<>
Deoarece purtam în mine crima, am prevăzut-o. Deoarece purtam în mine războiul, l-am prevăzut.
Karl Gustav Jung, ”Cartea roșie”
Sâmbătă, 9 Mai – Sâmbătă, 16 Mai 2020
Ursitule,
Am rămas tare mult în urmă cu consemnarea minunatelor experiențe onirice prin care trec, ocupată fiind în ultima vreme să mă rog Puterilor Divine pentru binele umanității în contextul pandemiei cu Coronavirus. Boala prin orbire și prin surzenie parțială m-a făcut de-a lungul ultimilor ani să stau departe de știrile de la televizor, iar greul de nesuportat al clipei prezente m-a împins să mă distanțez de problemele care se petrec pe mapamond. M-am concentrat cu încrâncenare pe ideea de tine, de suflet pereche, gândindu-mă la tine mai mult ca la un colac de salvare decât ca la un bărbat căruia să îi încredințez soarta mea fără siguranța acelui colac (vreau să spun prin asta un bărbat cu care să mă însoțesc la bine și la rău întrucât în viață se petrec evenimente din ambele extreme!), încât mi-am închis complet ochii și mi-am acoperit cu totul urechile la tot ce nu ține de tine. Dacă am făcut sau nu bine punându-mă în această buclă temporală nu știu să spun, dar acum…acum am devenit conștientă, într-un fel, că tu te afli acolo, în lumea largă, făcând cine știe ce și pentru ce, expus pericolelor pe care iată că nu le poți prevedea! De când tot ticluiești tu planuri și scenarii, ai putut tu prevedea apariția acestui virus? De unde să poți că doar nu ești profet?! Și parcă nu-mi vine a crede că tu ești acolo, în lume, în timp ce eu sunt aici, așteptându-te la balcon ca să te pot vedea iarăși. Și numai de m-ai chema să cobor la tine în acea zi ca să îmi pot petrece brațele pe după umerii tăi ca să devin colacul tău de salvare, ce sarcină neasemuit de minunată mi-ai da! Fiindcă neprevăzutul, adică această pandemie, tot a avut loc și ea pare să complice lucrurile, să împiedice întâlnirea noastră care n-ar putea avea loc decât cu declarație scrisă și semnată pe proprie răspundere, însă viziunile pe care mi le dezvăluie Tatăl în legătură cu destinul meu continuă să fie aceleași, ca și cum Divinitatea s-a hotărât să îi arate conștiinței mele că minunate și nebănuite sunt căile Domnului atât în vreme de pace, cât și în vreme de război. Dar frântura de profetism de care scânteia de dumnezeire ce s-a trezit înăuntrul meu a dat dovadă până acum nu a prevăzut (sau nu a vrut să prevadă) o atare circumstanță dramatică extinsă la nivel global și cum nu am putut prevedea apariția unei pandemii, cu toate pretențiile mele de dumnezeire, iarăși mă simt trasă înapoi în întuneric și necredință. Cu toate astea, parcă tot nu îmi vine a crede că Tatăl m-a atras de partea Sa, încredințându-mi știința sufletului și profesiunea de credință într-Ânsul, așa încât să cred în minunile Sale și în puterea Sa fie de mi-ar fi bine, fie de mi-ar fi rău, ca să nu mai cad niciodată, dar absolut niciodată în plasa resemnării și a deznădejdii! Din acest motiv are foarte mult sens, într-un fel tare straniu, ca miracolele Tatălui să se înfăptuiască în perioada celor mai cumplite episoade de criză ca dovadă că mila Sa e cu adevărat infinită!
Dar să știi de la mine că nu îmi dă nicio Putere Cerească nimic pe degeaba, nici cunoaștere, nici înțelegere, nici vindecare, nici sănătate, nici pace, nici bunăstare, nici prosperitate, toate având un preț în Univers. Și chiar dacă știu că am plătit acest preț cu vârf și îndesat, având garanția succesului, îmi este cumplit de frică acum. Mi-e frică pentru mine și pentru tine că nu ne vom mai putea niciodată iubi ca în floarea tinereții. Nu ne mai putem iubi decât ca doi oameni maturi trecuți prin încercările vieții, purtând de aici înainte măști la gură și mănuși în mâini, ca simbol că ne-am comportat în așa feel unul față de celălalt, ascunzându-ne în spatele măștilor și nelipsindu-ne mănușile ca nu cumva să lăsăm amprente. Poți tu, oare, înțelege că va trebui să ne ducem în fundul câmpului ca să ne ținem de mână și ca să ne lipim buzele unele de ale celuilalt fără a fi somați că încălcăm măsurile de prevenire a acestei epidemii și toate astea sunt reversul acestui defect care ne caracterizează pe amândoi, anume lașitatea? I-ai putea spune timiditate acestei caracteristici a psihicului uman căreia psihiatria modernă îi spune ”anxietate socială” ce, mai nou, se tratează medicamentos. Îmi pare rău, dacă nu aș fi fost o lașă, te-aș fi salutat în urmă cu 15 ani, când hazardul ne-a pus față în față în timp ce eu coboram treptele de la facultatea d geografie, iar tu urcai. Nu am dat niciodată nas în nas cu hazardul, dar cu tine am dat în acea zi și dacă nu am fi fost lași și ne-am fi salutat atunci, nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat. Nu ar mai trebui acum să ne ascundem în mijlocul pustiului ca doi sihaștri, ca doi fruntași ai unui nou Exod ca să ne atinge, mângâia și iubi fără măști, fără mănuși, fără microbi, când eu vreau să îmi afișez iubirea în văzul tuturor pentru ca toată lumea să cunoască și să știe că eu, Cătălina, am sfârșit alături de acel om pe care atâta l-am îndrăgit de nu a mai putut nimeni altul să îl egaleze. Cred că mă pot mulțumi și cu atât, doar cu tine și cu iubirea ta, fără galeria de majorete care să mă felicite și să îmi hrănească amorul propriu, cunoscând deja că nu toate dorințele noastre se împlinesc. Și cât aș fi vrut, Doamne Mare, să îmi strig iubirea în gura mare, cât aș fi vrut să mă laud lumii întregi pentru ca acum, după atâta așteptare, să îmi ascund fericirea, satisfacția și zâmbetele în spatele unei măști. Și dacă ne-am fi salutat atunci, nota asta de mister care ne învăluie nu m-ar mai fi făcut să mă simt ca și cum sunt un secret pe care îl protejezi și despre care nu vrei ca nimeni să afle. (am scris eu oare aceste cuvinte din urmă când am văzut cu ochii mei fericirea întipărită în toată ființa mea stând în preajma ta, așa cum îmi arată aceste scene? să fi ajuns acum să cred că Tatăl îmi răsplătește prea puțin pentru cât am suferit și pentru câte am îndurat tot așteptându-te? să fi ajuns la limita răbdării de buzele mele nu mai pot exprima recunoștință, ci numai oftaturi de dor și de melancolie, simțăminte poate alimentate și de faptul că ieri, 13 mai, a fost Ziua Dorului? și, atunci, cum se vor petrece toate câte îmi sunt arătate dacă nu printr-o resetare totală a conștiinței mele golită de îndoială și de nerăbdare?) Faptul următor e deja mărturisit: m-am obișnuit ca, după ce ora noastră de întâlnire trece, să primesc un mesaj de la Tatăl prin care să îmi explice de ce întâlnirea a eșuat și prin care să îmi spună ce mai trebuie făcut. Am purtat următorul dialog cu Tatăl care îmi vorbea prin intermediul sufletului meu, replicile Sale fiind extrase din sincronicități cu cartea ”Toate numele” scrisă de Jose Saramago pe care le-am adaptat în felul următor:
Ce mai este de făcut?
