dec. 182021
 

<>

Father of all! in every age
In every clime ador’d,
By saint by savage, and by sage,
Jehovah, Jove or Lord!

Alexander Pope

Sâmbătă, 18 Decembrie 2021

Marius,

Mi-a dat Dumnezeu putere ca să îți scriu și rândurile acestea, ajutându-mă să îmi calc iarăși pe orgoliu și aducându-mi aminte de condiția inițială a pactului întocmit între sufletul meu și Tatăl care se află în ascuns care îmi ceruse să îți scriu scrisori ca să îți povestesc despre mine, mărturisindu-ți greșelile mele trecute și împărtășind cu tine experiențele spirituale minunate care îmi sunt date fiindcă, făcând astfel, ți-aș fi ținut companie și ți-aș fi dat nădejde. Desigur că îți aduci și tu aminte de acest pact despre care am tot scris. Dar ce nu am știut la început, dar am început să observ și să simt în mod accentuat de-a lungul timpului a fost că, ocupându-mă să îți scriu până la 8 ore într-o zi, rupeam din timpul meu liber pe care l-aș fi folosit pentru alte activități cu caracter personal, oferindu-ți ție bucuria de a te delecta cu compania mea, prin intermediul textului scris de mine, cu toate că eu nu am primit nici măcar un singur cuvințel înapoi de la tine. Astfel am fost ajutată să omor egoismul (sau, în orice caz, să îi diminuez proporția), punând fericirea ta și bucuria ta înaintea bucuriei mele, cu toate că au existat și clipe în care, terminând de scris și de corectat o scrisoare, stând adusă din umeri (adică cocoșată) peste calculator atâta timp, mi-am simțit trupul fizic ca zdrobit, complet anchilozat și amorțit. Dar toate acestea nu făceau nimic, nici oboseala, nici orele pierdute din noapte, nici lipsa de somn, dacă să afli vești de la mine te bucura.

Dar cu timpul mi-a devenit cu neputință să mă mai adresez direct ție, iar motivul neputinței mele sunt sigură că ți-e limpede. Dacă am orgoliu și egoism, defecte ce trebuie îndepărtate din natura mea, atunci este fără tăgadă că metoda prin care s-a stabilit ca eu să devin conștientă că port în psihicul meu orgoliu și egoism este, indubitabil, deosebit de crudă, iar tu ești cel mai crud om pe care l-am cunoscut vreodată, fără să fi intrat vreodată în contact fizic direct cu tine. Cruzimea ta mă copleșește și îmi induce sistemului nervos o incredibilă stare de șoc, de uluială totală și de confuzie, de neverosimil căci la început să te cunosc în persoană mi s-a părut că este o chestiune garantată pentru care nu exista niciun pic de dubiu, Însă, până la urmă, am ajuns să cerșesc, și încă de sute și de mii de ori, zvârcolindu-mă pe podea de durere și de amărăciune… să cerșesc, deci, ca să mi se dea acest lucru care la început mi s-a părut garantat.

Aș face exces de zel descriindu-ți în detaliu scena în care m-am aflat azi-noapte pentru care voi face numai o schiță de portret. Era miezul nopții, iar eu nu aveam cum să adorm la acea oră. De când a murit tata, mi-am pierdut somnul și liniștea, răbdarea și încredințarea într-o zi de mâine mai bună. Și numai o scânteie de emoție care te privește a fost necesară ca să mă amărăsc dintr-o dată, zbuciumându-mă și plângând isteric. Nu m-am mai zvârcolit, totuși, pe podea, ca în alte dăți, ca atunci când, în nebunia mea de acum aproape 10 ani, când am început să am primele crize serioase de conștiință care mi-au apropiat de suflet milostivirea Tatălui, eu căutam, din contră, să îmi vând sufletul Diavolului pentru 10 ani de fericire, de bunăstare, de prosperitate, de succes și de faimă, inspirându-mă în demersurile mele din scenele și ritualurile cretine din serialul ”Supranatural” care nu cred că îi este nimănui străin și care atinsese orice limită a decenței la capitolul ”blasfemii” încă de pe vremea când încă mai vedeam, în urmă cu 8 ani.

În loc să mă arunc pe podea, ca doborâtă de demență, deși deznădăjduită mă simțeam, m-am așezat pe marginea canapelei și, privind în sus, ca și cum priveam la Cer, am vorbit Tatălui care se află în ascuns cu atâta sinceritate încât să îi mărturisesc că Voia Sa pentru mine mi se pare crudă de vreme ce, în urmă cu fix un an, îmi convocase sufletul de multe ori, arătându-mi-se sub forma unui imens Soare proiectat pe bolta cerească a Universului interior și zicându-mi că avea să îmi redea vederea când aș fi vrut eu. Dar iată că, un an mai târziu, mă găseam stând pe marginea canapelei în același deplin întuneric, cu ochii înlăcrimați, cu inima plină de tristețe și de amărăciune, într-o atotcuprinzătoare deznădejde, frustrare și resemnare, recunoscând deschis Tatălui că mi-e cu neputință să te înțeleg, Marius! Mi-e cu neputință să te înțeleg, Marius, iar despre tine am continuat să vorbesc cu Domnul, spunându-I tot ce aveam pe suflet. Și nu puțin am vărsat în fața Tatălui Ceresc din paharul amărăciunii care mi se umpluse.

Am adormit foarte greu, după ora 02:00, abia stăpânindu-mi frustrarea. Căci toată suferința unui orb vine din frustrare, din neputința de a se mișca după voie în spațiul de afară. Iar dacă aș fi văzut, negreșit că la ușa ta aș fi ciocănit ca să îți arunc în obraz ceea ce refuzi de atâția ani să auzi pe viu grai din gura mea, injuriile, imputările și blasfemiile mele pe care sunt sigură că știi că le meriți. Ți-am vorbit vreodată despre cât de mult mi s-a strâmbat gura, tot vorbind cu mine însămi în imaginația mea, punând întrebări și dând replici în numele tău ca să umplu spațiul temporal, în cursul unei zile, în care tu nu ai vrut să ai de-a face cu mine? Nu cred că ai nici cea mai vagă idee ce fac, cu adevărat, aceste impulsuri electro-magnetice care se duc în maxilar când vorbești de unul singur, ca un nebun. Trebuie că nu ai niciun habar cât de mult rău fac cuvintele nerostite întregului corp, întregului psihic. Și întregului suflet. Așa mă văd nevoită să îmi portretizez gura deformată de pe care s-a șters zâmbetul de mult timp. Moartea tatălui meu doare cu mult mai puțin decât doare cruzimea ta.

Și tot acest zbucium mă luptam să îl potolesc azi-noapte, plângându-mi de milă. După ce am adormit în cele din urmă, am trăit ceva atât de deosebit, ceva ce ține de minune, ceva ce numai din Mila Tatălui poate să vină. Trupul fizic dormea, dar conștiința mi s-a trezit în Universul interior când am văzut o lumină puternică strălucind în întunericul atotcuprinzător. Și negru ca smoala. Dar strălucirea luminii m-a trezit, inducându-mi o emoție care nu lăsa loc confuziei sau îndoielii în privința sursei de proveniență a minunatei lumini care nu mi se arăta nici sub formă de Soare, nici sub formă de stea sau de rază. Era o emanație sclipitoare a unei Puteri non-fizice și non-simbolice care coborâse la mine, venind de foarte departe. Și când m-a atins, m-a ”răpit”, ca să zic lucrurilor astfel căci mi-e greu să descriu ce mi-a făcut, intrând în contact direct cu mine, ia expresia ”a lua p cineva pe sus” mi se pare prea trivială ca să o folosesc ca să descriu această scenă. Și nicidecum nu ar fi corect să spun că am fost luată pe sus fiindcă mai curând m-a ”înhățat”, absorbindu-mă în ea însăși și interiorizându-mă. Era Tatăl care se află în ascuns, Intimul! Apoi, când tot întunericul de la început s-a disipat, m-am văzut stând în mijlocul unui raion al unei biblioteci. Deci nu eram decât într-o secție oarecare, privind cu multă atenție, interes și curiozitate la rafturile care mă înconjurau și care erau ticsite cu cărți, de la podea până în tavan, numărând zeci de mii de cărți de toate felurile, grosimile, etc. Aș fi vrut să le ating, să le deschid și să le cercetez conținutul, dar numărul lor mă copleșea, dându-mi puternicul sentiment că toate erau opera a zeci de mii de oameni care, având o părere în legătură cu un subiect, și-au exprimat părerea în scris și au dat-o spre publicare. Cu toate acestea, toate acele rafturi nu făceau decât să conțină păreri și nu adevăruri. Mai mult decât atât, simțeam în mod intim și profund că prezența Tatălui mă însoțea căci îmi vorbea cu voce solemnă, vocea unui bătrân blajin, Bătrânul Secolelor. Iar eu nici nu știam la ce să fiu atentă mai înainte de orice, la conținutul bibliotecii și la cărți sau la vocea care îmi vorbea direct, umplând tot spațiul bibliotecii, voce pe care o auzeam ca venind atât din afara mea, cât și din adâncul Ființei mele! Iar când în cele din urmă m-am concentrat pe vocea Tatălui, L-am auzit zicându-mi:
– Câteodată, emoția este o învățătură foarte bună!

Atunci emanația vocii Sale mi-a pătruns adânc în suflet, îngăduindu-mi să înțeleg că Tatăl îmi dădea calificativul Său pentru tot efortul meu scriitoricesc, cuantificându-i calitatea după criterii cunoscute numai de Tatăl și descriindu-mi-l după potențialul său de a produce emoție într-un cititor. Dacă la începutul lui ianuarie, când Îl chestionasem pe Tatăl în legătură cu textul scris de mine, Acesta mi-a spus că scrisesem prost fiindcă pierdusem foarte mult timp căutând să umplu lacunele din cunoștințele mele cu citate din corpul teoretic al Marilor Maeștri, iată că acum îmi dădea îmbucurătoarea veste că acele goluri se umpluseră cu emoție, emoția mea, căci despre experiența mea mi se vorbea, experiență care putea servi drept învățătură pentru semenii mei. Ori adevărul irefutabil este că experiențele spirituale cu adevărat minunate pe care le-am avut până acum mi-au fost date în cursul acestui ultim an în care am avut atât, atât de multe de dovedit! Și dacă în timpul spovedaniei mele de cu seară Îi adresasem Tatălui incriminarea cum că, un an mai târziu de la minunatele apariții ale Tatălui în visele mele, eu simțeam că mă aflam în același loc nu făceam decât să alunec iarăși de pe potecă, făcându-mă că nu văd Lucrarea pe care Ființa profundă a realizat-o asupra naturii mele. Cu sinceritate admit că, în cursul ultimelor 12 luni, am avut cele mai minunate și splendide experiențe relaționate cu munca interioară, cu eliberarea sufletului și cu trezirea conștiinței. Nu negam nimic din toate acestea în fața Părintelui Ceresc, dar, cu toate acestea, tot ce ține de tine, Marius, continuă să fie o povară amară pentru care nu mai pot fabrica nădejde în uzina internă a inimii mele. Dacă văd rezultate formidabile în munca interioară, în poziția de celibatară fiind, nu captez în adâncul sufletului meu nicio emanație de la Tatăl sau de la Spiritul Sfânt (Monada Divină) care să îmi hrănească nădejdea că, totuși, vei face acest drum împreună cu mine. Dar ce drum? Ce drum inițiatic să fac împreună cu tine când tot ce am vrut a fost să beau o cană cu ceai în compania ta? Numai asta am vrut la început, în urmă cu 6 ani, dar iată că Lucrarea Ființei profunde asupra mea nu a rămas fără de ecou, distrugând în mine teribila mea înclinație și slăbiciune de a mă compromite pentru orișicine, de a mă da orișicui, de a primi ca partener de viață pe orișicare. Ca să iert, a trebuit să îmi văd procentul de 97% de inconștiență nu din punct de vedere teoretic, ci prin experiențe practice directe, astfel încât să pricep că nu sunt cu nimic mai bună ca oricare alt păcătos de rând ca să nu îl pot ierta, de vreme ce eu singură sunt dovedită (și încă din plin) că sunt făptașa multor crime odioase, dar conștientizarea acestui adevăr asupra propriei nimicnicii nu înseamnă să continui să mă însoțesc în viață cu alți ”atleți” eșuați în arta gimnasticii mentale. Cu alte cuvinte, Marius, în pofida faptului că mi-ai putea fi sufletul pereche, desprins ca și mine din aceeași ființă androgină de la începuturile timpului, nu mai manifest în firea mea aceeași disponibilitate de a mai avea contact cu tine în cazul în care nu te preocupă această muncă interioară despre care îți scriu de atâția ani. Poate că, în fapt, trebuia să îți scriu din timp pentru ca și tu să prinzi interes și năzuință pentru cunoașterea de sine, pentru dizolvarea egoului și pentru preschimbarea subconștientului în conștiință, iar dacă ai pierdut ultimii ani râzându-ți de mine, de efortul meu și de concluziile pe care le trag de pe urma acestor experiențe care implică infernul personal, demonii interiori și sufletul, adevărat îți mărturisesc că nu mai ai ce căuta pe piedestalul pe care te-am ridicat, la rang de zeu, în urmă cu atâția ani, când nu ești decât 97% de inconștiență pură care stăruie cu încăpățânare să greșească. Ori cu acea încăpățânare, cu acel căpcăun mental elementar, eu nu vreau să am de-a face. Pot să suport un gelos, un lacom, un gurmand, un orgolios, etc., dar nu un căpcăun. Iar tu, Marius, dintre toți, tocmai asta te dovedești a fi, un căpcăun închis ermetic în sine însuși. Și dacă în ultima mea scrisoare ți-am mărturisit că, deși la scoarța de suprafață a psihicului port considerație bărbaților, am descoperit, prin introspecție și auto-reflecție, că la un nivel mai profund, nu găsesc utilitatea sexului opus, atunci află că, tot prin meditație și introspecție, am descoperit, într-un ungher al sufletului meu, rezultatul lucrării Ființei profunde asupra mea. Căci am băgat de seamă că ura mea feministă nu mai acoperă întregul sex masculin ca specie, iar dacă am mărturisit că nu îți găsesc utilitatea este pentru că nu știu dacă faci efortul muncii interioare. Dacă aș ști că faci acest drum inițiatic, te-aș ține și acum pe piedestalul meu fiindcă aș ști că faci acest efort de a te preschimba din bestie inconștientă în om autentic, iar dacă nu faci această muncă interioară, atunci e irefutabil că degeaba îți spui ”bărbat” fiindcă nu ești.

Și ca să îți explic cât mai simplu cu putință că iau foarte în serios chestiunea eliberării sufletului meu din instinctualitate, din animalitate și din inconștiență, îți voi povesti cum a decurs partea a doua a experienței minunate de azi-noapte. Dacă se dovedește, în lumea practică a materiei, că stilul tău totalmente lipsit de tact, de finețe și de cavalerism îmi omoară orgoliul feminist, cele trăite azi-noapte mi-au arătat că Tatăl care se află în ascuns caută să îmi doboare orgoliul mistic. Căci orgoliu mistic trebuie să fi fost straniul simțământ care mă cuprinsese simțind, în adâncul sufletului, calificativul pe care Tatăl îl dădea efortului meu. Reacția mea spontană a fost să mă simt măgulită. Și numai pentru această aparentă minusculă eroare de judecată în simțirea mea Tatăl mi-a făcut cunoscut reversul monedei, îndepărtându-mă de la sine. Numai pentru o secundă mă identificasem cu amăgitoarea auto-importanță că a fost suficient să mă scufund într-o mare de auto-suficiență, de mândrie și de aroganță, plutind în mine însămi și în spațiul eteric cu o neverosimilă cantitate de îndrăzneală și de încredere în mine însămi. Numai când decorurile acestor scene s-au modificat, iar podeaua de sub tălpile mele a dispărut, eu întorcându-mă cu capul în jos și cu picioarele în sus ca să cad năpraznic și cu iuțeala fulgerului în abisul întunecat al ignoranței, am avut intensa percepție a faptului că, în interiorul emoțiilor și stărilor mentale ce tocmai îmi fuseseră induse, eu eram într-o zonă a psihicului aflată foarte departe de conștientizarea prezenței Tatălui. Eram atât de departe de Dumnezeu că nu aveam nicio percepție a Divinității. Eram atât de auto-importantă și de auto-suficientă încât psihicul nu avea dezvoltată nicio capacitate de a produce emoție constructivă și pozitivă relaționată cu autentica spiritualitate. Și căzând tot mai mult, am avut și puternica înțelegere a faptului că, identificându-mă atât de mult cu auto-importanța și cu auto-suficiența, nu puteam găsi, de jur-împrejurul meu, absolut niciun punct de sprijin de care să mă agăț ca să îmi opresc căderea în gol. Eu însămi eram golul, iar golul era în mine fiindcă toată baza îmi stătea în mine însămi și în propriile forțe. Dar efectele Lucrării Ființei reale interioare pe care am blamat-o că m-a lăsat în același punct de cotitură precum eram în urmă cu fix un an s-au văzut în clipele care au urmat căci, văzându-mă căzând fiindcă nu îl aveam pe Tatăl în apropiere ca să mă sprijin de El, am strigat după Acesta, umplând tot spațiul cu chemarea mea tânguitoare:
– Taaaaatăăăăăă!

Și am luptat, împotrivindu-mă acestei noi căderi pe care o experimentam în lumile interne suprasensibile cu mult zel și determinare, căutând, cu ajutorul simțurilor interne, acel punct de sprijin în Ființa profundă. Și găsindu-mi echilibrul într-un fel ce mi-e imposibil de explicat, m-am simțit înzecit de întărită și de împuternicită, prin Voia Tatălui, să îmi asum hotărâri, să iau asupra mea răspunderi, să îmi exprim propria voință. Era imperativ să înțeleg că, dispunând de Voia Tatălui care îmi acoperea spatele, trebuia să îmi exprim hotărârea, fără echivoc și fără cale de întoarcere, în privința muncii interioare. Dacă am clarificat, în ultimele câteva compuneri, faptul că până acum am lucrat cu Monada Divină și cu Mama Divină Kundalini la imaginea de ansamblu, generală, a stării mentale și emoționale în care nă aflam, era evident că, pentru a continua această muncă, urcând o treaptă în efort și intensitate, și eu aveam un cuvânt de spus. De aceea se numește că ai liber arbitru.

Trebuie să fi fost astfel fiindcă, oprindu-mi căderea și pornind-o în sus, am fost oprită pe un nivel intermediar și reținută de un fel de constrângere dincolo de puterile mele și de voința mea. Atunci a venit în fața ochilor mei, ieșind din întunecimea unui puț, ca dintr-o gaură neagră, cea mai hâdă și detestabilă creatură pe care mi-a fost dat să o văd vreodată! Una este să privești la o astfel de arătanie prin ochelarii 3D proiectată pe ecranul unui televizor sau dintr-o sală de cinema și cu totul altă poveste este să stea dinaintea-ți, la nici 2 metri în fața ochilor, în Universul interior unde, câteodată. realitatea faptelor este mai reală decât orice formă materială a oricărei idei, a oricărui concept! Iar creatura în cauză era, adevăr grăiesc, inimaginabil de oribilă, nefiind nici om, nici animal, nici robot, ci o mutație, fiind și om, și animal, și mașinărie. Era mașinăria umană, robotul mecanicității inconștiente, toată fibra sa musculară fiind numai nervi mecanici, deci venind dintr-un sistem nervos computerizat. Altfel spus, dinaintea-mi stătea egoul inconștient. Nu m-a atacat, dar nu voi nega că m-am simțit cumplit de terifiată privindu-mi egoul atât de direct și fără perdea! Iar el, la rândul său, și-a ațintit ochii nemiloși asupra mea. Trebuie că Tatăl să fi pus în mod deliberat în scenă acest joc de-a șoarecele și pisica dintre mine și propria inconștiență fiindcă totul a exercitat o puternică și deosebită influență asupra sufletului, declanșând o stare de conștiință splendidă, cu adevărat minunată!

Căci, deși m-am temut de adversarul meu, nu am dat niciun pas înapoi! Și răbdându-i privirea rece și crudă mi-am perceput, în mod intim, natura divină. Și era clar, clar ca lumina zilei că acolo, pe acea tablă de șah, co-existau două naturi, una divină, iar alta mecanică, inconștientă. Și două voințe erau. Și numai o decizie pe care o puteam lua, însă cu toată sinceritatea voi mărturisi că, în timp ce mi-am pronunțat sentința, am simțit, în mod profund, că îmi asumam un mare risc, cunoscând, în mod intuitiv, că sentința mea mi-ar fi putut agita atât de mult inconștientul, determinându-l să creeze contraforțe reactive și să atace cu ferocitate. Dar Îl simțeam pe Tatăl asigurându-mi tot sprijinul Său, toată călăuzirea Sa, toată învățătura de care am nevoie ca să biruiesc. Fiindcă de spus am spus astfel inconștientului:
– Îți declar război!

Nu după mult timp am revenit în stare de veghe, dar ca în alte rânduri trecute în timpul cărora am avut un astfel de contact cu Tatăl interior, revenirea mea în stare de veghe s-a petrecut progresiv, ca și cum mă întorceam în corp de la o foarte mare distanță! Trează fiind și amintindu-mi cutezătoarea declarație de război, mi-am făcut câteva calcule preventive, intuind că, după un astfel de contact atât de minunat cu Intimul, egoul inconștient ar fi reacționat foarte repede, gândindu-mă că demonul relei-voințe sau desfrâul s-ar fi grăbit cel mai mult să saboteze frumusețea acestei experiențe și nu m-am înșelat deloc prevăzând acest scenariu fiindcă, adormind la loc în jurul orei 08:00, m-am luptat, până m-am trezit la 10:30, cu imagini și proiecții desfrânate, așa cum m-am luptat și cu imaginea vărului meu, deci cu reaua-voință. De fapt, rezultatul acestor contraforțe inconștiente mecanice ar fi fost cu mult mai agresiv și dezgustător, dar pentru că mi-am prevăzut această posibilă reacție batjocoritoare, insultătoare și rău-voitoare la adresa Divinității, am cerut ajutor din timp pentru ca inconștientul meu să nu alunece prea mult către nefiresc, motiv pentru care Lucifer mi-a fost trimis, vărsându-mi toată amărăciunea și otrava inconștientă refulată în el, iar el, cu deosebita sa eleganță plină de farmec, mi-a reamintit că este un aspect al Ființei profunde totalmente conștient, dar supus Tatălui, în timp ce Diavolul inconștienței căruia îi declarasem război în cursul nopții era mecanică mentală pură, plină de automatisme.

Exult. Exult. Exult.
Ţi-au dat un nume mai bun decât ar fi crezut vreodată, vru ea să spună, şi poate că şi spuse. Credeau că-ţi iau numele în râs, credeau că da- că-ţi dau numele diavolului o să te înjosească şi-o să te micşoreze ca să se simtă ei mai mari. Dar Lucifer nu e adevăratul nume al diavolului. Lucifer înseamnă Cel Ce Aduce Lumină. Există o rugăciune latină în care însuşi Christ e invocat sub numele de Lucifer. Ieartare mie, Doamne, dar cum aş putea să tac aceasta?

Poul Anderson – Kyrie

Iertare mie, Marius, dar cum aș putea să tac toate acestea față de tine? Cum aș putea să nu mărturisesc față de tine că, dacă nu aș fi simțit că am un cât de mic punct de sprijin în Tatăl în ultimii ani, nu există niciun pic de dubiu că aș fi înnebunit de tristețe din cauza ta? Este tehnica preferată a inconștientului de a ataca, sabotând efortul de emancipare al sufletului. Acesta era și riscul pe care mi-l asumam, declarând război mașinăriei umane inconștiente, dar simțind că toată baza îmi stătea în Tatăl, iar nu în mine însămi, a da înapoi, chiar și cu un singur pas, se prezenta ca o absurditate. Și, Marius, nu am de gând să dau niciun pas înapoi, nici măcar de dragul tău, cel pe care atât de mult l-am îndrăgit ca pe nimeni altul.

dec. 082021
 

<>

Miercuri, 08 Decembrie 2021

Sunt 2 luni de când a murit tatăl meu, iar săptămâna aceasta, dintre toate, este cea mai apăsătoare și imposibil de îndurat. În mod obișnuit, ne-am fi petrecut aceste zile bătându-ne capul cu idei de cadouri pentru tata fiindcă onomastica lui era de Sfântul Nicolae, iar ziua lui de naștere urma pe 12 Decembrie. Ar fi împlinit 61 de ani peste 4 zile. Dar toate aceste obiceiuri s-au curmat, iar mie uneia mi se face rău de la stomac gândindu-mă la toate acestea și simțind în mod accentuat că am suferit un șoc destul de mare în seara când a murit, nevenindu-mi nici acum să cred că acest lucru s-a întâmplat, acest lucru de care lui i-a fost cel mai frică.

