ian. 062022
 

<>

Joi, 06 Ianuarie 2022

Marius,

Nu, nu îți scriu aceste rânduri ca să îți povestesc că te-aș fi visat azi-noapte, de Bobotează. Sau, în orice caz, nu a fost tocmai un vis trăirea pe care am avut-o. Dar am stat mult timp pe parcursul zilei de ieri ținând degetul arătător pe butonul ”enter” al tastaturii, nehotărâtă dacă să apăs sau nu pe butonul de ”Add Marius as a friend” pe rețelele de socializare. Te-ai hotărât, deci, să îmi dai un semn de viață după ce figurile paterne din viața mea s-au stins, plecând în lumea de dincolo. Am vrut să te adaug ca să termin cu acest bâlci nefericit, vrând să aștern în scris câteva cuvinte de genul ”mai încerc încă o dată cu tine, nu am de pierdut decât un pic din orgoliu și un pic de demnitate”, dar inspirând și expirând adânc, calmându-mi nervii, mi-am lăsat orgoliul să câștige în această luptă, retrăgând soldatul trimis în acțiune de pe butonul ”enter” și închizând fereastra. Nu se putea să cedez impulsului de moment, știind că eram mânată din bezna subconștientului de mânie și de amor propriu rănit.

Dar meditând mai târziu, până să adorm, am avut o trăire foarte specială căci Ființa profundă mi s-a arătat din nou, desfăcându-și acele aripi imense care m-au impresionat atât de mult în septembrie, anul trecut. Și pentru că impresia și uluirea mea erau prea mari, nu mi s-a arătat decât pentru o secundă sau două, inducându-mi o altă trăire minunată. Căci mi-a arătat muntele, acel munte pe care îl taie calea tăișului de cuțit, drumul ascuns. Iar dinspre el doi porumbei au zburat spre lume ca să le vorbească oamenilor. Era indubitabil că eu eram unul din cei doi porumbei. O simțeam în mod intim și profund. Și tot așa de profund simțeam faptul că celălalt porumbel era sufletul meu pereche. Desigur, cineva ar putea spune că interpretez greșit acest simbol universal al Spiritului Sfânt, dar fără intuiție nu m-aș grăbi să îmi aduc propria interpretare unui simbol abstract și atât de impersonal. Mai mult decât atât, fiind conectată în mod intim cu Ființa mea reală care îmi vorbea, I-am auzit cuvântul în conștiința mea, zicându-mi:

– Ai înțeles acum de ce ați fost trimiși 2, de ce sunteți 2 la fel, o pereche. Și nu doar că te va căuta, dar va trebui să vină la tine acasă.

Desigur că banalele cuvinte pe care le-am reprodus nu transpun, prin sensul lor, și emoția pe care Ființa profundă mi-a conferit-o, prin intervenția Sa, chiar când mă simțeam teribil de descumpănită și de descurajată. Căci de la un timp am început să am înțelegerea faptului trist și amarnic că nu am nicio credibilitate în ochii celor din jurul meu, iar că lipsa mea de credibilitate vine mai ales din faptul că tu nu te-ai dovedit, încă, real.

Așa că am vrut să te dovedesc real, strângându-te cu ușa pentru ca, simțindu-te amenințat de presiunea de a fi demascat, să mi te confesezi, în persoană, ba ca să mă faci iubita ta, ba ca să îmi dai pace. Te vreau în persoană așa cum are nevoie pământul de soare ca să fie sănătos și, în același timp, nu pot suporta gândul că mi-ai putea fi alături fiindcă m-ai distruge.

Dar acum distrugerea mea prin forța ta este o perspectivă mai puțin sumbră decât a mă vedea distrusă din punct de vedere emoțional din cauza circumstanțelor de viață. A devenit atât de insipidă această chestiune a karmei de familie că nu mai are pentru nimeni efect de șoc, ca un reportaj de senzație. Desigur că nu mă înșelam simțind că rudele din partea mamei se comportă, de la moartea tatălui meu, ca și cum acesta nici nu a existat. Desigur că sora mamei a evitat, de la decesul lui, să îi insufle mamei măcar un cuvânt autentic de îmbărbătare. Totul până în ziua de Anul Nou, când a binevoit, în multa sa chibzuință, să îi ureze mamei, de ziua numelui său, o înjositoare calomnie la adresa tatălui meu, spunându-i mamei, ca și cum avea toate dovezile palpabile din lume ce nu puteau fi contestate, că era vai de capul mamei mele fiindcă habar nu a avut de nimic din activitatea extra-conjugală a tatălui meu din ultimii săi ani de viață. Cumva, nu știu cum, poate printr-o procedură magică necunoscută, întâmplarea a făcut ca un cunoscut al mătușii mele să fie întotdeauna la timpul potrivit și la locul potrivit ca să observe mașina noastră de familie parcată în fața celor mai insolite locații. Ce straniu este ca o persoană care locuiește la mii de kilometri de acest oraș să cunoască atât de amănunțit traseul unui om. Desigur, aluzia se referea la o aventură extra-conjugală pe care tata ar fi avut-o cu angajata de la ferma pe care am închis-o după moartea lui. Dar tragi-comedia în ipoteza rudelor noastre care nu au niciun dubiu în legătură cu necinstea tatălui meu vine din faptul că spionul lor a văzut mașina noastră parcată la ora 05:00 dimineața într-un animit cartier unde locuiește femeia respectivă. Desigur că acest binevoitor informator nu avea de unde să știe că, atunci când îl plasa pe tata în patul amantei sale, el era internat la spital, luptând pentru viața lui. Era o obișnuință ca, în timpul spitalizărilor de ocazie, mașina să rămână la această angajată care juca rolul de șofer auxiliar când tata lipsea. Așa că ajunge cu aceste exemple.

Totuși, cazul este interesant de analizat din cauza caracterului său de posibilă recurență. Cel puțin pentru mine și pentru sora mea nu mai era deloc un mister că sufletul tatălui meu făcuse această greșeală în viața sa anterioară, având o aventură extra-conjugală. Și sincer voi mărturisi că eu și sora mea ne-am așteptat mult timp să ne trezim că avem o surioară sau un frățior pierdut pe undeva prin lume. Dar toate semnele ne-au arătat că această greșeală a sufletului tatălui meu i-a fost iertată, deci ștearsă din memoria naturii, ca să nu se mai repete. Totuși, a fost clar, de-a lungul timpului, că anumite fișiere imprimate în aceste registre acașe au rămas, materializâând în lumea vizibilă anumite circumstanțe stranii și dubioase. Iar faptul că rudele noastre au fost atât de bine și de precis informate în legătură cu obiceiurile tatălui meu, chiar dacă se află atât de departe de țară, ”întâmplarea” făcând ca diverși ”spioni” să fie întotdeauna la momentul potrivit ca să culeagă date despre comportamentul tatălui meu dovedește că, în viața sa anterioară, a fost și spionat, și detestat. Iar din acest motiv acești oameni pe care cu regret trebuie să le spun neamuri nu îl regretă în niciun fel pe tata care toată viața lui a căutat să fie în bună înțelegere cu toată lumea. Și nu a dobândit decât ocară și calomnie.

Așa că trebuie că înțelegi și singur, Marius, că și acum destinul nostru, cel puțin al meu și al surorii mele, este rezervat către alt scop în imaginația rudelor noastre, făcându-ne pe amândouă oamenii de sacrificiu în maimuțăreala lor ipocrită. Aș fi vrut să te primesc chiar în acea clipă ca pe un trofeu pe care să îl înrămez în fața ochilor lor netrebnici ca să îmi recuperez din imaginația lor dreptul la o viață a mea și la un destin al meu. Aș fi vrut să îi fac una cu pământul, făcându-le perfect cunoscut faptul că nimeni dintre mine, sora mea și mama noastră nu mai are disponibilitate de a plăti pentru greșelile și pentru minciunile lor pe care nu le pot recunoaște ca fiind greșeli nici dacă ar primi un milion de dolari! Și am vrut ca tu să fii motivul pentru retragerea mea de pe scena aceasta detestabilă.

Dar când am cerut ajutor de la Ființa profundă și de la Mama Divină Kundalini ca să fiu călăuzită spre lumină, spre a ieși la suprafață, m-am așteptat ca piedica ce urma să fie abordată în practică să fie cu totul alta, să fie în relație cu ura, etc. Desigur că dacă aș vedea, toată această poveste ar lua o cu totul altă întorsătură. De ce, oare, nu mă lasă Ființa reală să întorc această circumstanță în favoarea mea? Eram îndreptățită să îmi pun astfel de întrebări, dar răspunsul l-am primit în cursul meditației de luni noaptea când, amorțindu-mi simțirea ca să pot izola cu precizie emoția cea mai intensă care nu putea fi decât răspunsul la întrebarea mea, am descoperit în starea mea sufletească generală că cel mai mult îmi doream să exersez încă o dată actul deliberat izvorât din voință de a urca la Ființa profundă ca să mă sincronizez cu Voia Sa și cu intenția Sa. Dacă aș fi înțeles mai bine Voia Sa și intențiile Sale, atunci că desigur că și prezentul mi s-ar fi părut mai ușor de explicat și mai ușor de tolerat.

Nu a fost de mirare că, cerând Ființei ajutorul Său, pe parcursul dimineții de marți mi s-a permis să exersez acest act de voință. Cum era de așteptat, Lucifer mi-a fost antrenorul, jucând rolul contraforței care mă trăgea în jos. Dacă aș fi pus acest exercițiu în practică pe cont propriu, negreșit că oponentul meu ar fi fost un eu aleatoriu din ale cărui gheare nu aș fi scăpat decât urlând și plângând. Din mâinile lui Lucifer nu am ieșit decât zdruncinată și necăjită, numindu-l nenorocit fiindcă mă mă punea la amarnice încercări numai prin simple atingeri. Îmbrăcat cu aceeași uniformă portocalie, îmi reamintea de pactul nostru vechi deja de 2 ani: ”Iartă-i pe cei despre care spui că te-au chinuit și torturat fiindcă, în comparație cu ce îți voi face eu, ei sunt o nimica toată, așa că nu există rost în a le mai purta pică.”

Eram în semi-penumbră cu el, recunoscând prea bine semnalmentele infernului personal. Apoi, când o lumină puternică s-a descărcat în cer, am zbughit-o către ea, cât m-au ținut forțele, luptându-mă nu numai cu substanța acelui spațiu în care mă aflam și care se opunea încercării mele de a urca, dar și cu Lucifer a cărui notă coercitivă mă aducea, numai prin simplele sale atingeri, în culmea disperării. Căci toate împunsăturile sale cu vârful degetului său arătător îmi punea în mișcare toată mașinăria concentrată în bazin și în organele reproductive, fapt care venea însoțit de acele senzații neplăcute de furnicături, de electricitate necontrolată, de instabilitate. Totul semăna atât de mult cu modul în care vărul meu mă chinuise în copilărie, scărpinându-mă peste tot de parcă eram un cățel.
– De ce faci toate acestea? l-am întrebat pe Lucifer.
– Ca să fie totul mai realist, mi-a răspuns amuzat, continuând să îmi furnice mijlocul cu atingerile sale, în timp ce urcam spre Lumină.

Desigur că ceva TREBUIA să fie realist fiindcă, altminteri, oricum aș explica în cuvinte caracterul practic al experiențelor acestora, nu pot ignora simbolismul lor. Iar pătrunzând în Lumină, am trăit o surpriză destul de mare. Pătrunzând de atât de multe ori în Lumină, am trăit în interiorul ei o diversitate de stări de conștiință, scenele și decorurile fiind destul de variate de la un episod la altul. Dar în acest rând am avut percepția unui tunel, nu tocmai ca într-un labirint întortocheat, ci mai curând aducând a șosea. O șosea pe care goneam cu toți caii mei putere, avându-l pe Lucifer ca și co-pilot, apăsând mereu pe frână ca să mă oprească. Tot traseul parcurs de la pătrunderea mea în tunel și până spre sfârșitul experienței a fost extrem de interesant și provocator fiindcă mi-a solicitat absolut TOATĂ puterea de concentrare și toată atenția și voința de care puteam da dovadă ca să rămân pe centrul drumului, în așa fel încât să nu mă abat de pe drum, să nu deraiez și să nu eșuez pe marginea drumului. Dar nimic din toate acestea nu era ușor fiindcă tunelul era deosebit de încurcat, cotind ba la stânga, ba la dreapta fără semne preventive de avertizare, fără indicatoare de sens, fără semafoare. Și ori de câte ori ajungeam într-un astfel de cot, viram în neștire, impunându-mi înzecit voința ca să rămân pe drum. Și de la un timp începusem să simt, intuitiv, când avea să urmeze un astfel de cot, concentrându-mi atenția spre a nu ieși de pe drum, însă trebuie să precizez că intuiție înseamnă a depista vocea Tatălui din interiorul propriei inimi. Altfel spus, Tatăl mă prevenea, marcându-Și prezența în simțirea mea prin indicatoarele Sale de sens.