– Concentrează-te de un infinit de ori mai crâncen asupra planului tău, până în punctul în care se va transforma într-o obsesie. Doar cu această maximă concentrare vei putea duce la capăt planul pe care ți l-ai propus!
– Nu te cred! Unde mai încape intervenția Ta divină dacă eu fac tot efortul? Am făcut deja tot ce mi-ai cerut! TOT! Până și să mă îndrăgostesc de el! Până și asta s-a întâmplat exact cum ai cerut! Și nu la modul obsesiv, ci în mod natural, întocmai cum mi-ai spus la început: ”if things do not come naturally please unsubscribe from me”. Eu știu că am făcut tot ce mi-ai cerut și mai mult nu mai pot! Dă-mi pace, nu concentrare obsesivă!
– Foarte bine! Dacă tu ești absolut convinsă că ai făcut ce trebuia și dacă nu te îndoiești în inima ta, ce trebuie să se întâmple se va întâmpla!
Iată că tot despre împlinirea dorințelor prin puterea credinței și a rugăciunii de recunoștință e vorba! Și pentru acele năzuințe care rămân în picioare, continuând să ardă ca la început, condiții și cerințe spre a fi îndeplinite sunt impuse fiindcă am învățat din experiență că nimic nu vine pe degeaba în Lucrarea Tatălui, nici pacea, nimic altceva. Dar nu despre împlinirea dorințelor intenționez să îmi vărs oful azi, ci despre starea lucrurilor în lume și despre iadul în care trăim atâția dintre noi de la începutul anului!
O planetă întreagă de păcătoși ce suntem și parcă tot nu cred că merităm să murim într-un mod atât de nedemn, implicat fiind un virus prefabricat de mână umană căci să i-o spună ei lui mutu„ pe-asta cum că ar fi vorba de legea selecției naturale din cauza căreia se petrece acest episod pe scena globală. Cum să nu?! Natura s-a hotărât dintr-odată, peste noapte, să îi elimine pe vârstnici și pe cei cu alte afecțiuni medicale când atâția psihopați din domeniul științei discută public despre problema supra-populării cu singura sa soluție: depopularea forțată. Ar fi fost ceva să ne ceară guvernele acum să ne punem singuri ștreangul de gât că s-au săturat până în gât să dea de noi, mulțimile parvenite ale clasei de mijloc, la Veneția, pe Coasta de Azur, în Tenerife și la Ierusalim, la Mormântul Sfânt în aceste vremuri de expansiune financiară când toată lumea își permite un concediu de odihnă în locațiile sus-numite. Și ar fi fost și mai și să ne trimită iarăși în lagăre de exterminare pentru ca domniile-lor, împreună cu odraslele lor și neamurile lor, să se bucure de întreaga gamă de resurse ale planetei, fără să le mai împartă și cu noi, ceilalți, handicapații și deformații, veriga slabă în lanțul trofic. I s-o fi acrit vreunui geniu într-ale biochimiei și geneticii de mirosul puturos de transpirație din autobuz și de traficul infernal din orașe și, gândind că face un bine umanității, a scornit covid19 ca să mai aerisească străzile, iar noi dăm vina acum pe legea selecției naturale. Cum uităm noi, marii lăudăroși ai acestui secol, posesori de mastere și doctorate universitare, că suntem capabili să dominăm și să manipulăm natura, folosindu-ne de legile sale mecanice care ne servesc pentru experiment și manifestare. Dar mare, tare mare e păcatul că le folosim pentru a distruge, nimici și extermina, în loc să le folosim pentru manifestarea spiritului în lumea văzută. Dar noi, în marele nostru avânt de expansiune științifică, L-am exclus pe Dumnezeu din propria Sa Creație! Mai încape îndoială că suntem conduși de demoni? Nu de demoni din aceia cu copite, cu coarne și coadă și furcă sau țepușă în ghearele lor dezgustătoare, ci de demoni cu chip de Donald Trump, de Adolf Hitler, de Fidel Castro, de Vladimir Putin, de Gheorghe Cutărică, etc. Dar numai în exterior arătăm ca niște umanoizi posedând un cap, un trunchi, două mâini și două picioare, căci pe dinăuntru suntem niște veritabili monștri, creaturi infernale, cu toate pretențiile noastre de a fi ieșit regele și regina la Balul Bobocilor în clasa a IX-a sau Miss și Mister World la concursurile de frumusețe. Nu neg existența bestiilor iadului care trăiesc în afara noastră, dar cred cu tot atâta convingere în demonii interiori, rezultatul defectelor noastre de caracter care se acumulează în ceea ce maeștrii numesc ”egoul psihologic”. Iar dacă eu am ego cât cuprinde, atunci și Donald Trump are. Și tot ego (sau demoni interiori) au toți acei oameni de știință binevoitori care, în marea lor grijă și considerație pentru planeta noastră, au scornit arme biologice de ucidere în masă, folosindu-se de legile mecanice ale cosmosului, uitând, după toate aparențele, că orice acțiune are și un efect. Asta tot o lege cosmică este, dar problema cauzei și a efectului este o chestiune la care domniile-lor ridică nepăsători din umeri, indiferenți că se fac buni de plată karmică în fața Tribunalului Divin. Căci vorba aceea: ”Go to heaven for the climate and hell for the company. (Benjamin Franklin Wade)” Nu, nu despre legea selecției naturale e vorba aici, ci despre legea mănâncă sau vei fi mâncat, unde prădătorii devoratori ce nu se mai satură în lăcomia lor sunt oamenii de știință, medicii, companiile farmaceutice, guvernanții și toți acei indivizi care ne conduc din umbră, iar victimele suntem noi ce ne oferim semi-preparați pe tava lor spre a le servi drept purceluși de Guineea pentru experimentele lor, condimentați cu sare, piper și alte mirodenii în prealabil ca să mai acopere oleacă din mirosul fricii. Cât de urât poate să miroasă frica! Frica aceea de a nu pierde funcțiile, privilegiile, beneficiile, ajutoarele, utilitățile și toate acele lucruri pe care traiul confortabil al