Dar Ana mi-a povestit în urmă cu o săptămână că, în timpul ultimului interviu radiofonic, Maestrul Kwen Khan Ku a discutat despre cum pierderea unei persoane dragi constituie o probă de aer pentru gnostici, iar instabilitatea financiară constituie o probă de pământ, trebuind în ambele rânduri să ne punem toată încrederea în Tatăl ca să ieșim victorioși din aceste încercări. Și mi s-a părut deosebit de interesant să aud că Maestrul Kwen Khan Ku a abordat aceste subiecte, dintre toate posibile, în toiul cărora eu și familia mea ne aflăm în clipa de față.

Desigur că pierderea unei persoane iubite constituie o probă, un test, o încercare căci mulți ne întoarcem împotriva Tatălui și împotriva hotărârilor Sale, zicând că ni s-a făcut o nedreptate furându-ni-se părintele și soțul. Dar oare această probă de aer presupune să trebuiască să înghițim și mizerabilul și execrabilul comportament al celor din jurul nostru? Căci rudele din partea mamei mele se comportă de acum ca și cum tata nici nu ar fi existat. Mătușa mea nu a mai sunat-o pe mama să o întrebe cum se mai simte de mai bine de o lună, în vreme ce vărul meu nu ne-a adresat încă nici măcar un cuvânt de condoleanțe, pretextând că mătușa este purtătorul de cuvânt pentru ei toți, mătușă care a uitat de bunul-simț și de buna-cuviință față de sora sa și față de cumnatul care, deși nu l-a înghițit niciodată, văzând în el un ratat care nu a fost capabil să ridice o casă, nu a uitat absolut niciodată să o sune, de când ne-a dat vestea diagnosticului cancerului său, să o întrebe cum se mai simte și să o încurajeze și să o îmbărbăteze. Dar acum toți acești oameni se comportă ca și cum tata nici nu ar fi existat. Însă sincer voi mărturisi că dacă aș auzi-o pe bunica deschizând gura ca să vorbească despre el, aș pocni-o și aș alunga-o în mijlocul străzii, în frigul de afară. Căci în judecata ei netrebnică, în timpul priveghiului de la biserică din ziua de luni, deci la nici 48 de ore de la moartea lui, ea trăncănea în biserică, vorbind rudelor și verișoarelor din partea tatălui meu despre minunatele isprăvi ale nepotului ei, vărul meu, făcându-mi stomacul să mi se întoarcă pe dos de greață și de dezgust și făcându-mă să îmi iau lumea în cap de mânie!

Pierderea unei ființe iubite constituie proba de aer, încercarea al cărei scop nu îl contest ca având sens și importanță, dar ca să înduri și toate aceste mizerii ce probă o mai fi constituind? Desigur că trebuie să fie proba iertării, cea mai dificilă și importantă dintre toate.

– De ce nu plecați din țară? ne-a întrebat la telefon, în urmă cu aproape 3 săptămâni, prietenul nostru misionar gnostic relocat în America Latină cu misiunea sa.

Dacă aș fi văzut, negreșit că acest lucru s-ar fi făcut, luându-le pe mama și pe sora mea cu mine. Fiindcă eu aș fi avut acest curaj și această îndrăzneală să plec în necunoscut, chiar dacă ultima oară când am făcut această mișcare de a pleca în necunoscut, m-am întors pe jumătate moartă din marea mea aventură. Și poate că faptul că nu văd este menit tocmai să mă împiedice să plec de aici. Să nu plec încă. Căci aș putea oare să trec cu vederea toate aceste semne care dezvăluie Voia Tatălui? Nu vorbesc numai despre vise sau sincronicități și citate, etc., chiar dacă trebuie să reamintesc în aceste rânduri visul pe care l-am avut cu Îngerul iubirii Anael de la mijlocul lui iulie în timpul căruia mi-a oferit indicația de a începe să mă familiarizez cu limba spaniolă pentru începători. De ce am avut acel vis tocmai în dimineața acelei zile cu deosebită semnificație în contextul chestiunii karmei de familie? Și cum aș putea ignora zecile de scene ale viitorului meu ce mi-au fost dezvăluite de către Divinitate care mă arată locuind în altă parte decât România? De unde știu că nu este vorba despre România, chiar dacă aceste viziuni n-au făcut decât să îmi arate ape, munți, dealuri, văi, păduri și vegetație din care are și România? Ei bine, din cauza unor alte ghidușe și poznașe imagini ale unor oi năzdrăvane care mi-au fost arătate cu mult timp în urmă, eu crezând la momentul respectiv că erau oi de pe alte planete din cauza dimensiunilor lor nefiresc de mari, în comparație cu mioarele de pe meleagurile noastre. Descriindu-i surorii mele năzdrăvana oaie cu care am fost dezvăluită că mă voi împrieteni într-o bună zi, sora mea mi-a confesat că acea descriere corespunde oii alpaca ce trăiește în America Latină!

Dar cel mai concludent semn este următorul. După ce am încheiat conversația cu prietenul nostru misionar care ne-a sfătuit, așa cum am mărturisit mai sus, să părăsim țara, m-am rugat Tatălui care se află în ascuns, cerând de la El un semn edificator și foarte clar prin care să ne arate că ne izgonește de pe teritoriul țării, dezvăluindu-ne astfel că Voia Sa este ca noi să locuim în altă parte. Am cerut Tatălui să nu fie îngăduitor cu noi și să ne trimită un semn oricât de dur care să ne scuture, chiar dacă ne-ar fi provocat suferință emoțională și mentală.

Câteva zile mai târziu, având niște treburi de terminat la vecheea fermă de legume și zarzavaturi, mama și sora mea s-au întors în acea după-amiază cu inima cuprinsă de amărăciune și de tristețe, povestindu-mi că ferma a fost iarăși călcată, hoții furând ABSOLUT TOT ce s-a putut fura, inclusiv arcele de la solarii, masa din casă și ușa de la intrare. Da! Da! Au scos ușa din balamale și au luat-o cu ei! Au furat până și gutuile din pomi!

Primul jaf de anul trecut care mi-a deposedat familia de toate bunurile și utilajele agricole agonisite de-a lungul anilor a fost o chestiune de karma, fapt pe care l-am acceptat și înțeles, dar începând cu al doilea jaf din august am început să îmi pun întrebarea dacă nu cumva Dumnezeu căuta să ne comunice un mesaj foarte important, vrând să ne arate, chiar dacă forțat și silnic, că se căuta să fim izgoniți de pe aceste pământuri, în mod intenționat și deliberat, spre binele nostru, destinul nostru având să se împlinească altundeva. Cum era de așteptat, interpretarea aadusă de mine acestei întâmplări a rămas fără ecou în familia mea, în timp ce acest ultim jaf nu este perceput decât ca o altă crimă comisă de niște tâlhari netrebnici și fără de niciun Dumnezeu. Dar eu aleg să privesc la toate acestea prin filtrul semnului pe care l-am cerut de la Tatăl și care îmi apare foarte clar și concludent, demonstrând că Voia Sa ne alungă nu numai de pe teritoriul acestei ferme, ci și din oraș, din județ și din țară. Dar ce știu eu…? Nu interpretasem greșit, atât, atât de greșit și semnul porumbelului alb cu aripile tăiate care venise la fermă în septembrie, fiind prevestitor de nefericiri în loc de bucurii? Și cum nu văd, continuând să fiu și acum oarbă, nici nu pot pleca niciunde, trebuind să lucrez în clipa fiecărei zile la cauza care mă împiedică să văd și, implicit, să mă deplasez liber înn spațiu.

Rugându-mă Ființei profunde și Mamei Divine undalini să fiu ajutată în acest sens, am primit îngăduința să lucrez în continuare la cauzalitatea durerilor mele, dar în loc să mi se deschidă mai mult calea către trauma molestului pe care o asociez, ca și cauzalitate, cu catalistul care a dus la accidentul meu cerebral și la orbire, în practică lucrurile se înfăptuiesc diferit întrucât tot Lucifer îmi este trimis la poarta somnului ca să mă chinuiască și ca să mă educe în gimnaziul psihologic. Și îmbrăcat în fiecare rând cu faimoasele pijamale portocalii despre care atâta am scris în trecut, mă supune calvarului de a-mi reaminti, cu fiecare ocazie, de agresiunea îndurată în copilărie. Pe parcursul ultimelor 3 săptămâni Lucifer mi-a bătut la ușa visului o dată la 3-4 zile, lucrând timp de ore și ore în cursul dimineților asupra corpului meu de emoții și asupra psihicului meu, dezgropând din subconștientul meu, prin stimulii săi, ceea ce am îngropat și inhibat în adâncul meu. Nu am vrut să mai transpun în scris chiar fiecare astfel de experiență avută de la ultima scrisoare întrucât am creat așteptarea ca ceva extraordinar să se petreacă în Universul interior, deci un fel de rezultat atât de exploziv care să îmi deblocheze emoțiile refulate și care să îmi inducă o regresie către o amintire trecută, ajutându-mă să înțeleg mai bine cauza suferinței mele. Dar oricât a lucrat Luciferul partticular asupra corpului meu de emoții și asupra corpului meu de dorințe, simt că nu am înaintat aproape deloc, cu toate că mici răbufniri și erupții ale traumei îngropate în mormântul inconștientului cutremură, din când în când, pământul meu filozofic.

Iar această palidă pâlpâire de conștiință începe să priceapă faptul concret pe care l-am trecut de mai multe ori în scris în trecut, descriind cum că, fiind forțată și obligată în mod silnic să suport agresiunea vărului meu pe parcursul copilăriei, am creat în subconștientul meu predispoziția spre a tolera, accepta și înghiți comportamentul agresiv al bărbaților din jurul meu. Dacă această predispoziție s-ar fi imprimat în mod corespunzător în psihicul meu, mi-ar fi îngăduit să simt milă și compasiune inclusiv pentru cei mai înrăiți agresori, lucru care mi-ar fi permis să pot lucra, bunăoară, ca psiho-terapeut într-o închisoare, ajutând condamnații să se reabiliteze, etc. Dar această predispoziție mi-a fost forțată în mod foarte greșit în psihic, nefiind deloc ajutată să filtrez aceste impresii și experiențe prin filtrul discernământului și al deliberării. Căci am fost silită nu să am înțelegere și compasiune pentru agresori și bătăuși, ci am fost silită să trăiesc ca într-o familie cu ei și să îi iubesc. Să îi primesc ca parteneri de viață și să le suport și să le tolerez agresiunile fără a cârti, fără a riposta, fără a cere ajutor de la cei din jurul meu. Fiind atât de agresată în copilărie fără să fiu vreodată ajutată și salvată cu adevărat de adulții din familie, această predispoziție subconștientă de a atrage bătăuși și agresori în viața mea m-a împiedicat să cer ajutor la timp de la familia mea fiindcă memoria îmi reamintea, din experiențele traumatice anterioare, că oricum ar fi fost inutil să cer cuiva ajutor de vreme ce nu am fost niciodată salvată în trecut!

Poate că cea mai interesantă experiență indusă de către energia luciferică din ultimele 3 săptămâni s-a petrecut în urmă cu o săptămână, în cursul dimineții unei zile. Cât m-a chinuit și m-a pus la încercare Lucifer nu voi mai descrie pe larg, dar ce merită povestit este următorul detaliu. Mă condusese într-o casă destul de spațioasă, cu pereți înalți și cu multe camere. Părea a fi locuința privată a unei familii numeroase, dar întregul spațiu emana către simțurile mele interne suprasensibile puternicul sentiment că mă aflam într-o casă de nebuni, așa cum numai o familie numeroasă și disfuncțională poate fi numită. Și prin orice ungher al odăilor eram condusă, percepeam niște energii sinistre colcăind peste tot, precum larvele și gândacii. Totul era atât de scârbos și de oribil și numai impunătoarea semnătură energetică a lui Lucifer m-a ajutat să rezist, cu toate că jocul lui de-a dezinfecția în acea casă nu era menită să mă împiedice să intru în contact cu toate acele larve. Din contră! Pe oriunde pășeam, călcând pe podeaua ale căror scânduri trebuie să fi simbolizat nervii unui membru al numeroasei familii răscoleam vreun cuib de larve și de gândaci care, ridicându-se în aer precum praful scuturat, îmi pătrundeau pe gură și pe nări în organism, cuplându-se cu energia mea vitală și modificând procesele mele de gândire, făcându-mă să mă identific cu obsesiile, fixațiile și preocupările lor. Fiindcă, în fond, toate acele dihănii care pluteau în aer erau larvele mentale ale obsesiilor și fixațiilor din care orice muritor umanoid are și care, în interiorul unei familii numeroase, se pot transmite de la un membru la altul precum microbii.

Dar paharul de toleranță la aceste trăiri insolite mi s-a umplut în momentul în care o ditamai larva mi s-a strecurat pe nesimțite pe gură, scufundându-se în măruntaiele mele precum un vierme și făcându-mă să mă identific cu mania sa, mania unui alt membru al numeroasei familii pe care Lucifer mi-o prezenta ca exponată a celor mai distrugători microbi și viruși mentali, aceia ai rudelor mai mult sau mai puțin apropiate alături de care viața trăită zi de zi în comun înseamnă să preiei din maniile, obiceiurile și obsesiile lor, identificându-te cu problemele lor, cu dramele lor și cu suferințele și credințele lor.

Cum aș putea să interpretez această ciudată, dar revelatoare experiență sufletească legată de casa de nebuni pe care o familie numeroasă care trăiește împreună o simbolizează? Să pic în ridicolul și în absurdul de a spune că cel mai înțelept și sănătos lucru este să mă țin la distanță, în permanență, de rudele mele ca să nu mă molipsesc cu drăcoveniile lor mentale și emoționale? Desigur că nu…. În fond, Marea Lege Cosmică m-a târât din Irlanda, prin intermediul accidentului cerebral, înapoi în sânul familiei ca să învăț prețioasa lecție a traiului în comun cu părinții și sora mea. Dar cum vreau să soluționez în mod practic și eficient această chestiune a conflictului cu rudele mele, voi povesti în continuare un alt semn/îndemn primit de la Tatăl în cursul acestui an, înainte de a ne muta în noua locuință, când conflictul dintre mine și bunica mea era mai amar. Rugând pe Tatăl să îmi arate ce atitudine să adopt, la modul general, față de chestiunea legăturilor de familie spre a-mi servi ca învățătură de minte pentru tot restul zilelor mele și pentru viețile mele viitoare, următorul fapt s-a petrecut câteva zile mai târziu.

Având un frate pe care nu îl mai văzuse de foarte mulți ani și care locuia în oraș, bunica l-a invitat într-o duminică, Venind în vizită, fratele bunicii era însoțit de un tânăr de vârsta mea despre care mama mi-a spus că era nepotul fratelui bunicii, deci văr de gradul II cu mine. Apoi mi-a mai povestit că tatăl acestui tânăr îi este văr bun mamei, dar că nu își amintește să îi fi vorbit vreodată de când se știe ea că trăiește pe lume, fapt care nu i s-a părut nimănui niciodată nici ciudat, nici deplasat, nici în niciun fel! Văleu și vai de noi, iată un caz de unchi, de nepoți de unchi și de verișori care nu au fost obligați cu de-a sila să aibă contact, să se cunoască, să se întâlnească, să își vorbească și să petreacă împreună! De ce, deci, eu și sora mea am fost silite să dormim în aceeași cameră cu vărul nostru, trebuind să suporttăm atâtea lucruri dezgustătoare pe care le făcea și despre care mi-e scârbă să povestesc? Nu constituie această micuță coincidență învățătura Tatălui despre complicatele legături de familie, când aceasta este numeroasă? Să ai, deci, unchi, mătuși, veri și verișoare, dar să nu îți treacă prin minte că există obligația, conform cu Legea Divină și cu Voia Tatălui, de a trăi zi de zi în aceeași bătătură cu toate neamurile tale! Căci negreșit că bătătura din curte s-ar preschimba, în cel mai scurt timp, în bătături pe suflet. Până la urmă, problema karmei de familie e o chestiune de identificare și de implicare într-un conflict care izbucnește între larvele obsesiilor și fixațiilor ce posedă și controlează/manipulează sistemul nervos al altor membri ai familiei, conflict în care tu nu ai ce căuta și de care trebuie să te detașezi cu orice preț!

Dar deduc din toate aceste întâmplări și trăiri că, deși Voia Tatălui pentru mine și pentru familia mea apropiată este să ne relocăm în altă țară, acest lucru nu înseamnă că nu vom întâmpina piedici pe drum, piedici pe care numai rudele noastre ni le pot pune, apelând la șantaj emoțional și la constrângeri ca să ne întoarcă din drum. Căci nu încape îndoială că, chiar dacă le-am face tuturor invitația de a veni cu noi în necunoscut, asigurându-le pâinea cea de toate zilele și acoperișul deasupra capului, nu ne-ar lua nimeni în seamă întrucât atașamentul lor față de proprietățile lor și de casele lor este profund. De exemplu, cu toate că bunica a fost de acord pe timpul verii să dea curs procesului de succesiune asupra terenurilor rămase după moartea bunicului, acum s-a răzgândit, crezând că, rămânând fără brațul tatălui meu, noi am rămas și pe drumuri, fără acoperiș deasupra capului și fără niciun mijloc de a ne mai câștiga traiul. Și pentru că ea prevede catastrofa aceasta în care nu vom avea bani să mai plătim chiria și ratele la bancă pentru casa de la țară, găsește că vechea ei casă bătrânească poate fi ultimul refugiu unde să ne adăpostim. E tragic, cu adevărat tragic văzând că bunica nici acum nu pricepe că acele case nu mai stau în picioare cu adevărat ca să se mai poată trăi în ele, refuzând să dea mamei o mână de ajutor și făcându-se că tata nici nu a existat vreodată. Din contră, tot ea este cea care caută să primească de la noi consolare…

Dar și eu prevăd catastrofa, marea catastrofă care va răsturna pământul cu susul în jos și despre care Iisus Hristos a profețit în Evanghelii. Iar când semnele Voii Tatălui nu vor mai lăsa niciun pic de dubiu nici în sufletele mamei și surorii mele că trebuie să plecăm din România, cineva din familie trebuie să își ridice vocea peste toate celelalte guri care acuză, judecă, critică, ocărăsc, pretextează, se justifică, vociferează și revendică. Și această singură voce dintr-o familie de dezbinați trebuie să îi facă pe ceilalți să priceapă că nu mai există scuze pentru nesimțire și josnicie. Rolul acestui purtător de cuvânt ieșit din minți, căci despre un nebun este vorba, îmi aparține. Până la urmă, a existat mult rost în testul nebuniei prin care Tatăl m-a trecut la sfârșitul lui august, trebuind să dau dovadă că nu îmi pasă că cei din jurul meu mă văd drept o nebună picată în mania religiozității și a sfârșitului lumii.

Însă testul nebuniei a fost unul lung și deosebit de delicat căci, până la urmă, în ultimii 6-7 ani am fost supusă la tot felul de probe, scoțându-mi-se în cale tot felul de oameni care, de exemplu, îmi acopereau gura cu podul palmei ori de câte ori încercam să vorbesc despre Mama Divină Kundalini, zicându-mi să tac și să nu vorbesc despre așa ceva pentru ca ceilalți din jurul meu să nu creadă că sunt nebună, etc. Să mai trec în scris detaliile despre cum alții m-au numit schizofrenică direct în față după ce le-am destăinuit unele din aceste experiențe mistice extraordinare care mi-au fost date? Însuși faptul că am auzit o perioadă voci, simptomul nebuniei de care ABSOLUT toți se tem ca de ciumă, a constituit un test al Tatălui care mi-a pus la încercare credincioșia și încrederea în Voia Sa!

Numai orbirea nu vrea să plece de la mine fiindcă, dacă ar fi plecat, și eu aș fi plecat de mult timp în lume. Și ce tragi-comic ar fi fost, amăgitorule, amăgitorule, tu cel în care mi s-a spus că stă adormit sufletul meu pereche, să mă cauți la mii și zeci de mii de kilometri depărtare de tine. N-ai vrut să ai de-a face cu mine când am locuit la 10 minute de mers pe jos de tine, cum ar fi oare să traversezi 2 continente și un ocean ca să mă întâlnești în persoană? Mare, mare păcat, ursitule, căci eu am crezut sincer că trebuia să fim 2 într-o barcă, aproape de locul nostru de lângă malul mării.

nov. 202021
 

<>

Vineri, 19 Noiembrie 2021

Am lăsat aceste câteva zile să treacă la mijloc fără a mai descrie continuarea experienței mistice ce mi-a fost dată în noaptea dinspre luni spre marți, acordându-mi acest interval de timp ca să mă reculeg fiindcă sarcina de a descrie (dar mai ales de a traduce) detaliile acestei experiențe este o adevărată provocare fiindcă întregul context a avut un puternic caracter simbolic, însă pentru mine simbolismul unui lucru poate fi ușor definit în următorii termeni, sufletului revenindu-i misiunea de a traduce simbolul în acțiune:

”Tot ce-i vremelnic
E numai simbol.
Inaccesibilul
Faptă devine-n ocol.
Inefabil deplinul
Izbândă-i aci.
Etern-femininul
Ne-nalţă-n tării.”

Johann Wolfgang von Goethe – ”Faust”

Despre noaptea dinspre luni spre marți am scris deja în ultima mea scrisoare în care am povestit numai ce cred eu că a fost o întâlnire cu sufletul tatălui meu decedat. De ce spun că numai ”cred”, iar nu că am deplina convingere? Răspunsul este destul de simplu. Având atât de multe experiențe spirituale din cele mai diverse, mi s-a îngăduit să observ că sursa care generează conținutul deosebit al unei experiențe dincolo de zidul somnului nu este întotdeauna sufletul sau Ființa profundă, inconștientul putând tot atât de lesne genera imagini deosebite, folosindu-se de funcția sa ideoplastică de a reda în mod mecanic ceea ce a memorat. De aceea mi-e de multe ori lehamite de noțiunea de ”simbol” întrucât îmi dă puternica sugestie de abstract, de lipsă de acțiune, iar din aceasta lipsă de izbândă. Câtă vreme voi privi la toate acestea numai din prspectivă simbolică, căile de acces către interior vor rămâne mereu închise, iar de sursa acestor proiecții onirice ar fi exclusiv ideoplasticitatea inconștientului, atunci cu adevărat nicio cale nu se va mai deschide în veci! Dar pentru că noaptea a continuat să se exprime în chip mistic în Universul interior, ceea ce dovedește că Ființa mea profundă m-a vegheat pe parcursul orelor de somn, îmi voi îngădui să cred că, într-adevăr, pe sufletul tatălui meu l-am întâlnit în acea noapte!

Îmi amintesc despre acea noapte că stăteam cu ochii deschiși, dar că nu aveam propriu-zis percepția spațiului și a timpului. Nu vedeam nimic altceva decât obișnuitul joc al pixelilor din ochii mei, deci trebuia să fi fost în stare de veghe, întinsă pe patul din dormitorul meu. Dar nu reușeam să conștientizez acest fapt. Atunci brațele mele au început să se miște dincolo de voia mea și de acțiunea mea deliberată, fiind activate de către Ființa mea reală interioară care se folosea de mâinile mele ca să execute semne și gesturi magice. Era o splendoare să simt într-un mod atât de intim acțiunea plină de eleganță și de măiestrie a Ființei profunde din brațele mele, acest fapt în sine trezindu-mă din ciudata stare în care fusesem surprinsă. Dar un gest ritualic dintre toate mi-a atras atenția,, neliniștindu-mă. Căci am văzut în el știința Maestrului interior care poate deschide poarta către infernul prsonal cu scop practic. Era același gest pe care mi l-a predat de multe ori înainte, învățându-mă să cobor în tenebre din proprie voință și în mod deliberat ca să îmi confrunt demonii interiori. Însă acum deschiderea acestui portal era executată direct din stare de veghe, iar contextul tenebros în care am coborât după ce trupul fizic a adormit a fost atât de deosebit, încât mi-a devenit perfect de limpede de la acea experiență încoace că totul fusese indus în mod intenționat și deliberat de către Ființa profundă pentru ca eu să extrag o învățătură extrem de prețioasă despre munca interioară făcută până în clipa de față, muncă ce a avut până acum un puternic caracter general, de ansamblu.