Numai o dată am ieșit cu adevărat de pe drum, pierzându-mi mult din echilibru, din concentrare, din forță. Iar forța de atracție a tunelului de lumină mi s-a părut deconectată de mine, așa că numai printr-un act suprem de voință m-am cules de unde eșuasem, revenind în tunel și continuând goana.

Dar când să pătrund într-o altă secțiune a sa, ceva destul de straniu mi s-a întâmplat, ceva ce nu am reușit să decriptez nici acum. Căci Lucifer m-a cuprins de-a binelea în forța sa, trezind în inconștientul meu o anumită emoție, punând punctul pe ”i-ul” durerii mele. Și pentru că am căzut în acea clipă pradă emoției și dorinței mele particulare, nu am mai putut face nici măcar un pas spre tunel care m-a respins chiar din fața porților sale de pătrundere.

Ce putea să fie mai rău decât dorința? Dar dorința este un fleac teoretic și ipotetic pe care toată lumea îl flutură în propoziții și în fraze fără să îi înțeleagă sensul profund. Dar chiar mai rea decât dorința era ignoranța. Dar pentru că nu i-am dat de capăt stării aceleia emoționale finale, nu îți voi mai răpi din timp ca să concep alte teorii despre ce simt la modul ipotetic, mecanic, inconștient.

Dar la modul conștient, lucrurile stau destul de diferit. Dacă am făcut ca schița de mai sus a așa-zisei aventuri a tatălui meu să pară oribilă, află că acest incident a fost un fapt irelevant în comparație cu ce am trăit azi, avându-l în vizită pe celălalt văr al meu, cel din partea tatălui meu. Contactul cu el este destul de sporadic, iar relațiile dintre noi, deși destul de înstrăinate, sunt prietenoase și respectuoase. Totuși, discutând azi cu el, am făcut neghiobia de a-i confesa că te aștept, sufletul meu pereche. Reacția lui a fost catastrofică. Încă nu am cunoscut o altă persoană care să se fi opus mai mult și mai agresiv șanselor mele de a întâlni un bărbat care să mă primească, oarbă fiind. E prea rușinos să enumăr motivele emise de el care mă fac atât de indezirabilă în ochii bărbaților încât voi rezuma totul la singurele sale cuvinte care nu au abuzat de înjurături: ”Ce să fac cu tine?”

Căci întocmai așa stau lucrurile, ursitul meu. Ce să faci cu mine, oarbă fiind? Nu pot, însă, să nu remarc faptul că antrenându-mi voința și concentrarea în cursul dimineții de marți, am pătruns mai adânc în ”misterul” circumstanței mele de viață. Desigur că nicidecum nu este vorba că Ființa profundă nu vrea să modifice această circumstanță în favoarea mea din cruzime sau răutate, etc., ci este vorba de faptul că depinde de mine să mă opun ei, acestei situații, spre a ieși în afara ei, spre a mă îndepărta de ea, apelând la voința conștientă și la concentrare.

Și dacă aș vedea, te-aș mai aștepta sau te-aș mai vrea, oare, când tu, ursitul meu, nu mă vrei?

dec. 082021
 

<>

Miercuri, 08 Decembrie 2021

Sunt 2 luni de când a murit tatăl meu, iar săptămâna aceasta, dintre toate, este cea mai apăsătoare și imposibil de îndurat. În mod obișnuit, ne-am fi petrecut aceste zile bătându-ne capul cu idei de cadouri pentru tata fiindcă onomastica lui era de Sfântul Nicolae, iar ziua lui de naștere urma pe 12 Decembrie. Ar fi împlinit 61 de ani peste 4 zile. Dar toate aceste obiceiuri s-au curmat, iar mie uneia mi se face rău de la stomac gândindu-mă la toate acestea și simțind în mod accentuat că am suferit un șoc destul de mare în seara când a murit, nevenindu-mi nici acum să cred că acest lucru s-a întâmplat, acest lucru de care lui i-a fost cel mai frică.

Dar Ana mi-a povestit în urmă cu o săptămână că, în timpul ultimului interviu radiofonic, Maestrul Kwen Khan Ku a discutat despre cum pierderea unei persoane dragi constituie o probă de aer pentru gnostici, iar instabilitatea financiară constituie o probă de pământ, trebuind în ambele rânduri să ne punem toată încrederea în Tatăl ca să ieșim victorioși din aceste încercări. Și mi s-a părut deosebit de interesant să aud că Maestrul Kwen Khan Ku a abordat aceste subiecte, dintre toate posibile, în toiul cărora eu și familia mea ne aflăm în clipa de față.

Desigur că pierderea unei persoane iubite constituie o probă, un test, o încercare căci mulți ne întoarcem împotriva Tatălui și împotriva hotărârilor Sale, zicând că ni s-a făcut o nedreptate furându-ni-se părintele și soțul. Dar oare această probă de aer presupune să trebuiască să înghițim și mizerabilul și execrabilul comportament al celor din jurul nostru? Căci rudele din partea mamei mele se comportă de acum ca și cum tata nici nu ar fi existat. Mătușa mea nu a mai sunat-o pe mama să o întrebe cum se mai simte de mai bine de o lună, în vreme ce vărul meu nu ne-a adresat încă nici măcar un cuvânt de condoleanțe, pretextând că mătușa este purtătorul de cuvânt pentru ei toți, mătușă care a uitat de bunul-simț și de buna-cuviință față de sora sa și față de cumnatul care, deși nu l-a înghițit niciodată, văzând în el un ratat care nu a fost capabil să ridice o casă, nu a uitat absolut niciodată să o sune, de când ne-a dat vestea diagnosticului cancerului său, să o întrebe cum se mai simte și să o încurajeze și să o îmbărbăteze. Dar acum toți acești oameni se comportă ca și cum tata nici nu ar fi existat. Însă sincer voi mărturisi că dacă aș auzi-o pe bunica deschizând gura ca să vorbească despre el, aș pocni-o și aș alunga-o în mijlocul străzii, în frigul de afară. Căci în judecata ei netrebnică, în timpul priveghiului de la biserică din ziua de luni, deci la nici 48 de ore de la moartea lui, ea trăncănea în biserică, vorbind rudelor și verișoarelor din partea tatălui meu despre minunatele isprăvi ale nepotului ei, vărul meu, făcându-mi stomacul să mi se întoarcă pe dos de greață și de dezgust și făcându-mă să îmi iau lumea în cap de mânie!

Pierderea unei ființe iubite constituie proba de aer, încercarea al cărei scop nu îl contest ca având sens și importanță, dar ca să înduri și toate aceste mizerii ce probă o mai fi constituind? Desigur că trebuie să fie proba iertării, cea mai dificilă și importantă dintre toate.

– De ce nu plecați din țară? ne-a întrebat la telefon, în urmă cu aproape 3 săptămâni, prietenul nostru misionar gnostic relocat în America Latină cu misiunea sa.

Dacă aș fi văzut, negreșit că acest lucru s-ar fi făcut, luându-le pe mama și pe sora mea cu mine. Fiindcă eu aș fi avut acest curaj și această îndrăzneală să plec în necunoscut, chiar dacă ultima oară când am făcut această mișcare de a pleca în necunoscut, m-am întors pe jumătate moartă din marea mea aventură. Și poate că faptul că nu văd este menit tocmai să mă împiedice să plec de aici. Să nu plec încă. Căci aș putea oare să trec cu vederea toate aceste semne care dezvăluie Voia Tatălui? Nu vorbesc numai despre vise sau sincronicități și citate, etc., chiar dacă trebuie să reamintesc în aceste rânduri visul pe care l-am avut cu Îngerul iubirii Anael de la mijlocul lui iulie în timpul căruia mi-a oferit indicația de a începe să mă familiarizez cu limba spaniolă pentru începători. De ce am avut acel vis tocmai în dimineața acelei zile cu deosebită semnificație în contextul chestiunii karmei de familie? Și cum aș putea ignora zecile de scene ale viitorului meu ce mi-au fost dezvăluite de către Divinitate care mă arată locuind în altă parte decât România? De unde știu că nu este vorba despre România, chiar dacă aceste viziuni n-au făcut decât să îmi arate ape, munți, dealuri, văi, păduri și vegetație din care are și România? Ei bine, din cauza unor alte ghidușe și poznașe imagini ale unor oi năzdrăvane care mi-au fost arătate cu mult timp în urmă, eu crezând la momentul respectiv că erau oi de pe alte planete din cauza dimensiunilor lor nefiresc de mari, în comparație cu mioarele de pe meleagurile noastre. Descriindu-i surorii mele năzdrăvana oaie cu care am fost dezvăluită că mă voi împrieteni într-o bună zi, sora mea mi-a confesat că acea descriere corespunde oii alpaca ce trăiește în America Latină!

Dar cel mai concludent semn este următorul. După ce am încheiat conversația cu prietenul nostru misionar care ne-a sfătuit, așa cum am mărturisit mai sus, să părăsim țara, m-am rugat Tatălui care se află în ascuns, cerând de la El un semn edificator și foarte clar prin care să ne arate că ne izgonește de pe teritoriul țării, dezvăluindu-ne astfel că Voia Sa este ca noi să locuim în altă parte. Am cerut Tatălui să nu fie îngăduitor cu noi și să ne trimită un semn oricât de dur care să ne scuture, chiar dacă ne-ar fi provocat suferință emoțională și mentală.

Câteva zile mai târziu, având niște treburi de terminat la vecheea fermă de legume și zarzavaturi, mama și sora mea s-au întors în acea după-amiază cu inima cuprinsă de amărăciune și de tristețe, povestindu-mi că ferma a fost iarăși călcată, hoții furând ABSOLUT TOT ce s-a putut fura, inclusiv arcele de la solarii, masa din casă și ușa de la intrare. Da! Da! Au scos ușa din balamale și au luat-o cu ei! Au furat până și gutuile din pomi!

Primul jaf de anul trecut care mi-a deposedat familia de toate bunurile și utilajele agricole agonisite de-a lungul anilor a fost o chestiune de karma, fapt pe care l-am acceptat și înțeles, dar începând cu al doilea jaf din august am început să îmi pun întrebarea dacă nu cumva Dumnezeu căuta să ne comunice un mesaj foarte important, vrând să ne arate, chiar dacă forțat și silnic, că se căuta să fim izgoniți de pe aceste pământuri, în mod intenționat și deliberat, spre binele nostru, destinul nostru având să se împlinească altundeva. Cum era de așteptat, interpretarea aadusă de mine acestei întâmplări a rămas fără ecou în familia mea, în timp ce acest ultim jaf nu este perceput decât ca o altă crimă comisă de niște tâlhari netrebnici și fără de niciun Dumnezeu. Dar eu aleg să privesc la toate acestea prin filtrul semnului pe care l-am cerut de la Tatăl și care îmi apare foarte clar și concludent, demonstrând că Voia Sa ne alungă nu numai de pe teritoriul acestei ferme, ci și din oraș, din județ și din țară. Dar ce știu eu…? Nu interpretasem greșit, atât, atât de greșit și semnul porumbelului alb cu aripile tăiate care venise la fermă în septembrie, fiind prevestitor de nefericiri în loc de bucurii? Și cum nu văd, continuând să fiu și acum oarbă, nici nu pot pleca niciunde, trebuind să lucrez în clipa fiecărei zile la cauza care mă împiedică să văd și, implicit, să mă deplasez liber înn spațiu.

