mai 222022
 

<>

Sâmbătă, 21 Mai 2022

În primele ore ale acestei dimineți am avut o experiență onirică destul de scurtă, dar foarte interesantă, după cum urmează:

Instinctul sexual îmi era iarăși agitat de un stimul inferior, așa mi se părea, trebuind să fi fost contraforța reactivă a eului care se opunea ultimelor mele experiențe în lumile interne suprasensibile, povestind deja că am avut deosebita satisfacție de a vedea că acestui impuls i s-a dat un scop mai înalt, orientându-se în sens mistic. Cum era de așteptat, aspectul inferior al acestui impuls trebuia să opună rezistență, să atace, deci să se împotrivească schimbării, fiind un automatism al eului inconștient. Iar eu am fost cu garda jos când a făcut-o, când a atacat, cu toate că am prevăzut că astfel avea să se întâmple. De zeci și de zeci de ori mi-am repetat în sinea mea, dar și cu voce tare că m-am săturat să declanșez imagini onirice cu conținut senzual explicit, scârbindu-mă otrava aceasta dezgustătoare a vulgarității. Și adevărul este că am ajuns la saturație. Ceea ce vreau eu să manifest nu se manifestă decât extrem de rar, anume scene care să sugereze, prin delicatețea lor, iubirea sinceră dintre cei doi parteneri surprinși în actul intim. Este micuța obsesie a eului meu de copil care la 3-4 ani a intrat pentru prima oară în contact cu scene explicite, mătușa care era de față explicându-mi că ce vedeam se numea ”a face dragoste”. Desigur că ce scriu este o repetiție a multor altor consemnări trecute în acest jurnal, dar este deosebit de important să trec în scris evoluția soluționării și dezintegrării acestui mecanism subconștient care a rămas fixat în micuța sa obsesie repetitivă, a mea fiind dorința din copilărie de a revedea scena din filmul respectiv, deci de a revedea o scenă care să arate un cuplu făcând dragoste.

E cazul să mărturisesc că acest lucru nu îmi iese. Fiind vorba despre o pornire instinctuală inferioară, e firesc ca propriul subconștient să se conecteze cu regiunile inferioare ale spațiului astral, fapt care mă conduce, inevitabil, la contact direct cu egoul bestialic și cu infernul personal. Acest lucru se datorează, desigur, faptului că acela care declanșează toate aceste imagini este senzualitatea. Altfel spus, orișicât de mult aș vrea să văd iubire, ce manifest este pornografie, cu toate că este influențată deseori de o intensă estetică. Așadar, chiar dacă privesc la imagini explicite, dar estetice și destul de artistice, ce văd este amăgire, este iluzia iubirii.

Chiar și în aceste condiții, e o luptă cumplită, o muncă de Sisif să te opui elementelor vulgare și agresive ale energiei sexuale, de aceste elemente chiar m-am săturat, căci cred cu sinceritate că am explorat în interiorul propriului subconștient toate scârboșeniile și perversiunile ale acestui arhetip inconștient al senzualității, atingând nota sa maximă în cursul unei nopți despre care nu vreau să vorbesc acum. Dar tot ce descriu acum este, indubitabil, unul din cercurile infernului despre care vorbește Maestrul Samael Aun Weor în cartea sa ”Da, există infern, există karma, există Diavol”, aceste elemente infraumane conținute în propriul subconștient și inconștieent conectându-se cu această regiune a infernurilor atomice ale naturii în baza afinităților care se atrag. Cu alte cuvinte, Natura a conceput un cerc infernal special pentru degenerații sexual. Să fii un degenerat sexual nu înseamnă să fii exclusiv un prădător, deci un pedofil, un violator sau o văduvă neagră, etc., ochii mei au văzut destule și sufletul meu a trăit suficiente ca să pot mărturisi că multe sunt delictele contra firii, deci contra naturii, care te pot duce în aceste infernuri, masturbarea fiind un astfel de delict pe care mulți îl trec cu vederea.

Și de toate acestea a început să mi se scârbească, să mă scârbească propria persoană, fiindcă nu mi se mai pare normal să tolerez existența acestor elemente infraumane în propriul psihic fiindcă mă fac complice cu delictul. Dar orișicât de mult m-aș opune sugestiei lor, eul subconștient și inconștient opune o forță de rezistență de două ori mai mare. Acesta este și motivul pentru care demonul intern, egoul bestialic, trebuie privit și abordat dintr-o altă perspectivă în afara celei superstițioase, ridicolă și absurdă care a dus la moartea a milioane de oameni de-a lungul secolelor. Mai degrabă ține de fizică și de chimie decât de superstiție. Prin urmare, de trei ori mai multă putere trebuie să aibă sufletul ca să se opună demonului intern atunci când acesta opune de două ori mai multă rezistență.

Așadar, nu mă surprinde că pe parcursul acestei săptămâni reacția adversă a subconștientului meu a fost îndârjită, după ce mi-a fost adus în atenția conștiinței faptul că un licăr de lumină s-a aprins în acest impuls, luând o nuanță mistică. Ce este superior și spiritual în acest impuls va trage către sus, ca să urce înapoi la Ființa profundă, iar ce este inferior va trage către jos ca să cunoască infernul.

Iar azi-dimineață mi-era totuna dacă m-aș fi dus în paradis sau în infern, dorința de a vedea iarăși scene senzuale fiind pentru mine ca băutura despre care am scris zilele trecute! Ce am vrut să manifest este ușor de dedus, dar nu am mai dus la bun sfârșit ce căutam să manifest fiindcă ceva foarte interesant s-a întâmplat, o forță superioară voinței mele intervenind în fantezia mea, influențându-i tematica, ca să zic așa. Atunci alte imagini s-au suprapus primelor, iar o anumită muzică plină de melodicitate a început să se audă peste tot. Era o melodie cântată de un bărbat și de o femeie în limba arabă, ttoate sunetele fiind specifice muzicii arăbești. Numai un cuvânt am putut memora din versurile care erau cântate, părându-se ca și cum numai acest cuvânt era necesar să îl rețin. Era chiar titlul melodiei, un nume, ”Neemah”. Și cât am ascultat această melodie, am privit la unele scene care păreau să fie videoclipul melodiei. Ideea centrală a acestuia părea să fie că ”Neemah” era o țară de mici dimensiuni, dar bogată în resurse, deci o țară care oferea multe oportunități. Dar nu voi apela la competența mea de geograf ca să triangulez locația acestei țări pe mapamond, cu toate că am privit la coordonatele sale pe hartă fiindcă firește că toate acestea îmi erau sugerate în chip simbolic.

M-am trezit la scurt timp după aceea, după ce aspectul inferior al pornirii mele a câștigat lupta din această dimineață, fiind mai puternic decât voința mea. Dar înainte să revin în starea de veghe, am perceput de jur-împrejurul meu aura portocalie ce îmi indică influența energiei luciferice care, dregându-și glasul, mi-a făcut cunoscut faptul că beția de moment de azi-dimineață este un fleac în comparație cu caznele la care mă va supune Tentatorul. Dacă mi se pare aproape de imposibil să îmi strunesc pornirea profană, inferioară, atunci a domina energia luciferică îmi apare peste puterile mele de înfăptuit!

Dar mare mi-a fost mirarea când, căutând să aflu dacă ”Neemah” este un cuvânt care să existe în vreun vocabular al oricărei limbi de pe pământ, rezultatele afișate de către motorul de căutare mi-au dezvăluit nu numai faptul că acest nume există, dar și că este de origine arabică și hindusă, fiind un nume de sex feminin care semnifică ”a te fi născut în timp de prosperitate”, analiza acestui nume sugerând bunăstarea, finanțele, oportunismul, deci materialismul!


https://www.babynology.com/name/neemah-f.html

Nu mi-a fost greu, în timpul meditației mele matinale, să fac legătura dintre aceste două elemente care mi se revelau, anume chestiunea senzualității mele care s-a activat prea de timpuriu în această viață și chestiunea materialismului sugerată de semnificația numelui ”Neemah”, ultimele scene onirice sugerând aceeași idee a materialismului prin simplul fapt că m-am trezit într-o casă foarte mare, dar veche, frumos și bogat ornamentată și mobilată, precum un conac, simbol oniric devenit deja recurent. Aceste două tematici sunt fațete ale karmei mele, fiind în context cu suferința lui ”madam”, deci a eului recurent a cărui dramă existențială am povestit-o în mai multe rânduri, însă mă văd nevoită să aduc unele mici completări la imaginea de ansamblu a dramei care mi se repetă de la viață la viață, dramă care își are punctul de plecare în această întâmplare din copilărie despre care am crezut tot timpul că a fost un incident nefericit care m-a marcat foarte mult, dând naștere unei obsesii foarte puternice pe care am explicat-o de mai multe ori, inclusiv în primele paragrafe ale acestui text. Nu mă refer la molest, ci la întâmplarea de la 3-4 ani când, într-o zi nefericită, am intrat în contact pentru prima oară cu scene explicite pe care le-am văzut difuzate pe ecranul televizorului din camera mătușii mele, sora tatălui meu. Am spus bine ”o zi nefericită”, dar nicidecum accidentală, de acest lucru nu mă mai îndoiesc, nu mai am dubii în legătură cu faptul că acea zi a fost repetarea unui eveniment prin care am mai trecut în alte vieți, conform cu legea cosmică a recurenței. Această zi despre care vorbesc marchează momentul din calendar când ”madam”, personajul central al dramei mele existențiale, își începe educația, mai ales educația sexuală, ca să devină o soție bună pentru bărbatul pe care îl caută pentru o căsătorie interesată și avantajoasă. Aceste lămuriri ale mele din urmă trebuie să clarifice simbolul lui ”Neemah” din experiența mea de azi-dimineață din lumile interne. Inițial am numit acest eu cu apelativul ”scorpia” din cauza răutății și a urii cuprinse într-ânsul, ceea ce se datorează faptului că sunt, încă din copilărie, un bun tranzacțional care se vinde și se cumpără. Sunt departe de a fi cinică, iar faptul la care fac referință nu are legătură cu traficul de carne vie, ci cu practica secolelor care nu îi este nimănui străină și prin care fetele bune de măritat erau tranzacționate de către părinți pentru căsătorie, chiar dacă erau încă niște copile. Era firesc ca, repetându-mi-se în mai multe vieți, această circumstanță să conducă la o rană sufletească traumatică. Vorbesc, evident, despre trauma siluirii, adică despre ciudata mea percepție că sunt forțată și siluită când sunt atinsă în actul intim, impresie de care nu am fost totalmente conștientă până ce Ființa mea profundă nu mi-a îngăduit să accesez aceste amintiri din mormântul lor subconștient. Dar trauma adevărată izvorăște mai ales din faptul că eu nu simt iubire pentru acești stăpâni care mă cumpără și pentru care trebuie să dovedesc devotament, recunoștință, afecțiune, respect, fidelitate și disponibilitate intimă, deci libido, ca răsplată pentru că mi se dă acoperișul unui castel deasupra capului. Dacă nu al unui castel, cel puțin acoperișul unei case. Ce nu am înțeles niciodată a fost motivul pentru care această circumstanță mi se întâmplă și în care eu am văzut o nedreptate plină de cruzime pe care Universul întreg și Dumnezeu Însuși mi-o făceau, fapt ce a îndârjit sinele, l-a întărit și l-a înrăit. Dar scufundându-mă de atâtea ori în mormântul subconștientului meu ca să dezgrop de acolo cadavrele putrefacte ale acestor amintiri și emoții, am avut revelația faptului că eu port întreaga vină pentru repetiția acestei circumstanțe care mi-a devenit pedeapsă. Altfel spus, nu am fost forțată în nimic fiindcă, inițial, eu am vrut să fiu acolo, anume într-o căsătorie interesată, în interiorul puternicelor ziduri ale unui castel în care să mă simt în siguranță și protejată. Dar o astfel de dorință care să îmi marcheze evoluția de-a lungul timpului într-un chip atât de profund nu s-ar fi putut naște din nimic, un eveniment declanșator trebuia să fi trezit în mine interesul pentru acest gen de materialism ce amintește de epoca medievală și de epoci istorice chiar mai vechi de atât în care fetele visau să fie prințese și regine aflate sub protecția cavalerilor, în timp ce acum ne dorim să fim vedete înconjurate de gărzi de corp. Adeseori am afirmat că moartea figurii paterne este acest eveniment recurent declanșator, însă acesta este numai o sursă secundară, cauza principală fiind alta. Așa că mi-e ușor acum să îmi adun gândurile ca să fac legătura între aceste frânturi de amintiri pe care le am fiindcă răspunsul la întrebarea ”Ce a cauzat activarea acestui arhetip al femeii interesate care își caută un soț vârstnic, dar înstărit?”, acest arhetip regăsindu-se și la bărbații care vânează o soție mai matură decât ei, dar înavuțită este ceva ce Ființa profundă mi-a revelat deja în urmă cu mulți ani, însă eu socotisem la momentul respectiv că acea regresie în subconștientul meu, una din primele, nu fusese decât un act mistic sugestiv și simbolic din cauza unui detaliu pe care nu l-am putut înțelege atunci. Dar, în fine, acum înțeleg că m-am înșelat și că acea amintire dintr-o viață anterioară pe care am avut-o a fost dovada Milei lui Dumnezeu care îngăduia ca eu să primesc cale liberă, prin Ființa reală interioară, la cauzalitatea karmei mele, deci și a traumei mele și a dramei mele recurente ca să le pot soluționa și dezintegra. Fără a mai pierde timpul cu alte explicații, voi mărturisi că această cauză ce a generat toată drama este nu doar frica sau oroarea față de război, ci experiența directă a războiului. Iată mai jos amintirea războiului despre care vorbesc, povestită terapeutei reiki care s-a ocupat de cazul meu în acea perioadă:

Marți, 13 Decembrie 2016

Dar să continui cu visele. Într-o noapte, al 3-lea ochi mi-a transmis un fel de viziune. Eram într-un context oarecare când am început să simt, brusc, cum se deschide Cutia Pandorei a sufletului, cea plină cu amintiri de tot felul din vieți anterioare și tot așa. Am simțit cum sunt aspirată într-o altă lume, dar nu mă simțeam străină de mine însămi, cea din prezent. Dar cu certitudine eram și altcineva, tot femeie. Chiar în timp ce mi se întâmpla acest fenomen regresiv, îmi spuneam că trebuie să fie vorba de același fenomen despre care îmi vorbise și C., cunoștința ta cu care mi-ai recomandat să stau de vorbă. Mi-a povestit că au existat momente când a trăit diverse episoade din existența sa spirituală în același timp. Eu eram întinsă pe pământ și asistam la o scenă terifiantă. În fața mea era un eșafod. Două capete de bărbați atârnau de două funii. Amândoi erau bărboși și bruneți, la vreo 35-40 de ani. Doar că, vezi tu… ei erau decapitați și legați cu funia de gât. Capetele atârnau în jos. Era sânge peste tot, corpuri dezmembrate…și cele două capete, toată scena era de o cruzime și de o violență de nedescris, putând fi scena unui război, a unei cotropiri! Mă auzeam urlând ca din gaură de șarpe de groază, atât eu, cea din prezent, cât și eu, cea din trecut

…Apoi imaginea s-a întunecat. Cred că întunericul era simbol pentru negura timpului. Atunci am început să aud un fel de adiere melodioasă de vânt. Și din negura aceasta a apărut un chip. Eram eu, cea din prezent. Aveam buzele un pic crăpate, dar în afară de asta eram incredibil de frumoasă. nu îmi amintesc despre mine să fi fost vreodată așa de frumoasă…Era genul de frumusețe pe care numai conștiința de sine ți-o poate conferi. Nu vorbesc despre încrederea în sine . Păream așa de conștientă de mine însămi, de ce sunt, de unde vin și ce pot să fac. Mi se face pielea de găină când îmi amintesc de acea incredibilă limpezime din ochii mei care mă priveau direct în suflet. Apoi a apărut o mână bătrână de bărbat care a șters transmisia aceasta din ochii mei. Când m-am trezit, nu știam dacă să mă simt oripilată sau încântată. Nu am fost niciodată mai bulversată de propriul chip, deși mi s-a spus nu de puține ori că sunt fata cu o mie de fețe. Cât despre adierea aceea de vânt…, pot să bag mâna în foc că a fost vorba despre suflarea de viață a lui Dumnezeu. De fapt, a Sfântului Duh, a Dătătorului de Viață.

Dar aceasta nu a fost singura amintire a războiului cu caracter cauzal care a dat naștere interesului meu de a mă pune în siguranță, între ziduri groase, din calea agresiunii, chiar dacă acest lucru mă punea și în patul unui bărbat pe care nu îl iubeam, ochii mei fiind martori la alte scene de agresiune și de violență extremă ca să pot constata, fără dubiu, că ura mea față de bărbați izvorăște din evenimentele istorice ale umanității. Iată mai jos ce vreau să zic, aceste rânduri fiind adresate prietenului meu misionar gnostic:

Luni, 03 Ianuarie 2022

7. Aș vrea să subliniez cu multă emfază faptul că rădăcina acestui mecanism subconștient nu ține exclusiv de dezamăgirea mea în dragoste în viețile mele trecute. Am trăit această experiență de suficient de multe ori ca să înțeleg că este ceva mai mult decât atât. Până la urmă, numele de ”alint” folosit de Ființa profundă este ”madam”, compus din ”mad” și ”adam”, deci nebunia mea vis-a-vis de chestiunea păcatului original. Extrapolat, mă refer la sentimentele mele în legătură cu situația generală a femeii pe mapamond ca rezultat al căderii sale în dizgrație după alungarea din Eden. Deci este o ură generală față de bărbat, ca specie. Lasă-mă să îți povestesc niște trăiri pe care le-am avut zilele acestea, ajutată fiind să descopăr sursa, deci scena inițială când s-a activat ura. Meditam când am primit o imagine care m-a absorbit în interiorul ei, inducându-mi un sentiment foarte puternic. Era o amintire dintr-o viață trecută. Eram o fată destul de tânără, iar un bărbat îmbrăcat în uniformă de soldat mă ținea în brațe, făcându–și loc cu mine printr-un desiș ca să mă ducă în pădure. Am trăit foarte intens acel sentiment, după care am fost adusă la starea de conștiință obișnuită. Emoția rămăsese, fusese dezgropată ca să o pot studia.

Vocea interioară: Ce simți
Eu: Omul care mă ține în brațe mă duce în pădure ca să mă protejeze, ca să mă salveze, nu ca să mă violeze.
Vocea interioară: Cine este acest om?
Eu: Nu îmi amintesc, dar cred că este tânăr.
Vocea interioară: Ce văd ochii tăi acum?
Eu: Văd peste umărul bărbatului care mă ține că mai sunt și alți bărbați care duc alte fete și femei în pădure. Dar simt că nu le duc acolo pentru a le salva. Îi văd violându-le. Văd crima față de femei. Dar pe mine mă salvează. De ce mă salvează?
Vocea interioară (după intensificarea emoției): Ce vezi acum?
Eu: Aceeași scenă a violului colectiv, dar acum sunt în alt sat. E o altă viață. Acum fetele sunt luate din sat nu de către soldați sau cotropitori, ci de către nobili, de către moșieri. Și le răpesc ca să le siluiască.
Vocea interioară: Ce faci tu?
Eu: Am rang nobiliar, sunt înstărită. Le ajut să învețe să scrie și să citească.
Vocea interioară: Ce crezi că a însemnat acest lucru pentru tine în această viață?
Eu: Ca răsplată pentru că le-am învățat să scrie și să citească, și eu am primit educație în această viață. M-a ferit de multe probleme și încurcături.
Vocea interioară: Ce mai simți în legătură cu pădurea?
Eu: Am vrut să le iau apărarea fetelor, dar nu am putut să lovesc pe nimeni folosindu-mă de pumni, eram femeie. Deci slabă. Am folosit cuvântul. Am folosit critica și judecata. Am folosit răutatea ca să îi rănesc pe vinovați. Dar vinovată m-au găsit pe mine. M-au acuzat de vrăjitorie și m-au spânzurat.
Vocea interioară: De ce crezi că ai ajuns în acea circumstanță?
Eu: Fiindcă m-am identificat cu problema respectivă. Am generalizat. Am crezut că dacă unii bărbați se comportă astfel, atunci toți o fac. Sau pot fi capabili să o facă. Am vrut să le arăt celor care se cred că sunt buni și cinstiți că și ei sunt capabili de cele mai ordinare josnicii.
Vocea interioară: Ți-am arătat că tu ai fost salvată o dată, câând multe nu au fost. Cine crezi că a fost salvatorul tău?
Eu: Un suflet pe care l-am ajutat într-o situație asemănătoare.
Vocea interioară: Îți amintești ce te-am învățat despre război și despre Marea Lege?
Eu: Da, mi-ai spus că, în război, ți se iartă crima seamănului tău când ești în legitimă apărare, dar că nu ți se iartă nimic când cotropești, când furi, când tâlhărești, când ucizi și când violezi pe cont propriu sau găsindu-te într-un grup, crezând că îți poți deghiza crimele sub scuza războiului.

Dar cred că ajunge cu acest dialog despre care sper că face un pic de lumină în chestiunea urii mele față de bărbați, ca specie.

Ce nu am înțeles în 2016, când amintirea inițială a războiului mi-a fost indusă în mod regresiv de către Ființa mea profundă, a fost simbolul sugerat de propriul meu chip sau, mai curând, de propria prezență de spirit pe care am portretizat-o în aceste rânduri cu deosebită acuratețe fiindcă niciodată nu mi-am apărut în proprii ochi mai conștientă de mine însămi ca atunci, la aceasta referindu-se acea ”incredibilă limpezime din ochii mei”. Dar atunci era străină conștiinței mele povestea de fundal a propriei drame existențiale pe care am intuit-o începând cu acel moment, acum dobândind ferma încredințare că acea uluitoare și atât de expresivă întruchipare a mea era esența mea feminină autentică ce a rămas blocată în traumatismul emoțional al scorpiei, al lui ”madam”, al femeii căzute pe pământ, printre cadavre și trupuri mutilate. Ca să pot descrie cu mai multă acuratețe acei ochi ai esenței mele feminine autentice ce m-au privit într-un mod atât de auto-conștient în urmă cu 6 ani am primit o mână de ajutor de la Ființa profundă care mi-a îngăduit să împrumut următoarele cuvinte pentru a-mi completa mesajul:

”The eyes were certainly memorable and beautiful, moist calves’ eyes heavily lashed and with the same look of troubled pain at the unpredictability of the world’s terrors.”

P.D. James – ”An Unsuitable Job for a Woman”

Este o slujbă nepotrivită și nedemnă pentru o femeie să urască, în pofida faptului că ochii săi au aruncat priviri dureroase asupra acestor terori imprevizibile ale lumii. Ele în sine pot justifica ura, mânia, scârba și repulsia extremă față de sursele care generează aceste orori și terori în lume. Ura mea a identificat în această origine a suferinței și a terorii pe bărbații care pornesc războaie, care ucid, care jefuiesc, care răpesc și care violează, făcându-le pe toate sub pretextul unei sfinte cărți care cheamă la război în loc să cheme la pace. Dar Marea Lege Cosmică nu mi-a justificat ura ce mie mi-a părut justă și pentru acest fapt în sine mi-a fost luat simțul vederii. Dacă am spus că este o slujbă nepotrivită și nedemnă pentru o femeie să urască, atunci desigur că o slujbă potrivită și demnă pentru o femeie este să iubească, să aibă milă și compasiune pentru acela căzut în luptă a cărui asistentă trebuie să fie, în virtutea altruismului, spre a-l îngriji, chiar dacă acela este cel care a atacat-o. Lipsindu-mi aceste calități, este ușor să deduc că mă fac vinovată de a fi cedat sub presiunea instinctului de supraviețuire și a instinctului de auto-conservare, fugind din calea luptei din lașitate. Marea provocare a vieții mele prezente este să preschimb această ură în iubire, în milă și în compasiune pentru umanitate, aceasta fiind o probă foarte delicată pentru sufletul meu pe drumul de inițiere spirituală, probă ce poate acționa asupra necesității sacrificiului de sine și a sacrificiului pentru umanitate, convertirea viciului și a păcatului în virtute fiind foarte sugestiv subliniată în rândurile următoare:

Trebuia să recunosc că aveam a mă supune faţă de ceea ce îmi producea frică, ba mai mult, chiar să iubesc ceea ce îmi inspira groază. E necesar să învăţăm astfel de lucruri de la acea sfântă care, atunci când îi era silă de bolnavii de ciumă, le bea puroiul din pustule şi constata că miroase a trandafiri. Faptele sfinților n-au fost zadarnice.

Carl Gustav Jung – ”Cartea roșie”

Ursitul meu, am intenționat să scriu toate aceste rânduri într-un mod cât mai obiectiv cu putință, fără a-ți adresa vreun cuvânt direct, dar acum mă voi întoarce către tine ca să îți spun că istoria se repetă, că legea cosmică a recurenței este fatalistă din cauza mecanicității sale. A încerca să oprești izbucnirea unui război de unul singur sau prin activismul vreunei comunități organizate este un lucru sortit eșecului și tot atât de inutil ca a încerca să seci Oceanul Pacific sau ca a încerca să îi faci apa să fie din sărată dulce. Ce este planetar și ce țintește comunitatea prin mijlocirea Marii Legi Cosmice nimeni nu poate opri, umanitatea are prea multă karma colectivă ca să mai putem fi iertați. Dar ce pot opri este modul particular de a reacționa la evenimentele istorice, căci numai sugestia singură a acestor evenimente, adică probabilitatea lor, generează în natura mea interioară predispoziția de a comite aceleași greșeli trecute, de a le repeta. Dacă îți scriu despre aceste lucruri este pentru că mă neliniștește și mă îngrijorează imediata vecinătate a războiului de care ție se pare că nu îți pasă, iar neliniștea mea o voi rezuma prin următoarea scenă. Întrebat de către mama în legătură cu probabilitatea de a intra în război, vărul meu care este înrolat în marină i-a răspuns în felul următor:
– Voi lupta atât cât se poate, apoi vor băga un glonț în mine și s-a sfârșit totul! Dar vai și amar de voi dacă intră rușii în țară!

Replica lui cuprinde în esența sa toată ura mea feministă. Dar în fața acestei previziuni sumbre nu am mai tremurat ca în alte rânduri căci a fi răpită, violată, batjocorită și luată în robie nu mă mai înspăimântă tot atât de tare precum mă scârbește scena în care tu, ursitul meu, vei zace pe pământ, însângerat, mutilat, cu un glonț în coșul pieptului, mort în prima linie într-un război care nu îți aparține. Trebuie că îți vei râde și acum de mine și de îngrijorările mele, socotind că darul meu de a profeți este numai o copilărie, o impresie de exagerată fatalitate, dar află că nepăsarea ta mi-a albit două fire de păr ce îmi indică faptul că, trecând timpul și ducându-se, obsesia ta este un lucru la care nu ai renunțat încă, de vreme ce nu ai venit încă la mine, obsesie pe care eu nu o pot zugrăvi decât din presupuneri.

