dec. 142021
 

<>

Marți, 14 Decembrie 2021

Marius,

Ai făcut acest lucru în lumea tridimensională a materiei, știi tu mai bine care lucru, care îmi oferă luxul să am certitudinea de a crede că cel puțin îmi citești scrisorile. Dar dacă ești sau nu prezent și în visele mele continuă să rămână pentru mine un mister căci acest fapt nu te-ai îndurat să mi-l confirmi. Dar timpul mi-a dovedit că toată această chestiune a vindecării este ceva deosebit de tragic în Cosmos fiindcă, bolnav fiind, orb ca mine sau suferind de vreo altă afecțiune, ești constrâns de Marea Lege să ai mai puține așteptări să fii ajutat, să fii mângâiat, să fii consolat, să fii încurajat, să fii sprijinit de cei din jurul tău. Din contră, bolnav fiind, chiar și atunci când îți funcționează numai jumătate din creier, cum este cazul meu, tu ești acela care trebuie să facă acest sacrificiu de sine, ajutând pe alții, consolându-i, ascultându-i, încurajându-i, sprijinindu-i și mângâindu-i. Și toate acestea sunt acțiuni imperative pe care un suferind trebuie să le pună în practică pentru ca acesta să se deprindă, prin aceste circumstanțe în care este pus, să iasă în afara egoismului, a auto-importanței și a amorului propriu.

Am recitit aproape tot textul scris până în clipa de față și nu m-am putut abține să nu zâmbesc, remarcând că mai toate scrisorile de la început pe care ți le-am adresat începeau cu fraza: ”Nu vreau să îți scriu, dar mă obligă sufletul meu.” Nu cred că îți poți imagina cât efort sufletesc am depus în ultimele 2 săptămâni ca să îmi calc pe inimă pentru a-ți scrie aceste rânduri, adresându-mă direct ție. Ca să îmi calc pe inimă a însemnat să ies de sub influența lui ”madam”, deci de sub influența orgoliului meu rănit, acest eu psihologic care, în practică, s-a dovedit atât de greu de depistat în labirintul lăuntric fiindcă toate vociferările sale îmi par acuze îndreptățite și justificabile.

Marius… Marius… la ce bun să ai un suflet pereche? Ce rost au toate aceste lucruri care te implică în povestea mea de viață când tu nu mi-ai adus decât mâhnire, dezamăgire și deziluzie? La ce bun ești tu, bărbatul, când iată că în socoteala vieții practice te dovedești a fi o sursă inepuizabilă de amărăciune, de tristețe și de durere? La ce bun ești când golul pe care l–ai lăsat în existența mea nu am făcut decât să îl umplu cu lacrimi? De ce, în cruzimea ta absurdă, nu mi-ai dat drumul, eliberându-mă când ai fi putut, dacă nu ai vrut să ai de-a face cu mine? De ce m-ai făcut să gust infernul singurătății, al abandonului, al mâniei, al geloziei, al invidiei, al îndoielii, al neputinței, al neîmplinirii?

Marius, Marius…, am avut un vis tare năzdrăvan în urmă cu câteva zile în care mi-au apărut câteva figuri de vedete făcând cele mai poznașe fapte numai bune de surprins pe cameră de către paparazzi. De fapt, aceasta era și esența visului meu, anume că până și cele mai dosite și ascunse secrete ale oamenilor ies la suprafață dacă investigatorul care cercetează un caz oarecare dă de urma documentelor ”incriminatoare” potrivite. Dar zău, Marius, că în cazul tău tot ce ține de tine e învăluit de mister și de secretoșenie, ca și cum numai simplul act de a-ți pronunța numele în spațiul public constituie un sacrilegiu, un delict. Cum de este posibil să știu ce a mâncat Benedict Cumberbatch la micul-dejun azi-dimineață, dar nu pot să știu despre tine ce facultate ai făcut, unde lucrezi, ce hobby-uri ai (în afara skateboarding-ului și a jocurilor video), etc.? De ce nu mi se îngăduie să cunosc nimic despre tine? De ce nu îmi îngădui tu singur să fac parte din viața ta privată? De ce nu îmi dai voie să cunosc nimic din ce gândești? Din ce vrei? Din ce visezi? Din ce nădăjduiești? Oare nu au importanță aceste lucruri exterioare, iar din acest motiv îmi rămân tăinuite? Dar dacă nu au importanță, atunci de ce eu am fost forțată să le mărturisesc pe toate care țin de ființa mea pentru ca tu să cunoști din timp cine sunt și la ce să te aștepți? Ești tu oare un caz mai puțin complex decât al meu pe care îl voi putea elucida și decripta în numai câteva clipe îndată ce te-aș întâlni? E oare nevoie să te întâlnesc în persoană ca să pot decripta mecanismul tău de funcționare?