Rugându-mă Ființei profunde și Mamei Divine undalini să fiu ajutată în acest sens, am primit îngăduința să lucrez în continuare la cauzalitatea durerilor mele, dar în loc să mi se deschidă mai mult calea către trauma molestului pe care o asociez, ca și cauzalitate, cu catalistul care a dus la accidentul meu cerebral și la orbire, în practică lucrurile se înfăptuiesc diferit întrucât tot Lucifer îmi este trimis la poarta somnului ca să mă chinuiască și ca să mă educe în gimnaziul psihologic. Și îmbrăcat în fiecare rând cu faimoasele pijamale portocalii despre care atâta am scris în trecut, mă supune calvarului de a-mi reaminti, cu fiecare ocazie, de agresiunea îndurată în copilărie. Pe parcursul ultimelor 3 săptămâni Lucifer mi-a bătut la ușa visului o dată la 3-4 zile, lucrând timp de ore și ore în cursul dimineților asupra corpului meu de emoții și asupra psihicului meu, dezgropând din subconștientul meu, prin stimulii săi, ceea ce am îngropat și inhibat în adâncul meu. Nu am vrut să mai transpun în scris chiar fiecare astfel de experiență avută de la ultima scrisoare întrucât am creat așteptarea ca ceva extraordinar să se petreacă în Universul interior, deci un fel de rezultat atât de exploziv care să îmi deblocheze emoțiile refulate și care să îmi inducă o regresie către o amintire trecută, ajutându-mă să înțeleg mai bine cauza suferinței mele. Dar oricât a lucrat Luciferul partticular asupra corpului meu de emoții și asupra corpului meu de dorințe, simt că nu am înaintat aproape deloc, cu toate că mici răbufniri și erupții ale traumei îngropate în mormântul inconștientului cutremură, din când în când, pământul meu filozofic.

Iar această palidă pâlpâire de conștiință începe să priceapă faptul concret pe care l-am trecut de mai multe ori în scris în trecut, descriind cum că, fiind forțată și obligată în mod silnic să suport agresiunea vărului meu pe parcursul copilăriei, am creat în subconștientul meu predispoziția spre a tolera, accepta și înghiți comportamentul agresiv al bărbaților din jurul meu. Dacă această predispoziție s-ar fi imprimat în mod corespunzător în psihicul meu, mi-ar fi îngăduit să simt milă și compasiune inclusiv pentru cei mai înrăiți agresori, lucru care mi-ar fi permis să pot lucra, bunăoară, ca psiho-terapeut într-o închisoare, ajutând condamnații să se reabiliteze, etc. Dar această predispoziție mi-a fost forțată în mod foarte greșit în psihic, nefiind deloc ajutată să filtrez aceste impresii și experiențe prin filtrul discernământului și al deliberării. Căci am fost silită nu să am înțelegere și compasiune pentru agresori și bătăuși, ci am fost silită să trăiesc ca într-o familie cu ei și să îi iubesc. Să îi primesc ca parteneri de viață și să le suport și să le tolerez agresiunile fără a cârti, fără a riposta, fără a cere ajutor de la cei din jurul meu. Fiind atât de agresată în copilărie fără să fiu vreodată ajutată și salvată cu adevărat de adulții din familie, această predispoziție subconștientă de a atrage bătăuși și agresori în viața mea m-a împiedicat să cer ajutor la timp de la familia mea fiindcă memoria îmi reamintea, din experiențele traumatice anterioare, că oricum ar fi fost inutil să cer cuiva ajutor de vreme ce nu am fost niciodată salvată în trecut!

Poate că cea mai interesantă experiență indusă de către energia luciferică din ultimele 3 săptămâni s-a petrecut în urmă cu o săptămână, în cursul dimineții unei zile. Cât m-a chinuit și m-a pus la încercare Lucifer nu voi mai descrie pe larg, dar ce merită povestit este următorul detaliu. Mă condusese într-o casă destul de spațioasă, cu pereți înalți și cu multe camere. Părea a fi locuința privată a unei familii numeroase, dar întregul spațiu emana către simțurile mele interne suprasensibile puternicul sentiment că mă aflam într-o casă de nebuni, așa cum numai o familie numeroasă și disfuncțională poate fi numită. Și prin orice ungher al odăilor eram condusă, percepeam niște energii sinistre colcăind peste tot, precum larvele și gândacii. Totul era atât de scârbos și de oribil și numai impunătoarea semnătură energetică a lui Lucifer m-a ajutat să rezist, cu toate că jocul lui de-a dezinfecția în acea casă nu era menită să mă împiedice să intru în contact cu toate acele larve. Din contră! Pe oriunde pășeam, călcând pe podeaua ale căror scânduri trebuie să fi simbolizat nervii unui membru al numeroasei familii răscoleam vreun cuib de larve și de gândaci care, ridicându-se în aer precum praful scuturat, îmi pătrundeau pe gură și pe nări în organism, cuplându-se cu energia mea vitală și modificând procesele mele de gândire, făcându-mă să mă identific cu obsesiile, fixațiile și preocupările lor. Fiindcă, în fond, toate acele dihănii care pluteau în aer erau larvele mentale ale obsesiilor și fixațiilor din care orice muritor umanoid are și care, în interiorul unei familii numeroase, se pot transmite de la un membru la altul precum microbii.

Dar paharul de toleranță la aceste trăiri insolite mi s-a umplut în momentul în care o ditamai larva mi s-a strecurat pe nesimțite pe gură, scufundându-se în măruntaiele mele precum un vierme și făcându-mă să mă identific cu mania sa, mania unui alt membru al numeroasei familii pe care Lucifer mi-o prezenta ca exponată a celor mai distrugători microbi și viruși mentali, aceia ai rudelor mai mult sau mai puțin apropiate alături de care viața trăită zi de zi în comun înseamnă să preiei din maniile, obiceiurile și obsesiile lor, identificându-te cu problemele lor, cu dramele lor și cu suferințele și credințele lor.

Cum aș putea să interpretez această ciudată, dar revelatoare experiență sufletească legată de casa de nebuni pe care o familie numeroasă care trăiește împreună o simbolizează? Să pic în ridicolul și în absurdul de a spune că cel mai înțelept și sănătos lucru este să mă țin la distanță, în permanență, de rudele mele ca să nu mă molipsesc cu drăcoveniile lor mentale și emoționale? Desigur că nu…. În fond, Marea Lege Cosmică m-a târât din Irlanda, prin intermediul accidentului cerebral, înapoi în sânul familiei ca să învăț prețioasa lecție a traiului în comun cu părinții și sora mea. Dar cum vreau să soluționez în mod practic și eficient această chestiune a conflictului cu rudele mele, voi povesti în continuare un alt semn/îndemn primit de la Tatăl în cursul acestui an, înainte de a ne muta în noua locuință, când conflictul dintre mine și bunica mea era mai amar. Rugând pe Tatăl să îmi arate ce atitudine să adopt, la modul general, față de chestiunea legăturilor de familie spre a-mi servi ca învățătură de minte pentru tot restul zilelor mele și pentru viețile mele viitoare, următorul fapt s-a petrecut câteva zile mai târziu.

Având un frate pe care nu îl mai văzuse de foarte mulți ani și care locuia în oraș, bunica l-a invitat într-o duminică, Venind în vizită, fratele bunicii era însoțit de un tânăr de vârsta mea despre care mama mi-a spus că era nepotul fratelui bunicii, deci văr de gradul II cu mine. Apoi mi-a mai povestit că tatăl acestui tânăr îi este văr bun mamei, dar că nu își amintește să îi fi vorbit vreodată de când se știe ea că trăiește pe lume, fapt care nu i s-a părut nimănui niciodată nici ciudat, nici deplasat, nici în niciun fel! Văleu și vai de noi, iată un caz de unchi, de nepoți de unchi și de verișori care nu au fost obligați cu de-a sila să aibă contact, să se cunoască, să se întâlnească, să își vorbească și să petreacă împreună! De ce, deci, eu și sora mea am fost silite să dormim în aceeași cameră cu vărul nostru, trebuind să suporttăm atâtea lucruri dezgustătoare pe care le făcea și despre care mi-e scârbă să povestesc? Nu constituie această micuță coincidență învățătura Tatălui despre complicatele legături de familie, când aceasta este numeroasă? Să ai, deci, unchi, mătuși, veri și verișoare, dar să nu îți treacă prin minte că există obligația, conform cu Legea Divină și cu Voia Tatălui, de a trăi zi de zi în aceeași bătătură cu toate neamurile tale! Căci negreșit că bătătura din curte s-ar preschimba, în cel mai scurt timp, în bătături pe suflet. Până la urmă, problema karmei de familie e o chestiune de identificare și de implicare într-un conflict care izbucnește între larvele obsesiilor și fixațiilor ce posedă și controlează/manipulează sistemul nervos al altor membri ai familiei, conflict în care tu nu ai ce căuta și de care trebuie să te detașezi cu orice preț!

Dar deduc din toate aceste întâmplări și trăiri că, deși Voia Tatălui pentru mine și pentru familia mea apropiată este să ne relocăm în altă țară, acest lucru nu înseamnă că nu vom întâmpina piedici pe drum, piedici pe care numai rudele noastre ni le pot pune, apelând la șantaj emoțional și la constrângeri ca să ne întoarcă din drum. Căci nu încape îndoială că, chiar dacă le-am face tuturor invitația de a veni cu noi în necunoscut, asigurându-le pâinea cea de toate zilele și acoperișul deasupra capului, nu ne-ar lua nimeni în seamă întrucât atașamentul lor față de proprietățile lor și de casele lor este profund. De exemplu, cu toate că bunica a fost de acord pe timpul verii să dea curs procesului de succesiune asupra terenurilor rămase după moartea bunicului, acum s-a răzgândit, crezând că, rămânând fără brațul tatălui meu, noi am rămas și pe drumuri, fără acoperiș deasupra capului și fără niciun mijloc de a ne mai câștiga traiul. Și pentru că ea prevede catastrofa aceasta în care nu vom avea bani să mai plătim chiria și ratele la bancă pentru casa de la țară, găsește că vechea ei casă bătrânească poate fi ultimul refugiu unde să ne adăpostim. E tragic, cu adevărat tragic văzând că bunica nici acum nu pricepe că acele case nu mai stau în picioare cu adevărat ca să se mai poată trăi în ele, refuzând să dea mamei o mână de ajutor și făcându-se că tata nici nu a existat vreodată. Din contră, tot ea este cea care caută să primească de la noi consolare…

Dar și eu prevăd catastrofa, marea catastrofă care va răsturna pământul cu susul în jos și despre care Iisus Hristos a profețit în Evanghelii. Iar când semnele Voii Tatălui nu vor mai lăsa niciun pic de dubiu nici în sufletele mamei și surorii mele că trebuie să plecăm din România, cineva din familie trebuie să își ridice vocea peste toate celelalte guri care acuză, judecă, critică, ocărăsc, pretextează, se justifică, vociferează și revendică. Și această singură voce dintr-o familie de dezbinați trebuie să îi facă pe ceilalți să priceapă că nu mai există scuze pentru nesimțire și josnicie. Rolul acestui purtător de cuvânt ieșit din minți, căci despre un nebun este vorba, îmi aparține. Până la urmă, a existat mult rost în testul nebuniei prin care Tatăl m-a trecut la sfârșitul lui august, trebuind să dau dovadă că nu îmi pasă că cei din jurul meu mă văd drept o nebună picată în mania religiozității și a sfârșitului lumii.

Însă testul nebuniei a fost unul lung și deosebit de delicat căci, până la urmă, în ultimii 6-7 ani am fost supusă la tot felul de probe, scoțându-mi-se în cale tot felul de oameni care, de exemplu, îmi acopereau gura cu podul palmei ori de câte ori încercam să vorbesc despre Mama Divină Kundalini, zicându-mi să tac și să nu vorbesc despre așa ceva pentru ca ceilalți din jurul meu să nu creadă că sunt nebună, etc. Să mai trec în scris detaliile despre cum alții m-au numit schizofrenică direct în față după ce le-am destăinuit unele din aceste experiențe mistice extraordinare care mi-au fost date? Însuși faptul că am auzit o perioadă voci, simptomul nebuniei de care ABSOLUT toți se tem ca de ciumă, a constituit un test al Tatălui care mi-a pus la încercare credincioșia și încrederea în Voia Sa!