Dar îmi voi asuma riscul de a-ți zugrăvi demonul intern fiindcă acest defect al tău mi se relevă cel mai des când sufletul tău se apropie de al meu, fapt pentru care te acuz de lăcomie, de avidă dorință de înavuțire, ceea ce îmi permite să mă întorc la propriile păcate, la propria senzualitate și la ”Neemah”, simbol al propriului interes pentru materialism, ca să îți pot povesti în continuare despre evoluția dezintegrării acestor două defecte sub puterea de purificare a sacrului foc al Mamei Divine Kundalini. Am abordat de suficiente ori subiectul senzualității mele ca să îl mai aduc acum în discuție pe larg, concluzia în legătură cu munca asupra acestui mecanism fiind evidentă. Acestui impuls i se dă acum o orientare mistică, în timp ce micuța mea obsesie din copilărie este acum re-educată spre înțelegerea profundă a tantrismului alb și a tainelor iubirii. Altfel spus, în loc să mă mai pregătesc să fiu o soție măritată din interes, mă pregătesc să fiu soția-sacerdotesă a unui devot, a unui neofit. Astfel mi s-a re-educat respectul de sine, într-o așa măsură încât să nu îmi mai încredințez vreodată bunăstarea propriului suflet decât în mâinile unui om mânat de aceleași porniri lăuntrice ca ale mele. Aceasta este semnificația faptului de a fi devenit conștientă că tu, sufletul meu pereche, ești mai prețios pentru mine decât este aurul.

Dar am scris suficient despre senzualitatea care îmi înnăbușă esența feminină autentică, căci tot atât de importantă este și delicata operație de a extrage prostituata din aceeași esență feminină autentică a mea, operație despre care am vorbit mai rar,. Dacă tu ești acum mai prețios pentru mine decât bunurile și posesiunile tale, îți voi face cunoscut și faptul că ar fi un delict de neiertat să îmi mai vând vreodată cinstea și onoarea de fată pentru acoperișul pe care tu visezi să îl construiești deasupra capului meu, în pădurea de basm a visurilor tale care nu eexistă niciunde pe această planetă peste care planează amenințarea bombei nucleare a lui Putin! Nu îți amintești, ursitul meu, că din lăcomie am luptat cu toate armele mele să te scot într-o noapte a lui februarie, anul trecut, întrucât a cădea sub efectul lăcomiei este totuna cu a cădea în dizgrație? Dorința de nestrămutat a lui ”madam” a fost să fie o doamnă, dar ironia dramei mele a constat în faptul că am ajuns să fiu o prostituată în căsătorie în locul acelei ”lady” spre care aspiram. Dar prea multe nu mai îndrăznesc să mai adaug. Preocupându-mă atât de mult această minunată referință a lui ”Neemah”, am intuit că anumite subiecte de mare finețe îmi depășesc abilitatea de analiză și de transpunere în scris, motiv pentru care am dedus că anume cuvinte cu o bogată încărcătură semantică îmi vor fi transferate în cuget printr-un citat, fapt cu care te-ai obișnuit deja în legătură cu modul meu de a scrie. Și nu m-am înșelat deloc fiindcă la scurt timp după aceea mi-a venit în cuget sugestia de a citi ceva din Ana Blandiana. Mai nimerit decât cele de mai jos eu singură nu mi-aș fi putut potrivi cuvintele ca să pot descrie modul cum esența mea feminină autentică se eliberează din materialism, dar nu aș lăsa niciodată în seama altei guri sarcina de a te limpezi, odată pentru totdeauna, asupra faptului că tu, ursitul meu, nu îmi poți aduce o insultă mai mare dacă problema banilor este aceea care te determină să nu vii la mine. Chestiunea orbirii mele nu poate fi cauza încăpățânării tale, nu se poate să te temi de acest minus al trupului meu fizic de vreme ce știi că voi vedea din nou când vei pune piciorul în fața mea. Și cum demonul tău intern mi se dezvăluie lacom, materialist și stupid de visător, nu poate fi vorba decât de o obsesie legată de bani în privința căreia esența mea feminină autentică îți comunică următoarele:

“Nu-mi place să trăiesc între lucruri scumpe, valoarea materială a obiectelor mă înspăimântă. Ideea că n-am voie să scap din mână paharul, că ar fi o nenorocire să ciobesc farfurioara, că e de neiertat să pătez covorul o consider un atentat la libertatea mea nu numai de mişcare, ci şi de gândire. Faptul de a purta o podoabă pe care nu trebuie să o pierd, de a avea o haină de care trebuie să am grijă, de a stăpâni ceva ce mi-ar putea fi furat mi se pare intolerabil. Pentru că orice dependenţă de materie mi se pare de nesuportat, pentru că orice posesie este o dependenţă. Îmi dau seama că ceea ce spun îmi poate atrage dispreţul unei întregi categorii de fini degustători ai frumuseţilor şi bunurilor lumii. Am auzit şi am citit de atâtea ori că, băut dintr-o cupă de cristal, vinul este altfel, încât îmi dau seama că e descalificant să mărturiseşti că de teama de a nu depinde de cupă poţi să renunţi şi la vin. Cu atât mai mult cu cât spaima de valoare devine implicit şi spaimă de frumuseţe, frumuseţea însăşi fiind, din cele mai vechi timpuri, convertibilă în valoare materială. Şi totuşi, nimic nu mi se pare mai firesc. Ofensiva lucrurilor este atât de puternică şi de violentă, încât nici o precauţie nu mi se pare exagerată pentru a rămâne dincolo de graniţele stăpânirii lor. Ceea ce poate fi considerat o lipsă de gust este astfel numai o intransigenţă puţin fanatică, ceea ce poate semăna unei exagerate simplităţi este, dimpotrivă, complicaţia unui spirit încăpăţânat şi neliniştit de fragilitatea libertăţii sale.”

Ana Blandiana – ”Autoportret cu palimpsest”

Ursitul meu, ți se relevă acum, mai limpede decât oricând, acest auto-portret al propriei feminități pe care mi-ai insultat-o destul, pe care mi-ai rănit-o destul, pe care mi-ai amăgit-o destul și pe care mi-ai pedepsit-o destul pentru greșeala de a-mi fi dorit? Află, deci, că paralizia este pedeapsa karmică pentru materialism, așa că nu ar trebui să te surprindă faptul că efectele semi-parezei suferite după atacul cerebral mi-au provocat cu mult mai multe neplăceri și dureri în corpul fizic decât a făcut-o ura în sine, efectul urii părându-mi-se mai tolerabil decât efectul căderii spiritului în materie, delict pentru care port întreaga vină. Dar pentru ce, pentru ce, neghiobule, tu cauți să mă târăști în același delict pe care materialismul îl simbolizează, necrezând în mine și îndoindu-te de cuvântul meu? Pentru ce, neghiobule, pentru ce convertești frumusețea inocentă a esenței mele feminine în valoare materială când singura și unica mea dorință este să te salvez din calea războiului, din calea Apocalipsei?

apr. 162021
 

Vineri, 16 Aprilie 2021

Simplul fapt de a fi primit o vizită din partea sufletului divin chiar într-o perioadă atât de delicată în care mă simt cuprinsă amarnic de tristețe și de dezamăgire în toată profunzimea inimii mele în legătură cu Marius mi-a amintit de ultima vizită a lui Buddhi pe care mi-a făcut-o în urmă cu aproximativ un an tot într-o perioadă dificilă în timpul căreia am suferit tot atâta dezamăgire și descurajare în privința aceluiași Marius ca și acum. Ce mi-a spus și arătat Buddhi atunci nu pot dezvălui în întregime, fiind secrete conținute în știința spiritului pe care eu nu le pot explica, dar ce îmi este îngăduit să destăinui voi povesti.

Așadar, sufeream amarnic din cauza așteptărilor mele înșelate pe care le aveam față de cel care îmi este desemnat ca pereche în această viață. În cursul unei nopți Buddhi s-a manifestat în universul interior sub o formă care nu lăsa loc îndoielii sau confuziei, cunoscând din prima clipă când s-a apropiat de mine că era sufletul divin! Acela care venise la mine era soțul meu, al sufletului uman, în microcosmosul particular, iar iubirea pe care prezența sa mi-o activa era de așa natură că nu putea fi confundată, prezența sa trezind în interiorul meu amintirea de sine, cu toate că doar temporar. Eu și el eram autenticele suflete gemene și lui am simțit în acea noapte că trebuie să îmi încredințez întreaga soartă. Când m-a cuprins în brațele sale, strângându-mă la pieptul său, i-am simțit întreaga natură. Îmi cerea credință și încredere oarbă în el și în hotărârile sale pentru viața mea, el având acces la drumurile destinului meu pentru care avea puterea să ia decizii pentru a-l influența.

M-a mângâiat cu atâta blândețe, cerându-mi numeroase sacrificii și dovezi de bunăcredință, de devotament și de sinceră încredere în hotărârile sale, eu, sufletul uman al său, trebuind să mă conformez orbește și cu multă ascultare și supunere voii sale de care nu trebuia să mă îndoiesc, demonstrându-i că sunt o soție credincioasă și supusă.

Apoi m-a mustrat, însă cu multă tandrețe și bună-voință, zicându-mi că așteptările mele în legătură cu sufletul meu pereche ce mi-a fost desemnat în lumea vizibilă sunt nerealiste fiindcă noi, formele umane, suntem plini cu vârf și îndesat de defecte și de păcate încât și de-ar fi să cerem și să ne fie date marea cu sarea tot am fi nefericiți și nemulțumiți! Mi-a arătat cu multă drăgălășenie și gingășie că dorurile, așteptările și năzuințele mele cu caracter profund idealist nu pot fi împlinite de către animalul intelectual, ci de către el, sufletul divin și că mai mult decât poate să îmi dea Buddhi nu se poate da în întregul Cosmos fiindcă dincolo de el altă formă de iubire guvernează spațiul cosmic care intră într-o altă ordine de funcționare și că orice îmi doresc mai mult de atât nu există și este o iluzie care vine din dorința celui rău, a egoului intelectual și absurd a cărui fantezie este să îi fie pusă lumea la picioare.

Mi-a subliniat după aceea că natura mea este tot atât de defectuoasă ca natura perechii mele umane și, din acest motiv, Buddhi mi-a cerut să fiu îngăduitoare și iertătoare față de cel pe care mi l-a descris ca având propriile manii și obsesii, așa cum și eu le am pe ale mele și încă cu nemiluita! Și cu multă limpezime și în mod vădit, mi-a arătat că nu el, sufletul divin, era sursa actului mistic prin care trecusem în ziua de 13 Septembrie 2015, cerându-mi iar și iarsă accept natura imperfectă a aceluia cu care mă conectasem în mod profund în acea zi, devenind conștientă de propria mea natură plină de păcate mai întâi și acceptându-mi-o, ca și cum acesta era și scopul evenimentelor din ultimii ani!

Apoi m-a cuprins și mai strâns în brațele sale, ținându-mă la pieptul său ca pe un odor neprețuit pentru ca, din înaaltul cerului unde mă urcase temporar, să coborâm în mare viteză către pământ, pătrunzând în scoarța terestră și scufundându-ne împreună în acesta. Știind că mă ducea în măruntaiele pământului ca să coborâm în infernurile atomice ale naturii, m-am înspăimântat cumplit și, îngrozită de idee, am vrut să fac calea întoarsă, făcându-l și pe Buddhi să se înalțe odată cu mine.
– Te îndoiești de mine! mi-a spus el, continuând să nu mă slăbească din îmbrățișarea sa.

M-am strâns și mai mult între brațele sale ca să mă feresc de pericole, coborând înainte, dar după alte câteva clipe iar mi s-a făcut frică de locul unde știam că mă duce ca să mă curețe, așa că iar am dat înapoi, făcându-ne pe amândoi să pierdem din distanța parcursă în jos, comportându-mă conform cu zicala ”doi pași înainte și trei înapoi”!
– Iar te îndoiești de mine! mi-a zis Buddhi, dar fără să mă mustre cu asprime.

Nu știu ce m-a făcut în acea clipă să mă încred în sufletul divin, poate că amintirea de sine, dar cert este că la a treia încercare a lui Buddhi de a coborî cu mine în infernurile atomice m-am lăsat pe mâinile sale, ducându-ne atât de jos, până ce am pătruns cu sufletul divin într-un fel de bunker construit anume de el în adâncul infernului.
– Vom sta o perioadă aici. Avem multă muncă de făcut. Ți-am cerut atât de multe! mi-a mărturisit sufletul divin care, după ce mi-a dezvăluit astfel hotărârile sale, m-a scos într-o clipită la suprafață unde mi i-a arătat pe părinții mei căzând într-o prăpastie.

Am dat fuga spre marginea prăpastiei ca să le dau o mână de ajutor, dar sufletul divin m-a oprit locului, punându-și mâna în coșul pieptului meu (adică în dreptul centrului emoțional) ca să mă împiedice să alerg spre ei, zicându-mi:
– Dacă vei sări după ei ori de câte ori au să cadă în prăpastie ca să îi scoți de acolo, tu n-ai să poți face niciodată drumul înapoi spre mine. Și ei au lecții de învățat!

Buddhi ar fi putut atunci să îmi dezvăluie oricare piedică întâlnită pe cale sau chiar conținutul karmei mele, dar mi i-a arătat pe părinții mei pentru care am un puternic atașament din cauza neplăcutelor și dificilelor circumstanțe de viață în care ne aflăm de mai bine de două decenii și din cauza cărora m-am căpătat în judecata mea cu un puternic sentiment îndatoritor față de ei care mă determină să cred că de mine depinde modificarea circumstanțelor de viață în condiții favorabile bunăstării și prosperității. Ori din cauza acestei gândiri am făcut foarte, foarte, foarte multe greșeli pe drum, expresia pe care a folosit-o Ființa profunddă într-un alt rând ca să rezume definiția acestei piedici fiind ”money will hold me back forever”!

Nu îmi mai îngădui să interpretez în plus în clipa de față, vrând să dau voie emoțiilor constructive să se dezvolte înăuntrul meu după revederea lui Buddhi, fără a mai forța nota sentimentalistă după o zi pe alta, deși două idei concise se pot desprinde din învățătura și din sfaturile pe care mi le-a dat Buddhi:

1. Literele numelui de alint al lui Marius, Miuriel, inversate un pic, se transformă în cuvântul ”umilire”, esența întregii povești dintre noi putându-se explica astfel: când iubești trebuie să te umilești, însă întotdeauna ne doriim ca celălalt să se umilească, iar nu noi. Însă aceleași litere ale numelui său de alint, altfel inversate, dau ”miluire”, cuvânt care vorbește de la sine.

2. Cuvântul ”peliculă”, descompus după regulile rebusului, se schimbă în ”milă” și iată cum:
”pe l i cu lă” – peste litera ”l” este litera ”m” în alfabetul românesc, deci silaba ”li” se modifică în ”mi”; particula ”cu” se înlocuiește cu +, deci va rezulta ”mi+lă”, ”milă”.

Mila este virtutea spirituală pe care sufletul divin caută să o dobândească pentru mine în schimbul relei-voințe care abundă în psihicul meu prin intermediul situațiilor de viață prezente în legătură cu care Buddhi mi-a dovedit destul de limpede că nu se îngrijorează peste măsură ca să mă scape neîntârziat din ele, momentul prezent fiind foarte oportun pentru mine să lucrez ca să dezvolt mila, compasiunea, empatia, înțelegerea, dar și umilința.

Din însemnări trecute, prima conexiune cu sufletul divin:

15 Iulie 2015

Tot acum câteva luni, într-o dimineaţă din aprilie, am început să simt activitate în chakra coroană. Vedeam o lumină galbenă mată, puternică şi auzeam un zgomot asurzitor. În acest timp visam că avusesem un foarte bun prieten în copilărie, dar care plecase în altă parte. După 20 de ani el s-a întors, iar eu rămăsesem în acelaşi loc. L-am văzut stând pe un scaun în plină stradă pe care nu circula nicio mașină. Mă aştepta. Avea înfăţişarea unui băiat foarte simpatic de vârsta mea. Am fost reticentă pe moment să mă apropii de el, fiind pătrunsă de un sentiment foarte puternic că, dacă aș fi pornit-o către el, nu mai exista cale de întoarcere pentru mine. M-am temut de aceasta, dar până la urmă am făcut-o. Când am stat faţă în faţă, mi-a tras capul cu mâinile spre pieptul lui, și-a pus mâna dreaptă pe ceafa mea, apropiindu-mi capul de coșul pieptului său cu multă blândețe şi mi-a spus: ”I miss you, my dear friend!”
Atunci, aflându-mă între somn și veghe, pe punctul de a mă trezi, am început să simt înţepături puternice în creştetul capului și să tremur, iar în tot acest timp spuneam: ”O, Doamne, o, Doamne” .

mart. 202021
 

<>

Sâmbătă, 20 Martie 2021 (reeditat și adăugit pe 30 Martie 2021)

Eram fleșcăită deja după această încercare descrisă la sfârșitul celei de-a doua părți a scrisorii de față, însă nu am putut să nu constat că, ieșind din luptă, pătrunsesem într-o cămăruță mai mică și relativ întunecoasă. M-am așezat pe un scaun ca să îmi mai trag suflul, zicând Maestrului interior:
– Bine atunci, haide să îl vedem și pe Marius! Tare mult vreau să îl văd!
– Bine, haide să o luăm de la capăt, îmi spuse Ființa interioară profundă.

Mă așteptam chiar să fiu dusă să îl văd, întâlnindu-mă cu sufletul său într-o dimensiune superioară a naturii, așa cum se mai întâmplase de câteva ori înainte, dar când Ființa m-a săltat în aer ca să pătrundem împreună pe linia regresivă a amintirilor vieților trecute, revenind cât ai clipi din ochi în pielea vechiului tâlhar, am știut că ce vroiam eu nu avea să se petreacă. Altceva, cu totul deosebit, aveam să experimentez.

Întregul proces s-a concentrat aproape exclusiv pe eul animalului de pradă, lupul pe care îl port în adâncul inconștientului, pe modificările pe care acest eu le-a suferit de-a lungul mai multor vieți datorită evenimentelor vieții și pedepselor karmice menite să îl (mă) corecteze, etc. Cea mai aprropiată descriere pe care o pot face acestui proces de absorbție în trecut ca să merg după aceea progresiv de la punctul 0 până la viața prezentă în numai câteva clipe ar putea suna astfel: desigur că toți am fost curioși să vedem cum se simte când ne punem palma pe gura țevii aspiratorului când acesta este băgat în priză; ei bine, fenomenul trăit de mine seamănă foarte mult cu acea senzație de presiune și de aspirație din palmă, cu diferența că resimțeam absorbția în conștiință.

Așadar, în numai câteva clipe am trăit întregul proces evolutiv al acestui eu, sceenele vieților desfășurându-se incredibil de repede în jurul meu, motiv pentru care nu le pot descrie întrucât mai degrabă percepeam efectele pedepselor aplicate asupra mea decât detaliile propriu-zise ale acestor existențe trecute, cu toate că vedeam cum de jur-împrejurul meu decorurile diferitelor epoci și societăți în care trăisem se modificau rând pe rând. Astfel am ajuns în viața prezentă, în epoca blocurilor de ciment, găsindu-mă încă în posesia eului animalului de pradă, lupul. Dar acum lupul nu mai era totalmente lup, ci lupoaică. În acele câteva clipe am perceput numeroasee sensuri și semnificații corelate cu cauzalitatea întâmplărilor prin care am trecut de când m-am născut, inclusiv pentru tot ce mi s-a întâmplat în copilărie, toate având legătură cu acest eu mental fabricat și dezvoltat cu mult timp în urmă.

Cum spuneam, eul de tâlhar nu mai exista decât într-o proporție destul de mică. Conjuncturile vieților trecute rafinaseră și modelaseră acest tipar de comportament al meu suficient de mult încât instinctul reproducerii să fie totalmente extras din acest instinct al animalului de pradă, neputând să explic pe moment legătura dintre ele. Nu mai era un eu masculin, ci unul feminin. Eram o femelă lupoaică, iar singurul meu interes era să îmi găsesc cel mai potrivit partener cu putință pentru reproducere. Vroiam să fie cel mai bun din cei mai buni și cel mai puternic din cei mai puternici și îl vroiam pe viață, întocmai cum se întâmplă în cazul lupilor, legea crudă a naturii lor cerând ca masculii din haită să se lupte pe viață și pe moarte pentru a câștiga dreptul de a fi perechea lupoaicei. Ori influența acestui nou instinct animalic dezgropat în personalitatea mea m-a predispus să caut cu orice preț dovada irefutabilă că partenerul pe care mi-l alegeam era cel mai bun, într-adevăr! Așadar, viețile mele trecute mă modificaseră atât de mult încât au însămânțat statornic în mine năzuința de a-mi întâlni sufletul pereche, cu o singură adăugire, iată cum:

Ultima parte a acestei regresii mă adusese în pielea lupoaicei care se exprima prin personalitatea Cătălinei la 11-12 ani, pe parcursul anului școlar aferent clasei a IV-a. Eram în Bariera din orașul natal, adulmecând cu simțurile suprasensibile ale lupoaicei izul extrem de deosebit al cuiva ca mine care mă atrăgea în fel și chip în acea zonă. Lupoaica se învârtea în cerc în acel perimetru în care Cătălina tocmai ce se mutase cu familia, adulmecând într-una urmele cuiva pe care acel instint al lupoaicei îl găsea foarte potrivit să îi fie partener.

Ori toate acestea s-au exprimat în comportamentul meu din acea perioadă într-un mod accentuat și puțin cam necontrolat, amintindu-mi foarte bine cum obișnuiam să fac ture-ture în jurul Barierei, doar-doar aveam săă îmi întâlnesc sufletul geamăn, cum îl numeam eu atunci pe cel pe care îl căutam și despre care scriam în jurnalele mele secrete, în poezii și în compuneri, etc. Iată căă acum mi se arăta adevărul ascuns în spatele straniului meu comportamment pre-adolescentin. Iar adevărul gol-goluț care mi-a fost dezvăluit în lumile interne este că dădusem de urma unui suflet care mi se potrivea întocmai ca fire.

Atunci am înțeles că tocmai acest instinct era cauza numeroaselor probleme întâmpinate de-a lungul secolelor întrucât acest instincct se activa mult, mult prea devreme, la vârsta la care copiii ar trebui să fie atrași către jocuri și jucării, etc., nu către lucruri făcute de oameni mari. Aș vrea să subliniez ca să fie limpede că, trăind această scenă sub epiderma sufletului, am văzut și simțit în profunzime că acest instinct era neobișnuit de dezvoltat la acei numai 12 ani prăpădiți pe care îi aveam atunci!

Luând aminte la toate aceste taine care îmi erau dezvăluite și neputând nega în niciun fel faptul că pe Marius îl adulmecasem întrucât aproape că numai pe lângăă blocul lui dădeam târcoale, Ființa reală interioară m-a scos cu totul din starea aceea regresivă, repunându-mă în simțirile obișnuite. Apoi mi-a indicat o ușă prin care să intru și intrând în acea încăpere am văzut zeci și sute de fotografii pe pereți, dându-mi a înțelege că un nou test era pus în practică. Am privit la Monada Divină în imensa Sa strălucire dătătoare de pace, de armonie, de bucurii și de nădejde și m-am apropiat de fotografiile de pe pereți, dar atunci Maestrul interior a închis ușa încăperii, dispărând și lăsându-mă singură acolo. Când a închis ușa, tot ce venea dinspre Ființă înspre mine și am enumerat mai devreme a dispărut ca și cum nici nu a fost, obișnuita stare de dezechilibru și de dizarmonie pe care o experimentez în prezența egoului luându-i locul, eu începând să percep acele extrem de neplăcute furnicături și energii despre care atâta am vorbit până acum. Primul impuls a fost să mă înfricoșez și să îmi doresc să mă retrag din încercare, fugind cum îmi stă în fire să fac, dar m-am îmbărbătat ca să merg înainte, aducându-mi aminte de chibzuitul sfat de a face haz de necazul meu pe care de atâtea ori l-am primit de la sufletul meu. Când am început să râd în hohote, vocea mi-a sunat limpede și sinceră, dar vocea batjocurii și a relei-voințe a avut o viteză de reacție atât de rapidă, încât instantaneu am auzit venind chiar din interiorul meu și reverberând de jur-împrejurul meu un râset sarcastic, grotesc și hain față de care m-am ferit să manifest spaimă, păstrându-mi calmul și mergând înainte.

Astfel am luat la rând fotografiile de pe pereți. Sute de chipuri de bărbați erau imprimate în poze, chipuri atât de frumoase și de atrăgătoare, atât de ispititoare și de desfătătoare! Dar eu mă deplasam în mare viteză prin acele galerii, apropiindu-mă în treacăt de pereți ca să adulmec vibrația emanată de fiecare figură imprimată în poză. Și atunci am văzut că nu doar că îl căutam în exclusivitate pe Marius, dar că, mai ales, căutam sufletul lui pe care mă așteptam să îl găsesc deghizat într-un cu totul alt corp, atât de pusă la încercare am fost în acești ani să mă îndrăgostesc de sufletul lui, nu de personalitatea lui și de înfățișarea lui fizică actuală!

Dar de-abia, de-abia am mai putut înainta prin acele galerii. Furtunile și torentele de energie care se declanșaseră în mine îndată după închiderea ușii de la acea încăpere și dispariția Ființei reale interioare îmi îngreunau deplasarea, răpindu-mi voința și simțul discernământului, concentrarea și atenția. În acele explozii și furnicături pe care le percepeam erau imprimate amprentele și amintirile tuturor insultelor, batjocurilor, agresiunilor și palmelor puse pe fundul meu pe stradă și în alte spații publice de către reprezentanți ai sexului opus, toate acestea făcându-mă să simt că mi se umplea paharul de toleranță la suferință și la dezgust, mânie și ură.