acestei epoci ni le oferă! Și ca să nu ajungem în poziția viermilor târându-se în măruntaiele pământului pentru a ne procura doza zilnică recomandată de nutrienți, suntem de acord să luăm justiția în propriile mâini, atacându-ne semenii care aspiră la aceeași doză de vitamine pe care îi dorim sub pământ ca să aibă buruienile câmpului din ce se hrăni la rândul lor căci atât de dură și de crudă este legea ”mănâncă sau vei fi mâncat”! Și nu sunt doar oamenii de știință și guvernanții cei care și-au băgat capul în găleata smolită a celor mai crude și imbecile idei și abjecții din toate secolele, crezându-se Dumnezei cu drepturi depline asupra vieților noastre pe care le pot curma la comandă, după bunul plac! Maladia asta a simțului justițiar e o boală de care suferim toți, iar simptomele ei refulate au ieșit la suprafață, dovedindu-ne caracterul monstruos, dezgustător și putred. Din treaptă în treaptă, la nivelul fiecărei ierarhii, de la baza piramidei până în vârful ei, noi ne-am dovedit caracterul criminal, ascuns bine sub veșmântul dichisit al bunelor intenții, al atitudinii pline de considerație față de soarta umanității. Și dacă liderii noștri și-au exprimat dorința de a ne vedea decimați și noi, cei de jos, ne-am exprimat în mod public dorința de a vedea rase, etnii, comunități, grupuri și indivizi rași de pe fața planetei, numind aceste categorii de oameni scursurile societății. Stăm cu Biblia în mână, gândind la noi ca la niște sfinți sanctificați, plini de iubire și de compasiune, citând versete pline de făgăduințe Divine ce exprimă iubirea și mila Tatălui, dar în loc să ne rugăm pentru binele tuturor și pentru iertarea păcatelor tuturor, ne rugăm pentru exterminarea în masă a celor a căror prezență nu o putem înghiți, știindu-ne vrăjmașii alături, trăind pe aceeași scoarță terestră ca și noi. Și ne rugăm asiduu la Puterile Divine, implorând Cerurile ca legea selecției naturale să ne scape de aceste specimene vrășmașe, vecinii de bloc pe care nu îi suferim, bătrânii care ne fură locurile în autobuz, handicapații care ne iau cută parte din salariu, cerșetorii care se agață de noi pe stradă, țiganii care ne agresează, interlopii care ne sechestrează și ne violează, etc. Pentru fiecare categorie de ”lepre” există un grup de suport care lucrează extrem de intens pentru a atrage pedeapsa capitală asupra lor. E ca și cum, dintr-o dată, ne-a fost oferit dreptul de a ne plânge, de a incrimina, de a arăta cu degetul, de a ne lamenta, de a complota, de a urzi, de a emite sentințe, de a trimite la moarte, folosindu-ne de coronavirus ca de un pretext pentru a lăsa tot interiorul nostru sugrumat și asfixiat de ură, de răzbunare, de simțul nedreptății și al justiției să se manifeste. Rase, etnii, comunități și grupuri sunt acum marcate cu fierul încins și pot dispărea nu la comanda conducătorilor noștri, ci la ordinul nostru, al mulțimilor învrăjbite pe care o mână de oameni le manipulează și le conduce din umbră ca pe niște marionete, fără să vedem că acesta este rolul nostru pe scena celor care se cred Dumnezei doar fiindcă au puterea banilor și a resurselor planetei în mâini . Au în mâini viețile noastre, dar nu și sufletele noastre, însă noi cui alegem să i le închinăm? Cui ne rugăm atunci când cerem moartea semenilor noștri, în timp ce pentru noi cerem milă, îndurare și exclusivitate pe covorul roșu pe care îl vedem întins în fața noastră, conducându-ne spre deliciile paradisului? Atunci de ce Iisus Hristos ne-a dat rugăciunea ”Tatăl nostru” formulată la plural dacă nu pentru a ne ruga unul pentru celălalt? Altminteri, ar fi trebuit să o fi numit și formulat la singular, ”Tatăl meu”! Și atunci cine este mai rău? Cei care au fabricat arme biologice de ucidere în masă sau noi care ne facem complici cu acești criminali, gândind și dorind ca cei din jurul nostru, colegii noștri de suferință în același infern în care trăim și noi, să dispară că tot fac umbră degeaba pământului? Și dacă tot a apărut acest virus, atunci de ce nu? De ce să nu ducă la bun sfârșit misiunea pentru care a fost fabricat? Fiindcă, nu-i așa?, decât să fim selectați toți pentru comunitatea aleasă ca ”specie pe cale de dispariție”, mai bine ne exprimăm votul în mod public pentru ca o cutare etnie sau cutare grup de indivizi să se retragă din viață. Încă un pas și ne vom exprima voturile în sondaje de opinie pe rețelele de socializare unde chestionarele ne vor întreba:
”Cine doriți să moară? Alegeți una din variantele:”
A. Mâncătorii de slană
B. Recitatorii de serenade de la ora 12 noaptea
C. Proprietarii de autovehicule extrem de zgomotoase
D. Femeile care alăptează în public
E. Bărbații care se scarpină în zona organelor genitale în public
F. Altă categorie
Suntem atât de răi încât tare mi-e că, dacă astfel de complotiști mi-ar citi rândurile, m-ar trece pe lista lor, plasându-mă în categoria ”iubitorilor de agresori, de violatori și de teroriști” și, pentru că nu îmi doresc moartea acestora, m-ar desemna pe mine pentru rolul de ”om de sacrificiu” pentru crima de a nu fi împotriva lor, dorindu-le dispariția. În fapt, copiii și săracii sunt scutiți de la pedeapsa capitală fiindcă ei continuă să fie buni pentru prostituție și sclavie, dar cu noi, cu handicapații, cu orbii, cu surdo-muții, cu paraliticii, cu nebunii, cu ciunții cum rămâne? Noi pe mâinile cui rămânem?
Ne jucăm de-a eroii fiindcă suntem laşi, şi de-a sfinţii fiindcă suntem răi; ne jucăm de-a asasinii fiindcă murim de dorinţa de a ne omorî aproapele, ne jucăm fiindcă suntem mincinoşi din naştere.