Numai orbirea nu vrea să plece de la mine fiindcă, dacă ar fi plecat, și eu aș fi plecat de mult timp în lume. Și ce tragi-comic ar fi fost, amăgitorule, amăgitorule, tu cel în care mi s-a spus că stă adormit sufletul meu pereche, să mă cauți la mii și zeci de mii de kilometri depărtare de tine. N-ai vrut să ai de-a face cu mine când am locuit la 10 minute de mers pe jos de tine, cum ar fi oare să traversezi 2 continente și un ocean ca să mă întâlnești în persoană? Mare, mare păcat, ursitule, căci eu am crezut sincer că trebuia să fim 2 într-o barcă, aproape de locul nostru de lângă malul mării.

iun. 152021
 

<>

Marți, 15 Iunie 2021

E trecut de ora 09:00, iar eu sunt trează de la 05:00, după ce am dormit numai 3 ore peste noapte. Afară plouă, așa că părinții mei au rămas acasă, ceea ce mă împiedică să recuperez din orele de somn pierdute. Am stat de la 05:45 până la 07:00 singură în bucătărie, plângându-mi de milă, simțind frustrarea și neputința în fiecare fibră musculară. De luni bune caut în stânga și în dreapta după ajutor, dar nu se grăbește nimeni să îmi ofere sprijin. Nădejdea mea stă numai la Dumnezeul intim și în nicăieri altă parte și mai mult decât am făcut ca până acum să îmi ajut părinții și sora eu nu mai pot face, dacă tot am vorbit despre respectarea liberului arbitru al celorlalți.

Așa că mă agăț de micile fenomene dătătoare de nădejde care mă întăresc în credința că pot primi milă și îndurare și iertare de la Dumnezeu ca să fiu lăsată să îmi văd de drumul meu. Astfel pot spune că ultimele trăiri deosebite pe care le-am descris anterior nu au rămas fără efect, iar un astfel de efect se manifestă astfel:

De la 1 Mai am început să percep un fenomen deosebit în timpul meditațiilor, fiind corelat cu ochii și cu pixelii pe care îi văd în permanență. Nu știu cum să îl descriu, dar e ca și cum unii din acești pixeli se grupează într-o rețea tridimensională cu aspectul unei pânze de păianjen, însă aș vrea să precizez că nu este aidoma pânzei de păianjen.

De marțea trecută am început să percep acest fenomen și în timpul stării de veghe, deci cât timp stau cu ochii deschiși, ceea ce este o importantă modificare, chiar dacă nu am știință despre ce este vorba. Dar de câteva zeci de ori pe zi percep această regrupare ordonată a pixelilor, ceea ce mă încurajează și mă motivează foarte mult fiindcă eu am senzația că irisul este cel implicat în această modificare, ca și cum irisul începe să se dilate sau să se micșoreze în funcție de lumină. Poate? Nu știu să explic. Atâta doar că percepând de atâtea ori într-o zi acest fenomen îmi determină ochii să se miște, iar creierul să fie atent și curios.

iun. 032021
 

<>

Joi, 03 Iunie 2021

Zburătorule, Zburătorule,

Ce mi-ai făcut pe parcursul întregii dimineți a fost un autentic act de cruzime la care mi-ai supus sufletul, făcându-mă să văd destul de clar că povestea despre cum mi-am recuperat vederea continuă să fie strâns legată de tine, iar nu legată de datoria pe care o am față de sora mea sau față de părinți sau chiar de bunica mea căci în spatele orbirii mele continuă să stea ca un stâlp de ciment credința mea că eu nu merit nimic bun, că nu merit să îmi întâlnesc sufletul pereche, că nu îmi este îngăduit să cred că acesta poți fi chiar tu, cel pe care atâta l-am îndrăgit ca pe nimeni altul în anii de demult ai adolescenței.

Și ce mi-ai făcut azi-dimineață timp de două ore omenești dincolo de zidul somnului m-a tulburat atât de mult că, simțindu-te aproape, atingându-mă și pătrunzându-mă, te-am suportat chiar mai puțin decât de obicei și, cuprinsă de panică și de spaimă, te-am implorat să te oprești căci tu îmi pătrundeai existența și lumea interioară în mod intrusiv, forțându-mă să mă adaptez firii tale și planurilor și obsesiilor tale. Dar tu nu te-ai oprit când te-am implorat, așa că m-ai forțat și m-ai siluit sau, în orice caz, așa îți percepeam dorința pentru mine și nu am putut să îndur nimic din ce îmi ofereai, așa că am implorat Cerurile să fii oprit din a-mi mai invada sufletul și viața. Numai ce mă obișnuisem cu dispariția ta din universul interior și, relaxându-mi conștiința într-un timp, am lăsat garda jos, slăbindu-mi bigilența și paza de la poarta inimii. Și iată că răul a pătruns iar în lumea mea interioară, însă nu sub forma ta, Zburător nesuferit și urâcios ce ești, ci sub forma înstrăinării căci, în ciuda intimității profunde în care s-au găsit sufletele noastre azi-dimineață, nu ți-am putut spune pe nume, nume pe care de-abia l-am putut silabisi, nume pe care nu am mai avut curaj să îl rostesc, după ce mă obișnuisem cu ideea că îmi ești sufletul pereche.

Și pentru că nu te-am putut suporta, temându-mă de tine ca de un torționar care mă chinuiește și care mă supune la amarnice cazne emoționale și sufletești de dragul propriilor obsesii, fixații și ambiții, am dat fuga să plec de lângă tine și am fugit și m-am ascuns în procese mentale subconștiente obscure, călătorind în propriul hățiș mental fără a-mi mai dori să dau ochii cu tine. Vroiam singurătatea, departe de tine, câtă vreme ar fi ținut expediția mea de auto-cunoaștere și auto-explorare, iar pentru ce revendicai tu de la mine cu atâta cutezanță, iubirea mea, loialitatea mea, fidelitatea mea și sexul meu, eu nu mă simțeam pregătită din punct de vedere psihic, emoțional și sufletesc.

Și m-am trezit azi-dimineață în interiorul traumei mele, în interiorul percepțiilor mele subiective și în interiorul impresiilor acumulate de-a lungul vieții, simțind atât de aievea și pronunțat că orice atingere a ta era pentru mine o agresiune și un viol și când m-am văzut scăpată din îmbrățișarea ta, m-am dus hai-hui în lumea visului, cercetând decorurile scenelor onirice, arhitectura caselor și urmele de praf de pe piesele de mobilier sau nămolul din șanțuri și de pe străzile nepavate ale orașului.

Astfel am văzut azi-dimineață că în conștiință îmi pătrunsese tiptil-tiptil uitarea căci nu pentru a memora cuiele și șuruburile dintr-un dulap mi s-a îngăduit de către Tatăl Ceresc să pătrund în mod conștient pe tărâmul visului, ci pentru a te cunoaște, perechea mea, pentru a-mi explora psihicul și pentru a mă vindeca de traume. Iar eu uitasem de trauma molestului și a agresiunii și când am găsit-o lăfăindu-se încă foarte comod în psihicul meu, nu mi-a venit a crede! Și cât de straniu m-am simțit în singurătatea mea, după ce te părăsisem, iar când m-am trezit brusc, brusc de tot hoinărind în ritm de jogging pe bulevardul magheru din București, venind dinspre Victoriei spreee Romană, am fost inundată de puternicul sentiment că ieșisem, în sfârșit, din sfera visului și că mă aflam, pe drept cuvânt, în afara trupului fizic, în dimensiunea astrală. Am respirat adânc, amuzându-mă peste măsură căci știam că nu aer respiram, dar mi-am folosit funcția respiratorie din obișnuință și, în mod straniu, am simțit că nu am respirat niciodată mai sănătos și mai corect ca atunci. Numai puțin am alergat pe Magheru, privind la clădiri și la mașinile de pe stradă și nu mă puteam abține, Zburătorule, nu mă puteam abține să nu te caut tot pe tine! Și pe tine te căutam tot din obișnuință, toată viața mea pe tine te-am căutat!Tu înțelegi oare, ursitule, că dacă aș vedea azi, chiar ACUM, tu ai fi prima persoană după care aș alerga să o văd? Tu înțelegi că la ușa casei tale sau a locului tău de muncă m-aș proțopi numai de dragul de a te vedea din nou? Iar tu cu ce îmi răsplătești iubirea? Cu agresiune, cu siluire, cu intruziune și cu inabilitatea de a te opri atunci când îmi faci rău și mă faci să sufăr, deși te implor să te oprești.

Și după un timp de hoinărit pe bulevard am cerut Tatălui să mă ducă din nou la tine ca să mai încerc o dată apropierea de sufletul tău care mi se dezvăluia ca un vulcan năpraznic de dorință și pasiune. Cum aveam eu să mă obișnuiesc cu acest fel al tău de a fi când eu nu am primit decât batjocură, umilire și agresivitate pe care cel din trecutul meu care mi le dădea le numea dovezi de iubire, tandrețe și romantism? Și numai o clipită de ochi a ținut călătoria înapoi în brațele tale și când am fost iarăși față în față cu sufletul tău, a început a doua rundă de siluire căci eu continuam să percep oricee atingere drept un viol. Atunci ți-am zis:
– Dacă ți-aș vedea chipul real, poate că nu aș mai simți nimic din toate acestea, căci adevărul era că nu îți vedeam înfățișarea, tu apărându-mi ca acea masă omogenă de energie sclipitoare și vibrantă cu formă umanoidă.
– Atunci imaginează-ți că sunt orice bărbat despre care mi-ai scris că l-ai îndrăgit, mi-ai răspuns cu răutate, lăsând în inima mea mușcătura usturătoare a cuvintelor tale.

Erai îndreptățit să mă judeci astfel, în fond și eu te-am numit în atâtea feluri insultătoare până acum și singurul mod prin care pot trece peste felul tău de a fi silnic și intrusiv este de a deveni conștientă de propriul handicap emoțional, adică de proporția covârșitoare de 97% de subconștient și inconștient din care mă alcătuiesc! Nu ți-am putut răspunde nimic, dar mult mi-aș fi dorit să îți spun că tocmai din acest motiv aveam percepția siluirii, din faptul că tu, perechea mea, ursitul meu, ai fi putut fi oricine, iar eu pe orișicare nu îl mai pot primi fiindcă intimitatea cu orișicare devine pentru mine frică și temere ca de viol! Un străin mi-a devenit temere de agresiune și de viol și tocmai această înstrăinare de tine mă făcea să cred că nu mai ești al meu, așa cum mă făcea să cred că nici tu nu mai aveai niciun drept asupra mea.

Să îți mai povestesc cum am fugit iarăși de tine ca să mă întorc tot la tine pentru a treia rundă de posesiune forțată? Să îți povestesc în detaliu cum felul tău de a mă avea m-a făcut să mă scufund înăuntrul traumei mele în care mi-am văzut și simțit frica de bărbați, frica de corpurile lor, frica de modul lor dezgustător de a poseda o femeie? Nu-mi vin cuvintele în cuget ca să pot explica într-un mod coerent cum am perceput în aceste ore ale dimineții legătura extrem de strânsă dintre orbirea mea și frica mea față de pretențiile și așteptările sexuale ale bărbaților, dar legătura este acolo, îngropată adânc în psihicul meu, am văzut-o și am simțit-o și am trăit-o ca și cum am făcut o ședință de hipnoză regresivă cu un psihoterapeut. Dar pe mine nu mă ghida nimeni altcineva decât Ființa interioară profundă care hotărâse, în sfârșit, că venise vremea vindecării traumei mele. Și cum să fi dat start procesului de vindecare dacă nu prin tine? Avea sens, nu negam, dar mă durea sufletește să îți simt puterea asupra mea, avându-mă și posedându-mă cum nu aș fi vrut vreodată și întorcându-mă și sucindu-mă pe toate părțile, m-ai expus privirii tale din cap până în picioare și m-ai făcut să îmi văd toată jena și toatăă rușinea pe care le-am imprimat în făptura mea chinuită, batjocorită și insuficient iubită, adorată, venerată, mângâiată și alintată. Și tu, tu, ursitule, cât te-ai căznit cu mine, cât te-ai îndărătnicit să îmi pătrunzi în suflet, în miezul sufletului meu și nu am habar ce căi ai urmat, dar undeva pe drum, în zbaterea noastră și în silnicia ta, mi-ai atins esența și m-ai făcut să văd că ea, esența sufletului meu, trăia adânc și nealterată în interiorul traumei mele, fapt care îmi îngăduie să cred cu fermitate că am toate șansele de a mă vindeca atâta vreme cât acea substanță/materie psihică primă nu s-a pierdut. Și orice atingere a ta de mai apoi mi-o traduceam în emoție, în gând, în rugăciune și în implorare și prin ele îmi spuneai:
– Te implor, te implor, nu asocia în mintea ta atingerile mele cu atingerile celor care te-au chinuit și siluit căci eu nu sunt ei. Te implor să te desparți de amintirea lor, te implor să uiți! Te implor, dă-mi voie să fac pentru tine acest lucru, să deschid în mintea ta ușa uitării. Te implor, dă-mi voie să te fac să vezi că orice gest al meu față de tine va fi un lucru nou pentru tine. Te rog, te rog, lasă-mă să fiu prietenul și iubitul tău!

