ian. 062022
 

<>

Joi, 06 Ianuarie 2022

Marius,

Nu, nu îți scriu aceste rânduri ca să îți povestesc că te-aș fi visat azi-noapte, de Bobotează. Sau, în orice caz, nu a fost tocmai un vis trăirea pe care am avut-o. Dar am stat mult timp pe parcursul zilei de ieri ținând degetul arătător pe butonul ”enter” al tastaturii, nehotărâtă dacă să apăs sau nu pe butonul de ”Add Marius as a friend” pe rețelele de socializare. Te-ai hotărât, deci, să îmi dai un semn de viață după ce figurile paterne din viața mea s-au stins, plecând în lumea de dincolo. Am vrut să te adaug ca să termin cu acest bâlci nefericit, vrând să aștern în scris câteva cuvinte de genul ”mai încerc încă o dată cu tine, nu am de pierdut decât un pic din orgoliu și un pic de demnitate”, dar inspirând și expirând adânc, calmându-mi nervii, mi-am lăsat orgoliul să câștige în această luptă, retrăgând soldatul trimis în acțiune de pe butonul ”enter” și închizând fereastra. Nu se putea să cedez impulsului de moment, știind că eram mânată din bezna subconștientului de mânie și de amor propriu rănit.

Dar meditând mai târziu, până să adorm, am avut o trăire foarte specială căci Ființa profundă mi s-a arătat din nou, desfăcându-și acele aripi imense care m-au impresionat atât de mult în septembrie, anul trecut. Și pentru că impresia și uluirea mea erau prea mari, nu mi s-a arătat decât pentru o secundă sau două, inducându-mi o altă trăire minunată. Căci mi-a arătat muntele, acel munte pe care îl taie calea tăișului de cuțit, drumul ascuns. Iar dinspre el doi porumbei au zburat spre lume ca să le vorbească oamenilor. Era indubitabil că eu eram unul din cei doi porumbei. O simțeam în mod intim și profund. Și tot așa de profund simțeam faptul că celălalt porumbel era sufletul meu pereche. Desigur, cineva ar putea spune că interpretez greșit acest simbol universal al Spiritului Sfânt, dar fără intuiție nu m-aș grăbi să îmi aduc propria interpretare unui simbol abstract și atât de impersonal. Mai mult decât atât, fiind conectată în mod intim cu Ființa mea reală care îmi vorbea, I-am auzit cuvântul în conștiința mea, zicându-mi:

– Ai înțeles acum de ce ați fost trimiși 2, de ce sunteți 2 la fel, o pereche. Și nu doar că te va căuta, dar va trebui să vină la tine acasă.

Desigur că banalele cuvinte pe care le-am reprodus nu transpun, prin sensul lor, și emoția pe care Ființa profundă mi-a conferit-o, prin intervenția Sa, chiar când mă simțeam teribil de descumpănită și de descurajată. Căci de la un timp am început să am înțelegerea faptului trist și amarnic că nu am nicio credibilitate în ochii celor din jurul meu, iar că lipsa mea de credibilitate vine mai ales din faptul că tu nu te-ai dovedit, încă, real.

Așa că am vrut să te dovedesc real, strângându-te cu ușa pentru ca, simțindu-te amenințat de presiunea de a fi demascat, să mi te confesezi, în persoană, ba ca să mă faci iubita ta, ba ca să îmi dai pace. Te vreau în persoană așa cum are nevoie pământul de soare ca să fie sănătos și, în același timp, nu pot suporta gândul că mi-ai putea fi alături fiindcă m-ai distruge.

Dar acum distrugerea mea prin forța ta este o perspectivă mai puțin sumbră decât a mă vedea distrusă din punct de vedere emoțional din cauza circumstanțelor de viață. A devenit atât de insipidă această chestiune a karmei de familie că nu mai are pentru nimeni efect de șoc, ca un reportaj de senzație. Desigur că nu mă înșelam simțind că rudele din partea mamei se comportă, de la moartea tatălui meu, ca și cum acesta nici nu a existat. Desigur că sora mamei a evitat, de la decesul lui, să îi insufle mamei măcar un cuvânt autentic de îmbărbătare. Totul până în ziua de Anul Nou, când a binevoit, în multa sa chibzuință, să îi ureze mamei, de ziua numelui său, o înjositoare calomnie la adresa tatălui meu, spunându-i mamei, ca și cum avea toate dovezile palpabile din lume ce nu puteau fi contestate, că era vai de capul mamei mele fiindcă habar nu a avut de nimic din activitatea extra-conjugală a tatălui meu din ultimii săi ani de viață. Cumva, nu știu cum, poate printr-o procedură magică necunoscută, întâmplarea a făcut ca un cunoscut al mătușii mele să fie întotdeauna la timpul potrivit și la locul potrivit ca să observe mașina noastră de familie parcată în fața celor mai insolite locații. Ce straniu este ca o persoană care locuiește la mii de kilometri de acest oraș să cunoască atât de amănunțit traseul unui om. Desigur, aluzia se referea la o aventură extra-conjugală pe care tata ar fi avut-o cu angajata de la ferma pe care am închis-o după moartea lui. Dar tragi-comedia în ipoteza rudelor noastre care nu au niciun dubiu în legătură cu necinstea tatălui meu vine din faptul că spionul lor a văzut mașina noastră parcată la ora 05:00 dimineața într-un animit cartier unde locuiește femeia respectivă. Desigur că acest binevoitor informator nu avea de unde să știe că, atunci când îl plasa pe tata în patul amantei sale, el era internat la spital, luptând pentru viața lui. Era o obișnuință ca, în timpul spitalizărilor de ocazie, mașina să rămână la această angajată care juca rolul de șofer auxiliar când tata lipsea. Așa că ajunge cu aceste exemple.

Totuși, cazul este interesant de analizat din cauza caracterului său de posibilă recurență. Cel puțin pentru mine și pentru sora mea nu mai era deloc un mister că sufletul tatălui meu făcuse această greșeală în viața sa anterioară, având o aventură extra-conjugală. Și sincer voi mărturisi că eu și sora mea ne-am așteptat mult timp să ne trezim că avem o surioară sau un frățior pierdut pe undeva prin lume. Dar toate semnele ne-au arătat că această greșeală a sufletului tatălui meu i-a fost iertată, deci ștearsă din memoria naturii, ca să nu se mai repete. Totuși, a fost clar, de-a lungul timpului, că anumite fișiere imprimate în aceste registre acașe au rămas, materializâând în lumea vizibilă anumite circumstanțe stranii și dubioase. Iar faptul că rudele noastre au fost atât de bine și de precis informate în legătură cu obiceiurile tatălui meu, chiar dacă se află atât de departe de țară, ”întâmplarea” făcând ca diverși ”spioni” să fie întotdeauna la momentul potrivit ca să culeagă date despre comportamentul tatălui meu dovedește că, în viața sa anterioară, a fost și spionat, și detestat. Iar din acest motiv acești oameni pe care cu regret trebuie să le spun neamuri nu îl regretă în niciun fel pe tata care toată viața lui a căutat să fie în bună înțelegere cu toată lumea. Și nu a dobândit decât ocară și calomnie.

Așa că trebuie că înțelegi și singur, Marius, că și acum destinul nostru, cel puțin al meu și al surorii mele, este rezervat către alt scop în imaginația rudelor noastre, făcându-ne pe amândouă oamenii de sacrificiu în maimuțăreala lor ipocrită. Aș fi vrut să te primesc chiar în acea clipă ca pe un trofeu pe care să îl înrămez în fața ochilor lor netrebnici ca să îmi recuperez din imaginația lor dreptul la o viață a mea și la un destin al meu. Aș fi vrut să îi fac una cu pământul, făcându-le perfect cunoscut faptul că nimeni dintre mine, sora mea și mama noastră nu mai are disponibilitate de a plăti pentru greșelile și pentru minciunile lor pe care nu le pot recunoaște ca fiind greșeli nici dacă ar primi un milion de dolari! Și am vrut ca tu să fii motivul pentru retragerea mea de pe scena aceasta detestabilă.

Dar când am cerut ajutor de la Ființa profundă și de la Mama Divină Kundalini ca să fiu călăuzită spre lumină, spre a ieși la suprafață, m-am așteptat ca piedica ce urma să fie abordată în practică să fie cu totul alta, să fie în relație cu ura, etc. Desigur că dacă aș vedea, toată această poveste ar lua o cu totul altă întorsătură. De ce, oare, nu mă lasă Ființa reală să întorc această circumstanță în favoarea mea? Eram îndreptățită să îmi pun astfel de întrebări, dar răspunsul l-am primit în cursul meditației de luni noaptea când, amorțindu-mi simțirea ca să pot izola cu precizie emoția cea mai intensă care nu putea fi decât răspunsul la întrebarea mea, am descoperit în starea mea sufletească generală că cel mai mult îmi doream să exersez încă o dată actul deliberat izvorât din voință de a urca la Ființa profundă ca să mă sincronizez cu Voia Sa și cu intenția Sa. Dacă aș fi înțeles mai bine Voia Sa și intențiile Sale, atunci că desigur că și prezentul mi s-ar fi părut mai ușor de explicat și mai ușor de tolerat.

Nu a fost de mirare că, cerând Ființei ajutorul Său, pe parcursul dimineții de marți mi s-a permis să exersez acest act de voință. Cum era de așteptat, Lucifer mi-a fost antrenorul, jucând rolul contraforței care mă trăgea în jos. Dacă aș fi pus acest exercițiu în practică pe cont propriu, negreșit că oponentul meu ar fi fost un eu aleatoriu din ale cărui gheare nu aș fi scăpat decât urlând și plângând. Din mâinile lui Lucifer nu am ieșit decât zdruncinată și necăjită, numindu-l nenorocit fiindcă mă mă punea la amarnice încercări numai prin simple atingeri. Îmbrăcat cu aceeași uniformă portocalie, îmi reamintea de pactul nostru vechi deja de 2 ani: ”Iartă-i pe cei despre care spui că te-au chinuit și torturat fiindcă, în comparație cu ce îți voi face eu, ei sunt o nimica toată, așa că nu există rost în a le mai purta pică.”

Eram în semi-penumbră cu el, recunoscând prea bine semnalmentele infernului personal. Apoi, când o lumină puternică s-a descărcat în cer, am zbughit-o către ea, cât m-au ținut forțele, luptându-mă nu numai cu substanța acelui spațiu în care mă aflam și care se opunea încercării mele de a urca, dar și cu Lucifer a cărui notă coercitivă mă aducea, numai prin simplele sale atingeri, în culmea disperării. Căci toate împunsăturile sale cu vârful degetului său arătător îmi punea în mișcare toată mașinăria concentrată în bazin și în organele reproductive, fapt care venea însoțit de acele senzații neplăcute de furnicături, de electricitate necontrolată, de instabilitate. Totul semăna atât de mult cu modul în care vărul meu mă chinuise în copilărie, scărpinându-mă peste tot de parcă eram un cățel.
– De ce faci toate acestea? l-am întrebat pe Lucifer.
– Ca să fie totul mai realist, mi-a răspuns amuzat, continuând să îmi furnice mijlocul cu atingerile sale, în timp ce urcam spre Lumină.

Desigur că ceva TREBUIA să fie realist fiindcă, altminteri, oricum aș explica în cuvinte caracterul practic al experiențelor acestora, nu pot ignora simbolismul lor. Iar pătrunzând în Lumină, am trăit o surpriză destul de mare. Pătrunzând de atât de multe ori în Lumină, am trăit în interiorul ei o diversitate de stări de conștiință, scenele și decorurile fiind destul de variate de la un episod la altul. Dar în acest rând am avut percepția unui tunel, nu tocmai ca într-un labirint întortocheat, ci mai curând aducând a șosea. O șosea pe care goneam cu toți caii mei putere, avându-l pe Lucifer ca și co-pilot, apăsând mereu pe frână ca să mă oprească. Tot traseul parcurs de la pătrunderea mea în tunel și până spre sfârșitul experienței a fost extrem de interesant și provocator fiindcă mi-a solicitat absolut TOATĂ puterea de concentrare și toată atenția și voința de care puteam da dovadă ca să rămân pe centrul drumului, în așa fel încât să nu mă abat de pe drum, să nu deraiez și să nu eșuez pe marginea drumului. Dar nimic din toate acestea nu era ușor fiindcă tunelul era deosebit de încurcat, cotind ba la stânga, ba la dreapta fără semne preventive de avertizare, fără indicatoare de sens, fără semafoare. Și ori de câte ori ajungeam într-un astfel de cot, viram în neștire, impunându-mi înzecit voința ca să rămân pe drum. Și de la un timp începusem să simt, intuitiv, când avea să urmeze un astfel de cot, concentrându-mi atenția spre a nu ieși de pe drum, însă trebuie să precizez că intuiție înseamnă a depista vocea Tatălui din interiorul propriei inimi. Altfel spus, Tatăl mă prevenea, marcându-Și prezența în simțirea mea prin indicatoarele Sale de sens.

Numai o dată am ieșit cu adevărat de pe drum, pierzându-mi mult din echilibru, din concentrare, din forță. Iar forța de atracție a tunelului de lumină mi s-a părut deconectată de mine, așa că numai printr-un act suprem de voință m-am cules de unde eșuasem, revenind în tunel și continuând goana.

Dar când să pătrund într-o altă secțiune a sa, ceva destul de straniu mi s-a întâmplat, ceva ce nu am reușit să decriptez nici acum. Căci Lucifer m-a cuprins de-a binelea în forța sa, trezind în inconștientul meu o anumită emoție, punând punctul pe ”i-ul” durerii mele. Și pentru că am căzut în acea clipă pradă emoției și dorinței mele particulare, nu am mai putut face nici măcar un pas spre tunel care m-a respins chiar din fața porților sale de pătrundere.

Ce putea să fie mai rău decât dorința? Dar dorința este un fleac teoretic și ipotetic pe care toată lumea îl flutură în propoziții și în fraze fără să îi înțeleagă sensul profund. Dar chiar mai rea decât dorința era ignoranța. Dar pentru că nu i-am dat de capăt stării aceleia emoționale finale, nu îți voi mai răpi din timp ca să concep alte teorii despre ce simt la modul ipotetic, mecanic, inconștient.

Dar la modul conștient, lucrurile stau destul de diferit. Dacă am făcut ca schița de mai sus a așa-zisei aventuri a tatălui meu să pară oribilă, află că acest incident a fost un fapt irelevant în comparație cu ce am trăit azi, avându-l în vizită pe celălalt văr al meu, cel din partea tatălui meu. Contactul cu el este destul de sporadic, iar relațiile dintre noi, deși destul de înstrăinate, sunt prietenoase și respectuoase. Totuși, discutând azi cu el, am făcut neghiobia de a-i confesa că te aștept, sufletul meu pereche. Reacția lui a fost catastrofică. Încă nu am cunoscut o altă persoană care să se fi opus mai mult și mai agresiv șanselor mele de a întâlni un bărbat care să mă primească, oarbă fiind. E prea rușinos să enumăr motivele emise de el care mă fac atât de indezirabilă în ochii bărbaților încât voi rezuma totul la singurele sale cuvinte care nu au abuzat de înjurături: ”Ce să fac cu tine?”

Căci întocmai așa stau lucrurile, ursitul meu. Ce să faci cu mine, oarbă fiind? Nu pot, însă, să nu remarc faptul că antrenându-mi voința și concentrarea în cursul dimineții de marți, am pătruns mai adânc în ”misterul” circumstanței mele de viață. Desigur că nicidecum nu este vorba că Ființa profundă nu vrea să modifice această circumstanță în favoarea mea din cruzime sau răutate, etc., ci este vorba de faptul că depinde de mine să mă opun ei, acestei situații, spre a ieși în afara ei, spre a mă îndepărta de ea, apelând la voința conștientă și la concentrare.

Și dacă aș vedea, te-aș mai aștepta sau te-aș mai vrea, oare, când tu, ursitul meu, nu mă vrei?

dec. 082021
 

<>

Miercuri, 08 Decembrie 2021

Sunt 2 luni de când a murit tatăl meu, iar săptămâna aceasta, dintre toate, este cea mai apăsătoare și imposibil de îndurat. În mod obișnuit, ne-am fi petrecut aceste zile bătându-ne capul cu idei de cadouri pentru tata fiindcă onomastica lui era de Sfântul Nicolae, iar ziua lui de naștere urma pe 12 Decembrie. Ar fi împlinit 61 de ani peste 4 zile. Dar toate aceste obiceiuri s-au curmat, iar mie uneia mi se face rău de la stomac gândindu-mă la toate acestea și simțind în mod accentuat că am suferit un șoc destul de mare în seara când a murit, nevenindu-mi nici acum să cred că acest lucru s-a întâmplat, acest lucru de care lui i-a fost cel mai frică.

Dar Ana mi-a povestit în urmă cu o săptămână că, în timpul ultimului interviu radiofonic, Maestrul Kwen Khan Ku a discutat despre cum pierderea unei persoane dragi constituie o probă de aer pentru gnostici, iar instabilitatea financiară constituie o probă de pământ, trebuind în ambele rânduri să ne punem toată încrederea în Tatăl ca să ieșim victorioși din aceste încercări. Și mi s-a părut deosebit de interesant să aud că Maestrul Kwen Khan Ku a abordat aceste subiecte, dintre toate posibile, în toiul cărora eu și familia mea ne aflăm în clipa de față.

Desigur că pierderea unei persoane iubite constituie o probă, un test, o încercare căci mulți ne întoarcem împotriva Tatălui și împotriva hotărârilor Sale, zicând că ni s-a făcut o nedreptate furându-ni-se părintele și soțul. Dar oare această probă de aer presupune să trebuiască să înghițim și mizerabilul și execrabilul comportament al celor din jurul nostru? Căci rudele din partea mamei mele se comportă de acum ca și cum tata nici nu ar fi existat. Mătușa mea nu a mai sunat-o pe mama să o întrebe cum se mai simte de mai bine de o lună, în vreme ce vărul meu nu ne-a adresat încă nici măcar un cuvânt de condoleanțe, pretextând că mătușa este purtătorul de cuvânt pentru ei toți, mătușă care a uitat de bunul-simț și de buna-cuviință față de sora sa și față de cumnatul care, deși nu l-a înghițit niciodată, văzând în el un ratat care nu a fost capabil să ridice o casă, nu a uitat absolut niciodată să o sune, de când ne-a dat vestea diagnosticului cancerului său, să o întrebe cum se mai simte și să o încurajeze și să o îmbărbăteze. Dar acum toți acești oameni se comportă ca și cum tata nici nu ar fi existat. Însă sincer voi mărturisi că dacă aș auzi-o pe bunica deschizând gura ca să vorbească despre el, aș pocni-o și aș alunga-o în mijlocul străzii, în frigul de afară. Căci în judecata ei netrebnică, în timpul priveghiului de la biserică din ziua de luni, deci la nici 48 de ore de la moartea lui, ea trăncănea în biserică, vorbind rudelor și verișoarelor din partea tatălui meu despre minunatele isprăvi ale nepotului ei, vărul meu, făcându-mi stomacul să mi se întoarcă pe dos de greață și de dezgust și făcându-mă să îmi iau lumea în cap de mânie!

Pierderea unei ființe iubite constituie proba de aer, încercarea al cărei scop nu îl contest ca având sens și importanță, dar ca să înduri și toate aceste mizerii ce probă o mai fi constituind? Desigur că trebuie să fie proba iertării, cea mai dificilă și importantă dintre toate.

– De ce nu plecați din țară? ne-a întrebat la telefon, în urmă cu aproape 3 săptămâni, prietenul nostru misionar gnostic relocat în America Latină cu misiunea sa.

Dacă aș fi văzut, negreșit că acest lucru s-ar fi făcut, luându-le pe mama și pe sora mea cu mine. Fiindcă eu aș fi avut acest curaj și această îndrăzneală să plec în necunoscut, chiar dacă ultima oară când am făcut această mișcare de a pleca în necunoscut, m-am întors pe jumătate moartă din marea mea aventură. Și poate că faptul că nu văd este menit tocmai să mă împiedice să plec de aici. Să nu plec încă. Căci aș putea oare să trec cu vederea toate aceste semne care dezvăluie Voia Tatălui? Nu vorbesc numai despre vise sau sincronicități și citate, etc., chiar dacă trebuie să reamintesc în aceste rânduri visul pe care l-am avut cu Îngerul iubirii Anael de la mijlocul lui iulie în timpul căruia mi-a oferit indicația de a începe să mă familiarizez cu limba spaniolă pentru începători. De ce am avut acel vis tocmai în dimineața acelei zile cu deosebită semnificație în contextul chestiunii karmei de familie? Și cum aș putea ignora zecile de scene ale viitorului meu ce mi-au fost dezvăluite de către Divinitate care mă arată locuind în altă parte decât România? De unde știu că nu este vorba despre România, chiar dacă aceste viziuni n-au făcut decât să îmi arate ape, munți, dealuri, văi, păduri și vegetație din care are și România? Ei bine, din cauza unor alte ghidușe și poznașe imagini ale unor oi năzdrăvane care mi-au fost arătate cu mult timp în urmă, eu crezând la momentul respectiv că erau oi de pe alte planete din cauza dimensiunilor lor nefiresc de mari, în comparație cu mioarele de pe meleagurile noastre. Descriindu-i surorii mele năzdrăvana oaie cu care am fost dezvăluită că mă voi împrieteni într-o bună zi, sora mea mi-a confesat că acea descriere corespunde oii alpaca ce trăiește în America Latină!

