nov. 202021
 

<>

Vineri, 19 Noiembrie 2021

Am lăsat aceste câteva zile să treacă la mijloc fără a mai descrie continuarea experienței mistice ce mi-a fost dată în noaptea dinspre luni spre marți, acordându-mi acest interval de timp ca să mă reculeg fiindcă sarcina de a descrie (dar mai ales de a traduce) detaliile acestei experiențe este o adevărată provocare fiindcă întregul context a avut un puternic caracter simbolic, însă pentru mine simbolismul unui lucru poate fi ușor definit în următorii termeni, sufletului revenindu-i misiunea de a traduce simbolul în acțiune:

”Tot ce-i vremelnic
E numai simbol.
Inaccesibilul
Faptă devine-n ocol.
Inefabil deplinul
Izbândă-i aci.
Etern-femininul
Ne-nalţă-n tării.”

Johann Wolfgang von Goethe – ”Faust”

Despre noaptea dinspre luni spre marți am scris deja în ultima mea scrisoare în care am povestit numai ce cred eu că a fost o întâlnire cu sufletul tatălui meu decedat. De ce spun că numai ”cred”, iar nu că am deplina convingere? Răspunsul este destul de simplu. Având atât de multe experiențe spirituale din cele mai diverse, mi s-a îngăduit să observ că sursa care generează conținutul deosebit al unei experiențe dincolo de zidul somnului nu este întotdeauna sufletul sau Ființa profundă, inconștientul putând tot atât de lesne genera imagini deosebite, folosindu-se de funcția sa ideoplastică de a reda în mod mecanic ceea ce a memorat. De aceea mi-e de multe ori lehamite de noțiunea de ”simbol” întrucât îmi dă puternica sugestie de abstract, de lipsă de acțiune, iar din aceasta lipsă de izbândă. Câtă vreme voi privi la toate acestea numai din prspectivă simbolică, căile de acces către interior vor rămâne mereu închise, iar de sursa acestor proiecții onirice ar fi exclusiv ideoplasticitatea inconștientului, atunci cu adevărat nicio cale nu se va mai deschide în veci! Dar pentru că noaptea a continuat să se exprime în chip mistic în Universul interior, ceea ce dovedește că Ființa mea profundă m-a vegheat pe parcursul orelor de somn, îmi voi îngădui să cred că, într-adevăr, pe sufletul tatălui meu l-am întâlnit în acea noapte!

Îmi amintesc despre acea noapte că stăteam cu ochii deschiși, dar că nu aveam propriu-zis percepția spațiului și a timpului. Nu vedeam nimic altceva decât obișnuitul joc al pixelilor din ochii mei, deci trebuia să fi fost în stare de veghe, întinsă pe patul din dormitorul meu. Dar nu reușeam să conștientizez acest fapt. Atunci brațele mele au început să se miște dincolo de voia mea și de acțiunea mea deliberată, fiind activate de către Ființa mea reală interioară care se folosea de mâinile mele ca să execute semne și gesturi magice. Era o splendoare să simt într-un mod atât de intim acțiunea plină de eleganță și de măiestrie a Ființei profunde din brațele mele, acest fapt în sine trezindu-mă din ciudata stare în care fusesem surprinsă. Dar un gest ritualic dintre toate mi-a atras atenția,, neliniștindu-mă. Căci am văzut în el știința Maestrului interior care poate deschide poarta către infernul prsonal cu scop practic. Era același gest pe care mi l-a predat de multe ori înainte, învățându-mă să cobor în tenebre din proprie voință și în mod deliberat ca să îmi confrunt demonii interiori. Însă acum deschiderea acestui portal era executată direct din stare de veghe, iar contextul tenebros în care am coborât după ce trupul fizic a adormit a fost atât de deosebit, încât mi-a devenit perfect de limpede de la acea experiență încoace că totul fusese indus în mod intenționat și deliberat de către Ființa profundă pentru ca eu să extrag o învățătură extrem de prețioasă despre munca interioară făcută până în clipa de față, muncă ce a avut până acum un puternic caracter general, de ansamblu.

Dar înainte de a trece la descrierea propriu-zisă a experienței mistice primite în urmă cu câteva zile, țin să aștern în scris câteva cuvinte, destul de tehnice, despre ceea ce definește conceptul de ”împărăția Cerului”, cunoscut în toate religiile și învățăturile spirituale, concept care nu are nevoie de nicio descriere din partea mea ca să fie înțeles căci fiecare muritor trebuie să fie în stare să înțeleagă că Împărat în Împărăția Cerului este Tatăl, Cuvântul fiind instrumentul prin care Voia Sa se transpune în acțiune, restul ființelor cosmice, de la cele mai mici, până la îngeri și arhangheli fiind slujitorii Tatălui. Toate acestea descriu macro-cosmosul în sens pozitiv. În baza legii analogiilor filozofice, trebuie avut în vedere că tot ce se află în macro-cosmos își află proiecția, reflexia intimă în micro-cosmosul om. Cu alte cuvinte, Împărăția Tatălui Cosmic își află un corespondent în Universul interior al fiecărei Ființe, însuși micro-cosmosul om putând fi definit ca ”micro-împărăția Tatălui care se află în ascuns”, în interiorul căreia Tatăl intim al fiecărei ființe guvernează în propriul templu intern, celelalte aspecte ale Ființei intime (corespondente ale forțelor cosmice în micro-cosmosul om) slujesc Tatălui și Voii Sale. În afara acestei corespondențe, mai există una, una destul de frapantă care i-a împins pe cei mai mulți gânditori, filozofi și teologi să gândească în termenii bi-polari de ”bine” și ”rău”. Căci a doua corespondență a Împărăției Tatălui se proiectează în sens negativ, în baza legii dualității lucrurilor! Tot ce este conștient, pozitiv și trezit în lumină își are omologul egal în inconștient, în negativ și trezit în întuneric. Altfel spus, Împărăția Tatălui își are o versiune negativă atât în macro-cosmos, cât și în micro-cosmosul om, în acesta din urmă guvernând toate aspectele cosmice ale Ființei profunde, dar inversate în sens negativ, deci curgâmd în jos. Această împărăție a Tatălui inversată cu susul în jos este nimic altceva decât egoul intelectual, în vreme ce termenii de ”bine” și de ”rău” sunt numai niște iluzii fabricate de ignoranță căci ”pozitiv” nu înseamnă ”bine”, ci ”divin”, iar ”negativ” nu înseamnă ”rău”, ci ”natură animalică”. Iar ceea ce nu este divin în micro-cosmosul om este instinct animalic, făcând din om nimic altceva decât o specie evoluată de mamifere posedând proprietatea de a gândi, deci de a avea intelect.

Acestea fiind enunțate, mă voi întoarce acum la experiența din cursul nopții dinspre luni spre marți în timpul căreia am coborât în mormântul propriului inconștient, atât de mult am coborât încât am atins cu tălpile scoarța pământului arhetipal al acestei împărății a Tatălui care se află inversată, în contrast deplin cu adevărata Împărăție a Tatălui care se află în ascuns, în interiorul fiecărei ființe umane. Căci, în fond, această împărăție polarizată în sens negativ în inconștientul fiecărui om este un arhetip cosmic, deci găsindu-se în chip mai mult sau mai puțin activ în psihicul fiecăruia dintre noi, precum un tipar, o matrice.

Coborârea în această regiune a propriului inconștient a început în acea noapte în maniera plină de umor negru al Maestrului meu interior care mi-a dovedit de o multitudine de ori că auto-disciplina, auto-perseverența și auto-severitatea îi sunt trăsături caracteristice. Divinitatea interioară mi-a dovedit că nu posedă milă, compasiune și toleranță pentru egoul animalic pe care îl port în propriul inconștient fiindcă această bestie instinctuală mă face să fiu animal, nu om autentic, în adevăratul sens al cuvântului. Și conducându-mă în jos în acea noapte, mă mâna din spate cu biciul Său, biciul Voinței Sale! Desigur, aș putea extrage un sens simbolic din acest început al coborârii în împărăția tenebrelor, dar trebuie să clarific în confesiunea mea ceea ce am vrut să spun în primele paragrafe despre chestiunea simbolului, vrând să spun prin aceasta că dincolo de ideea de a-ți biciui mintea cu biciul voinței ca să o domini la modul simbolic, Ființa mea profundă se ocupă intens și asiduu să transmute simbolul în acțiune, în faptă, pentru ca adevărul revelat de simbol să izbândească. Iar biciul pe care îl mânuia mi-l plesnea în ochi, iar asta cu atât de puțină îngăduință și compasiune încât m-a forțat să bat în retragere, să mă duc, deci, spre interior ca să mă ascund de amenințarea acelui bici al voinței Sale!

Dar absorbția mea spre interior, spre profunzime și spre adânc a fost cumplit de odioasă și de oribilă! Nicio percepție legată de emanațiile energetice și vibraționale ale acelor regiuni ale propriului inconștient nu îmi era străină, dar în acest rând ceva a fost, totuși, destul de diferit. Căci dacă până acum eurile s-au exteriorizat în afara mea în spațiul abisal pentru ca lupta să se ducă între doi adversari bine definiți și delimitați, în cursul acelei nopți percepția mea a fost destul de diferită fiindcă mă identificam cu tot ce am întâlnit pe cale, eu eram tot ce era acolo, eu eram însuși împăratul suveran al acelui întreg spațiu! A fost cumplit pentru suflet să parcurgă această coborâre din treaptă în treaptă, până ce am atins cu talpa scoarța pământului conceptual al împărăției ideoplastice elaborată de inconștient căci am simțit tot timpul puternica incompatibilitate dintre anatomia conceptuală a ideii de suflet și structura internă a acelui tărâm în care am simțit în mod intim și profund că nu am ce căuta, motiv pentru care m-am simțit tot timpul ca și cum tot spațiul acela căuta cu orice preț să mă alunge din interiorul său, să mă excomunice fiindcă ce eram eu, anume esență divină conștientă de mine însămi, constituia un pericol pentru însăși rațiunea de a exista a acelui tărâm! Și cum nici eu nu puteam suporta toate acele dezagreabile percepții despre care am vorbit, am căutat să mă trezesc, revenind în stare de veghe. Dar Ființa profundă continua să mă mâne cu biciul Voinței Sale, obligându-mă în mod silnic să mă identific cu anumite aspecte ale acestei regiuni a inconștientului meu spre a mă ajuta să rezist un pic mai mult acestei încercări la care mă supunea, așa că de la un timp percepțiile mele s-au modificat întrucâtva, așa că am lăsat acele expresii mentale inconștiente să se reflecteze în mine, gândind gândurile lor și simțind emoțiile lor. Și din atâtea emanații mentale, una era mai puternică, mai intensă, mai dominatoare. Și când acel eu s-a răsfrânt în mine, m-am perceput ca fiind suveranul, împăratul acelui tărâm care îmi apărea ca un domeniu împărătesc obișnuit, posedând o curte, sfat domnesc, slujitori, etc. Și ce straniu, cât de straniu m-am simțit, Bunule Dumnezeu, căci timp de multe clipe la rând începusem să trăiesc cu impresia că fusesem în poziția de conducere supremă a unui teritoriu, deci un împărat, într-o viață anterioară, atât de deplină era identificarea mea cu acea structură psihică pe al cărei canal coborâsem în mormântul inconștientului meu!

Atunci am privit la împărăția asupra căreia domneam, văzând prin ochii acestui împărat și gândind cu mintea sa, iar tot ce era de jur-împrejurul meu exprima haos, neorânduială, anarhie. Guvernam peste un tărâm nestatornic și instabil, iar ființele la care mă uitam care îmi erau slujitori și ale căror gânduri se proiectau în mine însămi mi-au apărut tulburate, în dezordine, agitate, cuprinse de panică și de spaimă, complotând în mare taină ca să mă trădeze, ca să mă alunge din împărăție, detaliu care a accentuat foarte mult percepția dualistă asupra lucrurilor. Fiindcă în acel moment se urzea ca atât sufletul, cât și împăratul să fie izgoniți! Și nimic din spaima aceea nu venea din cuvântul, din hotărârea și din acțiunea mea asupra slujitorilor mei, căci altceva cutremurase pământul acestui tărâm al inconștientului, generând acea nemaipomenită stare de alertă din jurul meu. Și lasă-mă să mă exprim cât mai limpede cu putință ca să mă fac înțeleasă că era o zarvă cumplită, ca în vreme de război!

Dar eu, sufletul, nu eram decât un grăunte minuscul de potență divină în acest vast tărâm care tot timpul a continuat să încerce să mă excomunice în afara granițelor sale. Și pentru că nu am mai rezistat în interiorul acestor percepții care mă dezechilibrau, m-am simțit făcând drumul întors, dinspre ultimul strat al inconștientului către starea obișnuită de conștiință, iar curând după aceea m-am trezit în corpul fizic, fără să mă simt peste măsură de înspăimântată, deși sincer voi mărturisi că nu mi-am dorit absolut deloc să mă întorc la somn ca să nu mă întorc în acest straniu tărâm în care pătrunsesem pentru prima oară și pe care nu îl tradusesem încă din simbol în sens inteligibil. Dar incontestabil era faptul că Ființa profundă tăiase cu spada sa o potecă în propriul inconștient pentru ca eu, călăuzită de Intim, să am știință despre inteligența malignă din propriul psihic. Și drept voi mărturisi că a fost pentru mine o teribilă revelație să primesc înțelegere asupra acestei inteligențe maligne organizată în propriul inconștient sub forma unei împărății, cu un împărat pe tron, cu intrigă de curte, cu slujitori complotiști și cu sfetnici trădători, etc., toate acestea alcătuind imaginea de ansamblu a egoului intelectual, imagine de ansamblu la care Monada mea Divină a lucrat cu un incredibil zel, zi și noapte, timp de mai bine de 5 ani, ca să mi-o releve! Și ca să o înțeleg, căci nu mai am niciun pic de dubiu că acesta a fost rostul muncii interioare din ultimii ani, anume revelarea celor două împărății interne, una fiind, negreșit, a Tatălui intim!

Cine putea fi cel de-al doilea împărat, acela cu a cărui minte am gândit și prin ai cărui ochi am văzut? Nu voi da niciun pas înapoi în convingerea mea fermă că acest împărat este demonul interior care singur s-a auto-proclamat suveran și stăpân peste ceilalți, demonul Taj pe care l-am confruntat la începutul acestui an și care nu este nimeni altcineva decât demonul dorinței, deci unul din cei trei trădători și expresia lui Iuda în micro-cosmosul om. Mă folosesc de toți acești termeni deosebit de tehnici ca să descriu această deosebită experiență deoarece ea a avut un puternic caracter teoretic și simbolic, chiar dacă am ajuns pe acest tărâm prin practică. Dar altfel cum să explic ce am văzut și am simțit în cursul acelei nopți, acest adevăr irefutabil despre împărăția Tatălui întoarsă cu susul în jos în care un împărat domnea, incontestabil, peste întregul ținut? Și cum aș putea să traduc convingerea mea deplină că acest împărat al tenebrelor era dorința dacă nu apelând la vocea intuiției, vocea Tatălui din interiorul fiecăruia? Iar adevărul, dincolo de orice ficțiune, este că am experimentat în mod direct și intim mecanismul arhetipal al demonului dorinței, în contrast cu Ființa profundă, cu Intimul! Însă adevărul cu adevărat indisolubil a fost să aflu, în chip atât de direct și de profund, că dorința contrazice însăși rațiunea de a fi a sufletului, a celui adevărat și autentic, a cărui existență se fondează exclusiv pe Voia Tatălui, iar nu pe dorința personală și pe pasiuni. Realmente, trebuie să depun mărturiee despre acest adevăr pe care l-am trăit aceste zile, neputând încă șterge din memorie acea deplină incompatibilitate dintre sufletul meu și demonul dorinței pe care am simțit-o, dorința cu caracter de interes personal fiind extrema opusă a Voii lui Dumnezeu.