Dar înainte de a trece la descrierea propriu-zisă a experienței mistice primite în urmă cu câteva zile, țin să aștern în scris câteva cuvinte, destul de tehnice, despre ceea ce definește conceptul de ”împărăția Cerului”, cunoscut în toate religiile și învățăturile spirituale, concept care nu are nevoie de nicio descriere din partea mea ca să fie înțeles căci fiecare muritor trebuie să fie în stare să înțeleagă că Împărat în Împărăția Cerului este Tatăl, Cuvântul fiind instrumentul prin care Voia Sa se transpune în acțiune, restul ființelor cosmice, de la cele mai mici, până la îngeri și arhangheli fiind slujitorii Tatălui. Toate acestea descriu macro-cosmosul în sens pozitiv. În baza legii analogiilor filozofice, trebuie avut în vedere că tot ce se află în macro-cosmos își află proiecția, reflexia intimă în micro-cosmosul om. Cu alte cuvinte, Împărăția Tatălui Cosmic își află un corespondent în Universul interior al fiecărei Ființe, însuși micro-cosmosul om putând fi definit ca ”micro-împărăția Tatălui care se află în ascuns”, în interiorul căreia Tatăl intim al fiecărei ființe guvernează în propriul templu intern, celelalte aspecte ale Ființei intime (corespondente ale forțelor cosmice în micro-cosmosul om) slujesc Tatălui și Voii Sale. În afara acestei corespondențe, mai există una, una destul de frapantă care i-a împins pe cei mai mulți gânditori, filozofi și teologi să gândească în termenii bi-polari de ”bine” și ”rău”. Căci a doua corespondență a Împărăției Tatălui se proiectează în sens negativ, în baza legii dualității lucrurilor! Tot ce este conștient, pozitiv și trezit în lumină își are omologul egal în inconștient, în negativ și trezit în întuneric. Altfel spus, Împărăția Tatălui își are o versiune negativă atât în macro-cosmos, cât și în micro-cosmosul om, în acesta din urmă guvernând toate aspectele cosmice ale Ființei profunde, dar inversate în sens negativ, deci curgâmd în jos. Această împărăție a Tatălui inversată cu susul în jos este nimic altceva decât egoul intelectual, în vreme ce termenii de ”bine” și de ”rău” sunt numai niște iluzii fabricate de ignoranță căci ”pozitiv” nu înseamnă ”bine”, ci ”divin”, iar ”negativ” nu înseamnă ”rău”, ci ”natură animalică”. Iar ceea ce nu este divin în micro-cosmosul om este instinct animalic, făcând din om nimic altceva decât o specie evoluată de mamifere posedând proprietatea de a gândi, deci de a avea intelect.

Acestea fiind enunțate, mă voi întoarce acum la experiența din cursul nopții dinspre luni spre marți în timpul căreia am coborât în mormântul propriului inconștient, atât de mult am coborât încât am atins cu tălpile scoarța pământului arhetipal al acestei împărății a Tatălui care se află inversată, în contrast deplin cu adevărata Împărăție a Tatălui care se află în ascuns, în interiorul fiecărei ființe umane. Căci, în fond, această împărăție polarizată în sens negativ în inconștientul fiecărui om este un arhetip cosmic, deci găsindu-se în chip mai mult sau mai puțin activ în psihicul fiecăruia dintre noi, precum un tipar, o matrice.

Coborârea în această regiune a propriului inconștient a început în acea noapte în maniera plină de umor negru al Maestrului meu interior care mi-a dovedit de o multitudine de ori că auto-disciplina, auto-perseverența și auto-severitatea îi sunt trăsături caracteristice. Divinitatea interioară mi-a dovedit că nu posedă milă, compasiune și toleranță pentru egoul animalic pe care îl port în propriul inconștient fiindcă această bestie instinctuală mă face să fiu animal, nu om autentic, în adevăratul sens al cuvântului. Și conducându-mă în jos în acea noapte, mă mâna din spate cu biciul Său, biciul Voinței Sale! Desigur, aș putea extrage un sens simbolic din acest început al coborârii în împărăția tenebrelor, dar trebuie să clarific în confesiunea mea ceea ce am vrut să spun în primele paragrafe despre chestiunea simbolului, vrând să spun prin aceasta că dincolo de ideea de a-ți biciui mintea cu biciul voinței ca să o domini la modul simbolic, Ființa mea profundă se ocupă intens și asiduu să transmute simbolul în acțiune, în faptă, pentru ca adevărul revelat de simbol să izbândească. Iar biciul pe care îl mânuia mi-l plesnea în ochi, iar asta cu atât de puțină îngăduință și compasiune încât m-a forțat să bat în retragere, să mă duc, deci, spre interior ca să mă ascund de amenințarea acelui bici al voinței Sale!

Dar absorbția mea spre interior, spre profunzime și spre adânc a fost cumplit de odioasă și de oribilă! Nicio percepție legată de emanațiile energetice și vibraționale ale acelor regiuni ale propriului inconștient nu îmi era străină, dar în acest rând ceva a fost, totuși, destul de diferit. Căci dacă până acum eurile s-au exteriorizat în afara mea în spațiul abisal pentru ca lupta să se ducă între doi adversari bine definiți și delimitați, în cursul acelei nopți percepția mea a fost destul de diferită fiindcă mă identificam cu tot ce am întâlnit pe cale, eu eram tot ce era acolo, eu eram însuși împăratul suveran al acelui întreg spațiu! A fost cumplit pentru suflet să parcurgă această coborâre din treaptă în treaptă, până ce am atins cu talpa scoarța pământului conceptual al împărăției ideoplastice elaborată de inconștient căci am simțit tot timpul puternica incompatibilitate dintre anatomia conceptuală a ideii de suflet și structura internă a acelui tărâm în care am simțit în mod intim și profund că nu am ce căuta, motiv pentru care m-am simțit tot timpul ca și cum tot spațiul acela căuta cu orice preț să mă alunge din interiorul său, să mă excomunice fiindcă ce eram eu, anume esență divină conștientă de mine însămi, constituia un pericol pentru însăși rațiunea de a exista a acelui tărâm! Și cum nici eu nu puteam suporta toate acele dezagreabile percepții despre care am vorbit, am căutat să mă trezesc, revenind în stare de veghe. Dar Ființa profundă continua să mă mâne cu biciul Voinței Sale, obligându-mă în mod silnic să mă identific cu anumite aspecte ale acestei regiuni a inconștientului meu spre a mă ajuta să rezist un pic mai mult acestei încercări la care mă supunea, așa că de la un timp percepțiile mele s-au modificat întrucâtva, așa că am lăsat acele expresii mentale inconștiente să se reflecteze în mine, gândind gândurile lor și simțind emoțiile lor. Și din atâtea emanații mentale, una era mai puternică, mai intensă, mai dominatoare. Și când acel eu s-a răsfrânt în mine, m-am perceput ca fiind suveranul, împăratul acelui tărâm care îmi apărea ca un domeniu împărătesc obișnuit, posedând o curte, sfat domnesc, slujitori, etc. Și ce straniu, cât de straniu m-am simțit, Bunule Dumnezeu, căci timp de multe clipe la rând începusem să trăiesc cu impresia că fusesem în poziția de conducere supremă a unui teritoriu, deci un împărat, într-o viață anterioară, atât de deplină era identificarea mea cu acea structură psihică pe al cărei canal coborâsem în mormântul inconștientului meu!

Atunci am privit la împărăția asupra căreia domneam, văzând prin ochii acestui împărat și gândind cu mintea sa, iar tot ce era de jur-împrejurul meu exprima haos, neorânduială, anarhie. Guvernam peste un tărâm nestatornic și instabil, iar ființele la care mă uitam care îmi erau slujitori și ale căror gânduri se proiectau în mine însămi mi-au apărut tulburate, în dezordine, agitate, cuprinse de panică și de spaimă, complotând în mare taină ca să mă trădeze, ca să mă alunge din împărăție, detaliu care a accentuat foarte mult percepția dualistă asupra lucrurilor. Fiindcă în acel moment se urzea ca atât sufletul, cât și împăratul să fie izgoniți! Și nimic din spaima aceea nu venea din cuvântul, din hotărârea și din acțiunea mea asupra slujitorilor mei, căci altceva cutremurase pământul acestui tărâm al inconștientului, generând acea nemaipomenită stare de alertă din jurul meu. Și lasă-mă să mă exprim cât mai limpede cu putință ca să mă fac înțeleasă că era o zarvă cumplită, ca în vreme de război!

Dar eu, sufletul, nu eram decât un grăunte minuscul de potență divină în acest vast tărâm care tot timpul a continuat să încerce să mă excomunice în afara granițelor sale. Și pentru că nu am mai rezistat în interiorul acestor percepții care mă dezechilibrau, m-am simțit făcând drumul întors, dinspre ultimul strat al inconștientului către starea obișnuită de conștiință, iar curând după aceea m-am trezit în corpul fizic, fără să mă simt peste măsură de înspăimântată, deși sincer voi mărturisi că nu mi-am dorit absolut deloc să mă întorc la somn ca să nu mă întorc în acest straniu tărâm în care pătrunsesem pentru prima oară și pe care nu îl tradusesem încă din simbol în sens inteligibil. Dar incontestabil era faptul că Ființa profundă tăiase cu spada sa o potecă în propriul inconștient pentru ca eu, călăuzită de Intim, să am știință despre inteligența malignă din propriul psihic. Și drept voi mărturisi că a fost pentru mine o teribilă revelație să primesc înțelegere asupra acestei inteligențe maligne organizată în propriul inconștient sub forma unei împărății, cu un împărat pe tron, cu intrigă de curte, cu slujitori complotiști și cu sfetnici trădători, etc., toate acestea alcătuind imaginea de ansamblu a egoului intelectual, imagine de ansamblu la care Monada mea Divină a lucrat cu un incredibil zel, zi și noapte, timp de mai bine de 5 ani, ca să mi-o releve! Și ca să o înțeleg, căci nu mai am niciun pic de dubiu că acesta a fost rostul muncii interioare din ultimii ani, anume revelarea celor două împărății interne, una fiind, negreșit, a Tatălui intim!

Cine putea fi cel de-al doilea împărat, acela cu a cărui minte am gândit și prin ai cărui ochi am văzut? Nu voi da niciun pas înapoi în convingerea mea fermă că acest împărat este demonul interior care singur s-a auto-proclamat suveran și stăpân peste ceilalți, demonul Taj pe care l-am confruntat la începutul acestui an și care nu este nimeni altcineva decât demonul dorinței, deci unul din cei trei trădători și expresia lui Iuda în micro-cosmosul om. Mă folosesc de toți acești termeni deosebit de tehnici ca să descriu această deosebită experiență deoarece ea a avut un puternic caracter teoretic și simbolic, chiar dacă am ajuns pe acest tărâm prin practică. Dar altfel cum să explic ce am văzut și am simțit în cursul acelei nopți, acest adevăr irefutabil despre împărăția Tatălui întoarsă cu susul în jos în care un împărat domnea, incontestabil, peste întregul ținut? Și cum aș putea să traduc convingerea mea deplină că acest împărat al tenebrelor era dorința dacă nu apelând la vocea intuiției, vocea Tatălui din interiorul fiecăruia? Iar adevărul, dincolo de orice ficțiune, este că am experimentat în mod direct și intim mecanismul arhetipal al demonului dorinței, în contrast cu Ființa profundă, cu Intimul! Însă adevărul cu adevărat indisolubil a fost să aflu, în chip atât de direct și de profund, că dorința contrazice însăși rațiunea de a fi a sufletului, a celui adevărat și autentic, a cărui existență se fondează exclusiv pe Voia Tatălui, iar nu pe dorința personală și pe pasiuni. Realmente, trebuie să depun mărturiee despre acest adevăr pe care l-am trăit aceste zile, neputând încă șterge din memorie acea deplină incompatibilitate dintre sufletul meu și demonul dorinței pe care am simțit-o, dorința cu caracter de interes personal fiind extrema opusă a Voii lui Dumnezeu.

Și iată că tocmai educarea sufletului spre a adopta în profesiunea sa de credință valoarea că este imperativ ca Voia Tatălui să se facă în detrimentul voinței personale, al interesului particular și al ambiției era cutremurul care zguduise în chip atât de profund împărăția tenebrelor, cauzând agitație, spaimă și panică în întreaga armată de demoni interiori, în eul pluralizat pe care pentru întâia oară l-am perceput foarte puțin separat de la un eu la altul, înțelegând prea bine după această revelație legăturile dintre euri și organizarea acestora într-un sistem! Mai mult decât atât, incontestabil a fost faptul că Ființa profundă a prevăzut acest seism, pregătindu-mă din timp pentru ceea ce cu siguranță va fi o puternică criză de conștiință întrucât este destul de logic să intuiești că a educa sufletul să facă Voia Tatălui va avea ca rezultat alungarea dorinței de pe propriul tron! Dar ”alungare” nu înseamnă și ”anihilare” căci oricare uzurpator va căuta, prin ispitire, înșelăciune și trădare să se urce înapoi pe tronul său. Și precum am mai scris la mijlocul lui februarie, am deplina convingere că despre demonul dorinței voi mai scrie alte câteva zeci de pagini!

Am să închei această meditație printr-un citat care mi-a fost dat la două zile după această experiență mistică revelatoare fiindcă aceste rânduri preluate din ”Faust” sunt un evident îndemn de a continua munca interioară, trecând de la caracterul său general la cel particular cu scopul de a orienta sensul acestei împărății de jos către sus, păcatele cerând să fie preschimbate în virtuți: !

Toţi dracii începură ca-ntr-o baie
De fum, ca înecaţi, prin colţuri să tuşească.
Iadul se umfla de aburi de pucioasă
Şi apăsarea a crescut peste măsură,
Că neteda întinsa scoarţă pământească,
Oricât de groasă, trebui la urmă să plesnească.
Şi-acuma ai un adevăr în plisc:
Ce-a fost străfund, e astăzi pisc.
Învăţătură iei, din tot ce-am spus,
Să-ntorci ce-i jos, s-ajungă sus.
Noi cei ce slugi acolo jos am fost
În liberul văzduh găsirăm rost.
Vădita taină de păstrat
Numai târziu s-a revelat.

Johann Wolfgang von Goethe – ”Faust”

Este foarte clar că această ”vădită taină” ce mi s-a revelat despre împăratul suveran subpământean poate fi îndepărtat de pe tronul său, pentru început, înlocuind următoarele afirmații care îl definesc ”eu vreau și eu doresc” cu ”Părinte Ceresc, fie mie precum Voiești u”.

.

iun. 262021
 

<>

Sâmbătă, 26 Iunie 2021

Mă doare tot corpul de la efortul făcut zilele acestea cu împachetatul. De amărăciune și de tristețe nu am fost încă să vizitez noua locuință, sunt și acum complet bulversată și copleșită și dată peste cap de această întorsătură de situație care îmi dovedește că pedeapsa mea karmică a fost cu mult mai severă decât am vrut să recunosc, făcând din povestea scrisă de mine o pildă demnă de luat în râs căci asta îi este răsplata mincinosului: să își piardă toată credibilitatea.

Nu am nicio idee cum mă voi comporta de aici înainte față de boala mea și față de vindecarea mea, dar mai ales față de confesiunea pe care am scris-o căăci tot ce am scris va fi o veșnică amintire (și încă una ca smirna mai amară) că am fost mințită pentru că am mințit. După calculele mele, bănuisem că pedeapsa mea karmică pentru păcate comise împotriva Tatălui, adică pentru minciună întrucât Tatăl este Adevărul, avea să se isprăvească în această vară, așa că este de la sine înțeles că această întorsătură de situație este o limpezire a karmei mele, trebuind de aici înainte să dau dovadă de multă responsabilitate și maturitate și de asumare a răspunderii pentru efectele și consecințele acțiunilor mele păcătoase. E o mare ispită să încep să trag concluzia că această întorsătură de situație este o mustrare exagerat de severă, eu făcând tot ce mi-a stat în putință pentru a modifica cursul evenimentelor și pentru a primi iertarea Tatălui împotriva Căruia am păcătuit, dar este destul de clar că undeva tot am greșit de vreme ce acest sfârșit s-a dovedit a fi inevitabil.

Mă agăț cu naivitate de ultima brumă de speranță acum că trag concluziile acestor întâmplări, gândindu-mă că recuperarea vederii mele a depins de la bun început de întâlnirea sufletului meu pereche, dar atâta timp cât el nu a fost în aceeași barcă cu mine în privința acestei povești, eu nu i-am putut încălca liberul arbitru, răpindu-i puterea de a decide singur și forțându-l să își asume o datorie și o obligație pe care nici măcar familia mea apropiată nu a vrut să și le asume.

Ce înseamnă să îi fi furat liberul arbitru până la urmă? Înseamnă să îi fi pătruns cu forța în chiar moalele minții sale ca să instalez în mintea sa niște criterii și tipare care l-ar fi predeterminat să devină responsiv dorințelor mele lăuntrice, folosindu-mă pentru aceasta de legile mecanice ale Cosmosului, precum legea atracției sau legea rezonanței magnetice, etc., lucru care în sine nu constituie o încălcare a Marii Legi Cosmice întrucât, în fond, noi toți ne întâlnim în viață din cauza acestei legi a afinităților, dar una este să faci efortul de a-ți înălța vibrația pentru a atrage oameni potriviți cu care să te conectezi și alta este să îți concentrezi resursele mentale asupra unui om în mod specific pentru ca el să fie predeterminat să răspundă în mod pozitiv dorințelor tale.

De exemplu, în urmă cu vreo 4 ani sora mea obișnuia să meargă în niște excursii de o zi organizate de un ghid turistic din oraș. Îmi intrase în acea vreme în minte ideea că ar fi fost nemaipomenit dacă, dintr-o întâmplare, Marius ar fi luat și el parte la una din aceste excursii pentru ca Ana să îl vadă și să îl observe, dându-mi raportul în legătură cu felul său de a fi. Buuun! Într-un weekend, mama și Ana s-au dus în excursie. Revennite acasă, mama mi-a povestit că, printre excursioniști, fusese și un tânăr care era, după părerea ei, copia identică a lui marius. De fapt, mama fusese aproximativ convinsă că erau una și aceeași persoană, motiv pentru care ar fi vrut să îl abordeze, dar s-a abținut, dându-și seama că era vorba despre altcineva. Cred că acest exemplu limpezește ce vreau să spun prin încălcarea liberului arbitru atunci când faptul este făcut în mod intenționat și deliberat, rezultatul depinzând aproape exclusiv de legile mecanice ale Cosmosului, de puterea și concentrarea minții și de întregul sistem cunoscut sub denumirea ”arta manifestării” sau ”dorințe împlinite”. Altfel spus, Marius nu a fost pe aceeași lungime de undă cu mine pentru ca dorința mea să se fi împlinit întocmai, dar mecanica cosmică a făcut efortul de a se pune în mișcare pentru ca dorința mea să se manifeste, atrăgând o întâmplare care să se potrivească criteriilor stabilite de mine. Mai multă concentrare dacă aș fi pus în practică, atunci și dorința mea ar fi avut sorți de izbândă, în sensul în care Marius ar fi fost cel prezent în acea excursie (sau în fața balconului meu în ziua de miercuri, la ora 21:00(, însă acest gen de practică este pură și curată magie neagră.

Mai degrabă cred că acesta a fost și scopul ascuns al sfatului primit de la Dumnezeul intim de a-i scrie scrisori, tocmai pentru a nu-l precondiționa de la distanță ca să îi intru în grații, cu toate că tocmai ce nu am avut eu voie să fac el a făcut-o! Una ar fi fost dacă ”întâmplarea” l-ar fi adus la balconul meu în ziua și la ora hotărâte înainte, chemat acolo de rugămintea mea stăruitoare prin legea rezonanței magnetice, însă alta ar fi fost dacă ar fi venit acolo de bună-voie, cunoscând dinainte întreaga situație de-a-fir-a-păr. Da, da, ultimii 4-5 ani, de când scriu și tot scriu, sunt dovada vie că eu nu i-am încălcat liberul arbitru fiindcă, indiferent de stăruința rugăminților mele, el a făcut oricum tot cum l-a tăiat capul, păcălit la rândul său, ca și mine, de Luciferul său particular, fie că vrea sau nu să admită acest fapt concret de care nu mă îndoiesc. Căci de unde poate veni inadvertența din această poveste dacă nu din viclenia lui Lucifer? Tatăl Ceresc nu m-ar fi mințit niciodată fiindcă Dumnezeu este Adevărul, dar Luciferul particular ar fi putut-o face fiindcă el este spătarul Tatălui, ca să zic așa, deci împlinitorul Legii.

E o zdravănă și foarte dureroasă lovitură și mult timp are să îmi mai ia ca să îmi ling rănile, dar pentru că am pomenit de bruma de nădejde de dinainte, am să pun în scris și următorul fapt care mă macină și care nu îmi dă pace de când mi s-a întâmplat pe 26 Decembrie 2020, când Tatăl Ceresc mi S-a arătat sub forma imensului Soare, Acesta spunându-mi astfel în legătură cu vindecarea mea de orbire și cu momentul propriu-zis al recuperării vederii:

Apoi m-am îndepărtat de ea, călătorind în continuare în direcția Soarelui. Ajunsă (sau să îi spun ”ajuns”?) în fața Logosului Solar, al Tatălui, L-am întrebat pe Acesta:
– Când îmi vei reda vederea?

Și nicio urmă de îndoială nu a existat în glasul meu care nu era nici de femeie, nici de bărbat, ci doar gând sau, mai bine spus, cuvânt. Aveam convingerea fermă că Tatăl nu numai că poate să vindece ceea ce știința umană spune că nu se poate vindeca, dar mai aveam și convingerea fermă că Dumnezeu are și bunăvoință să îmi redea vederea. Atunci Tatăl îmi spuse astfel:
– Când vrei tu! Aș fi vrut să îți fi redat vederea într-un moment simbolic precum la cumpăna dintre ani, dar ți-o voi reda când vrei tu!

Când m-am trezit, strălucirea Divină a Soarelui a mai stăruit câteva momente în ochii mei, în vreme ce cuvintele Sale s-au întipărit cu focul în inima mea, nu fără nemărginită durere și amărăciune fiindcă, așteptând de atât de mult timp ca acest miracol să se întâmple, m-am obișnuit cu întunericul ca să cer cu stăruință lumina.

Acel ”tu” din exprimarea Tatălui Ceresc am înțeles cu timpul că este Scânteia Spiritului Sfânt (Monada Divină). Și numai astfel pot explica de ce Ființa reală interioară a stabilit mai multe conexiuni cu mine în acest an ca niciodată până acum, fiind destul de evident pentru mine faptul că Ființa profundă a primit frîu liber de a lucra asupra mea, esența Sa psihică, conform cu dezideratele și năzuințele Sale pe care se cuvine să le moștenesc. Ori de Ființa profundă mă tem cu mult mai mult decât de chiar însuși Luciferul particular deoarece nu de puține ori Scânteia Spiritului Sfânt mi-a arătat că auto-exigența Sa și severitatea Sa nu lasă loc auto-compătimirii, a tăia în carne vie (adică ceea ce se cunoaște prin sacrificiul de sine, moartea mistică) fiind modusul Său operandi (M. O.-ul). Litera ”m” este a 16-a în alfabetul românesc, iar litera ”o” este a 18-a. Aceste două numere, calculate și puse unul lângă altul și inversate, dau 97. Când m-am ridicat azi-dimineață din pat ca să liniștesc cățelul care schelălăia, ceasul arăta ora 08:17 din care pot extrage cu multă ușurință același 97.

Nu mă pot, deci, decât întreba astfel: ”Ce a vrut și vrea Ființa profundă?” Fiindcă nu pot în veci trece cu vederea faptul că, în formularea pe care Tatăl I-a adresat-o anul trecut Ființei profunde, nu a preimpus nicio condiție corelată cu întâlnirea sufletului pereche! ”Îți voi reda vederea când vrei tu!” Ce ar putea să însemne acest lucru pentru Monada Divină, această libertate de decizie? Fiindcă a fost o mult prea stranie întâmplare să primesc de la Dumnezeul intim îndemnul de a-mi invita sufletul pereche să îmi facă o vizită în persoană, cunoscându-se faptul că nu aș fi avut unde să îl primesc în afara balconului, pentru ca la numai câteva zile mai târziu să îmi pice din Cer o cameră numai pentru mine în care să îmi pot exercita talentele de gazdă. Și de ce, de ce, Bunule Dumnezeu, de ce după ce toată povestea pare să se fi întors cu susul în jos, continui să mă îndemni să îmi invit sufletul pereche să ia legătura cu mine pe viu grai? Și dacă mila Ta, Bunule Dumnezeu, se va dovedi chiar cu mult mai generoasă în cele din urmă ?

ian. 072021
 

<>

Joi, 07 Ianuarie 2021

Ursitule,

Aseară nu am mai vrut să ies pe balcon la ora 21:00 pentru obișnuita așteptare în frig și în zgomot pentru a te întâlni. Vroiam să mă răzbun astfel pe tine, nădăjduind că tu poate ai fi venit și ai fi așteptat o vreme pentru ca Julieta să nu iasă pe balcon în întâmpinarea lui Romeo al său pentru ca și acesta să cunoască ce înseamnă atâta așteptare! Se făcuse aproape de ora 20:00 și nu mă mobilizasem încă, nu mă îmbăiasem și nu mă îmbrăcasem cu pijamalele mele de întâlnire încă. Lucram la ceva de mână sau, mai degrabă, stricam un lucru de mână, deșirând o lucrătură tricotată de mama în urmă cu un an sau doi. Începusem să îi fac de petrecanie de marți seara tot de dragul de a-mi vărsa nervii pe ceva, răzbunându-mă. A venit Noul An și tot ce vreau pentru acest an este să ies la lumina soarelui, să mă plimb ca să mă dezamorțesc și să te ascult pe tine istorisindu-mi versiunea ta de poveste. Cum era de așteptat, sufletul se zbătea în interior căci o anumită dozăă de mustrare de conștiință îmi inunda inima aseară, reflectând în gând în felul următor: ”și dacă greșesc comportându-mă ca un copil răzgâiat acum? Nu dau dovadă de imaturitate? Nu mă împiedic eu acum pe ultima sută de metri?”