Dar cel mai concludent semn este următorul. După ce am încheiat conversația cu prietenul nostru misionar care ne-a sfătuit, așa cum am mărturisit mai sus, să părăsim țara, m-am rugat Tatălui care se află în ascuns, cerând de la El un semn edificator și foarte clar prin care să ne arate că ne izgonește de pe teritoriul țării, dezvăluindu-ne astfel că Voia Sa este ca noi să locuim în altă parte. Am cerut Tatălui să nu fie îngăduitor cu noi și să ne trimită un semn oricât de dur care să ne scuture, chiar dacă ne-ar fi provocat suferință emoțională și mentală.

Câteva zile mai târziu, având niște treburi de terminat la vecheea fermă de legume și zarzavaturi, mama și sora mea s-au întors în acea după-amiază cu inima cuprinsă de amărăciune și de tristețe, povestindu-mi că ferma a fost iarăși călcată, hoții furând ABSOLUT TOT ce s-a putut fura, inclusiv arcele de la solarii, masa din casă și ușa de la intrare. Da! Da! Au scos ușa din balamale și au luat-o cu ei! Au furat până și gutuile din pomi!

Primul jaf de anul trecut care mi-a deposedat familia de toate bunurile și utilajele agricole agonisite de-a lungul anilor a fost o chestiune de karma, fapt pe care l-am acceptat și înțeles, dar începând cu al doilea jaf din august am început să îmi pun întrebarea dacă nu cumva Dumnezeu căuta să ne comunice un mesaj foarte important, vrând să ne arate, chiar dacă forțat și silnic, că se căuta să fim izgoniți de pe aceste pământuri, în mod intenționat și deliberat, spre binele nostru, destinul nostru având să se împlinească altundeva. Cum era de așteptat, interpretarea aadusă de mine acestei întâmplări a rămas fără ecou în familia mea, în timp ce acest ultim jaf nu este perceput decât ca o altă crimă comisă de niște tâlhari netrebnici și fără de niciun Dumnezeu. Dar eu aleg să privesc la toate acestea prin filtrul semnului pe care l-am cerut de la Tatăl și care îmi apare foarte clar și concludent, demonstrând că Voia Sa ne alungă nu numai de pe teritoriul acestei ferme, ci și din oraș, din județ și din țară. Dar ce știu eu…? Nu interpretasem greșit, atât, atât de greșit și semnul porumbelului alb cu aripile tăiate care venise la fermă în septembrie, fiind prevestitor de nefericiri în loc de bucurii? Și cum nu văd, continuând să fiu și acum oarbă, nici nu pot pleca niciunde, trebuind să lucrez în clipa fiecărei zile la cauza care mă împiedică să văd și, implicit, să mă deplasez liber înn spațiu.

Rugându-mă Ființei profunde și Mamei Divine undalini să fiu ajutată în acest sens, am primit îngăduința să lucrez în continuare la cauzalitatea durerilor mele, dar în loc să mi se deschidă mai mult calea către trauma molestului pe care o asociez, ca și cauzalitate, cu catalistul care a dus la accidentul meu cerebral și la orbire, în practică lucrurile se înfăptuiesc diferit întrucât tot Lucifer îmi este trimis la poarta somnului ca să mă chinuiască și ca să mă educe în gimnaziul psihologic. Și îmbrăcat în fiecare rând cu faimoasele pijamale portocalii despre care atâta am scris în trecut, mă supune calvarului de a-mi reaminti, cu fiecare ocazie, de agresiunea îndurată în copilărie. Pe parcursul ultimelor 3 săptămâni Lucifer mi-a bătut la ușa visului o dată la 3-4 zile, lucrând timp de ore și ore în cursul dimineților asupra corpului meu de emoții și asupra psihicului meu, dezgropând din subconștientul meu, prin stimulii săi, ceea ce am îngropat și inhibat în adâncul meu. Nu am vrut să mai transpun în scris chiar fiecare astfel de experiență avută de la ultima scrisoare întrucât am creat așteptarea ca ceva extraordinar să se petreacă în Universul interior, deci un fel de rezultat atât de exploziv care să îmi deblocheze emoțiile refulate și care să îmi inducă o regresie către o amintire trecută, ajutându-mă să înțeleg mai bine cauza suferinței mele. Dar oricât a lucrat Luciferul partticular asupra corpului meu de emoții și asupra corpului meu de dorințe, simt că nu am înaintat aproape deloc, cu toate că mici răbufniri și erupții ale traumei îngropate în mormântul inconștientului cutremură, din când în când, pământul meu filozofic.

Iar această palidă pâlpâire de conștiință începe să priceapă faptul concret pe care l-am trecut de mai multe ori în scris în trecut, descriind cum că, fiind forțată și obligată în mod silnic să suport agresiunea vărului meu pe parcursul copilăriei, am creat în subconștientul meu predispoziția spre a tolera, accepta și înghiți comportamentul agresiv al bărbaților din jurul meu. Dacă această predispoziție s-ar fi imprimat în mod corespunzător în psihicul meu, mi-ar fi îngăduit să simt milă și compasiune inclusiv pentru cei mai înrăiți agresori, lucru care mi-ar fi permis să pot lucra, bunăoară, ca psiho-terapeut într-o închisoare, ajutând condamnații să se reabiliteze, etc. Dar această predispoziție mi-a fost forțată în mod foarte greșit în psihic, nefiind deloc ajutată să filtrez aceste impresii și experiențe prin filtrul discernământului și al deliberării. Căci am fost silită nu să am înțelegere și compasiune pentru agresori și bătăuși, ci am fost silită să trăiesc ca într-o familie cu ei și să îi iubesc. Să îi primesc ca parteneri de viață și să le suport și să le tolerez agresiunile fără a cârti, fără a riposta, fără a cere ajutor de la cei din jurul meu. Fiind atât de agresată în copilărie fără să fiu vreodată ajutată și salvată cu adevărat de adulții din familie, această predispoziție subconștientă de a atrage bătăuși și agresori în viața mea m-a împiedicat să cer ajutor la timp de la familia mea fiindcă memoria îmi reamintea, din experiențele traumatice anterioare, că oricum ar fi fost inutil să cer cuiva ajutor de vreme ce nu am fost niciodată salvată în trecut!

Poate că cea mai interesantă experiență indusă de către energia luciferică din ultimele 3 săptămâni s-a petrecut în urmă cu o săptămână, în cursul dimineții unei zile. Cât m-a chinuit și m-a pus la încercare Lucifer nu voi mai descrie pe larg, dar ce merită povestit este următorul detaliu. Mă condusese într-o casă destul de spațioasă, cu pereți înalți și cu multe camere. Părea a fi locuința privată a unei familii numeroase, dar întregul spațiu emana către simțurile mele interne suprasensibile puternicul sentiment că mă aflam într-o casă de nebuni, așa cum numai o familie numeroasă și disfuncțională poate fi numită. Și prin orice ungher al odăilor eram condusă, percepeam niște energii sinistre colcăind peste tot, precum larvele și gândacii. Totul era atât de scârbos și de oribil și numai impunătoarea semnătură energetică a lui Lucifer m-a ajutat să rezist, cu toate că jocul lui de-a dezinfecția în acea casă nu era menită să mă împiedice să intru în contact cu toate acele larve. Din contră! Pe oriunde pășeam, călcând pe podeaua ale căror scânduri trebuie să fi simbolizat nervii unui membru al numeroasei familii răscoleam vreun cuib de larve și de gândaci care, ridicându-se în aer precum praful scuturat, îmi pătrundeau pe gură și pe nări în organism, cuplându-se cu energia mea vitală și modificând procesele mele de gândire, făcându-mă să mă identific cu obsesiile, fixațiile și preocupările lor. Fiindcă, în fond, toate acele dihănii care pluteau în aer erau larvele mentale ale obsesiilor și fixațiilor din care orice muritor umanoid are și care, în interiorul unei familii numeroase, se pot transmite de la un membru la altul precum microbii.

Dar paharul de toleranță la aceste trăiri insolite mi s-a umplut în momentul în care o ditamai larva mi s-a strecurat pe nesimțite pe gură, scufundându-se în măruntaiele mele precum un vierme și făcându-mă să mă identific cu mania sa, mania unui alt membru al numeroasei familii pe care Lucifer mi-o prezenta ca exponată a celor mai distrugători microbi și viruși mentali, aceia ai rudelor mai mult sau mai puțin apropiate alături de care viața trăită zi de zi în comun înseamnă să preiei din maniile, obiceiurile și obsesiile lor, identificându-te cu problemele lor, cu dramele lor și cu suferințele și credințele lor.

Cum aș putea să interpretez această ciudată, dar revelatoare experiență sufletească legată de casa de nebuni pe care o familie numeroasă care trăiește împreună o simbolizează? Să pic în ridicolul și în absurdul de a spune că cel mai înțelept și sănătos lucru este să mă țin la distanță, în permanență, de rudele mele ca să nu mă molipsesc cu drăcoveniile lor mentale și emoționale? Desigur că nu…. În fond, Marea Lege Cosmică m-a târât din Irlanda, prin intermediul accidentului cerebral, înapoi în sânul familiei ca să învăț prețioasa lecție a traiului în comun cu părinții și sora mea. Dar cum vreau să soluționez în mod practic și eficient această chestiune a conflictului cu rudele mele, voi povesti în continuare un alt semn/îndemn primit de la Tatăl în cursul acestui an, înainte de a ne muta în noua locuință, când conflictul dintre mine și bunica mea era mai amar. Rugând pe Tatăl să îmi arate ce atitudine să adopt, la modul general, față de chestiunea legăturilor de familie spre a-mi servi ca învățătură de minte pentru tot restul zilelor mele și pentru viețile mele viitoare, următorul fapt s-a petrecut câteva zile mai târziu.

Având un frate pe care nu îl mai văzuse de foarte mulți ani și care locuia în oraș, bunica l-a invitat într-o duminică, Venind în vizită, fratele bunicii era însoțit de un tânăr de vârsta mea despre care mama mi-a spus că era nepotul fratelui bunicii, deci văr de gradul II cu mine. Apoi mi-a mai povestit că tatăl acestui tânăr îi este văr bun mamei, dar că nu își amintește să îi fi vorbit vreodată de când se știe ea că trăiește pe lume, fapt care nu i s-a părut nimănui niciodată nici ciudat, nici deplasat, nici în niciun fel! Văleu și vai de noi, iată un caz de unchi, de nepoți de unchi și de verișori care nu au fost obligați cu de-a sila să aibă contact, să se cunoască, să se întâlnească, să își vorbească și să petreacă împreună! De ce, deci, eu și sora mea am fost silite să dormim în aceeași cameră cu vărul nostru, trebuind să suporttăm atâtea lucruri dezgustătoare pe care le făcea și despre care mi-e scârbă să povestesc? Nu constituie această micuță coincidență învățătura Tatălui despre complicatele legături de familie, când aceasta este numeroasă? Să ai, deci, unchi, mătuși, veri și verișoare, dar să nu îți treacă prin minte că există obligația, conform cu Legea Divină și cu Voia Tatălui, de a trăi zi de zi în aceeași bătătură cu toate neamurile tale! Căci negreșit că bătătura din curte s-ar preschimba, în cel mai scurt timp, în bătături pe suflet. Până la urmă, problema karmei de familie e o chestiune de identificare și de implicare într-un conflict care izbucnește între larvele obsesiilor și fixațiilor ce posedă și controlează/manipulează sistemul nervos al altor membri ai familiei, conflict în care tu nu ai ce căuta și de care trebuie să te detașezi cu orice preț!

Dar deduc din toate aceste întâmplări și trăiri că, deși Voia Tatălui pentru mine și pentru familia mea apropiată este să ne relocăm în altă țară, acest lucru nu înseamnă că nu vom întâmpina piedici pe drum, piedici pe care numai rudele noastre ni le pot pune, apelând la șantaj emoțional și la constrângeri ca să ne întoarcă din drum. Căci nu încape îndoială că, chiar dacă le-am face tuturor invitația de a veni cu noi în necunoscut, asigurându-le pâinea cea de toate zilele și acoperișul deasupra capului, nu ne-ar lua nimeni în seamă întrucât atașamentul lor față de proprietățile lor și de casele lor este profund. De exemplu, cu toate că bunica a fost de acord pe timpul verii să dea curs procesului de succesiune asupra terenurilor rămase după moartea bunicului, acum s-a răzgândit, crezând că, rămânând fără brațul tatălui meu, noi am rămas și pe drumuri, fără acoperiș deasupra capului și fără niciun mijloc de a ne mai câștiga traiul. Și pentru că ea prevede catastrofa aceasta în care nu vom avea bani să mai plătim chiria și ratele la bancă pentru casa de la țară, găsește că vechea ei casă bătrânească poate fi ultimul refugiu unde să ne adăpostim. E tragic, cu adevărat tragic văzând că bunica nici acum nu pricepe că acele case nu mai stau în picioare cu adevărat ca să se mai poată trăi în ele, refuzând să dea mamei o mână de ajutor și făcându-se că tata nici nu a existat vreodată. Din contră, tot ea este cea care caută să primească de la noi consolare…

Dar și eu prevăd catastrofa, marea catastrofă care va răsturna pământul cu susul în jos și despre care Iisus Hristos a profețit în Evanghelii. Iar când semnele Voii Tatălui nu vor mai lăsa niciun pic de dubiu nici în sufletele mamei și surorii mele că trebuie să plecăm din România, cineva din familie trebuie să își ridice vocea peste toate celelalte guri care acuză, judecă, critică, ocărăsc, pretextează, se justifică, vociferează și revendică. Și această singură voce dintr-o familie de dezbinați trebuie să îi facă pe ceilalți să priceapă că nu mai există scuze pentru nesimțire și josnicie. Rolul acestui purtător de cuvânt ieșit din minți, căci despre un nebun este vorba, îmi aparține. Până la urmă, a existat mult rost în testul nebuniei prin care Tatăl m-a trecut la sfârșitul lui august, trebuind să dau dovadă că nu îmi pasă că cei din jurul meu mă văd drept o nebună picată în mania religiozității și a sfârșitului lumii.

Însă testul nebuniei a fost unul lung și deosebit de delicat căci, până la urmă, în ultimii 6-7 ani am fost supusă la tot felul de probe, scoțându-mi-se în cale tot felul de oameni care, de exemplu, îmi acopereau gura cu podul palmei ori de câte ori încercam să vorbesc despre Mama Divină Kundalini, zicându-mi să tac și să nu vorbesc despre așa ceva pentru ca ceilalți din jurul meu să nu creadă că sunt nebună, etc. Să mai trec în scris detaliile despre cum alții m-au numit schizofrenică direct în față după ce le-am destăinuit unele din aceste experiențe mistice extraordinare care mi-au fost date? Însuși faptul că am auzit o perioadă voci, simptomul nebuniei de care ABSOLUT toți se tem ca de ciumă, a constituit un test al Tatălui care mi-a pus la încercare credincioșia și încrederea în Voia Sa!

Numai orbirea nu vrea să plece de la mine fiindcă, dacă ar fi plecat, și eu aș fi plecat de mult timp în lume. Și ce tragi-comic ar fi fost, amăgitorule, amăgitorule, tu cel în care mi s-a spus că stă adormit sufletul meu pereche, să mă cauți la mii și zeci de mii de kilometri depărtare de tine. N-ai vrut să ai de-a face cu mine când am locuit la 10 minute de mers pe jos de tine, cum ar fi oare să traversezi 2 continente și un ocean ca să mă întâlnești în persoană? Mare, mare păcat, ursitule, căci eu am crezut sincer că trebuia să fim 2 într-o barcă, aproape de locul nostru de lângă malul mării.

nov. 112021
 

<>

Joi, 11 Noiembrie 2021

A trecut puțin mai bine de o lună de când a murit tatăl meu, iar lucrurile nu au devenit mai ușoare. Crizele mele de remușcare și de mânie se repetă foarte des, influențându-mi iarăși somnul și obiceiurile. M-am întors iarăși la tendința de a nu mai dormi noaptea, ascultând cărți audio până foarte târziu sau corectând din vechile scrisori. Și după ce termin cu totul, dau frâu liber lacrimilor pe care activitatea pe care o fac și care îmi distrage atenția mi le ține închise în ochi numai de-o părere. Dar nu mai vreau să vorbesc despre ce anume mă face să plâng când destul de limpede este faptul că Ființa profundă mi-a dat în cursul acestui an învățătură despre virtutea de a fi bucuros și senin ce a avut un cu totul alt scop decât cel bănuit de mine. Când îți moare un părinte, desigur că vei trage către impresia de dramă, de tragedie, dar păstrându-ți seninătatea poți reuși să nu te mai identifici cu drama în sine, lucru care poate ajuta sufletul să nu cadă în capcana de a crede că ce i s-a întâmplat este o nedreptate. Iar când m-am identificat cu drama, am dat curs invidiei care m-a făcut să îmi doresc ca și celorlalți tineri de vârsta mea să le moară un părinte ca să știe și ei prin ce trec eu fiindcă lasă-mă să spun că numai o cunoștință dintre atâția cunoscuți și prieteni s-a descurcat la capitolul ”consolare”, iar acest lucru fiindcă și ea și-a pierdut un părinte în urmă cu mulți ani, în timp ce multora din ceilalți se pare că le lipsesc bunul-simț, buna-cuviință și buna-creștere, lăsând zilele și săptămânile să treacă între simțitoarele și cuviincioasele cuvinte de alinare și de mângâiere: ”Ce mai faci? Cum te mai simți? Sunt aici dacă vrei să vorbești cu cineva!”

Dar desigur că vina tot eu o port, uitând că lumea din exteriorul meu (cunoscuții și prietenii mei) trăiește într-o atmosferă toxică de șantaj și de intimidare, iar când am ieșit numai puțin din mediul meu izolat al nesimțirii datorat orbirii mele, i-am găsit pe cei din jurul meu speriați de moarte, cu adevărat speriați de moarte. Căci și unora dintre ei le muriseră părinții, copiii și rudele. Și ca să mă mustre pentru înclinația mea criminală, Tatăl care se găsește în ascuns m-a făcut să aflu zilele acestea că maestrul reiki care mi-a deschis puntea de legătură cu sufletul meu în urmă cu aproape 7 ani a plecat din această lume cu numai 6 zile înainte de tata, pe 03 Octombrie 2021, moartea sa datorându-se covidului. Cu alte cuvinte, drama maestrului meu reiki s-a desfășurat în același timp cu drama tatălui meu. Și dacă aș fi știut acest lucru la momentul respectiv, aș fi înnebunit de tristețe căci am pierdut două figuri paterne în același timp! Și dintre toți oamenii de pe fața planetei, numai pe fiul binefăcătorului meu nu aș fi vrut să îl știu rămas fără tată, iar când acest adevăr irefutabil despre starea lucrurilor de pe mapamond mi-a pătruns în suflet, mi-am privit nenorocirea cu alți ochi. Căci tot eu sunt nenorocita, invidiind oameni fără motiv, când știu că drama noastră de familie li se va întâmpla absolut tuturor la un moment dat pentru că nimeni nu este nemuritor și încă mulți din ceilalți vor pierde definitiv contactul cu sufletele rudelor decedate, în timp ce eu știu că voi mai avea contact cu sufletul tatălui meu, că îl voi mai vedea și că îi voi mai vorbi. Desigur, nu aici, în lumea vizibilă a materiei, ci în lumea invizibilă, în dimensiunea astrală. Iar pentru ca acest contact să se înfăptuiască, eu nu trebuie să mor și nici nu trebuie să apelez la spiritiști care să îl invoce pe tata în lumea vizibilă prin acte de magie neagră. Spiritismul este contra Legii firii, iar eu nu vreau să am de-a face cu magia neagră decât lucrând împotriva ei, nu în favoarea ei. În mod evident, singura soluție practică este ca eu să pătrund în lumina astrală, rugând Ființa intimă să mă călăuzească până la găsirea sufletului tatălui meu în dimensiunea astrală.