Jean-Paul Sartre, via Mario Vargas Llosa, ”orașul și câinii”
Iar tu, cel pe care mi l-a promis Tatăl, te afli în mijlocul tuturor acestor evenimente și nu mă mai pot abține să nu strig la tine, nădăjduind că vocea mea ajunge la urechile tale pe calea telepatiei, ca să îți spun: oricare este lucrul din cauza căruia rămâi la distanță nu mai merită efortul! Nu înțelegi, ursitule, semnificația zilei de miercuri? Nu ai intuit încă de ce Tatăl a stabilit această zi, chiar la mijlocul săptămânii, pentru prima noastră întâlnire în lumea fizică? Fiindcă ea simbolizează acel moment, acea străfulgerare de luciditate pe care o vei avea chiar în toiul programului de lucru, la mijlocul săptămânii, când vei înțelege că toate aceste lucruri care ne despart, munca, efortul, bunele intenții, conduita personală și profesională , planurile de viitor și alte impedimente nu își mai au rostul. În acea zi de miercuri te vei decide să lași totul baltă, nu vei mai simți nevoia să te justifici în fața celor din jurul tău, în fața familiei, a colegilor de muncă, a șefilor și a prietenilor și vei veni la mine ca să găsești adăpostul pe care inima mea ți-l oferă. Atunci și doar atunci vei ști dacă mă vrei sau nu, dacă vrei sau nu să ne salvăm… Și nu îmi permit să îți vorbesc pe acest ton mustrător decât pentru că sufletul meu mi-a zis: ”Talk to him like lovers do!” Și din cauza acestui lucru am adoptat poziția mironosiței în rândurile acestea și în dojana mea, scoțându-mă singură din ecuația aceasta care presupune luarea unor decizii care au caracterul de a modifica traiectoria vieții, punându-ți această încărcătură a responsabilității în spate. O fac deoarece eu nu mai sunt stăpână în casa mea, nu mai dețin controlul asupra vieții mele și asupra destinului meu. Nu aș mai avea cum, atâta timp cât propria inimă ni îmi mai aparține, tu făcându-te stăpân asupra ei. Și dacă inima mea e a ta, atunci și întreaga mea ființă vine la pachet împreună cu ea. E indiscutabil că așa este și nu te opune acestui rol pe care trebuie să îl îndeplinești fiindcă este rostul desemnat de Dumnezeu pentru bărbat în soarta femeii.
Așa că nu am mai consemnat unele din experiențele mele din lumile interne suprasensibile, preocupându-mă să mă rog pentru mine, pentru tine, pentru familiile noastre, pentru alte rude, prieteni, cunoscuți, foști colegi de școală, de muncă, pentru străini și câți alții să fim în paza Tatălui pe Care L-am rugat să nu ne supună la teste prin care să ne dovedim curajul și bravura în acest context în care se află umanitatea ce nu mai poate fi salvată ca întreg, devenind victime colaterale, eroi de sacrificiu într-un război care nu ne aparține. Mulțimile, popoarele și neamurile nu mai pot fi salvate ca întreguri, dar individual noi încă ne mai putem salva. Iar eu dau mărturie că acest lucru este posibil, fiind un caz evident în care justiția și mila divină au lucrat mână în mână pentru a mă repune pe drumul cel bun. De aceea consider că m-am exprimat greșit când am afirmat mai sus că acești criminali care ne conduc din umbră au putere numai asupra vieților noastre, nu și asupra sufletelor noastre, uitând în acest sens că numai Tatăl are această putere deplină asupra hazardului. Trebuie doar să știi cum să negociezi termenii și condițiile eliberării de sub tirania karmei în care ne-am scufundat cei mai mulți dintre noi fiindcă am greșit și păcătuit. Doar cu Tatăl și cu Marea Lege se mai poate negocia acum întrucât aceia dintre noi care s-au auto-definit drept mijlocitori, intermediari între noi și Puterile Divine și-au făcut deja pașaport, cumpărându-și bilet către bunkerele luxoase ale insulelor exotice izolate și protejate de puterea banului, în timp ce noi, puzderia, vom rămâne în urmă ca să restabilim echilibrul economiei mondiale, plângând, urlând și incriminând că ne-a părăsit Dumnezeu, abandonându-ne în mâinile acestor sociopați. Nu mai este vremea negocierilor cu preotul de la biserică sau cu mentorulu care îți solicită 299 de euro pe ședință ca să îți spună într-o videoconferință pe Facebook fiindcă dragul de el s-a plasat deja într-o locație sigură undeva în lume: ”Inspiră și expiră adânc! Nu te panica! Gândește numai pozitiv! Imaginează-te cum și unde vei fi peste 5 luni! Trăiește în oricare timp în afara celui prezent și totul va fi bine!”. Uită chiar și de Papa de la Roma fiindcă în clipa lui ”acum” toți muritorii de pe planetă își numără banii cu scopul de a-și cumpăra bilet la Clasa I către o zonă de siguranță. Numai Tatăl își numără oile ca să le repună în drepturi în turma Sa.
Și în turma Sa, dar chiar turma Sa, nu în cea a spiritului de turmă, nădăjduiesc să îmi croiesc drumul ca să mă adăpostesc alăturea de frați asemenea mie de urgia sorții pentru că m-aș minți singură dacă aș declara vreodată că, fiind împreună, am fi autosuficienți, stând cât mai departe de ochii lumii ca doi sihaștri auto-izolați, chiar și de-am locui într-un paradis terestru ca cel din filmul ”Laguna albastră”. Nu neg, totuși, că dacă s-ar putea, tot într-acolo mi-aș îndrepta și eu pașii, adică tot către o insulă exotică fiindcăă nu uita că am recunoscut deja că sunt o lașă. Poate că pentru un timp se poate să trăiești numai cu perechea ta în acest gen de auto-izolare, ba pe o insulă pustie, ba la o fermă în mijlocul câmpului, dar credința îmi este fermă în existența frăției cosmice, chestiune la care nu ar trebui să te uiți ca și cum vine din Star Wars. E în natura unora ca, rugându-se Tatălui, să se îngrijească a cere binele pentru sine, pentru membrii familiilor lor, pentru prieteni și cunoscuți. Măcar atât, dacă nu pentru toți! Și din cauza aceasta știu că nu cu tine, ursitule, trebuie să negociez pentru un permis de liberă intrare și de circulație în viața ta, ci cu Tatăl. Îmi este suficient de clar acum că nu pe tine trebuie să te implor în genunchi, udând podeaua de lacrimi ca să vii, ci pe Tatăl. Pe El trebuie să îl rog să îți lumineze calea, să te țină în pază, să te protejeze și să te ocrotească, să te ierte și săă te elibereze din oricare situație care te constrânge la dezertare de la atribuțiile pe care un iubit le are. Sunt speriată, dacă nu deja îngrozită! Mi-e din ce în ce mai greu să suport toate aceste lucruri și mai ales faptul că viața mea depinde de alții. Mă copleșesc din toate direcțiile aceste lucruri și tot ce îmi doresc acum este să stau în brațele tale ca să mă liniștesc, iar absența