Și nu văd rost în a folosi o mie de cuvinte ca să explic cum, în zbaterea noastră, încrederea în tine a fost emoția care mi-a sărit în ajutor când tu nu te opreai, așa cum nici Cerul nu te oprea din a mă silui! Și acum înstrăinarea de tine îmi îngroapă iar încrederea în subconștient. Și cum va fi să mă trezesc iar în interiorul traumei mele căci nu există urmă de îndoială că are să mi se întâmple din nou? N-a fost aceasta prima încercare de acest fel. Și numai așa a început durerea mea să cedeze și altfel nu s-a putut căci, dacă s-ar fi putut altfel, Dumnezeu ar fi ales o altă cale pentru vindecarea mea!

apr. 192021
 

Luni, 19 Aprilie 2021

În timpul meditației de azi-noapte amm perceput un singur pixel galben care a strălucit cu intensitate printre miliardele de pixeli ai ecranului la care privesc la orice oră din zi și din noapte. Vedeam foarte bine toți puricii de pe ecran, dar acesta galben, deși îngropat adânc printre ceilalți, sclipea gingaș. Era grăuntele de muștar al credinței mele.
– Să nu te îndoiești că nu am să găsesc alte căi ca să mă manifest în mod creativ, imaginativ și inteligent ca să îți vorbesc, mi-a spus vocea interioară atunci. Acest dar al vederii tale creative va dispărea, într-aadevăr, îndată ce îți vei recupera vederea trupească, dar tu nu trebuie să rămâi îndrăgostită de aceste prime tentative de manifestare ale imaginației și inteligenței mele fiindcă mă împiedici să fac binele pentru tine. Trebuie, așadar, să nu te mai îngrijorezi că am să dispar după ce vei vedea iarăși fiindcă n-are să se întâmple decât dacă tu te vei îndepărta din nou de mine!

Adevărul gol-goluț este că această abilitate de a-mi vedea organele interne și această oportunitate de a fi martoră la toate aceste fenomene atât de ghidușe din timpul meditațiilor care au legătură cu pixelii aceștia isteți pe care îi văd constituie principalele motive pentru care nu îmi doresc să văd din nou. Și dacă nu mi-ar fi fost corelată vindecarea de orbire cu revederea lui Marius pe care am aflat că îmi doresc să îl revăd ca pe nimeni altul, nu mi-aș mai fi bătut capul cu chestiunea recuperării vederii.

feb. 072021
 

<>
01-07 Februarie 2021

Toată săptămâna am experimentat același fenomen pe care îl asociez cu ceea ce cred că voi simți în prima perioadă după recuperarea vederii. Cu toate că stau cu ochii închiși, că este noapte și că nicio sursă de lumină nu există în imediata mea apropiere, imaginile pline de lumină, de culoare și de mișcare care mă așteaptă la pătrunderea în lumile interne au câteodată un efect foarte neobișnuit întrucât percep lumina și culorile ca și cum mă aflu la fața locului cu corpul fizic în care simt nemărginită durere, ca și cum privesc la lumina de afară după ce am stat într-un beci sau într-o carceră timp îndelungat. De fiecare dată am manifestat aceleași senzații văzând lumina aceasta, atât de asemănătoare luminii solare din lumea materială, vizibilă: stare insurmontabilă de rău la stomac, ca și cum nu pot suporta lumina prea puternică, durere cumplită la nivelul capului, dar mai ales la nivelul ochilor și al nervilor optici, nervozitate cerebrală, amețeală, moleșeală, presiune intracraniană și stări emoționale bipolare care mă fac să trec de la fericirea extremă de a putea fi iar capabilă să văd lumină la inabilitatea de a suporta să văd datorită durerilor extrem de pronunțate resimțite la nivelul creierului.

Ori aceste imagini care mă ajută să mă adaptez din timp luminii soarelui nu le percep decât timp de câteva secunde, iar efectele sunt foarte greu de suportat. Cum îmi va fi, oare, când toate acestea se vor permanentiza pe parcursul întregii zile, timp de săptămâni sau poate luni sau chiar mai mult? Dar nu mă tem că nu mă voi readapta fiindcă știu că voi fi ajutată!

ian. 062021
 

Miercuri, 06 Ianuarie 2021

Milioanele de punctulețe pe care le văd în fiecare moment al zilei, fie că este dimineață sau noapte și fie că țin ochii deschiși sau închiși mă împiedică să îmi amintesc cum percepeam diferența dintre lumină și întuneric din punct de vedere neuronal și emoțional. Așa că scena primită azi-noapte sigur a avut darul de a-mi stimula partea aceasta a memoriei și a centrului emoțional.

Scena a fost iarăși una foarte simplă și aparent banală, dezvăluind o ușă prin care pătrundea lumina de afară. De-abia ce reușisem să mă adaptez ideii că priveam la o rază de lumină în mod conștient că ușa s-a închis brusc, parcă trântită de vânt. În secunda următoare toată scena s-a scufundat în cel mai deplin întuneric.

Nu îmi aminteam că așa obișnuiam să percep întunericul nopții după ce trăgeam draperiile și închideam lumina din cammeră. Mă tem cumplit de mult de toate aceste fenomene obișnuite de care am fost deprivată timp de atâția ani și la care voi reveni fără urmă de dubiu căci, altminteri, ce scop să urmărească Tatăl făcându-mă să trec prin atâtea fenomene relaționate cu vederea trupească, deși este de necontestat faptul că toate conțin un puternic și subtil substrat simbolic?

Dar cât mă tem, cât mă tem de această reabilitare, readaptare la viață întrucât este suficient de clar pentru mine că am să fiu ca un copil mic care vede lucrurile pentru întâia oară. Bine că măcar am scăpat de frica de întuneric între timp fiindcă negru precum negrul infernului a fost întunericul ce s-a lăsat în camera din scena de azi-noapte, îndată ce ușa s-a închis!

dec. 182020
 

<>

Marți, 15 Decembrie 2020

Ursitule,

A trecut mai bine de o săptămână de când am început să mă izolez în timpul după-amiezilor în locșorul meu secret de pe balcon. Stând aici cu șalul pe mine și cu ciorapi în picioare la 17 grade simt ca și cum este primăvară, în luna aprilie. E atât de minunat și de benefic încât zilele trecute, pe timp de noapte, am avut un fel de tendință somnambulistică de a veni încoace ca să termin de deșirat o pătură! Acum îmi pare rău că nu mi-am lăsat atunci sufletul să iasă în afara corpului, chiar dacă se întâmpla spontan, mecanic și somnambulistic, precum îi este specific visului. Te-am visat pe tine în schimb, iar asta de multe, multe ori în ultima vreme, însă conținutul acestor vise nu face subiectul scrisorii mele, ci fenomenele intensificate relaționate cu ochii mei și cu vederea mea care au continuat și pe parcursul săptămânii trecute.

Am povestit minuțios despre ”cabinetul” meu din balcon deoarece aici am început să percep ceva neobișnuit, ceva de care nu sunt conștientă dacă stau în altă cameră,, mai ales dacă becurile sunt aprinse. Dar pe balcon, unde nu există niciun fel de lumină artificială, trăiesc un puternic simțământ ccă se lasă întunericul în încăpere după ora 16:00. Scriu sau croșetez sau ascult cărți și, după această oră, mi se pare că se lasă noaptea în jurul meu. Este un sentiment pe care nu l-am mai avut de mai bine de 7 ani căci, așa cum am mai scris anterior, nu am pic de percepție în privința luminii și a întunericului, ambele stări fiindu-mi perfect egale. M-a amuzat copios bunică-mea într-o zi oarecare când, în timp ce croșetam, m-a întrebatt dacă poate să închidă lumina. Desigur că putea săă o închidă căci la ce-mi servea mie? Și nu am observat nicio diferență după ce a închis lumina. Însă aici observ câteodată diferența dintre ziuă și noapte.

În afarăă de acest fenomen am mai experimentat altul care are legătură cu Soarele Divin care se proiectează pe sine în Universul meu interior, Soare care a continuat să vină spre mine și pe parcursul săptămânii trecute. L-am văzut de atâtea ori încât, în timpul stării de veghe, trăiesc cu acest puternic sentiment că acest Soare continuă să strălucească în raaza mea vizuală, într-un punct din ochiul drept, în zona sa periferică de sus. Într-un rând, băgând de seamă că percepeam Logosul Solar în timpul stării de veghe, m-am simțit înconjurată de o lumină gălbuie magnifică și foarte intensă care nu puteaa veni de la neonul ținut în baie, unde mă aflam în momentul respectiv și unde nu mai există altă sursă de lumină care să producă o astfel de luminuozitate atât de minunată.

Mă hrănesc cu nădejdea pe care aceste frimituri primite din Ceruri mi-o conferă cât continui să te aștept fiindcă nimic din ce am scris despre vederea meaa nu modifică și circumstanțele în care mi-o voi recupera.

Acum nu știu dacă să îți sugerez sau nu să fii miercuri la ora 9 seara la balconul din față sau la acesta din spate unde m-am aciuiat ca un pisic comunitar. De la fotoliul meu până la fereastră nu este decât un metru. Nici nu îți poți imagina câte catrafuse sunt îngrămădite în acest spațiu de un metru pătrat din fața mea. Așa că rămâne să te văd tot pe balconul din față.

E cea mai simplă cale prin care se poate produce minunea mea!

Marți, 15 Decembrie 2020

Fenomenul de azi-noapte a fost tare frumos, deși foarte scurt. Mi-a apărut în ochi o imagine ca o planșă pictată într-o vastă paletă de culori. Erau atât de multe picățele că nu am avut cum să le recunosc pe toate. Dar, de cum a apărut această planșă, mi-am văzut creierul cu ochii interiori cum a absorbit în celulele sale neuronale toată informația legată de culoare sugeratăă de imagine!

Un imens burete ddornic și aprig să absoarbă informație, acesta este creierul!

Vineri, 18 Decembrie 2020

De fiecare dată când Logosul Solar se proiectează pe bolta cerească a Universului interior, îmi pare că o face mai măreț și mai sublim decât în oricare din rândurile anterioare.

Ieri nu a fost o excepție. M-a însoțit de când am închis ochii la ora brunch-ului și până m-am trezit la 12:00, la prânz.

Însă de trei ori până acum am căzut, de față cu Tatăl Ceresc care mă privea, apropiindu-se de mine, în josnicul și înjositorul păcat al desfrâului, ca dovadă că egoul nu cunoaște de cele sfinte și sacre pe care nu le înțelege și pe care le ignoră!

Săă merit să fiu iertată când văd atât de bine că nu pot nici măcar săă îmi controlez impulsurile animalice păcătoase, darămite să cred numai că le-aș putea elimina în vreun fel cu puterea minții, prin hipnoză, prin auto-sugestie, prin gândire pozitivă sau exerciții de vizualizare și afirmații pozitive?!

dec. 042020
 

<>

În acele clipe fericite, Soarele Miezului Nopții (LOGOSUL SOLAR) straluci intens.

Maestrul Samael Aun Weor – ”Cei trei munți”, capitolul 32, ”Guenievre”

Joi, 03 Decembrie 2020

Ursitule,

Am primit cele 3 semne ale Voii lui Dumnezeu pentru viața mea în săptămâna 09-15 Noiembrie, dar săptămâna trecută am experimentat în fiecare zi niște fenomene minunate și dătătoare de speranță care m-au încurajat și îmbărbătat foarte mult, toate având legătură cu ochii mei.