Și, când din umbra unei galerii a ieșit Luciferul particular, m-am pierdut cu totul cu firea, cu toate că nu mă surprindea să îl găsesc tocmai pe el în această parte a experienței mele onirice atât de extinse corelată cu sufletul meu pereche! Fără Ființa care mă însoțise până atunci eu nu puteam face mai nimic, nu puteam lupta cu folos, nu puteam înainta suficient, nu puteam descurca ițele labirintului și nu mă puteam elibera din nimic căci vedeam bine că nu eu eram cea care lucra asuprea mea, ci Ființa lucra și opera asupra mea ca să mă modeleze și ca să mă educe după bunul Său plac! Și numai după bunul Său plac mă modelase de-a lungul vieților mele în serie, aplicând pedepse asupra mea conform cu necesitățile Sale, zdrobindu-mi fără milă sufletul până ce acesta și-a izolat în propriul corp de dorințe năzuința de a-și găsi perechea și de a se întoarce în grădina edenică. Și fără Ființă eu nu am rezistat de una singură acolo, în acea încăpere, chiar dacă ghicisem faptul că ea era o metaforă pentru inima mea. Eram în interiorul inimii mele ca să explorez simțămintele mele față de sufletul meu pereche, exercițiu practic pe care îl cerșisem în repetate rânduri înainte de la Ființa profundă, vrând cu multă ardoare să văd ce este în inima mea în legătură cu Marius și iată că cerința îmi fusese ascultată, iar punerea sa în practică înfăptuită! Astfel că, explorând zăcămintele propriei inimi, am văzut și simțit în mod pronunțat și limpede că eu nu pot trăi în inima mea fără prezența Tatălui Ceresc. Era imposibil să trăiesc în inima mea împreună cu mizeria aceea întunecată care mă batjocorea. Dar mai mult decât atât nu păream să am vreo șansă să îmi echilibrez inima în privința sufletului meu pereche atâta vreme cât nu făceam efortul de a filtra insolitul fenomenului ”Zburătorul” prin prisma voii Dumnezeului intim. Nu degeaba Luciferul particular era prezent în încăperea inimii.

M-am întors inimaginabil de repede în stare de veghe fiindcă nu am mai putut să suport energia și vibrația pe care propria inimă le emana, sfidând orice logică întrucât rezistasem cu mult sârg pe parcursul atâtor scene minunate prin care preumblasem înainte, trecând de la o stare de conștiință la alta, făcând regresii și salturi în timp și spațiu fără a mă trezi în corpul fizic, menținută în permanență pe linia de plutire de către Ființa interioară profundă și iată că, fără prezența Sa, mi se dovedea foarte limpede că numai liniștită nu îmi este inima.

Vai, ursitule, ursitule, cum s-a întors povestea tot la tine și cât mai am de săpat și câte de îndurat ca să ajung la adevăr? Dar oare mi-aș mai fi dorit eu să ajung la vreun adevăr dacă nu ai fi fost tu? Însă mai degrabă esența acestei ultime părți a călătoriei mele onirice se poate rezuma astfel, citatul ajungând la mine la foarte scurt timp după ce am compus prima schiță a scrisorii de față:

(…) culpeşul care se căieşte. Or, în ce mă priveşte, fărădelegea mea este nemăsurată, ştiu, da nici pocăinţa mea nu este mai mică; că lovitura cea dureroasă cu care, în bunătatea ta, ai binevoit să mă preacinsteşti, mi-a zdrobit, dreptu-i, trupul, da a fost un leac pentru sufletul meu şi o pricină de voioşie; precum ne învaţă înţeleptul: „Gustul dintâi al pedepsei pe care ţi-o îndrituieşte mâna dascălului tău este amestecat cu oarecare amărăciune, da gustul de mai apoi este mai desfătător decât mierea strălimpezită şi decât dulceaţa ei!”

”O mie și una de nopți”

mart. 192021
 

<>

Vineri, 19 Martie 2021

Am purtat azi-noapte un monolog interior, cugetând la un lucru tare precis care mă macină, anume de ce cred că maeștrii pe care îi urmez, studiind învățătura lor, chiar sunt reîncarnările celor despre care spun că au fost în vieți anterioare, în vreme ce pe mulți alții nu îi cred! Cee îi determină, prin urmare, pe atâția să se creadă reîncarnări ale figurilor biblice sacre sau ale altor personaje cu același caracter din cărțile sfinte ale marilor religii? Temându-mă de marea înșelăciune a minții, m-am rugat Ființei reale interioare, cerându-i să fiu mustrată, biciuită și pedepsită pe loc în caz de aș începe să am fantezii de prea-mărire, fiindu-mi foarte, foarte frică de amăgirea minții.
– Maestre, Maestre, te implor din toată inima mea să mă ajuți să îmi amintesc viețile mele anterioare ca să evit să cad în ispita de a crede despre mine că sunt reîncarnarea vreunui sfânt! Am nevoie să cunosc cauzalitatea evenimentelor care mi se întâmplă! Te implor din toată inima mea să mă ajuți să îmi amintesc de mine însămi, am cerut în timpul meditației, în orele târzii ale nopții, cuprinsă de temeri că, neînțelegând cauzalitatea, ca și principiile de manifestare ale marelui mecanism care este Cosmosul și ordinea lucrurilor stabilite de Tatăl prin Legea Divină, aș fi fost tentattă să mă văd pe mine ca aleasă de Dumnezeu să mă treacă prin foc și pară, prin suferințe și dureri pentru care nu eram de învinuit așa încât să mă preschimb într-o pildă bună de dat semenilor prin puterea exemplului.

Am adormit cu greu, durându-mă corpul pe care îl simțeam presat, strivit și sfâșiat în interior, electricitatea pe care o simt în întregul țesut dizolvând și topind ceea ce eu percep ca fiind o rană sau un blocaj în corpul de energie vitală, partea stângă a trupului meu fizic fiind și acum dureroasă și slăbită, suferință ce constituie o parte a prețului pe care îl plătesc pentru ca esența sufletească să fie eliberată.

Nu îmi amintesc care fapt m-a făcut să fiu conștientă că trecusem dincolo de zidul somnului. Vedeam atât de limpede și de clar, iar totul în jurul meu era lumină, culoare și strălucire! Nu mai fusesem adusă de mult timp în această parte superioară a universului interior. Era atât de desfătător, de încântător și de liniștitor să fiu în acel loc binecuvântat în care îmi dorisem să fiu dusă iarăși măcar o dată, după atâtea încercări prin care trecusem.

Nu după mult timp, adaptându-mă stării de conștiință accesate, am perceput prezența Ființei reale interioare. De la Aceasta veneau toate acele plăcute sentimente: pacea, liniștea, echilibrul, cumințenia, docilitatea, supușenia, etc. Era o binecuvântare și o minune să am un contact atât de direct cu Maestrul interior care se exprima prin înfățișarea unei femei, chip pe care l-a mai adoptat în trecut, cu alte ocazii. Era limpede că, auzindu-mi rugăciunea pe care nu de puține ori am formulat-o precum am scris-o mai sus, hotărâse să dea răspuns cerinței mele, dezvăluindu-mi o parte a cauzalității karmei mele.

Printr-un act magic, a modificat scenele în care eram implicată, arătându-mi o casă într-un oraș în care o familie de condiție mijlocie, cei doi părinți și doi copii, frate și soră, își ducea traiul. În urma unor circumstanțe tragice, cei doi părinți au dispărut, abandonându-și copiii. Rămași singuri și conștientizând, după îndelungi zile și săptămâni de așteptare, că părinții lor nu aveau să se mai întoarcă, cei doi copii au căzut în inevitabila deznădejde. Când au început să plângă, urlând și țipând în holul de intrare în casă, am crezut că mi se sfarmă inima în piept de milă fiindcăă tânguirea lor o auzeam în timp și spațiu. Până aici privisem la toate aceste scene precum un spectator privind la o piesă de teatru pusă în scenă.

Aceste detalii fiind precizate, am trecut imediat după aceea printr-o reală și autentică regresie, accesând amintirea acelei vieți, cu toate că a fost doar parțial. Fenomenul l-am descris de aalte câteva ori înainte ca să îl mai repet acum, dar cu incredibilă ușurință, Ființa reală interioară mi-a izolat în alcătuirea psihicului un eu, instinctul animalului de pradă. Securizând acel canal, m-am metamorfozat într-un lup care ieșise la vânătoare. Acest eu animalic instinctual se exprima prin personalitatea unui bărbat, un tâlhar. Cătălina cea din prezent a dispărut o perioadă ca să revin în vechiul corp de bărbat în care trăisem. Am urlat îndelung în miezul nopții, urlet de lup care în trupul fizic a sunat precum un oftat de jale. Dintre toți monștrii pe care vibrația celor doi copii i-ar fi putut atrage, emanația strigătelor lor a rezonat cu mine, atrăgându-mă în viața lor, lucru pe care l-am perceput în chiar moalele subconștientului meu în timpul acestei regresii în care mi se permisese să pătrund ca să văd și spectacolul din culise, lumea ascunsă și invizibilă! Am pătruns în casa aceea prin efracție, asigurându-mă că nu mă vedea nimeni, întocmai cum adulmecă un animal de pradă împrejurimile ca să se ferească de pericole și de capcane. Găsind doi copii părăsiți într-o casă atât de mare m-a impresionat până peste marginile firii și, făcându-mi-se milă de ei, am supravegheat asupra lor un timp, ținându-le companie. Vorba din popor zice că lupul își schimbă părul, dar năravul ba.

Revenind în acea casă într-o zi, am găsit corpul unuia dintre copii, al fetei, acoperit cu un cearceaf alb, una din mâini, mânjită de sânge, ieșind prin crăpătura cearceafului. Mi s-a făcut rău privind la acel sânge care îmi întorcea stomacul pe dos, însă priveam la toată scena ca și cum cele întâmplate nu aveau nicio legătură cu mine, eu nepurtând nicio vină sau răspundere pentru drama ce avusese loc. Fata nu murise, toate acele imagini indicau o altă circumstanță care se petrecuse. Cearceaful alb era cearceaful pe care ea ar fi trebuit să îl întindă pe patul nupțial pe care ar fi trebuit să îl împartă cu soțul său în noaptea nunții, în vreme ce sângele de pe mâna ei era sângele ei virginal. Sângele acela la care priveam era sângele de pe mâinile mele pe care nu mi le puteam spăla, șttergând crima și nedreptatea pe care le comisesem asupra ei. Faptul că mă uitam cu detașare și nepăsare la toate acestea nu dovedea decât că nu îmi asumam răspunderea pentru faptele mele, părăsind acea viață fără ssă mă căiesc și fără să îmi cer iertare.

Monada Divină m-a scos după aceea din această amintire, revenind la forma conștientivă actuală în care continuam să nu îmi asum răspunderea pentru crimele comise.
– Atunci care trebuie să fie sursa lui ”Madam”? Îmi poți arăta de unde vine suferința mea? am cerut Ființei, nădăjduind că mă va ajuta să îi dau de capăt problemei mele fiindcă vedeam bine că o porniserăm împreună pe calea amintirii de sine azi-noapte !

O altă regresie mi-a fost indusă imediat după aceea. Ființa m-a cuprins de jur-împrejur într-o îmbrățișare nespus de protectivă și liniștitoare care m-a ajutat să îmi păstrez cumpătul și să nu mă agit datorită acestor ultime imagini la care privisem și, modificând iarăși morfologia cadrelor în care ne aflam, a făcut să pătrundem într-o zonă întunecoasă și murdară, precum sunt subsolurile fabricilor și al combinatelor, în care am pătruns coborând cu grijă ca și cum foloseam un ascensor vechi, scântei de electricitate strălucind în bezna în care ne scufundam, mormântul subconștientului meu.

Astfel m-am scufundat într-o altă amintire, găsindu-mă în corpul unei fetișcane foarte gingașe și pline de farmec. Îmi fuseseră dați atâția ani de viață cât să creez așteptări, iluzii, vise și planuri în legătură cu aceasta, mai ales la capitolul ”dragoste”. Dar scena dezgropată în care am fost implicată a fost de o așa cruzime cum rar ți-e dat să vezi, însă nu aș putea-o descrie decât așa cum s-a petrecut, văzând-o azi-noapte.

Căzusem în mâinile unei cete de tâlhari călare pe niște cai foarte frumoși și puternici. Erau vreo 4-5 la număr. M-au înconjurat fără a-mi mai da voie să trag nădejde că aș mai fi putut scăpa vreodată din mâinile lor. M-au luat cu ei, ducându-mă într-o depresiune pustie și, fără a schița vreun gest de milă față de mine, m-au decapitat. Ieșită în afara corpului, i-am privit pe răpitorii mei dintr-o poziție de sus, ca și cum pluteam în aer, cum mi-au căsăpit corpul, aruncându-l sălbăticiunilor pădurii și ștergând orice urmă a omorului, ca și a existenței mele. Eram îmbrăcată în haine simple de țărancă și eram în picioarele goale. Nu puteam avea mai mult de 16 ani. Viața mea doar atât valorase pentru ei.

Când Ființa reală interioară m-a scos după aceea la suprafață, m-am simțit neînchipuit de mâhnită căci altfel nu aveam cum să mă simt deschizând cutia Pandorei și dezgropând cadavrele inconștientului! Iată, așadar, că nu mă dovedeam nicidecum o sfântă, o sacrificată, o jertfită și o martiră aleasă de Dumnezeu să fiu trecută prin drame și suferințe cumplite, inocentă și nevinovată cum mi-ar fi plăcut atât de mult să îmi fie arătat că sunt, ci mă dovedeam a fi un tâlhar și un pângăritor mizerabil!

Astfel Marea Lege, dreaptă și corectă, a răzbunat sufletul celei căreia îi făcusem atâta rău, când îndatorirea mea fusesee de a face bine, atât de milostivă este Justiția Divină fiindcă, în fond, prezența celor doi copii în viața mea fusese oportunitatea creată de Marea Lege care mi-ar fi fost de ajutor să elimin eul de tâlhar, devenind o persoană cinstită și onestă! Astfel Balanța justiției și a dreptății se echilibrase. Cu toate acestea, în timpul acelor câțiva ani de viață trăiți în îmbrăcămintea acestei fetișcane, am dezvoltat un eu extrem de puternic, faza incipientă a scorpiei, a lui ”madam”. Era onoarea și cinstea mea de fată care, pângărită la capătul tăiat din scurt al vieții, a intrat pe un cu totul alt ordin de funcționare fiindcă s-a modificat în ură, mânie și dorință aprigă și neostoită de răzbunare. Începusem, așadar, să urăsc ceea ce fusesem și făcusem la rândul meu odinioară!

La foarte scurt timp după ce am scris această primă parte a scrisorii mele am citit o micuță poezie care surprinde foarte bine caracteristicile acestui eu al animalului de pradă, ale lupului pe care îl purtam în natura mea:

Iată-ţi, lupule, mormântul!
Cald te-aşteaptă subpământul!
Lupule, tâlhar spurcat, Spaimă-a fetelor din sat, Mulţi copii ai mai mâncat!
Dar de-acum ai să mănânci, Prăvălit colea pe brânci, Numai murdăria mea Când pe bot te-oi bălega.

Ah, de l-aş vedea pe lup Prăbuşit colea, huzdup!
Mult m-a necăjit tâlharul Şi mi-a dat să beau amarul!
De-ar fi scris sa moară-aci.
Pe când eu să pot trai, Mi-ar rămâne mie pradă.
Via cu întreaga-i roadă!

*******

Ai vrea fi-acuma să mai porunceşti!
Crunt judecai – crunt astăzi o păţeşti.
Să guşti şi tu amaruri şi plânsori!
Iar când eşti lup. Ca lupii să şi mori!

”O mie și una de nopți”

Va continua!

mart. 142021
 

<>

Joi, 04 Martie 2021

Aseară nu m-am mai mâhnit la fel de tare ca în alte rânduri în legătură cu neîmplinirea Voii Tatălui pentru ziua de miercuri, conform cu profeția Sa pentru destinul meu, iar când, în timpul meditației ulterioare, mi-a trimis imaginea unei roți de metal, am știut care îi era sensul.

În multe fabrici și uzine există acele uși imense de metal care se deschid rotind de un cerc în forma unui volan. O astfel de roată îmi era arătată, iar eu am știut că roata respectivă deschidea ușa unei încăperi cu multă importanță pentru suflet. Dar roata din imagine era vizibil ruginită și atât de blocată încât fusese necesar ca o rangă de fier să fie introdusă printre spițele roții pentru ca aceasta să fie pusă în mișcare, deschizând ușa încăperii. Când am perceput acea primă rotație a roții, am simțit cum interiorul meu începuse să se miște, rotindu-se conform mișcării acelor de ceas. Mi se deschideau mintea și inima, iar încăperea în care mi se permitea să intru era aducerea aminte, amintirea de sine, memoria conștiinței.

”Îmi voi aduce aminte de iubire! Îmi voi aminti chipul lui! Îmi voi aminti de unde îl cunosc!”, am exclamat în sinea mea, cuprinsă de fior de nădejde și de entuziasm întrucât simțeam cu toată sinceritatea că acea umbră/bârnă care presează pe creierul meu și care mă împiedică să îmi amintesc înfățișarea lui Marius se pusese în mișcare pentru ca memoria mea să fie eliberată nu doar pentru ca eu să îmi amintesc de el, cel de acum, ci de el tot și de toate viețile anterioare în care ne-am întâlnit!

************

Luni, 08 Martie 2021

Pe parcursul nopții care tocmai ce s-a încheiat am fost martoră la un alt fenomen năzdrăvan. Lumina coborând din Cer s-a manifestat altfel în acest rând, deși nu într-un chip străin, fiindu-mi cunoscut modul de exprimare, fără a-i putea explica semnificația simbolică.

După un vis oarecare, am devenit conștientă de faptul că percepeam o manifestare mistică venind din Universul Interior în momentul în care tot cadrul la care priveam s-a făcut complet negru. Negru ca smoala, deci foarte diferit de negrul plin de pixeli luminoși și strălucitori pe care îl văd în timpul stării diurne.

Atunci în acel negru ca de smoală au început să strălucească două puncte de lumină, unul în ochiul drept, iar celălalt în ochiul stâng. Exista o simetrie perfectă între aceste două puncte galbene precum strălucirea aurului, coordonatele lor în fiecare ochi fiind vizibil calculate conform regulilor matematice, atât de perfectă era poziția lor unul față de celălalt în ochii mei, un punct în extrema dreaptă, iar celălalt punct în extrema stângă

Le-am privit strălucirea timp îndelungat, până am pierdut legătura, trezindu-mă în corpul fizic. Pe cine sau ce or fi simbolizat cele două puncte de lumină atât de simetrice, mă întreb?

***************

Joi, 11 Martie 2021

Dormeam ca de obicei azi-noapte când m-am trezit chiar în mijlocul unui fenomen foarte interesant. Percepeam infra-roșul, dar nu ca pe o culoare la care priveam ca zugrăvită pe un perete, ci percepppând infra-roșul în întregul creier, prin fiecare celulă a sa, deplin și pe de-a întregul! Nu exista niciun colțișor sau ungher rămas neacoperit, niciun spațiu rămas întunecat, întregul meu sistem nervos recepta infra-roșul ca pe un semnal venit din undele eterice cu care propriul creier se conecta. Deci nu vorbesc despre o culoare pe care o captam, ci despre un fel de magnetism, de energie posedând proprietatea de a fi de culoare roșie.

De două ori mi s-a întâmplat să percep acest fenomen pe parcursul nopții trecute!

Despre încercarea la care am fost supusă azi-dimineață în timpul căreia Tatăl Ceresc mi S-a arătat iarăși sub forma Soarelui am scris în scrisoarea intitulată ”Pentru iubire am de dat la schimb răutatea”.

*************

Vineri, 12 Martie 2021

Azi-noapte am perceput iarăși infra-roșul, întocmai cum l-am perceput cu o noapte în urmă, dar numai o singură dată.

*********

Duminică, 14 Martie 2021

În timpul meditației de azi-noapte mi-a fost trimisă imaginea unui tron din universul interior, imagine pe care am perceput-o într-un mod foarte neobișnuit, dar ajutător procesului de recuperare a funcțiilor vederii trupești. Nu am privit la această imagine ca la o fotografie statică, ci am perceput-o din perspectiva tri-dimensionalității! Percepeam, deci, lungimea, lățimea și înălțimea ca și cum abilitatea creierului meu de a percepe și recunoaște aceste dimensiuni era testată.

Apoi imaginea în sine a tronului s-a scufundat în interiorul celulelor mele cerebrale așa încât am perceput și profunzimea, nu numai lungimea, lățimea și înălțimea! Altfel spus, am privit la tronul din imagine de-a lungul și de-a latul său, de jur-împrejur, pe dinafară și pe dinăuntru!

Azi-dimineață, în schimb, mi s-a dovedit a suta oară că recuperarea vederii mele depinde extrem de mult de curățarea energiei mele sexuale, de polarizarea ei în sens pozitiv și spre valori spirituale și de transmutarea ei în Lumină!

dec. 312020
 

Joi, 31 Decembrie 2020

Ursitule,

Acum că este limpede că avem să ne vedem taman la anul, voi termina de scris epistola începută ieri ca să nu las povestea în coadă de pește, mai ales că ce am să istorisesc este una dintre cele mai dragi întâmplări prin care am trecut până acum și Dumnezeu îmi este martor că am trecut prin multe.
Aceasta s-a petrecut pe la începutul lui februarie, la foarte scurt timp după primul conflict cu bunica mea, când aceasta s-a mutat la noi. Atmosfera era încă tensionată și ne vorbeam foarte puțin unii altora. Dar într-o noapte vocea mea interioară mi-a spus:
– Îți voi da o temă!
– Ascult, dar dacă voi duce sarcina la îndeplinire, cer o răsplată, m-am grăbit să negociez termenii cu prea multă îndrăzneală care nu îmi este specifică.
– Ce vrei să primești în schimb? îmi zise vocea mea interioară, vocea intuiției.
– Vreau să primesc o singură, o simplă și banală imagine a sufletului meu pereche! Dar, rogu-te, să nu fie o imagine dezvăluind ba un singur ochi, ba o sprânceană, ba un picior păros, ba pe el din spate, ba mai știu eu ce! Vreau să îmi fie arătat chipul său tot! mi-am enumerat doleanțele spre a fi îndeplinite.
– Fie, se va face! a aprobat vocea mea interioară.
– Acum, care este tema? am întrebat mai apoi.
– Mâine, când te vei trezi, te vei duce la bunica ta ca să o îmbrățișezi, îmi dezvălui vocea mea interioară conținutul temei.
Cum era de așteptat, până dimineață nu am primit nicio reprezentare imagistică aparținându-ți, ursitule. Nu îmi făcusem tema. Așa că, după ce m-am trezit, în timpul micului-dejun am îmbrățișat-o pe bunica, deși cu multă stângăcie și ușor forțat. Era evidentă incapacitatea mea de a manifesta gesturi de iubire, de afecțiune și de tandrețe, gesturi pe care nu le manifest nici măcar față de părinți.
Dar îmi făcusem tema, deși cu chiu, cu vai, așa că am așteptat să îmi primesc nota. Însă până să adorm, nicio imagine cu tine nu mi-a fost revelată, așa că am adormit convinsă fiind că fusesem trasă pe sfoară de un păcălici de eu impersonând Ființa profundă.
Însă când m-am trezit în timpul visului, m-am trezit în cel mai minunat și sublim loc, dar drept am să mărturisesc că multe, tare multe locuri minunate mi-a fost dat, din bunăvoință divină, să vizitez în timpul orelor de somn.
Dar acest loc precis în care mă trezisem lucidă îmi transmitea un incredibil și pronunțat sentiment de familiaritate, ca și cum mai fusesem acolo înainte. Și nu greșeam deoarece mă mai trezisem în același loc cu altă ocazie anterioară, nu îmi amintesc dacă în 2017 sau în 2018, dar nu din experiența trecută îmi venea acutul sentiment de deja-vu, ci din simțământul extrem de vivid că mă trezisem în patul meu de acasă, casa celestă.
Ca și în rândul trecut, mă exprimam din nou printr-un corp existențial diferit de cel trupesc, eteric, astral și mental, fiindu-le net superior. Eram Ființa interioară, fără a fi însăși Ființa, deci inferioară ei, însă cu mult superioară minții. Și, ca și în rândul trecut, am simțit din nou toată gama aceea de trăiri sufletești atât de greu de explicat. În această stare sufletească egoul nu exista, iar amintirea suferinței pământești era o umbră foarte vagă pe care nu o puteam exprima fiindcă nu o înțelegeam, ca și cum nu cunoscusem niciodată suferința și durerea umană. Dar simțeam fericire și extaz în stare pură. Îmi aminteam de Spirit fiindcă Îl cunoscusem, căpătasem conștiință de sine, iar fericirea era singura realitate în care toate făpturile acelui loc puteau trăi.
Când mi s-a întâmplat să mă trezesc prima oară în acest paradis divin, nu mă deslipisem în întregime de corpul de păcate, umbre ale sale continuând să își întindă pânza de păianjen în conștiința mea. Vreau să spun prin asta că, trezindu-mă atât de brusc într-o dimensiune mai elevată a Cosmosului, căpătasem temporar conștiința minunatului loc, păstrând, însă, și amintirea ușor mai pronunțată a dimensiunii terestre. Suferința și durerea erau doar amintiri, iar fericirea fără limite guverna fiecare moleculă a spațiului. Însă amintirea suferinței, venind din orizontul îndepărtat al minții care trăia un șoc, mi-a cuprins-o, trăgându-mă înapoi în infernul pământesc. Ce se întâmplase? Mintea nu putea accepta faptul că atâta fericire poate să existe oriunde în spațiul cosmic căci mintea mea nu putea crea contextual, prin intermediul imaginației și al percepțiilor simțurilor, un scenariu lipsit de suferință fiindcă fericirea nu este un sentiment care să aparțină minții. Și din acest motiv corpul meu mental s-a văzut complet bulversat în fața adevărului irefutabil că există spații cosmice dincolo de minte și de puterea ei de înțelegere.
Fericirea aceea fără margini, statornică și permanentă, este un sentiment iluzoriu pentru minte fiindcă, netrăind experiența fericirii permanente, mintea nu își poate imagina un scenariu în care fericirea să nu fie decât o iluzie trecătoare, în vreme ce în acea dimensiune cosmică superioară am trăit în conștiința mea adevărul că, pentru conștiință, suferința și durerea sunt iluziile. Mă conectasem cu Ființa mea interioară, cunoscând adevărul că viața de pe pământ este marea iluzie, marele vis din care trebuie să te trezești. Însă nintea, care era prezentă în acest prim stadiu de a accesa nivele mai elevate ale conștiinței cosmice, s-a opus cu multă forță, repetându-și fraze precum: ”Nu mă puteți păcăli voi pe mine! Atâta fericire nu poate să existe! Este imposibil! Nu puteți să mă păcăliți, să îmi spuneți voi că nu am suferit! Cât am suferit și voi îmi spuneți că suferința nu există? Că este o iluzie? Nu cred! Nu cred! Nu pot să cred!” Astfel se agăța mintea mea de odorul său de preț, de suferință, căci suferința este o producție aproape exclusiv a minții. Din acel moment încercarea fusese compromisă.
Dar la începutul lui februarie, în timpul celei de-a doua încercări, suprimarea minții s-a efectuat cu mult mai multă eficiență, motiv pentru care am rezistat tentației de a reveni la câmpul de bătălie al minții și la suferința umană timp mai îndelungat.
Am retrăit aceleași sentimente și stări sufletești legate de fericire precum mi se întâmplase prima oară. Și același sentiment extrem de vivid, cum că mă întorsesem acasă, îmi inunda conștiința. Îmi aminteam de mine însămi, de casa mea din Ceruri, de călătoria mea spirituală și câte și mai câte altele pe care nu le pot descrie. Dar, peste toate acestea, îmi aminteam că eram căsătorită, că aveam un soț și că aveam un copil împreună cu el.
Mi-am întâlnit copilul în vastele săli ale castelului în care mă trezisem, întrucât într-un castel mă trezisem în ambele rânduri, însă soțul meu nu era de găsit pe nicăieri. Întrebam pe unul sau pe altul, toți interlocutorii mei întâlniți în cale fiind făpturi sublime, angelice și elevate, dar locația lui rămânea un mister. Alergam în fugă de jos în sus și invers pe scări și pe coridoare și prin saloane căutându-mi soțul, strigând cât mă ținea gura, însă fără pic de mânie, de enervare sau de iritare, corpul mental rămânând în continuare suprimat, inhibat, aproape în întregime absent:
– Unde ești? Unde ești? Unde te-ai ascuns? Arată-mi în ce corp uman te-ai ascuns în această viață ca să nu te confund și să sfârșesc prin a mă îndrăgosti de altcineva!
Am tot alergat în acest fel și, mai târziu, pătrunsesem în casa scărilor din interiorul unui fel de turn. Am urcat pe scări, convinsă că aveam să îmi găsesc soțul în încăperea de la capătul scărilor, mai ales după ce câțiva străjeri care mă întâmpinară la intrarea în turn îmi confirmaseră prezența lui în acea locație atât de îndepărtată de agitația din clădirea principală a castelului, dar deschizând mica ușă de lemn și, intrând înăuntru, am găsit-o goală. El nu era acolo.
Am dat un ocol micuței odăi și, văzând un laptop uitat pe pat, m-am așezat pe pat ca să verific dispozitivul. Am oftat cu tristețe deoarece pe ecranul calculatorului nu era nimic, iar eu nădăjduiam că aveam să găsesc un mesaj pe ecran.
Atunci în spațiul liber dintre pat și fereastra cămăruței s-a petrecut ceva tare insolit. O masă de energie strălucitoare și vibrantă cu formă umanoidă a început să se proiecteze și să se materializeze în fața mea. Am cunoscut, fără urmă de dubiu, că acela era soțul pe care îl căutam.
– Vreau să știu cum arăți în această viață ca să te pot regăsi, i-am spus, lăsând calculatorul pe pat și ridicându-mă în picioare.
Nici nnu am apucat să îmi termin fraza că masa de energie a început să își schimbe culoarea, căpătând o nuanță măslinie. Era culoarea pielii sale.
– Oh, nu mai este nevoie să îmi arați mai mult. Știu cine ești, ți-am spus, ursitule, întrucât cel care se manifesta în fața ochilor mei erai tu, Marius.
Puteam, oare, greși identitatea ta? Tu ai continuat să te proiectezi sub forma înfățișării tale actuale, spunându-mi între timp și apropiindu-te de mine, închizând cu violență clăpița laptopului:
– Îmi pare rău, draga mea, dar acolo jos, pe pământ, nu sunt un mare adept al acestor tehnologii, al rețelelor de socializare sau al altor lucruri. Sunt de modă veche, cum s-ar zice. Nu am vrut să te caut ca să îți vorbesc pe Facebook-ul născocit de ei fiindcă am putut să o fac pe aici în schimb, lipindu-ți degetul arătător de spațiul cuprins între sprâncenele mele, ascunzișul trupesc al multor secrete spirituale.
Te-am mai privit câteva momente până să mă întorc în corpul fizic. În fond, nu cerusem să primesc o imagine înfățișându-te? Dar ce am primit în schimb a fost D-R-A-M-A-T-I-C, ca în cele mai bune piese de teatru, atât de minunat a fost totul și încă unele detalii ale acestui episod mistic magnific nu pot destăinui, fiind secrete conținute în știința spiritului pe care nu le pot traduce în concepte tehnice!
Cum să sfârșesc acum scrisoarea mea într-o notă umoristică? În timpul primei tentative de a fi trezită în acest corp sufletesc, în urmă cu 2 sau 3 ani, mă trezisem tot lângă tine, dormind cu tine în același pat, într-un dormitor al aceluiași castel. Zeci de ființe inefabile ne-au înconjurat la trezirea mea și nu am întâlnit nicio făptură care să nu îmi fi spus atunci:
– Te rugăm să îl primești pe acesta care doarme lângă tine! Te rugăm să îl accepți!! Primește-l și pe pământ ca să fie acolo, jos, precum este și în Cer! Formele voastre umane trebuie să se întâlnească și acolo, jos! Te rugăm să nu îl respingi!
Păi, dacă la telefon și pe facebook nu vrei să comunicăm, fiind așa un cavaler demodat și un regizor de filme mute, adică filme care te lasă mut de uimire ca să nu te judec că ai fi un expert în aplicarea tratamentului tăcerii, atunci cum ai să vii la mine? Ai să pici din Cer în fața balconului meu?