Ideea aceasta este singura care m-a preocupat toată această lună care a trecut de la moartea tatălui meu. Am crezut cu sinceritate că Ființa reală interioară se va preocupa să mă educe în deprinderea abilității de a mă proiecta astral din proprie voință, în mod conștient și în sens pozitiv, dar nu am izbutit în nicio noapte până acum să fac măcar un pas în afara corpului fizic ca să am cât de cât convingerea că ce mi se întâmplă este o proiecție astrală autentică. Mai mult decât atât, am crezut cu sinceritate că părerile mele de rău în legătură cu tata vor avea prioritate în agenda Ființei mele profunde, eu găsind că aceste circumstanțe țin de cauzalitatea din spatele bolii și nefericirilor mele, dar mi se pare că mă înșel. Și în loc să fiu dusă să îmi văd tatăl ca să îi pot confesa adevărurile din spatele acțiunilor mele, așa cum trag nădejde că și el își va mărturisi păcatele față de noi fiindcă, fie vorba între noi, la capitolul ”minciună” am avut cu cine să semăn, Ființa reală interioară continuă să își trimită umbra, pe Luciferul particular, ca să mă educe în cu totul alte chestiuni decât proiecția astrală. Și venind la mine o dată la câteva zile, Lucifer îmi reamintește cu fiecare ocazie necesitatea imperativă de a mă vindeca și de a mă elibera din alte constrângeri mentale și emoționale. Căci travestit în obișnuita sa vestimentație portocalie, îmi pune în fața ochilor chestiunea rudelor mele pe care acum le învinuiesc pentru moartea tatălui meu, chiar dacă știu că tot ce i s-a întâmplat tatălui meu a fost o problemă de karma. Și încă una destul de dură, de vreme ce nu a fost iertat. Și numai văzând acele pijamale blestemate că mi se face rău de la stomac, aducându-mi mereu aminte de toate aceste porcării netrebnice care zugrăvesc portretul nostru de familie. Mi-e cu neputință să descriu cât de dezgustătoare este atmosfera din această casă în care am visat, începând cu luna iulie, când ne-am mutat aici, că multe aveau să se schimbe pentru noi. Și nu pot numi situația această decât ca fiind tragică întrucât nici acum, după moartea tatălui meu, bunica mea și rudele din partea ei nu și-au venit în fire ca să recunoască teribila eroare de judecată pe care au făcut-o față de noi, eroare de judecată pe care și noi trebuie să o fi făcut față de ei în existențele noastre anterioare, circumstanțe din care ni se trage, până la urmă, karma de familie.

Dar toate dramele și tragediile au și un sfârșit, cu toate că purtăm în adâncul inconștientului nostru tendința de a lua cu noi în viața de apoi și dorința de a ne răzbuna pe greșiții noștri, așa că să mă ajute Dumnezeu să pătrund pe deplin în taina sufletească ce mă leagă karmic de bunica mea, de vărul meu și de mătușa mea, de vreme ce Ființa profundă nu face deloc economie de ocazii de a-mi reaminti de această legătură pe care, în mod evident, trebuie să o rup. Și nu pot decât să trag nădejde că, având atât de des contact cu imaginea lui Lucifer care aduce foarte mult cu înfățișarea vărului meu, toți acești stimuli psihici și emoționali îmi vor induce alte regresii în mormântul inconștientului, scoțând la suprafață cadavrele unor emoții inhibate și refulate din timpul copilăriei sau chiar amintiri din viețile mele anterioare. Căci este cu neputință să nu mă las influențată de vederea acestor stimuli, iar acest lucru atât, atât de des încât a fost dus la limita paroxismului, acel portocaliu al vestimentației lui Lucifer ajungând să lucreze pentru psihicul meu precum lucrează batista roșie pentru un taur dezlănțuit în coridă! Deci cum să nu ajung să mă întreb astfel:
– Maestre, Maestre, ce vrei să îmi spui? Ce importanță poate să aibă legătura mea cu rudele mele pentru eliberarea mea de karma personală și de cea de familie? În ce a constat partea mea de vină în această poveste de am fost târâtă chiar în mijlocul ei, fără putință de a mă îndepărta măcar cu un pas, fiind oarbă și singură?

Și ca să îmi dea o mână de ajutor să înțeleg toate aceste lucruri mai bine, Ființa profundă și-a fluturat energic mâinile în fața ochilor mei în cursul acestei dimineți, aplaudând frenetic și trezindu-mă din visare în lumile interne suprasensibile, declanșând iarăși recurența exercițiului acestor mâini care mă ajută să îmi redobândesc luciditatea câtă vreme corpul fizic doarme. Și aplaudând într-una în ochii mei, chiar dacă știam că trupul fizic dormea, mi-am concentrat toată atenția asupra acestor mâini ajutătoare, vrând să mi le ridic și pe ale mele ca să le prind pe cele din fața ochilor mei. Ca în toate rândurile anterioare, m-am temut de somnambulism, dar această practică a Ființei care își vântură mâinile în ochii mei m-a ajutat să dezvolt un fel de simț al prevederii, căutând să cercetez coordonatele dimensiunii în care m-am trezit spre a mă asigura că sunt în siguranță și că nu mi-am trezit corpul fizic în mod somnambulistic. Așa că, văzând aceste mâini ajutătoare azi-dimineață, mi-am ridicat degetul arătător al mâinii drepte ca să îl introduc în cadru, gest pe care l-am făcut în absolut fiecare rând când am luat contact cu mâinile Ființei profunde care se exprimă prin acest fenomen recurent și care mi s-a părut întotdeauna foarte nostim și copilăresc întrucât îmi percep toată timiditatea sufletului surprinsă în încercarea mea de a mă asigura că nu sunt somnambulistică. De câteva ori această mișcare a degetului arătător al mâinii drepte mi-a activat brațul drept al corpului fizic, lucru pe care l-am simțit din interiorul lumii invizibile, fapt care m-a făcut să mă trezesc. Dar ridicându-mi degetul arătător în această dimineață, nu am constatat nicio anomalie relaționată cu corpul fizic, așa că am cutezat să îmi ridic întregul braț, apucând mâinile din fața ochilor mei care îmi făceau invitația deschisă de a mă prinde de ele.

Și când mâinile noastre s-au prins într-o încleștare zdravănă, Ființa din fața mea m-a săltat din corp într-o clipită de ochi, făcându-mă să simt desprinderea de corp. Dar în loc să mă ducă să îmi văd tatăl, cum aș fi vrut eu, m-a lăsat între brațele unei entități cu care nu mi-aș fi dorit să am contact. Cum era de așteptat, obișnuita răfuială între suflet și expresia acelui ego a avut loc, făcându-mă iarăși să mă cutremur de disperare și de mâhnire. Pentru ce să îndur atâta răutate, ironie și bătaie de joc? Iar răutatea acelei umbre era crasă, mizerabilă și ostentativă, dar pentru că între pereții acelei umbre sufletul meu se zbătea să se elibereze, ceva destul de minunat s-a petrecut spre sfârșitul acestei încăierări cu mintea mea îmbuteliată. Și când mii de sclipiri ai unei lumini intense au izvorât din zidurile acestei temnițe mentale, a fost pentru mine ca și cum Ființa mea reală interioară făcuse uz de dalta sa, cioplind în mine ca într-o stâncă de piatră, lipsită de formă, de frumusețe și de sens divin.

Dar acum nu pot explica deslușit legătura dintre acest eu de tâlhar care mi-a furat libertatea de mișcare fiindcă m-a preschimbat într-o stană de piatră și karma de familie pe care Maestrul interior mi-o sugerează prin vestimentația lui Lucifer, trebuind să aștept să mai trec prin astfel de încercări ca să pot capta sensul profund al acestor întâmplări. Dar oricât de dezgustător este adevărul cauzalității karmei mele, trebuie cu orice preț să îl aflu!

iul. 272021
 

<>

Marți, 27 Iulie 2021

Până la urmă s-a adeverit că vărul meu a venit și el în țară săptămâna trecută, chiar când mama văzuse ferestrele deschise la apartamentul lui. Din fericire pentru toată lumea implicată, acest adevăr s-a confirmat fiindcă a venit în vizită și pe la noi cu fetița lui și cu mătușa mea, chiar înainte ca ea să plece vinerea trecută. Ne-am salutat cordial și ne-am pupat pe obraji, dar cât timp au stat la noi, adică vreo 45 de minute, nu m-a mai băgat în seamă.

Am stat în tot acest răstimp în liniște interioară deplină, încercând să fiu atentă la zgomotele din exterior. Era o hărmălaie nemaipomenită. Fetița vărului meu, care este un omuleț foarte năzdrăvan și drăgălaș, se juca cu unul din căței, acela care este mai simpatic și mai pupăcios. Erau î centrul atenției, așa că nu se cădea să am așteptarea să fiu întrebată cum o mai duc. Nu-mi părea rău întrucât în acele minute conștientizam de ce m-am simțit atâta timp ca și cum eram o mascotă pentru a-i distra pe cei din jurul meu. Bănuiesc că acesta este blestemul celor mici, adică al mezinilor, să fie jucăriile care să îi distreze pe cei mari. Și Dumnezeu mi-e martor că am fost jucăria de care toată lumea din familie s-a folosit ca să se amuze pe socoteala ei.

După ce au plecat vineri, m-am simțit atât de eliberată și de descătușată că mi-a venit să dansez și să stau în cap, cântând de plăcere în camera mea. Am 34 de ani și sunt, prin urmare, o femeie adultă și numai la această vârstă simt că adulții cei cu adevărat mari din familie m-au lăsat în pace. Însă voioșia nu îmi venea numai din această descătușare de trecut, ci și din faptul că, venind în vizită, vărul meu ne-a scutit pe toți de tortura de a mai minți pentru el în fața bunicii. Iar acest lucru în sine a fost un mare, mare gest caritabil și de bună-cuviință din partea lui! Nu am de gând să îmi irosesc timpul încerccând să îmi dau seama de ce mătușa mea ne-a mințit, spunându-ne până în penultima zi că el nu a venit în concediu fiindcă n-ar fi găsit bilete, deja o avertizasem pe mama că se va folosi de pretextul cum că ar fi vrut să ne facă o surpriză venind la noi pe nepusă masă ca să își acopere venirea incognito în țară, așa că nu sunt surprinsă că lucrurile au stat întocmai așa. Și nici nu am de gând să îmi pierd timpul ținând evidența vizitelor sale la noi căci nu ne datorează nimic ca să ne onoreze cu prezența sa.

Dar am să trec în scris câteva din lucrurile pe care mi le-a povestit Ana despre situația aceasta în general. Se pare că, până la urmă, s-a ajuns la un consens, mama, mătușa și bunica stând de vorbă într-una din zile ca să discute pe tema succesiunii. Mătușa a fost de acord să îi dea o împuternicire mamei pentru ca ea să se ocupe de treburile notariale. Bunica a fost de acord să cedeze orice titlu de proprietate conform cu înțelegerea la care aveau să ajungă cele două fiice ale sale. Și a rămas ca mama să primească pământurile din afara satului, în vreme ce mătușa va primi casa cu terenul din sat.

Și dacă așa stau lucrurile, eu nu mai intenționez de aici înainte să mă identific cu suferința mamei care este foarte capabilă să proiecteze multe resentimente în alt om fiindcă nu poate să ierte. Mie nu îmi mai stă în putere să o ajut să își deschidă ochii pentru ca și ea să se elibereze din această poveste care mie mi-a vorbit despre cu totul alte chestiuni, iar nu despre problema moștenirii și tot așa și numai acum conștientizez că m-am împovărat peste măsură de mult cu aceste întâmplări.

Și nu mai am timp de pierdut scriind despre situația din familie întrucât vineri dimineață, chiar în ziua când vărul meu și familia lui ne-au făcut o vizită, l-am visat pe îngerul iubirii Anael, pe acest înger deosebit de frumos care mi s-a mai arătat în vise în trecut. Avea aceeași înfățișare a unui băiat de 12 ani cu obraji rotunzi și păr blond și ondulat. Și era de o frumusețe divină, dar pentru că vederea nu îmi era clară și limpede, motiv pentru care îi percepeam prezența relativ vag și șters, m-am necăjit teribil de mult întrucât mă temeam de farsorul inconștient care ar fi putut proiecta imaginea îngerului în mod mecanic ca să își râdă de mine.

Și cum să nu cred că era o farsă pusă în scenă de către propriul inconștient când îngerul Anael mi-a vorbit aproape exclusiv în limba spaniolă? Înțelegeam foarte bine ce îmi spunea fiindcă toate replicile sale erau forme uzuale folosite în conversații de către începători, iar după fiecare afirmație de-a sa se oprea, dându-mi un scurt răgaz ca să pot memora replicile sale. Dar după un timp i-am spus îngerului Anael:
– Îmi pare rău, dar nu cred că voi memora conținutul acestei conversații, nu cred că îmi voi aminti mare lucru când mă voi trezi!
– Nu te îngrijora, ți se vor mai spune toate aceste lucruri, mi-a răspuns îngerul iubirii Anael împăciuitor, continuând să îmi dea câteva referințe de kabala numerică în limba spaniolă.

Și când m-am trezit m-a cuprins puternicul sentiment că îngerul Anael îmi apăruse în vis ca să îmi aducă vestea că Tatăl îmi cerea să încep să învăț limba spaniolă. Dar eu nu am zis decât într-o doară că aș vrea să îmi stabilesc reședința cu sufletul meu pereche pe o insulă în Atlantic sau în America Latină! Dar dacă, totuși, acesta a fost un gând bun, proiectat în mintea mea din voia Tatălui? Nu am să aflu cu certitudine decât având răbdare ca aceste lucruri să îmi fie repetate, întocmai cum singur îngerul Anael mi-a adus la cunoștință. Nu am nimic de pierdut dacă, între timp, voi asculta câteva lecții de spaniolă pentru începători.

De la acest vis de vinerea trecută până azi am mai avut și alte trăiri deosebite în timpul meditațiilor pe care nu le-am mai trecut în scris, dar scurta experiență de azi-dimineață aș vrea să o povestesc fiindcă mi-a dat impresia că a avut caracter de ”vești bune”!

Mă întorsesem pe băncile școlii cu alți foști colegi. Urma să avem ora de fizică. Când am intrat în clasă, m-am dus să mă așez la un pupitru din spatele clasei, dar când am dat să îmi bag geanta în pupitru am băgat de seamă că acolo erau o grămadă de bani. I-am scos pe toți ca să îi pun într-un plic, vrând să îi duc profesorului întrucât mă temeam că ar fi putut fi banii vreunui elev care îi uitase în bancă la ora anterioară, dar profesorul m-a privit mirat și blajin, cu multă blândețe.

Atunci am trăit acea stare de conștiință foarte asemănătoare unui blackout, în timpul căreia totul se face negru în jurul meu ca și cum tocmai am pierdut semnalul de recepție onirică, urmând să mă trezesc în corpul fizic, dar numai ca să mă văd absorbită în alte scene în universul interior. Iar lucrurile nu au stat în mod diferit azi-dimineață întrucât imediat cum mi-am deschis ochii după acel blackout, m-am trezit stând pe orizontală între două prezențe foarte stranii pe care nu aș putea să le descriu, prezențe cu care am mai avut de atâtea ori contact înainte, prezențe care aduc a umbrele înspăimântătoare ale inconștientului, dar care îmi par mai degrabă a avea legătură cu elementalii. Sunt medici get-beget, experți în medicina internă, ceea ce mă îndeamnă să cred că au fost o reprezentare a intercesorului elemental, acel aspect al Ființei interioare profunde care vine din elemente, cunoscând în mod intuitiv medicina internă.

Cele două forme care zburau pe lângă mine ca niște albine, foindu-se și agitându-se într-una în jurul meu, mi-au pus la nas ceva asemănător unui tampon îmbibat cu o substanță mirosind puternic a plante medicinale. Și când mi-a pătruns acel miros în energia vitală am trăit iarăși bine-cunoscuta stare de șoc, de confuzie și de uluială totală întrucât știam că nu prin simțul olfactiv al trupului fizic simțeam acel puternic miros de plante, ci prin simțul olfactiv al corpurilor interne. Și nu îmi venea să cred că aveam așa ceva și că puteam simți într-un mod atât de intens, incredibil de intens, mirosul de plante cu care acel tampon fusese îmbibat și pe care cele două forme năzdrăvane îl treceau prin dreptul nărilor mele.

Și am sărit în sus din cauza uluielii, dându-mi seama că mă întorsesem în visul inițial în care am continuat să păstrez încă mult timp pe căile nazale puternicul miros de plante pe care îl recunoșteam, părându-mi-se familiar, dar pe care nu îl puteam numi din amintiri.

Dacă a existat un simbol în tot acest scenariu eu nu știu în clipa de față să îl identific și să îl traduc, dar mai degrabă aș alege să privesc la această experiență cu haz întrucât am cerut Ființei profunde să îmi dea și o experiență hazlie și drept am să mărturisesc că, dintre toate aspectele Ființei reale interioare cu care am avut contact direct și intim până acum, intercesorul elemental (medicul intern) mi-a dovedit că dispune de foarte mult haz, însă într-o manieră care nu de puține ori mi-a dat fiori pe șira spinării.

Cu alte cuvinte, fiindcă leșinasem în timpul orei de emoție fiindcă găsisem în pupitru o grămadă de bani, medicul de gardă a fost chemat de urgență pentru a mă aduce în simțiri, practica de a aduce în simțiri un pacient leșinat cu ajutorul mirosurilor puternice fiind obișnuită în medicină. Vestea bună care m-a făcut să leșin de emoție stă ascunsă în chiar simbolul banilor pe care l-am preluat contextual din dicționarul gnostic de simbologie onirică al Maestrului Samael Aun Weor:

BANI
-Simbol al monedei cosmice. Capitalul pe care îl mânuiește Marea Lege.
-De asemenea alegorizează Valorile interne.
Din sensul dual al acestui simbol se deduc următoarele:
-dacă ni se dau sau îi găsim: Dharma în favoarea noastră. Posibilă naștere a acelor valori.
-dacă se dau sau se pierd: datorii pe care trebuie să le plătim.
Posibilă pierdere a Valorilor citate.

Există o subtilitate de fond în simbolul banilor din visul meu. Chiar dacă i-am găsit, aspect care simbolizează că voi primi dharma în favoarea mea, eu am dat să restitui banii, crezând că sunt pierduți de altcineva. Prin urmare, deduc că Marea Lege îmi va face o ofertă, mânuind capitalul cosmic, pe care va trebui să am foarte, foarte mare grijă să nu o refuz, gândindu-mă că, acceptând oportunitatea ce se va crea în mod deliberat pentru mine ca să fiu ajutată, voi păgubi pe altcineva. Tiranul mental intermediar care m-ar împiedica să primesc mila Tatălui este, fără urmă de îndoială, simțul datoriei față de familia mea. Poate că a venit, totuși, vremea să îmi văd de propriul interes?!

iul. 222021
 

<>

Joi, 22 Iulie 2021

Zburătorule,

Sunt perioade foarte stranii prin care trec câteodată în timpul cărora nu am nicio tragere de inimă să scriu despre întâmplările prin care trec, iar aceasta nu pentru că nu aș avea inspirație, ci pentru că mă tem de mărturisirile pe care le-aș putea face. E prea delicată situația prezentă ca să nu fiu chibzuită în alegerea cuvintelor, dar nici nu pot lăsa firul poveștii în coadă de pește, cum se zice, mai ales după ce oricum am povestit și dezvăluit atâtea, prea multe poate!

Povestea din familia mea a luat o întorsătură atât de penibilă și de rușinoasă încât cu greu m-am stăpânit aceste zile să nu explodez în scris, răzbunându-mă pe cei din jurul meu printr-o confesiune dramatică și extravagantă. Dar nu pot uita avertismentul Marii Legi Divine care mi-a făcut cunoscut faptul, prin trimișii săi, că ar fi o mare și stupidă greșeală să cad pradă unei izbucniri de mânie pentru lucruri care nu îmi vorbesc direct. Nu, nu, unele lucruri nu îmi sunt adresate, dar altele sunt, iar insolitul comportament al Luciferului particular care împrumută pijamalele portocalii pe care mătușa mea și vărul meu le-au purtat în urmă cu mai bine de 20 de ani îmi dovedește faptul că unele evenimente care îmi implică rudele au o oarecare importanță. Cum aș putea să explic mai limpede influența pe care vederea acelor pijamale o are asupra psihicului meu? Sunt sute de vise pe care le-am avut în ultimele 18 luni ca să nu trag concluzia că scopul fenomenului este de a-mi răscoli amintiri refulate și inhibate astfel încât să le pot soluționa.