Cu toate că am descris deja următoarea manifestare în scrisoarea intitulată ”Puhoi de ani curgând spre tine”, voi relua ideea, reformulând-o astfel:

În dimineața zilei de marți, 24 Noiembrie, chiar de ziua de naștere a vărului meu, după o excursie făcută în infernul personal în care pătrunsesem iarăși datorită faptului că picasem din nou în tentația luciferică și până să mă trezesc complet, găsindu-mă la granița dintre somn și veghe, timpp de câteva clipe mi s-a arătat Primul Logos, adică Tatăl Ceresc, manifestat în chip simbolic sub forma unui soare. La început a fost portocaliu, căpătând nuanța soarelui când răsare dimineața ppentru ca, mai apoi, să urce pe bolta cerească, devenind galben. Soarele galben era Tatăl, Logosul Solar, iar soarele portocaliu era Lucifer sau Luceafărul de dimineață, umbra Logosului. Am perceput această proiecție a Divinității în microcosmosul particular exclusiv prin ochiul stâng. Apoi, cu ambii ochi, am asistat la o sceenă minunată parcă desprinsă dintr-o poveste. Soarele galben a emanat în direcția mea sute și mii de particule minuscule și luminoase, strălucind precum aurul în întunericul în care mă aflam. Fără urmă de îndoială că aceste particule erau grmeni solari pe care Tatăl mi-i dăruia ca răsplată pentru faptul că aveam să scriu un poem în care nu mai aveamm să îmi bat joc de cele sfinte. Toți acei atomi mi-au pătruns în universul interior, lucrând în mod vizibil și foarte intens pentru binele meu, după cum se va dovedi în continuare.

În noaptea aceleiași zile manifestarea de mai sus s-a repetat, dar cu această ocazie exclusiv în ochiul drept. Numai cu ochiul drept am perceput cei doi sori, primul portocaliu, iar al doilea galben, urcând pe bolta cerească. Eram perfect conștientă de faptul că vederea îmi era bifurcată și, cu puțin efort, concentrându-mă asiduu, mi-am centrat vederea interioară, dar mare mi-a fost păcatul fiindcă, deși priveam cu ambii ochi la Soarele galben strălucind în beznă, răspândind lumina Sa de jur-împrejur, vedeam și simțeam că rămâneau zone umbrite, ascunse și întunecate care îmi părură extrem de periculoase. Și mi se făcu frică, atât de multă frică, temându-mă înzecit de mult că monștri și creaturi aveau să se ivească din întuneric și, cu toate că nu îmi lipsea curajul de a înfrunta natura mea întunecată, am știut că nu aveam să izbândesc niciun succes fără sprijinul Divinului în fața pericolului iminent. Și teama reală, cea care a câștigat lupta în acea noapte, a constat în faptul că, deși Tatăl era cu mine, manifestându-se chiar în fața mea și a ochilor mei, nu am crezut că, de aveam să Îl chem și să Îl implor să vină ca să mă ajute în fața pericolului în care mă aflam, El avea să dea ascultare chemării mele. M-am îndoit de Tatăl și am fugit din acel loc din cauza fricii, impunându-mi să mă trezesc în corpul fizic și punându-mă la adăpost. Dar, revenită în stare de veghe, m-am rușinat teribil de mult din cauza slăbiciunii mele, netrebnica de mine! Ce rău mi-a părut fiindcă nici măcar nu încercasem!

Totuși, în următoarele zile, atât pe timp de noapte, cât și dimineața, Logosul Solar s-a proiectat pe sine de alte câteva ori pe bolta cerească din interiorul universului particular, odată făcând chiar să îmi încetinească și să îmi oprească abilitatea de a proiecta vise mecanice și fantezii în spațiul astral. Vreau să spun prin asta că, dormind profund, făceam acea netrebnică practică inconștientă de a visa, când peste imaginile mecanice s-a suprapus manifestarea Soarelui Galben, ștergând visul și trezindu-mă din feerie. Și, deși Logosul solar și-a repetat manifestarea, strălucind în aceeași beznă, nu m-am mai îndoit, nu m-am mai temut și nu am mai fugit de frica dușmanului ascuns, cutezând să silabisesc câteva sunete pe care aș fi vrut să le fac să sune a strigăt de ajutor, dar nu am primit răspuns auditiv. Nici nu s-ar fi cuvenit să am așteptarea de a mi se răspunde imediat, mai ales că îmi lipsea în întregime reverența. În scena descrisă în prima parte a scrisorii mele, gardianul porții m-a propulsat în dimensiunea Tatălui cu vădită intenție să ajung în fața Preamilostivului direct în genunchi și privind în jos ca pentru a mi se reaminti că numai cu umilință mă pot prezenta dinaintea-I, ori umilința nu este o virtute pe care să o posed în totalitate ca să pot proceda în așa fel față de Dumnezeu ca să primesc răspuns imediat de la Dânsul. Totuși, aproximativ 5 astfel de încercări de conexiune cu Tatăl aflat în Secret într-o singură săptămână înseamnă o modificare drastică în situația mea sufletească actuală. Ceva se schimbă și o pot simți!

Nu toate manifestările de săptămâna trecută s-au reprezentat în chip simbolic sub forma Soarelui. Miercuri noaptea, meditând și disecând procesele psihice interioare, am primit o secvență menită să mă ajute să înțeleg mai bine sursa și cauza din spatele orbirii. Și, cu toate că am înțeles, îmi vine greu să și explicc deoarece îmi lipsesc conceptele teoretice. Am să transpun în scris descrierea, nădăjduind că într-un moment viitor, când voi cunoaște și conceptele teoretice, să pot pune cap la cap piesele de puzzle pentru a da mai mult sens imaginii de ansamblu. Practic, secvența respectivă dezvăluia ceea ce părea suprafața unei întinderi acoperită de apă. Apa este, în genere, simbol al Spiritului Sfânt. Totuși, luciul acestei ape se manifesta straniu, întunecându-se și înnegrindu-se de la secundă la secundă. Această apă întunecată simbolizează apele spermale pervertite, degenerate sau, altfel spus, egoul, cu mențiunea că apele spermale sunt un simbol al energiei sexuale. Energia sexuală vine din Spiritul Sfânt. Dar reprezentarea simbolică nu se opri acolo, arătând cum negreala aceea devenea din ce în ce mai pronunțată, ca și cum luciul apei se găsea în mijlocul unei furtuni, murdărindu-se și îmbâcsindu-se cu praf, crengi, frunze, uscături, putreziciuni, gunoaie și alte mizerii aduse de vânt și aruncate în apă, întocmai cum se întâmplă pe vreme de furtună de orice ochi de apă se transformă în groapa de gunoi a naturii dezlănțuite. Iar apa aceea se murdărise atât de mult încât, treptat-treptat, începea să nu mai arate deloc a apă, ci a nisip umed și mișcător. În fapt, imaginea finală la care priveam era copia fidelă și leită a orbirii mele. Nu făcusem niciodată până atunci acea asociere de imagini. Nu observasem până atunci că miliardele de pixeli la care mă uit în ochii mei orbiți seamănă cu particulele de nisip purtate de vânt pe suprafața unei ape, plutind o vreme ca să-și găsească drum în jos, către fundul acesteia. Desigur, toate acestea sună ca și cum spun că am praf în ochi, iar adevărul este că întocmai așa este! Atâta doar că praful, ochii și apa au profunde semnificații spirituale! Mai încape îndoială că păcatele comise împotriva Spiritului Sfânt sunt cauza principală a orbirii mele? E foarte apăsător să descopăr că s-a strâns atâta nisip în apa mea încât să risc să mă transform într-un deșert fără cale de întoarcere din acesta. Păcatele comise împotriva Spiritului Sfânt nu se iartă decât intrând pe singura ușă excepțională de acces: căința!

Vreau să mă refer insistent la aceste multe și prețioase geme ale propriei mele existențe, la aceste grăunțe de conștiință ascunse, ferecate în acele înfiorătoare avortoane din Infern…
Ultima parte a muncii avu un caracter pe deplin atomic; a expulza inteligențele maligne din lăcașurile lor nucleare nu este deloc ușor…
Aceasta este, desigur, ceea ce se înțelege prin: a transforma apele negre în ape albe…
Acești atomi s-au convertit acum în minunate vehicole ale anumitor inteligențe luminoase.
Magnifice scântei, atomi capabili de a informa asupra activităților dușmanului secret.

Maestrul Samael Auun Weor – ”Cei trei munți”, cap. 34 – ”Concluzie a muncilor lunare”

Să se înțeleagă prin citatul de mai sus care explică conceptual că boala de care sufăr și de care mă voi vindeca nu este orbirea per se, ci ignoranța!

Joi noaptea am experimentat altă formă de proiecție a luminii. E cazul să subliniez că imaginea la care privesc în stare diurnă nu se schimbă când închid ochii sau când se lasă noaptea. Indiferent de oră, văd aceiași pixeli ca niște particule de nisip pe un fundal lucios și sclipitor, deși întunecat. Joi noaptea, însă, am experimentat două stări diametral opuse. Prima s-a manifestat sub forma întunericului, iar a doua sub forma luminii. Întregul episod semăna foarte mult cu acel moment când, stând cu ochii închiși în întuneric, nu vezi decât negru, dar când o lumină se aprinde în apropiere, remarci diferența luminuozității, deși continui să ții ochii închiși. Nu îmi mai aminteam pe deplin acest fenomen căci, ținâându-mi ochii închiși sau deschiși pe lumină sau întuneric, văd aceeași imagine. Însă atunci a fost ca și cum cineva tocmai aprinsese becul în camera în care stăteam cu ochii închiși. E lesne de înțeles că există și un simbol în această scenă. Întunericul îl simboliza pe Lucifer, în timp ce lumina era a Tatălui. Și, la drept vorbind, când am văzut întunericul înconjurându-mi aura, am trăit același sentiment apăsător pe care îl am foarte des în preajma Luceafărului, ca și cum abilitatea sa de a-și exercita puterea de coerciție este de neînlăturat, ca și cum este imposibil să i te opui. În contrast, lumina care mi-a înconjurat imediat după aceea aura capului era vădit eliberatoare, era liber arbitru și voință conștientă.

Vineri noaptea a urmat o altă manifestare tare ghidușă și, deși fenomenul mi s-a mai întâmplat, în acea noapte a fost cu mult mai deosebit. Am mărturisit de multe ori că, în timpul stării de veghe, văd imaginea a miliarde de pixeli asemînători puricilor de la televizor când acesta pierde semnalul de transmisie, dar pe un fundal mai întunecat și nu exclusiv în alb-negru, picățele din alte culori sclipind mai tot timpul pe ecranul meu. În timpul zilei toți acești pixeli par leneși, amorțiți, aproximativ morți. Însă, pe timp de noapte, aflându-mă în perioada de tranziție dintre veghe și somn, pixelii capătă conștiință și inteligență proprie, dacă ar fi să spun așa, cu toate că am convingerea că abilitatea de a manipula manifestarea puricilor din ochii mei o are conștiința, iară nu pixelii în sine.

Am descris de multe ori cum primesc imagini și secvențe proiectate în ochii mei mai reale decât orice formă de realitate la care am fost martoră, scene care vin ca un fel de impuls electro-magnetic dinntr-un punct aflat între sprâncene, unde se află cel de-al treilea ochi, impuls care îmi zguduie ocazional trupul fizic, mai ales dacă vin dimineața. Așa vin, de obicei, aceste imagini.

Totuși, vineri noaptea a fost diferit. În loc să primesc imagini care să umple întregul cadru, ca și cum aș fi privit la o fotografie 3-D, frânturi de imagini veneau de peste tot din cadru ca și cum acesta era străpuns în extrem de multe locuri în același timp, lăsând ochiul meu să vadă imaginea care se afla în spatele cadrului. Acum un singur pixel devenea incredibil de inteligent, căpătând culoare, volum și mișcare, apoi într-un alt colț al ecranului alți pixeli se mobilizau,, apoi alții ieșeau din amorțeală chiar în mijlocul cadrului și tot așa, încât începusem să privesc la o multitudine de scenete minuscule derulându-se în același timp. Cum eram încă suficient de trează, îmi simțeam creierul încă activ și, asistând la o scenă atât de insolită, ca și cum o priveam cu ochii fizici, creierul s-a mobilizat la rândul său,, reluându-și funcțiile. Încercam să privesc la fiecare scenă în parte, dar când credeam că ochii mei acoperiseră întreaga suprafață vizuală, o altă scenă se proiecta în zona periferică a unui ochi pentru ca, în secunda următoare, să sară în colțul opus, apoi în profunzimea părții centrale. Erau atâtea procese desfășurându-se simultan că nu am putut să le fac față și creierul meu, debusolat și confuz, s-a blocat, oprind fenomenul. Creierul meu nu își mai amintea că obișnuia să proceseze miliarde de imagini vizuale preluate în timpul unei zile cât ai clipi din ochi! Nu am mai simțit atât de pronunțat ca până în acea noapte că iubitul și necesarul meu creier să se fi lenevit atât de mult în ultimii 7 ani, câți au trecut de când am suferit atacul vascular cerebral.