Marius, ca să te pot descifra nu trebuie decât să pătrund în încurcatul manual tehnic al orgoliului masculin. Ca să aflu cine ești în natura ta interioară nu trebuie decât să decriptez funcționalismele orgoliului masculin. Dacă pe orgoliul meu feminist l-am numit ”madam”, mă întreb pe al tău cum să îl numesc ca să fac dreptate adevărului despre absurdul situației dintre noi? Căci această poveste care trebuia să fie una despre iubire și despre suflete pereche s-a preschimbat într-un război al orgoliilor, iar orgoliul este cel mai puternic auto-sabotor al vieții. Chiar mai puternic decât este ateismul.

Orgoliul masculin este acea netrebnică practică a eului de a fi capabil de a purta războaie, de a vărsa sânge, de a îndura răni și de a avea mădularele zdrobite, dar de a nu putea suporta mustrarea unei femei. Dar am să împărtășesc cu tine motivul pentru care trebuie să te cert, să te dojenesc și să te scutur din himera în care dormi ca hipnotizat. Este vorba despre testul cuplului despre care am vrut să scriu în septembrie, înainte ca tatăl meu să moară. Primisem într-o noapte, în cursul meditației, o imagine deosebit de gingașă și de revelatoare. Eram împreună, iar fiecare era înconjurat de jur-împrejur de o aură luminoasă și strălucitoare. Apropiindu-ne unul de celălalt, am fost portretizați, în următoarele secunde, în actul intim. Însă începând cu acele clipe, aurele noastre mi s-au dezvăluit ca fiind atât de cuplate încât, împreună, formam o singură ființă și o singură aură. Toată acea strălucire ne învăluia pe amândoi, ca și cum eram acoperiți de o plapumă de energie luminoasă și vibrantă, electrică. Eram, pe drept cuvânt, complet îngemănați.

Nu mai este niciun mister pentru nimeni adevărul concret potrivit căruia energiile celor doi parteneri se cuplează în timpul actului intim, cunoscându-se faptul că germeni de lumină și germeni maligni ai egoului animalic sunt, inevitabil, transferați de la un partener la altul, în acest fenomen constând și karma sexuală. Dovada vie că așa stau lucrurile se vede foarte limpede în comportamentul tuturor partenerilor care, după ce au contact sexual repetat, încep să împrumute din obiceiurile și din năravurile celuilalt. Dar ceea ce nu se știe, lucru pe care nici eu nu l-am știut, este că tainele lui Dumnezeu sunt atât de nebănuite încât excepții de la regulă se pot ivi, chiar dacă pot surprinde. Vreau să spun prin asta că, în mod normal, energiile celor doi parteneri se cuplează în timpul actului intim, nu în afara lui. Și, așa cum am mai spus, acest fenomen poate determina situația, deseori inevitabilă, în care cei doi vor plăti karmic pentru greșelile celuilalt. Ei bine, Marius, excepția de la regulă este tocmai cazul meu și al tău, în acest fenomen stând și misterul din spatele actului magic și mistic de pe 13 Septembrie 2015 care ne-a legat sufletele și care a constat în această subtilă transfuzie reciprocă de germeni solari, ca și maligni, în ciuda faptului că noi nu am stat absolut niciodată unul în apropierea celuilalt la nici măcar un metru pentru ca un astfel de transfer de date să se facă. Astfel a procedat Tatăl cu noi pentru ca Voia Sa să se facă, avertizându-mă de multe ori de-a lungul timpului că scopul acestui act mistic era următorul: ”ca să înveți că greșelile și păcatele lui sunt și ale tale”.