Dar pe moment nu mă voi întoarce la anii copilăriei, ci la întâmplările zilei de azi, adică cele actuale, pe care nu le pot trece ușor cu vederea, cu toate că anumite trăiri sufletești primite în cursul ultimelor zile au avut un puternic caracter de tranchilizant, făcându-mă să fiu destul de nepăsătoare și indiferentă la uele probleme din exteriorul meu, făcându-mă să mă simt ca și cum sunt într-o transă.

Mătușa mea își va încheia concediul zilele acestea, urmând să plece mâine noapte. Vărul meu ar fi trebuit să vină în țară alaltăieri, în ziua de marți, însă mătușa mea ne-a înștiințat de săptămâna trecută că, din cauza faptului că nu au găsit bilete de avion avantajoase, el și familia lui nu mai pot veni. Cu toate acestea, mama mi-a dezvăluit faptul că, trecând pe lângă blocul în care locuiește vărul meu fiindcă pe acolo duce drumul părinților mei către ferma noastră, au văzut că ferestrele erau deschise la apartamentul lui în ziua când se presupunea că ar fi trebuit să vină, ca și în ziua următoare. Până atunci nu le văzuseră deschise. Trecând în vizită ieri, mătușa mea și-a luat măsuri de precauție, zicându-ne cum că a trecut pe la locuința fiului ei pentru a aerisi casa, lucru care poate să fie totalmente adevărat, întâmplarea aceasta putând fi o coincidență banală. Nu există nicio dovadă concretă care să sugereze că vărul meu a venit în țară, dar că minte în legătură cu acest lucru fiindcă nu vrea să aibă contact cu noi. Dar dacă acest lucru este, totuși, adevărat, este irefutabil că adevărul va ieși la lumină.

Pentru ce, dar, să mă necăjesc din cauza acestei întorsături de situație? Ce le-aș mai putea spune unor oameni care, deși îmi sunt rude, nu au mustrări de conștiință? Cum era de așteptat, mătușa mea nu ne-a onorat cu prezența sa atât de des cum i-ar fi plăcut bunicii care în fiecare rând zice la sfârșit:
– Să vii să mă mai vezi!

Nu îi reproșează niciodată nimic, nu ridică niciodată vocea la ea, nu îi aduce nicio critică, nici mătușii mele, nici vărului meu. Și numai acum văd, primind deplina încredințare, că bunica și acum mai trage nădejde că cei doi își vor asuma răspunderea pentru ea, acceptând să se mute în vechile case despre care ea nu știe că aproape că nu mai stau în picioare, chiar dacă mama a încercat să îi facă cunoscut faptul că vechile case sunt o ruină.

Și cum era de așteptat, mătușa mea a fost un alt om de față cu bunica, refuzând să deschidă orice subiect de acest soi și lăsând totul în seama mamei, cu toate că ieri mi-a dat vaga impresie, printr-o tentativă foarte slabă de a comunica cu bunica p tema succesiunii proprietăților, că este resemnată în privința mamei ei a cărei încăpățânare de a se ține de pământurile ei până la moartea ei este de nepătruns. Și drept voi mărturisi că mi se pare că mătușa mea are dreptate în legătură cu partea aceasta de poveste, motiv pentru care îmi doresc din toată inima mea ca și mama să fi fost mai puțin implicată, mai puțin rănită din cauza bunicii, dar mama se simte într-o situație atât de disperată și de deznădăjduită încât să își găsească soluția numai în acele pământuri care, vândute, pot asigura un buget din care să renoveze casa cumpărată în urmă cu 4 ani. Este copleșitor să vezi că disperarea mamei și strigătul ei de ajutor au făcut-o un fel de monstru în ochii mamei și surorii ei care nu văd în mama decât o persoană care umblă numai cu interes după o moștenire la care are, până la urmă, tot dreptul legal. Nici nu știu ce este mai rușinos din următoarele: faptul că mama își pune toată nădejdea în acele câteva pământuri în loc să își pună nădejdea în Dumnezeu sau faptul că bunica o disprețuiește într-atâta pe fiica ei încât să rămână totalmente surdă, oarbă și mută la disperarea ei, alegând să se țină de proprietățile ei în loc să își ajute copilul, cu toate că ea nu a rămas chiar mută fiindcă într-u rând mi-a sugerat să îi scriu lui Gigi Becali deoarece auzise și ea la radio cum că ar da casee pe degeaba nevoiașilor.

Dar de față cu bunica mătușa mea nu cutează să își exprime adevăratele gânduri, folosindu-se de scuza că nu vrea să îi aducă supărări bunicii. Cu toate acestea, între patru ochi cu mama, i-a spus acesteia destul de limpede că numai noi suntem de blamat pentru situația care s-a creat în ultimul an și jumătate. În fața unui tribunal moral, cei doi au mâinile spălate și curate fiindcă ei nu au fost de acord să o aducem pe bunica la noi, noi singuri cunoscându-ne foarte bine situația. Conform cu părerea lor, ar fi trebuit ca mama să o fi dus pe bunica înapoi în casele ei după criza de fiere de anul trecut sau să o fi dus la un azil de bătrâni. Cum să fi procedat mai corect biata de mama când, la consultul medical, doctorii i-au atras atenția asupra faptului că, la vârsta ei, bunica nu mai putea fi lăsată singură și nesupravegheată în casa de la țară? Mă văd nevoită să pun mare accent pe faptul că acestea nu sunt lucruri despre care mătușa mea și vărul meu să discute deschis direct cu bunica, ea continuând și acum să spere că ei vor fi cei care să o ia în grijă în cele din urmă.

Din acestea rezultă că rudele mele nu aveau intenția de a ne face pe mine și pe sora mea oameni de sacrificiu, dar din acest serviciu bunica încă nu ne-a concediat. Mai rezultă în plus că, din cauza dezacordului lor față de hotărârea mamei de a o luua în grijă pe bunica, nu s-au simțit datori să intervină în situația din casa noastră, vorbind cu bunica pentru a o face să înțeleagă că era necesar să facă efortul de a se adapta traiului cu noi, dar mai ales cu mine care mă recuperam după un atac cerebral.

E inutil să mai povestesc și alte lucruri fiindcă ni s-a spus destul de limpede că rudele noastre nu au mustrări de conștiință, nici față de noi, nici față de bunica.

Ursitule, cred că poți lesne înțelege de ce te poți simți ofensat și jignit trăind în mijlocul acestor întâmplări. Când mi-a povestit mama unele din aceste lucruri despre vărul meu și despre ferestrele deschise de la apartamentul lui am simțit că mi se oprește respirația și că îmi ies din fire! Oare să nu priceapă vărul meu că nimeni din familia mea, cu excepția surorii mele care este de o naivitate nemaipomenită care o face să creadă în acel tip de familie ideală în care toată lumea se are bine cu toată lumea, nu vrea să mai fie forțat să îi înghită felul de a fi, tatăl meu fiind primul care s-a retras din această cursă acum mulți ani după ce o perioadă vărul meu a lucrat la ferma părinților mei față de care s-a comportat execrabil? Mama a îndurat și ea cât a mai putut, mai mult din rușine față de sora ei, dar s-a retras și ea din acest srviciu care o obliga să suporte felul lui de a fi.

Stăteam singură în camera mea marți noaptea, zicând minții astfel:
– Minte, de ce ești mâniată? Minte, ce crezi că vor să îți spună aceste întâmplări? Minte, ce simți tu acum? Spune lucrurilor pe nume și vorbește deschis despre ce te doare!

Nu după mult timp am început să bolborosesc ceva de parcă vorbeam pe păsărește. Mi se deschidea mintea căreia îi dădeam, în sfârșit, libertatea să spună ce gândește cu adevărat. Și când am vorbit, am strigat în miezul nopții:
– Nu voi mai lăsa niciodată pe nimeni să mă oblige să suport comportamentul unui golan! Mă auziți? Nu vă mai las niciodată să mă forțați cu de-a sila să mai înghit compania unui golan când eu nu vreau să am de-a face cu el, chiar dacă mi-e văr! Niciodată, NICIODATĂ nu vă mai las să mă obligați!

După multe minute de astfel de țipete, începusem să mă conving că vocea care își exprima suferința prin gura mea aparținea copilului în pielea căruia am trăit și pe care vărul meu l-a chinuit pe parcursul întregii copilării. Nu se cade să scriu că mi s-ar fi făcut vreo nedreptate, devenind victimă a abuzului vărului meu. Trebuie să precizez în mod foarte clar și deslușit că, prin aceste întâmplări, Marea Lege Divină urmărea să îmi aplice o mustrare destul de severă pentru un cumul de greșeli și de păcate despre care am tot scris, iar acest lucru s-a înfăptuit prin imprimarea în subconștientul meu a tiparului de gândire care dictează minții credința că eu nu merit nimic bun, că nu merit să am un partener care să îmi fie potrivit, că nu merit să am de-a face decât cu un golan și cu un bătăuș. În acest mod mi-a fost scăzută vibrația, în mod deliberat și intenționat, în perioada copilăriei, atrăgând oamenii întâlniți mai târziu și evenimentele care mi s-au întâmplat. Însă este de necontestat faptul că nicio pedeapsă karmică nu este veșnică, iar insistența cu care Ființa profundă lucrează inimaginabil de intens asupra psihicului meu ca să mă scoată cât mai curând și urgent din această mentalitate care m-a făcut să cred toată viața mea că nu pot fi într-o relație decât cu un agresor este dovada cea mai limpede că sunt la sfârșitul acestei pedepse care a fost în strânsă legătură cu păcatele comise împotriva Spiritului Sfânt.

Toate aceste întâmplări nu au avut nicidecum legătură cu chestiunea ”cine are grijă de bunica?” sau, în orice caz, mie nu despre acest lucru îmi vorbeau, dar eu am făcut greșeala de a mă identifica cu această situație din cauza mamei pe care o vedeam rănită și insultată, însă efortul meu de a o ajuta să înțeleagă faptul că Dumnezeu nu i-a făcut nicio nedreptate întrucât, prin aceste situații de viață, ea și-a primit ”răsplata” pentru faptele comise în trecut a rămas fără ecou. Mama este tulburător de mândră ca să admită că și ea a greșit pe drum (și încă foarte mult).

Și după ce m-am mai răcorit marți noapte, m-am rugat Ființei profunde, implorând-o din toată inima mea să ia legătura cu Ființa ta reală interioară, ursitule, pentru ca Aceasta să îți bage mințile în cap, deschizându-ți ochii în legătură cu fixațiile și obsesiile tale a căror proveniență numai tu singur nu o bezi! Mult am implorat și mult am cerșit să îmi fii adus cu mintea destupată, dar rezultatul rugăciunii mele a fost că am primit numai un sfert de medicament cu efect tranchilizant.

Și în primele ore ale dimineții de ieri te-ai făcut manifestat ca în alte dăți trecute, tu fiind acea substanță provenind din Ființa ta interioară care mi-a fost injectată în alcătuirea mea moleculară în urmă cu atâția ani și care mă determină să îți simt în mod pregnant semnătura energetică și vibrațională în lumea astrală, chiar dacă tu poate că nu ești conștient de aceste manifestări ale sufletului tău. Și ți-am văzut chipul de la început până la sfârșit și nu a existat nicio urmă de îndoială că nu eram în prezența unei scântei din sufletul tău în fața căruia nu m-am opus niciunui gest, niciunei atingeri, chiar dacă nu ne-am adresat nici măcar un cuvânt. Nici măcar acel ”bună” pe care îl aștept de la 16 ani. Căci de nu mi s-ar fi imprimat acest tipar de gândire distructiv prin intermediul căruia mi-am plătit karma saya, eu te-aș fi recunoscut atunci, la 16 ani, chiar și fără acel ”bună”.

Și în felul în care m-ai iubit din creștetul capului până în vârful degetelor de la picioare nu am văzut decât adorație și venerație și când m-a scos Ființa profundă din brațele tale ieri dimineață mi-a interzis să mă uit la ceas ca să verific ora, iar când mi-a dat voie să o verific, ceasul arăta 07:24 în care pot cu ușurință vedea 09/13. Dar în afara acestei referințe, ora aceea mi-a indicat o melodie din lista mea de pe tabletă, o melodie nemaipomenită, crede-mă pe cuvânt când îți zic, iar aceasta deoarece este melodia pentru care L-am implorat îndelung pe Tatăl să o primesc printr-o referință numerică ca să îți spun prin versurile sale, precum ți-am spus și prin toate celelalte mesaje muzicale din trecut, că a venit timpul să ne întâlnim:

So baby talk to me
Like lovers do
Walk with me
Like lovers do
Talk to me
Like lovers do

Eurythmics – Here comes the rain again

Cum era de așteptat, mi-am petrecut toată ziua de ieri într-un fel de transă extatică. Îmi rămăseseră inima și sufletul în brațele tale și numai din când în când, cuibărindu-mă în pat, îmi dădeam seama că ce frământam cu mâinile era perna pe care o strângeam la piept, iară nu trupul tău, așa că începeam să mă zvârcolesc, tremurând și oftând de dor, întorcându-mă în interiorul amintirii aceleia de dimineață care mi-a părut mai profundă ca oricând! Și mută și indiferentă am rămas timp de multe ore în șir, simțindu-mă păzită de amintirea sufletului tău ca să nu mai reacționez în niciun fel la stimulii perturbatori din exteriorul meu, cu toate că un factor de stres tot m-a scos din această transă pe care întâlnirea cu acea scânteie din sufletul tău mi-a indus-o.

Și apoi a fost inevitabil ca toate aceste trăiri să nu aibă consecințe. Mai precaută, Ființa profundă și-a trimis umbra, pe Luciferul particular, ca să îmi vegheze somnul îndeaproape. Eram prea aprinsă din cauza dorului ca să nu fi sfârșit prin a recurge la mijloacele ieftine ale imaginației și ale fanteziei ca să ummplu golul pe care tu îl lași în urmă ori de câte ori deschid ochii dimineațaa, când mă trezesc.

Era 06:45 când m-am trezit azi-dimineață. Nu mă simțeam pregătită să îmi încep ziua chiar de la acea oră, așa că am continuat să stau cu ochii închiși. Nu mi se întâmplă foarte des să mă bucur de continuitatea conștiinței în somn fără să nu fiu foarte somnolentă înainte. Eram foarte trează prin urmare și, cu toate acestea, captam niște imagini foarte insolite pe care nu i le-am putut atribui decât Luciferului particular. Mă absorbea încă ddin perioada stării de veghe în laboratorul său de experimente, dar cum a decurs această aspirație a mea în universul interior este un lucru pe care nu îl pot descrie, unele proceduri sunt cu adevărat dincolo de puterea de înțelegere a minții fiindcă aparțin Divinității!

Iar el, ca de obicei, era costumat în caraghioasa sa uniformă portocalie prin intermediul căreia pune sare pe rănile mele, amintindu-mi în fiecare zi și noapte de chestiunea rudelor mele. Mi-e cu neputință să mai povestesc cum m-a chinuit tentatorul pe parcursul acestei dimineți la capătul căreia mi-am primit răsplata pentru trudă și efort. Lucifer mă tachina amarnic prin tentație, în timp ce eu îi dădeam zor să îl resping și, după multe cazne, i-am spus în chip spontan:
– Ție îți face plăcere să mă chinuiești?

Era atâta inocență în glasul meu câtă poate fi cuprinsă în infantilitatea unui copil căruia îi lipsește pe deplin răutatea. Căci nu cu sarcasm și cu reavoință îi pusesem întrebarea aceasta atât de caraghioasă, ci cu sinceră curiozitate. Iar când mi-am auzit vocea, mi-am găsit-o mai limpede, mai cristalină și mai inocentă ca oricând. Îți poți oare imagina cum ar putea veni această scenă în care o voce minusculă de copil întreabă pe Diavolul scufundat în chiar adâncul Ființei sale profunde dacă îi face plăcere acestuia să chinuiască un suflet? Ei bine, sufletul meu a fost chiar în mijlocul acestei scene, chestionându-l pe Diavol.

Dar tăcerea lui Lucifer a fost solemnă, iar codexul său nu mi-a îngăduit să traduc, prin abilitatea mea de a pătrunde sensul lucrurilor, nimic din ce exprima prin el însuși, chiar dacă se înălțase și se mărise dintr-o dată încât a fost nevoie să mă cocoț pe niște platforme ca să îi ajung la obraz, continuându-ne dansul transcendental. Era închis ermetic și nu mi-a dat voie să cunosc nimic căci nu despre morfologia conștiinței luciferice era vorba, ci despre cea a conștiinței mele. Nu Diavolul interior era supus judecății, ci eu eram, iar acuza care mi se aducea era aceea a simțirii plăcerii. El mi-a indicat cu degetul său arătător să privesc în sus și, înălțându-mi fruntea, am văzut o pată de lumină în toată acea negură a cerului. Am pornit-o în mare fugă spre Lumină, dar nu am înaintat foarte mult că m-am simțit cuprinsă de un intens și profund simțământ de divanație care nu lăsa loc confuziei: eram încă departe, foarte departe de sursa luminii și, cu toate acestea, mă simțeam stând în imediata apropiere a Divinității.

Și mi-am simțit atunci capul ca de piatră și am crezut că avea să îmi explodeze, să se sfarme în milioane de bucăți, iar presimțirea m-a avertizat că Lucifer avea să încerce să detoneze bomba explosivă din capul meu, lucru de care mi-a fost atât de frică încât am vrut să fug, abandonând încercarea ale cărei simptome, din nefericire și spre paguba mea, nu le-am recunoscut pe loc. Căci acela era Focul Mamei Divine care mistuia ccarcasa de ciment a minții, făcând ca esența sufletului să se îmbutelieze și să se pietrifice în interiorul acesteia. Iar dacă are să se producă vreodată această explozie, știi tu oare ce are să se reverse ca un potop din interiorul acestui baraj pe care mintea l-a creat? Un ocean nesfârșit de fericire și de plenitudine!

Dar nu mai pot povesti mult din ce a mai urmat. Suficient de știut este că aam fost pusă față în față cu dublura lui Lucifer pe care propriul subconștient a creat-o folosindu-se de imaginație și de ideoplasticitatea inconștientului, făcându-mă să exclam:
– Grozav, acum sunteți doi!

Pentru ce, dar, să mă duc în imaginație ca să mă hrănesc din iluzii și din plăsmuiri? Și care este legătura dintre această experiență și faptul că sunt oarbă, după ce am văzut dublu mai toată viața mea? (joc de cuvinte cu dublu sens) Căci cred cu sinceritate că azi-dimineață am primit un dar care ține de miracol, anume să fiu trezită în interiorul orbirii mele. Acea incredibilă voce de copil aparținea esenței sufletului care primise pedeapsa prin orbire, orbirea în sine era întunericul atotcuprinzător. Această voce de copil mă face să cred în Dumnezeu cu mult mai mult decât mă fac să cred imaginile neînchipuit de creative pe care mintea le plăsmuiește încercând să contureze în imaginația sa forma unui Dumnezeu în care să creadă.

iul. 152021
 

<>

Joi, 15 Iulie 2021

Meditam azi-noapte când vocea Ființei profunde s-a făcut auzită în conștiința mea, voce care nu era cu mult diferită de a mea, însă părându-mi-se mai calmă și mai solemnă în același timp. Și mi-a zis:
– Ai vrut să ai o slujbă adevărată.
– Ascult, am răspuns Ființei, exprimându-mi prin acest singur cuvânt disponibilitatea de a face cum mi se spune pentru ca eu să obțin acea slujbă adevărată la care râvnesc, anume o slujbă în serviciul Tatălui.
– Trebuie să pleci de la muncile de jos, mi-a răspuns Ființa profundă, reamintindu-mi procesul dureros și plin de suferințe și de sacrificii al ascensiunii în planul profesional.
– Dar care să fie treapta cea mai de jos în cazul slujbei vrute de mine? am continuat să întreb Ființa reală interioară.
– Să fii ca un copil! De acolo începi, mi-a dezvăluit Maestrul interior.
– Dar ce înseamnă ssă fiu ca un copil? Arată-mi, te rog! Sau măcar spune-mi că voi asculta și așa voi face întocmai pentru că vreau să fiu iarăși precum un copil, am dat zor să revendic explicații și indicații suplimentare, dar nu mi-a mai venit niciun răspuns pe loc, trebuind, în mod evident, să aprofundez tema în timpul meditației.

Iar acum, când m-am trezit azi-dimineață, nu pot trece în scris decât un simplu și singur rezultat găsit în urma cugetărilor mele: copilul și, prin analogie, subalternul care îndeplinește cele mai de jos sarcini, trebuie să dea ascultare părinților săi și superiorilor în rang.