Așadar, am descris pe scurt cu puțin înainte cum se manifestă acele scene care îmi dezvăluie, din Bunăvoința Tatălui, liniile trasate în general pentru destinul meu. Nu am specificat, însă, că privesc la aceste secvențe mai puțin cu ochii fizici, cât mai ales cu cei interiori, totul petrecându-se în intimitatea gospodăriei mele sufletești. Sâmbătă dimineața, pe 28 Noiembrie, am fost martoră la alte astfel de scene la care am privit dintr-un cu totul alt unghi. Deși veneau din aceeași sursă ca toate scenele anterioare, anume din acea micuță portiță ce mi s-a deschis între sprâncene, al 3-lea ochi, sâmbătă dimineață nu s-au mai reverberat în ochii interiori, ci direct în cei fizici. Mi-e tare greu să explic cum a fost,, dar până în acea dimineață nu am mai avut atât de pronunțată conștiința propriilor ochi fizici, deși în anul 2014 eram conștientă până și de procesul de drenaj al sângelui din globii oculari. Sâmbătă dimineața, însă, eram conștientă de celulele din interiorul ochilor. Eram acele celule. Eram inteligența lor,, iar conștiința spirituală dispunea de abilitatea de a coda, după punul plac, această inteligență celulară. Efectiv, priveam la o suită de imagini care veneau din interiorul ochilor, din pereții lor, din centrul lor, din profunzimea lor. Era uluitor căci îmi aminteam foarte precis că ochii sunt de dimensiuni foarte mici și, totuși, spațiul celular din interiorul lor părea infinit! Tot felul de imagini erau extrase din al 3-lea ochi și lansate pe traiectoria ochilor! Era minunat și altceva nu mai pot adăuga ca să îmi descriu sentimentele trăite în acea dimineață. Cu excepția cireșii de pe tort, evident, întrucât multe din aceste scene ne dezvăluiau împreună ba stând culcați pe pământ la umbra firului de iarbă, ba bălăcindu-ne în apa mării pe o plajă unde, dacă îți amintești din scrisorile mele precedente, am stabilit sediul fizic al colibei în care aș vrea să trăim, ba ne arătau într-o depresiune montană etc.

Revenită în deplina stare de veghe, sufletul îi spuse: ”Să nu mai zici niciodată că nu ai văzut aceste lucruri căci cu ochii tăi le-ai văzut, iar nu cu ochii nimănui altuia!” Și toate se întâmplau conform cu Voia Tatălui căci din Mila Sa îmi erau revelate. Mi-a devenit din ce în ce mai limpede că Ființa interioară a lansat o campanie menită să educe creierul meu fizic, reamintindu-i vechile funcții pentru ca, la momentu oportun, să facă față revenirii la normal ca să îmi permită reabilitarea socială cu mai multă ușurință. .

Mi-e și mai limpede că Tatăl mă va concedia din slujba la care bunica mea crede că m-a angajat ca companion Căci, după 7 ani de orbire la care se adaugă alți 5 ani de insomnii cumplite în care rar am văzut lumina soarelui, ar fi o reală cruzime ca Tatăl să continue să mă țină captivă între cei patru pereți ai sufrageriei de dragul bunicii mele care se plictisește la bloc.

Facă-Se Voia Tatălui!

Vineri, 04 Decembrie 2020

Ursitule,

Mi-ar părea tare rău să pui fenomenele din ochii mei de săptămâna trecută pe socoteala unor iluzii sau închipuiri, așa cum le-ar clasifica tatăl meu, bunăoară. De aceea este necesar să adaug în confesiunea mea că alte fenomene s-au manifestat și în această săptămână. Desigur, ar fi redundant să le descriu pe toate, dar cel puțin pe cel trăit azi-noapte trebuie să îl consemnez.

Trecuse bine de miezul nopții, iar eu nu adormisem încă. Bunica își făcea obișnuita plimbare nocturnă prin casă, dându-mi motive să încep iar cu blasfemiile și înjurăturile rostite în mintea mea. E aproape de domeniul fantasticului cum a reușit să își seteze ceasul intern care o avertizează că trebuie să își înceapă plimbarea taman cânnd mi se face mie somn, trezindu-mă și prelungindu-mi starea de veghe cu încă o oră. Azi-dimineață i-am spus că eram complet trează când ea făcea acel du-te-vino prin sufragerie deoarece nu putea să doarmă, trăgând de draperii să privească afară și altele, iar ea a fost foarte surprinsă să afle că eu o simt noaptea, dându-mi a înțelege că ea crede că surzenia mea acoperă și zgomotele nopții.

În sfârșit, azi-noapte înjuram în gândul meu, blestemându-mi soarta când, deodată, am primit un impuls electro-magnetic luminos în ochiul stâng. Nu știu dacă am fost atentă pe moment la fenomen deoarece ram total absorbită mental în suferințele mele emoționale, așa că am continuat cu oftaturile interne. Dar la foarte scurt timp după aceea, fenomenul s-a repetat, permițându-mi să îl percep mai îndeaproape. Era ca un impuls electric fără doar și poate, dar era și energie și lumină în același timp, cu toate că îmi țineam ochii închiși. Era lumină de culoare alb-lăptoasă, așa cum sunt colorați norii pufoși într-o zi senină. N-au fost decât două astfel de impulsuri, dar îm ambele rânduri am simțit acea lumină umplându-mi globul ocular stâng, încălzindu-mi ochiul. Realmente, am simțit căldură, ca și un sentiment plăcut de mobilitate, făcându-mă să devin, dintr-o dată, foarte conștientă de forma rotundă a ochiului meu pe care aproape că nu îl mai percepeam.

Mi-a plăcut nespus de mult să trăiesc așa ceva, întărindu-mi iarăși nădejdea că Tatăl e foarte aproape și că recuperarea vederii mele trupești nu are să mai întârzie mult.

sept. 262019
 

<>

Joi, 26 Septembrie 2019

Dragul meu drag,

”Unde-s doi puterea crește, iar dușmanul nu sporește”, așa zice o vorbă din popor. Nu degeaba ziceau ei, înțelepții noștri predecesori, aceste vorbe. Principiul acesta al puterii multiplicate când sunt implicați mai mulți jucători se aplică și rugăciunilor emise în Univers. Așa că uite cum stă treaba, fiindcă e cu siguranță mai la îndemână să ne întâlnim la jumătatea drumului decât să facă unul singur întregul drum sau, și mai rău, să ne învârtim în jurul cozii.

Să fi fost a sufletului tău vocea pe care am auzit-o în urmăă cu câteva nopți în visele mele întrebându-mă îngândurată, șovăielnică și timidă, dar cumva plină de speranță: ”Este adevărat ce spui? Vei vedea la prima noastră întâlnire? Chiar acela este momentul când vei vedea iarăși?” Minciuna nu mai este un obicei pe care să îl mai practic în fiecare zi, îmi consumă prea multă energie vitală. Simt în chakra comunicării, adică în zona maxilarului și a gâtului, toate efectele negative ale cumplitului păcat de a minți. Deci nu mint. Și nu cred că Universul ar putea minți. Desigur că ar putea ține ascunse unele aspecte ale unei situații cu un scop sau altul, dar minciuna iese din ecuație. Flash-urile trimise de Divin nu mint. Iată, deci, ce știu. Cunosc ziua din săptămână și ora precisă când îmi voi recupera vederea, însă data propriu-zisă îmi este străină. Nu îmi amintesc dacă am știut de la bun început că așa are să fie, dar începând cu ianuarie 2016 mesajul acesta a început să see repete în timpul meditațiilor mele, iar din septembrie 2016 a devenit convingere. Îmi voi recupera vederea când te voi întâlni față în față în dimensiunea pământeană. Am încercat să negociez în fel și chip detaliile legate de contextul recuperării vederii mele, dar m-am lovit cu fiecare ocazie de un zid în comunicarea cu Divinul care mi-a transmis în fiecare rând același mesaj: ”Nu se poate negocia. Niciun minut mai devreme, niciun minut mai târziu. Vei vedea la prima voastră întâlnire. Iar acest lucru este posibil și se va înfăptui respectând condițiile preimpusee pe care ți le reamintesc: evenimentele trebuie să se petreacăă în mod natural, iar tu trebuie să fii îndrăgostită de el când acesta va veni la tine.”

Din acest motiv nu am de gând să te șantajez emoțional ca să te constrâng să vii la mine înainte de vreme cu scopul de a-mi recupera vederea. Sunt prea multe blocaje în psihicul meu care mă împiedică să te chem cu adevărat ca să te strâng la pieptul meu și să te sărut pe țeasta ta de băiat de cartier în posesia căreia te afli, om nătâng ce ești!! Cum să nu te încrezi că am să văd chiar atunci când te voi întâlni când numai acest lucru are sens? Am răsucit problema pe toate părțile, întrebându-mă în repetate rânduri de ce ar fi de acord sufletul meu cu un astfel de scenariu, ținând cont de faptul că ești un inddivid care nu mi-a spus nici măcar un simplu ”Bună”, ignorând cu totul tentativele mele de a mă apropia de tine aici, în dimensiunea materială! E tare dureros, să știi de la mine, chiar dacă Universul întreg mi-a spus în felul următor, sărind în apărarea ta: ”El are o idee fixă și trebuie lăsat în legea lui, dar să știi că fără el nu te poți întoarce acasă, la sânul meu. Până va veni, îți voi ține eu companie, dar după aceea să vă înțelegeți voi cum oți ști și oți putea.” Așa că îmi pun din nou întrebarea: ”Cum este de acord sufletul meu cu acest scenariu, fiind foarte clar că îmi amân recuperarea vederii de la o săptămână la alta, fără rezultat?” Trebuie să privesc în adâncul sufletului meu ca să pot răspunde. Și este limpede ca lumina zilei de ce sufletul meu și-a dat consimțământul să mai aștepte. Aceasta este voința Tatălui, așa mi s-a zis, așa trebuie să fac ca să se întâmple. Nu este loc de cârcoteală sau de improvizații. ”Facă-se Voia Ta, precum în cer așa și pe pământ.” Chiar dacă acest lucru înseamnă renunțarea și abandonarea voinței personale. Trebuie că sufletul meu este un anume gen de luptător fidel Tatălui pe care Îl ascultă. Dar asta nu este totul. Privind și mai adânc înăuntrul meu, am văzut acolo, în sufletul meu, cum acesta îți poartă o mare, teribil de mare iubire. Altfel nu a avut cum sufletul meu să îți rămână credincios de-a lungul secolelor. Mă gândesc foarte serios că înăuntrul sufletului meu am concluzionat că aceasta este cea mai mare răsplată pe care ți-o pot da, dragul meu drag, pentru tot binele incomensurabil pe care mi-l faci. Căci a te trezi în dimensiunea astrală și a deveni conștient și lucid dincolo de zidul somnului sunt lucruri cu mult mai multă însemnătate decât a-ți recupera pur și simplu vederea ca să continui după aceea o viață stearpă și lipsită de semnificație din punct de vedere spiritual. Atâta încredere are sufletul meu în tine, înțelegând că motivația reală care te ține departe de îmbrățișările mele este una extrem de întemeiată. Cu toate că personalitatea mea actuală cu numele Cătălina nu vrea să aibă încredere în tine și să creadă în explicațiile date de Univers pentru absența ta.