Cu alte cuvinte, condiția de a-ți decripta păcatele și minusurile, ca și cum sunt ale mele fiindcă sunt ale mele deja, a devenit obligatorie ca să pot primi de la tine îndurarea ta. Nădăjduisem să primesc de la tine iubirea ta, ajutorul tău, consolarea ta, mângâierea ta și sprijinul tău, dar a trebuit să abandonez această nădejde, înțelegând că nu le voi primi de la nimeni, nici de la mama mea, nici de la sora mea, nici de la rude sau cunoscuți și nici măcar de la tine fiindcă nu m-am născut ca să fiu consolată, așa cum nici nu m-am născut ca să consolez. Departe de mine acest gând căci tocmai mi-am sumetecat mânecile, plângând și simțindu-mi inima sfâșiată, pricepând că rostul meu pe lume este să îi ajut pe ceilalți să își ia propriul taur intern (egoul animalic) de coarne pentru a-l răpune. Deci ca să mai aștept iubirea ta, sprijinul tău și mângâierea ta este o pierdere inutilă de timp. Mi-am făcut prea multe iluzii în privința ta, căsătorindu-mă cu tine și făcând copii cu tine în imaginația mea, ca să mai stărui în neghiobia mea căci refuzul tău de a avea de-a face cu mine și de a-mi vorbi a fost pentru mine ca lovitura de bocanc pe care i-o dai în pântec unui om ca să îl faci să priceapă că este slab, prost, învins. Lovitura ta de bocanc în pântecul meu trebuia să curme în mine orgoliul, dar, în schimb, ai omorât în mine nădejdea fiindcă nu mai pot crede că toate acele lucruri legate de destinul meu pe care al 3-lea ochi mi le-a dezvăluit de-a lungul timpului mai pot fi posibile. Nici copilul, nici vindecarea mea, nici întâlnirea cu tine. Mai ales întâlnirea cu tine! Mi-am cercetat îndelung inima în cursul ultimelor zile, cântărindu-mi fiecare lacrimă ca să îi aflu sursa de proveniență. Și nu există dubiu că ele vin din deznădejde, din pierderea speranței și a încredințării că te voi cunoaște în persoană într-o bună zi.

Pe bună dreptate îți scriu toate acestea ca să te dojenesc pentru că sufletul tău singur mi-a zis astfel: ”Fă-mi inima din rece caldă și fă din piatră, precum e, să iasă foc.” Focul este Eros, este iubirea și este Mama Divină Kundalini. Dacă nu crezi în Divina Mamă, atunci nu ai înțeles nimic din ce am scris și cu atât mai puțin ai înțeles faptul că, simțindu-i forța electrică în corp în fiecare minut al zilei, am atins pragul agoniei din cauza durerii. Dar dacă ai vedea rezultatul (sau, mai bine zis, dacă l-ai auzi), am încredințarea fermă că nu te-ai mai îndoi că sub epiderma mea circulă o forță electrică mistuitoare capabilă să deschidă orice înfundătură oarbă.
– Atunci, de ce nu îți deschide înfundătura orbirii? mi te vei adresa țâfnos, tot așteptând de atâția ani, de la distanță, să vezi miracolul înfăptuindu-se.

Poate că uiți, în lamentările tale, că focul care purifică este Eros și este iubirea. Și poate că uiți că ura stă la baza orbirii mele. Ura, în mod evident, este antagonistul iubirii, iar pentru a mi se îngădui să lucrez la mecanismul urii pentru a preschimba această emoție din păcat în virtute, trebuie să aduc numeroase dovezi de bună-voință, de bună-credință, de disponibilitate de a coopera cu Marea Lege, etc. Mai mult decât atât, îți voi povesti în cele ce urmează o scurtă experiență avută în urmă cu 2 săptămâni care mi-a dovedit ceea ce am înțeles și simțit încă de când am suferit atacul cerebral, anume că îmi percep orbirea ca pe un fel de pânză ținută dinadins peste ochii mei ca să mă împiedice să văd.

Așadar, visam în acea noapte ceva destul de urât, o grozăvie, o mutilare. Un corp de femeie rănit, sângerând, descărnat. Mecanicitatea visului s-a dovedit în momentul în care, deși începusem să conștientizez faptul că visam, nu îi puteam pune punct. Din contră, tot acel context sinistru se încăpățâna să se proiecteze din mintea mea în fața ochilor mei, în lumina astrală. Era cu adevărat foarte oribil, iar eu nu mă puteam trezi. După câteva clipe de privit ceva destul de minunat s-a întâmplat căci niște mâini gingașe și pline de milostenie divină s-au manifestat în visul meu, acoperindu-mi ochii și împiedicându-mă să mai privesc la scena macabră anterioară care nicidecum nu dispăruse. Dar eu nu o mai puteam vedea, ochii mei și sufletul meu nu mai erau expuși acelor imagini de coșmar. Cineva mă proteja, mă mângâia, mă consola și mă alina. Negreșit că acele mâini aparțineau Ființei mele profunde care mă supraveghea îndeaproape în cursul visului și care hotărâse să intervină atunci când acțiunea minții luase o turnură nefirească spre morbid. Dar sincer voi mărturisi că, percepând influența acestor mâini peste ochii mei, am băgat de seamă că acea percepție era identică cu simțământul pe care îl am vis-a-vis de orbire, anume că o forță superioară mie îmi acoperă în mod intenționat și deliberat ochii ca să mă împiedice să văd. Atâta doar că, până în acea noapte, nu am avut și percepția simțământului protecției. Cine mă protejează este limpede și demonstrat deja. Spiritul Sfânt dă bolile și le ridică în conformitate cu Marea Lege și cu Voia Tatălui. Dar de ce zic și simt că mă protejează nu pot încă să explic fiindcă nu pot să aleg din atâtea surse, sursă pe care, dacă aș vedea-o, expunându-mi ochii și sufletul la mecanismul său, negreșit că mi-ar distruge orice șansă de revenire la sânul Ființei profunde. Dar numai zic că nu știu să aleg din atâtea posibile cauze căci de simțit, o simt cu toată inima că aceasta este ura. Și unde este ură, este și orgoliu. Atât de mult orgoliu rănit!