mai 162020
 

<>

Deoarece purtam în mine crima, am prevăzut-o. Deoarece purtam în mine războiul, l-am prevăzut.

Karl Gustav Jung, ”Cartea roșie”

Sâmbătă, 9 Mai – Sâmbătă, 16 Mai 2020

Ursitule,

Am rămas tare mult în urmă cu consemnarea minunatelor experiențe onirice prin care trec, ocupată fiind în ultima vreme să mă rog Puterilor Divine pentru binele umanității în contextul pandemiei cu Coronavirus. Boala prin orbire și prin surzenie parțială m-a făcut de-a lungul ultimilor ani să stau departe de știrile de la televizor, iar greul de nesuportat al clipei prezente m-a împins să mă distanțez de problemele care se petrec pe mapamond. M-am concentrat cu încrâncenare pe ideea de tine, de suflet pereche, gândindu-mă la tine mai mult ca la un colac de salvare decât ca la un bărbat căruia să îi încredințez soarta mea fără siguranța acelui colac (vreau să spun prin asta un bărbat cu care să mă însoțesc la bine și la rău întrucât în viață se petrec evenimente din ambele extreme!), încât mi-am închis complet ochii și mi-am acoperit cu totul urechile la tot ce nu ține de tine. Dacă am făcut sau nu bine punându-mă în această buclă temporală nu știu să spun, dar acum…acum am devenit conștientă, într-un fel, că tu te afli acolo, în lumea largă, făcând cine știe ce și pentru ce, expus pericolelor pe care iată că nu le poți prevedea! De când tot ticluiești tu planuri și scenarii, ai putut tu prevedea apariția acestui virus? De unde să poți că doar nu ești profet?! Și parcă nu-mi vine a crede că tu ești acolo, în lume, în timp ce eu sunt aici, așteptându-te la balcon ca să te pot vedea iarăși. Și numai de m-ai chema să cobor la tine în acea zi ca să îmi pot petrece brațele pe după umerii tăi ca să devin colacul tău de salvare, ce sarcină neasemuit de minunată mi-ai da! Fiindcă neprevăzutul, adică această pandemie, tot a avut loc și ea pare să complice lucrurile, să împiedice întâlnirea noastră care n-ar putea avea loc decât cu declarație scrisă și semnată pe proprie răspundere, însă viziunile pe care mi le dezvăluie Tatăl în legătură cu destinul meu continuă să fie aceleași, ca și cum Divinitatea s-a hotărât să îi arate conștiinței mele că minunate și nebănuite sunt căile Domnului atât în vreme de pace, cât și în vreme de război. Dar frântura de profetism de care scânteia de dumnezeire ce s-a trezit înăuntrul meu a dat dovadă până acum nu a prevăzut (sau nu a vrut să prevadă) o atare circumstanță dramatică extinsă la nivel global și cum nu am putut prevedea apariția unei pandemii, cu toate pretențiile mele de dumnezeire, iarăși mă simt trasă înapoi în întuneric și necredință. Cu toate astea, parcă tot nu îmi vine a crede că Tatăl m-a atras de partea Sa, încredințându-mi știința sufletului și profesiunea de credință într-Ânsul, așa încât să cred în minunile Sale și în puterea Sa fie de mi-ar fi bine, fie de mi-ar fi rău, ca să nu mai cad niciodată, dar absolut niciodată în plasa resemnării și a deznădejdii! Din acest motiv are foarte mult sens, într-un fel tare straniu, ca miracolele Tatălui să se înfăptuiască în perioada celor mai cumplite episoade de criză ca dovadă că mila Sa e cu adevărat infinită!

Dar să știi de la mine că nu îmi dă nicio Putere Cerească nimic pe degeaba, nici cunoaștere, nici înțelegere, nici vindecare, nici sănătate, nici pace, nici bunăstare, nici prosperitate, toate având un preț în Univers. Și chiar dacă știu că am plătit acest preț cu vârf și îndesat, având garanția succesului, îmi este cumplit de frică acum. Mi-e frică pentru mine și pentru tine că nu ne vom mai putea niciodată iubi ca în floarea tinereții. Nu ne mai putem iubi decât ca doi oameni maturi trecuți prin încercările vieții, purtând de aici înainte măști la gură și mănuși în mâini, ca simbol că ne-am comportat în așa feel unul față de celălalt, ascunzându-ne în spatele măștilor și nelipsindu-ne mănușile ca nu cumva să lăsăm amprente. Poți tu, oare, înțelege că va trebui să ne ducem în fundul câmpului ca să ne ținem de mână și ca să ne lipim buzele unele de ale celuilalt fără a fi somați că încălcăm măsurile de prevenire a acestei epidemii și toate astea sunt reversul acestui defect care ne caracterizează pe amândoi, anume lașitatea? I-ai putea spune timiditate acestei caracteristici a psihicului uman căreia psihiatria modernă îi spune ”anxietate socială” ce, mai nou, se tratează medicamentos. Îmi pare rău, dacă nu aș fi fost o lașă, te-aș fi salutat în urmă cu 15 ani, când hazardul ne-a pus față în față în timp ce eu coboram treptele de la facultatea d geografie, iar tu urcai. Nu am dat niciodată nas în nas cu hazardul, dar cu tine am dat în acea zi și dacă nu am fi fost lași și ne-am fi salutat atunci, nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat. Nu ar mai trebui acum să ne ascundem în mijlocul pustiului ca doi sihaștri, ca doi fruntași ai unui nou Exod ca să ne atinge, mângâia și iubi fără măști, fără mănuși, fără microbi, când eu vreau să îmi afișez iubirea în văzul tuturor pentru ca toată lumea să cunoască și să știe că eu, Cătălina, am sfârșit alături de acel om pe care atâta l-am îndrăgit de nu a mai putut nimeni altul să îl egaleze. Cred că mă pot mulțumi și cu atât, doar cu tine și cu iubirea ta, fără galeria de majorete care să mă felicite și să îmi hrănească amorul propriu, cunoscând deja că nu toate dorințele noastre se împlinesc. Și cât aș fi vrut, Doamne Mare, să îmi strig iubirea în gura mare, cât aș fi vrut să mă laud lumii întregi pentru ca acum, după atâta așteptare, să îmi ascund fericirea, satisfacția și zâmbetele în spatele unei măști. Și dacă ne-am fi salutat atunci, nota asta de mister care ne învăluie nu m-ar mai fi făcut să mă simt ca și cum sunt un secret pe care îl protejezi și despre care nu vrei ca nimeni să afle. (am scris eu oare aceste cuvinte din urmă când am văzut cu ochii mei fericirea întipărită în toată ființa mea stând în preajma ta, așa cum îmi arată aceste scene? să fi ajuns acum să cred că Tatăl îmi răsplătește prea puțin pentru cât am suferit și pentru câte am îndurat tot așteptându-te? să fi ajuns la limita răbdării de buzele mele nu mai pot exprima recunoștință, ci numai oftaturi de dor și de melancolie, simțăminte poate alimentate și de faptul că ieri, 13 mai, a fost Ziua Dorului? și, atunci, cum se vor petrece toate câte îmi sunt arătate dacă nu printr-o resetare totală a conștiinței mele golită de îndoială și de nerăbdare?) Faptul următor e deja mărturisit: m-am obișnuit ca, după ce ora noastră de întâlnire trece, să primesc un mesaj de la Tatăl prin care să îmi explice de ce întâlnirea a eșuat și prin care să îmi spună ce mai trebuie făcut. Am purtat următorul dialog cu Tatăl care îmi vorbea prin intermediul sufletului meu, replicile Sale fiind extrase din sincronicități cu cartea ”Toate numele” scrisă de Jose Saramago pe care le-am adaptat în felul următor:

Ce mai este de făcut?
– Concentrează-te de un infinit de ori mai crâncen asupra planului tău, până în punctul în care se va transforma într-o obsesie. Doar cu această maximă concentrare vei putea duce la capăt planul pe care ți l-ai propus!
– Nu te cred! Unde mai încape intervenția Ta divină dacă eu fac tot efortul? Am făcut deja tot ce mi-ai cerut! TOT! Până și să mă îndrăgostesc de el! Până și asta s-a întâmplat exact cum ai cerut! Și nu la modul obsesiv, ci în mod natural, întocmai cum mi-ai spus la început: ”if things do not come naturally please unsubscribe from me”. Eu știu că am făcut tot ce mi-ai cerut și mai mult nu mai pot! Dă-mi pace, nu concentrare obsesivă!
– Foarte bine! Dacă tu ești absolut convinsă că ai făcut ce trebuia și dacă nu te îndoiești în inima ta, ce trebuie să se întâmple se va întâmpla!

Iată că tot despre împlinirea dorințelor prin puterea credinței și a rugăciunii de recunoștință e vorba! Și pentru acele năzuințe care rămân în picioare, continuând să ardă ca la început, condiții și cerințe spre a fi îndeplinite sunt impuse fiindcă am învățat din experiență că nimic nu vine pe degeaba în Lucrarea Tatălui, nici pacea, nimic altceva. Dar nu despre împlinirea dorințelor intenționez să îmi vărs oful azi, ci despre starea lucrurilor în lume și despre iadul în care trăim atâția dintre noi de la începutul anului!

O planetă întreagă de păcătoși ce suntem și parcă tot nu cred că merităm să murim într-un mod atât de nedemn, implicat fiind un virus prefabricat de mână umană căci să i-o spună ei lui mutu„ pe-asta cum că ar fi vorba de legea selecției naturale din cauza căreia se petrece acest episod pe scena globală. Cum să nu?! Natura s-a hotărât dintr-odată, peste noapte, să îi elimine pe vârstnici și pe cei cu alte afecțiuni medicale când atâția psihopați din domeniul științei discută public despre problema supra-populării cu singura sa soluție: depopularea forțată. Ar fi fost ceva să ne ceară guvernele acum să ne punem singuri ștreangul de gât că s-au săturat până în gât să dea de noi, mulțimile parvenite ale clasei de mijloc, la Veneția, pe Coasta de Azur, în Tenerife și la Ierusalim, la Mormântul Sfânt în aceste vremuri de expansiune financiară când toată lumea își permite un concediu de odihnă în locațiile sus-numite. Și ar fi fost și mai și să ne trimită iarăși în lagăre de exterminare pentru ca domniile-lor, împreună cu odraslele lor și neamurile lor, să se bucure de întreaga gamă de resurse ale planetei, fără să le mai împartă și cu noi, ceilalți, handicapații și deformații, veriga slabă în lanțul trofic. I s-o fi acrit vreunui geniu într-ale biochimiei și geneticii de mirosul puturos de transpirație din autobuz și de traficul infernal din orașe și, gândind că face un bine umanității, a scornit covid19 ca să mai aerisească străzile, iar noi dăm vina acum pe legea selecției naturale. Cum uităm noi, marii lăudăroși ai acestui secol, posesori de mastere și doctorate universitare, că suntem capabili să dominăm și să manipulăm natura, folosindu-ne de legile sale mecanice care ne servesc pentru experiment și manifestare. Dar mare, tare mare e păcatul că le folosim pentru a distruge, nimici și extermina, în loc să le folosim pentru manifestarea spiritului în lumea văzută. Dar noi, în marele nostru avânt de expansiune științifică, L-am exclus pe Dumnezeu din propria Sa Creație! Mai încape îndoială că suntem conduși de demoni? Nu de demoni din aceia cu copite, cu coarne și coadă și furcă sau țepușă în ghearele lor dezgustătoare, ci de demoni cu chip de Donald Trump, de Adolf Hitler, de Fidel Castro, de Vladimir Putin, de Gheorghe Cutărică, etc. Dar numai în exterior arătăm ca niște umanoizi posedând un cap, un trunchi, două mâini și două picioare, căci pe dinăuntru suntem niște veritabili monștri, creaturi infernale, cu toate pretențiile noastre de a fi ieșit regele și regina la Balul Bobocilor în clasa a IX-a sau Miss și Mister World la concursurile de frumusețe. Nu neg existența bestiilor iadului care trăiesc în afara noastră, dar cred cu tot atâta convingere în demonii interiori, rezultatul defectelor noastre de caracter care se acumulează în ceea ce maeștrii numesc ”egoul psihologic”. Iar dacă eu am ego cât cuprinde, atunci și Donald Trump are. Și tot ego (sau demoni interiori) au toți acei oameni de știință binevoitori care, în marea lor grijă și considerație pentru planeta noastră, au scornit arme biologice de ucidere în masă, folosindu-se de legile mecanice ale cosmosului, uitând, după toate aparențele, că orice acțiune are și un efect. Asta tot o lege cosmică este, dar problema cauzei și a efectului este o chestiune la care domniile-lor ridică nepăsători din umeri, indiferenți că se fac buni de plată karmică în fața Tribunalului Divin. Căci vorba aceea: ”Go to heaven for the climate and hell for the company. (Benjamin Franklin Wade)” Nu, nu despre legea selecției naturale e vorba aici, ci despre legea mănâncă sau vei fi mâncat, unde prădătorii devoratori ce nu se mai satură în lăcomia lor sunt oamenii de știință, medicii, companiile farmaceutice, guvernanții și toți acei indivizi care ne conduc din umbră, iar victimele suntem noi ce ne oferim semi-preparați pe tava lor spre a le servi drept purceluși de Guineea pentru experimentele lor, condimentați cu sare, piper și alte mirodenii în prealabil ca să mai acopere oleacă din mirosul fricii. Cât de urât poate să miroasă frica! Frica aceea de a nu pierde funcțiile, privilegiile, beneficiile, ajutoarele, utilitățile și toate acele lucruri pe care traiul confortabil al acestei epoci ni le oferă! Și ca să nu ajungem în poziția viermilor târându-se în măruntaiele pământului pentru a ne procura doza zilnică recomandată de nutrienți, suntem de acord să luăm justiția în propriile mâini, atacându-ne semenii care aspiră la aceeași doză de vitamine pe care îi dorim sub pământ ca să aibă buruienile câmpului din ce se hrăni la rândul lor căci atât de dură și de crudă este legea ”mănâncă sau vei fi mâncat”! Și nu sunt doar oamenii de știință și guvernanții cei care și-au băgat capul în găleata smolită a celor mai crude și imbecile idei și abjecții din toate secolele, crezându-se Dumnezei cu drepturi depline asupra vieților noastre pe care le pot curma la comandă, după bunul plac! Maladia asta a simțului justițiar e o boală de care suferim toți, iar simptomele ei refulate au ieșit la suprafață, dovedindu-ne caracterul monstruos, dezgustător și putred. Din treaptă în treaptă, la nivelul fiecărei ierarhii, de la baza piramidei până în vârful ei, noi ne-am dovedit caracterul criminal, ascuns bine sub veșmântul dichisit al bunelor intenții, al atitudinii pline de considerație față de soarta umanității. Și dacă liderii noștri și-au exprimat dorința de a ne vedea decimați și noi, cei de jos, ne-am exprimat în mod public dorința de a vedea rase, etnii, comunități, grupuri și indivizi rași de pe fața planetei, numind aceste categorii de oameni scursurile societății. Stăm cu Biblia în mână, gândind la noi ca la niște sfinți sanctificați, plini de iubire și de compasiune, citând versete pline de făgăduințe Divine ce exprimă iubirea și mila Tatălui, dar în loc să ne rugăm pentru binele tuturor și pentru iertarea păcatelor tuturor, ne rugăm pentru exterminarea în masă a celor a căror prezență nu o putem înghiți, știindu-ne vrăjmașii alături, trăind pe aceeași scoarță terestră ca și noi. Și ne rugăm asiduu la Puterile Divine, implorând Cerurile ca legea selecției naturale să ne scape de aceste specimene vrășmașe, vecinii de bloc pe care nu îi suferim, bătrânii care ne fură locurile în autobuz, handicapații care ne iau cută parte din salariu, cerșetorii care se agață de noi pe stradă, țiganii care ne agresează, interlopii care ne sechestrează și ne violează, etc. Pentru fiecare categorie de ”lepre” există un grup de suport care lucrează extrem de intens pentru a atrage pedeapsa capitală asupra lor. E ca și cum, dintr-o dată, ne-a fost oferit dreptul de a ne plânge, de a incrimina, de a arăta cu degetul, de a ne lamenta, de a complota, de a urzi, de a emite sentințe, de a trimite la moarte, folosindu-ne de coronavirus ca de un pretext pentru a lăsa tot interiorul nostru sugrumat și asfixiat de ură, de răzbunare, de simțul nedreptății și al justiției să se manifeste. Rase, etnii, comunități și grupuri sunt acum marcate cu fierul încins și pot dispărea nu la comanda conducătorilor noștri, ci la ordinul nostru, al mulțimilor învrăjbite pe care o mână de oameni le manipulează și le conduce din umbră ca pe niște marionete, fără să vedem că acesta este rolul nostru pe scena celor care se cred Dumnezei doar fiindcă au puterea banilor și a resurselor planetei în mâini . Au în mâini viețile noastre, dar nu și sufletele noastre, însă noi cui alegem să i le închinăm? Cui ne rugăm atunci când cerem moartea semenilor noștri, în timp ce pentru noi cerem milă, îndurare și exclusivitate pe covorul roșu pe care îl vedem întins în fața noastră, conducându-ne spre deliciile paradisului? Atunci de ce Iisus Hristos ne-a dat rugăciunea ”Tatăl nostru” formulată la plural dacă nu pentru a ne ruga unul pentru celălalt? Altminteri, ar fi trebuit să o fi numit și formulat la singular, ”Tatăl meu”! Și atunci cine este mai rău? Cei care au fabricat arme biologice de ucidere în masă sau noi care ne facem complici cu acești criminali, gândind și dorind ca cei din jurul nostru, colegii noștri de suferință în același infern în care trăim și noi, să dispară că tot fac umbră degeaba pământului? Și dacă tot a apărut acest virus, atunci de ce nu? De ce să nu ducă la bun sfârșit misiunea pentru care a fost fabricat? Fiindcă, nu-i așa?, decât să fim selectați toți pentru comunitatea aleasă ca ”specie pe cale de dispariție”, mai bine ne exprimăm votul în mod public pentru ca o cutare etnie sau cutare grup de indivizi să se retragă din viață. Încă un pas și ne vom exprima voturile în sondaje de opinie pe rețelele de socializare unde chestionarele ne vor întreba:

”Cine doriți să moară? Alegeți una din variantele:”
A. Mâncătorii de slană
B. Recitatorii de serenade de la ora 12 noaptea
C. Proprietarii de autovehicule extrem de zgomotoase
D. Femeile care alăptează în public
E. Bărbații care se scarpină în zona organelor genitale în public
F. Altă categorie

Suntem atât de răi încât tare mi-e că, dacă astfel de complotiști mi-ar citi rândurile, m-ar trece pe lista lor, plasându-mă în categoria ”iubitorilor de agresori, de violatori și de teroriști” și, pentru că nu îmi doresc moartea acestora, m-ar desemna pe mine pentru rolul de ”om de sacrificiu” pentru crima de a nu fi împotriva lor, dorindu-le dispariția. În fapt, copiii și săracii sunt scutiți de la pedeapsa capitală fiindcă ei continuă să fie buni pentru prostituție și sclavie, dar cu noi, cu handicapații, cu orbii, cu surdo-muții, cu paraliticii, cu nebunii, cu ciunții cum rămâne? Noi pe mâinile cui rămânem?

Ne jucăm de-a eroii fiindcă suntem laşi, şi de-a sfinţii fiindcă suntem răi; ne jucăm de-a asasinii fiindcă murim de dorinţa de a ne omorî aproapele, ne jucăm fiindcă suntem mincinoşi din naştere.

Jean-Paul Sartre, via Mario Vargas Llosa, ”orașul și câinii”

Iar tu, cel pe care mi l-a promis Tatăl, te afli în mijlocul tuturor acestor evenimente și nu mă mai pot abține să nu strig la tine, nădăjduind că vocea mea ajunge la urechile tale pe calea telepatiei, ca să îți spun: oricare este lucrul din cauza căruia rămâi la distanță nu mai merită efortul! Nu înțelegi, ursitule, semnificația zilei de miercuri? Nu ai intuit încă de ce Tatăl a stabilit această zi, chiar la mijlocul săptămânii, pentru prima noastră întâlnire în lumea fizică? Fiindcă ea simbolizează acel moment, acea străfulgerare de luciditate pe care o vei avea chiar în toiul programului de lucru, la mijlocul săptămânii, când vei înțelege că toate aceste lucruri care ne despart, munca, efortul, bunele intenții, conduita personală și profesională , planurile de viitor și alte impedimente nu își mai au rostul. În acea zi de miercuri te vei decide să lași totul baltă, nu vei mai simți nevoia să te justifici în fața celor din jurul tău, în fața familiei, a colegilor de muncă, a șefilor și a prietenilor și vei veni la mine ca să găsești adăpostul pe care inima mea ți-l oferă. Atunci și doar atunci vei ști dacă mă vrei sau nu, dacă vrei sau nu să ne salvăm… Și nu îmi permit să îți vorbesc pe acest ton mustrător decât pentru că sufletul meu mi-a zis: ”Talk to him like lovers do!” Și din cauza acestui lucru am adoptat poziția mironosiței în rândurile acestea și în dojana mea, scoțându-mă singură din ecuația aceasta care presupune luarea unor decizii care au caracterul de a modifica traiectoria vieții, punându-ți această încărcătură a responsabilității în spate. O fac deoarece eu nu mai sunt stăpână în casa mea, nu mai dețin controlul asupra vieții mele și asupra destinului meu. Nu aș mai avea cum, atâta timp cât propria inimă ni îmi mai aparține, tu făcându-te stăpân asupra ei. Și dacă inima mea e a ta, atunci și întreaga mea ființă vine la pachet împreună cu ea. E indiscutabil că așa este și nu te opune acestui rol pe care trebuie să îl îndeplinești fiindcă este rostul desemnat de Dumnezeu pentru bărbat în soarta femeii.