ta este de neiertat. Mă umple de uimire să mă văd luptându-mă cu demonii infernului, dovedindu-mi curajul și cutezanța, voința și firea luptătoare. Acolo Donald Trump nu ar rezista nici măcar un minut! Cu toate acestea, acum sunt terifiată de noile circumstanțe în mijlocul cărora mă aflu pe care nu le mai pot înfrunta singură! Și parcă mai mult decât oricând mi-e frică de tine, ursitule, și te resimt ca pe cel mai înfiorător coșmar căci văd bine și singură că ești apt de a mă chinui, de a mă pedepsi, de a mă tortura și, în pofida faptului că ți-am mărturisit că ți-am dat inima mea, ceea ce te face stăpân pe ființa și pe viața mea, parcă tot nu-mi vine la îndemână să te las să mă calci în picioare fără milă, cu toate că, în genere, manifestarea sufletului tău în visele mele și chiar și motivul pe care îl bănuiesc că te ține la distanță sunt rezultatul unor dorințe arzătoare pe care le-am avut și cu care tu ai rezonat în profunzime, atrăgându-ne unul pe celălalt conform cu Legile Divine și cu Voința Tatălui. Însă mă gândesc că firea ta dominatoare mi-ar subjuga prea mult voința, ideile, visurile, aspirațiile și credințele și sunt tulburată că ceea ce avem ce nu a început nici măcar să se manifeste, ci doar înfiripându-se de-abia, s-ar putea lesne preschimba într-o relație de tip ”Master & servant” în care eu mă voi fi transformat într-o cățelușă docilă, dresată cu dibăcie să lingă mâna stăpânului în semn de recunoștință când stăpânul său o bagă în seamă, alintând-o și scărpinând-o pe burtică atunci când este cuminte și pedepsind-o cu cruzime atunci când e obraznică. Am firea teribil de îndrăcită și de sălbăticită ca să îmi surâdă acest scenariu în care voi veni la tine dând din codiță, chemată ca la aport și toată situația asta o percep câteodată ca și cum sufăr de sindromul Stockholm și de aceea, întrebând pe Tatăl, am vrut să știu dacă în interiorul tău, în inima ta și în sufletul tău tu ai încredere în mine, dacă tu crezi în mine, în voința mea, în firea mea și în abilitatea mea de a ne scoate pe amândoi la liman, de va fi vreodată situația de așa natură să te bizui pe mine, încredințându-ți viața în mâinile mele. Am vrut să știu dacă în sufletul tău tu mă percepi ca pe egala ta sau dacă mă percepi ca pe un obiect, așa cum mulți bărbați percep femeia pe care o văd bună numai pentru a sta sub ei sau deasupra lor, dar niciodată alături de ei cu drepturi egale, pentru a le călca pantalonii, cămășile și sacoul, pentru a le face mâncare, pentru a face menajul, pentru a le crește copiii și, dacă se poate, pentru a munci mai mult ca ei pentru câștigarea traiului de zi cu zi.
Am avut, după aceea, un vis.
Cobori de 10 ori în infern ca să îți plătești datoriile către Marea Lege, apoi urci o dată la Divinitate unde ți se va spune să cobori iarăși de 10 ori ca să îți înfrunți demonii interiori și ca să te cunoști pe tine însuți. Și ce orori, Dumnezeule Mare, poți afla despre tine, ce lucruri teribile descoperi că ești capabil să faci fără să o știi singur că le poți face! Dar și ce lucruri minunate, sublime, grandioase și extraordinare poți face în egală măsură!
Trăim şi în visele noastre, trăim nu doar ziua. Uneori săvârşim cele mai mari fapte ale noastre în vis.
Karl Gustav Jung, ”Cartea roșie”
La începutul acestui vis am fost complet inconștientă, captivă în acea undă magnetică precum o vrajă ce mă ține ca sub hipnoză, specifică visului mecanic. Nu aveam pic de memorie lucidă și de discernământ, acceptând datele furnizate de subconștient cu prea multă lejeritate, validând totul ca fiind real. Nu puneam nimic sub semnul îndoielii, neputându-mă împotrivi niciunei sugestii. Uitarea de sine era deplină și profundă. De aceea, când subconștientul m-a păcălit să cred că ursitul meu este un oarecare cunoscut, am primit sugestia respectivă ca fiind adevărată, lăsându-mă să alunec într-un vis hologramă pe care subconștientul meu începuse să îl proiecteze în astral în imagini și sunete. Era cât pe ce să mă dedau plăcerilor firii cu acel oarecare când conștiința mea a început să chestioneze acuratețea datelor, punându-și astfel de întrebări: ”Ceva straniu se întâmplă aici. Nu-mi amintesc ca lucrurile să fi fost așa. Cine este bărbatul despre care mi-a vorbit Tatăl cum că ar fi sufletul meu pereche? Cum îl cheamă? Cine este? Adu-ți aminte! Încearcă să îți amintești! Este acesta cu care sunt acum?” Reacționând și răspunzând, subconștientul meu a continuat să îmi ofere alte sugestii de parteneri potriviți, vorbindu-mi ca și cum mi-ar fi arătat Tatăl pe care mintea mea ascunsă încerca să îl imite, pretinzând că toată gama de recomandări de suflete pereche venea de la El. Psihicul meu prelua sugestiile, asociindu-le cu emoțiile mele refulate și îngropate în memorie, înaintând în farsă și continuând să mă păcălească. Credința în existența unui ”suflet pereche predestinat” fusese, desigur, însămânțată în subconștient, dar nu reușeam de niciun fel s îmi amintesc cine este acest ursit predestinat, trecând de la o sugestie la alta și acceptându-le pe toate ca adevărate ca și cum tu, ursitule, ai fi putut fi oricine! Vreau să spun că nu îmi mai aminteam nimic de tine, de ființa ta, de rostul tău în existența mea și de semnificația ta. Cu alte cuvinte, deși am început să cred că am un suflet pereche, sugestie ce a pătruns în straturile scufundate ale subconștientului meu, încă nu sunt convinsă că acesta ai putea fi tu! Nu știu dacă subconștientul meu o făcea din răutate, din malevolență, din îndoială sau pur și simplu din lene, însă cert este că încerca să mă comute pe o traiectorie greșită pentru ca eu să sfârșesc prin a mă mulțumi cu oricine, conform cu zicala: ”primul venit, primul servit” . Acesta, dragul meu, este egoul! Însă sufletul, mai vigilent, mi-a rostit: ”E vorba de Marius. Cu el sunt predestinată să mă întâlnesc!” În acel moment un simțământ atotcuprinzător de fericire mi-a pătruns în suflet, reamintindu-mi toate evenimentele din ultimii ani, de tine și de întâlnirile noastre nocturne în as tral. Și m-am bucurat amintindu-mi că tu ești cel promis ca atunci când te bucuri că ți se împlinește visul tău de-o viață. Recăpătându-mi memoria și discernământul, am devenit conștientă de faptul că visam, ceea ce a rupt vraja hipnotică a visului mecanic. Imaginile și sunetele acestuia s-au șters, trezindu-mă într-un mare gol. Subconștientul meu nu mai făcea proiecții mentale în lumina astrală.