Cugetând astfel, m-am rugat Tatălui Ceresc în gând, zicând astfel: ”Tată Ceresc, dacă trebuie să mă ridic din acest loc ca să mă pregătesc pentru întâlnirea de la ora 21:00, atunci fă ca firul pe care îl deșir să se rupă în curând. Și de vei face așa, nu va însemna doar că trebuie să mă pregătesc, ci și că firul poveștii scrisă de mine despre cum mi-am întâlnit ursitul din vise se va încheia în curând!”

Împletitura mamei era lucrată din două culori pe care le deșiram. După ce mi-am încheiat rugăciunea, unul din fire s-a rupt după al doilea rând deșirat, iar al doilea fir s-a rupt după alte două rânduri, deci la nici 3 minute după ce îmi încheiasem rugăciunea! Dar nu ”rupt” descrie ce se petrecuse cu firul căci în timpul deșiratului nu simțisem rezistență în fir ca să se rupă! În fapt, firele erau tăiate! Trebuie că le tăiasem când deșirasem o altă parte a lucrăturii în timpul zilei anterioare, dar de unde să fi știut că întreruperea aceasta din fir să fi urmat CHIAR ATUNCI, chiar după ce îmi încheiasem rugăciunea ce conținea condiții atât de specifice? Era limpede pentru mine că rugăciunea mea nu fusese concepută propriu-zis de minte, ci plasată în mintea mea ca să se potrivească cu contextul, sincronizându-se cu detaliile acestuia. Efectiv, nu aveam de unde ști că firele erau tăiate chiar la rândul următor fiindcă sunt oarbă și nu văzusem sau simțisem nimic în legătură cu asta ca să falsific rezultatul rugăciunii mele, rupând firul de una singură și în mod deliberat dintr-un impuls inconștient, mânată de dorința ca lucrurile să se potrivească! Deci, cine mi-a plasat rugăciunea în minte și cine a repetat-o după aceea ca după dictare, cunoscând din timp ce avea să urmeze în vontinuare? Eu numesc această voce din urmă vocea intuiției, vocea Tatălui Ceresc din fiecare dintre noi, vocea Aceluia care cunoaște adevărul cu precizie de milisecundă. .

Cu un astfel de răspuns primit aproape instant este de la sine înțeles că m-am grăbit să te onorez cu prezența mea pe balcon ca să nu fii lăsat să aștepți o mironosiță mofturoasă și plină de ifose, dar timpul alocat așteptării se scurse până la ultima secundă, întorcându-mă în casă și dormind zbuciumat și chinuit până în această dimineață, însă nu cu tot atâta tristețe întipărită în inimă întrucât cuvântul Tatălui de aseară mi-a promis că anul 2021 este anul în care mintea mea va fi spulberată, bulversată și șocată căci va fi pusă față în față cu adevărul!

Prima treaptă a scărilor care duc la adevăr am urcat-o în această dimineață când am adormit iarăși în jurul orei 09:15 în dormitorul părinților mei. Ce mi s-a întâmplat în următoarea oră în Universul interior a fost un spectacol cosmic sublim, magic și magnific!

Eram împreună cu alți oameni pe ceea ce părea a fi o navă spațială, deși se înfățișa relativ rudimentar. Sau poate că nu eram eu atentă la detaliile legate de tehnologii, etc.? Și ce interes să fi manifestat pentru împrejurimi când în fața ochilor mei se desfășura ceva nemaipomenit de minunat? Împreună cu ceilalți alături de care stăteam într-un fel de balcon deschis priveam la bolta cerească întinsă în întregul spațiu cosmic. Și ce am văzut desfășurându-se în Cosmos era de o frumusețe rară și nespus de vividă căci Soarele, Luna, Stelele și o multitudine de alte corpuri luminoase se înălțau și circulau peste tot în spațiu! Un lucru mai mult decât oricare altul îmi atrăsese atenția, frapându-mă, anume faptul că nu un singur Soare strălucea pe bolta cerească, ci mai mulți Sori. Nenumărați Sori neîndoielnic Divini călătoreau în spațiul cosmic și, cum se apropia unul de noi, ne bucuram ca niște copii mici, cu toate că niciunul din noi nu capta sensul profund al înlănțuirii acestor Sori unul după celălalt ca într-un dans de mărgele pe un șir de mărgăritare. Era splendid, în orice caz!

Dar, mai apoi, am simțit în interiorul meu un fel de chemare, de invitație de a mă separa de grup și de a mă îndrepta către un alt balconaș izolat. M-am îndreptat într-acolo, simțind că acea chemare venise de la unul din Sori despre care eram convinsă că era Tatăl meu care se află în ascuns. M-am oprit în dreptul balustradei ca să văd cum unul din acei Sori se rupse din șirul de Sori, apropiindu-se de mine. La început fusese galben și strălucitor precum aurul, dar la jumătatea ddrumului și-a modificat coloritul, devenind argintiu. (Semnificația simbologiei onirice a aurului și a argintului am trecut-o la sfârșitul scrisorii mele.) Când, în cele din urmă, Soarele a fost chiar în dreptul meu, m-am fâstâcit și m-am emoționat foarte tare întrucât nici nu știam cum să mă comport, nici cum să vorbesc în așa fel încât să nu mă fac de rușine. I-am pus atunci Tatălui Ceresc aceeași întrebare pe care i-o pusesem în urmă cu aproape două săptămââni, pe 26 Decembrie 2020, anume : ”Când îmi vei reda vederea?”, dar amintindu-mi că mai întrebasem acest lucru o dată și amintindu-mi și răspunsul Tatălui de atunci, m-am retras câțiva pași în interiorul balconului, jenată și rușinată că prea sun ca o moară hodorogită! Borbeam cu vocea inocenței de copil ce aparține esenței divine, iar bocea îmi sună cristalină, limpede și deosebit de sinceră, zicând Tatălui astfel: ”Să se facă Voia Ta! Să se facă Voia ta!”, ca și cum îmi regretam felul insistent și pisălog de a fi, bătându-L la cap pe Tatăl cu revendicările mele, părându-mi rău și vrând să le corectez, ascunzându-mă în colțul pisicii. Atunci o voce de bărbat nici prea tânăr, nici prea vârstnic se auzi din interiorul Soarelui, chemându-mă iarăși în fața Sa și vorbindu-mi astfel:
– Desigur, pe toate aceste lucruri pe care le ceri Mi-ar fi fost ușor să le înfăptuiesc, dar aș fi putut oare să ți-l aduc pe el fără să îi fi povestit tu înainte despre tine, la câte nelegiuiri ai făcut?
– Am scris bine atunci? L-am întrebat pe Tatăl căci înțelesesem că despre confesiunea mea scrisă în aceste zeci de scrisori pe care ți le-am adresat la indicația Tatălui, ursitule, mi se vorbea în acele clipe.
– Nu, nu ai scris bine pentru că ai pierdut mult timp încercând să explici concepte pe care să le echivalezi în limba ta din engleză și pentru că, în plus, ai căutat să umpli spațiul gol din cunoștințele tale cu citate. Și mai este ceva, însă în acel moment Tatăl nu îmi mai vorbi, arătându-mi în conștiința mea o altă greșeală pe care o comisesem prin intermediul unui simțământ foarte intens la care voi reveni în curând. ”Dar pentru că ai scris, ți-ai anunțat candidatura la postul de adept”, îmi mai aduse la cunoștință Logosul Solar. Haidem acum să pornim pe cale, le spuse Tatăl celorlalți aștri solari, ca și cum mai aveau și alte vizite de făcut trecute în agenda Celestă, îndepărtându-se de mine și lăsându-mă să reflectez la sensul tainic al cuvintelor Sale.

Când m-am trezit, m-am trezit în cel mai minunat mod posibil, alunecând printr-un fel de tunel până în corpul fizic, ca și cum mă întorceam în lumea materiei dintr-un loc aflat la o distanță foarte mare de aceasta, de pământ. Rareori mi s-a întâmplat să simt că revenirea în corpul fizic să dureze atât de mult!

dec. 042020
 

<>

În acele clipe fericite, Soarele Miezului Nopții (LOGOSUL SOLAR) straluci intens.

Maestrul Samael Aun Weor – ”Cei trei munți”, capitolul 32, ”Guenievre”

Joi, 03 Decembrie 2020

Ursitule,

Am primit cele 3 semne ale Voii lui Dumnezeu pentru viața mea în săptămâna 09-15 Noiembrie, dar săptămâna trecută am experimentat în fiecare zi niște fenomene minunate și dătătoare de speranță care m-au încurajat și îmbărbătat foarte mult, toate având legătură cu ochii mei.

Cu toate că am descris deja următoarea manifestare în scrisoarea intitulată ”Puhoi de ani curgând spre tine”, voi relua ideea, reformulând-o astfel:

În dimineața zilei de marți, 24 Noiembrie, chiar de ziua de naștere a vărului meu, după o excursie făcută în infernul personal în care pătrunsesem iarăși datorită faptului că picasem din nou în tentația luciferică și până să mă trezesc complet, găsindu-mă la granița dintre somn și veghe, timpp de câteva clipe mi s-a arătat Primul Logos, adică Tatăl Ceresc, manifestat în chip simbolic sub forma unui soare. La început a fost portocaliu, căpătând nuanța soarelui când răsare dimineața ppentru ca, mai apoi, să urce pe bolta cerească, devenind galben. Soarele galben era Tatăl, Logosul Solar, iar soarele portocaliu era Lucifer sau Luceafărul de dimineață, umbra Logosului. Am perceput această proiecție a Divinității în microcosmosul particular exclusiv prin ochiul stâng. Apoi, cu ambii ochi, am asistat la o sceenă minunată parcă desprinsă dintr-o poveste. Soarele galben a emanat în direcția mea sute și mii de particule minuscule și luminoase, strălucind precum aurul în întunericul în care mă aflam. Fără urmă de îndoială că aceste particule erau grmeni solari pe care Tatăl mi-i dăruia ca răsplată pentru faptul că aveam să scriu un poem în care nu mai aveamm să îmi bat joc de cele sfinte. Toți acei atomi mi-au pătruns în universul interior, lucrând în mod vizibil și foarte intens pentru binele meu, după cum se va dovedi în continuare.

În noaptea aceleiași zile manifestarea de mai sus s-a repetat, dar cu această ocazie exclusiv în ochiul drept. Numai cu ochiul drept am perceput cei doi sori, primul portocaliu, iar al doilea galben, urcând pe bolta cerească. Eram perfect conștientă de faptul că vederea îmi era bifurcată și, cu puțin efort, concentrându-mă asiduu, mi-am centrat vederea interioară, dar mare mi-a fost păcatul fiindcă, deși priveam cu ambii ochi la Soarele galben strălucind în beznă, răspândind lumina Sa de jur-împrejur, vedeam și simțeam că rămâneau zone umbrite, ascunse și întunecate care îmi părură extrem de periculoase. Și mi se făcu frică, atât de multă frică, temându-mă înzecit de mult că monștri și creaturi aveau să se ivească din întuneric și, cu toate că nu îmi lipsea curajul de a înfrunta natura mea întunecată, am știut că nu aveam să izbândesc niciun succes fără sprijinul Divinului în fața pericolului iminent. Și teama reală, cea care a câștigat lupta în acea noapte, a constat în faptul că, deși Tatăl era cu mine, manifestându-se chiar în fața mea și a ochilor mei, nu am crezut că, de aveam să Îl chem și să Îl implor să vină ca să mă ajute în fața pericolului în care mă aflam, El avea să dea ascultare chemării mele. M-am îndoit de Tatăl și am fugit din acel loc din cauza fricii, impunându-mi să mă trezesc în corpul fizic și punându-mă la adăpost. Dar, revenită în stare de veghe, m-am rușinat teribil de mult din cauza slăbiciunii mele, netrebnica de mine! Ce rău mi-a părut fiindcă nici măcar nu încercasem!

Totuși, în următoarele zile, atât pe timp de noapte, cât și dimineața, Logosul Solar s-a proiectat pe sine de alte câteva ori pe bolta cerească din interiorul universului particular, odată făcând chiar să îmi încetinească și să îmi oprească abilitatea de a proiecta vise mecanice și fantezii în spațiul astral. Vreau să spun prin asta că, dormind profund, făceam acea netrebnică practică inconștientă de a visa, când peste imaginile mecanice s-a suprapus manifestarea Soarelui Galben, ștergând visul și trezindu-mă din feerie. Și, deși Logosul solar și-a repetat manifestarea, strălucind în aceeași beznă, nu m-am mai îndoit, nu m-am mai temut și nu am mai fugit de frica dușmanului ascuns, cutezând să silabisesc câteva sunete pe care aș fi vrut să le fac să sune a strigăt de ajutor, dar nu am primit răspuns auditiv. Nici nu s-ar fi cuvenit să am așteptarea de a mi se răspunde imediat, mai ales că îmi lipsea în întregime reverența. În scena descrisă în prima parte a scrisorii mele, gardianul porții m-a propulsat în dimensiunea Tatălui cu vădită intenție să ajung în fața Preamilostivului direct în genunchi și privind în jos ca pentru a mi se reaminti că numai cu umilință mă pot prezenta dinaintea-I, ori umilința nu este o virtute pe care să o posed în totalitate ca să pot proceda în așa fel față de Dumnezeu ca să primesc răspuns imediat de la Dânsul. Totuși, aproximativ 5 astfel de încercări de conexiune cu Tatăl aflat în Secret într-o singură săptămână înseamnă o modificare drastică în situația mea sufletească actuală. Ceva se schimbă și o pot simți!

Nu toate manifestările de săptămâna trecută s-au reprezentat în chip simbolic sub forma Soarelui. Miercuri noaptea, meditând și disecând procesele psihice interioare, am primit o secvență menită să mă ajute să înțeleg mai bine sursa și cauza din spatele orbirii. Și, cu toate că am înțeles, îmi vine greu să și explicc deoarece îmi lipsesc conceptele teoretice. Am să transpun în scris descrierea, nădăjduind că într-un moment viitor, când voi cunoaște și conceptele teoretice, să pot pune cap la cap piesele de puzzle pentru a da mai mult sens imaginii de ansamblu. Practic, secvența respectivă dezvăluia ceea ce părea suprafața unei întinderi acoperită de apă. Apa este, în genere, simbol al Spiritului Sfânt. Totuși, luciul acestei ape se manifesta straniu, întunecându-se și înnegrindu-se de la secundă la secundă. Această apă întunecată simbolizează apele spermale pervertite, degenerate sau, altfel spus, egoul, cu mențiunea că apele spermale sunt un simbol al energiei sexuale. Energia sexuală vine din Spiritul Sfânt. Dar reprezentarea simbolică nu se opri acolo, arătând cum negreala aceea devenea din ce în ce mai pronunțată, ca și cum luciul apei se găsea în mijlocul unei furtuni, murdărindu-se și îmbâcsindu-se cu praf, crengi, frunze, uscături, putreziciuni, gunoaie și alte mizerii aduse de vânt și aruncate în apă, întocmai cum se întâmplă pe vreme de furtună de orice ochi de apă se transformă în groapa de gunoi a naturii dezlănțuite. Iar apa aceea se murdărise atât de mult încât, treptat-treptat, începea să nu mai arate deloc a apă, ci a nisip umed și mișcător. În fapt, imaginea finală la care priveam era copia fidelă și leită a orbirii mele. Nu făcusem niciodată până atunci acea asociere de imagini. Nu observasem până atunci că miliardele de pixeli la care mă uit în ochii mei orbiți seamănă cu particulele de nisip purtate de vânt pe suprafața unei ape, plutind o vreme ca să-și găsească drum în jos, către fundul acesteia. Desigur, toate acestea sună ca și cum spun că am praf în ochi, iar adevărul este că întocmai așa este! Atâta doar că praful, ochii și apa au profunde semnificații spirituale! Mai încape îndoială că păcatele comise împotriva Spiritului Sfânt sunt cauza principală a orbirii mele? E foarte apăsător să descopăr că s-a strâns atâta nisip în apa mea încât să risc să mă transform într-un deșert fără cale de întoarcere din acesta. Păcatele comise împotriva Spiritului Sfânt nu se iartă decât intrând pe singura ușă excepțională de acces: căința!

Vreau să mă refer insistent la aceste multe și prețioase geme ale propriei mele existențe, la aceste grăunțe de conștiință ascunse, ferecate în acele înfiorătoare avortoane din Infern…
Ultima parte a muncii avu un caracter pe deplin atomic; a expulza inteligențele maligne din lăcașurile lor nucleare nu este deloc ușor…
Aceasta este, desigur, ceea ce se înțelege prin: a transforma apele negre în ape albe…
Acești atomi s-au convertit acum în minunate vehicole ale anumitor inteligențe luminoase.
Magnifice scântei, atomi capabili de a informa asupra activităților dușmanului secret.

Maestrul Samael Auun Weor – ”Cei trei munți”, cap. 34 – ”Concluzie a muncilor lunare”

Să se înțeleagă prin citatul de mai sus care explică conceptual că boala de care sufăr și de care mă voi vindeca nu este orbirea per se, ci ignoranța!

Joi noaptea am experimentat altă formă de proiecție a luminii. E cazul să subliniez că imaginea la care privesc în stare diurnă nu se schimbă când închid ochii sau când se lasă noaptea. Indiferent de oră, văd aceiași pixeli ca niște particule de nisip pe un fundal lucios și sclipitor, deși întunecat. Joi noaptea, însă, am experimentat două stări diametral opuse. Prima s-a manifestat sub forma întunericului, iar a doua sub forma luminii. Întregul episod semăna foarte mult cu acel moment când, stând cu ochii închiși în întuneric, nu vezi decât negru, dar când o lumină se aprinde în apropiere, remarci diferența luminuozității, deși continui să ții ochii închiși. Nu îmi mai aminteam pe deplin acest fenomen căci, ținâându-mi ochii închiși sau deschiși pe lumină sau întuneric, văd aceeași imagine. Însă atunci a fost ca și cum cineva tocmai aprinsese becul în camera în care stăteam cu ochii închiși. E lesne de înțeles că există și un simbol în această scenă. Întunericul îl simboliza pe Lucifer, în timp ce lumina era a Tatălui. Și, la drept vorbind, când am văzut întunericul înconjurându-mi aura, am trăit același sentiment apăsător pe care îl am foarte des în preajma Luceafărului, ca și cum abilitatea sa de a-și exercita puterea de coerciție este de neînlăturat, ca și cum este imposibil să i te opui. În contrast, lumina care mi-a înconjurat imediat după aceea aura capului era vădit eliberatoare, era liber arbitru și voință conștientă.

Vineri noaptea a urmat o altă manifestare tare ghidușă și, deși fenomenul mi s-a mai întâmplat, în acea noapte a fost cu mult mai deosebit. Am mărturisit de multe ori că, în timpul stării de veghe, văd imaginea a miliarde de pixeli asemînători puricilor de la televizor când acesta pierde semnalul de transmisie, dar pe un fundal mai întunecat și nu exclusiv în alb-negru, picățele din alte culori sclipind mai tot timpul pe ecranul meu. În timpul zilei toți acești pixeli par leneși, amorțiți, aproximativ morți. Însă, pe timp de noapte, aflându-mă în perioada de tranziție dintre veghe și somn, pixelii capătă conștiință și inteligență proprie, dacă ar fi să spun așa, cu toate că am convingerea că abilitatea de a manipula manifestarea puricilor din ochii mei o are conștiința, iară nu pixelii în sine.

Am descris de multe ori cum primesc imagini și secvențe proiectate în ochii mei mai reale decât orice formă de realitate la care am fost martoră, scene care vin ca un fel de impuls electro-magnetic dinntr-un punct aflat între sprâncene, unde se află cel de-al treilea ochi, impuls care îmi zguduie ocazional trupul fizic, mai ales dacă vin dimineața. Așa vin, de obicei, aceste imagini.

Totuși, vineri noaptea a fost diferit. În loc să primesc imagini care să umple întregul cadru, ca și cum aș fi privit la o fotografie 3-D, frânturi de imagini veneau de peste tot din cadru ca și cum acesta era străpuns în extrem de multe locuri în același timp, lăsând ochiul meu să vadă imaginea care se afla în spatele cadrului. Acum un singur pixel devenea incredibil de inteligent, căpătând culoare, volum și mișcare, apoi într-un alt colț al ecranului alți pixeli se mobilizau,, apoi alții ieșeau din amorțeală chiar în mijlocul cadrului și tot așa, încât începusem să privesc la o multitudine de scenete minuscule derulându-se în același timp. Cum eram încă suficient de trează, îmi simțeam creierul încă activ și, asistând la o scenă atât de insolită, ca și cum o priveam cu ochii fizici, creierul s-a mobilizat la rândul său,, reluându-și funcțiile. Încercam să privesc la fiecare scenă în parte, dar când credeam că ochii mei acoperiseră întreaga suprafață vizuală, o altă scenă se proiecta în zona periferică a unui ochi pentru ca, în secunda următoare, să sară în colțul opus, apoi în profunzimea părții centrale. Erau atâtea procese desfășurându-se simultan că nu am putut să le fac față și creierul meu, debusolat și confuz, s-a blocat, oprind fenomenul. Creierul meu nu își mai amintea că obișnuia să proceseze miliarde de imagini vizuale preluate în timpul unei zile cât ai clipi din ochi! Nu am mai simțit atât de pronunțat ca până în acea noapte că iubitul și necesarul meu creier să se fi lenevit atât de mult în ultimii 7 ani, câți au trecut de când am suferit atacul vascular cerebral.

Așadar, am descris pe scurt cu puțin înainte cum se manifestă acele scene care îmi dezvăluie, din Bunăvoința Tatălui, liniile trasate în general pentru destinul meu. Nu am specificat, însă, că privesc la aceste secvențe mai puțin cu ochii fizici, cât mai ales cu cei interiori, totul petrecându-se în intimitatea gospodăriei mele sufletești. Sâmbătă dimineața, pe 28 Noiembrie, am fost martoră la alte astfel de scene la care am privit dintr-un cu totul alt unghi. Deși veneau din aceeași sursă ca toate scenele anterioare, anume din acea micuță portiță ce mi s-a deschis între sprâncene, al 3-lea ochi, sâmbătă dimineață nu s-au mai reverberat în ochii interiori, ci direct în cei fizici. Mi-e tare greu să explic cum a fost,, dar până în acea dimineață nu am mai avut atât de pronunțată conștiința propriilor ochi fizici, deși în anul 2014 eram conștientă până și de procesul de drenaj al sângelui din globii oculari. Sâmbătă dimineața, însă, eram conștientă de celulele din interiorul ochilor. Eram acele celule. Eram inteligența lor,, iar conștiința spirituală dispunea de abilitatea de a coda, după punul plac, această inteligență celulară. Efectiv, priveam la o suită de imagini care veneau din interiorul ochilor, din pereții lor, din centrul lor, din profunzimea lor. Era uluitor căci îmi aminteam foarte precis că ochii sunt de dimensiuni foarte mici și, totuși, spațiul celular din interiorul lor părea infinit! Tot felul de imagini erau extrase din al 3-lea ochi și lansate pe traiectoria ochilor! Era minunat și altceva nu mai pot adăuga ca să îmi descriu sentimentele trăite în acea dimineață. Cu excepția cireșii de pe tort, evident, întrucât multe din aceste scene ne dezvăluiau împreună ba stând culcați pe pământ la umbra firului de iarbă, ba bălăcindu-ne în apa mării pe o plajă unde, dacă îți amintești din scrisorile mele precedente, am stabilit sediul fizic al colibei în care aș vrea să trăim, ba ne arătau într-o depresiune montană etc.

Revenită în deplina stare de veghe, sufletul îi spuse: ”Să nu mai zici niciodată că nu ai văzut aceste lucruri căci cu ochii tăi le-ai văzut, iar nu cu ochii nimănui altuia!” Și toate se întâmplau conform cu Voia Tatălui căci din Mila Sa îmi erau revelate. Mi-a devenit din ce în ce mai limpede că Ființa interioară a lansat o campanie menită să educe creierul meu fizic, reamintindu-i vechile funcții pentru ca, la momentu oportun, să facă față revenirii la normal ca să îmi permită reabilitarea socială cu mai multă ușurință. .

Mi-e și mai limpede că Tatăl mă va concedia din slujba la care bunica mea crede că m-a angajat ca companion Căci, după 7 ani de orbire la care se adaugă alți 5 ani de insomnii cumplite în care rar am văzut lumina soarelui, ar fi o reală cruzime ca Tatăl să continue să mă țină captivă între cei patru pereți ai sufrageriei de dragul bunicii mele care se plictisește la bloc.