Așa că nu am mai consemnat unele din experiențele mele din lumile interne suprasensibile, preocupându-mă să mă rog pentru mine, pentru tine, pentru familiile noastre, pentru alte rude, prieteni, cunoscuți, foști colegi de școală, de muncă, pentru străini și câți alții să fim în paza Tatălui pe Care L-am rugat să nu ne supună la teste prin care să ne dovedim curajul și bravura în acest context în care se află umanitatea ce nu mai poate fi salvată ca întreg, devenind victime colaterale, eroi de sacrificiu într-un război care nu ne aparține. Mulțimile, popoarele și neamurile nu mai pot fi salvate ca întreguri, dar individual noi încă ne mai putem salva. Iar eu dau mărturie că acest lucru este posibil, fiind un caz evident în care justiția și mila divină au lucrat mână în mână pentru a mă repune pe drumul cel bun. De aceea consider că m-am exprimat greșit când am afirmat mai sus că acești criminali care ne conduc din umbră au putere numai asupra vieților noastre, nu și asupra sufletelor noastre, uitând în acest sens că numai Tatăl are această putere deplină asupra hazardului. Trebuie doar să știi cum să negociezi termenii și condițiile eliberării de sub tirania karmei în care ne-am scufundat cei mai mulți dintre noi fiindcă am greșit și păcătuit. Doar cu Tatăl și cu Marea Lege se mai poate negocia acum întrucât aceia dintre noi care s-au auto-definit drept mijlocitori, intermediari între noi și Puterile Divine și-au făcut deja pașaport, cumpărându-și bilet către bunkerele luxoase ale insulelor exotice izolate și protejate de puterea banului, în timp ce noi, puzderia, vom rămâne în urmă ca să restabilim echilibrul economiei mondiale, plângând, urlând și incriminând că ne-a părăsit Dumnezeu, abandonându-ne în mâinile acestor sociopați. Nu mai este vremea negocierilor cu preotul de la biserică sau cu mentorulu care îți solicită 299 de euro pe ședință ca să îți spună într-o videoconferință pe Facebook fiindcă dragul de el s-a plasat deja într-o locație sigură undeva în lume: ”Inspiră și expiră adânc! Nu te panica! Gândește numai pozitiv! Imaginează-te cum și unde vei fi peste 5 luni! Trăiește în oricare timp în afara celui prezent și totul va fi bine!”. Uită chiar și de Papa de la Roma fiindcă în clipa lui ”acum” toți muritorii de pe planetă își numără banii cu scopul de a-și cumpăra bilet la Clasa I către o zonă de siguranță. Numai Tatăl își numără oile ca să le repună în drepturi în turma Sa.

Și în turma Sa, dar chiar turma Sa, nu în cea a spiritului de turmă, nădăjduiesc să îmi croiesc drumul ca să mă adăpostesc alăturea de frați asemenea mie de urgia sorții pentru că m-aș minți singură dacă aș declara vreodată că, fiind împreună, am fi autosuficienți, stând cât mai departe de ochii lumii ca doi sihaștri auto-izolați, chiar și de-am locui într-un paradis terestru ca cel din filmul ”Laguna albastră”. Nu neg, totuși, că dacă s-ar putea, tot într-acolo mi-aș îndrepta și eu pașii, adică tot către o insulă exotică fiindcăă nu uita că am recunoscut deja că sunt o lașă. Poate că pentru un timp se poate să trăiești numai cu perechea ta în acest gen de auto-izolare, ba pe o insulă pustie, ba la o fermă în mijlocul câmpului, dar credința îmi este fermă în existența frăției cosmice, chestiune la care nu ar trebui să te uiți ca și cum vine din Star Wars. E în natura unora ca, rugându-se Tatălui, să se îngrijească a cere binele pentru sine, pentru membrii familiilor lor, pentru prieteni și cunoscuți. Măcar atât, dacă nu pentru toți! Și din cauza aceasta știu că nu cu tine, ursitule, trebuie să negociez pentru un permis de liberă intrare și de circulație în viața ta, ci cu Tatăl. Îmi este suficient de clar acum că nu pe tine trebuie să te implor în genunchi, udând podeaua de lacrimi ca să vii, ci pe Tatăl. Pe El trebuie să îl rog să îți lumineze calea, să te țină în pază, să te protejeze și să te ocrotească, să te ierte și săă te elibereze din oricare situație care te constrânge la dezertare de la atribuțiile pe care un iubit le are. Sunt speriată, dacă nu deja îngrozită! Mi-e din ce în ce mai greu să suport toate aceste lucruri și mai ales faptul că viața mea depinde de alții. Mă copleșesc din toate direcțiile aceste lucruri și tot ce îmi doresc acum este să stau în brațele tale ca să mă liniștesc, iar absența ta este de neiertat. Mă umple de uimire să mă văd luptându-mă cu demonii infernului, dovedindu-mi curajul și cutezanța, voința și firea luptătoare. Acolo Donald Trump nu ar rezista nici măcar un minut! Cu toate acestea, acum sunt terifiată de noile circumstanțe în mijlocul cărora mă aflu pe care nu le mai pot înfrunta singură! Și parcă mai mult decât oricând mi-e frică de tine, ursitule, și te resimt ca pe cel mai înfiorător coșmar căci văd bine și singură că ești apt de a mă chinui, de a mă pedepsi, de a mă tortura și, în pofida faptului că ți-am mărturisit că ți-am dat inima mea, ceea ce te face stăpân pe ființa și pe viața mea, parcă tot nu-mi vine la îndemână să te las să mă calci în picioare fără milă, cu toate că, în genere, manifestarea sufletului tău în visele mele și chiar și motivul pe care îl bănuiesc că te ține la distanță sunt rezultatul unor dorințe arzătoare pe care le-am avut și cu care tu ai rezonat în profunzime, atrăgându-ne unul pe celălalt conform cu Legile Divine și cu Voința Tatălui. Însă mă gândesc că firea ta dominatoare mi-ar subjuga prea mult voința, ideile, visurile, aspirațiile și credințele și sunt tulburată că ceea ce avem ce nu a început nici măcar să se manifeste, ci doar înfiripându-se de-abia, s-ar putea lesne preschimba într-o relație de tip ”Master & servant” în care eu mă voi fi transformat într-o cățelușă docilă, dresată cu dibăcie să lingă mâna stăpânului în semn de recunoștință când stăpânul său o bagă în seamă, alintând-o și scărpinând-o pe burtică atunci când este cuminte și pedepsind-o cu cruzime atunci când e obraznică. Am firea teribil de îndrăcită și de sălbăticită ca să îmi surâdă acest scenariu în care voi veni la tine dând din codiță, chemată ca la aport și toată situația asta o percep câteodată ca și cum sufăr de sindromul Stockholm și de aceea, întrebând pe Tatăl, am vrut să știu dacă în interiorul tău, în inima ta și în sufletul tău tu ai încredere în mine, dacă tu crezi în mine, în voința mea, în firea mea și în abilitatea mea de a ne scoate pe amândoi la liman, de va fi vreodată situația de așa natură să te bizui pe mine, încredințându-ți viața în mâinile mele. Am vrut să știu dacă în sufletul tău tu mă percepi ca pe egala ta sau dacă mă percepi ca pe un obiect, așa cum mulți bărbați percep femeia pe care o văd bună numai pentru a sta sub ei sau deasupra lor, dar niciodată alături de ei cu drepturi egale, pentru a le călca pantalonii, cămășile și sacoul, pentru a le face mâncare, pentru a face menajul, pentru a le crește copiii și, dacă se poate, pentru a munci mai mult ca ei pentru câștigarea traiului de zi cu zi.

Am avut, după aceea, un vis.

Cobori de 10 ori în infern ca să îți plătești datoriile către Marea Lege, apoi urci o dată la Divinitate unde ți se va spune să cobori iarăși de 10 ori ca să îți înfrunți demonii interiori și ca să te cunoști pe tine însuți. Și ce orori, Dumnezeule Mare, poți afla despre tine, ce lucruri teribile descoperi că ești capabil să faci fără să o știi singur că le poți face! Dar și ce lucruri minunate, sublime, grandioase și extraordinare poți face în egală măsură!

Trăim şi în visele noastre, trăim nu doar ziua. Uneori săvârşim cele mai mari fapte ale noastre în vis.

Karl Gustav Jung, ”Cartea roșie”

La începutul acestui vis am fost complet inconștientă, captivă în acea undă magnetică precum o vrajă ce mă ține ca sub hipnoză, specifică visului mecanic. Nu aveam pic de memorie lucidă și de discernământ, acceptând datele furnizate de subconștient cu prea multă lejeritate, validând totul ca fiind real. Nu puneam nimic sub semnul îndoielii, neputându-mă împotrivi niciunei sugestii. Uitarea de sine era deplină și profundă. De aceea, când subconștientul m-a păcălit să cred că ursitul meu este un oarecare cunoscut, am primit sugestia respectivă ca fiind adevărată, lăsându-mă să alunec într-un vis hologramă pe care subconștientul meu începuse să îl proiecteze în astral în imagini și sunete. Era cât pe ce să mă dedau plăcerilor firii cu acel oarecare când conștiința mea a început să chestioneze acuratețea datelor, punându-și astfel de întrebări: ”Ceva straniu se întâmplă aici. Nu-mi amintesc ca lucrurile să fi fost așa. Cine este bărbatul despre care mi-a vorbit Tatăl cum că ar fi sufletul meu pereche? Cum îl cheamă? Cine este? Adu-ți aminte! Încearcă să îți amintești! Este acesta cu care sunt acum?” Reacționând și răspunzând, subconștientul meu a continuat să îmi ofere alte sugestii de parteneri potriviți, vorbindu-mi ca și cum mi-ar fi arătat Tatăl pe care mintea mea ascunsă încerca să îl imite, pretinzând că toată gama de recomandări de suflete pereche venea de la El. Psihicul meu prelua sugestiile, asociindu-le cu emoțiile mele refulate și îngropate în memorie, înaintând în farsă și continuând să mă păcălească. Credința în existența unui ”suflet pereche predestinat” fusese, desigur, însămânțată în subconștient, dar nu reușeam de niciun fel s îmi amintesc cine este acest ursit predestinat, trecând de la o sugestie la alta și acceptându-le pe toate ca adevărate ca și cum tu, ursitule, ai fi putut fi oricine! Vreau să spun că nu îmi mai aminteam nimic de tine, de ființa ta, de rostul tău în existența mea și de semnificația ta. Cu alte cuvinte, deși am început să cred că am un suflet pereche, sugestie ce a pătruns în straturile scufundate ale subconștientului meu, încă nu sunt convinsă că acesta ai putea fi tu! Nu știu dacă subconștientul meu o făcea din răutate, din malevolență, din îndoială sau pur și simplu din lene, însă cert este că încerca să mă comute pe o traiectorie greșită pentru ca eu să sfârșesc prin a mă mulțumi cu oricine, conform cu zicala: ”primul venit, primul servit” . Acesta, dragul meu, este egoul! Însă sufletul, mai vigilent, mi-a rostit: ”E vorba de Marius. Cu el sunt predestinată să mă întâlnesc!” În acel moment un simțământ atotcuprinzător de fericire mi-a pătruns în suflet, reamintindu-mi toate evenimentele din ultimii ani, de tine și de întâlnirile noastre nocturne în as tral. Și m-am bucurat amintindu-mi că tu ești cel promis ca atunci când te bucuri că ți se împlinește visul tău de-o viață. Recăpătându-mi memoria și discernământul, am devenit conștientă de faptul că visam, ceea ce a rupt vraja hipnotică a visului mecanic. Imaginile și sunetele acestuia s-au șters, trezindu-mă într-un mare gol. Subconștientul meu nu mai făcea proiecții mentale în lumina astrală.

Numai bine căci la scurt timp după aceea ți-am perceput prezența în preajmă. Trebuie ca Ființa Divină să îmi fi dat o mână de ajutor, făcându-mă lucidă, pentru a nu rata ocazia unei noi întâlniri cu tine! Manifestându-te în aria mea de experimentare, mi-ai zis, vocea ta tremurând de emoție și de neliniște ca în fața unei vești proaste:
– Mama mi-a povestit cum că ne-a visat pe amândoi căzând!
— Așa și este, ți-am spus, înțelegând sensul tainic al cuvintelor tale. Vom cădea amândoi, dar ne putem ridica, am mai adăugat.

Din acel moment eu nu am mai fost eu, așa cum îmi aminteam de mine și nici nu m-am mai comportat ca în mod obișnuit. Nu mai eram în pielea propriei personalități cu numele de ”Cătălina” căreia îi este frică până și de umbra sa. Iar asta deoarece eu nu sunt ce par a fi, înăuntrul meu existând întregul Univers, în miniatură desigur, însă cu toată potența sa, cu toate resursele sale, cu toate minunile sale, cu toate deliciile sale. Vorbesc astfel întrucât aș face un mare deserviciu procesului cunoașterii de sine spunând că acțiunile și gesturile făcute după aceea au aparținut personalității mele cu care avem tendința de a confunda sufletul și universul interior! Nicidecum! Eu, Cătălina, nu aveam habar de nimic, dar Ființa Divină cu care eram conectată da!

Ne-am luat de mână și, în aceeași clipă, am început să ne scufundăm în pământ, în interiorul scoarței terestre, alunecând în jos spree nucleul pământului, unde focul sacru al Mamei Divine arde cel mai năpraznic. Străbătând o oarecare distanță alunecând în pantă, am văzut în scoarța terestră suflete de oameni prinse în propriul iad personal, complet inconștiente că se află prinse într-o iluzie hipnotică, adică în vis. După aceea am căzut amândoi, nemaiavând în jurul nostru niciun punct de reper sau de sprijin. Cădeam amândoi cu capul în jos și picioarele în sus cu o viteză fulgerătoare, scenă biblică simbolică ce semnifică picarea în ispită și căderea în prăpastie. Erai speriat și nici eu nu mă arătam mai vitează. Am parcurs de nenumărate ori această cădere în infern ca rezultat al păcatelor comise de mine și în niciun rând nu am reușit să ies din acest loc întunecos și înfiorător în care eurile din care se compune egoul personal se manifestă vizibil, audibil, tangibil și energetic. Iar noi cădeam și tot cădeam și căderea noastră nu părea a dori să se oprească decât în momentul impactului trupurilor noastre cu fundul ghenei! Cu mâna pe inimă jur că nicio cădere anterioară nu a fost la fel de intensă și de simbolică precum a fost aceasta! Era un semn clar că Puterile Cerului ne însoțeau acolo pentru a ne servi o învățătură!

Nu știu ce distanță parcurserserăm în jos când, deodată, am strigat la tine:
– Acum! Ridică-te! Uită-te la mine, fă ca mine și ridică-te!

Mă oprisem din cădere prin puterea voinței care acționa ca și contraforță magnetismului uluitor de acolo care ne atrăgea tot mai jos și mai jos, fără speranță de revenire pe o traiectorie în urcuș. Dar iată că ceva din mine reușise să se opună căderii în păcat și, din câteva mișcări circulare ale corpului, am reușit să mă proiectez cu capul în sus și cu picioarele în jos, rugându-te să faci ca mine. Ne-am rotit amândoi trupurile în sensul acelor de ceas, încrezându-ne unul în celălalt, dar dacă vrei să cunoști părerea mea sinceră despre semnificația acestor mișcări de gimnastică pe care le executam în pucioasa iadului, ele simbolizau actul intim dintre un bărbat și o femeie făcut din iubire unul față de celălalt ca o formă ritualică de rugăciune. Când sexul e sacru, te salvează și te scoate din infern. Când e pervers și păcătos, te conduce direct în fundul ghenei cu bilet la clasa I. Păcatele împotriva Spiritului Sfânt sunt singurele care nu se iartă și cu cât sunt mai grave, cu atât mai grabnic îți semnezi singur sentința de coborâre acolo unde nu ai vrea să fii. Dar eu aveam încredere în tine și tu tot atâta în mine cum ne mișcam trupurile în aer, folosindu-ne de ele ca de niște chei băgate în broască pentru a deschide uși și numai sufletele noastre știau ce uși putea deschide flacăra iubirii noastre, deși nu neg că, în fapt, Ființa ta Divină m-a lăsat pe mine să strălucesc în toiul acestor fenomene incredibile ca să îți dovedesc că îți sunt sprijin pe care să te bizui, nu povară de cărat în spinare și de care trebuie să te îngrijești. Așa că sufletul meu ți-a arătat prin fapte, nu prin cuvinte că tu trebuie să te lași și pe mâinile mele din când în când, spunându-ți: ”Încrede-te și în mine, odată pentru totdeauna, fiindcă te pot ajuta să ieși din orice situație infernală în care te afli! De aceea sunt aici!”

Cu puțin efort, procedura noastră de a ne învârti în spațiu ca niște chei a dat un rezultat nemaiîntâlnit până acum! Realmente, nu am mai văzut niciodată petrecându-se acest fenomen surprinzător și uluitor! Deasupra noastră, la o aruncătură de câteva brațe, s-a deschis un vortex imens de lumină strălucitoare, ca un fel de tunel din care intra și ieșea energie circulând în spirală.
– Spre acolo, am strigat la tine și, continuând să ne ținem de mână, ne-am îndreptat către gura vortexului care se deschidea ca o invitație ce ne era oferită o singură dată, ceea ce o făcea de nerefuzat.

Am înotat în energie, suportând cu greu curenții potrivnici ca și cum am fi fost pe fundul oceanului, dar tunelul ne-a aspirat cu repeziciune, înghițindu-ne și apoi scuipându-ne la celălalt capăt al său. Acolo am văzut lumină, la început difuză, vagă și spectrală, ca și cum energia acestui loc în care poposeam era rarefiată, descompusă și destrămată. Dar era lumină și în interiorul ei puteam distinge culori, forme și mișcare ca și cum un fel de existență se desfășura acolo, fără a avea idee, însă, de tenebrele care se căscau la subsolul caselor în care entitățile întâlnite după aceea pe drum păreau să locuiască. Vreau să spun că lumina de deasupra nu avea conștiință de sine, așa cum nici întunericul de jos nu avea. Lumina nu știa că este lumină, iar întunericul nu știa că este întuneric, iar cele două aspecte nu aveau cunoștință unul de celălalt. Numai noi doi aveam conștiință de sine, iar aceasta se datora căderii în păcat, când strămoșii noștri au gustat fructul interzis din Pomul Cunoașterii Binelui și Răului. În atâția ani de când cobor în infernul personal ca să îmi înfrunt egoul pentru a-l dizolva nu mi s-a întâmplat niciodată, dar absolut niciodată să și ies de acolo, cu toate rugămințile mele, țipetele mele și implorările mele. Și nu mi-am dat seama decât de curând că nu ieșeam deoarece nu vroiam să ies, deoarece doream să mă curăț și să mă purific, dar acum sufletul meu căuta să îți arate că nu ai de-a face cu un suflet pierdut, cu o nebună, cu o schizofrenică, cu o îngenuncheată, cu o învinsă, ci cu o luptătoare! Pe limba sufletului meu am cerut Tatălui să îți dovedesc că nu ies din acest infern personal nu pentru că nu pot, ci pentru că nu vreau, această minune de experiență demonstrând clar că sufletului meu nu îi este străină calea de ieșire de acolo. Și nu vreau fiindcă mi se pare inutil și inoportun să ies la lumină ca să mă plimb pe străzi sub aparenta înfățișare a păcii, a liniștii și a bunei-dispoziții, în timp ce în interiorul meu duc aceste lupte. Cu alte cuvinte, nu mai poftesc să mă prefac în exteriorul meu, când în interiorul meu e un calvar. Este minciuna pe care am trăit-o toată viața. Am început să cer Mamei Divine să cobor acolo în mod conștient și voluntar nu dintr-un masochism absurd, ci pentru că, realmente, sunt interesată, dar extrem de interesată de cunoașterea sinelui, nădăjduind mai ales să cunosc realul, dincolo de iluzia percepțiilor subiective ale celor cinci simțuri. Bănuiesc că e în firea unora să își dorească să își cunoască propria minte și propriul suflet prin experiență directă mai mult decât orice pe lume, chiar cu prețul sacrificării pasiunilor, distracțiilor, obiceiurilor și tradițiilor, iar portița deschisă către experiența onirică lucidă e ca un cadou oferit de Divinitate pe care numai un nesăbuit l-ar putea refuza, cu toate că atâta am afirmat că nimic nu vine gratis în viață. Cu adevărat îți mărturisesc că nu cunosc ce bine am făcut ca să merit o astfel de răsplată de la Tatăl și, cum știu că de la El a venit chemarea, îmi este frică să nu îl dezamăgesc, nefăcând ce mi-a cerut să fac și neurmând calea pe care mi-a arătat-o. De aceea, în plină lumină, m-am simțit nelalocul meu, ca și cum gândeam că nu aveam timp de pierdut stând și bătând apa-n piuă la un suc, la o prăjitură și la un grătar, însemnând că sufletului meu nu îi sunt străine conceptele de suferință, sacrificiu, ascetism, stoicism și muncă interioară pe care o găsesc prioritară. Aș fi vrut să cobor iarăși acolo pentru a înfrunta adevărata față a desfrâului, a lăcomiei, a mândriei, etc. Dar cum tu erai cu mine și, mai ales, cum îți vedeam chipul în lumină, nu am mai vrut să știu de altceva! În preajma ta sunt atât de uluită și, din acest motiv, am închis deschizătura vortex-ului ce ducea către infern pentru a ieși la o plimbare cu tine. Nu îți cer, în fond, să îmi acorzi onoarea unei întâlniri cumsecade, conform cu procedurile civilizate și cavalerești de socializare? Tu te-ai transformat în cea mai mare slăbiciune a mea și dacă aș fi fost o super-eroină într-o lume în care Superman, Batman și Justice League chiar ar exista, tot ce ar trebui răufăcătorii să facă pentru a mă doborî ar fi să mi te ia. Sunt și mai vulnerabilă știind că nici nu am apucat să pun buzelle pe ale tale că un răufăcător mi te-ar putea lua. Tu ești portița prin care mult rău, foarte mult rău mi-ar putea încleșta iarăși sufletul fiindcă prin tine sunt capabilă de gelozie, de invidie, de ură, de răzbunare, de mânie, de amor propriu, de șantaj, etc., iar toate aceste tenebre sunt simțăminte pe care le vreau cât mai departe de sufletul meu regăsit. Nu ți-am confesat că atât de crâncen m-am concentrat pe ideea de tine încât nu îmi mai pasă de planeta aflată în colaps? Și că din cauza ta îmi înfrunt demonii interiori pentru ca, stând aievea în fața ta, eu să fiu conștientă că ceeea ce simt pentru tine chiar e iubire și nu un simțământ prefabricat de către subconștient, atât de capabil să preia sugestii ca să le transforme în iluzia realității. Ce este subconștient e mecanic și iubirea, dintre toate sentimentele, e cea mai iluzorie, mai prefăcută și contrafăcută emoție în laboratoarele mecanice ale minții!

”Ce trebuie să se întâmple se va întâmpla!” fură cuvintele pe care Divinul mi le-a comunicat miercuri seara, dând o notă de fatalism împrejurărilor vieții. Să îmi bați la ușă ca să îmi mărturisești secrete ale trecutului este un astfel de eveniment inevitabil despre care Tatăl îmi vorbește de aproape 5 ani. Toate flash-urile îmi dovedesc că acest lucru se va petrece, că ne vom întâlni, că ne vom lua, că vom trăi împreună, că vom avea un copil. Și nu doar într-o scenă, ci în toate acestea ne văd chipurile brăzdate de fericire, ca și cum și fericirea și iubirea sunt lucruri tot atât de inevitabile! Atâta vreme cât le arată Dumnezeu, înseamnă că așa va fi. Aceasta e marea minciună pe care teoriile new age despre spirit o formulează despre Voia Tatălui: stai întins pe pat ca o balegă, nu fă nimic, doar inspiră și expiră, nu căuta nimic, nu mișca niciun deget fiindcă toate au să vină la tine fiindcă o vrea Tatăl. Nu, nu este adevărat că Tatăl ne garantează fericirea doar pentru că ne-o arată posibilă. O imagine cu un zâmbet acum nu înseamnă permanență, ci doar fericirea surprinsă în acel moment dezvăluit! Multe imagini de zâmbete printate pe chipuri de amici și de cunoscuți mi-au fost arătate, însă tot atâtea imagini surprinzând tristețe și supărare întipărite pe expresia acelorași chipuri mi-au fost relevate după aceea. Numai zâmbetul meu, ca și ccum fac reclamă la Blend-a-med, nu vrea să se șteargă de pe fața mea. Numai momentul întâlnirii cu tine e inevitabil, însă iubirea și fericirea surprinse în aceste flash-uri sunt inevitabile DOAR din cauza momentului prezent în care sunt de acord să îmi las la gară tot bagajul emoțional al trecutului. În caz contrar, agățându-mă de acest bagaj ca de o comoară neprețuită ce nu trebuie în veci pierdută, numind adesea acest bagaj ”amintiri de neuitat, atât bune, cât și rele”, în clipa acelui moment inevitabil ce se va petrece, când ne vom cunoaște, ți-aș servi o iubire sintetică, artificială fiindcă, desigur, de refuzat tu nu poți în veci să fii deoarece tu ești tu, cel care mi-a fost atât de drag atunci, dar acest drag n-ar fi putut șterge, singur, amărăciunea acumulată în bagajul meu emoțional din clipa lui atunci de acum 17 ani, când te-am văzut întâia oară, până în clipa lui acum când nu mai sunt o fetiță. Nu, amintirea dragului pentru tine nu este, în sine, decât o altă bluză sau pereche de pantaloni inclusă în bagajul meu emoțional și dragul acesta nu putea singur să îmi scoată lumina la suprafață. Tu singur n-ai putea șterge, cu iubirea ta, toată durerea mea, așa cum nici eu n-aș putea lua cu mâna suferința ta. Intervenția Divină e complicele, acel as din mânecă ce trebuie permanentizat fără nicio clipă de întârziere! De aceea, nici în visul meu scoaterea noastră din infern nu s-a datorat exclusiv nouă și inspirației de moment, ci Intervenției Divine. Evident, am compus aceste rânduri vorbind la persoana I, eu făcând și eu dregând în infern ca și cum știam foarte bine ce făceam, dar atâta timp cât eul din afirmația ”eu sunt” se confundă cu egoul, tot ce am scris până acum ar putea fi luat foarte lesne drept o lăudăroșenie. Puse în aceeași oală, cuvintele ”eu te iubesc”, atâta vreme cât trec prin filtrul egoului, nu prezintă nicio valoare pentru nimeni decât pentru aceia care se mulțumesc cu puțin, așa cum ar fi vrut să procedez propriul subconștient la începutul visului meu, împingându-mă către acceptarea unei noi situații mediocre, ca și cum ”primul venit, primul servit” simbolizează o oportunitate ce nu trebuie în veci ratată deoarece, conform cu acel unic procent de îndoială, următoarea întrebare se pune: ”Și dacă, totuși, nimeni altul nu va mai veni la ușa mea, ce mă fac? Voi rămâne singură?”. Pot da impresia că sunt perfecționistă sau exigentă în privința artei iubirii, dar nu te lăsa păcălit. Cuvintele mele nu sunt decât expresia suferinței prin care am trecut și la care nu vreau săă mai revin. Mai bine mor înainte decât să mă întorc în acea stare a lucrurilor.