Numai bine căci la scurt timp după aceea ți-am perceput prezența în preajmă. Trebuie ca Ființa Divină să îmi fi dat o mână de ajutor, făcându-mă lucidă, pentru a nu rata ocazia unei noi întâlniri cu tine! Manifestându-te în aria mea de experimentare, mi-ai zis, vocea ta tremurând de emoție și de neliniște ca în fața unei vești proaste:
– Mama mi-a povestit cum că ne-a visat pe amândoi căzând!
— Așa și este, ți-am spus, înțelegând sensul tainic al cuvintelor tale. Vom cădea amândoi, dar ne putem ridica, am mai adăugat.
Din acel moment eu nu am mai fost eu, așa cum îmi aminteam de mine și nici nu m-am mai comportat ca în mod obișnuit. Nu mai eram în pielea propriei personalități cu numele de ”Cătălina” căreia îi este frică până și de umbra sa. Iar asta deoarece eu nu sunt ce par a fi, înăuntrul meu existând întregul Univers, în miniatură desigur, însă cu toată potența sa, cu toate resursele sale, cu toate minunile sale, cu toate deliciile sale. Vorbesc astfel întrucât aș face un mare deserviciu procesului cunoașterii de sine spunând că acțiunile și gesturile făcute după aceea au aparținut personalității mele cu care avem tendința de a confunda sufletul și universul interior! Nicidecum! Eu, Cătălina, nu aveam habar de nimic, dar Ființa Divină cu care eram conectată da!
Ne-am luat de mână și, în aceeași clipă, am început să ne scufundăm în pământ, în interiorul scoarței terestre, alunecând în jos spree nucleul pământului, unde focul sacru al Mamei Divine arde cel mai năpraznic. Străbătând o oarecare distanță alunecând în pantă, am văzut în scoarța terestră suflete de oameni prinse în propriul iad personal, complet inconștiente că se află prinse într-o iluzie hipnotică, adică în vis. După aceea am căzut amândoi, nemaiavând în jurul nostru niciun punct de reper sau de sprijin. Cădeam amândoi cu capul în jos și picioarele în sus cu o viteză fulgerătoare, scenă biblică simbolică ce semnifică picarea în ispită și căderea în prăpastie. Erai speriat și nici eu nu mă arătam mai vitează. Am parcurs de nenumărate ori această cădere în infern ca rezultat al păcatelor comise de mine și în niciun rând nu am reușit să ies din acest loc întunecos și înfiorător în care eurile din care se compune egoul personal se manifestă vizibil, audibil, tangibil și energetic. Iar noi cădeam și tot cădeam și căderea noastră nu părea a dori să se oprească decât în momentul impactului trupurilor noastre cu fundul ghenei! Cu mâna pe inimă jur că nicio cădere anterioară nu a fost la fel de intensă și de simbolică precum a fost aceasta! Era un semn clar că Puterile Cerului ne însoțeau acolo pentru a ne servi o învățătură!
Nu știu ce distanță parcurserserăm în jos când, deodată, am strigat la tine:
– Acum! Ridică-te! Uită-te la mine, fă ca mine și ridică-te!
Mă oprisem din cădere prin puterea voinței care acționa ca și contraforță magnetismului uluitor de acolo care ne atrăgea tot mai jos și mai jos, fără speranță de revenire pe o traiectorie în urcuș. Dar iată că ceva din mine reușise să se opună căderii în păcat și, din câteva mișcări circulare ale corpului, am reușit să mă proiectez cu capul în sus și cu picioarele în jos, rugându-te să faci ca mine. Ne-am rotit amândoi trupurile în sensul acelor de ceas, încrezându-ne unul în celălalt, dar dacă vrei să cunoști părerea mea sinceră despre semnificația acestor mișcări de gimnastică pe care le executam în pucioasa iadului, ele simbolizau actul intim dintre un bărbat și o femeie făcut din iubire unul față de celălalt ca o formă ritualică de rugăciune. Când sexul e sacru, te salvează și te scoate din infern. Când e pervers și păcătos, te conduce direct în fundul ghenei cu bilet la clasa I. Păcatele împotriva Spiritului Sfânt sunt singurele care nu se iartă și cu cât sunt mai grave, cu atât mai grabnic îți semnezi singur sentința de coborâre acolo unde nu ai vrea să fii. Dar eu aveam încredere în tine și tu tot atâta în mine cum ne mișcam trupurile în aer, folosindu-ne de ele ca de niște chei băgate în broască pentru a deschide uși și numai sufletele noastre știau ce uși putea deschide flacăra iubirii noastre, deși nu neg că, în fapt, Ființa ta Divină m-a lăsat pe mine să strălucesc în toiul acestor fenomene incredibile ca să îți dovedesc că îți sunt sprijin pe care să te bizui, nu povară de cărat în spinare și de care trebuie să te îngrijești. Așa că sufletul meu ți-a arătat prin fapte, nu prin cuvinte că tu trebuie să te lași și pe mâinile mele din când în când, spunându-ți: ”Încrede-te și în mine, odată pentru totdeauna, fiindcă te pot ajuta să ieși din orice situație infernală în care te afli! De aceea sunt aici!”
Cu puțin efort, procedura noastră de a ne învârti în spațiu ca niște chei a dat un rezultat nemaiîntâlnit până acum! Realmente, nu am mai văzut niciodată petrecându-se acest fenomen surprinzător și uluitor! Deasupra noastră, la o aruncătură de câteva brațe, s-a deschis un vortex imens de lumină strălucitoare, ca un fel de tunel din care intra și ieșea energie circulând în spirală.
– Spre acolo, am strigat la tine și, continuând să ne ținem de mână, ne-am îndreptat către gura vortexului care se deschidea ca o invitație ce ne era oferită o singură dată, ceea ce o făcea de nerefuzat.