Acestea fiind precizate în legătură cu meditația de azi-noapte, voi lămuri că nu de puține ori Ființa profundă mi-a sugerat, și încă cu multă emfază, să fiu mai puțin critică față de rudele mele despre care sunt nevoită să povestesc datorită rolului pe care îl joacă fiecare pe marea scenă a dramei pe care viața mea o simbolizează. Și cum am primit deja o mustrare foarte severă săptămâna trecută vis-a-vis de multa judecată pe care i-am adus-o bunicii mele într-o scrisoare care s-a făcut nevăzută într-o singură clipită de ochi împreună cu celelalte 200 de scrisori compuse în ultimii 7 ani, dar pentru care păstram o copie pe tabletă, cu excepția aceleia singure de săptămâna trecută, trebuie să îmi înghit cuvintele de frustrare și de insultă ca să pot povesti ultimele evenimente fără să îmi mai fac singură rău, experiența sufletească descrisă în acea scrisoare care s-a pierdut dovedindu-mi-se de mare importanță întrucât mi s-a arătat, prin conținutul său, că este extrem de ușor să creezi un eu karmic, deci un eu bun de plată, numai pentru simplul fapt că nu te poți stăpâni, cedând impulsului mâniei sau altui impuls păcătos.

Așadar, iată pe scurt secvențialitatea întâmplărilor din ultima vreme:

Miercurea trecută, în cursul serii, bunicii mele i s-a făcut destul de rău, trebuind să chemăm Salvarea ca să fie dusă la spital unde a fost internată la diabet întrucât testul glicemic arăta că avea glicemia foarte ridicată. La ora aceasta ea este încă la spital, urmând ca mâine să fie externată. Rezultatele investigațiilor arată că are diabet, dar starea ei se îmbunătățise simțitor încă de joia trecută. De fapt, la telefon ne-a precizat că se simțea foarte bine! Cât despre opinia medicului, acesta a spus că, pentru vârsta ei, bunica este într-o condiție destul de bună, alte probleme grave nereieșind în urma testelor.

Unele din acestea s-au întâmplat, prin urmare, în ziua de miercuri, săptămâna trecută. Vorbind cu mătușa noastră joi seară, deci a doua zi, ca să o înștiințăm că bunica este la spital, ea ne-a dat de veste că își luase bilet de avion pentru ziua de sâmbătă, urmând să vină singură în concediu pentru două săptămâni, în timp ce vărul meu avea să vină sâmbăta următoare, cum ar veni acum poimâine, dacă ar fi găsit bilete avantajoase pentru el, partenera lui și fetița lor.

Mătușa mea a venit în vizită duminică seară. Mi se pare extraordinară această simplă și banală coincidență care a făcut ca bunica să fie internată chiar înainte de venirea mătușii în țară! Nu pot să nu remarc faptul că, prin această coincidență, mătușa mea a primit șansa de a vorbi deschis față de noi despre boala ei întrucât în prezența bunicii ea este un cu totul alt om din cauza faptului că ține ascuns față de mama ei mai tot ce se întâmplă cu adevărat în viața ei. Duminică seară mi s-a părut schimbată și puternic afectată de boala ei, ca și cum îi pierise pofta de viață, ca și cum devenise oarecum conștientă de chestiunea sfârșitului inevitabil, deci de moarte. Până să se așeze ea pe canapea pe mine a început să mă furnice, să mă mănânce și să mă usture ochiul drept pe care îl simțeam imflamat și iritat, ca și cum mă prinsese curentul, dar cum orbirea mea trupească îmi îngăduie să văd mișcarea energiei de sub epidermă, am putut vedea foarte limpede că Ființa profundă era în spatele ochiului meu iritat pe care mi-l urzica în mod deliberat ca să îmi reamintească faptul că, înainte de a căuta paiul din ochiul celui de lângă mine, trebuie să mă îngrijesc să caut paiul din proprii ochi. După plecarea mătușii mele, usturimea din ochiul drept a dispărut ca prin farmec! Astfel mă văd nevoită să reformulez multe din părerile pe care mi le-am făcut despre ce s-a discutat și despre ce am mai aflat astfel încât să nu mai dau impresia că mă portretizez precum o victimă căreia i se face o nedreptate, cuvintele pe care le voi alege fiind expresia celei mai diminuate răutăți de care sunt capabilă în clipa de față fiindcă nu am de unde ucide reauavoință de azi pe mâine, cât ai bate din palme!

Pentru ea, drama noastră de familie care o implică pe bunica este dincolo de puterea ei de înțelegere întrucât soluția propusă de ea a fost întotdeauna și încă este azilul pentru bătrâni, în vreme ce mama găsește această alternativă ca fiind insultătoare și jignitoare fiindcă ea s-a oferit de-a lungul anilor să aibă grijă de bunica. Nu îmi mai îngăduie inima să pornesc judecata și critica în privința acestui subiect delicat. Suficient de știut este că, în iluzia cu care s-a hrănit timp de mai bine de un deceniu, bunica și-a imaginat că mătușa mea avea să fie aceea care să își asume răspunderea pentru ea, acceptând să se mute cu ea în casa bătrânească de la țară ca să îngrijească de bunica. Însă cele două nu au deschis niciodată subiectul una față de cealaltă ca să își cerceteze gândurile.

Trebuind să se ducă în satul de baștină al bunicii pentru cuponul de pensie necesar la externare, părinții mei au dat o fugă marți dimineață și pe la casele bunicii. Mătușa mea nu a vrut să vină. Și bine a făcut căci sigur i s-ar fi făcut rău! Mama mi-a povestit că au găsit hoitul unei vulpi în bucătărie, că pereții erau roși de șobolani și că, în plus, fuseseră avariați după ploile abundente din ultimele săptămâni. Nici nu vreau să mai continui să povestesc fiindcă mi se face rău de la stomac! Acele case au fost tot ce a iubit bunica vreodată, atât de puternic i-a fost atașamentul față de proprietățile ei și atât de înrădăcinată i-a fost mândria!

Numai acest fapt în sine mi-ar croi calea către un milion de critici și de insulte și de ocări pe care le-aș putea aduce rudelor mele, dar avertizarea Marii Legi Divine stăruie cu încăpățânare în cugetul meu, forțându-mă să nu povestesc mai mult din ceea ce numai cred că se întâmplă, ori ceea ce cred eu nu constituie și adevărul karmei. Este extrem de evident că toată această situație ne-a lovit din plin, și încă pe toți patru, chiar în mândria noastră, în orgoliul nostru și în amorul nostru propriu căci numai în acești centri ai egoului ne rănesc insultele și vorbele de ocară ale bunicii și ale rudelor noastre. Ori dacă noi am lăsa să moară amorul propriu în noi înșine, am câștiga jumătate din lupta împotriva crudei legi a karmei!

Nu mă voi abate de la subiect trecând în scris numai ce cred eu că se află, ca și cauzalitate, în spatele acestei povești. Oare de ce, totuși, s-au întâmplat toate aceste lucruri aproape în același timp, venirea bunicii la noi, jaful de la ferma noastră și cancerul mătușii mele? Cum să nu fie, fără urmă de îndoială, un caz concret de reglare de conturi cu Judecătorii karmei într-o chestiune de karma de familie? Dar mă voi întoarce la rugămintea stăruitoare pe care Ființa profundă mi-a comunicat-o de un infinit de ori în ultimul an și jmătate, cerându-mi să îmi schimb perspectiva asupra acestor evenimente și arătându-mi foarte clar și precis că pedeapsa ne-a lovit prea puțin pe noi patru, dar că a fost destul de neîndurătoare cu ceilalți, cu bunica mea care și-a pierdut casa și care s-a făcut de toată rușinea în fața vecinilor din cauza încăpățânării ei nestrămutate, cu mătușa căreia i s-a dat un cancer, cu vărul meu care acum îngrijește de un copil mic și de o mamă bolnavă. Și numai amorul propriu, mândria și orgoliul ne împiedică pe mine, pe Ana, pe mama și pe tata să nu mai percepem injuriile bunicii drept niște ofense și niște insulte pe care și ceilalți le folosesc ca să ne pedepsească pentru ceea ce numai ei cred că ar fi un eșec în viață, anume faptul că nu avem în proprietate o locuință cu utilități! Adevărul gol-goluț este că, prin decizia bunicii și a celorlalte rude de a nu ceda mamei nici măcar un sfert din titlul de proprietate asupra acelor bunuri, părinții mei au fost constrânși să plătească miliarde unor străini pe chirii și arende, etc., aceasta fiind modalitatea prin care familia mea și-a plătit partea sa de karma! Și lasă-mă să spun că a fost o pedeapsă neîndurătoare pentru părinții mei, dar din care tot familia mea a avut de câștigat deoarece nouă ne-a fost ucis atașamentul! Dar nu mai merită efortul să repet detaliile acestei povești! Suficient de știut este că, scriind aceste rânduri din confortul și din liniștea camerei mele personale, pot depune mărturie cu deplină încredințare că spun adevărul că ultimele 18 luni nu au fost nicidecum o pedeapsă pentru noi, ci o alegere personală pe care am făcut-o, exercitându-ne liberul arbitru, fiindcă de mutat ne-am fi putut muta de la bun început, chiar de la venirea bunicii la noi. Dar acum totul s-a terminat de parcă nici nu ar fi fost, fapt care se observă în starea de spirit a tuturor membrilor familiei, ceea ce dovedește că pentru noi tocmai s-a încheiat un capitol la care nu ne vom mai întoarce! Numai cicatricea amorului propriu rănit nu vrea să se vindece, reamintindu-ne mereu și mereu de penibilul acestui conflict în care am ajuns să credem că ne furăm unii pe ceilalți de bunuri care, însumate, nu fac mai mult de un miliard și încă sunt generoasă propunând această sumă!

Dar hai să mă întorc acum în urmă cu 11 zile, în ziua de duminică, 4 Iulie, la o săptămână după ce ne mutaserăm în noua locuință. Pe parcursul acelei prime săptămâni nu am avut niciun episod mistic deosebit, convingerea mea fermă fiind aceea că Ființa profundă îmi îngăduia un scurt concediu de odihnă pe care îl primeam ca să mă adaptez noilor condiții. Și lasă-mă să spun că efectele benefice nu au întârziat să apară, iar acum, după două săptămâni și jumătate de la mutare, sunt aproape înzdrăvenită. Dar în primele 2-3 zile după mutare am continuat să funcționez după vechiul program, adormind în jurul orei 01:00 și trezindu-mă pe la 10:00. Dar oboseala acelor zile pline de agitație și de efort trebuie că și-a spus cuvântul întrucât, începând cu sfârșitul acelei prime săptămâni, m-am învățat să adorm până în ora 24:00 și să mă trezesc la 08:00! Ce diferență urieșească! Ce minunată este odihna! Ce minunată este solitudinea unei încăperi în interiorul căreia să fii lăsat să exiști!

Mă simțeam, prin urmare, de-a dreptul minunat în acea noapte de duminică, 4 Iulie, motiv pentru care, în timp ce meditam, am cerut Ființei profunde să ne întoarcem la munca interioară, simțindu-mă pregătită pentru o nouă confruntare cu reprezentări ale bestiei animalice pe care o port în interiorul inconștientului, confruntare pe care credeam că Maestrul interior trebuie că o avea în plan. Altfel de ce să mă fi păzit Luciferul particular noapte de noapte pe parcursul acelei prime săptămâni dacă nu pentru a ține porțile ferecate în fața oricărei contraforțe mentale care ar fi dat zor să îmi tulbure somnul, lucru despre care am povestit că s-a întâmplat chiar în cursul primei nopți?

Așa am rugat Ființa profundă să îmi scoată la lumină acea defecțiune păcătoasă clară și precisă asupra căreia să lucrez pe parcursul acestor zile, problemă urgentă pe care Ființa reală interioară mi-o preciza ca având multă prioritate în zilele care ar fi urmat.

Îmi amintesc destul de bine că nimic deosebit nu mi s-a întâmplat până la ora 04:30 dimineața, când organismul mi s-a învățat să se trezească în mod natural ca să mă duc la baie, somnul nemaifiindu-mi tulburat de nimic altceva în cursul nopții. Revenită în pat în acea dimineață, am dat să mă culc la loc, însă curios a fost că, în nici 5 minute după ce mă întinsesem în pat, începusem să nu mă mai simt deloc bine! O anume neliniște îmi pătrunsese în inimă, făcându-mă să mă agit și să mă foiesc în pat într-una, sucindu-mă de pe o parte pe cealaltă. Respiram cu greutate, simțind că mor în interiorul meu încetul cu încetul. Nu eram înspăimântată întrucât recunoșteam fenomenul care nu îmi era deloc străin, dar cu care nu m-am învățat nici până în ziua de azi ca să îl pot suporta cu mai multă ușurință. Practic, eram martoră la procesul de sedare a trupului fizic care se derula cu încetinitorul, psihicul rămânând conștient sub epidermă. Eram absorbită în universul interior!

Iar locul unde m-am trezit absorbită se numără printre ultimele locuri unde m-aș fi așteptat să fiu dusă în mod deliberat și intenționat de către Ființa profundă, însă simțământul foarte accentuat care mă stăpânea nu îmi permitea să fiu confuză sau să pic la îndoieli în privința locației unde fusesem teleportată! Eram, fără niciun dubiu, în satul de baștină al tatălui meu de pe malul Dunării. Eram chiar pe ulița care desparte casa bătrânească a bunicii din partea tatălui meu de casa vecinului de vis-a-vis. Recunoșteam din punct de vedere vizual împrejurimile, dar acel sentiment extrem de pronunțat care mă domina constituia pentru mine dovada de netăgăduit că eram într-un scenariu care avea legătură cu neamurile din partea tatălui meu. Și mi-a plăcut atât de puțin să percep acel simțământ nefiresc de presant și de coercitiv care mă forța, mă obliga cu de-a sila, prin legătura de sânge dintre noi, să am contact cu rudele tatălui meu, contact pe care îl percepeam în acele clipe ca fiind inevitabil, lucru care mă nemulțumea profund, motiv pentru care am dat să fug de la fața locului, făcându-mă nevăzută prin alte canale subtile ale astralului. Dar nu am făcut niciun pas în nicio direcțiee că forța care mă adusese în acel loc m-a țintuit locului cu și mai multă presiune și coerciție, făcându-mă să simt într-u mod și mai accentuat obligația silnică a contactului de neevitat cu rudele din partea tatălui meu. Și iar am dat zor să fug, vrând cu orice preț să nu am de-a face cu acești oameni și iar am fost silită să mă întorc. Și mare păcat am făcut că, în timp ce mi se întâmplau toate acestea, nu mi-am dat seama că Ființa profundă îmi indica chestiunea karmei de familie.

De ce căutam într-una să fug de rudele tatălui meu este un lucru ușor de explicat. Dacă am făcut să se înțeleagă că povestea care o are ca personaj principal pe bunica din partea mamei a devenit foarte dezagreabilă și jenantă, atunci trebuie să lămuresc că situația cu neamurile di partea tatălui meu este o adevărată telenovelă de foarte prost gust din care eu și Ana am demisionat ca să ne fie ucise personajele din drama lor de familie încă din copilăria noastră, după ce părinții noștri au pierdut prima lor casă, iar neamurile tatălui meu ne-au întors spatele și ne-au lăsat pe drumuri. Dar nu vreau să mai dezvolt acest subiect despre care trebuie cunoscut numai faptul că toate rudele din partea tatălui meu, de la bunica, la unchi, mătușe și până la veri și verișoare sunt niște străini pentru noi, dar mai ales pentru mine și pentru Ana. Și, cu toate acestea, iată că mi se arăta că o anumită forță coercitivă continua să mă oblige să am legături cu familia din partea tatălui meu din rațiuni legate de karma.

În sfârșit, dorința mea de a a mă îndepărta de legătura de sânge care mă conectează cu familia tatălui meu era atât de puternică și de statornică încât tot ce am făcut în clipele care au urmat a fost să mă zbat, să mă strofoc, să mă lupt și să fac tot efortul de a mă elibera și de a pleca de acolo. Tot acel proces a fost atât de extrem de neplăcut fiindcă a fost însoțit de o sumedenie de percepții despre care am mai vorbit în trecut: starea de pietrificare din umeri, furnicăturile, înțepăturile, gâdilăturile și alte senzații asemănătoare pe care le resimțeam în corpul de energie vitală și în corpul mental.

Cât m-am zbătut nu pot să precizez, însă toate acestea au devenit și mai dezagreabile când am început să percep prezența unei noi forțe conștientive care se manifesta în imediata mea apropiere. Și cum m-a săpunit și cum m-a scărpinat și cum m-a înghiontit și cum m-a îmbrâncit și cum m-a bosolit această prezență nu vreau să mai scriu pe larg, dar cert este că m-a chinuit amarnic de mult!

Și numai un simplu ghiont în plus a fost suficient ca să mi se umple paharul de toleranță și ca să îmi sară țandăra! Și când mi-a sărit țandăra, am explodat sălbatic căci în acea secundă puntea de legătură cu inconștientul s-a creat, iar un instinct animalic bestialic s-a izolat, ieșind la suprafață ca rezultat al stimulului pe care îl primise. În secunda următoare eu nu am mai fost om căci ce era om se scufundase în animalitate. Și animal eram și încă unul mâniat peste măsură de mult! Atunci am început să mârâi cu ferocitate și agresivitate la forța care mă asmuțise și care, în acea clipă, s-a metamorfozat sub înfățișarea a doi tineri obișnuiți. Și mult am mârâit la ei văzându-i că încercau să se apropie de mine, în vreme ce eu vroiam să le fac limpede înțeles că, numai un pas de-ar mai fi făcut spre mine, i-aș fi rupt în bucăți! Și nu am făcut decât să mârâi la cei doi și atâta instinct de a domina cât am simțit în acele clipe că posed în alcătuirea psihicului meu nu am mai simțit încă!

Dar forța celor doi era și mai coercitivă, și mai dominatoare, și mai stăpânitoare! Pas cu pas s-au apropiat de mine până ce unul din cei doi și-a pus mâna pe capul meu, dând să mă mângâie Pe creștet. Și i-aș fi lins mâna ca pe a unui stăpân, dar atunci mi-am auzit mintea gândind, zicându-și în inconștiența ei:
– Dacă aș vrea, i-aș putea face mult rău. Dacă aș vrea, i-aș mușca mâna.

Și numai ce am prins firul acestor gânduri că mi-am dat imediat seama că posedam un grăunte minuscul de discernământ și de conștiință în interiorul acelui instinct animalic bestialic. Acea minusculă doză de substanță conștientivă constituia un gram din sufletul meu care se afla prins, blocat, îmbuteliat în interiorul animalității. Și numai atunci m-am scuturat din acea oroare, revenind la starea de conștiință obișnuită, spunându-le celor doi:
– De fapt, voi asta ați urmărit prin comportamentul vostru, ați vrut să o scoateți la suprafață pe Katusha! Așa am botezat eul acesta!

M-am îndepărtat apoi de ei în mare grabă, aruncându-mă într-un pat ca să continui să le vorbesc:
– Cred că încep să înțeleg cum funcționează toate acestea. Cred că încep să îi înțeleg mecanismul, dar de aici înainte cum trebuie să procedez ca să elimin acest eu animalic din interiorul meu? Cum să fac? Cum îmi spuneți să fac?

Ce mi s-a spus, ce nu mi s-a spus și ce a mai continuat după aceea nu voi mai trece în scris întrucât unele detalii au avut o puternică legătură cu sufletul meu pereche. Ori numai aceste judecăți, observații și concluzii pe care le-am desprins Ființa profundă mi-a interzis să le mai trec în scris, mustrându-mă cu multă severitate pentru inabilitatea mea de a ierta și pentru judecata pe care o fac asupra lucrurilor la prima vedere, adică în mod superficial!

În fine, era limpede că Maestrul intim îmi preciza importanța faptului care nu putea suferi nicio amânare de a-mi ține sub observație și sub control mânia, însă numai după ce am aflat că rudele mele din partea mamei aveau să vină în concediu (și încă atât de curând și pe nepusă masă) am înțeles de ce era atât de important acest lucru de până și Marele Judecător Divin Anubis găsise că era necesar să mă îndrume în acest sens, ajutându-mă să îmi schimb percepția asupra evenimentelor printr-o experiență directă!