În plină lumină astrală m-am văzut cu hainele sfâșiate și zdrențuite din cap până în picioare, ca și cum tocmai traversaserăm hățișul junglei. Te-ai apropiat de mine ca să mă acoperi și iarăși m-am emoționat toată văzându-te fiindcă pentru nici măcar o secundă nu ți s-a mai modificat fizionomia. Și cât mă face să sufăr, Doamne mare, că nu îți pot vedea chipul întotdeauna! Câte nu ne-am vorbit, câte nu ne-am zis și pe unde nu ne-am dus! Parcă eram doi îndrăgostiți ieșiți la plimbare în parc! Și așa eram, însă parcul nostru își avea stabilimentul într-o altă lume, această lume care există aievea, dar de care numai câțiva sunt conștienți, cu toate că acolo călătorim absolut toți, fără excepție, când închidem ochii ca să dormim! Cât de ridicol și de straniu era totul! Tocmai ieșiserăm din infern cu hainele mototolite și cu sufletele tulburate pentru ca, în lumină, să începem a chicoti și a ne fugări în zbor, la atâția metri deasupra solului, nu ca și cum am fi uitat de unde tocmai ce ieșiserăm, ci ca și cum, în acea clipă, nimic altceva nu mai conta decât bucuria momentului prezent, așa cum și teroarea infernului contase la fel de mult în trecut atunci când trecutul fusese prezent. Nu pot să explic cât de mult mă bucuram știindu-mă cu tine. Nu încape îndoială că, în acest loc, emoțiile noastre se văd întocmai cum sunt fiindcă tot ce este în interiorul nostru se proiectează în exterior, egourile noastre, defectele noastre și păcatele noastre în iadul personal, în timp ce virtuțile noastre se proiectează mai ușor în paradisul astralului superior. Nu îndrăznesc să generalizez prin afirmațiile mele întrucât, documentându-mă din mărturisirile altora, reiese că numai câțiva experimentează aproape exclusiv în aceste două extreme: iadul și paradisul. Bănuiala mea este că acest lucru ține de alegerea pe care sufletul o face pentru sine, vrând ori să se purifice pentru a se întoarce acasă la Divinitate, ori să își spioneze prietenii în dormitor, așa cum ai procedat și tu, dealtfel! Poate că, în fapt, nu vreau să văd fiindcă mi-e teamă că, odată reuniți, nu te-aș mai putea întâlni după aceea. Nu l-aș mai întâlni pe adevăratul tu, vreau să zic.

Ți-am zis pe nume ca și cum te-aș cunoaște de la facerea lumii, iar la final, când am simțit o oarecare pierdere în luciditatea mea și știind că din acest motiv aveam să fiu atrasă înapoi în corpul fizic, ceea ce nu mi-ar mai fi oferit luxul câtorva clipe în plus în preajma ta, ți-am spus căă te iubesc. Mai sincer și mai spontan ca acolo nu se poate și nu scriu acestea decât ca o transcriere a celor petrecute în acea noapte.

Cu aceste două cuvinte m-am trezit pe buze. Acolo au fost minune și pace cu care sufletul meu s-a alimentat, în timp ce aici s-au transformat în dor, melancolie și tristețe în mai puțin de o secundă. Și degeaba cu intervenția Divină și cu totul dacă tu nu ești acum aici și în fiecare zi până la sfârșitul veacurilor ca să îți găsești refugiu în brațele mele! Au chiar tu nu îți dai seama că în brațele mele tu te apropii tot mai mult de adevărata ta casă, în comuniunea cu sufletul tău divin? Și dacă acolo ți-ai putut încredința sufletul în mâinile mele, aici de ce nu ai încredere în mine că te pot ajuta? Aici nu suntem ce trebuie să fim și nu facem ce trebuie să facem.

apr. 032020
 

<>

Vineri, 3 Aprilie 2020

Ursitule,

Mi-e frică de Vulcănița! Oricât de ridicol ar părea ce spun și ce simt, pur și simplu îmi este frică de Vulcănița! Vulcăănița este o fostă colegă de școală generală al cărei fel de a fi a avut un impact considerabil asupra proceselor mele de gândire și de filtrare a sensului vieții prin cei 5 centri ai mașinăriei umane: intelectual, motor, emoțional, instinctiv și sexual! Nu mi-am dat seama de-a lungul vieții că de la această fată au plecat multe din nefericirile mele, cu toate că simt în sinea mea că există o rădăcină chiar mai veche de atât, în persoana unei alte fete, Elena, bună prietenă cu mine în anii preadolescenței. Dar jocurile acesteia erau mai puțin vădit intenționate, în timp ce ale Vulcăniței erau evident meschine, perverse, malevolente și deliberate, în pofida faptului că era atunci numai o copiliță de 15 ani. Vulcănița îți este vecină, locuind vis-a-vis de blocul tău, dar pe cealaltă parte a străzii. E inevitabil să nu o fi întâlnit măcar o dată, să nu o fi văzut în trecere măcar o dată.

Dacă te-aș fi cunoscut în acea vreme îndeaproape, Vulcănița nu s-ar fi dat în lături să își pună ghearele pe tine și s-ar fi folosit în joaca ei malevolentă de trucuri bine meșteșugite, expunându-și fundul, picioarele și pieptul sau alte părți anatomice la vederea ta, întocmai cum a făcut cu atâția dintre noi în școala generală. Nu îmi dau seama de unde poate veni atâta răutate dintr-o fetișcană de 15 ani, de nici 1,60m și cântărind 45 de kg cu tot cu îmbrăcăminte! Dar am asistat zi de zi, până am terminat clasa a 8-a, la trucurile sale murdare de a ispiti și seduce colegii de clasă cu vădită nonșalanță și cu niciun pic de mustrare de conștiință dacă cel pe care îl seducea avea deja o prietenă.

La noi în clasă a fost ca în oricare clasă în care există un număr egal de fete și de băieți. Îți poți lesne imagina că orice pauză între ore era o alergătură continuă, băieții fugărind fetele peste tot ca să le prindă, evident pentru a le pipăi. Unora le plăcea trebușoara asta mai puțin decât altora, iar altele se lăsau fugărite înadins. Iar Vulcănița era cea mai obraznică dintre toate, lăsând să îi scape intenționat un pix sau un caiet din mână pentru a ridica după aceea buclucașul obiect de pe jos în cea mai senzuală și provocatoare poziție posibilă, creând astfel oportunitatea de a fi plesnită peste fund de un norocos al momentului. Când nouă, celorlalte, ne picau caietele pe jos, ne ghemuiam complet, îngenunchind tocmai ca să evităm o pipăială inoportună a posteriorului nostru în timp ce ridicam caietul, dar nu și ea! Ea nu se pricepea la genoflexiuni, ci la șpagat! Nici nu vreau să mai descriu ce făcea că mi-e silă când îmi amintesc!

În fine, ea a fost motivul real pentru care m-am despărțit de primul prieten din clasa a 8-a, coleg de clasă, pentru care nu eram suficientă atâta vreme cât mâinile lui stăteau lipite de fundul ei orișicând își arunca ea caietele și pixurile pe jos. Se ridica după aceea indignată, încruntând fruntea, și plesnind pe îndrăzneț peste obraji, strigând la el: ”Nesimțitule! Porcule! Măgarule! Ține-ți mâinile acasă! Ce? N-ai prietenă?” Iar dobitocul de băiat căruia îi ziceam prieten avea una, într-adevăr. Pe mine mă avea și nu puteam înțelege nici de ce eu nu eram suficientă pentru el, nici de ce ea se amesteca în povestea noastră în mod intenționat ca să strice ce aveam. N-o făcea fiindcă ar fi fost îndrăgostită de prietenul meu. Se comporta astfel cu toți colegii din clasă, deci nu putea fi amorezată chiar de toți! Să fi fost pentru că vroia să fie în centrul atenției, suferind de prea mult amor propriu? Nu știu să explic cu mai multă pricepere ce anume era în mintea sa! M-am despărțit de el printr-un bilețel pe care am scris: ”Nu vreau să mai fiu cu tine. Vreau să ne despărțim.” Și cred că am menționat ceva și în legătură cu ea, cum că el oricum nu o să îmi ducăă prea mult dorul având fundul ei la îndemână să îl consoleze. După ce s-a terminat ora, am plecat acasă, chiulind de la restul orelor fiindcă nu eramm dispusă să asist iarăși la spectacolul de tăvăleală dintre fete și băieți. Vestea se răspândise deja în toată clasa. Când am coborât pe scări, am găsit-o pe Vulcănița plângând cu lacrimi de crocodil, complet indignată și contrariată, în brațele prietenei sale cele mai bune căreia îi spunea: ”Cătălina s-a despărțit de Dorin din cauza mea! Dar ce vrei să fac, fată, să pun acum o pungă pe cap?” ”Nu, dragă,” aș fi vrut să îi zic atunci, ”nu pe cap trebuie să îți pui punga pentru că nu pe față te mâângâie băieții, ci pe fund. Pe fund pune-ți punga, te rugăm toate, și lasă-ne dracului în pace fiindcă ai stricat deja nu-știu-câte prietenii și ne-am săturat până în gât de tine!” Dar nu i-am zis nimic, trecând mai departe și ducându-mă acasă. El a venit la ușa mea după ore ca să își ceară scuze, vrând să ne împăcăm. I-am dat o șansă și, pentru o vreme, el s-a potolit, abținându-se din a mai cădea în plasa acestei fete care nu a poftit să se cumințească, dar după un timp s-a lăsat din nou pradă instinctului, plasându-și mâinile pe fundul ei cu fiecare ocazie ivită. M-am despărțit definitiv de el după aceea. El și-a încercat norocul cu altă colegă mai apoi, dar Vulcănița a stricat și rânduiala asta. Dacă vri să știi, tot ea a fost motivul real pentru care nu m-am dus la Murgoci la liceu, la științe sociale. Nu am putut îndura gândul de a o avea colegă pentru încă 4 ani!

Nu îmi dau seama dacă ce descriu în aceste rânduri se numește gelozie, deși eu asociez simțământul acesta apăsător cu scârba și repulsia atât față de tagma bărbătească, cât și față de cea femeiască. E o durere despre care am mai vorbit și nu cred că este gelozie, ci efectiv dezgust, mai puțin față de bărbați care oricum habar nu au să aprecieze ce au deja, cât mai ales față de comportamentul fetelor vis-a-vis de băiatul iubit în secret care e deja într-o relație. Dar mai mult decât orice, simt repulsie și oroare față de comportamentul acelor fete care nici măcar nu iubesc în secret pe vreun careva pe care îl vizează pentru a-l seduce din pură plăcere și din răutate, crezând că le este permis să aibă pe oricine poftesc ele, bărbat singur, implicat într-o relație sau chiar însurat! Mi-e scârbă de hârjoneala lor, de lacrimile lor, de gesturile lor aparent timide și inofensive, de ”știu că ești într-o relație, dar nu pot să nu trec prin fața ta, poate-poate mă remarci”. Pe primele le înțeleg că doar am fost și eu de atâtea ori în pielea lor, iubind în secret pe vreun cutărică aflat deja într-o prietenie. De fapt, mi s-a întâmplat de atâtea ori acest scenariu încât am pierdut șirul dezamăgirilor mele în amor. Și am urmărit și eu cu ochi invidioși, răutăcioși și înciudați pe ea, pe cealaltă fată, aleasa lui, și am nutrit planuri cumplite de răzbunare împotriva rivalelor mele pentru a reveni după aceea cu coada între picioare la poziția inițială de neputincioasă, de netrebnică doar pentru că am îndrăznit să ticluiesc astfel de planuri pline de amărăciune care îmi făceau mie rău. Nici în ziua de azi nu m-am putut ierta pentru că am abordat-o pe fosta ta prietenă în 2016 întrucât tu refuzai să îmi răspunzi la salut și mi-e rușine și scârbă de mine însămi fiindcă i-am scris ei în schimb, transformându-mă în creaturile acestea dezgustătoare pe care le detest atâta!

Vulcănița nu a fost singurul personaj de acest soi din viața mea, a doua fată provocând atâta suferință și durere și deznădejde în mine încât mi-a recablat complet modul de gândire. Pe ea am cunoscut-o în timpul prieteniei mele cu dansatorul de care s-a îndrăgostit la prima vedere, dar pe care nu a încercat să îl seducă fățiș. Totuși, nu pierdea nicio ocazie de a-și afișa chipul posomorât și ochii plini de lacrimi suferinde de dor după el pe unde umbla el, de obicei cu mine. Din cauza ei, din jenă față de ea, ca să nu o rănească, el a fost mai puțin tandru și iubitor cu mine, pedepsindu-mă pe mine pentru slăbiciunea celeilalte fete și a lui. Și al ei a ajuns la numai câteva luni după ce el se apropiase de mine. De această slăbiciune a mea, a ta și a unei alteia sau altuia îmi este atât de frică, deci de clasicul triunghi amoros! Din cauza lor am început să mă feresc să mă mai împrietenesc cu băieți drăguți din punct de vedere al aspectului fizic deoarece eram convinsă că era inevitabil ca în urma unui astfel de băiat să nu umble o hoardă de admiratoare cu care nu aveam putere și voință să lupt. Din acest motiv m-am orientat către prietenia cu un băiat mediocru ca aspect fizic, gândind că nu voi avea probleme. Și nu am avut și geloasă nu am fost, cu toate că îmi amintesc și acum de un episod ce merită povestit pentru a sublinia cât suntem de perfide noi, fetele. În timpul facultății, ursul grizzly venea ocazional cu mine la cursuri. Ori de câte ori mă însoțea, lângă noi se așeza o domniță îndurerată de la o grupă paralelă. În fapt, pe scaunul de lângă el se așeza mereu, în timp ce lângă mine nu s-a așezat niciodată când veneam singură la cursuri. Puteau fi 5 scaune libere de jur împrejurul nostru, ea însă se așeza mereu pe cel de lângă el. Cum era de așteptat, mie mi s-a părut dubios comportamentul ei, așa că am încercat să o observ mai îndeaproape. Când simpatizezi pe cineva în secret pur și simplu se vede pe chipul tău, în ochii tăi și în gesturile tale și nu era nicio urmă de îndoială pentru mine că acea fată îl plăcea pe urs, dar el nu vedea nimic. De ce știu că nu sufăr de gelozie? Fiindcă eu am fost aceea care ia spus ursului despre admiratoarea sa secretă, sugerându-i să fie atent la gesturile ei atât de evidente. După un timp s-a dumirit și el că observațiile mele erau întemeiate și l-am lăsat să se bucure de cucerirea lui. Mă gândesc că, poate în cazul lui specific, intenția mea subconștientă fusese tocmai să îl împing către o altă fată ca să îmi redea libertatea pe care o imploram în genunchi de la el, ceea ce mă face să cred că procesele mele mentale au atras această întâmplare, putând trage lezne concluzia că, totuși, despre gelozie vorbesc.

Înc-o dată, mi-e scârbă de ambiția și tenacitatea tăcută ale acestor luptătoare care trebuie, trebuie să îl aibă pe cutare băiat cu orice preț! Mi-e scâârbă de scorpiile și de harpiile care se ascund înăuntrul acestor personalități cu chip de mielușei. Cu mare părere de rău mă văd nevoită să admit faptul scabros că, fiind doar un pic mai conștientă de modul cum funcționează Universul și legile sale, și eu sunt capabilă de un astfel de comportament. Se cunoaște faptul că Universul exterior este o reflexie a celui interior, individual. Ce este înăuntrul meu se vede în exteriorul meu, în situațiile de viață prin care trec și în oamenii pe care îi întâlnesc. Nu mă mai mint singură, spunându-mi că eu nu aș fi niciodată capabilă de un astfel de comportament. Chiar dacă la prima vedere acest soi de ego păcătos nu se manifestă, nu înseamnă că nu stă pitit undeva în straturile scufundate ale subconștientului, reflectându-se în Universul din afara mea fără să fiu conștientă că el există în psihicul meu. Din această cauză sunt teribil de nedumerită cum de au ajuns câte unii să lanseze aceste teorii cum că Dumnezeu se găsește în subconștient și în inconștient, adică în același punct de origine ca și demonii interiori, când subconștientul și inconștientul nu sunt decât mâzga otrăvită care s-a înfășurat în jurul conștiinței, blocând-o! Prin urmare, dacă legea cauzei și a efectului a permis ca eu să trec printr-o mare suferință emoțională precum este aceasta provocată de fetele ca Vulcănița a fost pentru că și eu am făcut ceva identic unei alte persoane în altă viață, generând tot atâta suferință și durere în altcineva ca suferința simțită de mine în această viață. Nu îmi amintesc acest episod din seria existențelor mele anterioare, însă o suită de vise extrem de vivide mi-au revelat că acest eu există în psihicul meu, acest eu care permite unei fete să gândească faptul că poate avea pe oricine vra ea, fie doar din joacă, din simplă atracție sau gust pentru aventură, fie dintr-un moft, dintr-un pariu, etc., dovedindu-mi-se într-un mod foarte limpede că și eu m-am priceput mult prea bine la arta seducției de la o vârstă mult prea mică! Vorbesc acum despre același eu psihologic pe care molestul din copilărie l-a mai estompat, altfel acest eu demonic m-ar fi transformat în ceea ce se înțelege prin ”meneater”. Acest eu psihologic primește această lecție prin suferință, simțind pe propria piele același tip de durere provocată altcuiva ca să știe cum este, trebuind să învețe prețioasa lecție de a nu mai comite aceleași greșeli și păcate. De ce crezi, Marius, că deși sunt oarbă și deși știu că voi vedea la prima noastră întâlnire și deși știu că tu îmi ești sufletul pereche eu nu îți pot încălca liberul arbitru, forțându-te să vii la mine, chiar dacă risc să nu mai văd niciodată fiindcă tu chiar ai putea să nu vii? De ce n-ai mai veni este o întrebare cu un infinit de răspunsuri, dacă tot am discutat în scrisoara anterioară despre infinit, despre egoism și despre altruism. E aproape neverosimil de dureros pentru acest eu egoist din mine care te vrea cu orice preț să fie în strania situație de a te elibera în favoarea Mirelei sau Frusinicăi sau Luizei sau Salomeei înainte de a te avea! Așa de dureroase sunt lecțiile ce trebuie învățate.

În fine, cum să ți-o spun mai limpede decât în felul următor? Am avut un vis în urmă cu aproximativ o lună care mi-a evidențiat cum nu se putea mai clar că îmi este și acum frică și îi port ciudă Vulcăniței pentru deviația ei de comportamment din adolescență, deviație pe care o port la rândul meu în natura mea, următoarele scene nefiind decât expresia propriei răutăți. În acest vis în timpul căruia nu am fost lucidă decât la finalul lui mergeam pe strada Dorobanților, îndreptându-mă spre Catedrală, deci mai precis spre blocul tău. Aveam un fel de a fi degajat și încrezător. Trebuia să te întâlnesc, iar întâlnirea noastră nu mai era în conștiința mea un produs al hazardului. Prin urmare, știam că merg la sigur. Însă p drum m-am intersectat cu Vulcănița, apărută de nicăieri. Și dacă nu a început să mă sâcâie și să mă hărțuiască de nu îmi mai aminteam defel de buna-credință din sufletul meu când o pornisem la drum! Dar caracterul său vampiric nu mă hărțuia doar pe mine, ci și pe tine deopotrivă de ajunseserăm să nu ne mai suportăm unul pe celălalt, vrând să ne luăm lumea în cap, deși nici măcar nu ne întâlniserăm încă. Nici nu vreau să detaliez ce vorbe și gesturi s-au aruncat de la o parte la alta! E prea dezgustător să observi accesele de mânie și de furie în tine, chiar adormit fiind! Iar Universul întreg îmi este martor că nefericita de mine se pricepe teribil de bine la răzbunări verbale!

În fine, eram atât de scârbită de comportamentul ei intolerabil de agresiv și de intrusiv încât am decis ssă las întâlnirea cu tine pe altă dată. Revederea ei răscolise toate acele chestiuni atât de dureroase din adolescență care m-au făcut să generalizez comportamentul fostei colege de clasă, atribuindu-l fiecărei domnițe cu gene înlăcrimate și îndurerate de dor și jale după un careva care nu îi aparține, dar pe care trebuie să îl aibă cu orice preț, cu toate că ea știe că face toate astea din pură plăcere, din răutate, din egoism și nu din iubire sinceră pentru respectivul. Noi, fetele, suntem incredibil de meschine și de perfide în dragoste și în război!

În sfârșit, ajunsă în dreptul blocului tău, am decis să fac la stânga, spre Călărași, trăgând cu ochiul la balconul tău din obișnuință. Dar ce văd eu la balconul tău, aatârnând pe frânghie? O pereche de izmene bărbătești de-abia spălate pe care se evidenția, în partea frontală, ceea ce mi-e rușine să numesc și pe care îl voi traduce prin formularea englezească ”husbandly bulge”! Mi-e groaznic de jenă să descriu ce înseamnă acest simbol! Suficient este că, văzând așa ceva, mi-a fost evidențiată cea de-a doua frică ce mă paralizează locului la gândul că noi chiar ne vom întâlni și în persoană într-o bună zi! Cu Vulcănița în urmă, bântuindu-mi subconștientul, și cu imaginea nădragilor tăi m-am panicat până în măduva osoasă, acum decisă în întregime să te evit, zicându-mi: ”Nu pot, frate, să mă întâlnesc cu acest om! Nu pot și pace bună! Mi-e frică de el și de tot!” Aproape că o luasem la sănătoasa spre Călărași când am simțit ceva supranatural în ființa mea, ceva ce am mai simțit și în alte rânduri când sufletul tău s-a manifestat în visele mele.

În primul rând m-am conectat cu propriul suflet care, urlând de disperare din interiorul meu, a spus pe limba sa: ”Ba nu! Nu pot să nu mă duc la el ca să îl ajut, fie ce-o fi! Are nevoie de mine! Nu pot să îl abandonez!” Și am vrut să fac cale întoarsă, să trec strada și să urc la tine ca să îți dau binețe fiindcă îmi simțeam făptura întreagă sub influența unei puteri și a unei voințe de nedescris, atât eram de hotărâtă în sufletul meu să îndur orice, orice umilire, chiar de-ar fi fost necesar să trecc munți și să străbat mări, continente și oceane ca să ajung la tine, sacrificând orice mi s-ar fi cerut și plătind orice preț, toate acestea le-am pătruns în taină în strigătul năpraznic pe care sufletul meu l-a scos când am cotit la stânga, îndreptându-mă spre Călărași! Nici nu știam despre mine că aș putea fi capabilă de o astfel de voință pentru a lupta pentru cineva încât m-am tulburat cu totul, devenind lucidă în acest fel.

În al doilea rând, fenomenul sufletesc simțit atunci a mai luat o întorsătură foarte insolită! Ce vreau să spun este că nu a mai fost necesar să mă deplasez către blocul tău, așa cum intenționam după ce mă răzgândisem pe cale, fiindcă o undă magnetică a fost emisă din interiorul locuinței tale în direcția mea, pătrunzând prin canale secrete în straturile profunde ale sufletuluie meu în care a răsunat ca o chemare și care m-a atras spre blocul tău fără să am drept de alegere. Dar e mult spus că am fost atrasă către tine căci acea undă magnetică ce mă izbise direct în coșul pieptului în care am simțit trezindu-se un dor nemărginit de reîntregire cu sufletul pereche m-a trântit la pământ, târându-mă pe trotuar, apoi pe trecerea de pietoni, apoi scurtând drumul evitând urcarea celor 4 etaje și ridicându-mă direct în înaltul cerului, în dreptul ferestrelor tale, ca și cum două mâini ale unei ființe gigantice mă luaseră pe sus ca pe o frunzuliță! Însă nu era niciun gigant, ci sufletul tău care se manifesta în visul meu. Sufletul tăău lansase acea chemare telepatică, iar magnetismul acela de la sufletul tău venea, fiind aceeași amprentă energetică pe care o percep de la 13 septembrie 2015 încoace venind dinspre tine spre mine, atrăgându-mă prin forța atracției spre tine dincolo de orice blocaj emoțional mai am, dincolo de orice Vulcăniță pusă pe furtișag sentimental, dincolo de orice distanță și de orice dimensiune care ne desparte. Plutind în aer, deasupra Dorobanților, vegheați îndeaproape de ochii Catedralei, simbol oniric al Ființei Divine, sufletele noastre s-au îmbrățișat și s-au mângâiat continuu, vorbindu-și și încurajându-se unul pe celălalt, până ce singurul zid care, totuși, ne ține separați s-a pus între noi: m-am trezit în corpul fizic.

Un Univers întreg să se punăă între noi ca zid despărțitor și tot ne vom atrage. De unde am ajuns la această concluzie e un subiect despre care nu vreau să discut în scrisoarea de față, dar, vezi tu, ursitule, mie Dumnezeu nu mi-a spus săă mă îndrăgostesc de tine de la 0, ci să îmi amintesc de unde te cunosc ca să îmi amintesc și ce simt deja pentru tine. În interiorul acestei trăiri supranaturale am avut o frântură de amintire, a nu-știu-câta la număr, în timpul căreia sufletul meu te-a recunoscut în persoana cuiva foarte, foarte drag.