Am înotat în energie, suportând cu greu curenții potrivnici ca și cum am fi fost pe fundul oceanului, dar tunelul ne-a aspirat cu repeziciune, înghițindu-ne și apoi scuipându-ne la celălalt capăt al său. Acolo am văzut lumină, la început difuză, vagă și spectrală, ca și cum energia acestui loc în care poposeam era rarefiată, descompusă și destrămată. Dar era lumină și în interiorul ei puteam distinge culori, forme și mișcare ca și cum un fel de existență se desfășura acolo, fără a avea idee, însă, de tenebrele care se căscau la subsolul caselor în care entitățile întâlnite după aceea pe drum păreau să locuiască. Vreau să spun că lumina de deasupra nu avea conștiință de sine, așa cum nici întunericul de jos nu avea. Lumina nu știa că este lumină, iar întunericul nu știa că este întuneric, iar cele două aspecte nu aveau cunoștință unul de celălalt. Numai noi doi aveam conștiință de sine, iar aceasta se datora căderii în păcat, când strămoșii noștri au gustat fructul interzis din Pomul Cunoașterii Binelui și Răului. În atâția ani de când cobor în infernul personal ca să îmi înfrunt egoul pentru a-l dizolva nu mi s-a întâmplat niciodată, dar absolut niciodată să și ies de acolo, cu toate rugămințile mele, țipetele mele și implorările mele. Și nu mi-am dat seama decât de curând că nu ieșeam deoarece nu vroiam să ies, deoarece doream să mă curăț și să mă purific, dar acum sufletul meu căuta să îți arate că nu ai de-a face cu un suflet pierdut, cu o nebună, cu o schizofrenică, cu o îngenuncheată, cu o învinsă, ci cu o luptătoare! Pe limba sufletului meu am cerut Tatălui să îți dovedesc că nu ies din acest infern personal nu pentru că nu pot, ci pentru că nu vreau, această minune de experiență demonstrând clar că sufletului meu nu îi este străină calea de ieșire de acolo. Și nu vreau fiindcă mi se pare inutil și inoportun să ies la lumină ca să mă plimb pe străzi sub aparenta înfățișare a păcii, a liniștii și a bunei-dispoziții, în timp ce în interiorul meu duc aceste lupte. Cu alte cuvinte, nu mai poftesc să mă prefac în exteriorul meu, când în interiorul meu e un calvar. Este minciuna pe care am trăit-o toată viața. Am început să cer Mamei Divine să cobor acolo în mod conștient și voluntar nu dintr-un masochism absurd, ci pentru că, realmente, sunt interesată, dar extrem de interesată de cunoașterea sinelui, nădăjduind mai ales să cunosc realul, dincolo de iluzia percepțiilor subiective ale celor cinci simțuri. Bănuiesc că e în firea unora să își dorească să își cunoască propria minte și propriul suflet prin experiență directă mai mult decât orice pe lume, chiar cu prețul sacrificării pasiunilor, distracțiilor, obiceiurilor și tradițiilor, iar portița deschisă către experiența onirică lucidă e ca un cadou oferit de Divinitate pe care numai un nesăbuit l-ar putea refuza, cu toate că atâta am afirmat că nimic nu vine gratis în viață. Cu adevărat îți mărturisesc că nu cunosc ce bine am făcut ca să merit o astfel de răsplată de la Tatăl și, cum știu că de la El a venit chemarea, îmi este frică să nu îl dezamăgesc, nefăcând ce mi-a cerut să fac și neurmând calea pe care mi-a arătat-o. De aceea, în plină lumină, m-am simțit nelalocul meu, ca și cum gândeam că nu aveam timp de pierdut stând și bătând apa-n piuă la un suc, la o prăjitură și la un grătar, însemnând că sufletului meu nu îi sunt străine conceptele de suferință, sacrificiu, ascetism, stoicism și muncă interioară pe care o găsesc prioritară. Aș fi vrut să cobor iarăși acolo pentru a înfrunta adevărata față a desfrâului, a lăcomiei, a mândriei, etc. Dar cum tu erai cu mine și, mai ales, cum îți vedeam chipul în lumină, nu am mai vrut să știu de altceva! În preajma ta sunt atât de uluită și, din acest motiv, am închis deschizătura vortex-ului ce ducea către infern pentru a ieși la o plimbare cu tine. Nu îți cer, în fond, să îmi acorzi onoarea unei întâlniri cumsecade, conform cu procedurile civilizate și cavalerești de socializare? Tu te-ai transformat în cea mai mare slăbiciune a mea și dacă aș fi fost o super-eroină într-o lume în care Superman, Batman și Justice League chiar ar exista, tot ce ar trebui răufăcătorii să facă pentru a mă doborî ar fi să mi te ia. Sunt și mai vulnerabilă știind că nici nu am apucat să pun buzelle pe ale tale că un răufăcător mi te-ar putea lua. Tu ești portița prin care mult rău, foarte mult rău mi-ar putea încleșta iarăși sufletul fiindcă prin tine sunt capabilă de gelozie, de invidie, de ură, de răzbunare, de mânie, de amor propriu, de șantaj, etc., iar toate aceste tenebre sunt simțăminte pe care le vreau cât mai departe de sufletul meu regăsit. Nu ți-am confesat că atât de crâncen m-am concentrat pe ideea de tine încât nu îmi mai pasă de planeta aflată în colaps? Și că din cauza ta îmi înfrunt demonii interiori pentru ca, stând aievea în fața ta, eu să fiu conștientă că ceeea ce simt pentru tine chiar e iubire și nu un simțământ prefabricat de către subconștient, atât de capabil să preia sugestii ca să le transforme în iluzia realității. Ce este subconștient e mecanic și iubirea, dintre toate sentimentele, e cea mai iluzorie, mai prefăcută și contrafăcută emoție în laboratoarele mecanice ale minții!