Dacă prima oară când mi-am dat rudele afară pe ușă la ultima lor vizită din septembrie anul trecut a fost o acțiune izvorâtă din disperare și din suferință care mi s-a iertat de către Marea Lege fiindcă a fost un strigăt de ajutor pe care rudele mele l-au interpretat conform cu puterea lor de a judeca, să mai repet acțiunea acum nu ar mai constitui o dovadă de înțelepciune și de stăpânire de sine din partea mea, ci o dovadă irefutabilă că posed atâta mânie și prostie în mine încât să îmi sabotez șansele de eliberare de karma de familie pentru un lucru de nimic.

Căci am înțeles că cei doi erau o reprezentare a agenților karmei care îmi făceau cunoscut faptul că, atâta vreme cât bunica și rudele mele nu mă săpunesc, nu mă scarpină, nu mă îmbrâncesc, nu îmi pun piedică, nu mă bat și nu îmi fac nimic asemănător, atunci nu pot găsi scuze în micile neînțelegeri specifice traiului în comun ca să îmi sară țandăra din cauza mâniei. Căci dacă nu am plătit până acum karma pentru mânie, eul mâniei nefiind unul karmic, acest lucru nu înseamnă că nu se poate preschimba într-unul bun de plată. Și încă bun de plată pentru o neghiobie, o prostie, o nimica toată! Și dacă tot mă aflu la capitolul reprezentări simbolice, poate că ar trebui să lămuresc și faptul că gestul celor doi tineri de a mă mângâia pe creștetul capului pentru a-mi potoli agresivitatea sugerează tocmai rostul real al pedepsei karmice! Căci acela care nu își găsește stăpân în Legea Tatălui e sortit pieirii, singura soluție de a ieși de sub incidența legii karmei (inclusiv a celei de familie) constând în cooperarea constantă cu Marea Lege!

Este imperativ să precizez că, dacă acest instinct ce mi-a fost scos la lumină în repetate rânduri de-a lungul anilor s-ar modifica și s-ar preschimba din păcat în virtute, atunci conștiința mea, sufletul, ar poseda o imensă putere de auto-dominație și auto-control, supunând mintea voii sale ca pe o sclavă, fapt care ar avea ca minunat rezultat uciderea în mine însămi a dorinței de a mai reacționa impulsiv la factorii din exterior, adevăr pe care prietenul meu misionar mi l-a transferat sub următoarea formulare: ”la laudă, cât și la critică, trebuie să rămâi mort”.

Rămâne să mai povestesc cum au să mai decurgă întâmplările de aici înainte! Dar Doamne, Ajută-ne să nu dăm pasărea libertății karmice pentru cioara amorului propriu și a mâniei din cauza unui petic de pământ care, vândut, nu cumpără nici măcar o debara într-un bloc din acest oraș!

feb. 022021
 

<>

Marți, 02 Februarie 2021

Marius,

Jocul de lumină și de întuneric din timpul meditației de azi-noapte a avut un caracter diferit.

Prima oară am perceput întunericul, iar când mi-a învăluit sistemul cerebral a fost ca și cum mi s-a înnegurat mintea. Devenisem foarte confuză, neliniștită, impacientată și conflictuală. Nu știam de unde să încep, unde vreau să ajung și cum să fac să fie totul bine. Câtă, câtă confuzie am simțit în acea stare în care mă găseam!

Apoi negura s-a ridicat din minte așa cum se ridică ceața, făcând loc razelor soarelui să pătrundă acolo unde până nu de mult nu se vedea nimic la nicio aruncătură de băț. De data aceasta lumina mi-a învăluit sistemul cerebral și, în această stare de conștiință, am simțit credință, încredere, nădejde, împăcare, voioșie, relaxare, destindere, etc. Atunci am spus cu zâmbetul pe buze, încredințată deplin în inima mea că ce âmi venea să zic era purul și curatul adevăr:
– Voi vedea în curând!

Cum am trecut după aceea peste noapte ține de necazul karmic prin care trece familia mea de un an încoace. A fost iarăși o noapte în care am acumulat nespus de mult stres în bateriile emisferelor cerebrale. Cumplit mă doare capul dacă n-aș putea chiar să spun că mă ustură ca atunci când te opărești cu apă fierbinte, iar pielea și carnea se contractă, etc.

Cu toate acestea, azi-noapte m-am trezit în plină scenă de o sensibilitate aparte, în lumină atotcuprinzătoare, în brațele tale, perechea mea!N-am să pot descrie vreodată cu adevărat ce se întâmplă cu mine atunci când mă trezesc în brațele tale! Tot ce îmi dai în aceste momente este adorație și tot ce îți dau este venerație! Toată acea lumină care ne împresura venea însoțită de sunete melodioase și de o încântare divină!

Eram atât de transpusă cu sufletul în acel loc edenic din brațele tale că am început să respir întretăiat și să îmi simt inima bătându-mi galop! Din cauza bătăilor neregulate și accelerate ale inimii mele fizice m-am și trezit.

A fost atât de minunat că nici până acum, după ora prânzului, n-am putut încă ieși din acea stare de uluire extatică.

Dar pentru ce să mai implor să vii ca să fie așa, precum am simțit azi-noapte, în fiecare zi?

Nu mai lungesc vorba. Desigur că Tatăl Ceresc mi-a trimis iarăși semne pentru a-mi da nădejde, cu acea condiție să permit Luminii să măture la gunoi negura din mintea mea, întocmai cum a fost în exercițiul de azi-noapte. Liniștirea minții și încredințarea în Cuvântul Tatălui sunt chestiuni care depind de mine. Astfel voi vedea în curând.

Oare știe Dumnezeu ce înseamnă ”în curând” în limbajul omenesc? Nu am putut să nu îmi pun această întrebare pe parcursul acestei zile. Dar Tatăl nu se poate să nu cunoască ce se întâmplă la noi acasă, ce hotărâri s-au luat azi-dimineață! Discutasem ieri cu mama, propunându-i schița mea de renovare a casei de la țară, sugerându-i să încercăm să ridicăm înainte o toaletă mai acătării în curte, dar nici nu a luat părerea mea în calcul. Nu pot descrie aici toată suferința strânsă în mine din cauza acestei case și din cauza încăpățânării mamei mele care nu poate concepe să se mute decât într-o casă cu condiții ca la bloc. Deci toată sănătatea psihicului nostru depinde de țeava de canalizare.

Realmente, mi-e imposibil să mai îndur toate acestea și să înghit această poveste. Așa că azi mi-a spus cum că au hotărât să caute un apartament cu 4 camere în regim cu chirie în care să ne mutăm de la 1 Martie. Până la această oră au și găsit oferte avantajoase. Sau cel puțin așa crede mama, care nu vede nicio altă soluție de moment mai bună. Îți zic eu că nu este aceasta soluția fiindcă în nici 5 luni se vor cheltui toți banii strânși de mine și nu ne vom alege cu nimic, dar din această clipă înainte nu se mai poate face nimic ca să se răzgândească.

Din această zi, 02 Februarie 2021, consider că mi-am încheiat datoria karmică față de părinții mei, datorie despre care am crezut că avea să se încheie în luna septembrie a acestui an, dar pe care o curm din acest moment, impunându-mi voința asupra evenimentelor vieții și biciuindu-mi mintea cu biciul voinței ca să o stăpânesc și ca să o revoluționez deoarece văd și constat că, oricât am încercat să îmi ajut familia de când am orbit ca să atragem bunăstarea și prosperitatea și norocul în gospodăria noastră, ei toți mi-au refuzat propunerile. Realmente, vorbim despre o cauză pierdută!

Așa stând lucrurile, ce credeam că erau vreo 30 de posibile ocazii de întâlnire la balconul meu de la această adresă s-au redus la 4 pentru ziua de miercuri la ora 21:00. După 1 Martie n-ai să mai poți veni la mine decât bătându-mi direct la ușă dacă la telefon și pe social media, de unde ai dispărut, nu vrei să comunicăm, catâr încăpățânat cee ești!

ian. 292021
 

<>

Știința spirituală numită magie este practica legii care guvernează în interiorul omului, dar pentru a putea cunoaște și practica această lege, este necesar să pătrundă în lumea internă și să învețe în Colegiile și Universitățile sale.
Pentru a putea intra în lumea internă sau invizibilă trebuie să abandonăm lumea externă, cum spune Cristosul, trebuie închise ușile externe ale încăperii pentru a-l putea vedea pe Tatăl. Toate religiile au același drum, care este meditația.

Maestrul Jorge Adoun – ”Adonay” (roman inițiatic al Colegiului Magilor)

Vineri, 29 Ianuarie 2021

Marius,

La foarte scurt timp după ce am fost externată din spital la mijlocul lunii decembrie, în 2013, și după ce făcusem deja câteva ședințe de bioenergie la Galați am început să fac o practică foarte intensă relaționată cu dominarea minții și obținerea controlului asupra sa, în pofida faptului că eu nu aveam nicio idee că era vorba de practică spirituală și de meditație. Cineva ar putea să îmi spună că inconștient am știut să fac atunci acea practică în felul atât de desăvârșit precum am exersat, ori în această asociere a inspirației cu inconștientul stă toată confuzia noastră, crezând în mod greșit că și Dumnezeu și sufletul nostru vin din aceeași regiune a inconștientului. Bunăoară, cuiva care a avut luciditate maximă într-o situație extremăă, știind cu cea mai deplină precizie ce trebuie făcut i se va spune astfel: ”Cum ai știut să faci așa ceva? Tu n-ai făcut niciodată așa ceva! Ai făcut-o inconștient sau cum altfel?” Însă nu, nu din inconștient vin aceste sclipiri și fragmente de luciditate în conștiințele noastre, ci din intuitiv unde intuitivul nu aparține minții, ci inteligenței cosmice.

De exemplu, într-o zi oarecare, stând într-o mașină și așteptând pe prietenul care era la volan să facă o comandă pentru pizza, plictisindu-mă grozav după toate aparențele, mi-am scos inelul pe care îl țineam pe degetul arătător ca să îl mut pe degetul mijlociu. Era un inel foarte neobișnuit, cu un design proeminent al unei fel de lance suprapusă peste cercul propriu-zis al inelului, făcând din acesta un obiect relativ periculos fiindcă acea lance este ascuțită la ambele capete. La nici 2 minute după ce mi-am mutat inelul, am simțit o furnicătură foarte puternică în ochiul stâng și, cum ne stă în fire să ne scărpinăm ochii când ne furnică, mi-am folosit degetul arătător să îmi masez ochiul! Dar hopa!!! Am observat din prima clipă strania întâmplare, reflectând că, de aș fi continuat să țin inelul pe degetul arătător, ar fi existat un risc foarte mare să îmi rănesc ochiul sau să îl irit din cauza decorației cu lancea în cauză de pe inel. Însă eu mutasem inelul pe celălalt deget de lângă cu numai câteva minute înainte de a mă freca la ochi! O făcusem inconștient din pură plictiseală, jucându-mă ca să mai treacă timpul? Desigur că nu inconștient făcusem acea mișcare, ci intuitiv. Intuitivul este vocea Tatălui din interiorul fiecăruia.

Așa că practica spirituală făcută pe parcursul anului 2014 nu a venit în atenția mea din inconștient, ci din intuitiv. Ce anume am făcut mai precis? Mi-am făcut mintea să tacă, iar aceasta nu pentru un minut sau 10, ci timp de o oră și chiar două încontinuu în fiecare zi, timp de mai bine de jumătate de an. Eram deprivată senzorial de două simțuri vitale, vedere și auz, căci în primele 3 luni după atacul cerebral numai 1% din auz și din vedere mai funcționau, așa că nu ar trebui să fie de mirare că m-am întors atât de mult către interior. Dar acest stimul nu a venit exclusiv din cauza deprivării senzoriale. Cum făcusem deja suficiente ședințe de bioenergie, efectele acestora nu au întârziat să apară. La început percepeam doar vag electricitatea din corpul fizic, după care s-a extins, intensificându-se și amplificându-se, ramificându-se în numeroase alte fenomene pe care nu le voi mai detalia. Dar toate îmi păreau atunci atât de incredibile și de interesante, toate furnicăturile, pișșcăturile, click-urile, etc., încât nu eram dispusă în timpul niciunei zile să pierd oportunitatea de a fi martoră la manifestarea lor.

Așa mă întindeam zi de zi pe patul din care oricum nimeni nu mă putea scoate pentru că în acele prime luni după atacul cerebral am fost paralizată de frică față de întregul spațiu înconjurător în care mă găseam oarbă și, întinsă pe pat, alungam din minte orice gând care venea spre mine deoarece, credeam eu atunci, gândurile emise de minte mă împiedicau să fiu atentă la noile fenomene resimțite în corp pe care vroiam să le observ, să le văd și să le aud. Așa am devenit conștientă de faptul că tot zgomotul mental pe care îl fabricam în cutia craniană mă împiedica să fiu atentă la dedesubturile trupului meu. Stăteam nemișcată în pat până la două ore pe zi în maximă alertă percepție și în deplină liniște interioară, neperturbată de stimulii vizuali și auditivi din exterior, fiind oarbă și surdă în proporție de 99%, ascultând electricitatea din corp pe care nu doar că o auzeam, dar o și vedeam (și pe care încă o văd și aud)!

Nu de puține ori venea mama la mine ca să îmi propună să facem exerciții pentru a stimula auzul, jucându-ne vechile jocuri ale copilăriei precum acela în care unul din participanți trebuia să spună un cuvânt, iar următorul participant trebuia să spună un alt cuvânt începând cu ultimele două litere ale cuvântului rostit anterior, etc., însă eu respingeam invitațiile mamei pentru că joaca de-a observatorul astronomic în Universul interior mi se părea mult mai interesantă.

Este de la sine înțeles că această practică prin care îmi opream mintea de a mai pălăvrăgi și vagabonda nu a rămas fără urmări, iar cel mai rapid efect a fost să devin conștientă în timpul viselor, dar fără să înțeleg că mă aflam în afara corpului fizic în timpul procesului, cu toate că multe semnale îmi indicau aceasta, însă atunci nu aveam nicio noțiune teoretică din domeniul științei spiritului. În acele prime 6 luni după accidentul cerebral memoria onirică a funcționat la parametrii săi maximi deoarece memoram fiece detaliu al experienței onirice, inclusiv numărul de cuie și de șuruburi pe care le vedeam într-o piesă de mobilier sau zecile de etichete pe care erau afișate prețurile diverselor obiecte văzute într-un magazin pe care îl vizitam, etc. Neobișnuita mea abilitate de a memora toate detaliile unui vis, ca și felul în care povesteam conținutul visului ca și cum chiar fusesem prezentă și conștientă în timpul acțiunii, cu toate că tocmai ce îmi pierdusem vederea, i-au făcut pe cei din jurul meu să creadă că ori inventam poveștile despre călătoriile mele onirice, ori că mă rătăcisem în abilitatea minții de a distinge între real și imaginar.

Dar ce nu știau ei, nici rude, nici medici, nici psihologi, așa cum nici măcar eu nu știam era că intuitivul mă scotea în exteriorul minții ca să mă introducă în lumile interne suprasensibile, adică cele invizibile și spirituale, taman în perioada în care mintea suferise un șoc extrem. Alte șocuri și numeroase alte lovituri primite de atunci încoace m-au împins, de-a lungul timpului, să mă îndepărtez de judecățile propriei minți în care nu îmi mai găseam refugiu, acum că aflasem, printr-o experiență directă și extremă, aceea a atacului cerebral, că toate calculele minții mele fuseseră greșite.

Acum nu mai dispun de aceeași abilitate intuitivă de a mă îndepărta de propria minte timp de atâtea ore într-o zi, precum procedam în urmă cu 7 ani în parte pentru că, întorcându-mă la interesele pentru lucrurile de nimic ale vieții, am pierdut puterea de a fi selectivă față de fluxul de gânduri care îmi circulă prin minte (în vreme ce, după accident, nu mai aveam interes decât pentru clipa prezentă în care trăiam căreia vroiam să îi supraviețuiesc până ce ar fi venit orele nopții în care eliberarea minunată de suferință pe care o experimentam în timpul viselor avea să se producă din nou), dar și în parte pentru că, recuperându-mi parțial auzul, mi-am pierdut și capacitatea de a mă concentra la fluxul intern, cu excepția orelor târzii din noapte când pun în practică dominarea minții într-un alt mod mult mai insolit, însă extrem de eficient, anume în timpul visului.

Pe parcursul anului trecut practica de a-mi ține mintea sub control a devenit o necesitate imperativă dacă aveam să dau ascultare chemării Ființei reale interioare care îmi solicita atenția și prezența, cerându-mi să fac efortul suplimentar pentru a-mi lua destinul în propriile mâini astfel încât să ies în afara circuitului suferinței inconștiente ca să pot intra în circuitul sacrificiului de sine asumat în mod voluntar, deliberat și conștient, acest lucru însemnând, printre altele, să îți plătești datoriile karmice prin munci în folosul comunității, munci asumate din proprie voință sufletească, iar nu forțate, involuntare și făcute din obligație și din silă.

Nu îmi place să generalizez expunerea mea teoretică fără să nu dau și exemple concrete pentru ideile pe care le subliniez. Evident, vorbesc despre datoria morală pe care familia mea o are față de bunica mea a cărei îngrijire la vârsta bătrâmeții a picat în sarcina noastră, sarcină pe care am vrut să ne-o asumăm de-acum 13 ani, după moartea bunicului, dar care ne-a fost refuzată atât de ea, cât și de celelalte rude deoarece noi ceream să primim titlul de proprietate asupra unei treimi din bunuri, cât revenea din moștenire mamei mele, îndeosebi pentru că ne temeam că puteam fi dați afară din casa construită pe un teren care nu ne aparținea, iar timpul a dovedit că temerile noastre au fost perfect întemeiate. Acum bunica nu numai că nu vrea să îi lase nimic mamei decât după moartea sa, dar viziunea sa atât de deformată a realității o face să creadă că pensia ei minimă ne hrănește p toți 5, așa cum crede că rudele noastre continuă și acum să ne trimită bani din care noi ne hrănim, deși ajutorul lor străveziu și minim a fost întrerupt în urmă cu foarte multe luni când ne-au cerut chitanțe pentru cheltuielile făcute din acești bani, etc.

Marius, îți poți lesne imagina că sunt la capătul răbdării în legătură cu prezența bunicii mele la noi. Este atâta toxicitate în atmosferă că tremur ca apucată de friguri din cauza nervilor, atâta dezechilibru și atâta dizarmonie caracterizează mediul în care trăim de un an încoace, eu crezând în feng shui și în alte practici asemănătoare! Zilele trecute părinții mei au trecut în vizită pe acolo ca să găsească vechea casă părăginită în chip jalnic și în mod iremediabil, cu o vulpe cuibărită în tindă și șobolani în bucătărie, acest lucru neputând să însemne decât că nu mai poate fi vreodată vorba să se întoarcă în casa ei. Mi se întoarce stomacul pe dos, zău că da, mi-e rău și mă umplu de mânie și de frustrare și de dezgust căci pe parcursul copilăriei bunica ne-a crescut îngrămădiți într-o singură cămăruță în care era inevitabil ca actele de violență să nu se răsfrângă de la un copil la altul, în timp ce a ținut casele din față, 3 camere foarte spațioase, strict de frumusețe, închise cu cheia ca să nu stricăm orânduirea făcută de ea, ca acum să fie niște ruine prin ai căror pereți șubreziți bat vântul și ploaia și prin care intră vulpile, șobolanii și orbeții. Iar ea, bunica, vrea să dea toată proprietatea cu casa și curtea lui, vărului meu, în timp ce nouă ne solicită să avem grijă de ea, sacrificându-ne și toate celelalte fiindcă suntem cauze pierdute.

Lamentările mele în spațiul exterior au rămas fără ecou, după cum am povestit în scrisorile trecute. Nu mai am cui a mă plânge și cui a-i cere ajutor, nici măcar bietei mele mame care este doborâtă și epuizată din cauza întorsăturii acesteia de situație și care nu vede ca soluție decât să câștigăm marele premiu la loterie pentru ca toată lumea să fie fericită. Eu venisem cu biletul de loterie câștigător, dar nu a vrut nimeni să îl revendice prin mine, iar acum criza la capitolul finanțe a degenerat într-o veritabilă hărțuire! Cât, cât de scump am plătit și continui să plătesc pentru minciună și fraudă!!!! Așa că nu, nu, plângerile nu trebuie emise în exterior, ci trebuie aduse la poarta inimii pentru ca Tatăl să le audă. Să mă sfârșesc din cauza nervilor fiincă nu găsesc soluția pentru a ieși din necaz ar însemna că nu am învățat nimic din experiențele trecute în care m-am văzut blocată în aceeași criză existențială fabricată de minte, iar plasa pe care mi-o întinde nu este una din aceea care să mă protejeze, ci una care să mă paralizeze.