Și iată că tocmai educarea sufletului spre a adopta în profesiunea sa de credință valoarea că este imperativ ca Voia Tatălui să se facă în detrimentul voinței personale, al interesului particular și al ambiției era cutremurul care zguduise în chip atât de profund împărăția tenebrelor, cauzând agitație, spaimă și panică în întreaga armată de demoni interiori, în eul pluralizat pe care pentru întâia oară l-am perceput foarte puțin separat de la un eu la altul, înțelegând prea bine după această revelație legăturile dintre euri și organizarea acestora într-un sistem! Mai mult decât atât, incontestabil a fost faptul că Ființa profundă a prevăzut acest seism, pregătindu-mă din timp pentru ceea ce cu siguranță va fi o puternică criză de conștiință întrucât este destul de logic să intuiești că a educa sufletul să facă Voia Tatălui va avea ca rezultat alungarea dorinței de pe propriul tron! Dar ”alungare” nu înseamnă și ”anihilare” căci oricare uzurpator va căuta, prin ispitire, înșelăciune și trădare să se urce înapoi pe tronul său. Și precum am mai scris la mijlocul lui februarie, am deplina convingere că despre demonul dorinței voi mai scrie alte câteva zeci de pagini!

Am să închei această meditație printr-un citat care mi-a fost dat la două zile după această experiență mistică revelatoare fiindcă aceste rânduri preluate din ”Faust” sunt un evident îndemn de a continua munca interioară, trecând de la caracterul său general la cel particular cu scopul de a orienta sensul acestei împărății de jos către sus, păcatele cerând să fie preschimbate în virtuți: !

Toţi dracii începură ca-ntr-o baie
De fum, ca înecaţi, prin colţuri să tuşească.
Iadul se umfla de aburi de pucioasă
Şi apăsarea a crescut peste măsură,
Că neteda întinsa scoarţă pământească,
Oricât de groasă, trebui la urmă să plesnească.
Şi-acuma ai un adevăr în plisc:
Ce-a fost străfund, e astăzi pisc.
Învăţătură iei, din tot ce-am spus,
Să-ntorci ce-i jos, s-ajungă sus.
Noi cei ce slugi acolo jos am fost
În liberul văzduh găsirăm rost.
Vădita taină de păstrat
Numai târziu s-a revelat.

Johann Wolfgang von Goethe – ”Faust”

Este foarte clar că această ”vădită taină” ce mi s-a revelat despre împăratul suveran subpământean poate fi îndepărtat de pe tronul său, pentru început, înlocuind următoarele afirmații care îl definesc ”eu vreau și eu doresc” cu ”Părinte Ceresc, fie mie precum Voiești u”.

.

nov. 132021
 

<>

Sâmbătă, 13 Noiembrie 2021

După ce am aflat mai multe detalii despre decesul maestrului reiki care mi-a preluat cazul pro bono în urmă cu fix 7 ani, mi-a devenit și mai limpede faptul că jurământul meu și profesiunea mea de credință cereau consolidare, având prioritate în meditațiile mele. Dacă aș fi știut la momentul respectiv că pierdusem două figuri paterne în decursul aceleiași săptămâni, drama maestrului reiki desfășurându-se concomitent cu drama tatălui meu, aș fi înnebunit de tristețe! Dar acum până și faptul că Tatăl care se află în ascuns a început să mi se dezvăluie în lumile interne suprasensibile, creând profunde și intine conexiuni cu mine, capătă o cu totul altă semnificație acum, mult diferită de interpretarea mea inițială care m-a împins să cred că era vorba de apropierea momentului vindecării mele de orbire, însă acum constat că trebuie să fi fost vorba despre o cu totul altă învățătură, această prețioasă învățătură pe care sufletul meu o primește direct de la Tatăl care îi dezvăluie sufletului faptul concret și irefutabil că acesta din urmă nu este singur, nici după ce figura paternă a tatălui biologic și figura binefăcătorului său din persoana maestrului reiki se retrag în același timp de pe scena vieții. Iar eu lor nu le pot fi de niciun folos, în necaz simțindu-mă. Și pentru că nu pot fi de folos nimănui, fiind oarbă de ură și de mânie, trebuie să îndepărtez de la mine cauza mizerabilă din care se datorează karma mea personală. Astfel m-am rugat azi-noapte Mamei Divine Kundalini, cerându-i în timp ce meditam:
– Te implor din toată inima, Mamă Divină Kundalini, ajută-mă să dobândesc abilitatea de a înțelege lucrurile acestea. Te implor din toată inima, lucrează asupra mea conform cu Voia Ta ca să îmi deschizi mintea spre înțelegere, în măsura în care Marea Lege îți permite conform cu datoria karmică pe care încă o mai am de plătit. Dar te implor din toată inima mea, nu mă menaja căci simt că nu e pic de timp de pierdut. Taie în mine ca în carne vie de este necesar, oricât ar fi de dureros și de dezagreabil. Numai să rezolvăm chestiunea de karmă personală ca să pot fi de folos celor care au nevoie de mine, de povestea mea și de abilitățile mele! Te implor, deci, să mă educi! Ajută-mă să înțeleg legătura dintre chestiunea de familie și karma mea! Ajută-mă să înțeleg unde am greșit!

Aceste cuvinte sunt numai un rezumat al rugăciunii mele de azi-noapte, dar sunt suficiente cât să surprindă faptul că intenția mea era să dobândesc învoirea de a explora, prin intermediul altor regresii în mormântul inconștientului, căile eului și ale labirintului meu emoțional lăuntric. Nu căutam să mi se deschidă calea către un alt pion mental care să zugrăvească imaginea de ansamblu a lumii mele interioare, atâția demoni și instincte inconștiente despre care am scris până acum dovedind că punerea cap la cap a acestor piese de puzzle într-o viziune de ansamblu a constituit rostul adevărat al muncii interioare din ultimii 5 ani. Nu mai doream o astfel de încercare cu lenea sau cu păcatul îmbuibării despre care nu am scris încă. Cu alte cuvinte, căutam să dobândesc de la Mama Divină Kundalini îngăduința de a soluționa în mod practic și eficient chestiunea cauzală a karmei mele, referindu-mă, desigur, la orbire.

Am adormit după ce mi-am încheiat rugăciunea. Nimic nu s-a întâmplat în cursul nopții, dar în primele ore ale dimineții am fost martoră la un fenomen în Universul interior de care aș fi fugit mâncând pământul de s-ar fi declanșat în alte condiții, dar în acest rând m-am speriat cu mult mai puțin, devenind conștientă de acest fenomen chiar de la bun început, lucru despre care am scris în repetate rânduri că se întâmplă foarte rar. Trupul fizic negreșit dormea profund în pat, însă eu vedeam destul de clar că, de undeva de foarte departe, o multitudine de arme, de cuțite și alte obiecte ascuțite erau proiectate spre mine cu scopul clar de a mă răni. Despre acest fenomen intern al cuțitarului din ochii mei am scris în trecut, așa că nu există rost în a relua ideea, rândurile acestea fiind suficiente ca să se înțeleagă că este vorba despre un fenomen recurent pe care nu am reușit să îl înțeleg încă.

În fine, văzând toate aceste cuțite aruncate spre ochii mei și văzându-le pătrunzându-mi în ochi, m-am trezit de-a binelea în Universul interior, fără să am cunoștință despre ce aș fi putut face. Dar sufletul, obișșnuindu-se cu anumite practici predate de Maestrul interior, a făcut acest lucru la care m-am așteptat cel mai puțin. Și mișcându-mi brațul drept în sensuri circulare, ca și cum țineam o lingură foarte mare în mână, am amestecat în formă de spirală în acea stranie substanță semi-vscoasă și întunecată, precum este smoala, din interiorul căreia acele cuțite erau aruncate în ochii mei. Și fără putință de a mă opune voinței propriului suflet, am asistat ca martoră la deschiderea acelui portal care leagă propriul inconștient de infernul personal, acest portal nefăcând decât să compartimenteze aceste încăperi ale micro-cosmosului particular, inclusiv iadul și raiul, fără putință de a se confunda.

Și numai o clipă am stat lângă portal că m-a absorbit cu repeziciune în măruntaiele sale. Neîndoielnic, m-aș fi înfricoșat cumplit de mult dacă m-aș fi trezit în spațiul abisal tenebros descris de atâtea ori, înfruntând euri peste euri și umbre peste umbre, dar când m-am văzut trecută dincolo de portal, m-am trezit într-un loc destul de deosebit, chiar dacă nu totalmente străin percepțiilor simțurilor mele interne suprasensibile, fapt care mi-a dovedit foarte clar că Mama Divină Kundalini dăduse curs rugăciunii mele, inducându-mi regresia mult cerută. Căci în interiorul unei emoții mi s-a trezit sufletul, trăind din perspectiva lui toată drama molestului și a siluirii. Și timp de multe, multe minute la rând am trăit retrospectiv toate întâmplările din această viață care au fost rodul unui act de agresiune și de hărțuire făcut asupra mea, ca și cum amprentele emoționalăăe și energetice ale tuturor acestor întâmplări se imprimaseră în aceeași încăpere a subconștientului meu. Și timp de multe minute în șir am retrăit din punct de vedere mental și emoțional absolut fiecare moment în care un străin mi-a pus mâna pe fund sau pe alte părți ale corpului, m-a hărțuit, m-a agresat, m-a insultat, m-a încolțit pe stradă sau în alte spații publice, m-a intimidat verbal și fizic, etc. Apoi din spațiul agresiunilor publice datorate sexului opus am fost absorbită în spațiul privat delimitat de relația cu un partener, retrăind timp de alte minute în șir toată drama agresiunii emoționale și mentale din cuplu, toate bătăile, toate certurile, toată ocara, toate injuriile, tot abuzul. Și amprentele tuturor acestor degete care m-au pipăit și atins fără voia mea le păstram încă în dosarele ”criminalistice” ținute în evidența urii și scârbii mele față de sexul opus, neputând șterge nici măcar o amprentă până în ziua de azi, iar asta fiincă nu am iertat încă pe nimeni.

A fost, de departe, una din cele mai oribile experiențe relaționate cu dezgroparea emoțiilor mele inhibate și refulate în subconștient de până acum. Căci trebuie negreșit să mărturisesc că amprentele emmoționale cele mai profunde și dureroase lăsate în corpul meu de energie vitală s-au datorat relațiilor cu vărul meu și cu Silviu. Dar în context cu ura mea față de bărbați mai mult de atât nu am fost lăsată să explorez. Ce mi se dăduse fusese oricum incredibil de greu de suportat, atâta toxicitate emoțională cuprinsă într-o ființă abrutizată și neputincioasă, atât de neputincioasă să își ia apărarea fiindu-mi foarte greu să accept că trăiește încă în psihicul meu și în corpul meu de emoții!

Când m-am trezit din această încercare pusă în practică de către Mama Divină Kundalini, ceasul arăta 08:30. Și pentru că nu mă săturasem de somn, am căutat să adorm la loc, nădăjduind că explorarea acestei căi a subconștientului meu avea să mă conducă și la alte rezultate. Și când am adormit, așteptările nu mi-au fost înșelate întrucât un al doilea episod mi-a fost indus, deși a avut caracter de test. Ca în multe rânduri anterioare, stimulii și circumstanțele vieții au fost simulați în acest nou context oniric în care m-am trezit în București, continuând relația cu Silviu. Trăsăturile relației dintre noi au fost și ele simulate în întregime, eu identificându-mă pe deplin cu vechea mea versiune la 20 de ani, plecată lla studii, departe de părinți și de casă.

Toată povestea brutalității și agresiunii dintre mine și Silviu fusese transpusă atât de fidel în aceste scene onirice încât a fost cu neputință să nu reacționez la stimulii săi. Și scenă după scenă toată drama s-a repetat, toată cearta, toate bătăile, tot scandalul. Și toate acestea duse la limita extremă, în spațiul public al stației de metrou din piața Unirii. Și când nu am mai putut suporta ce mi se întâmpla, am ales să fug, să fug de el ca de ciumă, așa cum fuge un martor implicat într-un proces periculos, intrând în programul de protecție al martorilor. Și oriunde mă ascundeam trăiam în cumplită teroare, copleșită de frica lui, de frica de a fi găsită și târâtă înapoi în relația cu el. Mii de oameni treceau pe lângă mine pe stradă și la metrou, iar eu nu aveam cui să îi cer ajutorul, hrană și adăpost. Iar când s-a făcut târziu în noapte, m-am hotărât să îmi sun părinții, mărturisindu-le astfel:
– Sunt într-un mare necaz. Sunt într-o situație foarte neplăcută din cauza lui Silviu. Nu mai pot rămâne cu el, nu se mai poate. Vă implor să veniți să mă ajutați să rup legătura cu el fiindcă singură nu pot. Veniți cât mai degrabă!

Și închizând telefonul, am rămas pe stradă să îi aștept căci am știut că de m-aș fi întors în locuința pe care o împărțeam cu el, mi s-ar fi jelit și mi-ar fi căzut în genunchi în fața ochilor, cerșind o nouă șansă. Pe care, din nefericire, i-aș fi dat-o! Și pentru că sufletul meu devenise conștient de aceste calcule probabilistice, a ales să petreacă o noapte pe stradă, ca un om al străzii, așteptând sprijinul și ajutorul părinților.