”Ce trebuie să se întâmple se va întâmpla!” fură cuvintele pe care Divinul mi le-a comunicat miercuri seara, dând o notă de fatalism împrejurărilor vieții. Să îmi bați la ușă ca să îmi mărturisești secrete ale trecutului este un astfel de eveniment inevitabil despre care Tatăl îmi vorbește de aproape 5 ani. Toate flash-urile îmi dovedesc că acest lucru se va petrece, că ne vom întâlni, că ne vom lua, că vom trăi împreună, că vom avea un copil. Și nu doar într-o scenă, ci în toate acestea ne văd chipurile brăzdate de fericire, ca și cum și fericirea și iubirea sunt lucruri tot atât de inevitabile! Atâta vreme cât le arată Dumnezeu, înseamnă că așa va fi. Aceasta e marea minciună pe care teoriile new age despre spirit o formulează despre Voia Tatălui: stai întins pe pat ca o balegă, nu fă nimic, doar inspiră și expiră, nu căuta nimic, nu mișca niciun deget fiindcă toate au să vină la tine fiindcă o vrea Tatăl. Nu, nu este adevărat că Tatăl ne garantează fericirea doar pentru că ne-o arată posibilă. O imagine cu un zâmbet acum nu înseamnă permanență, ci doar fericirea surprinsă în acel moment dezvăluit! Multe imagini de zâmbete printate pe chipuri de amici și de cunoscuți mi-au fost arătate, însă tot atâtea imagini surprinzând tristețe și supărare întipărite pe expresia acelorași chipuri mi-au fost relevate după aceea. Numai zâmbetul meu, ca și ccum fac reclamă la Blend-a-med, nu vrea să se șteargă de pe fața mea. Numai momentul întâlnirii cu tine e inevitabil, însă iubirea și fericirea surprinse în aceste flash-uri sunt inevitabile DOAR din cauza momentului prezent în care sunt de acord să îmi las la gară tot bagajul emoțional al trecutului. În caz contrar, agățându-mă de acest bagaj ca de o comoară neprețuită ce nu trebuie în veci pierdută, numind adesea acest bagaj ”amintiri de neuitat, atât bune, cât și rele”, în clipa acelui moment inevitabil ce se va petrece, când ne vom cunoaște, ți-aș servi o iubire sintetică, artificială fiindcă, desigur, de refuzat tu nu poți în veci să fii deoarece tu ești tu, cel care mi-a fost atât de drag atunci, dar acest drag n-ar fi putut șterge, singur, amărăciunea acumulată în bagajul meu emoțional din clipa lui atunci de acum 17 ani, când te-am văzut întâia oară, până în clipa lui acum când nu mai sunt o fetiță. Nu, amintirea dragului pentru tine nu este, în sine, decât o altă bluză sau pereche de pantaloni inclusă în bagajul meu emoțional și dragul acesta nu putea singur să îmi scoată lumina la suprafață. Tu singur n-ai putea șterge, cu iubirea ta, toată durerea mea, așa cum nici eu n-aș putea lua cu mâna suferința ta. Intervenția Divină e complicele, acel as din mânecă ce trebuie permanentizat fără nicio clipă de întârziere! De aceea, nici în visul meu scoaterea noastră din infern nu s-a datorat exclusiv nouă și inspirației de moment, ci Intervenției Divine. Evident, am compus aceste rânduri vorbind la persoana I, eu făcând și eu dregând în infern ca și cum știam foarte bine ce făceam, dar atâta timp cât eul din afirmația ”eu sunt” se confundă cu egoul, tot ce am scris până acum ar putea fi luat foarte lesne drept o lăudăroșenie. Puse în aceeași oală, cuvintele ”eu te iubesc”, atâta vreme cât trec prin filtrul egoului, nu prezintă nicio valoare pentru nimeni decât pentru aceia care se mulțumesc cu puțin, așa cum ar fi vrut să procedez propriul subconștient la începutul visului meu, împingându-mă către acceptarea unei noi situații mediocre, ca și cum ”primul venit, primul servit” simbolizează o oportunitate ce nu trebuie în veci ratată deoarece, conform cu acel unic procent de îndoială, următoarea întrebare se pune: ”Și dacă, totuși, nimeni altul nu va mai veni la ușa mea, ce mă fac? Voi rămâne singură?”. Pot da impresia că sunt perfecționistă sau exigentă în privința artei iubirii, dar nu te lăsa păcălit. Cuvintele mele nu sunt decât expresia suferinței prin care am trecut și la care nu vreau săă mai revin. Mai bine mor înainte decât să mă întorc în acea stare a lucrurilor.
În plină lumină astrală m-am văzut cu hainele sfâșiate și zdrențuite din cap până în picioare, ca și cum tocmai traversaserăm hățișul junglei. Te-ai apropiat de mine ca să mă acoperi și iarăși m-am emoționat toată văzându-te fiindcă pentru nici măcar o secundă nu ți s-a mai modificat fizionomia. Și cât mă face să sufăr, Doamne mare, că nu îți pot vedea chipul întotdeauna! Câte nu ne-am vorbit, câte nu ne-am zis și pe unde nu ne-am dus! Parcă eram doi îndrăgostiți ieșiți la plimbare în parc! Și așa eram, însă parcul nostru își avea stabilimentul într-o altă lume, această lume care există aievea, dar de care numai câțiva sunt conștienți, cu toate că acolo călătorim absolut toți, fără excepție, când închidem ochii ca să dormim! Cât de ridicol și de straniu era totul! Tocmai ieșiserăm din infern cu hainele mototolite și cu sufletele tulburate pentru ca, în lumină, să începem a chicoti și a ne fugări în zbor, la atâția metri deasupra solului, nu ca și cum am fi uitat de unde tocmai ce ieșiserăm, ci ca și cum, în acea clipă, nimic altceva nu mai conta decât bucuria momentului prezent, așa cum și teroarea infernului contase la fel de mult în trecut atunci când trecutul fusese prezent. Nu pot să explic cât de mult mă bucuram știindu-mă cu tine. Nu încape îndoială că, în acest loc, emoțiile noastre se văd întocmai cum sunt fiindcă tot ce este în interiorul nostru se proiectează în exterior, egourile noastre, defectele noastre și păcatele noastre în iadul personal, în timp ce virtuțile noastre se proiectează mai ușor în paradisul astralului superior. Nu îndrăznesc să generalizez prin afirmațiile mele întrucât, documentându-mă din mărturisirile altora, reiese că numai câțiva experimentează aproape exclusiv în aceste două extreme: iadul și paradisul. Bănuiala mea este că acest lucru ține de alegerea pe care sufletul o face pentru sine, vrând ori să se purifice pentru a se întoarce acasă la Divinitate, ori să își spioneze prietenii în dormitor, așa cum ai procedat și tu, dealtfel! Poate că, în fapt, nu vreau să văd fiindcă mi-e teamă că, odată reuniți, nu te-aș mai putea întâlni după aceea. Nu l-aș mai întâlni pe adevăratul tu, vreau să zic.
Ți-am zis pe nume ca și cum te-aș cunoaște de la facerea lumii, iar la final, când am simțit o oarecare pierdere în luciditatea mea și știind că din acest motiv aveam să fiu atrasă înapoi în corpul fizic, ceea ce nu mi-ar mai fi oferit luxul câtorva clipe în plus în preajma ta, ți-am spus căă te iubesc. Mai sincer și mai spontan ca acolo nu se poate și nu scriu acestea decât ca o transcriere a celor petrecute în acea noapte.
Cu aceste două cuvinte m-am trezit pe buze. Acolo au fost minune și pace cu care sufletul meu s-a alimentat, în timp ce aici s-au transformat în dor, melancolie și tristețe în mai puțin de o secundă. Și degeaba cu intervenția Divină și cu totul dacă tu nu ești acum aici și în fiecare zi până la sfârșitul veacurilor ca să îți găsești refugiu în brațele mele! Au chiar tu nu îți dai seama că în brațele mele tu te apropii tot mai mult de adevărata ta casă, în comuniunea cu sufletul tău divin? Și dacă acolo ți-ai putut încredința sufletul în mâinile mele, aici de ce nu ai încredere în mine că te pot ajuta? Aici nu suntem ce trebuie să fim și nu facem ce trebuie să facem.