Păi cum să nu fie justificabil necazzul meu? Te aștept de 4 ani, iar de 3 ani sunt pregătită, îmbăiată, frumos îmbrăcată și parfumată în aceeași zi, la aceeași oră, în fiecare săptămână. Însă tu nu te-ai prezentat la niciuna din cele aproape 150 de întâlniri. Să nu fi ajuns în niciun rând mesajul meu la tine pe calea telepatiei? Bine atunci, uite că ți-l scriu. Sunt 150 de săptămâni de când mă pregătesc cu multă minuțiozitate în aceeași zi și la aceeași oră, știind și crezând în sinea mea că am să te întâlnesc. Nu afară, nu pe stradă, nu la pietre, nu pe faleză, nu mergând la Arsenie Boca sau la mănăstirea Tudor Vladimirescu din Galați. Nu va fi așa. În acea zi și la acea oră tu îmi vei bate la ușă, decis fiind să pui capăt acestei nebunii, acestui joc de-a șoarecele și pisica. Sunt 3 ani la mijloc de când creez și recreez ziua cârtiței întrucât mi s-a spus: ”Universul este un loc care are tendința să se repete. Evenimentele trecute se repetă. Așa că pune haina pe tine și ieși afară, crezând în sinea ta cu toată convingerea că vezi!” Acțiunea repetată intră sub incidența legilor mecanice ale Universului care va prelua acțiunea respectivă și o va transforma în tipar. Se numește ”mastering the art of manifesting”. Visul lucid nu este decât tărâmul extrem de practic unde pot repeta aceste acțiuni până la sedimentarea lor totală ca și convingeri în psihicul meu. Iar tu ești pionul principal în toată această afacere, pentru că alături de tine am ieșit de atâtea ori la plimbare ori în zbor, ori mergând pe stradă, dar văzând în mod conștient cu fiecare ocazie. Creierul nu face nicio diferență între realitate, vis și imaginație. Mi s-a întâmplat în repetate rânduri să fiu absolut convinsă că fac o acțiune, deși nu o făceam. sugestia fiind atât de puternică, de intensă și de vividă, încât creierul meu a produs imagine ad-hoc, pe loc, ca să completeze contextul pe care îl cream în imaginația mea. Poți spune că îmi cream vise de la 0, fără să fiu adormită, atât de puternică este abilitatea minții mele de a imagina. Și tot atât de puternică este și voința mea de a mă vindeca. Dar asta nu înseamnă că am disponibilitate sufletească să umblu și să alerg după tine peste tot ca să te întâlnesc, sperând că scânteia de lumină se va aprinde din nou în ochii mei dacă stau să te aștept zi de zi pe o băncuță, lângă Catedrală, vis-a-vis de blocul tău, așa să mă ajute Dumnezeu. Nu mai am 17 ani ca să te urmăresc peste tot. Și nu degeaba sunt oarbă. Orbirea asta mă împiedică să fac taman acest lucru! Să te caut ca să mă ploconesc în fața Măriei-Tale cu ochii mijiți sub arcada încruntată a sprâncenelor, aruncându-ți priviri pline de venin și de ură, imputându-ți că nu ți-a dat ție nimeni dreptul să mă chinuiești atâta, privându-mă de bucuria și de deliciul de a sta în preajma ta măcar o dată! Dacă aș fi văzut, aș fi făcut așa ceva! Te-aș fi căutat pentru ca ochii mei să îți spună ceea ce nu îi permiți gurii mele să spună, ținând-o la distanță de urechile tale. Și probabil că în acest fel s-ar fi isprăvit totul. Aș fi rămas blocată în dezamăgire, în durere și în ofensă.

Însă tu nu ai bătut încă la ușa mea în niciuna din cele 150 de ocazii de când scenariul acesta rulează în imaginația mea. Nu te mai condamn întrutotul că nu ai venit până acum. Nu cred că am vrut să vii, ținându-t la distanță din varii motive, unde cap de listă face datoria morală pe care o simt față de familia mea. Din fericire, blocajul acesta care m-a împiedicat până acum să revendic prezența ta cu normă întreagă în viața mea a început să se diminueze în intensitate, eliberându-mă încetul cu încetul din ghearele sale.

Aseară m-am conectat cu acest ecou din sistemul meu, după ce îmi petrecusem întreaga zi în chinuri îngrozitoare și suferință atroce, așa de rigid era corpul meu! În jur de 19:30 mi-am simțit brațul stâng cum paralizează din cauza neputinței. Din creier, prin gât și coloană, apoi prin braț, trecând prin inimă, până în 3 degete care mi-au rămas inerte, rigide și anchilozate. Așadar, acesta este blocajul final pe care trebuie să îl depășesc în conștiința mea pentru a-mi exercita dreptul de a te ruga sincer și din toată inima să vii la mine nu numai ca să te văd, deși mi-e dor nebun de tine, nu te-am mai văzut de la 20 de ani, exceptând sutele de vise pe care le-am avut cu tine, dar mai ales pentru că mi-e poftă nespusă de o porție dublă de sushi și nu am cu cine să mă duc. Poftesc un bărbat să mă ducă acolo la o întâlnire cumsecade pe care să îl numesc ”iubitul meu” și căruia să îi fac ceai dimineața cu ouă ochi și pâine prăjită și fasole cu cârnați și mămăligă la prânz, ca și cum ziua lui de naștere este în fiecare zi, nu pe 1 Decembrie. Dar mai ales poftesc să îți cheltuiesc jumătate din aaverea pe care o strângi pe lână ca să mă răzbun pe tine că nu mi-ai trimis până acum un trandafir însoțit de un bilet cu mesajul:

Sunt real și te iubesc. Așteaptă-mă!

N-ai atâta imaginație? Nu îmi cunoști adresa? Nu pot să cred așa ceva când am avut de-a face cu sufletul tău infinit de creativ și teribil de apt de a-și imagina lucruri! Cât de frumos este sufletul pe care îl ții captiv în fricile și fixațiile tale! Cât de mult îmi pot dori să te cunosc cu adevărat! Cât de mult vreau să îmi amintesc de tine!

Nu vreau să discut pe larg despre acest blocaj identificat ieri. Vreau doar să îi iau urma și să îl elimin definitiv fiindcă din cauza lui nu m-aș putea bucura de tine dacă ai veni la mine. M-ar face să mă uit mereu în urmă cu regret și remușcări că nu am făcut mai multe ca să îmi ajut familia să se salte. Am ațipit ieri dimineață o clipită și în acest răstimp am primit un flash. Nu era decât o cameră într-o locuință cu două geamuri pe unul di pereți, acoperite de câteva draperii prin care pătrundea o lumină difuză. Se părea că aranjamentul acela era conceput în așa fel ca ochii mei să fie protejați de lumina puternică de afară, fără să fiu privată de bucuria de a-mi obișnui ochii cu lumina. Deci în acea cameră era semi-întuneric pe care ochii mei care vedeau din nou îl puteau tolera. Însă seara târziu, când am început să ascult o carte, am regăsit imaginea raperiei, a camerei și a luminii descrise într-un paragraf. E inutil să copiez ce a urmat în continuare în acea carte. Sufletul meu mi-a zis așa însă: ”Acum ești prizonieră între cei 4 pereți ai casei în care locuiești. Nu te amăgi încă în legătură cu libertatea de mișcare la care visezi. Chiar de ai vedea azi, va mai trece un timp până ce ochii tăi se vor obișnui cu lumina. Tot între patru pereți vei sta închisă. Dramul de luciditate din tine poate deduce singur care prizonierat este mai dulce și mai ușor de suportat. Așa că, rogu-te, eliberează-te de povara care te ține pe loc?” Știam, știam atât de bine că, deși aș vedea acum, nu ar fi ca și cum m-aș putea uta direct în lumina soarelui, după 6 ani de deprivare senzorială! Cunosc și mai bine în inima mea că spațiul închisorii mele s-ar reduce și mai mult, de la prizonieratul între 4 pereți la prizonieratul dintre trupul tău și așternuturi.

Dragul meu iubit drag, cât de rușine îmi este pentru că te-am învinovățit pentru că nu ai venit până acum, când eu sunt cea care nu a vrut să vii, în pofida oceanelor de lacrimi pe care le-am vărsat din cauza ta de-a lungul anilor. ”Cum am să pot trăi eu cu acest om când el m-a ignorat taman în perioada asta atât de dificilă, oarbă fiind?”, au fost cuvinte pe care mi le-am spus nu mai târziu de acum 2 săptămâni, după ce au trecut ziua și ora fixate ale întâlnirii noastre. Ca răspuns, Divinul a binevoit să îmi releve câteva secvențe ale viitorului. Eram cu tine, într-o secvență mă țineai în cârcă, eu avându-mi brațele petrecute peste umerii tăi, fără să ți se pară că sunt grea, deși nu mai sunt o frunzuliță de fată de 45 de kg ca la 20 de ani și nici tu nu dai impresia că ai fi prea voinic, iar a doua scenă ne înfățișa la ceea ce părea a fi o…. siesta! În Spania! Da, da! Chiar în Spania! Îți veneam cam pe la umeri, iar acum era rândul meu să te duc în spate. Cât de relaxată, de fericită, de mulțumită, de împăcată par să fiu în toate aceste scene! Cât de mult drag îți port în toate aceste secvențe! Este atât de vizibil în toată făptura mea! Anume faptul că ceea ce este în interiorul meu devine vizibil în exteriorul meu! Dar tocmai din cauza acestui simțământ din interior nu te mai pot ține mult timp la distanță. Dacă până acum m-am ținut tare, de aici înainte nu mai pot, nu mai am răbdare să îndur. Te vreau din toată inima în viața mea, dar nu prin mijnciună și cu atât mai puțin prin șantaj.

Dar unde-s doi puterea curește, așa și rugăciunile sunt mai puternice când sunt cântate la unison, cei doi participanți fiind pe aceeași lungime de undă. Deci nu te grăbi să te pregătești să îți petreci viața lângă o oarbă. Dar geloasă, paranoică, panicată și cam timidă tot voi mai fi o perioadă!

PS: Acea zi și acea oră au prea puțină importanță, așa că nu le voi revela. Oricând vei veni, va fi ziua corectă pentru că în acea zi întregul Univers se va alinia pentru ca minunea să se întâmple. Așa se petrece când complici îți sunt Autoritățile Divine!

Editat ulterior, Sâmbătă 28 Septembrie 2019

Stând în meditație, am primit o indicație de la Ființa mea Divină. Mi-a transmis un cuvânt, ”mexican”, ca indicație pentru un număr de pagină din Biblie. Din acest cuvânt a rezultat numărul ”1118”. Cum așa? Privește singur cuvântul. Particula ”me” înseamnă ”eu” în traducere din engleză în română. I se spune și ”i”. În sistemul de numerotare roman ”i” este egal cu ”1”. Particula ”xi” înseamnă ”11” în același sistem. Particula ”can” semnifică ”pot”. ”Can” = ”a putea”. Întoarce literele cuvântului ”pot” numai un pic. Rezultă ”opt”. Acum pune toate numerele la rând. Va da ”1118”. 1+1+1=3. 3+8=11. Numerele 3, 8 și 11 sunt simbolice și foarte importante pentru mine din motive pe care nu le voi explica aici. În orice caz, iată ce se găsește la pagina 1118 din Biblia creștin-ortodoxă. Iată ce mi-a comunicat Ființa profundă ca să completez mesajul din scrisoarea mea:

25. Că cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.
26. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?
27. Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale.

(Matei, 16:25-27)

(…)

20. Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muștar veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputință.

(Matei, 17:20)

Interpretare:Nu sunt aceste versete explicația clară a cauzelor care m-au adus în situația în care mă aflu, oarbă fiind? Nu mi se spune limpede că eram pe punctul de a-mi pierde sufletul în favoarea materialismului? Nu mi se arată prin cuvintele de mai sus că ce mi s-a întâmplat între 2011-2012 a dus la salvarea mea? Vorbesc despre tot tumultul și despre zbuciumul și toată zbaterea care m-au împins să promit Universului că aveam să fac orice mi s-ar fi cerut pentru a-mi recupera sufletul și pentru a te cunoaște, sufletul meu pereche? Nu este orbirea testul meu? Nu este textul acesta pe care îl scriu mărturia pe care m-am angajat să o depun ca dovadă vie a faptului că mila justiției divine este infinită? Nu este acesta un mesaj de speranță? Nu vezi că ultimele cuvinte îți spun clar că te voi vedea la prima noastră întâlnire, cu condiția ca și credința noastră să fie cât ”un grăunte de muștar”? Caz în care nimic nu este cu neputință? ”Unde-s doi, puterea crește, iar dușmanul nu sporește!”