Acest vagabondaj precum un om al străzii este o experiență pe care am trăito și pe care însuși marele Judecător Cosmic Anubis mi-a dezvăluit-o la începutul lunii iulie, dându-mi îngăduința să arunc o privire la cauzalitatea karmei mele, motiv pentru care tind să cred că rezultatul experimentului oniric de azi-dimineață s-a fundamentat pe putința mea psihologică și emoțională de a lua decizii în baza unor experiențe trecute. Dacă acum, după acest test matinal, am dat semne că am învățat lecția corelată cu relația dintre mine și părinții mei, pricepând, în sfârșit, că trebuie să le cer ajutorul la necaz, ce drăcie de predispoziție egoică m-o fi determinat în cursul celeilalte vieți să îmi continui vagabondajul pe străzi, alegând să mă adăpostesc la străini în loc să cer ajutor, hrană și adăpost de la părinții biologici desemnați pentru mine în acea viață? Căci deduc că din această deviație de comportament mi se trage o mare parte din necazul karmic, deci din relația dintre mine și familia mea, stabilită în primii ani ai copilăriei, cu toate că trebuie să adaug faptul că anumite detalii și simboluri onirice de azi-dimineață mi-au sugerat și chestiunea karmei saya (sexuale). Revenind la anii copilăriei, iată că am identificat câteva expresii ale vagabondajului meu, tendința de a fugi de acasă aducând-o cu mine din viețile mele anterioare, faptul că am ales să rămân pe stradă în cursul testului de azi-dimineață dovedind existența în subconștientul meu a acestei tendințe:
1. Până la vârsta de 8 ani am obișnuit să mă închid cu cheia în sufragerie ca să mă rup de familie și ca să rămân singură. Mai mult decât atât, îmi aranjam într-un colț al sufrageriei un adăpost improvizat alcătuit din cearceafuri, pături și perne, căutând mereu să mă ascund de supravegherea mamei, etc. Numai de curând am îmțeles că straniul meu comportament imita comportamentul vagabonzilor.
2. Tot până la vârsta de 7-8 ani am obișnuit să îmi fac un fel de bagaj de mână, punându-mi toate lucrurile personale într-o servietă veche de-a tatei și luând-o cu mine afară o dată la câteva zile, zicând tuturor că plec în lume. De zeci de ori mi-am lăsat povara pe afară, trebuind ca mama să îmi culeagă bagajul de pe străzi. Și pe mine deopotrivă!
3. Tendința mea de vagabondaj s-a mai exprimat și în anii preadolescenței când, în cursul verilor petrecute la bunicii din partea mamei, am căutat să stau cât mai departe de curtea lor și, prin urmare, și de agresiunea vărului meu, motiv pentru care mi-am făcut câteva prietene pe alte uliți ale satului, făcându-mă nevăzută de acasă și colindând drumurile cu o fată de prin vecini. Acest obicei al meu a contrariat-o pe bunica mea care mi-a purtat multă antipatie pentru comportamentul meu, nepricepând că totul se datora neputinței mele de a mai suporta aagresiunea și hărțuirea vărului meu în legătură cu care ea și ceilalți adulți din familie nu luau nicio măsură.

Mă gândesc că mai ales în acest ultim subpunct stă întregul secret al cauzalității suferinței mele, dar nuu pot decât să continui să mă rog Mamei Divine Kundalini să mă ajute să aprofundăm și mai mult tema aceasta a vagabondajului meu în relație cu ura mea față de sexul opus și cu karma personală și de familiee!

oct. 032021
 

<>

Duminică, 03 Octombrie 2021

În timp ce reciteam și corectam unele compuneri trecute ca să le public pe blog, am ajuns și la cea cu titlul ”Elementele vrăjitorești ale psihicului uman”. Descrisesem în textul respectiv o incursiune făcută în mormântul inconștientului, în acea regiune a sa unde sunt stocate elementele vrăjitorești ale psihicului meu. Și cu destul de multă uimire mi s-a relevat atunci că orgoliul meu are puternice rădăcini în această aripă de defecte, arătându-mi-se în plus că originea în sine a orgoliului meu nu se găsea într-o dezamăgire în chestiuni de dragoste, ci în perioada copilăriei și în relația cu rudele mele, orgoliul extinzându-se după aceea și în alte domenii.

Am vrut să public compunerea respectivă aseară, dar vocea interioară mi-a poruncit să nu o fac încă, zicându-mi:
– Taci! Taci! Că nu ai înțeles încă un lucru!

Nu m-am așteptat să primesc nota explicativă de la Ființa profundă chiar atât de curând, dar în cursul meditației ulterioare am avut o trăire foarte stranie și intensă din care nu voi descrie decât următoarele, neputându-mi aminti precis începutul care mi s-a părut mai degrabă că a avut ca scop să îmi concentreze atenția către interior. Și când m-am concentrat, mi-a fost indusă o foarte scurtă regresie în amintirea unui moment dintr-o viață anterioară. Totul a fost foarte succint, dar straniu a fost că în acele clipe am înțeles sensul multor lucruri. Iată schița deducțiilor mele mai jos:

În această altă viață am avut identitate feminină. Copil fiind, am avut o puternică pasiune pentru botanică, pasiune periculoasă pentru acea perioadă istorică, fapt care îi făcea pe membrii familiei mele să își ia măsuri de precauție, împiedicându-mă să îmi expun pasiunea pentru flori și plante. Vrând să corecteze acest obicei al meu de a mă aventura hai-hui ca să cercetez flora din împrejurimi, familia mea obișnuia să mă închidă în casă, interzicându-mi să ies afară. Scenele dezvăluite azi-noapte mi-au arătat tocmai această casă în care eram închisă cu scopul de a fi protejată. Cu toate acestea, mă eliberam adeseori din închisoarea mea pe care nu o înțelegeam. Din toate sentimentele explorate azi-noapte în cursul acestei regresii, cel al libertății era cel mai intens, sentiment pe care îl trăiam după ce mă eliberam din acea casă.

În aceste condiții am dezvoltat sentimentul maniei persecuției care m-a făcut inclusiv în această viață să simt și să cred că rudele mele au ceva cu mine și împotriva mea, de unde rezultă că am simțit pe parcursul întregii copilării că sunt hărțuită, persecutată și că nu sunt, deci, lăsată în pace să exist. Mai mult decât atât, în aceste condiții am creat un eu psihic dornic să se înstrăineze de familie și de părinți, căutând mereu pretext să fugă de acasă, lucru care explică tendința mea de a fugi de acasă din copilărie. Nu am fugit niciodată propriu-zis, dar o tendință tot am avut, iar circumstanțele din copilărie au semănat destul de mult cu clasica fugă de acasă a copiilor. În plus, în timpul meditației de azi-noapte am pătruns și în legătura dintre orgoliu și vrăjitorie, dar nu pot explica mai pe larg acum numai în baza unor scene atât de fulgerătoare pe care le-am avut numai o dată, sperând ca aceste episoade să se repete pentru ca amintirea să fie deplină.

Oricum, astfel se poate explica de ce, în timpul celeilalte regresii în mormântul inconștientului din mai, mi-am găsit o frântură din suflet prinsă într-o mare suferință legată de copilărie și de faptul că nu eram luată în serios de către adulții care mă chinuiau, înțelegând acum că ei vedeau în mine o vrăjitoare în devenire pentru că aveam o pasiune pentru flori și plante.

După ce s-a încheiat această incursiune, mi-am auzit Ființa profundă comunicându-mi:
– Aceasta este semnificația dharmei!

E limpede că semnifică să ți se acorde îngăduința de a duce muncă de cercetare la capitolul ”cauzalitate”, referindu-mă, desigur, la legea naturală a cauzelor și a efectelor!

aug. 062021
 

<>

Vineri, 06 August 2021

Numai acum încep să pricep cu adevărat ce a vrut să îmi spună Divinitatea prin trimișii săi în legătură cu ispita de a căădea în mânie în fața ultimelor întâmplări petrecute în familie, așa că am să mă apropii de sfârșitul acestui capitol relatând următoarele:

Vărul meu și-a încheiat concediul ieri. Miercuri seara el și partenera lui, împreună cu fetița lor, au trecut în vizită. Toate au fost bune, călduroase și prietenoase în sufragerie, în timp ce mama și el au purtat o conversație între patru ochi în bucătărie, discuție pe care mama mi-a reprodus-o după ce urgia cu piatră s-a mai potolit. Furtuna aceea de miercuri seara a fost nemaipomenit de înfiorătoare, așa cum se auzeau pietrele izbind în geamuri din atâtea direcții, în toate încăperile casei, cu excepția băii. Și numai această ploaie profetică m-a făcut să fiu pe deplin convinsă că Însuși Tatăl Care se află în ascuns a hotărât ca întâlnirea sufletului meu pereche să nu mai fie condiționată de termenii anteriori, mai ales când și ultima Sa avertizare mi-a comunicat faptul că i-aș face o mare nedreptate perechii mele dacă i-aș mai cere în continuare să mă aștepte în fața balconului, când din Cer plouă cu piatră: ”Here comes the rain again/ Falling on my head like a memory.” Ce straniu a fost, totuși, să primesc aceste versuri cu atât de puțin timp înainte de această ploaie care a venit chiar în ziua de miercuri, cu puțin timp înainte de ora 21:00! Să fi simbolizat oare această întâlnire la balcon modul prin care mi-am pedepsit perechea, lăsându-l să aștepte în frig, ploaie, vânt și zăpadă în fața balconului meu?!!!

Dar când toate s-au mai liniștit miercuri seară, mama mi-a destăinuit versiunea de poveste a vărului meu care nu a coroborat-o decât prea puțin pe cea pe care ne-a servit-o mătușa mea în urmă cu 3 săptămâni încât acum nu prea mai am ce povesti, încercând să corectez cele scrise în trecut.

Dar cel mai șocant lucru a fost să aflu de la ea că bunica i-a cerut vărului meu într-una din aceste zile de la venirea lui în țară să se ducă la vechile ei case să facă un pic de curat pe acolo pentru ca, după aceea, să o ducă și pe ea înapoi până la plecarea lui. Astfel am primit confirmarea că ea, biata de ea, încă mai trage nădejde că are să se întoarcă în acele case care stau să cadă. Și numai vărul meu a putut-o face să priceapă că acest lucru nu se mai poate întrucât casele ei sunt o ruină, fapt pe care nu l-a crezut când i l-a povestit mama. Să fi gândit bunica mea că mama minte ca să o tragă pe sfoară? Până la urmă, complotul acesta al ei făcut pe la spatele nostru dovedește cât de puțin s-a adaptat ea traiului cu noi și cât de puțină disponibilitate are să facă acest efort, chiar dacă tocmai ce se întorsese de la spital, după ce suferise o criză de diabet. Pentru ce mai suntem noi de vină, așadar, că ea are acest puternic atașament față de acele locuri? E just ca noi să dăm dovadă de milă, de compasiune și de înțelegere față de situația ei, dar toată această poveste este atât de absurdă și de ridicolă încât nu pot reacționa în fața acestor fapte decât pufnind în râs!

Din toată această ridicolă absurditate mama a învățat un lucru minunat pe care tot timpul am încercat să i-l explic, anume să nu își mai pună baza în acea moștenire ca să poată renova casa luată acum 4 ani, fapt pe care l-a conștientizat și ea, din fericire pentru toată lumea! Căci Ființa profundă mi-a explicat de unde ne-au venit nouă unele probleme, mai ales în ultimii ani, mai ales în privința finanțelor. Contextual, lămurirea a venit sub forma unui citat dintr-o carte a lui Mircea Eliade pe care o ascultam, reformularea acestuia sunând în felul următor: ”sărăcia este o stare larvară, iar din mizerie nu se pot naște decât microbi și larve pe care nici biologia nu le studiază fiindcă acest domeniu studiază adulții, nu larvele”. E foarte simplu de priceput din acest text că multe din problemele noastre s-au datorat imaginii pe care am avut-o despre noi înșine în ultimii 25 de ani, de când am sărăcit dintr-o dată, păstrând foarte vie această imagine a sărăciei cu care ne-am identificat în mintea noastră, iar asta numai din cauza faptului că nu am avut, ca familie, o locuință în proprietate personală, cu toate că realitatea faptelor demonstrează că o ducem foarte bine, slavă Domnului, însă nu vreau să subliiniez decât ideea că atât de distorsionată a fost imaginea pe care am avut-o asupra vieții numai din cauza faptului că ne-am văzut pe noi înșine ca fiind săraci. Și iată că am primit învățătură de la Ființa profundă care mi-a ridicat vălul ignoranței de pe ochi, făcându-mi cunoscut faptul că sărăcia este o stare mentală larvară, a crede și gândi despre tine că ești sărac și că trăiești în mizerie nu poate decât conduce la nașterea de microbi și viruși mentali care se vor asocia cu diverse obsesii și fixații, etc… Ori toate acestea nu se vor traduce în viață decât în durere, suferință și amărăciune, iar familia mea apropiată cunoaște prea bine ce semnifică toate aceste lucruri. Și, totuși, este atât de ciudat. Noi nu suntem săraci!

Dar hai să înlocuim sărăcia cu alt concept defectuos ca să pricepem ce va fi însemnând ca bălăcindu-te într-o mlaștină emoțională și mentală să semnifice a da naștere la microbi, bacterii și larve mentale. Vai de mine, iată că experiența de viață m-a făcut să știu foarte bine ce înseamnă să te bălăcești ca porcinele în cocina mizerabilă a minții, fapt din care nu a putut să rezulte decât multa amărăciune pe care am simțit-o aproape întreaga viață!

Și când toate s-au încheiat ieri, iar vărul meu trebuie să fi pus piciorul în casa lui din străinătate, Maestrul meu interior (Monada Divină) a dat semnalul arbitrului printr-un gest cu mâna cu profundă semnificație sufletească, deschizând partida pe terenul de joc și de practică, în universul interior.

Și atacantul care mi-a venit în ofensivă cu o forță nemaivăzută până acum a fost Luciferul particular. Când m-am trezit azi-dimineață, ceasul arăta 07:34, trebuind să mă ridic din pat ca să verific ora ca exercițiu practic de a-mi educa voința, fapt despre care am scris în compunerile trecute, dar ora încă matinală m-a îmbiat să mă întorc la somn. Am avut o noapte dezgustătoare în lumea visului, lucru care m-a făcut să am remușcări la trezire, atât de trist și de puțin încurajator mi se pare să descopăr cât de slabă sunt în fața tentației.

Dar după ce am adormit la loc azi-dimineață Lucifer nu s-a mai ascuns, arătându-mi-se sub forma atât de bine-cunoscută mie. Portocaliul vestimentației sale de împrumut strălucea ca niciodată până atunci, tulburându-mă peste măsură de mult fiindcă îmi amintea iarăși de chestiunea rudelor mele, iar asta atât de curând după plecarea lor și după încheierea subiectului despre care am crezut că nu mai am ce povesti.

Și cât de departe a fost Lucifer în această dimineață de firea lui enigmatică, seducătoare și karismatică! Din contră, mi se arăta brutal, excesiv de brutal, de vulgar, de obscen și de poruncitor. Supliciul la care m-a supus a fost atât de dezgustător încât nu mi-a venit a crede că aveam de-a face cu aceeași entitate care de atâtea ori m-a luat prin surprindere cu farmecul său! Și pentru un timp m-a chinuit și m-a tachinat în felul în care vărul meu m-a torturat în perioada copilăriei, fără ca vreun adult să mă fi scos vreodată cu adevărat din mâinile sale. Însă Luciferul particular nu s-a mai oprit acolo unde vărul meu n-a mai îndrăznit să înainteze, așa că supliciul de azi-dimineață a fost cu mult mai cutremurător decât ce mi s-a întâmplat în viață. Iar pentru Luciferul particular nu cântărea nici cât o ceapă degerată strigătul meu năpraznic prin care îi ceream să se oprească și să se îndepărteze de mine! Țipam deja, nu mai strigam și continua să nu îmi vină a crede că era aceeași entitate plină de farmec din alte rânduri.
– Dacă tu ești o entitate conștientă, ar trebui să te poți opri când ți-o cer! Căci tu singur mi-ai arătat că acela care nu se poate stăpâni nici când îi poruncesc eu este cel pe care mintea mea l-a fabricat, copiindu-te pe tine! Oprește-te, deci! i-am spus lui Lucifer, vrând cu orice preț să îi opresc atacul feroce care nu era decât o siluire și nimic mai mult.
– De ce nu vrei să primești ce-ți dau eu? mi-a răspuns.
– Fiindcă nu este normal. Ești vulgar, am dat zor să îi răspund, continuând să parez atingerile și mângâierile lui cumplit de ofensive și brutale, el era atunci opusul farmecului și stilului, o brută și atâta tot.
– Dar tocmai acesta este normalul acum! mi-a răspuns rânjind, căpătând o notă teatrală, aproape burlească, în felul său de a-mi vorbi.