Facă-Se Voia Tatălui!

Vineri, 04 Decembrie 2020

Ursitule,

Mi-ar părea tare rău să pui fenomenele din ochii mei de săptămâna trecută pe socoteala unor iluzii sau închipuiri, așa cum le-ar clasifica tatăl meu, bunăoară. De aceea este necesar să adaug în confesiunea mea că alte fenomene s-au manifestat și în această săptămână. Desigur, ar fi redundant să le descriu pe toate, dar cel puțin pe cel trăit azi-noapte trebuie să îl consemnez.

Trecuse bine de miezul nopții, iar eu nu adormisem încă. Bunica își făcea obișnuita plimbare nocturnă prin casă, dându-mi motive să încep iar cu blasfemiile și înjurăturile rostite în mintea mea. E aproape de domeniul fantasticului cum a reușit să își seteze ceasul intern care o avertizează că trebuie să își înceapă plimbarea taman cânnd mi se face mie somn, trezindu-mă și prelungindu-mi starea de veghe cu încă o oră. Azi-dimineață i-am spus că eram complet trează când ea făcea acel du-te-vino prin sufragerie deoarece nu putea să doarmă, trăgând de draperii să privească afară și altele, iar ea a fost foarte surprinsă să afle că eu o simt noaptea, dându-mi a înțelege că ea crede că surzenia mea acoperă și zgomotele nopții.

În sfârșit, azi-noapte înjuram în gândul meu, blestemându-mi soarta când, deodată, am primit un impuls electro-magnetic luminos în ochiul stâng. Nu știu dacă am fost atentă pe moment la fenomen deoarece ram total absorbită mental în suferințele mele emoționale, așa că am continuat cu oftaturile interne. Dar la foarte scurt timp după aceea, fenomenul s-a repetat, permițându-mi să îl percep mai îndeaproape. Era ca un impuls electric fără doar și poate, dar era și energie și lumină în același timp, cu toate că îmi țineam ochii închiși. Era lumină de culoare alb-lăptoasă, așa cum sunt colorați norii pufoși într-o zi senină. N-au fost decât două astfel de impulsuri, dar îm ambele rânduri am simțit acea lumină umplându-mi globul ocular stâng, încălzindu-mi ochiul. Realmente, am simțit căldură, ca și un sentiment plăcut de mobilitate, făcându-mă să devin, dintr-o dată, foarte conștientă de forma rotundă a ochiului meu pe care aproape că nu îl mai percepeam.

Mi-a plăcut nespus de mult să trăiesc așa ceva, întărindu-mi iarăși nădejdea că Tatăl e foarte aproape și că recuperarea vederii mele trupești nu are să mai întârzie mult.

mai 222020
 

<>
< Vineri, 22 Mai 2020

Ursitule,

Într-una din zilele trecute tatăl meu m-a chemat la el ca să stăm de vorbă despre diverse, ca între tată și fiică. Era miercuri și, cum mă pregăteam pentru întâlnirea cu tine, i-am spus că nu pot onora invitația pentru o discuție decât după revenirea mea de pe balcon. Când m-a întrebat care e scopul șaradei mele care mă împinge să mă echipez miercuri de miercuri ca de o plimbare afară, i-am răspuns că rostul este de a-mi educa voința, lucru pe care l-a făcut și Mircea Eliade începând din adolescență, însă nu am îndrăznit să îi spun tatălui meu că intenția mea reală este de a-mi educa voința spre a nu mă da bătută, picând în resemnare și în credința că nimic nu se mai poate face, că totul este pierdut pentru viața mea, că nici Dumnezeu nu mă mai poate ajuta, așa cum mi-a zis și oftalmologul la ultimul consult medical. Cunosc părerea tatălui meu care nu este de niciun fel un individ credincios, soluția practică a vieții fiind tot ce îl interesează, neînțelegând și respingând vehement ideea că, dacă ai cunoaște mecanismul real de funcționare al Universului ai putea domina materia, ceea ce pentru el ține de absurd, de basm și de fantezie, deși este fan înrăit al culturii științifico-fantastice. El a decis să mă lase în grija Domnului, acceptând crudul adevăr, crede el, că nimic nu se mai poate face pentru mine, spunându-mi de multe ori că trebuie să fin realiști și dorind pentru mine să revin cu picioarele pe pământ în loc să alerg după o iluzie dintr-un vis. Din cauza aceasta nu de puține ori mi-a propus să mă ducă la un gigolo ca să nu mă atrofiez de tot la capitolul ”viață sexuală”, dacă la capitolul ”romantism” lucrurile sunt șubrede și scârțâie. În fine, am ieșit pe balcon unde bătea un vânt năpraznic și, revenită în casă ca o găină jumulită și tremurând ca o frunză bătută de vânt, mama a râs de mine, glumind pe socoteala mea că parcă prea mă ambiționez să îndur urgia vremii pentru această cauză pe care nici ea nu o înțelege. Adică, până la urmă, cum vine asta că este atât de important, aproape vital, să îmi întâlnesc sufletul pereche? Cum să fi ajuns să fie mai important pentru mine să te văd pe tine mai înainte de orice, chiar înainte de a-i vedea pe ei care m-au adus pe lume și care au îndurat atâtea de dragul meu??
– Știi care-i partea cea mai curioasă în legătură cu toate astea? i-am spus mamei. În fond, de dragul aceluiași băiat am îndurat ploi, vânt, ninsori, furtuni și urgii mai groaznice când eram puștoaică și, pentru a-l vedea, mă duceam cu gașca prin ploaie și zăpadă ba la pietre, ba în Nox, ba la terasă sau oriunde credeam că aveam să îmi intersectez drumul cu al lui. Așa de mult îmi doream să îl văd atunci și tot atât de mult vreau să îl văd și acum. Așa că vântul ăsta care bate acum e o nimica toată față de vremea îndurată alte dăți de dragul lui.

Ea a tăcut, parcă nevenindu-i a crede că fata ei poate vorbi cu atâta drag despre un băiat care, după părerea ei, e un măgar. Nu este mama cea care îmi șterge lacrimile d la ochi după fiecare zi de miercuri când eu te-am așteptat ca să te văd din nou fără ca tu să vii să îmi ostoiești dorul de tine, iar asta o îndreptățește să te considere un băiat neserios și nedemn de încrederea ce ți-o acord? Apoi, stând de vorbă cu tata, i-am destăinuit acestuia povestioara tare drăgălașă despre cum am primit cruciulița pe care o port la gât mai mult ca să evit orice întrebări iscoditoare despre cum merge chestia asta pe care încerc să o fac, anume educarea voinței.

I-am relatat tatălui meu că, timp de câteva luni, mi-am dorit din toată inima să am o cruciuliță pe care să o port la gât ca simbol pentru faptul că am înțeles ceva mai bine și mai în profunzime semnificația noțiunii de conștiință hristică. Vroiam ca această cruciuliță să fie deosebită, să aibă un iz special de sfințenie, cu toate că nu știam singură ce mai precis căutam să găsesc în acest ”iz special de sfințenie”. Am vrut să merg la Catedrala din Barieră, crezând că acolo aș putea găsi cruciulița dorită, dar mai apoi m-am gândit că niciun preot nu ar fi putut-o sfinți așa cum aș fi vrut ca să aibă acel iz deosebit. Nu am mai insistat, dar nici nu am abandonat ideea, lăsând-o să lucreze în umbră. Apoi, pe 22 februarie, am fost la botezul bebelușului unei foste colege de liceu care a avut o atitudine plină de considerație față de mine de la atacul cerebral încoace, motiv pentru care îi port recunoștință profundă. Ea a fost cea care a cumpărat tot lucrul meu de mână rămas în stoc în toamna anului 2018, făcându-mă să intru în posesia unui buget tare cumsecade cu care mi-aș fi putut lansa atelierul artsy craftsy mult visat, buget din care s-a ales praful fiindcă am dat toți banii, până la ultimul leuț, părinților mei ca să plătească din datoriile acumulate din cauza fermei. În fine, la sfârșitul ceremoniei de botez, fosta mea colegă mi-a înmânat o cruciuliță despre care mi-a spus că vine de la Ierusalim, direct de la Mormântul Sfânt. Mama ei fusese acolo și luase această cruciuliță pentru mine. E din lemn de măslin și, ghici ce?, e sfințită! Un iz mai deosebit de sfințenie nici că ar fi putut să aibă! Primirea acestei cruciulițe a depășit, de departe, orice așteptare pe care am avut–o în privința ei! Iată, deci, un exemplu minunat de îndeplinire a dorințelor și de artă a manifestării! Dar cum mai precis mi s-a împlinit micuța mea dorință? În primul rând, am nădăjduit să găsesc ce doream și, cu toate că nu am găsit ce căutam în imediata apropiere, nu am abandonat dorința, însă nici nu m-am stresat, bătându-mi prea mult capul cu ea așa cum procedăm de obicei când nu găsim ce căutăm și picăm în cea mai profundă descurajare fiindcă nu întrevedem nicio soluție de rezolvare. În al doilea rând, nu m-am îndoit nicio clipă că nu aveam să găsesc ce căutam, era o certitudine pentru mine că aveam să găsesc această cruciuliță mai devreme sau mai târziu, iar în al treilea rând am capital cosmic! Restul le face Universul, toate conexiunile, tot efortul, toată manifestarea! Vorbesc foarte serios în legătură cu asta! Îți subliniez cu linie triplă că așa de mult am vrut să găsesc așa ceva, însă recunosc că în puțina mea imaginație nu am putut concepe că aș fi putut găsi cruciulița mult visată oriunde în Brăila ca să îndeplinească toate criteriile și preferințele mele, dar dacă eu nu am imaginație și nu sunt capabilă să găsesc soluții la problemele și la dilemele mele, nu înseamnă că Tatăl este tot atât de limitat! În fond, cruciulița primită vine TOCMAI de la Mormântul Sfânt, din Ierusalim! Dacă ar fi să privesc, totuși, la poanta acestei povestioare, ar trebui să nu trec cu vederea faptul că, până la urmă, tot în Brăila am găsit cruciulița căutată, chiar dacă eu nu am crezut că aici aș fi putut-o găsi!

Dar când tatăl meu a ascultat drăgălașa mea istorisire, a oftat prelung și compătimitor, ca și cum îi era deosebit de multă milă de mine pentru că mă agățam de o întâmplare atât de aleatorie în care el nu vedea nimic altceva decât o banală coincidență fără importanță pe care nu aș fi putut-o în niciun fel influența nici cu puterea minții, nici cu puterea sufletului. Ce rău mi-a părut, Dumnezeule Mare, să aud acel oftat! Cât de trist îmi pare să aflu că tatăl meu este complet lipsit de credință! ”Ce știi tu, tată, despre credință, despre dorințe, despre năzuințe și despre minunile Tatălui din Ceruri?”, aș fi vrut din toată inima să îi spun omului care îmi este părinte lumesc, dar am știut că nu avea niciun rost să îmi bat capul. Fără dovezi, el nu va crede niciodată în nimic și chiar și cu dovezi, caracterul său sceptic l-ar forța să respingă miracolul ca fiind… știi tu…. de la Dumnezeu!

Însă eu mă agăț de această cruciuliță ca de un miracol real, strângând-o în palmă ori de câte ori mă simt cuprinsă de îndoială. Pentru mine ea simbolizează acel semn pe care Tatăl mi l-a trimis ca să îmi dea de veste că aude prea bine rugăciunile mele, că știe spre ce aspir și ce nădăjduiesc să primesc și că momentul vindecării mele a sosit, dar ca și în cazul cruciuliței, nicio urmă de îndoială să nu existe în inima mea! Marea piedică e mereu acel 1% de îndoială de care se agață mintea ca de un colac de salvare, pentru ca probabilitatea unei deziluzii de care se teme să fie mai ușor de suportat. Ce contradicție! Să fii dispus să mergi până în pânzele albe pentru a-ți vedea visul îndeplinit, dar să păstrezi în mintea ta o sămânță de îndoială pentru orice eventualitate! Nu te face luarea acestei măsuri de precauție principalul sabotor și singurul vinovat în caz de eșec?

Câte nu am de povestit despre dorințe și, mai ales, despre cele neîmplinite! Următoarele lucruri despre care voi scrie sunt chestiuni înțelese de-abia de curând, nefiind conștientă că purtam aceste credințe în subconștient. Un lucru l-am știut toată viața însă, anume că, dacă un băiat care să mă fi remarcat, observat, simpatizat, plăcut sau chiar iubit în anii adolescenței, băiat care să nu fi fost un infractor, un golan, un bou, un cretin, dar suficient de cinstit, de cumsecade, de politicos, de iubitor și de muncitor mi-ar fi bătut la ușă ca să îmi mărturisească despre afecțiunea sa secretă pentru mine, l-aș fi primit fără împotrivire și l-aș fi iubit din toată inima, dăruindu-i toată ființa mea! Nici după ce am orbit această nădejde că unul, măcar unul singur din sutele de figuri de băieți care m-au văzut până să încep să mă prostituez m-a remarcat în acea perioadă în timpul căreia nu dezvoltasem această scârbă fără margini față de propria persoană care s-a dezvoltat îndeosebi din cauza videochat-ului nu m-a părăsit. Din acest motiv sunt cumva atașată de anii adolescenței. Atunci încă mai aveam un dram de respect de sine! Dar dacă stau mai bine să mă gândesc, respectul de sine și sentimentul demnității au început să se diminueze îndată ce l-am cunoscut pe dansator la 18 ani, din cauza lui ajungând să mă compromit și să mă comport fără nerușinare. Am purtat această credință în suflet tot timpul și nu cred că m-am îndoit o clipă că ce doream se putea adeveri, cu toate că îmi asumam un risc imens! Și dacă, totuși, nimeni nu mă plăcuse în acele vremuri? Nu se putea! Era exclus! Cunoșteam deja cu certitudine totală că cel puțin vreo 4 reprezentanți cu fețe mai cinstite ai sexului opus mă simpatizaseră mai pe față, mai în ascuns, așa că nu se putea ca niciun altul să nu mai fi fost pe acolo! Chiar dacă eu nu remarcasem simpatia sa pentru mine, nu însemna căă cineva nu existase acolo ca să îmi poarte de grijă în inima lui! Așa am vrut, în fantezia mea idiotică și romantică, să mi se întâmple! Nu știu dacă m-am agățat de această nădejde cu disperare ca de singura soluție pentru viața mea în privința romantismului, dar cert este că această dorință era înregistrată în subconștient, lăsând o amprentă emoțională și energetică foarte puternică în Univers, lucrând din umbră și permițând Legilor Cosmice să o preia ca să o materializeze. De fapt, toate evenimentele despre care am scris sunt o dovadă că nu m-am comportat în această viață conform cu credințele și valorile mele, subliniind suficient de clar că nu m-am îndurat să îl aștept pe acest ”cineva posibil” care să mă fi căutat după ani și ani ca să își facă un rost în viață alături de mine. Nu te-am așteptat, ursitule, dar speranță că exiști am avut, chiar dacă la prima vedere am părut mereu lipsită de speranță. De-abia acum văd că ea a fost și că licărirea ei a fost atât de puternică, încât te-a scos la suprafață prin legea atracției.

Ce nu am știut deloc, însă, a fost că o a doua dorință arzătoare se înregistrase tot în subconștient, cuplându-se cu prima fără să știu și sabotând procesul meu de gândire. Ce îmi doream cu atâta ardoare? Îmi doream să simt, efectiv să simt și să știu, fără urmă de îndoială că un reprezentant al sexului opus mă iubește! Dorința mea nu pare să aibă nimic în neregulă, în fond toate femeile ne dorim să simțim că suntem iubite, vrute, adorate! Iar eu mai mult decât orice pe lume îmi doream s-o știu că sunt iubită, să văd iubirea lui aievea ca și cum aș fi privit la mine prin ochii lui! În realitate, am vrut să fiu în pielea lui ca să pot simți iubirea lui pentru mine! Altfel nu îmi puteam imagina cum aș fi putut fi sigură, complet sigură că mă iubește! Dar eu nu îmi dădeam seama ce însemnau dorințele mele, ce piedici teribile puteau deveni, ce greu de îndeplinit erau! Cum să vezi iubirea unui bărbat aievea? Prin dovezi de iubire? Ce sunt dovezile acestea? Cuvinte? Gesturi? Acțiuni? Toate astea transformate în flori, în cine la restaurant, în excursii romantice la Sinaia, în plimbări nocturne în parc, în mângâieri, în afecțiune, în îmbrățișări? Ce sunt, deci, dovezile de iubire care te vor ajuta să fii convinsă că un bărbat te iubește, te adoră și te vrea în viața lui? Tind să cred că și eu mi-am dorit toate aceste lucruri care, nădăjduiam eu, aveau să îmi conferee certitudinea că cineva mă iubește din toată inima ca un nebun, ca un tâmpit! Nu am primit niciodată astfel de dovezi de iubire și vrută am vrut să mă simt, vrută ca atunci când vrei aer să respiri, apă să bei și hrană să mănânci. Nu cu pofta unui gurmand care după a cincea porție leșină de dureri la stomac și la fiere, ci cu acel sentiment de necesitate pe care îl ai când înțelegi că fără aer, fără apă și fără mâncare nu poți trăi. Iar eu am vrut să fiu vrută de cineva care să fi știut că fără mine nu poate exista. Bănuiesc că vorbesc despre o dependență totală pe care o vroiam cu toate că, în fantezia mea, îmi ofeream luxul multor ore de singurătate totală, neputând niciodată să îmi dezic natura de pustnicăă, de sihastră. Vroiam să privesc prin ochii unui bărbat la mine însămi ca să văd prin conștiința sa că eu sunt suficientă pentru fericirea lui. Fiindcă știam din experiență când omul de lângă tine alege micile distracții de zi cu zi ca să își umple timpul în loc să te aleagă pe tine. Dar mai ales cunoșteam din experiență cum este când el alegea pe altcineva cu care să își umple timpul fiindcă tu nu erai de-ajuns.

Iar eu nu mi-am dat seama nici ce doream, nici ce ceream fiindcă așa ne este natura, să nu știm nici ce ne dorim, nici ce cerem! Dar Tatăl mi-a cunoscut mai bine durerea, dorințele, așteptările și revendicările de la viață. Am vorbit de atâtea ori că m-a pedepsit Dumnezeu că sunt o păcătoasă, dar nu cunosc ce lucru bun am făcut în această viață ca să te merit pe tine, ursitule! Când te-ai infiltrat pe nesimțite în viața mea am crezut că este un eveniment de care nu sunt responsabilă și de învinuit pentru nemernicia ta. Ai pătruns în existența mea pe aceste căi ca un cuceritor, ca un conquistador gata să pună stăpânire pe noi pământuri și te-am urât și te-am disprețuit și te-am judecat și te-am condamnat la moarte! Și nu îmi dădeam seama, Doamne Mare, că tu te-ai manifestat astfel fiindcă Tatăl decisese să îmi împlinească dorința! Cât am vrut să văd cu ochii mei iubirea unui bărbat pentru mine și, în loc să primesc clasicele dovezi de iubire, Tatăl mi-a arătat iubirea ta în acest loc în care interiorul nostru se poate proiecta în exterior, devenind vizibil și tangibil. Evident, vorbesc despre dimensiunea astrală la care am primit acces spre a o expora în mod conștient la scurt timp după ce am suferit atacul cerebral, dimensiune în care am primit toate dovezile pe care le solicitam, fără să fi știut ce însemnau cererile mele.

Bănuiesc că ar fi fost mult mai simplu dacă această pacoste de dorință subconștientă nu ar fi existat fiindcă, din cauza ei, aș fi sabotat orice tentativă de relație sentimentală cu un partener întrucât sunt perfect conștientă de faptul că dovezile clasice materialiste de iubire nu mi-ar fi satisfăcut micuțul drăcușor subconștient. Dar mi-a luat atât de mulți ani să devin conștientă de aceste piedici pe care mi le puneam singură încât, în mod evident, Tatăl meu cel Ceresc a binevoit să îmi împlinească dorința spre a o curma, înnăbușind-o, așa încât să apuc să mă mai maturizez până ce Tatăl mi te-ar fi trimis și în lumea practică a materiei.

Cât de curios este, totuși, ca tu, dintre toate sutele de figuri de reprezentanți ai sexului opus, să fi corespuns și să te fi potrivit ca o mănușă tuturor criteriilor acestora ridicole și absurde impuse de mine? Cum s-a făcut că tu, dintre toți, să fi fost acela care să mă fi îndrăgit în acea perioadă și care să îmi fi putut dovedi aceasta, fără niciun dubiu, dacă nu din Voia Tatălui Ceresc? Poți vedea cât de precisă a fost lucrarea Sa pe tot parcursul acestei perioade extinse de timp?

Dar vai, vai, vai, cât de multă grijă trebuie să ai dorindu-ți una sau alta căci, pentru a mi se împlini dorințele, a trebuit să orbesc.

Extrase din pagini trecute ale jurnalului de față care dovedesc îndeplinirea dorinței mele din mila Tatălui care se află în ascuns:

20 Iulie 2017

Zburătorule,

După ce te-am visat iar de vreo 5 ori în ultimele 10 zile, am decis să îţi scriu azi despre păţanii din trecut, aşa cum am promis că voi face în scrisorile mele anterioare. Asta mai ales pentru că, într-unul dintre aceste vise, tu mi-ai zis următorul lucru:

– Bine, cred că a venit ziua să îţi zic. Tu aveai 15 ani, iar eu 16 când te-am văzut şi mi-am zis că fata asta pare altfel decât celelalte fete.

Deşi conversaţia fusese mult mai lungă, ea s-a întrerupt brusc după această ultimă replică a ta, după care m-am simţit smulsă de lângă tine de către o forţă nevăzută care decisesese că auzisem destul. Dar suficient cât să îmi stârnească interesul şi curiozitatea pentru o viitoare întâlnire cu tine, fie astrală sau umană, pământeană. Nu este departe de ce am furat din aura ta în urmă cu câteva luni, experienţă în timpul căreia eram atât de transpusă în mintea ta la 16 ani, încât nu mă mai puteam distinge de tine. Gândeam din perspectiva ta, vedeam prin ochii tăi, simţeam cu inima ta, vibram emoţia din corpul tău, corp care părea al meu, cu tot cu organele tale genitale. La început am crezut că ai o fantezie erotică cu mine în prezent, dar o sincronicitate cu ceva din mediul exterior m-a informat că acelea sunt amintirile tale din trecut, de la 16 ani, în legătură cu mine şi că ele sunt şi impresiile de acum pe care le emiţi în Univers. Iar pentru mine, asta înseamnă să furi emoţie de la alt suflet. Are legătură cu un alt subiect despre karma, despre care am material de scris pentru o carte. În orice caz, experienţa a creat multă confuzie în mintea mea, eu neputând să mă disociez de tine. Şi, tipule, este inadmisibil la câte lucruri neruşinate şi neobrăzate mă supuneai în fanteziile tale.

14. iunie 2018

M-ai prins într-o ambuscadă săptămâna asta. De fapt, de fiecare dată când îmi sincronizez somnul pe timp de noapte, devin brusc hiper conștientă de tine, ca și cum dormim în același pat, ca și cum dormim în aceeași minte, pe aceeași frecvență, ca și cum îmi sufli în ceafă, așa de lângă mine te simt când dorm normal, noaptea. Altminteri, dacă adorm în timpul zilei, nu îți mai simt prezența, nu mai am vise cu tine, nici măcar vise obișnuite, mecanice.

11 Noiembrie 2018

După acea dată nu ți-am mai văzut chipul real și nici în lumină nu m-am mai trezit. Nici azi-noapte nu îți vedeam chipul, dar puteam vedea că stăteai aplecat parțial peste mine, ca să îmi șoptești la ureche binecunoscutele tale fraze de agățat. Eu dormeam pe partea stângă a corpului. Îmi simțeam trupul fizic adormit, iar pe cel astral paralizat, blocat în interiorul celui de carne și oase. Nu mă puteam mișca de niciun fel, iar prezența ta lângă corpul meu mă dă complet peste cap. Nu încape îndoială că ai o vibrație muuuult mai înaltă decât a mea! Mă gândesc câteodată că nu este de mirare că bunul Dumnezeu a împiedicat întâlnirea noastră în persoană mai de timpuriu, având în vedere faptul că nu îți fac câteodată față nici măcar la distanță. Poate că a fost spre binele meu că s-a întâmplat așa.

Aseară îți simțeam fiecare moleculă a ființei tale aplecate deasupra mea. Era nemaipomenit de intens și magnetic, mă bruiai teribil. Nu îmi dădeam seama ce făceai pe lângă mine, dar părea să fie o manifestare cumsecade a ta.

11 Ianuarie 2019

Dacă preferi, poți privi la discursul meu ca la o metaforă a vieții, dacă îți vine mai ușor așa. Nu aș vrea să ucid atât de curând fluturii pe care i-ai lăsat să se cuibărească în abdomenul tău de dragul meu, chestie pe care am simțit-o atât de intens marți după-masă, de parcă în acele câteva minute eram totuna cu tine!