Mă tulbură și mă copleșește și acum până peste poate să descopăr că nu sunt singură pe lume. Că niciodată nu am fost!!!

mart. 102020
 

<>

Marți, 10 Martie 2020

Ursitule,

Ca să nu lungesc prea mult vorba povestind când și unde l-am întâlnit pe John the Wolf întâia dată într-una din existențele mele anterioare de care îmi amintesc, voi trece la evenimente mai recente care țin de această viață. Anul acesta nou nu a început prea bine pentru mine și familia mea. Probabil că am căzut dintr-odată sub incidența legii pendulului care postulează, printre altele, că după o perioadă bună vine una grea. Greul a început în clipa în care tata și-a revendicat dreptul de moștenire de la bunica, mama lui. Situația cu rudele din partea tatălui este una extrem de complicată, neverosimilă și stranie și greu de explicat. Pe scurt, în copilărie el a fost dat spre adopție unor oameni bătrâni din satul său natal, însă aceiași oameni o adoptaseră și pe mama lui cu ani în urmă. Ne este tuturor neclar de ce anume bunica l-a înlăturat pe tata din familia sa, dându-l părinților ei adoptivi ca să îl crească. Încâlceala legăturilor de familie este atât de complicată, încât aș prefera să nu dezvălui chiar toate secretele de familie. În fine, practic, tata și bunica apar ca frați în acte, amândoi având drepturi de moștenire asupra bunurilor lăsate de cei bătrâni la moartea lor survenită acum foarte mulți ani. La momentul respectiv, bunica l-a obligat pe tata să renunțe la orice drept de moștenire asupra casei lăsate de părinții lor adoptivi, dar un act de proprietate asupra unor terenuri a rămas neatins. Eu cred cu toată convingerea în karma, chiar dacă acest lucru înseamnă să îmi sacrific familia, acuzându-mi părinții de fărădelegi. Firește, mama s-a simțit întreaga viață nedreptățită, iar încercările mele din ultimii ani de a o ajuta să înțeleagă cu adevărat cauzele naturale pentru care viața aceasta a fost aproximativ o catastrofă, implorând-o să încerce să își asume răspunderea pentru faptele comise în alte vieți au fost un eșec. Continuă să creadă că am fost și suntem în continuare nedreptățiți, nevăzând că, gândind așa, vina o dă pe Dumnezeu în realitate care nu își pleacă urechea la cererile unor oameni muncitori și de ispravă, așa cum cred ai mei că sunt. Harnici și muncitori sunt ei, nimeni nu zice că n-ar fi, dar acest lucru nu înseamnă că sunt niște sfinți care nu au greșit niciodată. Căci, în fond, până și sfinții greșesc și cad din grația divină. Cum prezenta viață este un lung cumul de evenimente sordide și nefericite nu înseamnă decât că plătim reversul acțiunilor noastre nefaste. Nu cred, totuși, în fatalism, deși paradigma determinismului are un oarecare fundament întrucât unele legi ale Universului predetermină viața să se repete ciclic, forțându-ne și pe noi să repetăm acțiuni făcute deja și greșeli ale trecutului, imprimate acum în matrițe cosmice. Totul este să devii conștient de faptul că vina și răspunderea le porți singur pentru toate câte ți se întâmplă în viață.

Le-am spus părinților mei să nu revendice dreptul la acea moștenire fiindcă nu va fi dată din iubire, cu dragă inimă maternă, însă ranchiuna purtată de mama față de rudele tatălui meu a răbufnit ca un vulcan cataclismic. Toate resentimentele au ieșit la lumină, dovedind încă o dată că mama se minte singură atunci când proclamă că a iertat-o pe bunica. Evident, nu a făcut-o. Treaba aceasta cu iertarea nu este ceva așa, ca o floare la ureche. Uită-te la mine, făcând eforturi supraomenești să o iert pe fosta colegă de bancă pentru ofensa pe care simt că mi-a adus-o, judecându-mă pentru faptul că te caut! Dar nimeni nu m-a ascultat. Demersurile pentru a intra în posesia moștenirii au fost lansate în septembrie anul trecut, iar pe la mijlocul lui ianuarie s-au isprăvit. Părinții mei plănuiau să folosească banii, 38500 de lei, ca să înceapă construcția unei case moderne pe singurul teren de aproximativ 2500 de mp pe care îl avem în proprietate în satul Scorțaru Vechi. Printr-un concurs de împrejurări nefaste și oribile, toți acei bani s-au risipit în bătaia vântului. Nici nu primise tata suma finală în ianuarie, că o persoană căreia îi datoram o sumă considerabilă de bani pentru panourile solare de la fermă și-a cerut banii înapoi. Chiar în aceeași zi, zău așa? Universul nici nu ne-a mai lăsat răgaz să visăm la noua casă că și-a luat partea cu vârf și îndesat! Dar părinții mei tot nu mă cred când le spun că greșite sunt căile noastre, nu ale lui Dumnezeu! De fapt, cu mama se mai poate discuta un pic, atâta doar că refuză categoric să mai audă de karma și de pedeapsă, dar tata este atât de absorbit în teoriile sale, încât nu există chip să îl ajuți să își deschidă inima și mintea către propriul suflet și Divin, chestiuni pe care el le plasează la Biserică, neavând legătură cu viața practică a fiecărei zile.

Măcar de-ar fi fost acesta singurul necaz care ne-a lovit în ultima vreme. La câteva săptămâni după aceea, pe 27 ianuarie, am fost jefuiți. Toată agoniseala părinților mei a fost furată de la ferma din cazasu. Nu erau multe bunuri, dar însumate tot valorau vreo 30000 de lei. Au luat freza pentru arat, pompele pentru udat, tocătorul de iarbă, bateriile și generatorul electric fără de care panourile solare pentru care continuăăm să datorăm un sfert de miliard au devenit inutile și inutilizabile, arpagicul, îngrășămintele, etc. Când ne-a anunțat tata, am crezut în sincera mea naivitate că indivizii care ne-au călcat la fermîă au furat inclusiv sacul de mâncare lăsat la fermă pentru cele 3 pisici aciuate pe acolo. Lovitura aceasta ar fi trimis-o pe mama în pragul nebuniei și al agoniei dacă, repet, nu s-ar fi prins deloc în conștiința ei sămânța nădejdii în Dumnezeu! Dar la tata lucrurile nu funcționează chiar așa! Iată-ne, deci, pe 27 ianuarie, jefuiți, despuiați de toate bunurile și utilajele necesare, indispensabile în meseria de agricultor și cu moștenirea tatălui meu înjumătățită deja.

Dar loviturile nu s-au oprit aici. Cu numai 2 zile înainte de jaf, bunicii din partea mamei i s-a făcut foarte rău, trebuind să fie dusă la spital și internată. A ieșit pe 29 ianuarie, stabilindu-se la noi ca să se mai pună pe picioare. Tot răul înspre bine, într-un fel, decât să o fi lăsat în satul ei cu toată isteria aceasta iscată de Coronavirus! Însă să ne îngrămădim 5 persoane, plus 2 căței într-un apartament de 2 camere e o trebușoară care ajunge să te consume cu totul, mai ales când casa bunicii are 6 camere, iar a părinților mei are 4, însă ambele case sunt din-acelea bătrânești, deci neamenajate, neutilate, ne-nimic! Fără W.C., fără cadă, fără sistem de scurgere, fără mașină de spălat în secolul acesta o casă nu mai valorează nimic! Nu mai există pic de intimitate în această casă și nu mai pot face nicio mișcare fără să nu fiu nevoită să dau în permanență explicații, că tot am spus mai sus că am suferit crâncen în ultimii ani fiindcă oamenii m-au forțat să dau explicații și justificări pentru că te caut!

Mă simțeam, deci, lovită de soartă, cum se spune, trăind în mijlocul tuturor acestor evenimente, fără a putea face ceva ca să ajut! Cui era să îmi vărs oful dacă nu lui John the Wolf, când tu, cel promis și garantat că îmi ești suflet pereche, trăiești într-un viitor îndepărtat, iar nu în clipa prezentă, chiar acum, în viața mea? I-am povestit lui despre toate nenorocirile acestea și, ca să ne ajute, ne-a trimis o sumă considerabilă de bani ca să putem acoperi din pagubele jafului. Hoții nu au fost prinși. Niciodată nu este nimeni prins, nefiind singurii fermieri călcați de hoți. Toți au pățit-o, iar poliția se face complice cu hoții fiindcă, deși identitatea lor nu le este străină polițiștilor, le trec cu vederea fărădelegile, justificând lipsa de dovezi împotriva lor! Cu banii de la John the Wolf părinții mei au putut cumpăra unele utilaje trebuincioase, așa că activitatea la grădină a fost reluată. Ca fapt divers, un posibil ”arest” la domiciliu datorat situației legate de pandemia cu Coronavirus ne-ar trimite direct la faliment, așa că sper că înțelegi de ce am spus la începutul scrisorii mele că soarta noastră atârnă de un fir de ață! Mai are rost să adaug celelalte detalii legate de posibila noastră mutare într-un apartament mai mare după ce s-o sfârși cu tumultul epidemiei? Părinții mei nu sunt absurzi! Într-adevăr, e extrem de dificil să conviețuim 5 persoane într-un spațiu atât de mic! Să însemne acest lucru că îmi pot lua ”adio” de la întâlnirea noastră de la balconul meu? Sau că se va petrece minunea în curând, în sfârșit?

Totuși, acest sprijin al lui John the Wolf nu a fost singurul act caritabil făcut de el față de mine, cel puțin. În fapt, de când ne-am întâlnit în persoană prima dată, la finele lunii aprilie a anului trecut, mi-a trimis în fiecare lună un cadou monetar, ajungând să mă răsfețe, într-un fel, fiindcă în plus m-a copleșit și cu ciocolată, bomboane, fursecuri, gadget-uri de genul ceasului pomenit la începutul scrisorii mele, etc., etc. Nu voi înșira toate deliciile pe care mi le trimite din Germania, unde locuiește acum și unde se recuperează după atacul său cerebral, cu toate că este din Blaj de fapt!

Nu am vrut să primesc bani de la el. Ca fost performer de videochat, orice cadou monetar oferit de un bărbat înseamnă pentru mine un mod de a fi cumpărată. Iar eu nu îi cerusem bani, ci alte lucruri, precum să mă ajute să accesez programul de afiliere al site-ului Amazon cu scopul de a monetiza blogul de arte manuale, plasând reclame personalizate din domeniul acestor arte pe site-ul personal ca să mă capăt cu sentimentul că îmi câștig traiul în mod cinstit sau să îmi citească toate cuvintele din Dicționar în fișiere audio separate pentru fiecare cuvânt și alte cărți pentru a-mi familiariza nervii auditivi cu toate cuvintele. Deficiența mea de auz nu constă în faptul că nu înțeleg semnificația cuvintelor, nu din acest motiv îl rugasem să îmi citească întregul dicționar, ci în faptul că nu mai recunosc cuvintele din punct de vedere fonetic. A promis că o va face, ceea ce l-ar fi ajutat și pe el, fiindu-i afectată abilitatea de a vorbi, dar după un timp a abandonat efortul. Am refuzat să primesc bani din principiu la început, însă sufletul meu mi-a vorbit de multe ori, sfătuindu-mă să accept, spunându-mi: ”primește-i pe aceștia fiindcă sunt o compensație pentru ce ți s-a întâmplat pe insulă”. Pe o insulă l-am cunoscut întâia dată într-o altă viață și în această viață amândoi ne-am ccomportat unul față de celălalt în așa fel încât am lăsat în Univers o dâră de datorie reciprocă. Nu este vorba despre o datorie karmică, ci despre o datorie ce trebuie îndeplinită din politețe, din simț frățesc, ca să îi zic așa. Dar el nu își amintește acum nimic din toate aceste lucruri. Cum însă mie mi s-a trezit esența divină (buddatha) din interior, văd cauzele și efectele cu mai multă repeziciune. Deci simt că am față de el o datorie, că trebuie să îl ajut cu ceva, să îi arăt ceva legat de el însuși, de inima lui și de Tatăl din inima lui care îl va ajuta să se vindece. Și cu banii pe care mi i-a dat, simțul datoriei s-a accentuat cu mult mai mult! I-am propus, prin urmare, să vin în vizită la Blaj în timpul concediului său de o lună din aprilie ca să îi mulțumesc în persoană pentru tot binele pe care îl face pentru mine, ca să îl împing de la spate ca să se mobilizeze, să se ridice din pat ca să danseze, să facă Yoga sau tai chi. Sufletul meu i-a arătat o sumedenie de exerciții pe care le-ar putea face cu nespus de multă ușurință, dar tot ce i-a arătat și spus sufletul meu el refuză să pună în practică. De ce? Nu știu nici eu. Ție ți-am scris o carte în 5 volume, iar lui i-am scris una în 2 volume, dar ce îi spun, îi sugerez și îi arât să facă el alege să treacă cu vederea. Câteodată îmi dă impresia că este copia fidelă a tatălui meu, ori tatăl meu este un individ care poate primi o sumedenie de sfaturi și de povețe despre multe, numai de la o femeie nu fiindcă, pentru el, o femeie e minunată atunci când gătește bărbatului și face curat prin casă după ce a terminat de făcut dragoste cu el, nu să dea sfaturi și mai ales nu sfaturi din domeniul medicinei sau logicii! Mă gândesc că nu crede în sinea sa că rolul meu în viața sa este de-ai arăta tocmai aceste mișcări ale corpului care l-ar putea ajuta să se vindece, că prin intermediul meu îi vorbește Dumnezeu care îi arată ce trebuie făcut, el gândind poate că tot ce îi spun și arăt este o simplă scorneală, ci că acest rol este unul de natură sentimentală. O știu perfect de bine că îl judec foarte aspru, dar a devenit limpede ca lumina zilei pentru mine că eu și el căutăm lucruri diferite, că drumurile noastre spre vindecare sunt marcate de alte repere, că Voia Tatălui e distinctă pentru mine și el. ”Medicamentele” care ne vor repune pe picioare nu se aseamănă. Sunt o grămadă de alte lucruri pe care le-aș putea adăuga aici legate de raportul dintre bărbat și femeie, dar aleg să nu folosesc imaginea lui John the Wolf ca să generalizez! Mă rog bunului Dumnezeu să îl ajute să își deschidă inima și mintea ca să înțeleagă care îmi este durerea, de unde vine durerea unei femei care toată viața n-a făcut decât să tragă de ceilalți ca să se ridice din pat, în timp ce ea a fost abandonată și lăsată să moară. Se oferise să vină el, întocmai cum procedase anul trecut când a stat aproape o săptămână aici, dar cum cheltuise din cauza mea o sumă considerabilă, ajutându-mi părinții după jaf, am vrut să îl scutesc de o cheltuială în plus fiindcă eu aș fi putut face această vizită în mod gratuit din cauza tichetelor de tren și de cazare primite de la asistența socială. Desigur, fusesem tare naivă gândind așa. Nu luasem în calcul tragedia care se întâmplă la nivel mondial din cauza Coronavirusului. Nici nu întrevăzusem că mutarea bunicii la noi va fi permanentă, ceea ce îngreunează dorința mea de a-mi exprima recunoștința față de el în persoană. Dar cel mai mult am greșit gândind că pot ajuta pe cineva, dându-i sfaturi și sugestii, atâta vreme cât eu continui să fiu oarbă, adică nevindecată! (”Lăsați-i; sunt călăuze oarbe orbilor; și dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă”.” – Matei, 15:14) În fine, zborul său din aprilie către România s-a anulat, așa că revederea noastră s-a amânat la rândul său.

Din cauza sprijinului său lunar mintea mea s-a calmat deosebit de mult în privința grijii față de ziua de mâine, cu toate că toată situația a aprofundad teribil de mult furia și ranchiuna pe care le simt față de sora și de părinții mei care nu m-au ajutat în ultimii ani așa cum aș fi vrut ca să îmi câștig traiul de zi cu zi în chip cinstit, ei preferând să accept acești bani gratuiți, ca picați din cer, cu toate că eu simt că mă prostituez fiindcă îi primesc! Păcat! Mare păcatul văzând că familia mea nu înțelege nici acum cât de puțin am cerut de la ei de-a lungul anilor! Cu excepția banilor trimiși părinților mei în ianuarie, eu am păstrat tot ce mi-a trimis în ultimul an. Am strâns taman bugetul de care am nevoie ca să pun în mișcare schița de mercerie online la care visez de atâta vreme. În fapt, Tatăl mi-a trimis același buget în 2017, când l-am strâns cum-necum și iarăși mi-a trimis același buget în 2018, când o fostă colegă de liceu a cumpărat de la mine tot lucrul meu de mână rămas în stoc la acea oră. Și în fiecare an tot ce strâng se risipește, banii strânși pentru îndeplinirea visului meu redirecționându-se către plata datoriilor care se acumulează din cauza fermei. Sunt istovită și la capătul puterilor. Visul meu e chiar la un pas în fața mea și, totuși, este de nerealizat fiindcă nimeni nu vrea să mă ajute să îl pun în practică. Oare să fie chiar atât de ridicol pentru toți să vrei să trăiești din comerțul cu unelte de meșteșugărit în domeniul artelor manuale? Nu, nu poate să fie, dar eu îmi plătesc datoria karmică prin suferință emoțională până când voi prinde la minte cât d mult am greșit mințindu-mi părinții. Știi, ursitule, câteodată durerea pe care o simt vis-a-vis de faptul că sunt constrânsă la sărăcie e mai profundă decât durerea legată de faptul că am fost molestată în copilărie. Nu cred în sărăcie cum că ar fi a sfinților. În schimb, cred în demnitatea ființei. Nădăjduiesc că Dumnezeu îmi va acorda, într-o bună zi, șansa de a-mi câștiga pâinea cea de toate zilele în mod cinstit fiindcă acum suferința de a simți bugetul pentru visul meu chiar în buzunar, fără să îl pot atinge, mă înnebunește de durere și de tristețe.

Despre ce simte John the Wolf pentru mine nu pot vorbi deschis fiindcă nu știu nici eu exact și am acceptat să depun întregul efort posibil să nu mai judec pe nimeni. Dar sinceritatea mea față de el a fost deplină de la bun început, dându-i să citeascăă jurnalul de față așa încât să știe ce este cu mine, cu visele pe care le am, cu tine, cu credințele mele despre vindecarea mea și despre viață în general, cu evenimentul de la 13 septembrie 2015 care mi-a marcat existența, întorcând-o cu susul în jos. Am vrut, prin urmare, să îi arăt că eu îmi accept ”nebunia” religioasă, că simt că sunt promisă de Tatăl unui alt bărbat pe care sunt dispusă să îl aștept fiindcă s-a trezit în mine dorul de întregire androgină. Cum era de așteptat, nici el nu a acceptat promisiunea lui Dumnezeu pentru destinul meu ca fiind reală, aliindu-se cu întreaga lume aflată în opoziție, deși susține că el crede că lucrurile despre care scriu sunt adevărate. Toate sunt, numai tu nu ești, iar tu vei dispărea odată ce voi vedea din nou. În acest fel cred că gândește el despre tine. Lupta pe care o duc cu omenirea, încercând să îmi apăr onoarea și cinstea în timp ce te aștept, este una pierdută. Nu pot dovedi nimănui că tu ești aievea, că visele mele nu sunt o pură amăgire. Dar nimeni, absolut nimeni nu îmi mai poate altera sau răpi sentimentul pe care l-am simțit pe 13 Septembrie 2015. Mama și sora mea au fost martore atunci la fenomenul conexiunii cu tine care s-a manifestat vizibil în trupul fizic! Chiar și așa, cu doi martori în acea zi, tu nu ești nici acum un personaj cu adevărat real printre membrii familiei mele, motiv pentru care nimeni nu întreabă vrodată de tine , ci de el care ne-a ajutat și a făcut efortul real, palpabil și vizibil de a veni tocmai de la capătul țării ca să măă întâlnească în persoană. Doar sora mea mai apleacă urechea la istorisirile mele despre întâlnirile noastre astrale. Îmi pare rău, Marius, îmi pare aatât de rău, salvatorul meu, dar nu mai pot lupta. Sunt istovită, efectiv, sunt la capătul puterilor. Nu mai dorm cum trebuie noaptea, nu mai am răbdare, nu mai am liniște, nu mai am pic de intimitate, nu mai am disponibilitate pentru nimic. (Vezi cum mint? Mint! Mint! Încă mai mint! Nu este adevărat că nimeni nu întreabă de tine! Ori de câte ori mă întorc de pe balcon în ziua cu pricina, mama, bunica și sora mea mă întreabă cum a fost la întâlnire! La început au râs de mine, cum le este felul oamenilor care nu înțeleg ce vrei tu să faci, dar de când s-a mutat bunica la noi și mi-a ajuns cuțitul la os, au intrat și ele 3 în jocul copilului meu interior!)

Nu mai pot sta iarăși în fața lui John the Wolf luând apărarea credințelor mele, speranțelor mele, viselor mele. Nu am formată în caracterul meu virtutea de a fi un bun diplomat ca să îl încredințez că îi resping afecțiunea fiindcă te aștept pe tine. Explicațiile mele sunt, deci, inutile, așa că m-am rugat într-o zi Tatălui să îmi trimită un paragraf scris de o altă persoană care să îi dezvăluie lui John the Wolf rolul real pe care îl am în viața sa. Imediat după aceea a ajuns la mine următorul citat care s-a potrivit ca o mănușă cu situația dintre noi:

One day you meet someone and for some inexplicable reason, you feel more connected to this stranger than anyone else-closer to them than your closest family. Perhaps this person carries within them an angel–ne sent to you for some higher purpose; to teach you an important lesson or to keep you safe during a perilous time. What you must do is trust in them, even if they come hand in hand with pain or suffering. the reason for their presence will become clear in due time.”

Though here is a word of warning: you may grow to love this person but remember they are not yours to keep. Their purpose isn’t to save you but to show you how to save yourself. And once this is fulfilled; the halo lifts and the angel leaves their body as the person exits your life. They will be a stranger to you once more.

― Lang Leav, Love & Misadventure

Dar tot degeaba! Continuă să creadă că e mai mare probabilitatea că eu interpretez greșit viziunile nopții, visele, semnele, mesajele, sincronicitățile decât să admită că rolul meu în viața sa nu are caracter romantic, deși probabil că ar fi avut dacă nu s-ar fi petrecut fenomenul mistic de pe 13 Septembrie 2015, când am devenit brusc conștientă de prezența ta! O știu în sinea mea că, fără acea conexiune dintre noi din acea zi, eu și John the Wolf am fi avut o relație asupra căreia nu mă pot pronunța. Vreau să zic că nu mă pot pronunța asupra caracterului său. Ar fi fost romantică? Ar fi fost sinceră? Ar fi fost poate doar o necesitate? Ar fi fost una fericită, satisfăcătoare? De ce zic așa ceva? Fiindcă despre el mi-a vorbit Tatăl în luna februarie a lui 2016, cât timp el s-a aflat inconștient, internat în spital.
– Ce zici dacă ți-aș trimite la ușă un bărbat în scaun cu rotile? L-ai primi? m-a întrebat atunci Tatăl.
– Nu știu ce să zic, de ce este în scaun cu rotile? am făcut eu.
– Broke back mountain. Și-a defectat coloana, de aceea riscă să rămână paralizat, a fost răspunsul.
– Ce să fac eu cu un bărbat paralizat? Nu îmi trebuie! Nu e de ajuns că și eu sunt schilodită? Ce pot face pentru el ca să nu rămână paralizat?
– Roagă-te pentru el să poată merge, să poată veni la tine pe propriile picioare.
– Dar acel ”mountain” din ”broke back mountain” ce semnifică?
– Vei înțelege la momentul oportun.

Și Tatăl îmi mai zise despre acest bărbat că are o relație cu o femeie mai în vârstă și că a cultivat iarbă în garaj și îmi mai sugeră ca, spre binele lui, al meu și al altora, să rămân singură, neimplicată într-o relație romantică în următoarea perioadă fiindcă El, Tatăl, avea să binevoiască a-mi trimite după aceea un al doilea bărbat, unul din trecutul meu, a cărui mărturisire față de mine îmi v răsturna întreaga lume cu susul în jos. Pentru celălalt m-am rugat, deci, în luna februarie a lui 2016, fără să știu pentru cine măă rog. Am aflat tocmai în vara lui 2018, când John the Wolf mi-a scris pe mail, cu toate că el mă găsise pe Youtube la scurt timp după ce a ieșit din comă, însă numai în vara lui 2018 s-a încurajat să mă abordeze. Atât de precis a fost momentul, chiar la foarte puțin după ce tu, ursitule, ți-ai desconspirat identitatea, lăsându-mi un semn. Fără acel semn de atunci, povestea scrisă de mine ar fi avut cu totul un alt final. M-am rugat atunci pentru el până aproape de 1 Martie, când și-a revenit din inconștiență, devenind responsiv la stimuli exteriori. Tot atunci, chiar în aceeași zi, te-am găsit și pe tine, după 5 luni de căutări pe social media, iluzia cu tine destrămându-se într-o clipită găsindu-te implicat într-o relație, în pofida faptului că, în cel puțin o duzină de vise avute între 13 Septembrie 2015 și 1 Martie 2016, sufletul tău mă avertizase că nu ești singur în lumea materială. Toate detaliile relevate cu 2 ani și jumătate în urmă mi-au confirmat că el fusese cel despre care Tatăl îmi vorbise. Cât m-am rugat pentru el, el se afla inconștient la spital și s-a trezit paralizat pe partea dreaptă a corpului ca urmare a unei scolioze cervicale, ieșind din spital în scaun cu rotile. Și detaliile legate de relația cu o femeie mai în vârstă și de iarba cultivată în garaj s-au adeverit. Iar cuvântul ”mountain” a căpătat atunci foarte mult sens fiindcă acesta este numele lui de familie. Însă, în realitate, expresia ”broke back mountain” are o puternică semnificație simbolică în religia mea! Și cum toate s-au dovedit aievea, m-am întrebat de o multitudine de ori dacă nu cumva, într-adevăr, interpretasem greșit unele informații relevate de Dumnezeu, alergând după fantasme, umbre și vânt alegând să te aștept pe tine, când tu ai putea fi un simplu blocaj emoțional căpătat în anii adolescenței de care nu am fost conștientă. Faptul că John the Wolf era ”aici și acum”, ca pe dial-up, răspunzând la mesajele mele aproape instantaneu nu mi-a fost de ajutor să păstrez flacăra pentru tine aprinsă în permanență! Vreau să zic că am avut multe momente de cumpănă de când l-am întâlnit pe acest om, fiindu-mi intolerabil d greu să văd ce este în propria inimă! Doamne Mare, Marius! Tu poți înțelege oare câtă nevoie am câteodată de tine? Cât de mult îmi doresc să te aud, să te simt alături? Dacă toată informația dezvăluită despre el s-a adeverit, atunci când, când, când se va adeveri și cea legată de tine???