Așa că iarăși m-a luat în brațele sale, căutând să facă o demonstrație a tuturor aptitudinilor de cuceritor și de Don Juan pe care o brută sau un golan le are. Și am urlat și mai tare, cu mult mai năpraznic chiar, cerându-i să se oprească, iar când a revenit la mine după ce îl îndepărtasem o clipită, și-a modificat amprenta/semnătura energetică, ceea ce m-a făcut să nu mai am dubii că nu eram față în față cu dragonul. Și când m-a atins în acea secundă, întreaga stăpânire de sine aproape că mi-a dispărut. Aveam să cad iarăși pradă farmecului său pe care îl petrecuse în spatele cortinei numai de formă până atunci, dar și farmecul acesta era numai de formă întrucât toate aceste scene conțineau un fel de simbol, o precizare, o indicație pe care numai acum am ghicit-o, scriind despre aceste lucruri.

Dar azi-dimineață eram sub influența stimulilor direcți care nu mi-au dat deloc timp să aduc vreo interpretare metaforei ce se ascundea în spatele atacului energiei luciferice. Și cum spuneam, cum-necum i-am respins în cele din urmă și nota șarmantă, iar curând după aceea și-a lepădat iarăși farmecul seducător ca să revină la forma brutei care, și mai sălbăticită, a încercat să obțină totul de la mine. Iar când această limită extremă a fost atinsă, eu am explodat majestic!

Atunci m-am cutremurat din toate încheieturile, scuturându-mă și vibrând toată, iar puntea de legătură cu inconștientul s-a creat instantaneu pentru ca o formă mentală îngropată în cimitirul său să iasă la suprafață. Nu îmi pierdusem întru totul natura umană când acea arătanie inconștientă s-a făcut perceptibilă în interiorul psihicului meu, putându-se, prin urmare, exprima prin personalitatea mea onirică. Acest proces de conectare cu subconștientul și inconștientul prezintă un deosebit interes pentru suflet, fiind atât de extrem de necesar și de folositor în procesul auto-cunoașterii și al descoperirii de sine încât m-am deprins să păstrez un minuscul dram de discernământ când acest fenomen mi se întâmplă, fapt care mă ajută să mă pot observa cu mai multă eficiență, lucru pe care am vrut să îl pun în practică și azi-dimineață, vrând cu multă ardoare și nerăbdare să înțeleg ce va fi vrut să însemne noua creatură dezgropată. Și am dat să deschid gura ca să îmi aud glasul de necuvântătoare căci am vrut să știu cărei specii de animale îi aparțineam, felinelor, caninelor, porcinelor, ovinelor, etc., dar niciun sforăit sau grohăit sau miorlăit nu s-a făcut auzit de pe buzele mele, ci numai un geamăt plăpând, de-abia perceptibil. Și tare mult am vrut ca limita să fi fost împinsă chiar mai mult, și mai adânc în propriul psihic, pentru ca această nouă entitate să mi se facă și mai perceptibilă în măruntaiele psihicului, cu toate că toți acești stimuli ai energiei luciferice făcuseră ca această prezență inconștientă să se izoleze într-un mod atât de extrem de precis, ieșind la lumina auto-criticii!

Dar arbitrul, Ființa profundă, care dăduse semnalul de începere a partidei pe terenul de practică în psihologia internă a încheiat jocul foarte curând după aceea, înainte ca pământul meu filozofic să ffie cutremurat de un nou seism, deci de o nouă criză emoțională!

Și până să revin în stare de veghe, deschizându-mi ochii, am fost asistată de acele mâini care de mii de ori mi-au apărut în ochi în ultimii 5 ani, fluturându-se și agitându-se și trezindu-mă în timpul visului. Acum iată că mă aplaudau!

Dar acum e prea târziu, fiind deja trecut de 21:00, ca să mai pot aduce completări acestei experiențe. Totul întru totul, trebuie urgent să lămuresc că această nouă formă psihică dezgropată nu avea cum să latre sau să chițăie la cererea mea fiindcă nu din regnul animal venea, ci din specia microbilor și a larvelor venea. Căci era creatura abrutizată, microbul mental care m-a făcut toată viața mea să cred că nu merit să fiu decât cu o brută, cu un golan, cu un bătăuș. Acea larvă mentală m-a făcut toată viața mea să cred că nu pot fi decât cu cineva care avea să mă bage în pământ, pământ în care am intrat mai întâi ca o râmă oarbă fiindcă atât de lipsită de valoare m-a făcut să mă simt în context cu sexul opus. Acea larvă mentală m-a făcut tot timpul neputincioasă, incapabilă să deschid gura ca să strig după ajutor atunci când eram supusă la acte de agresiune. Mai mult decât atât, în cursul acelor câteva clipe de conexiune cu acest agregat, m-am simțit cuprinsă de o stare generală de mortificare, de neputință de a reacționa.

Nu fac decât să vorbesc despre stima de sine scăzută. Această larvă mentală trebuie extirpată din psihicul meu cât mai urgent cu putință, chiar dacă este o formă prin care eul cerșește milă, compasiune, înțelegere, căldură, sprijin. Căci această larvă se vede pe sine drept o victimă abrutizată căreia trebuie să îi oferi toată compasiunea ta! Și nimic din toate acestea nu poate primi fiindcă această larvă fabricată de mintea mea în condițiile stimulilor vieții pe care energia luciferică i-a simulat în această dimineață este mizeria care mi-a otrăvit sufletul, slăbindu-mi prea de timpuriu puterea și discernământul.

Pentru că ar fi trebuit să știu, să simt măcar că trebuia să fi existat în întreaga lume largă un suflet care să se fi potrivit cu sufletul meu, în locul golanilor și bătăușilor cu care mi-am încurcat viața crezând că nu merit nimic mai bun!

iul. 312021
 

<>

Sâmbătă, 31 Iulie 2021

Se întâmplă ceva cu starea mea sufletească ce a primit un stimul emoțional printr-o carte pe care o ascult, ”Huliganii” de Mircea Eliade. Și dintre toate entitățile mentale dezgropate din cimitirul inconștientului până în clipa de față, ”madam” este prezența care reacționează cu ferocitate la stimulul acestei cărți care vorbește despre femei și despre bărbați și despre raporturile dintre cele două sexe din tot felul de perspective. Și numai ”madam”, adică orgoliul meu feminin, putea să pună la suflet ceea ce această carte transmite prin conținutul ei. Toată săptămâna am gândit aproape exclusiv din perspectiva orgoliului feminin rănit, scuipând numai venin și ură față de bărbați. Sau mai bine spus numai față de unii bărbați!

Era inevitabil ca toată această agitație emoțională și mentală să nu îmi cutremure pământul filozofic punându-mă față în față cu suferința mea. Dar descriu în mod greșit împrejurările întrucât nu față în față cu suferința mea m-am trezit, ci în interiorul ei căci eu eram totuna cu ea.

Episodul s-a întâmplat azi-dimineață. Am avut o noapte foarte ciudată și destul de dificilă. Experimentam stări de conștiință foarte neobișnuite și destul de înspăimântătoare dacă ar fi să le descriu din perspectiva percepțiilor subiective ale minții căreia îi este frică de absolut orice, chiar și de umbra ei sau de banalele foșnăituri ale nopții sau de scârțâitul podelelor și al ușilor, așa cum este mintea prea legată de superstiții și de imaginație. Însă eu tocmai din toate aceste prejudecăți și credințe superstițioase mă simțeam extrasă și eliberată, iar acea stare de libertate mi se părea atât de diferită de mecanismul cu care m-a obișnuit mintea să funcționez încât îndepărtarea de acest mecanism de siguranță chiar mi s-a părut înfricoșătoare!

Și nu îmi pot aminti mai multe din cele petrecute peste noapte care m-au răscolit într-atâta încât m-am văzut înotând într-o mare de portocaliu, percepând în circuitul intern multe senzații care nu au mai fost atât de dezagreabile ca în alte rânduri. Și numai acel portocaliu putea să îmi vorbească, dar ce mi-a spus și ce mi-a arătat este tainic și nu pot explica.

Era în jur de 04:00 când m-am trezit. Dacă am conștientizat chestiunea neputinței mele de a mă ridica din pat ca să mă duc până și la baie, am început să mă rușinez de lipsa mea de voință, așa că m-am ridicat mai mult ca să exersez în mod practic educarea voinței. Îmi era așa de bine în pat cum rar mi-a fost dat să simt în ultimii 8 ani căci atât de rigid, de încordat și de tensionat îmi este corpul fizic de când am suferit accidentul cerebral. Și nu știu cum și de ce, dar respirația îmi era atât de lină și de ușoară că am aavut, în acele clipe, revelația semnificației autentice a cuvintelor ”a respira corect”!

Când m-am întors în pat, m-am temut sincer că pierdusem acel momentum oportun care m-ar fi ajutat să îmi induc corpul fizic într-o stare de relaxare totală, chiar și stând pe spate, lucru care mi se întâmplă atât, atât de rar! În mod surprinzător, am putut relua firul acelei respirații line, dar nici nu am apucat să inspir și să expir că mi s-a făcut rău dintr-o dată, ca atunci când ți se pune ceva pe stomac, simțindu-te greoi, moleșit, amețit, slăbit, etc. Mă simțeam atât de ciudat, atât de presată și de îngreunată, ca și cum mă aflam la o mie de metri sub apă! De-abia puteam sta locului, așa că m-am tot sucit și învârtit și foit în pat, dar cum mă lungeam pe partea stângă a corpului, cum îmi simțeam inima pulsând magnetism. Și atunci m-am trezit zicând în sinea mea:
– Maestre, știu că ești lângă mine. Te pot simți. Dar te rog să te îndepărtezi numai oleacă de mine pentru că prezența Ta îmi face rău la stomac. Mă spulberi și mă nimicești! Ești mult prea mare pentru cât pot eu suporta!

Și nimic din ce mi-a spus și arătat Ființa profundă în mod intim nu pot destăinui căci într-adevăr intuisem bine că vibrația aceea copleșitor de înaltă care izvora din propria inimă aparținea Monadei Divine. Ca să ia legătura cu mine în mod atât de direct chiar din timpul stării de veghe nu putea să însemne decât că avea să îmi comunice lucruri deosebit de importante, dar nu mai cutez să fac profeții după eșecul zilei de miercuri. Fără urmă de îndoială, însă, Maestrul interior căuta să mă pregătească laborios pentru ceva ce mie mi-a rămas străin. După ce Și-a terminat precuvântarea, orice disconfort a dispărut, eu adormind după aceea.

Dar conexiunea cu Ființa reală interioară s-a făcut cu adevărat de-abia după 07:00, când m-am lăsat să alunec iarăși în somn. Și cum Ființa profundă avea propriile socoteli de cercetat și de încheiat, m-a făcut să mă trezesc direct înăuntrul orgoliului meu feminin care primise atâția stimuli pe parcursul întregii săptămâni, după cum am povestit la începutul acestei compuneri. Mi-e cu neputință să rezum în numai câteva cuvinte ce am trăit și simțit în interiorul lui ”madam” deci în interiorul orgoliului meu feminin rănit. Dar dintre toate isultele pe care le percepeam din perspectiva orgoliului feminin rănit, cel mai mult mă durea pretenția sexuală pe care un bărbat o are de la o femeie. Și în interiorul suferinței mele ancestrale am văzut foarte limpede sursa orbirii mele: ura față de sexul opus! Și numai o clipă mi-a luat să cad în cea mai cumplită mocirlă emoțională, făcându-mă din om neom și din femeie cățea, accentuând nota întregii experiențe pe tentație. Și dintr-o fecioară cum eram la început m-am preschimbat într-o prostituată vulgară și obscenă, însă toate scenele erau simple expresii metaforice ale suferinței mele care se află într-o puternică și strânsă relație cu sufletul meu pereche și cu ultimii ani petrecuți în izolare, așteptându-l.

Dar când bestia animalică inconștientă a atins apogeul în crima sa față de Spiritul Sfânt, comițând cel mai grav delict față de Spiritul Universal de Viață, o stea strălucitoare s-a înălțat pe cer, deasupra capului meu. Nu îmi puteam închipui că ar fi putut fi altcineva decât Ființa profundă. Și pentru că toată nădejdea mea stătea în Ființa profundă de la care speram să primesc înțelegere, nu milă, ci pură înțelegere, am început să Îi vorbesc. Și mult și sincer I-am vorbit Scânteii Spiritului Sfânt, punând în mărturisirea mea toată onestitatea și sinceritatea de care puteam da dovadă, auzindu-mi gândurile răsfrângându-se în Ființă în mod intim și profund. Și am rugat Ființa să mă ajute să las în urma mea vulgarul și obscenitatea, recunoscându-mi adevărata natură în fața Ființei profunde, referindu-mă prin aceasta la natura execrabil de păcătoasă și de josnică, mărturisind Ființei că sunt acest lucru odios, această bestie animalică pe care nu aveam cum să o ascund de ochii Ființei sau chiar de ochiul pătrunzător al auto-criticii, folosindu-mă de auto-sugestie sau de afirmații pozitive și alte tehnici de suport mental asemănătoare care fac mintea să creadă că este mai bună decât este. Căci știam că prin nimic din toate acestea nu aveam să mă eliberez din obscenitate. Și îmi doream, cât îmi mai doream să părăsesc bulgarul și profanul ca să mă întorc la inocență!

Iar când confesiunea mea s-a terminat, Steaua a coborât din Cer, alunecând spre mine și pătrunzându-mi în conștiință prin brațe. Și ele mi-au strălucit atunci de Lumină, iar puterea care îmi curgea prin ele era un dar pe care Ființa mi-l dădea ca să mă pot vindeca de trauma mea fiindcă rugăciunea mea față de Ființă fusese, în sfârșit, sinceră. Atunci mi-am pus ambele mâini pe bazin și pe întregul aparat reproductiv unde se află stocată cea mai mare parte a energiei sexuale, gest foarte asemănător gestului făcut de vindecătorii care își folosesc mâinile. Și toată această forță spirituală care îmi curgea prin brațe mi-a făcut întregul bazin să se lumineze la rândul său. Și numai sufletul meu putea înțelege semnificația acestor lucruri, simțind efectul răcoritor și eliberator al acelei puteri asupra psihicului întrucât numai asta simțeam, anume că purificarea energiei sexuale îmi vindeca sufletul.