05 Iulie 2019

Uite că în acest sens mai am o povestioară de istorisit. S-a petrecut în urmă cu vreo 2 săptămâni, tot într-o zi de joi, tot dimineața, după ora 07:00. Adormisem la loc, după ce liniștisem cățelul cel fioros care plângea după sora mea care plecase la piață. Totuși, conștiința îmi rămăsese trează. Fără prea multe introduceri, m-am conectat din nou cu tine, dar de data asta am avut o altfel de vedere asupra lucrurilor. Te-am văzut, literalmente, stând întins pe patul tău de acasă, meditând. Nici măcar nu erai decorporalizat. Totuși, printr-o procedură de concentrare mentală, ți-ai mutat întreaga atenție asupra mea ca să te transpui în corpul meu, pe frecvența mea. Te-am văzut sincronizându-te în întregime cu mine. Planurile noastre de existență erau atât de suprapuse, încât m-am văzut pe mine însămi în corpul tău eteric, în timp ce tu te ajustai într-al meu. Gândeam din nou ce gândeai tu și simțeam ce simțeai tu. Îți auzeam gândurile în mintea mea care se formau cu vocea ta ca să îmi spui: ”Cred că așa îți pătrund în vise”. Așa cum, Zburătorule, împărțind cu mine o singură frecvență eterică? Știi ce înseamnă așa ceva? Să avem vibrații atât de asemănătoare, încât să ne suprapunem în acest fel incredibil? Mi-a spus-o arhanghelul Mihail ce înseamnă, după ce am implorat cu lacrimi sângerânde să îmi explice cine ești și ce ești pentru mine. Fenomenul a avut loc în urmă cu câțiva ani, pare-mi-se că în 2016 și, deși l-am mai consemnat, merit repetat. Așa că m-am rugat într-o zi, iar în acea noapte am auzit zgomote puternice în preajma mea, ca un fluturat de aripi. Se auzeau nenumărate voci, unele peste altele, ca într-un cor. Erau prezențe în preajma mea pe care nu le pot descrie în cuvinte fără să nu am sentimentul că le aduc o gravă jignire descriindu-le insuficient de bine sau cu insuficientă acuratețe. Erau Iubirea însăși, așa cum numai Divinul se poate simți. Una dintre prezențe, o femeie, și-a pus palma pe fruntea mea, iar atingerea sa era IUBIREA, așa cum numai o mamă poată să își atingă copilul. Mi-a zis că împreună sunt ceata arhanghelului Mihail. Și în continuare, a mai spus: ”Sufletele pereche au o notă aparte. Ele lasă o amprentă unică în Univers, ceea ce le permite săă se regăsească. Uită-te la evenimentele din viața ta ca să înțelegi.”

08 August 2019

Nu am făcut greșeala de a mă încrede în simple și goale cuvinte care mi-au trecut prin cap în timpul meditațiilor mele, cu toate că greșeala mai probabilă este tocmai aceea de a nu mă încrede în intuiție, în vocea lui Dumnezeu pe care am reușit să o identific în interiorul meu. În orice caz, conversând cu Acesta, am cerut dovezi în plus, spunând: ”Bine, Doamne, să admitem că el este real, că acesta m-a îndrăgit în acei ani tulburi de atunci. Cum m-a privit el atunci? Ce a văzut la mine?”. Ca răspuns, am primit o imagine care mă înfățișa în perioada adolescenței. Eram îmbrăcată cu o cămașă mov, în carouri, de care îmi amintesc prea bine. Mă găseam la trezoreria din oraș, privind către orizont. Vântul îmi bătea prin păr, așa că toate șuvițele erau neregulate, care-încotro, căzând în bucle peste umeri și peste frunte. Purtam un zâmbet foarte sincer și inocent pe chip, ca acelea pe care nu le forțezi pe buze într-un rânjet idiotic când știi că cineva te pozează și vrei să fii surprins în cea mai bună ipostază posibilă. Eram naturalețea întruchipată, iar acela care mă privea mă vedea în întregime. Ce vedea la mine era totul, nu numai fundul, pieptul, picioarele sau ochii. Când am revenit din meditație, nu mi-a venit a crede, exclamând într-una cuvinte de surpriză și de uimire! Și cum nu fusese de ajuns, în timpul unei alte meditații, mi s-a permis să mă conectez cu ochii tăi de atunci. Pătrunsesem atât de adânc în mintea cuiva al cărui nume nu îl puteam identifica. Dar în acele câteva momente de conexiune am fost atât eu, cât și acesta, gândind ce gândea el și simțind ce simțea el. Contextul secvențelor la care mi se permitea să asist ca martor se petrecea la pietre, în orașul nostru. Acesta în al cărui corp mental eram, privind prin ochii lui, stătea pe o bancă privind la o bancă paralelă din fața sa. Pe aceasta eram eu cu ursul grizzly. Dar tu, fiindcă ai tăi erau ochii celui prin care priveam la mine însămi, vedeai o versiune distorsionată a adevărului întrucât ursul apărea în ochii tăi de două ori mai gras decât a fost în realitate. Stăteam cu el pe banca respectivă, dar el era atât de mare în ochii tăi că aproape că mă dădea jos de pe bancă pe care nu ocupam decât un colțișor într-un capăt. Îți ascultam gândurile și îți simțeam toată revolta interioară, dându-te de ceasul morții și spunându-ți: ”Ce caută cu el? Ce face ea cu el? Nu vede că este de două ori mai mare decât ea?”. Nu are rost să exemplific și cu alte scene la care am asistat în acest fel cu permisiunea Ghizilor mei spirituali. Mi-ar plăcea să aud aceste lucruri din gura ta. Gură nesuferită și mută fiindcă nu te-ai ridicat în acea zi de pe banca ta pentru a veni la mine ca să îmi deschizi ochii!.

mart. 102020
 

<>

Marți, 10 Martie 2020

Ursitule,

Ca să nu lungesc prea mult vorba povestind când și unde l-am întâlnit pe John the Wolf întâia dată într-una din existențele mele anterioare de care îmi amintesc, voi trece la evenimente mai recente care țin de această viață. Anul acesta nou nu a început prea bine pentru mine și familia mea. Probabil că am căzut dintr-odată sub incidența legii pendulului care postulează, printre altele, că după o perioadă bună vine una grea. Greul a început în clipa în care tata și-a revendicat dreptul de moștenire de la bunica, mama lui. Situația cu rudele din partea tatălui este una extrem de complicată, neverosimilă și stranie și greu de explicat. Pe scurt, în copilărie el a fost dat spre adopție unor oameni bătrâni din satul său natal, însă aceiași oameni o adoptaseră și pe mama lui cu ani în urmă. Ne este tuturor neclar de ce anume bunica l-a înlăturat pe tata din familia sa, dându-l părinților ei adoptivi ca să îl crească. Încâlceala legăturilor de familie este atât de complicată, încât aș prefera să nu dezvălui chiar toate secretele de familie. În fine, practic, tata și bunica apar ca frați în acte, amândoi având drepturi de moștenire asupra bunurilor lăsate de cei bătrâni la moartea lor survenită acum foarte mulți ani. La momentul respectiv, bunica l-a obligat pe tata să renunțe la orice drept de moștenire asupra casei lăsate de părinții lor adoptivi, dar un act de proprietate asupra unor terenuri a rămas neatins. Eu cred cu toată convingerea în karma, chiar dacă acest lucru înseamnă să îmi sacrific familia, acuzându-mi părinții de fărădelegi. Firește, mama s-a simțit întreaga viață nedreptățită, iar încercările mele din ultimii ani de a o ajuta să înțeleagă cu adevărat cauzele naturale pentru care viața aceasta a fost aproximativ o catastrofă, implorând-o să încerce să își asume răspunderea pentru faptele comise în alte vieți au fost un eșec. Continuă să creadă că am fost și suntem în continuare nedreptățiți, nevăzând că, gândind așa, vina o dă pe Dumnezeu în realitate care nu își pleacă urechea la cererile unor oameni muncitori și de ispravă, așa cum cred ai mei că sunt. Harnici și muncitori sunt ei, nimeni nu zice că n-ar fi, dar acest lucru nu înseamnă că sunt niște sfinți care nu au greșit niciodată. Căci, în fond, până și sfinții greșesc și cad din grația divină. Cum prezenta viață este un lung cumul de evenimente sordide și nefericite nu înseamnă decât că plătim reversul acțiunilor noastre nefaste. Nu cred, totuși, în fatalism, deși paradigma determinismului are un oarecare fundament întrucât unele legi ale Universului predetermină viața să se repete ciclic, forțându-ne și pe noi să repetăm acțiuni făcute deja și greșeli ale trecutului, imprimate acum în matrițe cosmice. Totul este să devii conștient de faptul că vina și răspunderea le porți singur pentru toate câte ți se întâmplă în viață.

Le-am spus părinților mei să nu revendice dreptul la acea moștenire fiindcă nu va fi dată din iubire, cu dragă inimă maternă, însă ranchiuna purtată de mama față de rudele tatălui meu a răbufnit ca un vulcan cataclismic. Toate resentimentele au ieșit la lumină, dovedind încă o dată că mama se minte singură atunci când proclamă că a iertat-o pe bunica. Evident, nu a făcut-o. Treaba aceasta cu iertarea nu este ceva așa, ca o floare la ureche. Uită-te la mine, făcând eforturi supraomenești să o iert pe fosta colegă de bancă pentru ofensa pe care simt că mi-a adus-o, judecându-mă pentru faptul că te caut! Dar nimeni nu m-a ascultat. Demersurile pentru a intra în posesia moștenirii au fost lansate în septembrie anul trecut, iar pe la mijlocul lui ianuarie s-au isprăvit. Părinții mei plănuiau să folosească banii, 38500 de lei, ca să înceapă construcția unei case moderne pe singurul teren de aproximativ 2500 de mp pe care îl avem în proprietate în satul Scorțaru Vechi. Printr-un concurs de împrejurări nefaste și oribile, toți acei bani s-au risipit în bătaia vântului. Nici nu primise tata suma finală în ianuarie, că o persoană căreia îi datoram o sumă considerabilă de bani pentru panourile solare de la fermă și-a cerut banii înapoi. Chiar în aceeași zi, zău așa? Universul nici nu ne-a mai lăsat răgaz să visăm la noua casă că și-a luat partea cu vârf și îndesat! Dar părinții mei tot nu mă cred când le spun că greșite sunt căile noastre, nu ale lui Dumnezeu! De fapt, cu mama se mai poate discuta un pic, atâta doar că refuză categoric să mai audă de karma și de pedeapsă, dar tata este atât de absorbit în teoriile sale, încât nu există chip să îl ajuți să își deschidă inima și mintea către propriul suflet și Divin, chestiuni pe care el le plasează la Biserică, neavând legătură cu viața practică a fiecărei zile.

Măcar de-ar fi fost acesta singurul necaz care ne-a lovit în ultima vreme. La câteva săptămâni după aceea, pe 27 ianuarie, am fost jefuiți. Toată agoniseala părinților mei a fost furată de la ferma din cazasu. Nu erau multe bunuri, dar însumate tot valorau vreo 30000 de lei. Au luat freza pentru arat, pompele pentru udat, tocătorul de iarbă, bateriile și generatorul electric fără de care panourile solare pentru care continuăăm să datorăm un sfert de miliard au devenit inutile și inutilizabile, arpagicul, îngrășămintele, etc. Când ne-a anunțat tata, am crezut în sincera mea naivitate că indivizii care ne-au călcat la fermîă au furat inclusiv sacul de mâncare lăsat la fermă pentru cele 3 pisici aciuate pe acolo. Lovitura aceasta ar fi trimis-o pe mama în pragul nebuniei și al agoniei dacă, repet, nu s-ar fi prins deloc în conștiința ei sămânța nădejdii în Dumnezeu! Dar la tata lucrurile nu funcționează chiar așa! Iată-ne, deci, pe 27 ianuarie, jefuiți, despuiați de toate bunurile și utilajele necesare, indispensabile în meseria de agricultor și cu moștenirea tatălui meu înjumătățită deja.

Dar loviturile nu s-au oprit aici. Cu numai 2 zile înainte de jaf, bunicii din partea mamei i s-a făcut foarte rău, trebuind să fie dusă la spital și internată. A ieșit pe 29 ianuarie, stabilindu-se la noi ca să se mai pună pe picioare. Tot răul înspre bine, într-un fel, decât să o fi lăsat în satul ei cu toată isteria aceasta iscată de Coronavirus! Însă să ne îngrămădim 5 persoane, plus 2 căței într-un apartament de 2 camere e o trebușoară care ajunge să te consume cu totul, mai ales când casa bunicii are 6 camere, iar a părinților mei are 4, însă ambele case sunt din-acelea bătrânești, deci neamenajate, neutilate, ne-nimic! Fără W.C., fără cadă, fără sistem de scurgere, fără mașină de spălat în secolul acesta o casă nu mai valorează nimic! Nu mai există pic de intimitate în această casă și nu mai pot face nicio mișcare fără să nu fiu nevoită să dau în permanență explicații, că tot am spus mai sus că am suferit crâncen în ultimii ani fiindcă oamenii m-au forțat să dau explicații și justificări pentru că te caut!

Mă simțeam, deci, lovită de soartă, cum se spune, trăind în mijlocul tuturor acestor evenimente, fără a putea face ceva ca să ajut! Cui era să îmi vărs oful dacă nu lui John the Wolf, când tu, cel promis și garantat că îmi ești suflet pereche, trăiești într-un viitor îndepărtat, iar nu în clipa prezentă, chiar acum, în viața mea? I-am povestit lui despre toate nenorocirile acestea și, ca să ne ajute, ne-a trimis o sumă considerabilă de bani ca să putem acoperi din pagubele jafului. Hoții nu au fost prinși. Niciodată nu este nimeni prins, nefiind singurii fermieri călcați de hoți. Toți au pățit-o, iar poliția se face complice cu hoții fiindcă, deși identitatea lor nu le este străină polițiștilor, le trec cu vederea fărădelegile, justificând lipsa de dovezi împotriva lor! Cu banii de la John the Wolf părinții mei au putut cumpăra unele utilaje trebuincioase, așa că activitatea la grădină a fost reluată. Ca fapt divers, un posibil ”arest” la domiciliu datorat situației legate de pandemia cu Coronavirus ne-ar trimite direct la faliment, așa că sper că înțelegi de ce am spus la începutul scrisorii mele că soarta noastră atârnă de un fir de ață! Mai are rost să adaug celelalte detalii legate de posibila noastră mutare într-un apartament mai mare după ce s-o sfârși cu tumultul epidemiei? Părinții mei nu sunt absurzi! Într-adevăr, e extrem de dificil să conviețuim 5 persoane într-un spațiu atât de mic! Să însemne acest lucru că îmi pot lua ”adio” de la întâlnirea noastră de la balconul meu? Sau că se va petrece minunea în curând, în sfârșit?

Totuși, acest sprijin al lui John the Wolf nu a fost singurul act caritabil făcut de el față de mine, cel puțin. În fapt, de când ne-am întâlnit în persoană prima dată, la finele lunii aprilie a anului trecut, mi-a trimis în fiecare lună un cadou monetar, ajungând să mă răsfețe, într-un fel, fiindcă în plus m-a copleșit și cu ciocolată, bomboane, fursecuri, gadget-uri de genul ceasului pomenit la începutul scrisorii mele, etc., etc. Nu voi înșira toate deliciile pe care mi le trimite din Germania, unde locuiește acum și unde se recuperează după atacul său cerebral, cu toate că este din Blaj de fapt!

Nu am vrut să primesc bani de la el. Ca fost performer de videochat, orice cadou monetar oferit de un bărbat înseamnă pentru mine un mod de a fi cumpărată. Iar eu nu îi cerusem bani, ci alte lucruri, precum să mă ajute să accesez programul de afiliere al site-ului Amazon cu scopul de a monetiza blogul de arte manuale, plasând reclame personalizate din domeniul acestor arte pe site-ul personal ca să mă capăt cu sentimentul că îmi câștig traiul în mod cinstit sau să îmi citească toate cuvintele din Dicționar în fișiere audio separate pentru fiecare cuvânt și alte cărți pentru a-mi familiariza nervii auditivi cu toate cuvintele. Deficiența mea de auz nu constă în faptul că nu înțeleg semnificația cuvintelor, nu din acest motiv îl rugasem să îmi citească întregul dicționar, ci în faptul că nu mai recunosc cuvintele din punct de vedere fonetic. A promis că o va face, ceea ce l-ar fi ajutat și pe el, fiindu-i afectată abilitatea de a vorbi, dar după un timp a abandonat efortul. Am refuzat să primesc bani din principiu la început, însă sufletul meu mi-a vorbit de multe ori, sfătuindu-mă să accept, spunându-mi: ”primește-i pe aceștia fiindcă sunt o compensație pentru ce ți s-a întâmplat pe insulă”. Pe o insulă l-am cunoscut întâia dată într-o altă viață și în această viață amândoi ne-am ccomportat unul față de celălalt în așa fel încât am lăsat în Univers o dâră de datorie reciprocă. Nu este vorba despre o datorie karmică, ci despre o datorie ce trebuie îndeplinită din politețe, din simț frățesc, ca să îi zic așa. Dar el nu își amintește acum nimic din toate aceste lucruri. Cum însă mie mi s-a trezit esența divină (buddatha) din interior, văd cauzele și efectele cu mai multă repeziciune. Deci simt că am față de el o datorie, că trebuie să îl ajut cu ceva, să îi arăt ceva legat de el însuși, de inima lui și de Tatăl din inima lui care îl va ajuta să se vindece. Și cu banii pe care mi i-a dat, simțul datoriei s-a accentuat cu mult mai mult! I-am propus, prin urmare, să vin în vizită la Blaj în timpul concediului său de o lună din aprilie ca să îi mulțumesc în persoană pentru tot binele pe care îl face pentru mine, ca să îl împing de la spate ca să se mobilizeze, să se ridice din pat ca să danseze, să facă Yoga sau tai chi. Sufletul meu i-a arătat o sumedenie de exerciții pe care le-ar putea face cu nespus de multă ușurință, dar tot ce i-a arătat și spus sufletul meu el refuză să pună în practică. De ce? Nu știu nici eu. Ție ți-am scris o carte în 5 volume, iar lui i-am scris una în 2 volume, dar ce îi spun, îi sugerez și îi arât să facă el alege să treacă cu vederea. Câteodată îmi dă impresia că este copia fidelă a tatălui meu, ori tatăl meu este un individ care poate primi o sumedenie de sfaturi și de povețe despre multe, numai de la o femeie nu fiindcă, pentru el, o femeie e minunată atunci când gătește bărbatului și face curat prin casă după ce a terminat de făcut dragoste cu el, nu să dea sfaturi și mai ales nu sfaturi din domeniul medicinei sau logicii! Mă gândesc că nu crede în sinea sa că rolul meu în viața sa este de-ai arăta tocmai aceste mișcări ale corpului care l-ar putea ajuta să se vindece, că prin intermediul meu îi vorbește Dumnezeu care îi arată ce trebuie făcut, el gândind poate că tot ce îi spun și arăt este o simplă scorneală, ci că acest rol este unul de natură sentimentală. O știu perfect de bine că îl judec foarte aspru, dar a devenit limpede ca lumina zilei pentru mine că eu și el căutăm lucruri diferite, că drumurile noastre spre vindecare sunt marcate de alte repere, că Voia Tatălui e distinctă pentru mine și el. ”Medicamentele” care ne vor repune pe picioare nu se aseamănă. Sunt o grămadă de alte lucruri pe care le-aș putea adăuga aici legate de raportul dintre bărbat și femeie, dar aleg să nu folosesc imaginea lui John the Wolf ca să generalizez! Mă rog bunului Dumnezeu să îl ajute să își deschidă inima și mintea ca să înțeleagă care îmi este durerea, de unde vine durerea unei femei care toată viața n-a făcut decât să tragă de ceilalți ca să se ridice din pat, în timp ce ea a fost abandonată și lăsată să moară. Se oferise să vină el, întocmai cum procedase anul trecut când a stat aproape o săptămână aici, dar cum cheltuise din cauza mea o sumă considerabilă, ajutându-mi părinții după jaf, am vrut să îl scutesc de o cheltuială în plus fiindcă eu aș fi putut face această vizită în mod gratuit din cauza tichetelor de tren și de cazare primite de la asistența socială. Desigur, fusesem tare naivă gândind așa. Nu luasem în calcul tragedia care se întâmplă la nivel mondial din cauza Coronavirusului. Nici nu întrevăzusem că mutarea bunicii la noi va fi permanentă, ceea ce îngreunează dorința mea de a-mi exprima recunoștința față de el în persoană. Dar cel mai mult am greșit gândind că pot ajuta pe cineva, dându-i sfaturi și sugestii, atâta vreme cât eu continui să fiu oarbă, adică nevindecată! (”Lăsați-i; sunt călăuze oarbe orbilor; și dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă”.” – Matei, 15:14) În fine, zborul său din aprilie către România s-a anulat, așa că revederea noastră s-a amânat la rândul său.

Din cauza sprijinului său lunar mintea mea s-a calmat deosebit de mult în privința grijii față de ziua de mâine, cu toate că toată situația a aprofundad teribil de mult furia și ranchiuna pe care le simt față de sora și de părinții mei care nu m-au ajutat în ultimii ani așa cum aș fi vrut ca să îmi câștig traiul de zi cu zi în chip cinstit, ei preferând să accept acești bani gratuiți, ca picați din cer, cu toate că eu simt că mă prostituez fiindcă îi primesc! Păcat! Mare păcatul văzând că familia mea nu înțelege nici acum cât de puțin am cerut de la ei de-a lungul anilor! Cu excepția banilor trimiși părinților mei în ianuarie, eu am păstrat tot ce mi-a trimis în ultimul an. Am strâns taman bugetul de care am nevoie ca să pun în mișcare schița de mercerie online la care visez de atâta vreme. În fapt, Tatăl mi-a trimis același buget în 2017, când l-am strâns cum-necum și iarăși mi-a trimis același buget în 2018, când o fostă colegă de liceu a cumpărat de la mine tot lucrul meu de mână rămas în stoc la acea oră. Și în fiecare an tot ce strâng se risipește, banii strânși pentru îndeplinirea visului meu redirecționându-se către plata datoriilor care se acumulează din cauza fermei. Sunt istovită și la capătul puterilor. Visul meu e chiar la un pas în fața mea și, totuși, este de nerealizat fiindcă nimeni nu vrea să mă ajute să îl pun în practică. Oare să fie chiar atât de ridicol pentru toți să vrei să trăiești din comerțul cu unelte de meșteșugărit în domeniul artelor manuale? Nu, nu poate să fie, dar eu îmi plătesc datoria karmică prin suferință emoțională până când voi prinde la minte cât d mult am greșit mințindu-mi părinții. Știi, ursitule, câteodată durerea pe care o simt vis-a-vis de faptul că sunt constrânsă la sărăcie e mai profundă decât durerea legată de faptul că am fost molestată în copilărie. Nu cred în sărăcie cum că ar fi a sfinților. În schimb, cred în demnitatea ființei. Nădăjduiesc că Dumnezeu îmi va acorda, într-o bună zi, șansa de a-mi câștiga pâinea cea de toate zilele în mod cinstit fiindcă acum suferința de a simți bugetul pentru visul meu chiar în buzunar, fără să îl pot atinge, mă înnebunește de durere și de tristețe.