Dar în august anul trecut, când sufletul meu mi-a dat a înțelege că mă aflu aproape de sfârșitul detenției impuse de Tribunalul Divin, Dumnezeu mi-a deschis drumul către amintiri îndepărtate din alte vremuri. Într-o fracțiune de secundă, prin 2 flash-uri, am trăit în conștiința mea o altă existență trecută. Mi-am adus aminte unde l-am cunoscut pe John the Wolf întâia oară și ce am simțit pentru el atunci. Și, ca prin farmec, întreaga flacără ce ardea pentru el înăuntrul meu s-a stins într-o clipită. Eu eram o pustnică oarbă, întocmai cum sunt acum, iar el era un căutător de comori. M-a lăsat să pun mâinile pe el și, atingându-l, i-am cunoscut scânteia divină din interior. Am știut că el nu era cel pe care îl așteptam fiindcă și atunci tot după tine tânjeam și sufeream, flacăra mea geamănă androgină! Anul trecut, în timpul vizitei sale, scena din trecutul acesta îndepărtat s-a repetat conform cu legea recurenței și, ca și atunci, mi-am pus mâinile pe el ca să îi pot atinge scânteia. Și am simțit în inima lui întreaga iubire pe care este capabil să o ofere omenirii, numai dacă își va alege cu grijă drumul pe care să îl urmeze. Atingându-l, am simțit că tu, cel care îmi bântui visele, nu te aflai în corpul său, nu te-am recunoscut în el fiindcă sufletul tău mă obligă cu forța să învăț să îți recunosc amprenta energetică în zeci și sute de forme pe care le adopți, camuflându-te în fel și chip așa încât, dacă într-o încăpere se află o mie de oameni, eu să știu cine ești! După august anul trecut m-am îndepărtat nespus de mult de el, sperând că va înțelege că situația în care mă aflu este deosebit de delicată, crezând în tirne și în viindecarea mea de orvire la momentul întâlnirii noastre, teorie pe care niciun alt pământean în afara mea nu a aprobat-o. Însă nu este nevoie decât ca noi 2 să credem, atâta tot, fiindcă orbirea mea nu este decât un proces mental defectuos care trebuie corectat, un efect advers al unui păcat ce trebuie înlăturat. Așa cum nici duhul muțeniei și al surzeniei nu este unul aflat în exteriorul copilului din versetele de mai jos, ci tot unul interior, ținând de mintea copilului respectiv. Iar Iisus i-a poruncit minții copilului să se supună voinței Sale, întocmai cum mi-a trimis Tatăl povața prin versul: ”Doar poruncind cuvintelor să tacă”. Și am nevoie de tine și de credința ta întocmai cum acest copil a avut nevoie de credința tatălui său pentru că noi avem abilitatea să îi vindecăm pe cei dragi nouă și pe semenii noștri. Sunt multe lucruri pe care le poți face singur, inclusiv să muți munții din loc sau să manifești o insulă în mijlocul Pacificului, fără să fii Iisus, numai dragoste nu poți face de unul singur, iar eu iubire nădăjduiesc să primesc mai mult decât îmi doresc să văd din nou.

17. Și I-a răspuns unul din mulțime: „Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.
18. Și oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și le-am spus ucenicilor Tăi să-l scoată, dar ei n’au fost în stare”.
19. Iar El, răspunzându-le, a zis: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? până când vă voi răbda? Aduceți-l la Mine!”
20. Și l-au adus la El. Și, văzându-L, duhul îndată l-a zguduit pe copil; și căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.
21. Și l-a întrebat pe tatăl lui: „Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?” Iar el a răspuns: „Din pruncie.
22. Și de multe ori l-a aruncat și în foc și în apă, ca să-l piardă. Dar dacă Tu poți ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi!”
23. Iar Iisus i-a zis: „Dacă Tu poți crede, toate-i sunt cu putință celui ce crede”.
24. Și îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne!, ajută-ne credinței mele!”
25. Iar Iisus, văzând că năvălește mulțimea, a certat duhul cel necurat, zicându-i: „Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el, și’n el să nu mai intri!”
26. Și răcnind și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit; iar copilul s’a făcut ca mort, încât mulți ziceau că a murit.
27. Iar Iisus l-a apucat de mână și l-a ridicat; și el s’a sculat în picioare.

(Marcu, 9:17-27)

Iar Iisus le-a răspuns: „Din pricina puținei voastre credințe; că adevăr vă grăiesc: Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo!, și se va muta și nimic nu va fi vouă cu neputință. (Matei, 17:20)

Bănuiesc că aș fi putut lungi acest capitol, scriind despre cele câteva vise pe care le-am avut cu John the Wolf de când ne-am împrietenit. Aș fi vrut, poate, să îmi vărs oful mai mult aici, doar e jurnalul meu în fond, lamentându-mă mai mult în privința cruntei tristeți pe care o simt de când l-am cunoscut, dar John the Wolf reprezintă un capitol abolit în viața mea, ceva ce trebuia să se întâmple, dar nu s-a întâmplat. Altfel, de ce m-ar fi îndemnat Tatăl să resping avansul bărbatului pentru care m-am rugat în februarie 2016, sfătuindu-mă să rămân singură și să te aștept pe tine? Dar până atunci, Marius, vezi ce trebuie să înfrunt zi de zi? Cui mă lași? De ce mă lași în gura lupilor?

Cătălina.

PS: Acum înțeleg că rostul acestei scrisori a fost de a mai elibera din energia toxică acumulată din cauza judecății și a criticii semenilor mei care mi-au îngreunat atât de mult drumul spre vindecare fiindcă nu mi-au dat voie să cred în tine. Iertare, iertare, iertare mi se cere fiindcă, iertând, îmi fac mie un mare bine, nu numaii lor!

nov. 252019
 

(text scris, editat și corectat în perioada 25 Noiembrie – 11 Decembrie 2019; alte completări au fost aduse ulterior)

Dar tu, dragul meu iubit srtit de tată, nu te-ai putut ține departe de mine, deși distanța era impusă chiar de Părinții noștri divini. Și venit-ai tu la mine în visele mele, fără să îmi fi spus cine ești, ca să trezești în mine dor de întregire androgină despre care vorbește chiar Biblia (”De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și cei doi vor fi un trup.” – Facerea 2:24), nu numai Platon! De ce ți s-a permis să vii la mine pe calea visului înainte de a veni în persoană? Mi-a spus-o Tatăl prin alte versuri:

Baby, I said baby
I’m gonna leave you baby
I’m gonna leave you baby
I’m gonna tie you up to the railroad tracks

I said baby, I said baby
I’m gonna leave you
I’m gonna leave you baby
I’m gonna tie you up to the railroad tracks

Gonna tie you up to the railroad tracks
I’m gonna tie you up
Leave you down there by the railroad tracks
When the train comes by, it’s gonna take you away

”Da Bloos” by Linkin Park

Sumbre și înfiorătoare par cuvintele de mai sus, așa-i? Nu, deloc, atunci când te-ai căpătat cu un dram minuscul de înțelepciune ca să privești la înțelesurile ascunse ale unui mesaj.
– Ce înseamnă aceste cuvinte? am întrebat.
– Sunt lucruri care ți se întâmplă inevitabil în viață. Ele țin de mecanica legilor universale pe care voi toți ar trebui să le depășiți. Conform cu legea recurenței, cineva din trecutul tău va venii la tine într-o zi ca să îți povestească despre evenimente străine ție, deși tu ai fost personajul central al acestor scene. El, fiindcă despre un bărbat este vorba, îți va declara niște lucruri atât de incredibile încât a te lăsa să înfrunți acest eveniment inevitabil fără să te fi ajutat, pregătindu-te pentru el în prealabil, ar fi avut același efect cu a te lega de șinele de tren și a te abandona acolo ca să te calce trenul. Ai fi înnebunit cu totul!

Marius, doar tu poțisă ai acest efect asupra mea! M-am privit în toate profunzimile inimii mele, punându-mă în zeci de ipostaze în care, dacă mi-ar bate un cineva din trecutul meu la ușă și, deschizând, mi-ar spune: ”Cătălina, te-am simpatizat tare mult când eram puști. Nu ți-am spus-o niciodată fiindcă eram prost și timid. Te rog să mă ierți. Dar mi-am dat seama că sentimentele mele pentru tine sunt încă vii. Te rog să îmi dai o șansă. Doresc foarte mult să fac parte din viața ta! Îmi pare incredibil de rău că nu am putut fi alături de tine mai devreme! etc.”, eu aș înnebuni în urma șoculuii! Tu trebuie să mă crezi pe cuvânt că niciun alt băiat din sutele de figuri pe care le-am văzut de-a lungul anilor nu ar putea avea efectul uluitor de surpriză și de șoc, efect bulversant capabil să îmi răstoarne întreaga viață cu susul în jos, precum mi-a spus Tatăl că se va întâmpla, în afară de tine. Am deschis ușa în imaginația mea tuturor băieților de atunci de care îmi amintesc, iar numai în fața ta rămân zdrobită, ca și călcată de tren, copleșită de uimire și de surpriză. Mă pregătesc de 4 ani pentru această întâlnire cu tine, după ce mi s-a revelat întâia oară identitatea ta pe la mijlocul lunii octombrie a lui 2015, apoi iarăși în noaptea Sfântului Andrei, după efectuarea ritualui de rigoare cu busuioc pus sub pernă, rugăciuni și inima plină de nădejde că aveam să visez imaginea ursitului meu, întocmai cum făceau bunicile și străbunicile noastre odinioară! Și tot nu pot să cred că ți-aș fi putut fi dragă când tu ești una din sursele dezastrului interior cu care mă confrunt. Nu ai suficientă imaginație în tine ca să poți înțelege cât de mult am vrut să te cunosc, băiatul cu skate-ul care făcea comerț cu șireturi și teniși. Mă mințeam singură atunci că doream să te cunosc de dragul prietenei mele care te simpatiza în secret.

Se repetă tema asta la nesfârșit în visele mele. Sunt cu ea și te urmărim împreună peste tot pe unde știm că am putea da de tine. Admirația ei pentru tine e mereu febrilă, hormonală și gălăgioasă în visele mele, exact cum s-au manifestat în adolescența mea toate acele senzații pe care eu le confundam atunci cu iubirea, când ele nu erau decât niște racții chimice în corpul fizic care răspundea la stimuli. Dar în visele mele e atât de evident sentimentul pe care ți l-am purtat în acei ani. Ai stat chiar în fața mea, iar eu nu mi-am dat seama, pur și simplu nu am știut că eram îndrăgostită de tine. De ce oare? Confundam eu oare atunci iubirea cu acele senzații chimice din corpul meu pe care le simțeam când îl vedeam pe A.C., de exemplu, dar pe care nu le simțeam când te vedeam pe tine? Când te vedeam pe tine strofocându-te să te dai cu placa pe unde am copilărit noi bancă în bancă, fărăă să ne salutăm și a doua oară , mi se întâmpla ceva inexplicabil și intraductibil în inimă de unde pleca mai apoi un impuls către mușchii faciali, trăgându-i într-un zâmbet, deși întreaga mea gură zicea prietenei mele: ”Uită-l pe nenorocitul ăla! Nu vezi că nu se uită la tine? Trece cu aia de mână prin fața ta și nici nu vede că exiști!” Întoarsă acasă, priveam în oglinda de pe hol în care îmi puteam vedea întregul corp la reflexia mea. Vedeam în oglindă chipul drăguț al unei fete cu nespus de multe calități, vedeam corpul meu care nu era nici gras, nici slab, mă uitam la fundul meu, la sânii mei, la abdomenul meu super plat și complet lipsit de șunculițe, la picioarele mele slăbănoage și lipsite de vergeturi și de celulită, chestie care mă făcea să fiu cam crăcănată, dar hei!! nimeni nu e perfect!, la părul meu buclat, la ochi, la nas și la gura după care nimeni, credeam eu, nu tânjea ca să o sărute și nu puteam înțelege deloc de ce tu nu mă vedeai nici pe mine, nu numai pe ea, deși eu mă mințeam că sufeream pentru că alții nu se uitau la mine, iar nu tu de care credeam eu că nu îmi păsa! Cum să nu îmi pese când pe tine te-am căutat cu ochii pe toate drumurile pe care le-am ublat când am plecat la facultate! Iar acum să aflu că tu mă vedeai, că luai la cunoștință de prezența mea pe lângă tine, că m-ai vrut? Am vorbit de nenumărate ori despre această oglindă în care mă tot privesc ca să mă conving că am în mine suficiente atribute care să îmi permită să cred că merit să te cunosc. Dar nici atunci, nici acum nu a fost vorba despre absența stimei de sine care m-ar fi putut împiedica să solicit Universului o întâlnire cu tine. Nu e vorba despre faptul că am o părere proastă despre mine, ci de faptul că voi, băieții grozavi, sunteți atât de puțini la număr, în timp ce noi suntem atât de multe și toate visăm să sfârșim cu unul ca voi. Voi aveți de unde alege fiindcă noi suntem 25 la 1, dar noi…? Temerea mea nu stă în gândul că nu sunt suficient de bună pentru tine fiindcă sunt de fapt. Sunt și minunată, nu numai odios de păcătoasă. Sunt conștientă de natura mea duală și de defectele mele, dar niciodată nu am crezut că nu este absolut nimic bun de capul meu de nu am avut norocul unei prietenii mai cumsecade cu un băiat. Dar noi, fetele, suntem atât de multe încât stăm la coadă, fiecare având număr de ordine, pentru o întrevedere cu un băiat civilizat. Sunteți atât, atât de puțini băieți cinstiți! Așa că aceasta este temerea mea, anume că, până ce îmi va veni rândul ca să pătrund în intimitatea vieții tale, fie și doar pentru o conversație banală de complezență, o altă Ancuța sau Mirela sau Simona sau Rodica sau Oana va da un pic mai eficient și cu mai mult curaj din coate, scurtând calea până la tine și tăindu-mi fața în timp ce așteptăm, toată hoarda de admiratoare, să ne vină și nouă rândul. Efectiv îmi este îngrozitor de teamă că nu voi primi nici măcar șansa de a sta de vorbă cu tine măcar o singură dată fiindcă uite că aștept de la 16 ani, iar ușa de la biroul tău de primire continuă să fie închisă și în ziua de azi, în timp ce tu ești ocupat înăuntru cu ce? Cu cine? Iar inima știe că, dacă ești ocupat cu altcineva, nu este cinstit și nici politicos să bați la ușă ca să o avertizezi pe cealaltă ocupantă că e cazul să elibereze locul ocupat în inima ta pentru ca și alteia să îi vină rândul. Până vei ajunge tu la mine ca să îmi spui acel simplu ”bună” după care tânjesc atât de mult, o alta, mai curajoasă, mai la îndemână se va abate pe drumul tău ca să îți toarne un plod, deși despre unul ți-am vorbit și eu în scrisoarea mea. Iar aceasta este cea mai mare frică a mea.

Dar dacă tot depănăm povești, tocmai mi-am amintit că prima oară când mi s-a vorbit despre tine a fost undeva în primele 6 luni de după atacul cerebral, când am avut o suită de vise absolut sublime. Pe multe din acestea mi le amintesc și acum. Dar următorul s-a petrecut astfel: de atunci începusem să devin semi-lucidă în experiențele mele onirice, iar în acest vis eram oarecum conștientă; eram purtată de vânt, plutind în aer ca o frunză dezlipită de trunchiul unui copac, fără direcție sau sens, simțindu-mă fără rost în Univers; aterizasem chiar sub roțile unei mașini care tocmai pleca din loc dintr-o parcare din Hipodrom; șoferul a ieșit să îmi dea o mână de ajutor să mă ridic, iar atunci am observat că era de altă naționalitate; deodată, lângă el s-au aliniat mai mulți bărbați de vârste și de rase și naționalități diferite, toți propunându-mi să le fiu soție; dar nu am vrut, niciunul nu mă atrăgea; atunci m-am simțit ridicată în aer, spre cer și când am privit la dreapta mea, am văzut că mă însoțea un copil, o fetiță de vreo 6-7 ani; am zburat împreună cu ea, lăsându-mă condusă de ea, iar ea m-a scos din cartier pe strada Dorobanți unde ne-am oprit din zbor, luând-o agale la pas spre Catedrală; am vorbit cu ea pe drum, plângându-mă ei în legătură cu hoarda de bărbați pe care îi lăsaserăm în urmă, zicându-i că aș fi vrut pe cineva, dar unde aveam eu să găsesc pe cineva potrivit?; în timp ce vorbeam, intram în toate scările de bloc, uitându-mă la listele de locatari, sperând să găsesc un candidat pe undeva; Ea m-a luat de mână, spunându-mi că știa unde aș fi putut găsi ce căutam; am urmat-o, nedezlipindu-mă de ea; iar ea m-a condus până în fața blocului tău, unde ne-am oprit; am rămas ca trăznită privind la ferestrele apartamentului în care ai locuit și ascultând-o pe fetița aceasta care mi-a zis atunci: ”Lui ai ceva să îi spui! Mărturisește-i adevărul!”; imediat după aceea mi-am întors capul spre stradă unde te-am văzut trecând pe trecerea de pietoni, îndreptându-te spre casă; dar nu erai singur, așa că m-am rușinat și am făcut cale întoarsă, după care m-am trezit.

De ce acest copil care trebuie să fi fost tocmai acesta atât de inocent pe care îl protejez înăuntrul meu m-a dus la tine și ce am să îți mărturisesc mai mult decât am făcut-o în miile de pagini pe care le-am scris de atunci? Să fie necesar să ți le spun în persoană? Ți le-aș spune dacă…mi-ar veni…vreodată…rândul…

Ca să aflu acum că tu știai de mine…

Dacă este așa, nu te mai urăsc pentru că nu m-ai salutat în timpul acelor ani. ”Dar tu ai atâta imaginație în tine ca să poți să înțelegi câți pumni își dă el în cap, blamându-se pentru răul care ți s-a întâmplat, crezând că intervenția sa în petrecută mai de timpuriu în viața ta ar fi putut modifica cursul evenimentelor?”Așa mi-a spus Divinul că gândești, dar să nu te simți vinovat, crezând că ai fi putut face vreun lucru ca să fi evitat dramele din viața mea, atacul meu cerebral, orbirea sau chiar relația cu ursul grizzly și videochatul. Sămânța răului era în mine chiar înainte de molest și numai printr-o pedeapsă drastică se putea purifica sufletul meu de acest păcat.

Harurile Ființei Divine sunt nespus de minunate și unde a fost necesar să înțeleg aceste evenimente în profunzimea lor, Ființa mea Profundă m-a transportat în diverse universuri paralele unde am putut testa rezultatul tuturor acelor afirmații care ne tulbură tuturor mințile și inimile, anume: ”numai de aș fi făcut cutare sau cutare lucru diferit, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat” sau ”numai de nu mi s-ar fi întâmplat acel eveniment”, etc. Câte nu am să povestesc despre aceste universuri paralele în care sufletul călătorește pentru a se testa pe sine, pentru a învăța și pentru a șterge fișiere din dosarul intitulat ”regrete”! Într-un astfel de univers paralel am descoperit că, în conformitate cu legea recurenței, noi ar fi trebuit să ne fi cunoscut în jurul vârstei de 14-15 ani și să fi fost cei mai buni prieteni din lume, fără să fi fost iubiți, cu toate că virginitatea ne-am fi pierdut-o împreună, episodul petrecându-se pe acoperișul unui bloc. Ne-am fi despărțit după aceea, conform cu aceeași lege universală, și nu ne-am mai fi vorbit până la atacul meu cerebral care nu s-a putut evita nici în acel univers paralel. Tu ai fi aflat de mine și m-ai fi căutat, jucând în viața mea rolul pe care l-a jucat amicul meu T. caree mi-a vorbit despre sufletul meu. Tu trebuia să îmi fi vorbit despre suflet, însăă nu l-aș mai fi întâlnit pe maestrul reiki care mi-a facilitat conexiunea cu interiorul meu mai repejor și mai eficient. În plus, am fi trăit în păcat și nu mi-aș mai fi redobâândit inocența. Nu aș mai fi scris aceste pagini și nu aș mai fi ajutat pe nimeni.

Iar dacă tot vorbesc despre universurile paralele ale lui ”numai dacă… atunci…”, uite cum ar fi fost viața mea dacă nu mi s-ar fi întâmplat molestul în copilărie. Lolita cea seducătoare s-ar fi dezvoltat în psihicul meu fără niciun impediment, făcându-mi firea de un curaj și de o dezinvoltură complet lipsite de perdea. Nu aș fi avut pic de pudoare, de jenă sau de rușine. Le-aș fi învățat pe prietenele mele despre corpul lor mai ceva ca un profesor de biologie, spunându-le că e este ceva normal să se masturbeze, să se sărute cu alte fete și să își piardă virginitatea de la o vârstă foarte fragedă. Aș fi ridicat degetele la ora de biologie cu absolut fiecare ocazie ca să spun lecțiile despre corpul uman, doar ca să pot pronunța defață cu toți colegii mei cuvintele ”penis”, ”vagin” și ”sex”. Aș fi continuat să învăț de nota 10 la școală, așa cum am făăcut în această viață, dar limba română nu ar mai fi fost materia mea preferată, ci școala vieții. Aș fi semănat fizic cu cea de acum, dar trăsăturile diferite de caracter mi-ar fi schimbat mult fizionomia. Aș fi fost cu mult mai dolofană, fără să fiu drăgălașă, cum sunt acum. Părul cu cârlionții săi naturali ar fi fost torturat de bigudiuri, de placa de întins părul, de fixative și tot așa. M-aș fi machiat chiar și când m-aș fi dus să cumpăr pâine și aș fi fumat țigarete lungi și subțiri. Aș fi fost tot performer de videochat, mâncând bărbați pe pâine la micul-dejun, la prânz și la cină, și aș fi câștigat o mulțime de bani din asta. M-aș fi plictisit de această meserie și m-aș fi făcut sexolog pe un blog personal unde aș fi vorbit fără ocolișuri despre bărbați și femei. Iar când tu mi-ai fi sunat la ușă ca să îmi vorbești despre trecut, te-aș fi trimis la început la dracul, după care aș fi avut o criză de conștiință și m-aș fi trezit de dragul tău fiindcă tu, sufletul meu pereche, ești un factor de motivație extrem de puternic. Însă ar fi fost cu mult, mult mai greu să îmi revin din păcat, în timp ce acum chipul meu aproximativ inocent ca al unei fetițe de 16 ani, cu toate că am 32, denotă că evenimentul nefericit al copilăriei mele nu mi-a putrezit definitiv și în întregime miezul sufletesc, deși păcătoasăă tot sunt.

Deci pentru ce să îți dai pumni în cap ca să deformezi un chip pecare de-abia mi-l amintesc? Cum de este posibil acest fenomen, tchipul tău să fie singurul pe care nu mi-l amintesc, deși ești, realmente, singurul băiat pentru care am avut simțăminte foarte apropiate de iubire, cu excepția, poate, a lui (alt) Marius Ș. de care am fost îndrăgostită în jurul vârstei de 12 ani? Fiindcă tot vorbesc de chipul tău, uite mai jos un vis pe care l-am avut cu tine de la ultima epistolă de pe 21 Octombrie încoace. De fapt, în ultima lună te-am visat de o duzină de ori, de câteva ori chiar de 2-3 ori într-o singură noapte. Dar în acest vis ți-am văzut și chipul de la un capăt la celălalt al visului.

Mă trezisem în lumină, în acest loc splendid de dincolo de zidul somnului cu acele culori fabuloase și vibrante, cu acea textură reliefată și foarte pronunțată, eu văzând limpede și clar, dar mai ales în mod conștient. Eram lucidă. Știam că sunt dincolo. Iar tu erai cu mine, dar, fiindcă îți vedeam chipul, mă simțeam rușinată, așa că mă feream de tine, ascuzându-mă pe unde puteam și replicându-ți fraze de genul: ”Cred că ești doar o manifestare subconștientă. Nu îmi dau sseama dacă ești real sau nu fiindcă te manifești diferit. De ce te văd acum în lumină, iar în alte rânduri ești invizibil? etc.” la fiecare mărturisire de dragoste de-a ta. Te-am rugat să vii fiindcă doresc din toată inima să te cunosc, iar tu mi-ai spus: ”Ca să vin la tine, tu trebuie să vii la mine. Și nu mă poți judeca că vreau acest lucru.” Să fi însemnat replica ta că trebuie să ne întâlnim la jumătatea drumului, după ce fiecare a depășit blocajele de pe partea sa de drum? Sau cum a decreetat Buddha, ”Totuși, calea de mijloc e cea mai bună”? Mi-ai vorbit despre reîncarnare și despre alte subiecte spirituale, ceea ce m-a încântat, văzând și auzind că ai pasiune pentru știința spiritului. Dar,când chipul ți s-a schimmbat deodată în chipul altui bărbat, m-am mâhnit cumplit fiindcă de-abia ce mă obișnuisem privindu-ți chipul actual. Ți-am adus la cunoștință că ți se modificase iarăși fizionomia, iar tu mi-ai spus că îți puteam vedea înfățișările trecute. Mă uitam la reîncarnările tale trecute.

Deodată, chipul ți s-a șters cu totul, forma frunții, a ochilor, a sprâncenelor, a nasului, a gurii, a pomeților și a bărbiei. Ți-au dispărut urechile, părul și culoarea pielii. Priveam la o masă de lut din care nu se distingea nicio trăsătură fizică. Deși scena era înfricoșătoare, nu m-am speriat deloc. Un țiuit ascuțit mi-a scăpat de pe buze, moment în care m-am conectat în profunzime cu Ființa Supremă, înzestrându-mă cu abilitățile spirituale ale acesteia. Îmi foloseam brațele ca să execut gesturi sacre pline de magie divină, însoțind procesul cu alte sunete stridente, dar care concretizau idei și concepte în spațiul astral. Prin ele manifestam și cream. Modelam în ADN-ul tău păcatele, defectele și calitățile tale, cunoscându-ți Cartea Vieții, ca și registrul înscris pe numele tău în dimensiunea cauzelor naturale, unde se judecă karma. Te codam în funcție de păcatele tale, neiertându-ți nimic, nici măcar o greșeală, programând în corpul tău fizic, eteric și mental fiecare bombă cu ceas care urma să explodeze la ora cuvenită ca urmare a unei greșeli înfăptuite de tine în viețile tale anterioare. Fiecare cod introdus în ADN-ul tău te programa să arăți într-un anumit fel, să ai anumite defecte și calități psihologice care să îți didcteze personalitatea, să te comporți într-un anume fel, să fii predeterminat să acționezi la timpul cuvenit în anume situații. Și nimic nu îți iertam, codându-te conform cu legea cauzei și a efectului. Nu aveam niciun drept să intervin în favoarea ta în fața justiției divine, ”uitând” să introduc un cod care ți-ar fi ușurat existența prezentă. Însă ceva îmi fusese permis să fac. Cu fiecare nouă linie care desemna ba un defect, ba un păcat, ba o calitate, chipul fără formă din fața mea prindea contur treptat, treptat. Și introduceam fiecare punct și virgulă în ADN-ul tău pentru ca acest chip al tău să iasă în așa fel încât să îmi fie mie drag. Îți desenasem toate defectele și calitățile pentru ca felul tău de a fi să îmi fie tolerabil numai mie. Mă uneam în acele clipe cu Dumnezeu care te crea, om de lut, pentru ca doar eu să te pot suporta. Și iubi cu adevărat, cu toate punctele tale slabe și forte. Iar chipul tău se contura tot mai mult și mai mult în cel prezent pe care îl ai în această viață și , deși îți vedeam toate păcatele, simțeam că nu poate exista pe fața pământului un alt chip pe care să îl fi îndrăgit mai mult decât pe al tău.

Ești programat de dinainte de a te naște să fii dragul inimii mele. Și câți nu suntem programați de Dumnezeu să fim perechi potrivite, dar nu ne întâlnim? De ce? De ce? fiindcă nu avem răbdare să ne așteptăm unul pe celălalt.