Și când mi-a dat drumul din mâinile Sale, Ființa profundă m-a pus îndărăt în interiorul lui ”madam” ca să îi pot studia în continuare mecanismul și funcționalismele, adevărata moarte a orgoliului meu n-având să se petreacă decât după ce îi voi fi înțeles în profunzime mecanismul de funcționare, etapă care va fi succedată de rugăciuni către Mama Divină întrucât practica mi-a demonstrat întotdeauna că iertarea Mamei Divine dizolvă eul din alcătuirea psihicului.

iun. 032021
 

<>

Joi, 03 Iunie 2021

Zburătorule, Zburătorule,

Ce mi-ai făcut pe parcursul întregii dimineți a fost un autentic act de cruzime la care mi-ai supus sufletul, făcându-mă să văd destul de clar că povestea despre cum mi-am recuperat vederea continuă să fie strâns legată de tine, iar nu legată de datoria pe care o am față de sora mea sau față de părinți sau chiar de bunica mea căci în spatele orbirii mele continuă să stea ca un stâlp de ciment credința mea că eu nu merit nimic bun, că nu merit să îmi întâlnesc sufletul pereche, că nu îmi este îngăduit să cred că acesta poți fi chiar tu, cel pe care atâta l-am îndrăgit ca pe nimeni altul în anii de demult ai adolescenței.

Și ce mi-ai făcut azi-dimineață timp de două ore omenești dincolo de zidul somnului m-a tulburat atât de mult că, simțindu-te aproape, atingându-mă și pătrunzându-mă, te-am suportat chiar mai puțin decât de obicei și, cuprinsă de panică și de spaimă, te-am implorat să te oprești căci tu îmi pătrundeai existența și lumea interioară în mod intrusiv, forțându-mă să mă adaptez firii tale și planurilor și obsesiilor tale. Dar tu nu te-ai oprit când te-am implorat, așa că m-ai forțat și m-ai siluit sau, în orice caz, așa îți percepeam dorința pentru mine și nu am putut să îndur nimic din ce îmi ofereai, așa că am implorat Cerurile să fii oprit din a-mi mai invada sufletul și viața. Numai ce mă obișnuisem cu dispariția ta din universul interior și, relaxându-mi conștiința într-un timp, am lăsat garda jos, slăbindu-mi bigilența și paza de la poarta inimii. Și iată că răul a pătruns iar în lumea mea interioară, însă nu sub forma ta, Zburător nesuferit și urâcios ce ești, ci sub forma înstrăinării căci, în ciuda intimității profunde în care s-au găsit sufletele noastre azi-dimineață, nu ți-am putut spune pe nume, nume pe care de-abia l-am putut silabisi, nume pe care nu am mai avut curaj să îl rostesc, după ce mă obișnuisem cu ideea că îmi ești sufletul pereche.

Și pentru că nu te-am putut suporta, temându-mă de tine ca de un torționar care mă chinuiește și care mă supune la amarnice cazne emoționale și sufletești de dragul propriilor obsesii, fixații și ambiții, am dat fuga să plec de lângă tine și am fugit și m-am ascuns în procese mentale subconștiente obscure, călătorind în propriul hățiș mental fără a-mi mai dori să dau ochii cu tine. Vroiam singurătatea, departe de tine, câtă vreme ar fi ținut expediția mea de auto-cunoaștere și auto-explorare, iar pentru ce revendicai tu de la mine cu atâta cutezanță, iubirea mea, loialitatea mea, fidelitatea mea și sexul meu, eu nu mă simțeam pregătită din punct de vedere psihic, emoțional și sufletesc.

Și m-am trezit azi-dimineață în interiorul traumei mele, în interiorul percepțiilor mele subiective și în interiorul impresiilor acumulate de-a lungul vieții, simțind atât de aievea și pronunțat că orice atingere a ta era pentru mine o agresiune și un viol și când m-am văzut scăpată din îmbrățișarea ta, m-am dus hai-hui în lumea visului, cercetând decorurile scenelor onirice, arhitectura caselor și urmele de praf de pe piesele de mobilier sau nămolul din șanțuri și de pe străzile nepavate ale orașului.

Astfel am văzut azi-dimineață că în conștiință îmi pătrunsese tiptil-tiptil uitarea căci nu pentru a memora cuiele și șuruburile dintr-un dulap mi s-a îngăduit de către Tatăl Ceresc să pătrund în mod conștient pe tărâmul visului, ci pentru a te cunoaște, perechea mea, pentru a-mi explora psihicul și pentru a mă vindeca de traume. Iar eu uitasem de trauma molestului și a agresiunii și când am găsit-o lăfăindu-se încă foarte comod în psihicul meu, nu mi-a venit a crede! Și cât de straniu m-am simțit în singurătatea mea, după ce te părăsisem, iar când m-am trezit brusc, brusc de tot hoinărind în ritm de jogging pe bulevardul magheru din București, venind dinspre Victoriei spreee Romană, am fost inundată de puternicul sentiment că ieșisem, în sfârșit, din sfera visului și că mă aflam, pe drept cuvânt, în afara trupului fizic, în dimensiunea astrală. Am respirat adânc, amuzându-mă peste măsură căci știam că nu aer respiram, dar mi-am folosit funcția respiratorie din obișnuință și, în mod straniu, am simțit că nu am respirat niciodată mai sănătos și mai corect ca atunci. Numai puțin am alergat pe Magheru, privind la clădiri și la mașinile de pe stradă și nu mă puteam abține, Zburătorule, nu mă puteam abține să nu te caut tot pe tine! Și pe tine te căutam tot din obișnuință, toată viața mea pe tine te-am căutat!Tu înțelegi oare, ursitule, că dacă aș vedea azi, chiar ACUM, tu ai fi prima persoană după care aș alerga să o văd? Tu înțelegi că la ușa casei tale sau a locului tău de muncă m-aș proțopi numai de dragul de a te vedea din nou? Iar tu cu ce îmi răsplătești iubirea? Cu agresiune, cu siluire, cu intruziune și cu inabilitatea de a te opri atunci când îmi faci rău și mă faci să sufăr, deși te implor să te oprești.

Și după un timp de hoinărit pe bulevard am cerut Tatălui să mă ducă din nou la tine ca să mai încerc o dată apropierea de sufletul tău care mi se dezvăluia ca un vulcan năpraznic de dorință și pasiune. Cum aveam eu să mă obișnuiesc cu acest fel al tău de a fi când eu nu am primit decât batjocură, umilire și agresivitate pe care cel din trecutul meu care mi le dădea le numea dovezi de iubire, tandrețe și romantism? Și numai o clipită de ochi a ținut călătoria înapoi în brațele tale și când am fost iarăși față în față cu sufletul tău, a început a doua rundă de siluire căci eu continuam să percep oricee atingere drept un viol. Atunci ți-am zis:
– Dacă ți-aș vedea chipul real, poate că nu aș mai simți nimic din toate acestea, căci adevărul era că nu îți vedeam înfățișarea, tu apărându-mi ca acea masă omogenă de energie sclipitoare și vibrantă cu formă umanoidă.
– Atunci imaginează-ți că sunt orice bărbat despre care mi-ai scris că l-ai îndrăgit, mi-ai răspuns cu răutate, lăsând în inima mea mușcătura usturătoare a cuvintelor tale.

Erai îndreptățit să mă judeci astfel, în fond și eu te-am numit în atâtea feluri insultătoare până acum și singurul mod prin care pot trece peste felul tău de a fi silnic și intrusiv este de a deveni conștientă de propriul handicap emoțional, adică de proporția covârșitoare de 97% de subconștient și inconștient din care mă alcătuiesc! Nu ți-am putut răspunde nimic, dar mult mi-aș fi dorit să îți spun că tocmai din acest motiv aveam percepția siluirii, din faptul că tu, perechea mea, ursitul meu, ai fi putut fi oricine, iar eu pe orișicare nu îl mai pot primi fiindcă intimitatea cu orișicare devine pentru mine frică și temere ca de viol! Un străin mi-a devenit temere de agresiune și de viol și tocmai această înstrăinare de tine mă făcea să cred că nu mai ești al meu, așa cum mă făcea să cred că nici tu nu mai aveai niciun drept asupra mea.

Să îți mai povestesc cum am fugit iarăși de tine ca să mă întorc tot la tine pentru a treia rundă de posesiune forțată? Să îți povestesc în detaliu cum felul tău de a mă avea m-a făcut să mă scufund înăuntrul traumei mele în care mi-am văzut și simțit frica de bărbați, frica de corpurile lor, frica de modul lor dezgustător de a poseda o femeie? Nu-mi vin cuvintele în cuget ca să pot explica într-un mod coerent cum am perceput în aceste ore ale dimineții legătura extrem de strânsă dintre orbirea mea și frica mea față de pretențiile și așteptările sexuale ale bărbaților, dar legătura este acolo, îngropată adânc în psihicul meu, am văzut-o și am simțit-o și am trăit-o ca și cum am făcut o ședință de hipnoză regresivă cu un psihoterapeut. Dar pe mine nu mă ghida nimeni altcineva decât Ființa interioară profundă care hotărâse, în sfârșit, că venise vremea vindecării traumei mele. Și cum să fi dat start procesului de vindecare dacă nu prin tine? Avea sens, nu negam, dar mă durea sufletește să îți simt puterea asupra mea, avându-mă și posedându-mă cum nu aș fi vrut vreodată și întorcându-mă și sucindu-mă pe toate părțile, m-ai expus privirii tale din cap până în picioare și m-ai făcut să îmi văd toată jena și toatăă rușinea pe care le-am imprimat în făptura mea chinuită, batjocorită și insuficient iubită, adorată, venerată, mângâiată și alintată. Și tu, tu, ursitule, cât te-ai căznit cu mine, cât te-ai îndărătnicit să îmi pătrunzi în suflet, în miezul sufletului meu și nu am habar ce căi ai urmat, dar undeva pe drum, în zbaterea noastră și în silnicia ta, mi-ai atins esența și m-ai făcut să văd că ea, esența sufletului meu, trăia adânc și nealterată în interiorul traumei mele, fapt care îmi îngăduie să cred cu fermitate că am toate șansele de a mă vindeca atâta vreme cât acea substanță/materie psihică primă nu s-a pierdut. Și orice atingere a ta de mai apoi mi-o traduceam în emoție, în gând, în rugăciune și în implorare și prin ele îmi spuneai:
– Te implor, te implor, nu asocia în mintea ta atingerile mele cu atingerile celor care te-au chinuit și siluit căci eu nu sunt ei. Te implor să te desparți de amintirea lor, te implor să uiți! Te implor, dă-mi voie să fac pentru tine acest lucru, să deschid în mintea ta ușa uitării. Te implor, dă-mi voie să te fac să vezi că orice gest al meu față de tine va fi un lucru nou pentru tine. Te rog, te rog, lasă-mă să fiu prietenul și iubitul tău!

Și nu văd rost în a folosi o mie de cuvinte ca să explic cum, în zbaterea noastră, încrederea în tine a fost emoția care mi-a sărit în ajutor când tu nu te opreai, așa cum nici Cerul nu te oprea din a mă silui! Și acum înstrăinarea de tine îmi îngroapă iar încrederea în subconștient. Și cum va fi să mă trezesc iar în interiorul traumei mele căci nu există urmă de îndoială că are să mi se întâmple din nou? N-a fost aceasta prima încercare de acest fel. Și numai așa a început durerea mea să cedeze și altfel nu s-a putut căci, dacă s-ar fi putut altfel, Dumnezeu ar fi ales o altă cale pentru vindecarea mea!

mai 062021
 

<>

Joi, 06 Mai 2021

Nu am mai trecut în scris toate micile fenomene experimentate de la începutul lunii din care pot enumera: larve astrale sub formă de țânțari sâcâitori, incubi dezmățați, harpii arhetipale, etc. Vederea acestor entități arhetipale a fost ceva foarte înspăimântător, dar mai bine să fiu conștientă că port aceste semințe ale bestiei animalice decât să rămână ascunse în inconștient într-o formă mai mult sau mai puțin activă. Dar faptul că aceste entități arhetipale mi-au fost dezvăluite mi-a indicat într-un mod destul de limpede că drăcoveniile subconștientului meu despre care am scris până acum (reaua-voință, desfrâul, mândria, etc.) sunt mici copii față de ce are să mai vină pe cale, bestii înspăimântătoare despre care am citit în ”Cei trei munți” a Maestrului Samael Aun Weor.

Harpiile țin de caracterul și de elementele vrăjitorești ale psihicului și ca să fie clar și limpede înțeles, am simțit din primele clipe că entitatea căreia m-am adresat cu apelativul ”madam” în urmă cu două luni și jumătate avea ceva vrăjitoresc în anatomia sa.

Cum am cerut Ființei interioare să aprofundăm un pic mai mult analiza și introspecția spre a face cunoscute toate funcționalismele și ascunzișurile acestui eu psihologic dezgropat la sfârșitul lui februarie, o portiță s-a deschis în labirint pentru ca eu să trag cu ochiul ca să privesc la grozăviile dinăuntru.

Am dormit foarte prost azi-noapte, trezindu-mă de câteva ori din cauza unui zgomot care mi se părea că aducea cu schelăcăiala unuia din cățeii noștri, dar care s-a dovedit a veni de la canapeaua bunicii care scârțâia și trosnea din cauza foielii ei neîncetate. Astfel am petrecut un timp îndelungat între somn și veghe, simțind că îmi pierd suflul de viață și că mă asfixiez. Ce straniu este să fii martor la procesul anestezierii corpului fizic derulat cu încetinitorul, simțind ca și cum mori și de câte ori nu mi-am revenit din această stare înspăimântată peste măsură de mult întrucât cred sincer că respirația mi se oprește! Și de câte ori nu am adormit pe cale, pierzându-mi memoria, discernământul și rațiunea conștientă, pătrunzând în vraja hipnotică a visului mecanic, acceptând sugestiile și ideile visului fără să mă opun. Și de câte ori sufletul, rămânând vigilent, nu m-a alertat, zicându-mi:
– Adu-ți aminte că acest eveniment pe care tu îl accepți acum nu s-a întâmplat. Adu-ți aminte, adu-ți aminte, cutremurându-mă pe deasupra cu ajutorul unui impuls electric menit să mă resusciteze, asigurându-se astfel că rămân în continuare în starea de veghe în universul interior îndată ce trupul fizic adoarme. Dar nici 10% din aceste încercări de a fi menținută în starea de luciditate nu au succes întrucât adorm profund, rupând legătura cu conștiința activă.

Cam în acești termeni s-au petrecut lucrurile și azi-noapte, cu mențiunea că, nu știu cum și de ce, am fost mai prezentă și am rămas mai conștientă decât de obicei în timp ce sugestia onirică mecanică izvorâtă din subconștient îmi era servită așa încât am putut memora și observa mai bine fazele și mecanismul acestui fenomen, dar nu aș putea explica ce am trăit și simțit acolo decât dacă are să mi se mai întâmple de încă alte 10 ori, cel puțin!

Cert este că mi se îngăduia să pătrund tiptil-tiptil și cu binișorul, pășind în vârful degetelor de la picioare, în acea regiune inconștientă a ororilor vrăjitorești! Mi-e scârbă de mine însămi retrăind unele scene de care îmi amintesc mai bine, văzând cât de lesnicios este să accesezi prin poarta inconștientului prăpastia fără fund a magiei negre și nu pot destăinui ce fel de lucruri am spus și gândit în timp ce m-am identificat cu aceste elemente vrăjitorești ale psihicului pe care noi toți le purtăm în inconștientul nostru. Însă am văzut că multe izvorau din ură, din sete de răzbunare și din amor propriu rănit. Ori toate acestea o alcătuiesc pe ”madam”, eul feminist despre care am tot vorbit.

