre conceptul de ”a-ți câștiga traiul în chip cinstit”. ”Cinstește pe tatăl și pe mama ta!” Mai mult decât atât, chiar în clipa de față prețul tău este negociat în Univers și în fiecare moment al acestui nou an care a început ai simțit în fiecare atom al Ființei că cineva încearcă să te cumpere de la Tatăl ca să se facă stăpân asupra ființei tale. Acest lucru este inevitabil. E pură recurență faptul că mai mulți căutători de comori vor încerca să ajungă la tine mai întâi, dar tu știi deja în sinea ta că sufletul pereche va câștiga licitația, plusând cea mai ridicată ofertă chiar înainte ca ciocanul să cadă, anunțând încheierea licitației. Nu îl face niciodată pe acest om să regrete că a plătit prețul impus în Univers de către nimeni altcineva decât de tine însăți! Ai cerut Tatălui pe cel mai bun bărbat să fie tatăl copilului tău! Vezi acum că limbajul meu în dodii îți spune că Tatăl îți respectă dorința?

Că fiecare cu foc se va săra, așa cum orice jertfă se va săra cu sare. (Marcu, 9:49)

61. Iar altul I-a zis: „Te voi urma, Doamne, dar mai întâi îngăduie-mi să-mi iau rămas-bun de la cei de acasă”.
62. Iar Iisus i-a zis: „Nici unul care pune mâna pe plug și se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăția lui Dumnezeu”.

(Luca, 9:61-62)

Așa mi-a vorbit sufletul meu, reconfortându-mă și încurajându-mă, îmbărbătându-mă și motivându-mă în aceste momente dificile în care cei din jurul meu decid soarta mea. Multe, teribil de multe lucruri s-au petrecut de la începutul anului, iar acest an va fi cu siguranță unul al schimbărilor. Despre aceste schimbări mi-a vorbit Divinul în ziua de 27 ianuarie, după ce ni s-a întâmplat un eveniment extrem de neplăcut. Iată mai jos indicațiile Ființei profunde, obținute în urma unei sincronicități cu o carte:

Nu te împotrivi la ceea ce se întâmplă în interior: Nu se poate să existe nou şi vechi, în acelaşi timp însă cu toţii am dori să rămânem aşa cum suntem, în timp ce ne schimbăm aşa cum dorim. Această este formula perfectă pentru a rămâne blocat. Ca să cauţi cine eşti, trebuie să dai drumul imaginilor vechi pe care le ai despre tine. Faptul că îţi place său nu de tine, nu are nicio relevanță. Chiar şi cineva care se preţuieşte pe sine foarte mult şi care are realizări admirabile este prins în bătălia contrariilor – de fapt, astfel de oameni cred că ei câştigă bătălia pentru partea cea „bună“. Partea din tine care a găsit pacea în toate bătăliile este martorul. Dacă ceri să te întâlneşti cu martorul, fii pregătit. Obiceiurile înrădăcinate demult, centrate pe a câştiga şi a pierde, a fi acceptat sau respins, a te simți stăpân pe situaţie sau răvăşit, vor începe să se schimbe. Nu te împotrivii acestei schimbări, pentru că scapi de capcanele egoului și treci la o nouă abordare a Sinelui.

Deepak Chopra – ”Cartea secretelor”