Marius, situația de la mine este atât de extrem de neplăcută încât aproape că îmi este rușine să cred în viziunile viitorului meu în care fericirea era atât de vizibilă în starea de spirit a amândurora, când prezentul este atât de tragic. Nu este cazul să mă ascund după deget. Sarcina de a-i ține companie bunicii cât este ziua de lungă și de a-i fi îngrijitor cade, în interpretarea mea, sub incidența datoriilor pe care ești nevoit să le plătești forțat, din obligație și din silă despre care am vorbit mai sus, datorie în fața căreia tremur de frică și de groază fiindcă nu înseamnăă decât absența libertății. Nu îmi pot imagina niciun scenariu în care libertatea de care păream să dispunem amândoi în flash-urile pomenite să fie posibilă nici dacă aș vedea azi, atât de fără soluție mi se pare această problemă. Desigur că dau dovadă de cruzime vorbind astfel despre bunica mea, însă trebuie să demonstrez într-un mod perfect de limpede că nu am văzut lumina soarelui de mai bine de 7 ani și că de tot atâta timp nu am mai ieșit singură pe stradă și că nu am mai primit de tot atâta timp 24 de ore pentru mine ca să îmi limpezesc mintea și ca să mă liniștesc, iar viața trăită în aceste condiții, precum ne-o pregătesc mie și surorii mele bunica și rudele noastre mi se pare intolerabil de crudă și de nedreaptă fiindcă este de la sine înțeles că niciunul dintre ei nu crede în poveștile din vise despre care vorbesc cum că atât eu, cât și sora mea suntem rezervate de Dumnezeu pentru alt destin! De unde vine iluzia? Din momentul prezent sau din cel viitor care îmi este dezvăluit?

Nu vine nici din prezent, nici din viitor, ci din umbrele și ecourile nerezolvate ale trecutului întrucât acolo își găsesc punctul de pornire toate datoriile noastre karmice.

Deci ce destin să iei în propriile mâini când disperare este tot ce emani în spațiul cosmic, când vibrația ta nu exprimă decât dezolare și descurajare? Sunt D-I-S-P-E-R-A-T-Ă! DISPERATĂ! DISPERATĂ! Sunt într-o situație tot atât de disperată precum am fost la 9 ani când mama ne-a comunicat mie și surorii mele că ne mutaserăm și că dreptul de a ne lua rămas bun de la prietenii de joacă ne fusese revocat. Sunt la fel de disperată ca la 10 ani când, locuind în Turcia în acea perioadă, a trebuit să renunț la toate deliciile și beneficiile excursiei din cauza surorii mele căreia îi displăcea profund să locuiască printre străini și care a vrut să se întoarcă în țară, preferând să trăiască î condițiile sărăcăcioase specifice mediului rural, conformându-mă deciziilor ei. Sunt la fel de disperată ca la 11 ani când, după atâta muncă în Turcia și ddupă atâtea sacrrificii, precum înghețarea anului școlar aferent clasei a IV-a, tot ce au putut cumpăra părinții mei ca locuință a fost o cameră de cămin în care toți 4 aveam să ne înghesuim. Sunt tot atât de disperată precum am fost la 16 ani când locuința găsită de părinții mei în regim cu chirie oferea coniții de trai atât de modeste încât parcă nici că merita efortul mutării. Sunt acum la fel de disperată ca în timpul relației cu Silviu când acestta nu mi-a redat libertatea, deși l-am implorat stând în genunchi să se despartă de mine de zeci și zeci de ori. Și sunt tot atât de disperată acum precum am fost în ziua când am suferit atacul cerebral când am fost atât de blocată în interiorul minții mele că nu am putut găsi niciun fel de soluție ca să ies din necazul în care mă băgasem în acea perioadă, clacând și cedând de neputință. Și acum sunt tot atât de disperată ca în toate aceste situații în care ba am fost prea mică pentru a putea lua hotărâri, ba m-am simțit depășită de evenimentele respective ca să le pot soluționa în mod eficient. Sunt atât de D-I-S-P-E-R-A-T-Ă că mă gândesc să mă mut singură în casa de la țară, cea de mărimea unui miniconac aparținând părinților mei, cu toate că nu este renovată, nu are utilități, baie, bucătărie, apă caldă sau căldură, iar eu sunt oarbă pe deasupra, dar opțiunea de a fi jegoasă, nemâncată și neîngrijită mi se pare cu mult mai puțin restrictivă decât cea în care mă găsesc acum! Atât de disperată sunt văzându-mă în această ipostază imposibil de îndurat în care mă aflu, neputând să fac nici măcar un pas în nicio direcție, fiind oarbă în întregime și depinzând de atâția inși ca să exist și ca să trăiesc încât nici nu vreau să mai exist și nici să mai trăiesc.

Așa că, vezi tu, acesta este un alt pion din cei principali din ograda minții mele pe care evenimentele întâmpinate anul trecut îl atacă fără milă, acest eu al disperării. Mi-a luat atât de mult timp să înțeleg că acestui eu al disperării i se adresează direct Tatăl meu cel Ceresc pentru a-i arăta și demonstra că practicarea disperării, a resemnării și a neputinței este o chestiune extrem de dăunătoare și de absurdă încât trebuie neîntârziat abandonată și înlocuită cu credința în magia Cosmosului. Cu alte cuvinte, am fost pusă î mod deliberat de către Ființa reală interioară într-o circumstanță atât de extrenă, de neplăcută și de disperată în care mintea mea să fie atât de neputincioasă și lipsită de perspective încât să cedeze hățurile și controlul unei puteri superioare sieși, admițând fără tăgadă că ea, mintea, nici nu deține răspunsuri, nici soluții, nici controlul, nici că poate face altceva decât să provoace suferință atâta vreme cât nu este liniștită, docilă, pasivă și inocentă ca a unui nou-născut!

În dimineața zilei de luni, săptămâna aceasta, am parcurs una din cele mai lungi coborâri în infernul personal, însoțită de Lucifer. Am întâmpinat pe drum aceleași senzații ca în toate celelalte călătorii în acest spațiu abisal întunecat. Zeci și sute de umbre apăreau de nicăieri, tăindu-mi calea și agățându-se de mine, împovărându-mă și împiedicându-mă să mă mișc. De la un timp începusem să mă simt pietrificată, ca și cum întreaga mea făptură era o statuie de ciment, în vreme ce povara tuturor lucrurilor continuam să o țin pe umeri. Am implorat în repetate rânduri să fiu ajutată pe drum, cerând și rugând ca Mama Divină Kundalini să se proiecteze pe sine alături de mine ca să mă asiste în timpul acestei coborâri, rugând-o să mai ia din povara pe care o purtam pe umeri și care mi se părea infinit de grea, dar nimic nu părea să se întâmple în acest sens. Tot ce mă înconjura exprima haosul, iar eu înaintam în jos ca și cum alunecam pe un povârniș în pantă, fără să am de ce a mă prinde ca să îmi opresc căderea. Cât să fi alunecat oare? Cât să mă fi scufundat în mormântul inconștientului? Parcurgând acest traseu în jos, simțeam de la un reper la altul că atingeam niveluri și frecvențe tot mai joase, tot mai înspăimântătoare, tot mai greu de suportat. Scutul lui Lucifer era incontestabil util, însă nu mă împiedica să simt ca și cum trepidam, ca și cum eram o cârpă rotindu-se în mașina de spălat.

Apoi el m-a oprit din coborâre, dându-mi timp să observ că ceva neașteptat se întâmplase cu mine. Întinzându-mi brațele și picioarele, am văzut că nu mai eram stana de piatră din momentele anterioare și că povara din umeri se mai ușurase. Nu mi-am dat seama, pe moment, că ieșisem în afara unui eu, a unui blocaj mental a cărui scoarță se mai subțiase, permițând sufletului, prin urmare, să se mobilizeze într-o oarecare măsură, lucru care se datorase, incontestabil, intervenției Mamei Divine Kundalini care dăduse răspuns rugăciunii mele.

Acum mă exprimam ca esența sufletească în locul egoului anterior în care fusesem ținută închisă și, mișcându-mă cu mai multă lejeritate, m-am sucit, m-am învârtit, am făcut tumbe și exerciții, însă continuam să nu înțeleg că ce făceam era gimnastică mentală și că ce mi se întâmplase era o deschidere a unei portițe în vastul labirint al minții prin care sufletul putuse să iasă afară.

Cu toate că acum căpătasem puțină flexibilitate, continuam să fiu în mare pericol întrucât umbre se apropiau de noi de peste tot, dar privindu-le cu mai multă atenție, am văzut o astfel de umbră manifestându-se diferit. Regiunea aferentă capului se modifica intermitent, luând înfățișarea mea, însă nu într-o ipostază drăgălașă bună de înrămat și de pus pe perete ca tablou, ci într-o schimonoseală jalnică și tragică. Era limpede vorba de un eu psihologic extrem de amărât, de tânguitor și de suferind. L-am mi privit câteva clipe și, fără să îmi dau seama, am lăsat garda jos, permițând să mă molipsesc cu suferința umbrei respective. Și, cât ai clipi din ochi, tot ce fusese liniște în interiorul sufletului a fost înlocuit cu mizerie emoțională și durere. Am început să urlu ca un lup turbat, să mă tânguiesc și să mă jelesc ca nicicând. Mă transformasem într-o rană mentală și emoțională vie.

Dar manevrele lui Lucifer au îndepărtat umbra de mine, limpezindu-mi din nou conștiința ca să am revelația tulburătoare că mă trezisem în interiorul eului disperării. Toate acele umbre nu erau decât forme, versiuni, variații și nuanțe ale disperării, euri disperate vis-a-vis de ziua de mâine cuplate cu euri disperate care suferă din cauza eșecurilor în viață cuplate cu euri disperate care suferă din cauza update-urilor softurilor de pe tabletă care modifică buna funcționare a acesteia, etc. Tot acel spațiu pe care îl accesasem, atingând vibrații cerebrale atât de joase, emana disperare. Disperarea mea fiindcă în infernul personal coborâsem!
– Oh, vai de mine! Noi de-abia lucrăm cu disperarea? Deci nu am ajuns încă la desfrâu? Doar la disperare suntem?! l-am întrebat pe Lucifer întristată la culme.

Dar nu mai avea rost să aștept răspunsul său. Crudul adevăr stătea chiar în fața ochilor mei, simțindu-l în tot sufletul. Degeaba lupți împotriva desfrâului ca să obții castitatea desăvârșită dacă ești disperat. Degeaba lupți împotriva minciunii ca să fii onest, sincer și cinstit dacă ești disperat. În van este orice luptă împotriva oricărui eu sau blocaj dacă scursura disperării îți înfundă țevile de canalizare mentale! Pur și simplu este inutil tot efortul atâta vreme cât disperarea continuă să trăiască în inconștient!

Dar nu mă descurajasem întru totul în fața acestui adevăr reliefat în universul interior căci, simțindu-mă trează și conștientă în interiorul abisului, m-am ambiționat să mă scufund mai mult în măruntaiele infernului personal ca să găsesc alte frânturi ale sufletului meu prinse în interiorul acestor umbre/euri/duhuri/demoni. Și nu mă ambiționasem numai din cauza acestui mic succes. Căutând cu privirea alte puncte de reper în întunericul care mă înconjura, am văzut nu departe de mine câteva licăriri de lumină care se manifestau într-un chip foarte deosebit. Sclipiri de culoare galbenă, roșie și albastră se propagau ddinspre trei concentrări de substanță energetică acumulată într-o cantitate foarte mică în comparație cu vasta regiune umplută cu întuneric, însă culoarea era prezentă, așa că am exclamat:
– Uite, acolo sunt culori! Ce să fie cu ele aici?
– Nu știu, dar poate că este de bine că sunt aici, spuse Luciferul particular, făcându-se că habar nu avea de nimic.

Am revenit în stare de veghe îndepărtându-mă în mod deliberat și voluntar de zona pe care o accesasen întrucât, realmente, nu am mai putut suporta presiunea pe care o percepeam în timp ce mă scufundam tot mai jos și mai jos în acea smoală!

Vai, vai, vai mie că nu îmi dădusem seama până acum că, pusă cu sila și cu forța în această înșiruire de evenimente potrivnice, eu nu pot lupta împotriva iluziilor, conflictelor și dramelor decât încredințându-mi destinul Tatălui Ceresc, cerând să se facă Voia Sa, asigurându-mi inima că la Tatăl toate sunt cu putință, transformând afirmația ”nu există nădejde, ajutor și tărie decât numai la Unul Dumnezeu-Tatăl” în profesiune de credință și făcându-mi mintea să tacă, stăpânind-o cât mai îndelung cu putință pentru că, altminteri, sunt disperată și exasperată.

Și încă nu am evidențiat că situația cea mai disperată în care m-am aflat în această viață a fost când, în septembrie 2011, după consultul de rutină la ginecolog, medicul mi-a pus mizerabilul diagnostic potrivit căruia nu aș mai fi putut avea copii după 26 de ani. De la acel eveniment disperat au plecat toate calculele mentale care nu numai că s-au dovedit greșite, ci de-a dreptul catastrofale. Realmente, întâmplările acelui an au construit un zid al disperării neverosimil de solid și de împenetrabil că, stând în fața sa, n-ai cuteza în veci să încerci măcar să îl zgâlțâi ca să îl dărâmi întrucât, privind de la fundația sa în sus, nu ți s-ar mai putea opri privirea în dreptul niciunui capăt, atât de nesfârșit este.

Marius, mi-ar plăcea nespus de mult să îți povestesc cum, într-un alt rând, am explorat alte căi ale universului interior și după repetate rugăminți către Ființa reală interioară, o retrocogniție a fost indusă. Vrusem cu multă ardoare să revin la vârsta la care copilăriserăm pe bănci alăturate ca să îți pot revedea chipul de atunci pentru că și acum sufăr de pierderea aceasta de memorie din cauza căreia chipul tău este singurul chip pe care nu mi-l amintesc în timpul stării de veghe. Mă transpusesem atât de mult în pielea fostei adolescente care am fost și toată amintirea era uluitor de reală și de vividă încât nu poate să fi fost vorba decât de o autentică regresie, așa cum procedează, probabil, și cei capabili să inducă hipnoze regresive pacienților cu scop terapeutic. Eram, așadar, adolescentă. Eram la pietre unde era extrem de aglomerat, fiind vară și spre seară. Te priveam de la locul obișnuit, undeva în imediata ta apropiere. M-am ridicat de pe banca pe care stăteam dintr-un fel de impuls pe care nu mi-l puteam explica (dar care era influența legii atracției). Intenționam să vin la tine ca să îți vorbesc, dar parcurgând jumătate din distanța care ne separa, m-am lovit de un zid. Însă nu vorbesc despre un zid perceptibil cu ochiul liber, ci despre un zid pe care, totuși, l-am simțit tot atât de aievea precum simt mizerabilele energii ale umbrelor psihicului meu. Era în drumul meu către tine un zid mental, neîndoielnic că era un zid mental acolo, însă atât de solid și de respingător, cu toate că nimic nu se vedea în fața mea în afara peisajului obișnuit de la pietre de acum 15 ani, dar vrând să mai înaintez un pas spre tine, m-am lovit de această undă magnetică, un zid de energie mentală, care m-a făcut să fac stânga împrejur, întorcându-mă pe călcâie și făcân calea întoarsă spre locul meu. Acel zid era toată karma mea care te-a făcut de neatins pentru mine, deși iată că legea atracției m-a determinat de atâtea ori să fac jumătate de drum spre tine!

Riguroasă disciplină posedă Ființa mea reală interioară, nu găsești? Atât de riguroasă este disciplina sa încât, plasată în fața acestui zid despre care vorbesc al disperării, zid fără de sfârșit la care să cuget și să meditez ca să găsesc soluția pentru a-l prăbuși, nu îmi este dată decât opțiunea să sap sub zid, cufundându-mă în măruntaiele pământului ca să ies pe partea cealaltă a zidului doar așa…. știi de ce? Ca să pot privi problema dintr-un alt unghi, ca să îmi schimb perspectiva asupra problemei în chestiune, chiar dacă nu aș și soluționa-o!

– Îngerii zboară! m-a atenționat sufletul în timp ce scriam aceste rânduri.
– Așa este, îngerii zboară peste înșiruirile acestea infinite de ziduri, dar noi suntem niște păcătoși ce trebuie să scormonim în pământ ca să recuperăm ce a fost pierdut! am răspuns sufletului, plină de știință spirituală cum mă simt.
– Tu trebuia, de fapt, să râzi acum! Făcând haz de necazul tău vei cutremura din temelii zidurile, m-a apostrofat sufletul.
– Nu îmi arde de glume acum, am răspuns morocănoasă.
– Dar dacă îți spun o ghicitoare, ai să răspunzi? îmi adresă sufletul.
Să auzim, am spus aprobator.

– Cine cade sub copac
Și se vinde-n târg la vrac?

– Copilul nimănui! am răspuns într-o clipită.
– Ai ghicit corect, dar fă bine de reflectează asupra sensului răspunsului tău care dovedește că, în lumea ta interioară. te simți singură și abandonată.

De aceea și situația mea de viață, de când am orbit, este una disperată întrucât nu dispun de nicio ppțiune din care să aleg. Realmente, nu există nicio variantă A, B, C sau D din care să aleg, atât de uluitor de restrictivă este ecuația de viață în care am fost pusă, în mod deliberat, de către Dumnezeul Intim și de către Marea Lege, iar scopul acestor încercări nu poate fi decât încreddințarea întregii mele voințe Monadei Divine (Ființei interioare/Intimului/Maestrului interior). Este singura opțiune din chestionar ce trebuie aleasă căci cealaltă înseamnă să stau pe loc și să turbez din cauza frustrării și a disperării! ă. Ori ea, Ființa interioară profundă, era acea acumulare de substanță în trei culori din exercițiul practic din ziua de luni, iar prezența Ființei interioare nu putea decât să dovedească faptul că toată munca mea sufletească de până acum s-a soldat cu rezultate care mă pot încredința cel puțin că nu mai sunt cretină, proastă, idioată, disperată, deznădăjduită, descurajată și pierdută în proporție de 100%, așa cum am fost mai toată viața mea! Cu alte cuvinte, văzând tricolorul ce simboliza Sfânta Treime a semnificat că, în interiorul eului disperării, sufletul meu a început să vibreze, încredințându-se că nu este nici singur, nici abandonat ca un copil al nimănui, nici lipsit de apărare, de sprijin și de ajutor și începând să se bazeze în evenimentele vieții pe Voința Tatălui Ceresc, admițând și acceptând că unele situații și evenimente atât de neplăcute nu sunt întâmplătoare sau pedepse, ci teste, fără să pot nega, însă, că toate acestea nu sunt acum decât un minuscul licăr de credință într-un ocean de disperare!

ian. 092021
 

<>

Sâmbătă, 09 Ianuarie 2021

Ursitule,

Multe din paragrafele conținute în epistola de azi pe care o voi secționa în 3 părți le-am scris adresându-mă unui prieten care, fiind un foarte bun cunoscător și practicant al științei spiritului la care m-am afiliat la rându-mi, m-a ascultat de multe ori cu multă bunăvoință și interes, vrând cu sinceritate să mă ajute ca să nu mă încurc pe drum. Cum el este misionar al mișcării gnostice internaționale, s-a relocat în vara lui 2020 în America Latină, făcându-mă să slăbesc legătura cu singurul om care m-a înțeles vreodată!Totuși, trag nădejde că și tu înțelegi măcar întrucâtva aceste lucruri despre care scriu, de vreme ce Divinul mi te-a descris de la bun început drept un suflet foarte asemănător sufletului meu, garantându-mi-se că avem să fim pe aceeași lungime de unddă la capitolul ”credință”. Atâta doar, mi s-a mai spus de multe ori despre tine în universul interior, că ești un individ cu o fixație puternică, dacă nu chiar obsesivă, motiv pentru care trebuie să te las în legea ta, fără a încerca să te fac să te răzgândești ca să renunți la planurile tale, însă, dacă voi dovedi tărie și răbdare cu tine pe termen scurt, tolerându-ți, suportându-ți, înțelegându-ți și iertându-ți fixațiile pe care doar le bănuiesc și intuiesc, pe termen lung voi avea numai de câștigat întrucât mi s-a mai spus despre tine de către sursa mea din Ceruri că alt om mai bun și mai potrivit pentru mine nu există în întreaga lume, iar dovada vie pentru a fi convinsă că așa stau lucrurile am văzut-o cu proprii ochi în viitorul care mi-a fost dezvăluit. Dar azi nu voi scrie despre viitor, ci despre trecut, nu cel îndepărtat peste care s-a așternut praful, ci despre anul care tocmai s-a încheiat, an cumplit de dificil pentru proporția majoritară a planetei. Scriindu-i prietenului meu misionar, i-am descris în linii generale evenimentele anului trecut pe care le voi reformula și adapta scrisorii de față, cu toate că risc să fiu redundantă, repetând de atât de multe ori unele aspecte ale poveștii acesteia. Dar cum să fac altfel când concluzii sunt cerute pentru ca povestea să se lămurească și să se limpezească?