A fost o adevărată oroare să fiu dusă atât de adânc în întunecimea pe care o port în interior, dar miracolul s-a înfăptuit tocmai pentru că ajunsesem atât de departe fără să dau înapoi de spaimă și de groază. Aproape de sfârșitul acestei experiențe am trăit o stare de conștiință miraculoasă! Nu mă mai suceam și învârteam în gol, ci mă aflam într-o zonă de siguranță în care mă simțeam destul de mult în largul meu, prezențele care mă însoțeau ppărându-mi-se familiare. Le-am cerut să îmi acorde un pic de atenție ca să audă ce aveam de spus. Când am deschis gura, vocea mi-a sunat inimaginabil de inocentă, de clară, de curată și de sinceră, întocmai ca a unui copil mic și cu mult peste timbrul vocal care îmi iese pe gură de aproape 6 ani, de când această voce se exprimă în exteriorul meu. Dar deși eram printre cunoscuți, aceștia mă luau prea puțin în seamă, făcându-mă să mă necăjesc amarnic, ceea ce a slăbit calitatea și proprietățile acelei minuni care izvora din mine, tulburându-mă și mâniindu-mă ca să spun după aceea:
– Dacă ați trece peste toate aceste ciudățenii ale mele și dacă mi-ați da ascultare, ați vedea că am să vă spun un mesaj foarte important.

Toate acestea s-au petrecut intermitent pe parcursul nopții și dimineții, până în jurul orei 10:00, când m-am ridicat din pat. Astfel mi s-a arătat în universul interior că și din cele mai sumbre și întunecate unghere ale inconștientului esența divină, materialul prim din care se fabrică sufletul, poate fi eliberată și scoasă la lumină, cu precizarea că extracția esenței sufletești din aceste agregate constituie o operație chirurgicală foarte delicată ce trebuie lăsată în seama Maestrului interior întrucât contraforțele mentale reactive pot fi excesiv de încăpățânate și totalmente nedornice de a se schimba din vicii în virtuți. Bunăoară, într-o scenă petrecută azi-noapte, având de-a face cu ipohondriile și cu scepticismul cimentat al tatălui meu, am avut o reacție foarte agresivă pe care mi-aș fi inhibat-o dacă întâmplarea ar fi avut loc în lumea vizibilă a materiei. Dar dincolo de zidul somnului, am vrut să îi explic tatălui meu că n-are să se capete cu nimic bun de la Marea Lege pentru lipsa lui de credință și că pedeapsa are să îl aștepte la sfârșitul sfârșitului, etc. Dar oricum aș fi întors problema pe toate părțile, mânie era ce exprimam, în ciuda bunelor mele intenții și a bună-voinței mele, iar aceasta fiincă mânia vroia să fie tot mânie, cu toată iluzia acestor încercări de a fi re-educată la capitolul ”virtuți”! Partea aceasta a experiențelor de azi-noapte și până și manifestarea vocii inocente de copil m-au întărit în credința că sursa mândriei mele care este trăsătura mea caracteristică particulară dominantă își are originea în anii copilăriei, în relația cu părinții și cu rudele, iar nu într-o chestiune romantică. Care este legătura dintre aceste lucruri cu elementele vrăjitorești definite anterior rămâne de văzut! Cu toate acestea, faptul de a mi se fi permis să îmi văd sufletul prins în interiorul acestor elemente a fost o mare bucurie și de un real ajutor fiindcă acum chiar îmi permit să cred cu deplină convingere că esența divină se poate elibera din orice traumă de vreme ce substanța sa nu s-a pierdut, cu condiția ca urechea să dea ascultare poruncilor Ființei profunde.

Trebuie că toate acestea au fost răspunsul Ființei reale interioare la solicitarea pe care I-am făcut-o aseară, cerându-I să îmi fie îngăduit să cobor în tenebre pentru a lupta în numele sufletului meu pereche pentru ca el să fie eliberat din constrângerea care îl împiedică să își mărturisească deschis sentimentele și intențiile sale față de mine. Și de vreme ce am văzut negru pe alb că speranță există pentru mine, trebuie să trag concluzia că și pentru el există speranță, atâta doar că eliberarea lui din propria traumă nu mai depinde de intervenția mea, ci de el însuși și de Monada sa Divină.

apr. 072021
 

Marți, 06 Aprilie 2021

Duminică dimineață, luni dimineață și pe parcursul nopții ccare tocmai s-a încheiat m-am văzut față în față cu energia luciferică, învățând în continuare să mă adaptez manifestării și puterii sale:

Duminică dimineață percepeam ceva straniu în timpul visului, părându-mi-se ca și cum mă aflam sub influența unei prezențe care mă trăgea în interiorul unor scene, ceea ce începuse să mă facă să măă simt sâcâită și iritată. Nu îmi dădeam seama de unde venea acea presiune atât de insistent pusă asupra emoțiilor mele. Nici nu știu cum să descriu scenele visului, dar tot continuând în acel ritm, o regresie a fost declanșată!

M-am trezit brusc ieșind din baiaa locuinței în care eu, sora mea și o a treia fată am stat în primul meu an de facultate. Când am intrat în camera propriu-zisă a locuinței respective, le-am văzut pe Ana și pe cealaltă fată stând în paturile lor. Era un haos general, lucru pe care mi-l aminteam fooarte bine. Și ce îmi aminteam și mai bine era dezgustătorul meu comportament adoptat în aceel an ca tânără adultă scăpată de regulamentul părinților. M-am sucit și învârtit un pic prin garsonieră, dar când în spațiul înconjurător au început să se audă lătrăturile și schelăcăielile mele și ale lui Silviu, ca niște căței în călduri cum eram noi, m-am oprit locului ca să observ mai bine contextul oniric. Așadar, o amintire extrem de rușinoasă și de jenantă îmi era declanșată în mod intenționat cu scopul de a mă face să mă rușinez de mine, iar când Luciferul particular s-a făcut vizibil din seninul seninului, am tras concluzia că el mă înghiontea din umbră ca să mă duc în trecut. Eram mulțumită cu rezultatul care mi se părea foarte autentic, deși eram tare jenată, așa că mi-a spus:
– Tu nu ai încredere în mine?
– MMMnu, i-am răspuns fâstâcită.
– De ce nu ai încredere în mine? m-a întrebat.
– Așa…., i-am zis într-o doară, simțindu-mă și mai rușinată.

Chiar eram mulțumită și recunoscătoare în legătură cu rezultatul exercițiului care mi se păruse foarte util, nevoia de a mă rușina cu mine însămi fiindu-mi astfel evidențiată pentru a avea pentru ce a mă căi, dar îmi era rușine să recunosc că neîncrederea mea venea din temerea mea că, fabricând în mod subconștient și mecanic o a doua versiune a lui, nu îmi mai puteam da seama care era originalul și care copia, dând semne de confuzie. Sau cum mi-a spus chiar el:
– Ai început să mă confuzi cu eul!

Încercarea de luni dimineață a fost asemănătoare, însă cea din cursul nopții a fost cu mult mai solicitantă fiindcă mi-a dat puternica impresie că m-a însoțit pe parcursul întregii nopți. Mi se întâmplă că, după ce mi se termină menstruația, instinctul erotic să fie extrem de agitat și de greu de controlat, simțindu-mă dominată de pasiunea animalică într-un mod destul de agreesiv. Deja aceste 2-3 zile după menstruație s-au transformat pentru mine într-un veritabil coșmar din cauza fanteziilor pe care le fabric ca să mă ”răcoresc”.

Am proiectat atâta mizerie ieftină, vulgară și obscenă de-a lungul anilor și continui să mă mir și acum că nu m-am săturat să privesc la aceste scene, acrindu-mi-se de ele. Însă de la un timp am observat că, totuși, a început să mi se facă lehamite de partea aceasta întunecată din mine, preferând testele lui Lucifer în locul propriei proiecții. Ori el de multe ori mi-a indicat aceasta, zicându-mi:
– La ce bun să te pui singură la încercare când mă poți chema pe mine?

Astfel a venit, sâcâindu-mă toată noaptea, refuzând și acceptând, căzând și ridicându-mă iar, fugind de puterea sa și întorcându-mă iar la el pentru mai mult, etc.

Nu îl mai luam în serios de la o vreme din cauza vestimentației sale ridicole, așa că, atunci când înfățișarea sa și trăsăturile sale s-au nuanțat cu mult mai mult, apărând îmbrăcat într-o ținută impecabilă, cu cămașă cu mâneci sumetecate și tot tacâmul, mi s-a părut mai ispititor ca oricând.

Dar l-am respins și, înlăturat de lângă patul meu în care stăteam întinsă, Lucifer și-a modificat anatomia, oglindind în el pe demonul dorinței, umbrindu-se, înnegurându-se, mâniindu-se și accentuându-și puterea de coerciție asupra psihicului meu. Demonul dorinței din propriul psihic poate fi înlăturat și dizolvat, dar cel pe care Lucifer însuși îl posedă în morfologia sa nu se poate elimina, acest adevăr îl descopăr prin experiențe directe! Apoi mi-a zis:
– Tu de mine n-ai să scapi niciodată.

Dar întinsă pe pat, simțindu-mă relativ imobilă, dar nu și paralizată de frică, am schițat cu mâna un gest ritualic și magic de protecție, o mudră, cu toate că eram perfect conștientă că împotriva entității lui specifice nu ar fi avut niciun efect, apoi i-am arătat semnul prin care vroiiaam să îi spun:
– Diavole, nu mă mai vând cu tot atâta ușurință ca înainte!

Dar vai de mine, de parcă avea să se încheie acolo! Așa m-a tot sucit și învârtit pe toate părțile până s-a retras în portocaliu, în universul meu interior, eu revenind în stare de veghe dorindu-mi să nu se fi terminat exercițiul, uitând că ce învăț să stăpânesc dincolo de zidul somnului trebuie pus în practică în viața materială.

Care euri mi-a indicat, prin urmare, să țin sub observație pe parcursul orelor diurne? Dorința și imaginația, e limpede! De când a început să îmi umple timpul petrecut în somn cu prezența sa m-am căpătat cu sentimentul acesta că nu mă mai lasă să visez și să îmi mai folosesc imaginația!

Apoi, în cursul dimineții, am dus o luptă cu o adunătură de euri nedefinite pe care nu le-am putut descifra pentru a le identifica, hărțuirea aceasta fără de folos făcându-mă să pierd lupta din care m-am întors tare șifonată.

*********

Miercuri, 07 Aprilie 2021

Pentru că nu mă săturasem de exercițiul din noaptea precedentă la care energia luciferică mă supusese, m-am rugat Luciferului particular să se manifeste iar în cursul nopții, cerându-i să mă ajute să descopăr ce este în neregulă cu mine, să îmi identific slăbiciunile și defectele, dorindu-mi foarte mult să ducem munca interioară pe o treaptă superioară și mai solicitantă. Astfel m-am rugat și Ființei interioare profunde, cerându-I să vegheze asupra mea pentru ca eu să pot folosi întrevederea cu Luciferul particular în mod eficient și util, evitând să cad în tentația lui.

Lucifer nu s-a manifestat în cursul nopții, cum aș fi vrut, dar am primit altceva în schimb, o reprezentare neînchipuit de vividă a focului.

Nu vedeam focul propriu-zis, iar scena părea să aibă loc în interiorul unei peșteri sau al unui vulcan. Percepeam pereții de piatră din interiorul muntelui, o lumină aidoma luminii emanate de foc într-o fierărie revărsându-se de jur-împrejurul pereților. Se vedea extrem de limpede că focul ardea în măruntaiele muntelui care se activa, punându-și lava în mișcare. Din când în când o scânteie a focului de jos care se trezea sărea în aer, explodând în partea corespunzând tavanului acelei peșteri care părea a fi foarte largă, intensificând lumina, făcând-o să arate divin și splendid!

Să mă încumet să trag nădejde că a fost vorba de o reprezentare a forjii lui Vulcan și că, prin aceasta, mi se indica să îmi stăpânesc nerăbdarea în privința pasului următor ce trebuie luat în munca interioară? Când m-am trezit, m-am dus glonț la următoarele versuri ale unei melodii pe care nu o mai ascultasem înainte:

There’s a raging fire in my heart tonight
Growing higher and higher in my soul
There’s a raging fire in the sky tonight
I want to ride on the silver dove

Cheap Trick – Mighty Wings

********

mart. 192021
 

<>

Vineri, 19 Martie 2021

Am purtat azi-noapte un monolog interior, cugetând la un lucru tare precis care mă macină, anume de ce cred că maeștrii pe care îi urmez, studiind învățătura lor, chiar sunt reîncarnările celor despre care spun că au fost în vieți anterioare, în vreme ce pe mulți alții nu îi cred! Cee îi determină, prin urmare, pe atâția să se creadă reîncarnări ale figurilor biblice sacre sau ale altor personaje cu același caracter din cărțile sfinte ale marilor religii? Temându-mă de marea înșelăciune a minții, m-am rugat Ființei reale interioare, cerându-i să fiu mustrată, biciuită și pedepsită pe loc în caz de aș începe să am fantezii de prea-mărire, fiindu-mi foarte, foarte frică de amăgirea minții.
– Maestre, Maestre, te implor din toată inima mea să mă ajuți să îmi amintesc viețile mele anterioare ca să evit să cad în ispita de a crede despre mine că sunt reîncarnarea vreunui sfânt! Am nevoie să cunosc cauzalitatea evenimentelor care mi se întâmplă! Te implor din toată inima mea să mă ajuți să îmi amintesc de mine însămi, am cerut în timpul meditației, în orele târzii ale nopții, cuprinsă de temeri că, neînțelegând cauzalitatea, ca și principiile de manifestare ale marelui mecanism care este Cosmosul și ordinea lucrurilor stabilite de Tatăl prin Legea Divină, aș fi fost tentattă să mă văd pe mine ca aleasă de Dumnezeu să mă treacă prin foc și pară, prin suferințe și dureri pentru care nu eram de învinuit așa încât să mă preschimb într-o pildă bună de dat semenilor prin puterea exemplului.

Am adormit cu greu, durându-mă corpul pe care îl simțeam presat, strivit și sfâșiat în interior, electricitatea pe care o simt în întregul țesut dizolvând și topind ceea ce eu percep ca fiind o rană sau un blocaj în corpul de energie vitală, partea stângă a trupului meu fizic fiind și acum dureroasă și slăbită, suferință ce constituie o parte a prețului pe care îl plătesc pentru ca esența sufletească să fie eliberată.

Nu îmi amintesc care fapt m-a făcut să fiu conștientă că trecusem dincolo de zidul somnului. Vedeam atât de limpede și de clar, iar totul în jurul meu era lumină, culoare și strălucire! Nu mai fusesem adusă de mult timp în această parte superioară a universului interior. Era atât de desfătător, de încântător și de liniștitor să fiu în acel loc binecuvântat în care îmi dorisem să fiu dusă iarăși măcar o dată, după atâtea încercări prin care trecusem.