Marius, toată viața mea am avut o stranie auto-imagine despre mine, ca și cum cea mai prețioasă lecție pe care trebuia să o învăț era aceea de a mă percepe pe mine însămi, ca femeie, în context cu sexul opus. Desigur că și toate celelalte aspecte ale vieții, ca bunăstarea, prosperitatea, succesul, meseria, etc., aveau importanță, dar cel mai pregnant sentiment pe care l-am trăit toată viața mea a fost legat de binomul femeie-bărbat și de raporturile dintre cele două sexe. Fiindu-i imprimată această căutare în genetica particulară, sufletul meu a căutat să răspundă în mod pozitiv acestei lecții pe care trebuia să o învețe, dar pentru că nu a primit și un educator potrivit care să îi predea această învățătură, s-a desincronizat de calea pe care trebuia să o urmeze. Scopul acestei învățături era foarte bine definit și numai de puțin timp am început să îi înțeleg semnificația, influența ta asupra existenței mele jucând rolul ”vrăjitoriei” care îmi deschide ochii către înțelegere. Iar dacă mama mi-ar citi confesiunea de față, s-ar înnegri de mânie și de supărare pentru că ea numai în această poziție nu ar vrea să mă știe, așa cum nu și-ar dori ca nicio femeie să fie, așa cum a fost și ea față de tata, anume într-o relație de inter-dependență totală de bărbat. Cât ar fi vrut ea să mă știe liberă și complet independentă de orice bărbat! Cât s-a luptat să îmi dea această învățătură, încercând să răsfrângă în mine frustrările ei, supărările ei, necazurile ei trăite alături de tatăl meu! Și cât de mult a greșit, imprimând în mine acea cauză pentru care Ființa profundă îmi acoperă ochii ca să nu mai văd, limitându-mi acțiunile și libertatea de mișcare la strictul necesar, la supraviețuire.

Marius, toată viața mea am crezut cu sinceritate că sentimentele mele față de sexul opus sunt corecte, că am prețuire pentru bărbați, că le port considerație, afecțiune, admirație și dorință de apropiere. Desigur că toate acestea s-au văzut în exteriorul meu, în efortul meu de a mă pune în context cu sexul opus prin diverse situații de viață. Dar dezgropându-mi-se cadavrele emoțiilor refulate din mormântul inconștientului de către Mama Divină Kundalini cu scopul de a-mi studia mintea, am întâmpinat o piedică destul de tulburătoare de care nu am fost, pur și simplu, conștientă. Pe scurt, sub stratul aparent de prețuire și de considerație pe care le simt față de bărbați, am descoperit că, în mod subconștient și inconștient, mă percep pe mine însămi, ca femeie, ca fiind auto-suficientă pentru supraviețuirea mea de-a lungul unei vieți obișnuite. De fapt, în interiorul acestui eu subconștient autonomia mea este atât de mare încât aproape că mă percep total independentă de bărbat pe care îl privesc, prin ochii acestei feministe, ca pe un obiect nefolositor și aducător numai de nenorociri, de războaie, de conflicte, de lipsuri, de amărăciune, de suferințe și de dureri. Mai mult decât atât, în interiorul acestui eu subconștient simt că, omorându-mi dorința maternă, omor în mine și dependența de bărbat. Căci lipsindu-mi dorința maternității, mă pot lipsi și de prezența bărbatului de care nu am nevoie ca să supraviețuiesc.