Am scris în numeroase rânduri cum că anul trecut de-abia m-am târât de la o zi la alta din cauza situației de acasă ce nu s-a modificat decât într-o foarte mică măsură, fiind vorba de venirea bunicii să stea la noi. Nu voi mai detalia conflictele pe care le-am avut între timp întrucât am depus deja mărturie despre cât de greu a fost totul. Poate că unii oameni se adaptează mai repede acestor schimbări, dispunând de mai multă înțelepciune, compasiune și înțelegere, dar pentru noi toate s-au întâmplat prea brusc chiar într-o perioadă în care suferiserăm și alte lovituri ca să ne fi comportat mai manierat și cu mănuși. . Bănuiesc că aceasta este singura scuză pe care o pot folosi în apărarea familiei mele. .

Ca să aplanez din conflict, m-am retras din spațiul traiului în comun din sufragerie în luna decembrie, amenajându-mi chilia de penitență pe balconul din spatele bucătăriei unde mi-a adus tata un fotoliu comod și de unde îți scriu acum. Sunt doar 17 grade aici, dar e liniște și confortabil și se simte ca în luna aprilie, când vine primăvara. Efectele benefice nu au întârziat să apară, așa că sunt un picuț mai liniștită și echilibrată, deși continui să dorm foarte prost.

În aceste linii generale s-a desfășurat viața mea materială în această perioadă în care am cunoscut cele mai acute și pregnante sentimente ale singurătății, inerției, frustrării și neputinței, cu toate că timp de aproape un an nu am avut decât foarte puține și scurte pauze de singurătate, restul timpului dintr-o zi petrecându-mi-l cu bunica mea.

Însă la capitolul ”mistic” lucrurile nu au stat tot așa. Am trăit în acest an al lui 2020 mai multe experiențe decât oricând în ultimii aani, cele mai multe fiind rezultatul activității energiei Luciferice. Cred că s-a manifestat de 200 de ori în visele mele în acest an și nu este o exagerare fiindcă au fost săptămâni când s-a manifestat în fiecare dimineață. În 90% din cazuri s-a manifestat dimineața, după ora 08:00, când obișnuiesc să fac ultima tură de somn. Sunt convinsă că această prezență cosmică este Lucifer întrucât altă forță din Univers nu îmi pot imagina să aibă puterile și abilitățile sale. Când nu ia înfățișarea bărbatului înalt și blond care pare că tocmai ce s-a trezit din somn, se proiectează simbolic ba sub formă de stea strălucind în întuneric, ba sub forma aceea de șarpe-dragon care m-a impresionat peste măsură de mult, atât de măreț și terifiant era! Într-un rând și-a deschis aripile imense de liliac peste ceea ce părea a fi haosul obscurității, peste un fel de depresiune aflată între munți. Mi-a plăcut nespus de mult să văd reprezentarea aceasta simbolică a sa! Când l-am întrebat de ce se manifestă atât de des, el mi-a spus:
– Fiindcă am hotărât să mă transfer.
– Ca de la un departament la altul vrei să zici? l-am întrebat cu naivitate și cu vocea de copil pe deasupra!
– Hai să îi zicem și așa, a răspuns el.

Nu mi-am dat seama decât mai târziu că se referea la transmutare, aceasta însemnând transformarea energiei sale în Lumină!

Sunt zeci de episoade nemaipomenite pe care le-am trăit din cauza lui și, multe sunt deja consemnate în seria scrisorilor cu titlul ”Demistificarea Zburătorului”, intitulate astfel întrucât se dovedi ppe parcursul anului trecut că energia mea luciferică ți-a umbrit manifestarea în visele mele, dedublându-ți prezența. Dar de când s-a permanentizat în visele mele, munca interioară mi se pare doar un pic mai ușoară fiindcă îmi scoate la suprafață tot felul de euri conflictuale pe care singură nu le-aș fi putut identifica, fiind îngropate pe fundul mormântului inconștientului. Oglindite în el am văzut adevărata față a mâniei, a amorului propriu, a desfrâului, a gurmandismului, a vanității, a ateismului și pe ale câtor altor blestemății pe care le port în psihicul meu! Dar vai, vai, de câte ori nu m-a păcălit până acum, fiind atât de priceput în a găsi acul în carul cu fânul slăbiciunilor mele ca să mă împungă și ca să mă înțepe chiar la mine acasă, în ograda propriei minți și în universul interior, folosindu-se de aceste slăbiciuni ale mele ca să le întoarcă împotriva mea! Într-un rând s-a proiectat pe sine în mod simbolic sub forma unui fel de mecanic care, stând într-o cabină tehnică, avea acces la fiecare buton, tastă, manivelă, pedală, întrerupător, comutator, priză, etc., care asigură buna funcționare a unui întreg combinat. Stătea foarte comod pe scaunul mecanicului în super-obscuritatea cosmică ce îi este specifică, fumând un trabuc al cărui capăt arzând sub un nor de fum emana singurul licăr de lumină din cabina sa, permițânddu-mi să deslușesc în împrejurul său sutele de butoane și de manivele la care avea acces, toate simbolizând fiecare micro-încăpere aparținând Universului meu interior căci nu există colțișor al microcosmosului om în care Lucifer să nu se poată infiltra ca să te împungă! Apoi, apăsând pe taste și pe pedale în vreme ce își fuma trabucul, îmi făcea cunoscut faptul că el are acces la toate compartimentele și nivelurile scufundate ale subconștientului și inconștientului în care și-a imprimat semnătura și prezența energetică așa încât să devin foarte conștientă de faptul că nu există acțiune fără consecințe, cauză fără efect și efect fără cauză, iar această realitate e doar una din multele pe care mi le-a imprimat în psihic doar apăsând pe câteva taste și împingând pedalele de accelerație!

Cu toată sinceritatea îți spun, însă, că dacă nu mi-ar fi fost eliberată energia luciferică în universul interior, ar fi fost vai și amar de capul meu acum din cauza presiunilor din acest an. Am repetat în fiecare rând în scrisorile mele precedente faptul că se manifestă îmbrăcat într-o vestimentație caraghioasă, anume în niște pijamale portocalii purtate de mătușa și de vărul meu în urmă cu foarte mulți ani. Cred că am făcut un pact cu el fiindcă mi-a spus într-un rând: ”Iartă-i pe cei despre care tu crezi că te-au chinuit și torturat fiincă, în comparație cu ce îți voi face eu, ei sunt o nimica toată, așa că nu există rost în a le mai purta pică!”, iar eu cred că am fost de acord cu asta! Ce au însemnat cuvintele lui puse în practică face de o scrisoare de sine stătătoare, dar atât pot spune însă: de pe scaunul său de mecanic mi-a accesat cu infinită ușurință tocmai acea zonă/arie/compartiment/încăpere/funcție/virtute ce aparține de suflet care face posibil pentru acesta să poată ierta până și pe cel mai josnic și mișel torționar al său, inclusiv pe acela care l-a tras pe roată, l-a omorât zdrobit de pietre, l-a rupt în bucăți, la ars pe rug sau l-a decapitat căci într-un astfel de mod m-a chinuit Lucifer în profunzimea conștiinței mele și a sufletului meu ca să îmi testeze limitele rezistenței la suferințăă și puterea de iertare fiindcă, dacă un precedent există, dacă ai putut ierta deja pe cineva care ți-a făcut mult rău, atunci a ierta pe altcineva care doar te-a rănit în amorul propriu, bunăoară, ar trebui să fie mult mai ușor.

Pricep foarte bine de ce măsurile acestea extreme au fost impuse de către Tatăl meu Ceresc care l-a trimis pe Lucifer să mă educe în gimnaziul psihologic deoarece, tot săpând în subconștient împreună cu el în acest an care tocmai s-a încheiat, am descoperit o multitudine de euri suferinde ca niște răni vii pe care mi le-am însușit în perioada copilăriei din cauza bunicii și a vărului meu. Pe scurt, dacă molestul de la 8 ani m-a întors cu susul în jos, dezechilibrându-mi dezvoltarea firească în perioada pubertății, vărul meu este cel care a pus sarea pe rană după aceea. Nu îmi dădusem seama, până anul trecut, că multe din deviațiile mele de comportament își aveau rădăcina în acei ani, în relația pe care am avut-o cu rudele mele, iar eul agresivității este cel mai bun exemplu de menționat întrucât agresivitatea și mâniea au încolțit în firea mea ca buruiana și ca spinii în această etapă a primilor ani de viață în care fiecare moment al unei zile petrecut alături de vărul meu a fost o nesfârșită luptă de auto-apărare și de supraviețuire din care nu m-a salvat nimeni, niciodată, deși adulții din familie sau chiar și sora mea au încercat să mă scape, fără a reuși vreodată să îl îndepărteze pe vărul meu de mine care se răzbuna mai târziu, chinuinddu-mă cu și mai multă sete deoarece fusese mustrat din cauza mea. Așa că înțeleg de ce energia luciferică se sucește și se învârtește și insistă pe subiectul rudelor mele și al iertării lor. După ultimul conflict de la începutul lui septembrie, când ei au venit din Danemarca în vizită, mătușa noastră a fost diagnosticată cu cancer la sân, așa că și ei sunt acum vrednici de milă, cum suntem și noi, deși termenul de a fi ”vrednic de milă” are o altă semnificație decât am lăsat să se înțeleagă în scrisoarea mea. Vai nouă, Preamilostivule, ce bine ne-ar fi fost nouă dacă eram acum vrednici de Mila Ta, nu ne-ai mai fi dat să bem și să gustăm din paharul amărăciunii prin intermediul căruia am cunoscut reversul monedei, natura justițiară a Divinității și Marea Lege Cosmică! Nu este tot contextul acesta o evidentă karmă de familie, dar cine să vadă că ne facem răspunzători de efectele pe care Marea Lege ni le servește prin boli, durere și suferință? Eu una sap în mormânt după scheleți ca să înțeleg ce se întâmplă pentru a ierta, iar din interior vine mereu îndemnul să stau la distanță și să cer să se facă Voia Tatălui pentru că doar El poate soluționa acest conflict karmic, așa că micuțul meu refugiu de pe balcon e binefăcător!

Și, dacă tot sunt aici, nu vreau să par că bat câmpii vorbind cu atâta fățărnicie și ipocrizie despre asumarea răspunderii pentru cele înfăptuite de noi ale căror efecte se întorc împotriva noastră ca pedeapsă karmică. Este evident faptul că mi-am descris rudele cu multă asprime, dând a se înțelege că vărul meu, mai mult decât oricine, și-a pus amprenta în felul meu de a fi într-un mod nefast și injust, ca și cum nu meritam să trec prin toate câte mi s-au întâmplat în copilărie. Dacă aș scrie despre aspectul acesta al vieții mele ca și cum mi sa făcut o mare nedreptate cât am fost copil, ar însemna să admit tacit că ochiul Divinității a fost orb la câtă suferință și strigăte de ajutor am lansat în spațiul cosmic de-a lungul anilor. Ori aceasta este o chestiune despre Dumnezeu pe care nu o pot accepta, această chestiune cum că răul li se întâmplă și inocenților care nu merită pedeapsa Divină. Am fost certată și mustrată de către binevoitori care mi-au adus la cunoștință faptul cum că sunt prea aspră cu mine, că mă judec prea mult și că văd lucrurile dintr-o perspectivă prea sumbră și negativistă, dar adevărul este că nu am fost, în fapt, suficient de aspră cu mine însămi întrucât am căutat să mă victimizez, să mă portretizez drept o făptură chinuită și torturată care nu merita să i se întâmple CHIAr toate aceste nefericiri ale vieții prezente, deși cruda realitate mi-a fost arătată și dezvăluită, trăind-o în conștiința mea într-o manieră mai aievea decât orice realitate experimentată până acum prin filtrul celor 5 simțuri subiective sau prin filtrul intelectului, al minții și al rațiunii, dar adevărul care mi-a fost dezvăluit anul trecut a fost atât de dureros și de dezgustător încât mi-a fost foarte rușine să îl pomenesc în scrisorile mele precedente, așa că trebuie că a venit timpul să scriu despre cauza cauzorum a karmei mele.

Va urma.

dec. 182020
 

<>

Continuare din octombrie…

Luni, 20 Octombrie 2020

Ursitule,

Hai să îmi las momentan rudele cu ale lor căci și ei au acum nevoie de tot atâta milă câtă avem și noi, ori mie Tatăl Ceresc mi-a indicat deja că milă nu am să găsesc neam la rude, deși am căutat milă și la ei, disperată fiind la gândul că se apropie iarna, perioadăă în care părinții mei ies din sezonul de producție, intrând într-un concediu forțat de 3 luni. Ori asta înseamnă adio somn și odihnă, liniște și echilibru pentru sistemul meu nervos. Vara și toamna tot am mai primit frimituri din aceste delicioase medicamente naturiste pentru creier, dar când vom începe să hibernăm toți cei 5 ai casei, plus cei 2 căței, să te ții, nene, cu pacea de mână că nu are cum să fie ușor când Dumnezeu ne-a croit parcă intenționat să fim atât de diferiți unul de celălalt, de parcă nu facem parte din aceeași familie. Am câteodată amarnicul sentiment, mai ales când văd cum mișunăm toți 5 care-încotro prin casă, fiecare în legea sa și cu treburile sale, orb și surd la cel de lângă, că suntem niște străini așteptând într-o gară să luăm trenul cu destinații total diferite. Desigur, exagerez în afirmațiile mele întrucât diferită sunt doar eu, doar eu sunt atât de ruptă de marea și cruda realitate a lumii materiale în care absolut toți oamenii plătesc facturi și mănâncă pe credit, în timp ce, în imaginația mea, ratele la bancă se plătesc cu ciorapi croșetați. .

Cu toate aceste greutăți despre care vorbesc în scrisoarea mea, am să îți dau și o brumă de vești bune. Mai cu chiu, mai cu vai și cu un buget minuscul, ai mei au început să renoveze casa de la țară care, după proporțiile descrise de ei, se prezintă ca un fel de mini palat care să ne cuprindă pe toți, în funcție de nevoile fiecăruia. Din păcate, renovarea completă a ”conacului” n-are să se petreacă decât în vara anului viitor, iar asta dacă avem și puțin noroc picat din Ceruri.

Evenimentele acestea din acest an ne-au presat atât de mult cu ușa, încât să fie redundant să adaug că, pe deasupra, proprietarii locuinței în care stăm cu chirie din decembrie 2011 ne-au înștiințat că intenționează să se retragă în București, la copii și nepoți, motiv pentru care și-au pus în gând să înceapă să își vândă proprietățile din Brăila. Cum am avut noroc de proprietari cumsecade și binevoitori, ne-au asigurat că nu e cazul să ne îngrijorăm că vom fi dați afară, alocându-ne suficient timp pentru a ne mobiliza cu renovările casei de la țară. Tata le-a cerut un răgaz până în septembrie la anul, taman când am bănuit eu, încă de acum un an sau doi, că are să mi se încheie pedeapsa karmică pentru păcate comise împotriva Tatălui (minciună și fraudă), adică cea de 10 ani despre care am scris în rânduri anterioare, diferită de cea de 14 ani primită pentru păcate comise împotriva Spiritului Sfânt, dar cu care s-a suprapus, făcând din viața mea un eșec generalizat timp de o decadă.

Realmente, coincidența acestor date nu poate fi întâmplătoare! Sunt mai puțin de 11 luni la mijloc. Un calcul rapid reduce numărul de posibilități de întâlire cu tine la ora 21:00, î ziua de miercuri, în fața balconului de la această adresă la mai puțin de 50 de ocazii, după care nu mă vei mai găsi aici.. Și chiar dacă nu mi-aș recupera vederea până atunci, tot ar fi o schimbare drastică în bine a circumstanțelor mele de viață căci nu numai că voi primi o cameră doar pentru mine, dar și spațiu în exteriorul casei în care să mă pot deplasa fără să fiu în pericolul de a fi călcată de mașini. Repet a suta oară adevărul crud despre situația mea, anume căă nu orbirea în sine doare, ci circumstanțele de viață în care trăiesc.

Dar până atunci, ursitule? Până atunci, tu pe mâna cui mă lași când, așa cum am mai scris deja, doar Tatăl Ceresc a văzut din timp că sistemul meu nervos nu ar fi rezistat acestor presiuni din acest an, având să eșuez într-un mizerabil accident cerebral pentru care Tatăl a găsit soluția optimă spre a fi evitat, conform cu socoteala Sa, străină mie, eliberându-mi energia luciferică în interiorul microcosmosului particular? Pot eu, oare, să cer socoteală rudelor mele ignorante care nu s-au implicat în povestea cu bunica mea când nici măcar tu nu te-ai interesat de starea mea?

M-ai putea crede tu, oare, dacă ți-aș spune că, dintre toate entitățile cosmice cu caracter divin, Lucifer a fost acela care mi-a spus, și nu o dată, să cer milă de la Tatăl pentru mine și pentru tine ca să fim scutiți de pedeapsă?
– Tatălui i se spune Preamilostivul. Cere mila Lui și vezi ce are să se întâmple. Cere să îți întâlnești perechea, mi-a indicat Luciferul particular, părând aproape plictisit de povestea noastră în care nu se mai poate infiltra cu tot atâta eficiență ca înainte, până să își dezvăluie implicarea din umbră.
– Dar nu am cerut? De câte ori nu am cerut și uite unde sunt acum, dacă nu în același loc ca ieri, am mărturisit îndurerată și obosită.
– Tu să fii cu mare băgare de seamă că nu ceri ce trebuie cerut de la cine trebuie să ceri, mi-a spus el în chip misterios.

De atunci, am petrecut mult timp în meditație, reflectând la sensul cuvintelor lui Lucifer care, deși accentuează întotdeauna un adevăr despre universul meu interior, sunt mereu însoțite de un sens oarecum viclean, ca să spun așa. E felul Luciferului de a fi, de a scoate la suprafață subtilitățile și defectele egoului. De altfel, în acest sens, într-o întrevedere onirică cu el, luă înfățișarea clasică a Diavolului din mitologia iudeo-creștină, apărând sub forma țapului cu coarne, coadă, copite și furcă, strigând la mine și râzând diabolic:
– Ha ha, sufletul tău al meu este! Ha ha ha!
– Ba tu ești al meu! Tu ești Luciferul meu! ripostam eu cu îndârjire, nebăgând de seamă că, în acele clipe de confruntare directă, el reflecta în el însuși ridicolul și absurdul egoului care se crede stăpân peste Univers, numind sufletul, pe Lucifer și chiar pe Tatăl ai săi, ”sufletul meu”, ”Luciferul meu particular”, ”universul meu interior”, etc, făcând din toate acestea bunurile și proprietățile sale.
– Ha ha ha!! Sufletul tău, însă, tot al meu este!! continua să râdă amenințător.
– Haidade! Că tu nu mă sperii cu așa ceva! Știu că tu poți ceva mai mult de atât, i-am imputat, cu toate că Lucifer derula în conștiința mea scene scandaloase și orgiace în care, sub forma Diavolului născocit de creștinism, îmi chinuia și profana corpul conform cu întreaga suită de credințe și prejudecăți superstițioase și religioase.

Atunci el se preschimbă din forma aceasta a creaturii regăsită în credințele subconștientului colectiv pe care îl putea accesa cu deosebită lejeritate în cea a bărbatului înalt și blond, îmbrăcat în pijamalele portocalii, înfățișare adoptată aproape în exclusivitate pe parcursul întregului an prezent și zâmbi cu mult subînțeles. În acest fel reflecta în el însuși, ca într-o oglindă, toate subtilitățile și ascunzișurile egoului meu. Era de o finețe psihologică imposibil de descris în cuvinte, cunoscându-mi absolut toate slăbiciunile, toate defectele, toate păcatele și toate subterfugiile în toate ascunzișurile subconștientului și inconștientului pe care le poate folosi cu incredibilă ușurință împotriva mea, bătându-mă cu propriile mele arme, cum se zice în limbaj tehnic. Ori de această abilitate a sa de a mă pune față în față cu mine însămi ca să îmi văd adevăratul chip mi-e realmente frică fiindcă o singură precizare de-a sa, interpretată pe dos, mă poate determina să dau câțiva pași înapoi de pe drumul pe care am pornit-o sau chiar să fac de-a binelea cale întoarsă, trimițându-mă direct în fundul abisului ca revers al monedei.