Nu după mult timp, adaptându-mă stării de conștiință accesate, am perceput prezența Ființei reale interioare. De la Aceasta veneau toate acele plăcute sentimente: pacea, liniștea, echilibrul, cumințenia, docilitatea, supușenia, etc. Era o binecuvântare și o minune să am un contact atât de direct cu Maestrul interior care se exprima prin înfățișarea unei femei, chip pe care l-a mai adoptat în trecut, cu alte ocazii. Era limpede că, auzindu-mi rugăciunea pe care nu de puține ori am formulat-o precum am scris-o mai sus, hotărâse să dea răspuns cerinței mele, dezvăluindu-mi o parte a cauzalității karmei mele.

Printr-un act magic, a modificat scenele în care eram implicată, arătându-mi o casă într-un oraș în care o familie de condiție mijlocie, cei doi părinți și doi copii, frate și soră, își ducea traiul. În urma unor circumstanțe tragice, cei doi părinți au dispărut, abandonându-și copiii. Rămași singuri și conștientizând, după îndelungi zile și săptămâni de așteptare, că părinții lor nu aveau să se mai întoarcă, cei doi copii au căzut în inevitabila deznădejde. Când au început să plângă, urlând și țipând în holul de intrare în casă, am crezut că mi se sfarmă inima în piept de milă fiindcăă tânguirea lor o auzeam în timp și spațiu. Până aici privisem la toate aceste scene precum un spectator privind la o piesă de teatru pusă în scenă.

Aceste detalii fiind precizate, am trecut imediat după aceea printr-o reală și autentică regresie, accesând amintirea acelei vieți, cu toate că a fost doar parțial. Fenomenul l-am descris de aalte câteva ori înainte ca să îl mai repet acum, dar cu incredibilă ușurință, Ființa reală interioară mi-a izolat în alcătuirea psihicului un eu, instinctul animalului de pradă. Securizând acel canal, m-am metamorfozat într-un lup care ieșise la vânătoare. Acest eu animalic instinctual se exprima prin personalitatea unui bărbat, un tâlhar. Cătălina cea din prezent a dispărut o perioadă ca să revin în vechiul corp de bărbat în care trăisem. Am urlat îndelung în miezul nopții, urlet de lup care în trupul fizic a sunat precum un oftat de jale. Dintre toți monștrii pe care vibrația celor doi copii i-ar fi putut atrage, emanația strigătelor lor a rezonat cu mine, atrăgându-mă în viața lor, lucru pe care l-am perceput în chiar moalele subconștientului meu în timpul acestei regresii în care mi se permisese să pătrund ca să văd și spectacolul din culise, lumea ascunsă și invizibilă! Am pătruns în casa aceea prin efracție, asigurându-mă că nu mă vedea nimeni, întocmai cum adulmecă un animal de pradă împrejurimile ca să se ferească de pericole și de capcane. Găsind doi copii părăsiți într-o casă atât de mare m-a impresionat până peste marginile firii și, făcându-mi-se milă de ei, am supravegheat asupra lor un timp, ținându-le companie. Vorba din popor zice că lupul își schimbă părul, dar năravul ba.

Revenind în acea casă într-o zi, am găsit corpul unuia dintre copii, al fetei, acoperit cu un cearceaf alb, una din mâini, mânjită de sânge, ieșind prin crăpătura cearceafului. Mi s-a făcut rău privind la acel sânge care îmi întorcea stomacul pe dos, însă priveam la toată scena ca și cum cele întâmplate nu aveau nicio legătură cu mine, eu nepurtând nicio vină sau răspundere pentru drama ce avusese loc. Fata nu murise, toate acele imagini indicau o altă circumstanță care se petrecuse. Cearceaful alb era cearceaful pe care ea ar fi trebuit să îl întindă pe patul nupțial pe care ar fi trebuit să îl împartă cu soțul său în noaptea nunții, în vreme ce sângele de pe mâna ei era sângele ei virginal. Sângele acela la care priveam era sângele de pe mâinile mele pe care nu mi le puteam spăla, șttergând crima și nedreptatea pe care le comisesem asupra ei. Faptul că mă uitam cu detașare și nepăsare la toate acestea nu dovedea decât că nu îmi asumam răspunderea pentru faptele mele, părăsind acea viață fără ssă mă căiesc și fără să îmi cer iertare.

Monada Divină m-a scos după aceea din această amintire, revenind la forma conștientivă actuală în care continuam să nu îmi asum răspunderea pentru crimele comise.
– Atunci care trebuie să fie sursa lui ”Madam”? Îmi poți arăta de unde vine suferința mea? am cerut Ființei, nădăjduind că mă va ajuta să îi dau de capăt problemei mele fiindcă vedeam bine că o porniserăm împreună pe calea amintirii de sine azi-noapte !

O altă regresie mi-a fost indusă imediat după aceea. Ființa m-a cuprins de jur-împrejur într-o îmbrățișare nespus de protectivă și liniștitoare care m-a ajutat să îmi păstrez cumpătul și să nu mă agit datorită acestor ultime imagini la care privisem și, modificând iarăși morfologia cadrelor în care ne aflam, a făcut să pătrundem într-o zonă întunecoasă și murdară, precum sunt subsolurile fabricilor și al combinatelor, în care am pătruns coborând cu grijă ca și cum foloseam un ascensor vechi, scântei de electricitate strălucind în bezna în care ne scufundam, mormântul subconștientului meu.

Astfel m-am scufundat într-o altă amintire, găsindu-mă în corpul unei fetișcane foarte gingașe și pline de farmec. Îmi fuseseră dați atâția ani de viață cât să creez așteptări, iluzii, vise și planuri în legătură cu aceasta, mai ales la capitolul ”dragoste”. Dar scena dezgropată în care am fost implicată a fost de o așa cruzime cum rar ți-e dat să vezi, însă nu aș putea-o descrie decât așa cum s-a petrecut, văzând-o azi-noapte.

Căzusem în mâinile unei cete de tâlhari călare pe niște cai foarte frumoși și puternici. Erau vreo 4-5 la număr. M-au înconjurat fără a-mi mai da voie să trag nădejde că aș mai fi putut scăpa vreodată din mâinile lor. M-au luat cu ei, ducându-mă într-o depresiune pustie și, fără a schița vreun gest de milă față de mine, m-au decapitat. Ieșită în afara corpului, i-am privit pe răpitorii mei dintr-o poziție de sus, ca și cum pluteam în aer, cum mi-au căsăpit corpul, aruncându-l sălbăticiunilor pădurii și ștergând orice urmă a omorului, ca și a existenței mele. Eram îmbrăcată în haine simple de țărancă și eram în picioarele goale. Nu puteam avea mai mult de 16 ani. Viața mea doar atât valorase pentru ei.

Când Ființa reală interioară m-a scos după aceea la suprafață, m-am simțit neînchipuit de mâhnită căci altfel nu aveam cum să mă simt deschizând cutia Pandorei și dezgropând cadavrele inconștientului! Iată, așadar, că nu mă dovedeam nicidecum o sfântă, o sacrificată, o jertfită și o martiră aleasă de Dumnezeu să fiu trecută prin drame și suferințe cumplite, inocentă și nevinovată cum mi-ar fi plăcut atât de mult să îmi fie arătat că sunt, ci mă dovedeam a fi un tâlhar și un pângăritor mizerabil!

Astfel Marea Lege, dreaptă și corectă, a răzbunat sufletul celei căreia îi făcusem atâta rău, când îndatorirea mea fusesee de a face bine, atât de milostivă este Justiția Divină fiindcă, în fond, prezența celor doi copii în viața mea fusese oportunitatea creată de Marea Lege care mi-ar fi fost de ajutor să elimin eul de tâlhar, devenind o persoană cinstită și onestă! Astfel Balanța justiției și a dreptății se echilibrase. Cu toate acestea, în timpul acelor câțiva ani de viață trăiți în îmbrăcămintea acestei fetișcane, am dezvoltat un eu extrem de puternic, faza incipientă a scorpiei, a lui ”madam”. Era onoarea și cinstea mea de fată care, pângărită la capătul tăiat din scurt al vieții, a intrat pe un cu totul alt ordin de funcționare fiindcă s-a modificat în ură, mânie și dorință aprigă și neostoită de răzbunare. Începusem, așadar, să urăsc ceea ce fusesem și făcusem la rândul meu odinioară!

La foarte scurt timp după ce am scris această primă parte a scrisorii mele am citit o micuță poezie care surprinde foarte bine caracteristicile acestui eu al animalului de pradă, ale lupului pe care îl purtam în natura mea:

Iată-ţi, lupule, mormântul!
Cald te-aşteaptă subpământul!
Lupule, tâlhar spurcat, Spaimă-a fetelor din sat, Mulţi copii ai mai mâncat!
Dar de-acum ai să mănânci, Prăvălit colea pe brânci, Numai murdăria mea Când pe bot te-oi bălega.

Ah, de l-aş vedea pe lup Prăbuşit colea, huzdup!
Mult m-a necăjit tâlharul Şi mi-a dat să beau amarul!
De-ar fi scris sa moară-aci.
Pe când eu să pot trai, Mi-ar rămâne mie pradă.
Via cu întreaga-i roadă!

*******

Ai vrea fi-acuma să mai porunceşti!
Crunt judecai – crunt astăzi o păţeşti.
Să guşti şi tu amaruri şi plânsori!
Iar când eşti lup. Ca lupii să şi mori!

”O mie și una de nopți”

Va continua!

feb. 182021
 

<>

Nu pot să cred decît în Dumnezeul ce-ar şti să joace.
Și, când pe diavol mi l-am întîlnit, l-am aflat grav, meticulos, profund, solemn. Era un spirit al împovărării. El face să cadă, de greutatea-i, orice lucru.
Dar nu mânia ucide, ci râsul. Haideţi, asupra spiritului împovărării să-l abatem!

Nietzsche – Așa grăit-a Zarathustra (cap. ”Despre a scrie și a citi”)

Joi, 18 Februarie 2021

Marius,

Am lăsat ziua de ieri să treacă peste experiența din timpul nopții anterioare, lăsându-i și efectul medicamentos să lucreze în continuare în sistemuul meu, calmându-mă și încurajându-mă să cred că într-adevăr voi vedea în curând. Că te voi vedea în curând.

Dar a treia doză de medicament divin nu a mai avut legătură cu tine, ci cu entitatea mentală care, încercuită de jur împrejur de brațele tale, simțindu-ți iubirea curgând spre mine ca apa la moară, a crezut că se va sufoca sub atâta presiune, fugind de lângă tine într-un alt compromis sentimental.

Era după 04:00 când am început să experimentez un fenomen extrem de insolit. Captam un impuls electro-magnetic foarte intens pe șira spinării, în dreptul plexului solar. Nu i-am acordat niciun fel de importanță prima oară, dar cum s-a repetat de câteva ori m-a obligat oarecum forțat să mă trezesc ca să văd ce se întâmplă.

Dar trezinddu-mă, simțindu-mi mijlocul coloanei pulsând și vibrând, am știut din capul locului că eram în lumile interne, însă scena onirică în care participam era cel puțin neobișnuită fiindcă era o scenă de film get-beget. Și nu orice fel de film, ci unul din categoria serialelor ”Anatomia lui Grey” sau ”E.R.”, etc. Era incredibil de multă agitație în jurul meu, iar vederea îmi era numai parțial limpede, motiv pentru care percepeam tot cee mă înconjura într-un fel de joc de lumini și umbre. Percepția senzorială a simțurilor era vizibil diminuată la minim, așa că tot ce percepeam se filtra aproape exclusiv prin simțământ, prin emoție. Însă văzând numeroasele umbre din jurul meu care se foiau și se agitau într-una, mișunând ca într-un furnicar, m-am speriat foarte tare, crezând că eram iarăși prinsă într-o ambuscadă plănuită de inamicul ascuns, propriul ego! Aș fi vrut, deci, să ripostez cumva, să mă ridic de jos unde stăteam întinsă, însă mă simțeam iarăși paralizată.

”Of, grozav! Iarăși sunt prinsă în starea aia mentală pietrificată de frică sau cine știe ce altă porcărie de blocaj de nu mă pot ridica de aici, ieșind în afara lui!”, am cugetat în sinea mea, exprimându-mi sincera frustrare deoarece credeam că era, într-adevăr, vorba despre un atac din interior.

Foiala din jurul meu era incredibilă și, când câteva umbre s-au apropiat de mine, m-am panicat, vrând cu orice preț să resping contactul cu ele, amintindu-mi atât de bine efectul acela dezacordat și dezarmonios pe care contactul cu eurile îl are asupra conștiinței mele. Însă umbrele se comportau într-un mod extrem de ciudat pe care nu mi-l puteam explica și nici nu mă puteam liniști ca să pot observa mai bine împrejurimile și faptele insolite care aveau loc.

A trebuit să fac un real efort de concentrare să observ detaliile contextului oniric în care mă trezisem ca să înțeleg că mă aflam în mijlocul unei scene în care se părea că un grav accident avusese loc, eu numărându-mă printre numeroasele sale victime, în timp ce umbrele din jurul meu erau paramedici, doctori și alte cadre medicale. În acea clipă m-am temut și mai mult în fața unui posibil atac al demonilor interiori.

”Pfoa! Eu scriu despre victoria dobândită duminică noaptea, de Ziua Îndrăgostiților, iar mizerabilul de ego ce face iar? Iar reacționează, opunându-se! Grozav, grozav, ce să zic! Eu scriu despre cum esența mea feminină, eliberată și vindecată, mi-a sărit în ajutor în acea noapte în timp ce eu picasem iar în abis, văzând-o îmbrăcată în cămașa aceea pe care o poartă pacienții în filmele americane cu medici, iar demonul inconștient ce face acum? Normal că își bate joc! Tu faci una bună și demonul minții și reauavoință vin la tine din umbră ca să te înjunghie pe la spate, sabotându-ți tot efortul!”, am continuat să cuget în sinea mea, în timp ce așa-zișii paramedici despre care credeam că erau euri reactive răzvrătite puse pe șșotii s-au apropiat atât de mult de mine că nu am mai putut evita contactul.

Dar când au pus mâinile pe mine și au început să mi se adreseze ca unei victime implicate într-un accident, vorbindu-mi ca niște paramedici reali, am început să experimentez o autentică stare interioară de confuzie. Îmi vorbeau cu calm, însă nu lipsit de glumițe, de bancuri, așa că am continuat să percep totul ca și cum era vorba de o contraforță mentală care racționa batjocoritor la ultimele evenimente petrecute în noaptea de Sfântul Valentin care m-au marcat profund, impresionându-mă într-un mod foarte pozitiv!

”Eu știu că sunt acum în timpul unui vis, dar de ce totul în jurul meu pare ca și cum sunt într-un film? Cât de real este comportamentul celor din jurul meu care pretind că sunt medici! Cât de reale sunt toate aceste senzații pe care le experimentez! Uite cum îmi pot muta privirea dintr-un loc într-altul și cum pot capta atâtea unghiuri, atâtea perspective, de parcă văd prin ochii fizici! Cum de nu rămâne niciun unghi ne acoperit? Cum de sunt toate colțurile și ungherele acestui vis pline de detalii? Cine le pune acolo?”, îmi spuneam, profund impresionată de complexitatea scenelor în care eram implicată care erau copia fidelă și autentică a evenimentelor care se petrec în timpul unui accident, dar și a realității materiale în sine.