Despre ce simte John the Wolf pentru mine nu pot vorbi deschis fiindcă nu știu nici eu exact și am acceptat să depun întregul efort posibil să nu mai judec pe nimeni. Dar sinceritatea mea față de el a fost deplină de la bun început, dându-i să citeascăă jurnalul de față așa încât să știe ce este cu mine, cu visele pe care le am, cu tine, cu credințele mele despre vindecarea mea și despre viață în general, cu evenimentul de la 13 septembrie 2015 care mi-a marcat existența, întorcând-o cu susul în jos. Am vrut, prin urmare, să îi arăt că eu îmi accept ”nebunia” religioasă, că simt că sunt promisă de Tatăl unui alt bărbat pe care sunt dispusă să îl aștept fiindcă s-a trezit în mine dorul de întregire androgină. Cum era de așteptat, nici el nu a acceptat promisiunea lui Dumnezeu pentru destinul meu ca fiind reală, aliindu-se cu întreaga lume aflată în opoziție, deși susține că el crede că lucrurile despre care scriu sunt adevărate. Toate sunt, numai tu nu ești, iar tu vei dispărea odată ce voi vedea din nou. În acest fel cred că gândește el despre tine. Lupta pe care o duc cu omenirea, încercând să îmi apăr onoarea și cinstea în timp ce te aștept, este una pierdută. Nu pot dovedi nimănui că tu ești aievea, că visele mele nu sunt o pură amăgire. Dar nimeni, absolut nimeni nu îmi mai poate altera sau răpi sentimentul pe care l-am simțit pe 13 Septembrie 2015. Mama și sora mea au fost martore atunci la fenomenul conexiunii cu tine care s-a manifestat vizibil în trupul fizic! Chiar și așa, cu doi martori în acea zi, tu nu ești nici acum un personaj cu adevărat real printre membrii familiei mele, motiv pentru care nimeni nu întreabă vrodată de tine , ci de el care ne-a ajutat și a făcut efortul real, palpabil și vizibil de a veni tocmai de la capătul țării ca să măă întâlnească în persoană. Doar sora mea mai apleacă urechea la istorisirile mele despre întâlnirile noastre astrale. Îmi pare rău, Marius, îmi pare aatât de rău, salvatorul meu, dar nu mai pot lupta. Sunt istovită, efectiv, sunt la capătul puterilor. Nu mai dorm cum trebuie noaptea, nu mai am răbdare, nu mai am liniște, nu mai am pic de intimitate, nu mai am disponibilitate pentru nimic. (Vezi cum mint? Mint! Mint! Încă mai mint! Nu este adevărat că nimeni nu întreabă de tine! Ori de câte ori mă întorc de pe balcon în ziua cu pricina, mama, bunica și sora mea mă întreabă cum a fost la întâlnire! La început au râs de mine, cum le este felul oamenilor care nu înțeleg ce vrei tu să faci, dar de când s-a mutat bunica la noi și mi-a ajuns cuțitul la os, au intrat și ele 3 în jocul copilului meu interior!)

Nu mai pot sta iarăși în fața lui John the Wolf luând apărarea credințelor mele, speranțelor mele, viselor mele. Nu am formată în caracterul meu virtutea de a fi un bun diplomat ca să îl încredințez că îi resping afecțiunea fiindcă te aștept pe tine. Explicațiile mele sunt, deci, inutile, așa că m-am rugat într-o zi Tatălui să îmi trimită un paragraf scris de o altă persoană care să îi dezvăluie lui John the Wolf rolul real pe care îl am în viața sa. Imediat după aceea a ajuns la mine următorul citat care s-a potrivit ca o mănușă cu situația dintre noi:

One day you meet someone and for some inexplicable reason, you feel more connected to this stranger than anyone else-closer to them than your closest family. Perhaps this person carries within them an angel–ne sent to you for some higher purpose; to teach you an important lesson or to keep you safe during a perilous time. What you must do is trust in them, even if they come hand in hand with pain or suffering. the reason for their presence will become clear in due time.”

Though here is a word of warning: you may grow to love this person but remember they are not yours to keep. Their purpose isn’t to save you but to show you how to save yourself. And once this is fulfilled; the halo lifts and the angel leaves their body as the person exits your life. They will be a stranger to you once more.

― Lang Leav, Love & Misadventure

Dar tot degeaba! Continuă să creadă că e mai mare probabilitatea că eu interpretez greșit viziunile nopții, visele, semnele, mesajele, sincronicitățile decât să admită că rolul meu în viața sa nu are caracter romantic, deși probabil că ar fi avut dacă nu s-ar fi petrecut fenomenul mistic de pe 13 Septembrie 2015, când am devenit brusc conștientă de prezența ta! O știu în sinea mea că, fără acea conexiune dintre noi din acea zi, eu și John the Wolf am fi avut o relație asupra căreia nu mă pot pronunța. Vreau să zic că nu mă pot pronunța asupra caracterului său. Ar fi fost romantică? Ar fi fost sinceră? Ar fi fost poate doar o necesitate? Ar fi fost una fericită, satisfăcătoare? De ce zic așa ceva? Fiindcă despre el mi-a vorbit Tatăl în luna februarie a lui 2016, cât timp el s-a aflat inconștient, internat în spital.
– Ce zici dacă ți-aș trimite la ușă un bărbat în scaun cu rotile? L-ai primi? m-a întrebat atunci Tatăl.
– Nu știu ce să zic, de ce este în scaun cu rotile? am făcut eu.
– Broke back mountain. Și-a defectat coloana, de aceea riscă să rămână paralizat, a fost răspunsul.
– Ce să fac eu cu un bărbat paralizat? Nu îmi trebuie! Nu e de ajuns că și eu sunt schilodită? Ce pot face pentru el ca să nu rămână paralizat?
– Roagă-te pentru el să poată merge, să poată veni la tine pe propriile picioare.
– Dar acel ”mountain” din ”broke back mountain” ce semnifică?
– Vei înțelege la momentul oportun.

Și Tatăl îmi mai zise despre acest bărbat că are o relație cu o femeie mai în vârstă și că a cultivat iarbă în garaj și îmi mai sugeră ca, spre binele lui, al meu și al altora, să rămân singură, neimplicată într-o relație romantică în următoarea perioadă fiindcă El, Tatăl, avea să binevoiască a-mi trimite după aceea un al doilea bărbat, unul din trecutul meu, a cărui mărturisire față de mine îmi v răsturna întreaga lume cu susul în jos. Pentru celălalt m-am rugat, deci, în luna februarie a lui 2016, fără să știu pentru cine măă rog. Am aflat tocmai în vara lui 2018, când John the Wolf mi-a scris pe mail, cu toate că el mă găsise pe Youtube la scurt timp după ce a ieșit din comă, însă numai în vara lui 2018 s-a încurajat să mă abordeze. Atât de precis a fost momentul, chiar la foarte puțin după ce tu, ursitule, ți-ai desconspirat identitatea, lăsându-mi un semn. Fără acel semn de atunci, povestea scrisă de mine ar fi avut cu totul un alt final. M-am rugat atunci pentru el până aproape de 1 Martie, când și-a revenit din inconștiență, devenind responsiv la stimuli exteriori. Tot atunci, chiar în aceeași zi, te-am găsit și pe tine, după 5 luni de căutări pe social media, iluzia cu tine destrămându-se într-o clipită găsindu-te implicat într-o relație, în pofida faptului că, în cel puțin o duzină de vise avute între 13 Septembrie 2015 și 1 Martie 2016, sufletul tău mă avertizase că nu ești singur în lumea materială. Toate detaliile relevate cu 2 ani și jumătate în urmă mi-au confirmat că el fusese cel despre care Tatăl îmi vorbise. Cât m-am rugat pentru el, el se afla inconștient la spital și s-a trezit paralizat pe partea dreaptă a corpului ca urmare a unei scolioze cervicale, ieșind din spital în scaun cu rotile. Și detaliile legate de relația cu o femeie mai în vârstă și de iarba cultivată în garaj s-au adeverit. Iar cuvântul ”mountain” a căpătat atunci foarte mult sens fiindcă acesta este numele lui de familie. Însă, în realitate, expresia ”broke back mountain” are o puternică semnificație simbolică în religia mea! Și cum toate s-au dovedit aievea, m-am întrebat de o multitudine de ori dacă nu cumva, într-adevăr, interpretasem greșit unele informații relevate de Dumnezeu, alergând după fantasme, umbre și vânt alegând să te aștept pe tine, când tu ai putea fi un simplu blocaj emoțional căpătat în anii adolescenței de care nu am fost conștientă. Faptul că John the Wolf era ”aici și acum”, ca pe dial-up, răspunzând la mesajele mele aproape instantaneu nu mi-a fost de ajutor să păstrez flacăra pentru tine aprinsă în permanență! Vreau să zic că am avut multe momente de cumpănă de când l-am întâlnit pe acest om, fiindu-mi intolerabil d greu să văd ce este în propria inimă! Doamne Mare, Marius! Tu poți înțelege oare câtă nevoie am câteodată de tine? Cât de mult îmi doresc să te aud, să te simt alături? Dacă toată informația dezvăluită despre el s-a adeverit, atunci când, când, când se va adeveri și cea legată de tine???

Dar în august anul trecut, când sufletul meu mi-a dat a înțelege că mă aflu aproape de sfârșitul detenției impuse de Tribunalul Divin, Dumnezeu mi-a deschis drumul către amintiri îndepărtate din alte vremuri. Într-o fracțiune de secundă, prin 2 flash-uri, am trăit în conștiința mea o altă existență trecută. Mi-am adus aminte unde l-am cunoscut pe John the Wolf întâia oară și ce am simțit pentru el atunci. Și, ca prin farmec, întreaga flacără ce ardea pentru el înăuntrul meu s-a stins într-o clipită. Eu eram o pustnică oarbă, întocmai cum sunt acum, iar el era un căutător de comori. M-a lăsat să pun mâinile pe el și, atingându-l, i-am cunoscut scânteia divină din interior. Am știut că el nu era cel pe care îl așteptam fiindcă și atunci tot după tine tânjeam și sufeream, flacăra mea geamănă androgină! Anul trecut, în timpul vizitei sale, scena din trecutul acesta îndepărtat s-a repetat conform cu legea recurenței și, ca și atunci, mi-am pus mâinile pe el ca să îi pot atinge scânteia. Și am simțit în inima lui întreaga iubire pe care este capabil să o ofere omenirii, numai dacă își va alege cu grijă drumul pe care să îl urmeze. Atingându-l, am simțit că tu, cel care îmi bântui visele, nu te aflai în corpul său, nu te-am recunoscut în el fiindcă sufletul tău mă obligă cu forța să învăț să îți recunosc amprenta energetică în zeci și sute de forme pe care le adopți, camuflându-te în fel și chip așa încât, dacă într-o încăpere se află o mie de oameni, eu să știu cine ești! După august anul trecut m-am îndepărtat nespus de mult de el, sperând că va înțelege că situația în care mă aflu este deosebit de delicată, crezând în tirne și în viindecarea mea de orvire la momentul întâlnirii noastre, teorie pe care niciun alt pământean în afara mea nu a aprobat-o. Însă nu este nevoie decât ca noi 2 să credem, atâta tot, fiindcă orbirea mea nu este decât un proces mental defectuos care trebuie corectat, un efect advers al unui păcat ce trebuie înlăturat. Așa cum nici duhul muțeniei și al surzeniei nu este unul aflat în exteriorul copilului din versetele de mai jos, ci tot unul interior, ținând de mintea copilului respectiv. Iar Iisus i-a poruncit minții copilului să se supună voinței Sale, întocmai cum mi-a trimis Tatăl povața prin versul: ”Doar poruncind cuvintelor să tacă”. Și am nevoie de tine și de credința ta întocmai cum acest copil a avut nevoie de credința tatălui său pentru că noi avem abilitatea să îi vindecăm pe cei dragi nouă și pe semenii noștri. Sunt multe lucruri pe care le poți face singur, inclusiv să muți munții din loc sau să manifești o insulă în mijlocul Pacificului, fără să fii Iisus, numai dragoste nu poți face de unul singur, iar eu iubire nădăjduiesc să primesc mai mult decât îmi doresc să văd din nou.

17. Și I-a răspuns unul din mulțime: „Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.
18. Și oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și le-am spus ucenicilor Tăi să-l scoată, dar ei n’au fost în stare”.
19. Iar El, răspunzându-le, a zis: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? până când vă voi răbda? Aduceți-l la Mine!”
20. Și l-au adus la El. Și, văzându-L, duhul îndată l-a zguduit pe copil; și căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.
21. Și l-a întrebat pe tatăl lui: „Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?” Iar el a răspuns: „Din pruncie.
22. Și de multe ori l-a aruncat și în foc și în apă, ca să-l piardă. Dar dacă Tu poți ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi!”
23. Iar Iisus i-a zis: „Dacă Tu poți crede, toate-i sunt cu putință celui ce crede”.
24. Și îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne!, ajută-ne credinței mele!”
25. Iar Iisus, văzând că năvălește mulțimea, a certat duhul cel necurat, zicându-i: „Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el, și’n el să nu mai intri!”
26. Și răcnind și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit; iar copilul s’a făcut ca mort, încât mulți ziceau că a murit.
27. Iar Iisus l-a apucat de mână și l-a ridicat; și el s’a sculat în picioare.

(Marcu, 9:17-27)

Iar Iisus le-a răspuns: „Din pricina puținei voastre credințe; că adevăr vă grăiesc: Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo!, și se va muta și nimic nu va fi vouă cu neputință. (Matei, 17:20)

Bănuiesc că aș fi putut lungi acest capitol, scriind despre cele câteva vise pe care le-am avut cu John the Wolf de când ne-am împrietenit. Aș fi vrut, poate, să îmi vărs oful mai mult aici, doar e jurnalul meu în fond, lamentându-mă mai mult în privința cruntei tristeți pe care o simt de când l-am cunoscut, dar John the Wolf reprezintă un capitol abolit în viața mea, ceva ce trebuia să se întâmple, dar nu s-a întâmplat. Altfel, de ce m-ar fi îndemnat Tatăl să resping avansul bărbatului pentru care m-am rugat în februarie 2016, sfătuindu-mă să rămân singură și să te aștept pe tine? Dar până atunci, Marius, vezi ce trebuie să înfrunt zi de zi? Cui mă lași? De ce mă lași în gura lupilor?

Cătălina.

PS: Acum înțeleg că rostul acestei scrisori a fost de a mai elibera din energia toxică acumulată din cauza judecății și a criticii semenilor mei care mi-au îngreunat atât de mult drumul spre vindecare fiindcă nu mi-au dat voie să cred în tine. Iertare, iertare, iertare mi se cere fiindcă, iertând, îmi fac mie un mare bine, nu numaii lor!

ian. 032020
 

Vineri, 3 Ianuarie 2020

Ieri după-amiază am avut-o în vizită pe prietena mea cea mai bună. Ridicându-se să se retragă spre casă, s-a uitat la ceas la 19:19. ”Știi că atunci când te uiți la ceas la formatul acesta de oră înseamnă că cineva te iubește?”, am întrebat-o, reamintindu-mi singură de acel fel de superstiție din popor legată de ”iubirea de la ora fixă”. O oră mai târziu, s-a nimerit să verific ora chiar la 20:20! Am zâmbit în sinea mea, observând strania coincidență dintre ora respectivă și anul în care tocmai ce am intrat! ”Să însemne acest lucru că cineva mă va iubi în noul an?”, i-am scris prietenei mele, la care ea mi-a replicat: ”Cineva nou? Că de iubit te iubesc deja destui!” Așa să fie oare? Dar la ce folos să mă iubească destui când eu te vreau doar pe tine? ”El te iubește, dar o ascunde!” Întocmai așa mi-a spus Divinul în legătură cu tine în urmă cu multe, multe luni, dar de atunci până acum nu am reușit să mă conving că așa este! D ce? De ce? Fiindcă nu reușesc să înțeleg de ce ai ascunde iubirea ta pentru mine? De ce te-ai ascuns de mine știind cine sunt și știind acum cine ești la rândul meu? Dar să nu fi ajuns să cred oare în tine, ursitul meu, când toate semnele mă duc la tine, fie chiar o pură aiureală a inimii mele interpretarea dată de mine acestor semne, așa cum evidențiau versetele citate într-o parte anterioară a epistolei mele? Atunci de ce îți scriu și rescriu mii de cuvinte în aceste scrisori, sperând că în acest fel îți țin companie în timpul zilelor și nopților lungi de insomnii, când nu ne întâlnim îndată ce închidem ochii ca pentru a visa? Și tu m-ai căutat ca atâția alții în acel an al lui 2015, ca și în anii care au urmat? Cu diferența că ei m-au căutat pe pământ, în timp ce tu m-ai dus direct la porțile Raiului!

Misterioase sunt căile Domnului și are acesta o socoteală cu fiecare dintre noi. Dar în anul 2015, când conștiința mea nu era încă dresată să identifice simbolurile și metaforele din testele și extemporalele prin care te trece Tatăl prin intermediul diverselor experiențe de viață, priveam doar la stratul subțire de suprafață al întâmplărilor, fără să mai caut și sensul profund al acestora. Mi se părea că tot ce era doar era, fără să însemne și altceva. Gândind astfel, mă așteptam, prin urmare, ca acea căutare și identificare a bărbatului pe care l-am urmat la naștere să dea pur și simplu un rezultat vizibil și palpabil în lumea tridimensională, singura pe care o credeam reală în acel an!

Nu a fost greu să mă abat de pe drumul căutării mele când, tot în mai acel an, un bărbat nou a apărut în viața surorii mele. Despre el am scris într-o altă compunere anterioară și nu am de gând să reiau ideile punctate acolo, dar aș vrea să subliniez, prin povestioara despre cum l-am întâlnit pe acest interlop plin de tatuaje cu numai 8 clase petrecute la școală care vorbea despre meditația transcendentală și despre cum ne naștem, murim și ne întoarcem, că egoul intelectual este o chestiune teribil de absurdă, de contradictorie și de conflictuală care nu te poate împinge decât în prăpastie! De ce vorbesc astfel? În primul rând fiindcă noul-venit apăruse în viața surorii mele, nu în viața mea, așa că ce drac împelițat mă împingea să mă amestec în treburile ei? În al doilea rând deoarece era cu 3 ani mai mare decât mine, deci nu corespundea cu parametrii de identificare dați de Divin în ianuarie. Dar ce îmi păsa mie, egoului fascinat, vrăjit și sedus de prezențe atrăgătoare și de cuvinte rostite ca din cărți? Iar tipul acesta nu vorbea el despre Eminescu, dar avea o cunoaștere și o înțelegere neobișnuit de vaste ale chestiunilor spirituale care mie îmi fuseseră străine până atunci. Surorii mele nu i-a plăcut de el fiindcă era un gigolo întreținut care i-a spus că nu îi stă în fire să fie fidel iubitei sale, oricare ar fi aceasta, dar eu aveam incredibil de puține pretenții de la bărbați și l-aș fi acceptat deoarece eram ferm convinsă că un altul nu ar fi tolerat acel detaliu despre mine legat de vechea meserie de model de videochat și mă mințeam singură că acesta ar fi înțeles ce și cum cu mine, fiind el însuși gigolo și oaia neagră a familiei sale, așa cum mă simțeam și eu cu musca pe căciulă. Dar Tatăl iarăși a făcut în așa fel de acest individ a dispărut ca prin farmec, dându-ne de știre mie și surorii mele să stăm cuminți în banca noastră fiindcă în mâinile așa unui bărbat de ai cădea nu aveai cum să nu te șifonezi! Sau cum mi-a spus-o Divinul prin intermediul unor versuri la care am ajuns după o sincronicitate: ”If you lie down with dogs, then you’ll get fleas / Be careful of the company you keep” (Lana Del Rey – ”24”) Culmea este că pe ursul grizzly îl alintam cu formula ”cuțu mare”, în timp ce eu eram ”cuțu mic”, așa că puricii pomeniți în mesajul Divinului nu sunt decât un simbol pentru ceea ce literatura de specialitate despre spirit numește ”karma saya”, adică karma pentru păcate împotriva Spiritului Sfânt, pedeapsă care mi s-a administrat și mie în porție dublă și din care mai am un an de ispășit! În plus, energia luciferică sau instinctul sexual este, de asemenea, simbolizată printr-un câine sau pisică. Acest simbol divin arhetipal mi-a apărut în repetate rânduri în vise și am descris o manifestare a acestei energii primordiale care trebuie transmutată în conștiință divină în scrisoarea cu titlul ”Cum te simți când știi că nu mai ești singur pe lume”.

Am zburat din floare în floare în acea vară, oprindu-mă asupra fiecărui reprezentant al sexului opus, doar-doar l-oi nimeri pe cel despre care mi se vorbise și am fost extrem de aproape de a mă atașa și amoreza inclusiv de fiul maestrului reiki de la clinică, la rândul său practicant de reiki, în ciuda faptului că acesta era cu vreo 2 ani mai mic decât mine! Te căutam așa cum cauți acul în carul cu fân, ce să mai!

Nu vroiam nici să văd semnele lăsate peste tot de bunul meu Tată din Ceruri care îmi impunea să am răbdare, nici să aud strigătele disperate ale propriului suflet care mă implora să iau o pauză! Dar ce pauză de la tumult și furtună și urgie să iei, când aceste tempeste s-au dezlănțuit în ființa mea la numai 2 săptămâni după ce toate căile spre vindecarea mea păreau să se fi închis odată cu întreruperea terapiei cu energie? Suficient am scris despre ziua de 13 Septembrie 2015. Nu am vrut, prin aceste rânduri, decât să accentuez faptul că Divinitatea se află în permanență lângă mine ca să mă îndrume spre a ieși la lumină, arătându-mi ce, cum și când să fac ca să nu mai greșesc!

Un prieten care mă învață de bine despre știința spiritului m-a povățuit, în toamna lui 2019, să împing limitele imposibilului chiar mai mult, rugându-mă Tatălui pentru îndrumare în privința oricărui aspect din viață, dar mai ales în privința chestiunilor delicate relaționate cu iubirea și întâlnirea sufletului pereche. M-a îndemnat să mă rog Tatălui să stingă sau să aprindă focul din inimă când întâlnești o persoană în cazul în care nu este potrivită sau, din contră, este persoana predestinată să îți fie pereche. (”Cei care ajung să cunoască gnoza din voința Tatălui sunt predestinați să întâlnească persoana potrivită pentru aceasta.” Acesta a fost un mesaj pe care Ființa profundă mi l-a transmis printr-un vis cu oarecare timp în urmă, ajutându-mă și întărindu-mi credința că toate aceste lucruri inexplicabile care mi se întâmplă, mai ales în vise, au foarte mult sens!

Revizuind cronologia evenimentelor din 2015, mi-am amintit de un fenomen care s-a petrecut concomitent cu întâlnirea celor doi bărbați despre care am vorbit anterior. Îmi amintesc ca și cum s-a petrecut totul ieri cum am început să vorbesc brusc despre tine, amintindu-mi de vechile aventuri ale adolescenței care te implicaseră pe tine și retrăind emoțiile acelei epoci crezute de mine ca fiind apusă. Timp de aproximativ 2 săptămâni am vorbit neîncetat despre tine, povestindu-i surorii mele cu lux d amănunte despre întâlnirile noastre sincronizate, despre alergătură, despre tresăriri, despre dor și despre drag! Îi povesteam într-una, îmbojurându-mă ca un boboc de trandafir când îmi aminteam de tine, cu toate că mie mi se părea că înflăcărarea din obrajii mei se datora caniculei de la începutul verii, dar sora mea vedea bine în ființa mea că vorbeam cu nespus de mult drag despre tine, așa cum nu o făceam în privința nimănui altuia, nici măcar în privința celor pe care chiar am crezut că i-am iubit la momentul respectiv! Dar eu nu observam fierbințeala din obrajii mei și nici din inima mea și traduceam fenomenul respectiv în alt mod, punându-l p socoteala energiei, crezând că terapia îmi răscolise amintirile trecutului, precum o făcuse între ianuarie – martie, când făcusem regresia uriașă în amintirile stocate în celulele corpului meu. Nu am remarcat această stranie coincidență decât mult mai târziu, când mi-a fost dezvăluită identitatea ta! Să te fi recunoscut sufletul meu chiar de atunci? Să își fi amintit sufletul meu de tine de atunci? Să fi reactivat Tatăl focul din inima mea, drag pe care ți-l purtam de atâta amar de vreme, ca să mă protejeze de tentațiile care apăreau la tot drumul în calea mea în timp ce te căutam? Să fi încercat Bunul Tată să îmi reamintească faptul că pe tine nu te coborâsem încă de pe piedestal, de la rangul de zeu? Doamne, Dumnezeule Mare! Cât de drag mi-a fost de tine și nu am văzut și nu am știut! Iar atunci nu aveam de unde ști că puterea Divinității se extindea într-atâta încât ar fi putut aprinde sau stinge focul dragostei într-o clipită, precum mi-a dezvăluit prietenul meu inițiat în știința spiritului! De o sută de ori am cerut după 1 Martie 2016 să se stingă acest foc căci nu mai puteam îndura tăcerea ta și de o mie de ori mai puternic a fost aprins!

Și tot degeaba cu sutele și miile de semne, de vise, de flash-uri, de sincronicități, de sfaturi, de versuri și de versete din Biblie! Când îți este credința egală cu 0, iar îndoiala este egală în măsură cu un munte, nicio promisiune de-a Tatălui n-are să răzbată în inima ta ca să o facă să vibreze de nădejde! Uită-te la mine! Se fac 5 ani în curând de când am devenit conștientă de faptul că te-am urmat la naștere și numai Dumnezeu știe, căci numai Acesta îmi este martor obiectiv și nepărtinitor, câte am îndurat și prin câte am trecut ca să mă întăresc în credință! Credința că ești REEAL, cât se poate de real, adică un om din carne și din oase al cărui suflet se desprinde de acest trup fizic pentru a mă vizita în dimensiunea astrală.