”Dar nu vreau să fiu aici! Nu îmi place de aceste umbre! Nu mă pot lăsa păcălită de aparenta lor bunăvoință! Nu știu eu mai bine că și egoul diabolic poate să proiecteze vise extrem de neobișnuite, dar iluzorii? Ba de câte ori nu m-a păcălit înainte eul cu ideoplasticitatea sa și cu imaginația sa! Nu vrau să fiu aici! Vreau să mă trezesc! Trezește-te! Corpule, trezește-te!”

Așa că, atunci când am început să am black-out-uri intermitente în care totul în jurul meu se făcea negru, am crezut cu sinceritate că aveam să mă trezesc în corpul fizic, îndepărtată de acel scenariu oniric pe care nu îl puteam înțelege deloc și din care doream să ies cu orice preț! Dar black-out-urile nu mă îndepărtau de vis așa cum aș fi vrut, ci mă readuceau în el, fiind nimic altceva decât pierderile de cunoștință și leșinurile pe care victimele accidentelor le pot suferi intermitent în caz de răni grave au fost suferite!

”Este incredibil ce se întâmplă acum! Nu mă pot întoarce în trupul fizic! Dacă ar fi fost vorba de implicarea egoului, până acum m-aș fi trzit! De obicei mă pot trezi din influența lui. Pot fugi. Nu neg că are putere, dar este atât de mecanic încât începe să dea erori după erori în construcția onirică! Și cum îi mai place demonului minții să se laude că el s-a aflat în spatele cortinei, proiectând visul! Nu se poate abține! Mereu se desconspiră, trădându-se singur! Dar acum nu pare să fie vorba de așa ceva. Cine mă trage înapoi aici, în aceste scene cu doctori? Cine le proiectează în acest rând și de ce? Nu îmi vine să cred cât de real percep toate aceste detalii, toate pietrele de pe drum în timp ce sunt împinsă pe targa asta de spital pe care sunt întinsă. Despre ce poate fi vorba oare? Încă nu înțeleg ce ar trebui să fac. Să mă opun? Să mă ridic de pe targa aceasta? Sau poate că trebuie să spun ceva, o afirmație sau altceva?”

Dar continuam să mă simt paralizată, stând întinsă pe targa împinsă de paramedicii care continuau să își joace rolul oniric, glumind între ei, agitându-se și foinddu-se și continuând să îmi dea impresia că erau umbrele batjocurii, ale ironiei, ale sarcasmului și ale releivoințe din inconștientul meu.

”Unde sunt acum?”, am întrebat pe cei din jurul meu și când am fost săltată în sus chiar în acea secundă, am crezut sincer că banala mea întrebare mă descătușase din paralizie, ridicându-mă în aer și scăpându-mă din temnița mentală de piatră în care mă simțeam îmbuteliată și captivă, fără să îi fi cunoscut, însă, originea. Dar nu fusese vorba despre nicio eliberare a minții. În fapt, paramedicii săltaseră targa în sus ca să mă pună într-o ambulanță, iar mișcarea aceasta a fost una din cele mai autentice senzații experimentate vreodată. Cu adevărat mărturisesc că, deși eram conștientă de faptul că eram în interiorul unui vis, nu puteam face diferența dintre percepțiile senzoriale fizice de cele non-fizice, atât de incredibil de asemănătoare au fost stările de conștiință experimentate în acea noapte!

Tot cee am simțit din acea clipă până aproape de finele acestui scenariu oniric a fost atât de straniu fiincă pe tot parcursul următoarelor scene aam fost realmente convinsă că retrăiam, într-un mod foarte conștient, dar foarte insolit, perioada de spitalizare de o lună de la sfârșitul anului 2013, după ce am suferit atacul cerebral. Accidentul care provoca atâta agitație și foială în jurul meu era chiar accidentul meu cerebral. Nu mai existau alte victime în juurul meu în afara mea. Totul se petrecea din cauza mea, iar eu eram personajul principal al propriei drame. Mă trezisem într-un episod de serial cu medici în care ei, fiind personajele principale, fuseseră înlocuiți de mine care mă transformasem din personaj secundar în personajul principal al dramei. În serialul ”E.R.”, George clooney și alți actori interpretează rolurile principale, dar rolul lor nu ar aavea niciun pic de sens sau de necesitate de exprimare fără zecile și sutele și miile de personaje așa-zis secundare și episodice personificate de pacienții lor. În fapt, absolut fiecare episod de serial este plin de personaje principale deoarece fiecare personaj secundar este eroul propriei drame în care medicul care îl tratează joacă numai un rol episodic. Dar cine este acela care, în cadrul unei companii care produce filme, decide caracterul de principal sau de secundar al unui personaj? Și cine era acela care, în timpul visului meu, decidea că eu sunt personajul cu cea mai vădită importanță pentru producția încununată cu succes pentru regizor care canaliza întregul arsenal de resurse ale companiei pentru rezolvarea cazului meu? Deci cine era acela care vroia să îmi demonstreze că meritam efortul de a fi ajutată și salvată din acele împrejurări în care mă trezisem?

”Nu pot crede cât de mult seamănă ce simt acum cu ce am simțit în timpul accidentului cerebral! Toate plimbările acelea cu ambulanța așa s-au simțit, cum simt toate acestea acum. Stau întinsă pe o targă într-o ambulanță și îmi amintesc atât de bine că într-o ambulanță eu mi-am pierdut voința și puterea de a lupta. În acea ambulannță care m-a dus la Institut am văzut acel afiș lipit pe ușa mașinii. A fost ultimul lucru pe care l-am văzut în urmă cu 7 ani. Și uite camera aceasta în care m-au adus asistenții medicali! Zău dacă nu este copia identică a salonului în care am fost internată la Victor Babeș! Uite până și frigiderul din cameră! Oare ce s-o fi întâmplat cu femeile aalea două care vorbeau cât era ziua de lungă despre mâncare în timp ce eu îmi voman și viața din mine pe patul alăturat? Și până și vederea îmi este ca atunci, până să o pierd! Dar oare de ce mă duc medicii la subsol? Nu îmi amintesc ca acest lucru să se fi întâmplat în urmă cu 7 ani. Eram sigură! Eram sigură că toată manifestarea aceasta era influențată de inconștientul meu! Nu vreau să mai fiu aici! Dar ce să fac și ce să spun? Care este sennsul tuturor acestor lucruri?!”

Atunci am început și eu să mă foiesc și să mă agit, vrând nu numai să mă trezesc, dar mai ales să evit de a mă lăsa păcălită de toate acele emoții care îmi erau răscolite în mod vădit intenționat cu un scop pe care nu mi-l puteam explica.

”Scoateți-mă de aici! Nu mă duceți la subsol! Vreau afară! Duceți-mă afară!”

Desigur, nu îmi aminteam că multe teste și proceduri medicale fuseseră efectuate în atâtea spitale și secții diferite încât trebuie să fi fost inevitabil să nu fi pătruns și în zona de subsol a unei astfel de instituții, însă eu asociam subsolul cu locul infernal în care am avut contact cu umbrele inconștientului meu. Și nu eram departe de adevăr fiindcă spre morga spitalului eram condusă, morga simbolizând mormântul inconștientului din care trebuie dezgropate toate cadavrele și osemintele trecutului pentru a fi incinerate în scrum și cenușă prin forța de purificare a Mamei Divine Kundalini. Cadrele medicale care mă supravegheau s-au îngrijit să mă scoată afară precum le cerusem, simțindu-mă deja claustrofobică, dar nu fără a-mi sugera, cu multă emfază, că drumul până la subsolul spitalului era de neevitat și extrem de necesar de urmat.

Eu însă nu mai puteam suporta nimic din toate acestea, în ciuda faptului că începusem să înțeleg semnificația tainică a scenariului la care eram supusă.

”Este limpede că, din cauza stimulilor care vin din exterior spre mine, de la targa asta, de la medicii ăștia un pic cam răutăcioși și neînțelegători, de la saloanele de spital și de la agitația pe care o simt în jurul meu care îmi amintesc de atacul meu cerebral că trebuie să accesez ba un blocaj mental, ba o emoție, ba o stare de conștiință care îmi va induce un fel de revelație. Trebuie că Ființa mea Reală Interioară regizează tot acest context pentru ca eu să devin conștientă ba de o greșeală pe care am făcut-o sau pe care o fac, ba de un comportamennt pe care să îl adopt, fiindu-mi de ajutor. Dar oare trebuie să fac ceva acum? Nu știu, dar tot nu îmi place răutatea acestor umbre și nu mă simt în siguranță lăsată pe mâna lor!”

Așa continuam să reflectez în timp ce umbrele din jurul meu mă duceau afară și, scoasă afară, am pătruns în bezna nopții. Dar nu m-am speriat mai cumplit decât în alte rânduri în timpul cărora umbre în care nu îmi permiteam să am încredere mă conduceau în întuneric. De cum am pătruns în zona exterioară a spitalului, stând întinsă pe targă și privind în sus, am văzut imensul soare proiectat pe bolta cerească a universului interior. Și de-abia atunci, de-abia atunci, netrebnica de mine, mi-am adus aminte de Dumnezeu! De ce, fiind noapte, am am asociat imensul astru cu soarele, iar nu cu luna când logica dictează că ar fi avut mai mult sens să fie vorba despre lună? Nu pot explica de ce, însă eu nu uitam că toate câte mi se întâmplau aveau un caracter simbolic, inclusiv întunericul nopții în care ieșisem!

Cât am vrut atunci ca Soarele să se apropie de mine ca să mă ridice de pe acea targă, îndepărttându-nă de umbrele personificând cadrele medicaaale, trecătorii curioși, inocenții by-standers și nu numai, personaje secundare și episodice în drama vieții mele, personaje fără formă, fără chip și fără importanță pe care ar fi trebuit să le uit de acum mult timp, azvârlindu-l amintirile la crematoriu, dar pe care am ales să le fac vecini de salon cu mine.

Și cum am devenit în acel moment conștientă, atât de conștientă de faptul că toată agitația din jurul meu erra propriul zgomot mental. Era însăși importanța pe care eu o acord tuturor lucrurilor, chiar și celor lipsite de importanță. Era expresia modului cum privesc uneori lucrurile, exagerându-le, hiperbolizându-le și dramatizându-le. Eu eram, în acele clipe, acel crâmpei de suflet care se trezea, devenind conștient de sine, în interiorul reginei dramei (drama queen).

Atunci am strigat la Tatăl Ceresc, cerându-I să mă ajute, să mă scoată din acel blocaj mental care mă paraliza, dar Soarele nu S-a apropiat de mine, așa că L-am implorat, însă tot nu S-a apropiat, așa că L-am implorat cu multă ardoare și apoi cu disperare, dar nimic! Tatăl Ceresc era chiar deasupra mea și nu făcea nimic să mă ajute!! Am făcut gesturi, rugăciuni, semne și tot nimic. Însă vedeam foarte bine că, în orice direcție mă deplasam, împinsă de asistenții medicali, Soarele din Cer mă însoțea peste tot, schimbându-Și poziția pe bolta cerească în funcție de traseul urmat de mine. El era mereu cu mine, însă eu nu pricepeam deloc ce și cum trebuia să procedez ca să mi-L apropii pe Tatăl.

Rugăciunile nu au funcționat, așa că am intonat mantrele cunoscute și învățate de-a lungul anilor, însă nimic nu s-a întâmplat (nu neg că le intonam mecanic, fără să îmi implic sufletul în proces). Adoptând atitudinea disperării nu a mers nici atât, iar când am început să strig mantra ”Da-Da”, sugerând o atitudine pozitivă de copil și de inocență, mai-mai că i-am auzit pe cei din jurul meu vociferând și foindu-se mai tare!

”Ce să fac? Ce să fac? E clar că trebuie să accesez o anumită emoție vibrațională pe care trebuie să o adopt în fața Tatălui Ceresc, dar nu îmi pot da seama ce trebuie făcut!”

Marius, trebuie că îți amintești de actorul Jim Carrey și de grimasele lui caraghioase din filme, dar mai ales sper că îți amintești de modul în care se schimonosea, prea puțin hazliu, când își punea masca aceea verde, transformându-se în personajul odios din filmul ”Masca”. Acum încearcă să îți imaginezi că, tiimp de câteva clipe, m-am schimonosit în același fel caraghios, încercând să frunzăresc în catalogul intern de emoții, de sentimente, de atitudini, de gesturi și de stări de conștiință ca să găsesc cea mai potrivită variantă de comportament pe care să îl adopt astfel încât să mi-L apropii pe Dumnezeu care se afla atât de aproape, dar pe care Îl simțeam atât de distant. Nu am crezut că așa ceva ar putea fi posibil, anume să intru în pielea a nu-știu-câtor euri și emoții la fiecare secundă. Dar nimic nu funcționa!

Însă când pe bolta cerească a apărut un astru de culoare roșie, alăturându-se Tatălui și știind semnificația sa, ceva miraculos s-a întâmplat cu mine!

Am început să râd, Marius! Am început să râd în hohote, zicând mereu ”îmi pare rău, îmi pare rău”, căindu-mă și râzând și mai zgomotos, comportându-mă ca un actor care, în plină scenă tragică, își uită replica și, strâmbându-se în fața camerei și a regizorului, creează un moment cunoscut sub denumirea de ”bloopper”! Și cu cât râdeam mai mult, cu atât mai repede agitația și forfota din jurul meu se îndepărtau de mine, lăsându-nă în pace, cu adevărat în pace! Eram atât de amuzată încât nici nu mi-am dat seama când mi-am ridicat brațele care până atunci fuseseră paralizate și inerte, întinzându-le spre astrul roșu care era Ființa reală interioară, Maestrul meu, dar mai ales către Soare pe care L-am atins, cuprinzându-L în palme!

Cum eșuasem până atunci în toate încercările și eforturile mele și cât de simplu a fost, în cele din urmă, să mă apropii de Dumnezeu! Râzând, veselindu-mă și făcând haz de necaz! Nu greșisem în timpul acestei încercări, percepând formele din jurul meu ca aparținând ironiei, sarcasmului, batjocurii, releivoințe, etc., însă regizorul acestor scene (Ființa), putându-le controla, le-a dat o formă de expresie mai puțin malițioasă și agresivă pentru ca eu să învăț o lecție extrem de prețioasă despre importanța pe care o acord lucrurilor! Trezindu-mă, prin urmare, într-un mod atât de minunat și de sugestiv că fac această greșeală, m-am rușinat și jenat nespus de mult, înțelegând că, de-ar fi să văd în alt om același defect, nu mi se va mai permite să-l judec, spunându-i prea fățiș că acordă prea multă importanță anumitor lucruri, exagerându-le și dramatizându-le, fără a fi cercetat cauza reală a suferinței seamănului meu!

Au nu au fost dozele acestea de calmante dovada vie că, până la urmă, chiar fac din țânțar armăsar în legătură cu situația de acasă, consumând prea mult timp și energie rumegând această problemă, resurse ce ar trebui canalizate către decriptarea infrastructurii orașului babilonic, cel indicat la începutul nopții?

Dar cum din noaptea de Sfântul Valentin încoace am mai surprins un alt sens simbolic al celor petrecute în acea noapte, voi lăsa și interpretarea altor posibile înțelesuri ascunse ale celor descrise mai sus pentru altădată.