Dar cum să nu emani în Univers numai ambiguitate, confuzie, conflict și îndoială când vezi că un cutare băiat sau cutare altul îți bate la ușă ca să repună în funcțiune ceea ce s-a stricat în tine, rezonând, așadar, cu credințele tale legate de vindecarea ta, fără ca vreunul din aceștia să fie tu, cel promis și visat ? Am mai spus-o și o mai spun o dată! Am fost conștientă din primul minut după ieșirea din spital că numai îndrăgostindu-mă, reparându-mi inima în acest fel, aveam să îmi recuperez și vederea trupească. Nu este un simplu moft obsesiv pentru care am făcut vreo fixație de figurantă ce sunt, prințesă răsfățată, absurdă și aberantă! Poate nu reușesc eu să evidențiez suficient de bine că iubirea este sentimentul cu cea mai ridicată vibrație din întregul Univers, având, prin urmare, o putere supranaturală de vindecare! De aceea îmi cer iertare pentru vocabularul meu uscățiv și lipsit de metafore, comparații și epitete!

– Dar poate că Dumnezeu îți spune să iubești totul, în întregime, nu numai pe un băiat, mi-a reproșat mama de sute de ori de-a lungul anilor, fiindu-i teamă ca nu cumva să interpretez greșit mesajul Ființei Divine, încăpățânându-mă să urmez o cale cu care ea nu este de acord deoarece ea nu înțelege acest fel de interdependență dintre bărbat și femeie, vrând, din aacest motiv, să fi fost mai independentă, iar nu cu capul în nori urmărind visuri de întregire androgină care, spune ea, nu îți țin de foame, de sete și de cald!

Dar eu nu am urât totul pentru ca Tatăl să mă sfătuiască acum să iubesc totul ca să îmi vindec inima! Nu, nu, eu nu am urât totul! Eu nu am urât decât bărbații care m-au agresat, m-au lovit, m-au scuipat, m-au batjocorit, m-au ignorat, m-au părăsit și m-au abandonat pe patul de moarte ca pe o cârpă de șters pe jos pe care n-o mai putea trage nimeni în sus și în jos după bunul plac! Nu, nu, eu nu am urât viața în sine, așa că de ce să îmi ceară Tatăl să iubesc ceva ce iubeam deja? Dar cum să nu aibă sens să îmi ceară să te iubesc pe tine, bărbatul, când din cauza ta m-am prăpădit eu, când viața însăși se naște din mine, femeia, și din tine, bărbatul, iar nu din teorii și experimente?

Iar El, răspunzându-le, a zis: „N’ați citit că Acela Care i-a făcut de la’nceput, bărbat și femeie i-a făcut?,

Și a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și cei doi vor fi un trup;

așa încât nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”.

Ei I-au zis: „Atunci, de ce Moise a rânduit să-i dea carte de despărțire și s’o lase?”

El le-a zis: „Din pricina învârtoșării inimii voastre v’a dat voie Moise să vă lăsați femeile, dar la început n’a fost așa.

Matei, 19:4-8

nov. 252019
 

(text scris, editat și corectat în perioada 25 Noiembrie – 11 Decembrie 2019; alte completări au fost aduse ulterior)

Dar tu, dragul meu iubit srtit de tată, nu te-ai putut ține departe de mine, deși distanța era impusă chiar de Părinții noștri divini. Și venit-ai tu la mine în visele mele, fără să îmi fi spus cine ești, ca să trezești în mine dor de întregire androgină despre care vorbește chiar Biblia (”De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și cei doi vor fi un trup.” – Facerea 2:24), nu numai Platon! De ce ți s-a permis să vii la mine pe calea visului înainte de a veni în persoană? Mi-a spus-o Tatăl prin alte versuri:

Baby, I said baby
I’m gonna leave you baby
I’m gonna leave you baby
I’m gonna tie you up to the railroad tracks

I said baby, I said baby
I’m gonna leave you
I’m gonna leave you baby
I’m gonna tie you up to the railroad tracks

Gonna tie you up to the railroad tracks
I’m gonna tie you up
Leave you down there by the railroad tracks
When the train comes by, it’s gonna take you away

”Da Bloos” by Linkin Park

Sumbre și înfiorătoare par cuvintele de mai sus, așa-i? Nu, deloc, atunci când te-ai căpătat cu un dram minuscul de înțelepciune ca să privești la înțelesurile ascunse ale unui mesaj.
– Ce înseamnă aceste cuvinte? am întrebat.
– Sunt lucruri care ți se întâmplă inevitabil în viață. Ele țin de mecanica legilor universale pe care voi toți ar trebui să le depășiți. Conform cu legea recurenței, cineva din trecutul tău va venii la tine într-o zi ca să îți povestească despre evenimente străine ție, deși tu ai fost personajul central al acestor scene. El, fiindcă despre un bărbat este vorba, îți va declara niște lucruri atât de incredibile încât a te lăsa să înfrunți acest eveniment inevitabil fără să te fi ajutat, pregătindu-te pentru el în prealabil, ar fi avut același efect cu a te lega de șinele de tren și a te abandona acolo ca să te calce trenul. Ai fi înnebunit cu totul!

Marius, doar tu poțisă ai acest efect asupra mea! M-am privit în toate profunzimile inimii mele, punându-mă în zeci de ipostaze în care, dacă mi-ar bate un cineva din trecutul meu la ușă și, deschizând, mi-ar spune: ”Cătălina, te-am simpatizat tare mult când eram puști. Nu ți-am spus-o niciodată fiindcă eram prost și timid. Te rog să mă ierți. Dar mi-am dat seama că sentimentele mele pentru tine sunt încă vii. Te rog să îmi dai o șansă. Doresc foarte mult să fac parte din viața ta! Îmi pare incredibil de rău că nu am putut fi alături de tine mai devreme! etc.”, eu aș înnebuni în urma șoculuii! Tu trebuie să mă crezi pe cuvânt că niciun alt băiat din sutele de figuri pe care le-am văzut de-a lungul anilor nu ar putea avea efectul uluitor de surpriză și de șoc, efect bulversant capabil să îmi răstoarne întreaga viață cu susul în jos, precum mi-a spus Tatăl că se va întâmpla, în afară de tine. Am deschis ușa în imaginația mea tuturor băieților de atunci de care îmi amintesc, iar numai în fața ta rămân zdrobită, ca și călcată de tren, copleșită de uimire și de surpriză. Mă pregătesc de 4 ani pentru această întâlnire cu tine, după ce mi s-a revelat întâia oară identitatea ta pe la mijlocul lunii octombrie a lui 2015, apoi iarăși în noaptea Sfântului Andrei, după efectuarea ritualui de rigoare cu busuioc pus sub pernă, rugăciuni și inima plină de nădejde că aveam să visez imaginea ursitului meu, întocmai cum făceau bunicile și străbunicile noastre odinioară! Și tot nu pot să cred că ți-aș fi putut fi dragă când tu ești una din sursele dezastrului interior cu care mă confrunt. Nu ai suficientă imaginație în tine ca să poți înțelege cât de mult am vrut să te cunosc, băiatul cu skate-ul care făcea comerț cu șireturi și teniși. Mă mințeam singură atunci că doream să te cunosc de dragul prietenei mele care te simpatiza în secret.

Se repetă tema asta la nesfârșit în visele mele. Sunt cu ea și te urmărim împreună peste tot pe unde știm că am putea da de tine. Admirația ei pentru tine e mereu febrilă, hormonală și gălăgioasă în visele mele, exact cum s-au manifestat în adolescența mea toate acele senzații pe care eu le confundam atunci cu iubirea, când ele nu erau decât niște racții chimice în corpul fizic care răspundea la stimuli. Dar în visele mele e atât de evident sentimentul pe care ți l-am purtat în acei ani. Ai stat chiar în fața mea, iar eu nu mi-am dat seama, pur și simplu nu am știut că eram îndrăgostită de tine. De ce oare? Confundam eu oare atunci iubirea cu acele senzații chimice din corpul meu pe care le simțeam când îl vedeam pe A.C., de exemplu, dar pe care nu le simțeam când te vedeam pe tine? Când te vedeam pe tine strofocându-te să te dai cu placa pe unde am copilărit noi bancă în bancă, fărăă să ne salutăm și a doua oară , mi se întâmpla ceva inexplicabil și intraductibil în inimă de unde pleca mai apoi un impuls către mușchii faciali, trăgându-i într-un zâmbet, deși întreaga mea gură zicea prietenei mele: ”Uită-l pe nenorocitul ăla! Nu vezi că nu se uită la tine? Trece cu aia de mână prin fața ta și nici nu vede că exiști!” Întoarsă acasă, priveam în oglinda de pe hol în care îmi puteam vedea întregul corp la reflexia mea. Vedeam în oglindă chipul drăguț al unei fete cu nespus de multe calități, vedeam corpul meu care nu era nici gras, nici slab, mă uitam la fundul meu, la sânii mei, la abdomenul meu super plat și complet lipsit de șunculițe, la picioarele mele slăbănoage și lipsite de vergeturi și de celulită, chestie care mă făcea să fiu cam crăcănată, dar hei!! nimeni nu e perfect!, la părul meu buclat, la ochi, la nas și la gura după care nimeni, credeam eu, nu tânjea ca să o sărute și nu puteam înțelege deloc de ce tu nu mă vedeai nici pe mine, nu numai pe ea, deși eu mă mințeam că sufeream pentru că alții nu se uitau la mine, iar nu tu de care credeam eu că nu îmi păsa! Cum să nu îmi pese când pe tine te-am căutat cu ochii pe toate drumurile pe care le-am ublat când am plecat la facultate! Iar acum să aflu că tu mă vedeai, că luai la cunoștință de prezența mea pe lângă tine, că m-ai vrut? Am vorbit de nenumărate ori despre această oglindă în care mă tot privesc ca să mă conving că am în mine suficiente atribute care să îmi permită să cred că merit să te cunosc. Dar nici atunci, nici acum nu a fost vorba despre absența stimei de sine care m-ar fi putut împiedica să solicit Universului o întâlnire cu tine. Nu e vorba despre faptul că am o părere proastă despre mine, ci de faptul că voi, băieții grozavi, sunteți atât de puțini la număr, în timp ce noi suntem atât de multe și toate visăm să sfârșim cu unul ca voi. Voi aveți de unde alege fiindcă noi suntem 25 la 1, dar noi…? Temerea mea nu stă în gândul că nu sunt suficient de bună pentru tine fiindcă sunt de fapt. Sunt și minunată, nu numai odios de păcătoasă. Sunt conștientă de natura mea duală și de defectele mele, dar niciodată nu am crezut că nu este absolut nimic bun de capul meu de nu am avut norocul unei prietenii mai cumsecade cu un băiat. Dar noi, fetele, suntem atât de multe încât stăm la coadă, fiecare având număr de ordine, pentru o întrevedere cu un băiat civilizat. Sunteți atât, atât de puțini băieți cinstiți! Așa că aceasta este temerea mea, anume că, până ce îmi va veni rândul ca să pătrund în intimitatea vieții tale, fie și doar pentru o conversație banală de complezență, o altă Ancuța sau Mirela sau Simona sau Rodica sau Oana va da un pic mai eficient și cu mai mult curaj din coate, scurtând calea până la tine și tăindu-mi fața în timp ce așteptăm, toată hoarda de admiratoare, să ne vină și nouă rândul. Efectiv îmi este îngrozitor de teamă că nu voi primi nici măcar șansa de a sta de vorbă cu tine măcar o singură dată fiindcă uite că aștept de la 16 ani, iar ușa de la biroul tău de primire continuă să fie închisă și în ziua de azi, în timp ce tu ești ocupat înăuntru cu ce? Cu cine? Iar inima știe că, dacă ești ocupat cu altcineva, nu este cinstit și nici politicos să bați la ușă ca să o avertizezi pe cealaltă ocupantă că e cazul să elibereze locul ocupat în inima ta pentru ca și alteia să îi vină rândul. Până vei ajunge tu la mine ca să îmi spui acel simplu ”bună” după care tânjesc atât de mult, o alta, mai curajoasă, mai la îndemână se va abate pe drumul tău ca să îți toarne un plod, deși despre unul ți-am vorbit și eu în scrisoarea mea. Iar aceasta este cea mai mare frică a mea.

Dar dacă tot depănăm povești, tocmai mi-am amintit că prima oară când mi s-a vorbit despre tine a fost undeva în primele 6 luni de după atacul cerebral, când am avut o suită de vise absolut sublime. Pe multe din acestea mi le amintesc și acum. Dar următorul s-a petrecut astfel: de atunci începusem să devin semi-lucidă în experiențele mele onirice, iar în acest vis eram oarecum conștientă; eram purtată de vânt, plutind în aer ca o frunză dezlipită de trunchiul unui copac, fără direcție sau sens, simțindu-mă fără rost în Univers; aterizasem chiar sub roțile unei mașini care tocmai pleca din loc dintr-o parcare din Hipodrom; șoferul a ieșit să îmi dea o mână de ajutor să mă ridic, iar atunci am observat că era de altă naționalitate; deodată, lângă el s-au aliniat mai mulți bărbați de vârste și de rase și naționalități diferite, toți propunându-mi să le fiu soție; dar nu am vrut, niciunul nu mă atrăgea; atunci m-am simțit ridicată în aer, spre cer și când am privit la dreapta mea, am văzut că mă însoțea un copil, o fetiță de vreo 6-7 ani; am zburat împreună cu ea, lăsându-mă condusă de ea, iar ea m-a scos din cartier pe strada Dorobanți unde ne-am oprit din zbor, luând-o agale la pas spre Catedrală; am vorbit cu ea pe drum, plângându-mă ei în legătură cu hoarda de bărbați pe care îi lăsaserăm în urmă, zicându-i că aș fi vrut pe cineva, dar unde aveam eu să găsesc pe cineva potrivit?; în timp ce vorbeam, intram în toate scările de bloc, uitându-mă la listele de locatari, sperând să găsesc un candidat pe undeva; Ea m-a luat de mână, spunându-mi că știa unde aș fi putut găsi ce căutam; am urmat-o, nedezlipindu-mă de ea; iar ea m-a condus până în fața blocului tău, unde ne-am oprit; am rămas ca trăznită privind la ferestrele apartamentului în care ai locuit și ascultând-o pe fetița aceasta care mi-a zis atunci: ”Lui ai ceva să îi spui! Mărturisește-i adevărul!”; imediat după aceea mi-am întors capul spre stradă unde te-am văzut trecând pe trecerea de pietoni, îndreptându-te spre casă; dar nu erai singur, așa că m-am rușinat și am făcut cale întoarsă, după care m-am trezit.

De ce acest copil care trebuie să fi fost tocmai acesta atât de inocent pe care îl protejez înăuntrul meu m-a dus la tine și ce am să îți mărturisesc mai mult decât am făcut-o în miile de pagini pe care le-am scris de atunci? Să fie necesar să ți le spun în persoană? Ți le-aș spune dacă…mi-ar veni…vreodată…rândul…

Ca să aflu acum că tu știai de mine…

Dacă este așa, nu te mai urăsc pentru că nu m-ai salutat în timpul acelor ani. ”Dar tu ai atâta imaginație în tine ca să poți să înțelegi câți pumni își dă el în cap, blamându-se pentru răul care ți s-a întâmplat, crezând că intervenția sa în petrecută mai de timpuriu în viața ta ar fi putut modifica cursul evenimentelor?”Așa mi-a spus Divinul că gândești, dar să nu te simți vinovat, crezând că ai fi putut face vreun lucru ca să fi evitat dramele din viața mea, atacul meu cerebral, orbirea sau chiar relația cu ursul grizzly și videochatul. Sămânța răului era în mine chiar înainte de molest și numai printr-o pedeapsă drastică se putea purifica sufletul meu de acest păcat.

Harurile Ființei Divine sunt nespus de minunate și unde a fost necesar să înțeleg aceste evenimente în profunzimea lor, Ființa mea Profundă m-a transportat în diverse universuri paralele unde am putut testa rezultatul tuturor acelor afirmații care ne tulbură tuturor mințile și inimile, anume: ”numai de aș fi făcut cutare sau cutare lucru diferit, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat” sau ”numai de nu mi s-ar fi întâmplat acel eveniment”, etc. Câte nu am să povestesc despre aceste universuri paralele în care sufletul călătorește pentru a se testa pe sine, pentru a învăța și pentru a șterge fișiere din dosarul intitulat ”regrete”! Într-un astfel de univers paralel am descoperit că, în conformitate cu legea recurenței, noi ar fi trebuit să ne fi cunoscut în jurul vârstei de 14-15 ani și să fi fost cei mai buni prieteni din lume, fără să fi fost iubiți, cu toate că virginitatea ne-am fi pierdut-o împreună, episodul petrecându-se pe acoperișul unui bloc. Ne-am fi despărțit după aceea, conform cu aceeași lege universală, și nu ne-am mai fi vorbit până la atacul meu cerebral care nu s-a putut evita nici în acel univers paralel. Tu ai fi aflat de mine și m-ai fi căutat, jucând în viața mea rolul pe care l-a jucat amicul meu T. caree mi-a vorbit despre sufletul meu. Tu trebuia să îmi fi vorbit despre suflet, însăă nu l-aș mai fi întâlnit pe maestrul reiki care mi-a facilitat conexiunea cu interiorul meu mai repejor și mai eficient. În plus, am fi trăit în păcat și nu mi-aș mai fi redobâândit inocența. Nu aș mai fi scris aceste pagini și nu aș mai fi ajutat pe nimeni.

Iar dacă tot vorbesc despre universurile paralele ale lui ”numai dacă… atunci…”, uite cum ar fi fost viața mea dacă nu mi s-ar fi întâmplat molestul în copilărie. Lolita cea seducătoare s-ar fi dezvoltat în psihicul meu fără niciun impediment, făcându-mi firea de un curaj și de o dezinvoltură complet lipsite de perdea. Nu aș fi avut pic de pudoare, de jenă sau de rușine. Le-aș fi învățat pe prietenele mele despre corpul lor mai ceva ca un profesor de biologie, spunându-le că e este ceva normal să se masturbeze, să se sărute cu alte fete și să își piardă virginitatea de la o vârstă foarte fragedă. Aș fi ridicat degetele la ora de biologie cu absolut fiecare ocazie ca să spun lecțiile despre corpul uman, doar ca să pot pronunța defață cu toți colegii mei cuvintele ”penis”, ”vagin” și ”sex”. Aș fi continuat să învăț de nota 10 la școală, așa cum am făăcut în această viață, dar limba română nu ar mai fi fost materia mea preferată, ci școala vieții. Aș fi semănat fizic cu cea de acum, dar trăsăturile diferite de caracter mi-ar fi schimbat mult fizionomia. Aș fi fost cu mult mai dolofană, fără să fiu drăgălașă, cum sunt acum. Părul cu cârlionții săi naturali ar fi fost torturat de bigudiuri, de placa de întins părul, de fixative și tot așa. M-aș fi machiat chiar și când m-aș fi dus să cumpăr pâine și aș fi fumat țigarete lungi și subțiri. Aș fi fost tot performer de videochat, mâncând bărbați pe pâine la micul-dejun, la prânz și la cină, și aș fi câștigat o mulțime de bani din asta. M-aș fi plictisit de această meserie și m-aș fi făcut sexolog pe un blog personal unde aș fi vorbit fără ocolișuri despre bărbați și femei. Iar când tu mi-ai fi sunat la ușă ca să îmi vorbești despre trecut, te-aș fi trimis la început la dracul, după care aș fi avut o criză de conștiință și m-aș fi trezit de dragul tău fiindcă tu, sufletul meu pereche, ești un factor de motivație extrem de puternic. Însă ar fi fost cu mult, mult mai greu să îmi revin din păcat, în timp ce acum chipul meu aproximativ inocent ca al unei fetițe de 16 ani, cu toate că am 32, denotă că evenimentul nefericit al copilăriei mele nu mi-a putrezit definitiv și în întregime miezul sufletesc, deși păcătoasăă tot sunt.

Deci pentru ce să îți dai pumni în cap ca să deformezi un chip pecare de-abia mi-l amintesc? Cum de este posibil acest fenomen, tchipul tău să fie singurul pe care nu mi-l amintesc, deși ești, realmente, singurul băiat pentru care am avut simțăminte foarte apropiate de iubire, cu excepția, poate, a lui (alt) Marius Ș. de care am fost îndrăgostită în jurul vârstei de 12 ani? Fiindcă tot vorbesc de chipul tău, uite mai jos un vis pe care l-am avut cu tine de la ultima epistolă de pe 21 Octombrie încoace. De fapt, în ultima lună te-am visat de o duzină de ori, de câteva ori chiar de 2-3 ori într-o singură noapte. Dar în acest vis ți-am văzut și chipul de la un capăt la celălalt al visului.

Mă trezisem în lumină, în acest loc splendid de dincolo de zidul somnului cu acele culori fabuloase și vibrante, cu acea textură reliefată și foarte pronunțată, eu văzând limpede și clar, dar mai ales în mod conștient. Eram lucidă. Știam că sunt dincolo. Iar tu erai cu mine, dar, fiindcă îți vedeam chipul, mă simțeam rușinată, așa că mă feream de tine, ascuzându-mă pe unde puteam și replicându-ți fraze de genul: ”Cred că ești doar o manifestare subconștientă. Nu îmi dau sseama dacă ești real sau nu fiindcă te manifești diferit. De ce te văd acum în lumină, iar în alte rânduri ești invizibil? etc.” la fiecare mărturisire de dragoste de-a ta. Te-am rugat să vii fiindcă doresc din toată inima să te cunosc, iar tu mi-ai spus: ”Ca să vin la tine, tu trebuie să vii la mine. Și nu mă poți judeca că vreau acest lucru.” Să fi însemnat replica ta că trebuie să ne întâlnim la jumătatea drumului, după ce fiecare a depășit blocajele de pe partea sa de drum? Sau cum a decreetat Buddha, ”Totuși, calea de mijloc e cea mai bună”? Mi-ai vorbit despre reîncarnare și despre alte subiecte spirituale, ceea ce m-a încântat, văzând și auzind că ai pasiune pentru știința spiritului. Dar,când chipul ți s-a schimmbat deodată în chipul altui bărbat, m-am mâhnit cumplit fiindcă de-abia ce mă obișnuisem privindu-ți chipul actual. Ți-am adus la cunoștință că ți se modificase iarăși fizionomia, iar tu mi-ai spus că îți puteam vedea înfățișările trecute. Mă uitam la reîncarnările tale trecute.

Deodată, chipul ți s-a șters cu totul, forma frunții, a ochilor, a sprâncenelor, a nasului, a gurii, a pomeților și a bărbiei. Ți-au dispărut urechile, părul și culoarea pielii. Priveam la o masă de lut din care nu se distingea nicio trăsătură fizică. Deși scena era înfricoșătoare, nu m-am speriat deloc. Un țiuit ascuțit mi-a scăpat de pe buze, moment în care m-am conectat în profunzime cu Ființa Supremă, înzestrându-mă cu abilitățile spirituale ale acesteia. Îmi foloseam brațele ca să execut gesturi sacre pline de magie divină, însoțind procesul cu alte sunete stridente, dar care concretizau idei și concepte în spațiul astral. Prin ele manifestam și cream. Modelam în ADN-ul tău păcatele, defectele și calitățile tale, cunoscându-ți Cartea Vieții, ca și registrul înscris pe numele tău în dimensiunea cauzelor naturale, unde se judecă karma. Te codam în funcție de păcatele tale, neiertându-ți nimic, nici măcar o greșeală, programând în corpul tău fizic, eteric și mental fiecare bombă cu ceas care urma să explodeze la ora cuvenită ca urmare a unei greșeli înfăptuite de tine în viețile tale anterioare. Fiecare cod introdus în ADN-ul tău te programa să arăți într-un anumit fel, să ai anumite defecte și calități psihologice care să îți didcteze personalitatea, să te comporți într-un anume fel, să fii predeterminat să acționezi la timpul cuvenit în anume situații. Și nimic nu îți iertam, codându-te conform cu legea cauzei și a efectului. Nu aveam niciun drept să intervin în favoarea ta în fața justiției divine, ”uitând” să introduc un cod care ți-ar fi ușurat existența prezentă. Însă ceva îmi fusese permis să fac. Cu fiecare nouă linie care desemna ba un defect, ba un păcat, ba o calitate, chipul fără formă din fața mea prindea contur treptat, treptat. Și introduceam fiecare punct și virgulă în ADN-ul tău pentru ca acest chip al tău să iasă în așa fel încât să îmi fie mie drag. Îți desenasem toate defectele și calitățile pentru ca felul tău de a fi să îmi fie tolerabil numai mie. Mă uneam în acele clipe cu Dumnezeu care te crea, om de lut, pentru ca doar eu să te pot suporta. Și iubi cu adevărat, cu toate punctele tale slabe și forte. Iar chipul tău se contura tot mai mult și mai mult în cel prezent pe care îl ai în această viață și , deși îți vedeam toate păcatele, simțeam că nu poate exista pe fața pământului un alt chip pe care să îl fi îndrăgit mai mult decât pe al tău.

Ești programat de dinainte de a te naște să fii dragul inimii mele. Și câți nu suntem programați de Dumnezeu să fim perechi potrivite, dar nu ne întâlnim? De ce? De ce? fiindcă nu avem răbdare să ne așteptăm unul pe celălalt.