Marius, Marius, atât de mult am vrut să fii al meu, dar pornirea mea îmflăcărată nu se dovedește decât o tornadă pasională de suprafață care se va stinge repejor, așteptând un alt stimul bestialic instinctual ca să o provoace. Fiindcă, în afara acestei pasiuni de moment, nu îți găsesc utilitatea. Nu îți văd beneficiile pentru bunăstarea mea mentală, fizică și emoțională, fiind, din faptele concrete pe care le faci, izvorul tuturor amărăciunilor și supărărilor mele. Dacă scopul apropierii dintre feneie și bărbat este pentru ca ea să simtă în pântecul ei lovitura lui de bocanc, atunci mă dezic de această apropiere și o refuz deschis căci nu îmi este de niciun ajutor să rabd cruzimea ta când de foane nu voi muri fără tine.

Dar iată că Tatăl mi-a dat această nesuferită boală a orbirii care nu îmi îngăduie nici măcar să aprind aragazul ca să îmi fac singură de mâncare fără să nu fiu în permanență în primejdia de a da foc casei. Desigur că mai toți nevăzătorii se descurcă la capitolul ”supraviețuire” și în bucătărie, dar nu caut să abordez cazul concret al fiecărui nevăzător, ci să vorbesc la modul simbolic despre năpasta în care mă aflu de 8 ani și care acum descopăr că ucide în interiorul meu autonomia mea ca femeie și dorința mea de independență față de sexul opus.

Desigur ai putea spune că o altă femeie mi-ar putea găti. Dar oare mi-ar putea bate cuiele în piesele de mobilier? Sau mi-ar putea repara robinetele stricate de la duș? Sau mi-ar putea zugrăvi pereții în care s-a infiltrat apa de la vecinul de deasupra? Fiindcă toate acestea erau activități pe care începusem să le fac singură înainte să îmi pierd vederea, căutând să înlocuiesc acțiunea bărbatului cu efortul personal ca să nu mai depind, sub nicio formă, de el! Fiindcă adevărul gol-goluț este că, sub aparentul strat de prețuire și de admirație pentru sexul opus, desconsider bărbații, îi disprețuiesc și nu le văd rostul.

Marius, știi cum este pentru regia feministă autonomă din subconștientul meu să învețe prețioasa lecție a dependenței de sexul masculin? E o tortură inchizitorială din cauza căreia mă zvârcolesc sub propria epidermă neîncetat, suferind amarnic. Mă doare toată ființa ca atunci când ești zdrobit de stânci, căzând de la o mare înălțime. Plâng de mi se rupe inima fiindcă simt că, dacă aș alunga de la mine aceste credințe, n-aș face decât să mă ofer de bunăvoie bocancului din piciorul tău ca să mă lovești în burtă ca să avortez din mine reacțiunea, împotrivirea.

Și, Marius, tu m-ai lovit atât de tare în pântec că am rămas atât de paralizată de neputința de a mai reacționa încât nu mi-a mai rămas altă soluție decât să cerșesc îndurarea de la Tatăl, implorând să se facă Voia Lui ca să fiu scăpată de pedeapsa pe care tu mi-o aplici. Căci eu plătesc acum pentru greșelile tatălui tău, fără să îți dai tu singur seama că, prin mine, te răzbuni pe el. Fiindcă, dacă ai înțelege acest lucru, te-ar mustra conștiința și ai înceta să îl mai faci. Dar tu nu te oprești, motiv pentru care pot deduce că nu ai mustrări de conștiință. Și dacă nu ai mustrări de conștiință, nu înțelegi ce faci. Dar departe de intenția mea este să mai cerșesc de la tine mila și îndurarea ta, implorându-te să te oprești, să nu mă mai zdrobești, să nu mă mai pedepsești, să nu mă mai umilești, să nu mă mai ignori, să nu mă mai chinuiești. Tristețea mea în privința ta a atins pragul nepăsării, fiind și motivul pentru care nu te-am mai visat aproape deloc în ultimul an și jumătate.

Și toate acestea se întâmplă de la 13 Septembrie 2015 încoace, ca să învăț că greșelile și păcatele tale sunt și ale mele, în această cumplită și neîndurătoare încercare constând testul cuplului pe care, dacă nu îl trec, nu primesc focul Mamei Divine Kundalini. Și nici îngăduința de a-mi publica textul.

Dar despre ce cuplu vorbesc aici, alcătuit din mine și dintr-o iluzie, dintr-o himeră, dintr-un vis? Să fie oare posibil ca un om și spațiul cuprins în inima sa pe care l-a umplut cu lacrimi să alcătuiască un cuplu? Și chiar dacă ai fi real, cum ar fi perechea noastră văzută din afară când unul se prezintă ca un prinț, iar celălalt drept cerșetor? M-aș fi săturat cu firmiturile pe care mi le-ai fi aruncat, din milă, în poală. Iar dacă banii sunt motivul pentru care nu ai vrut să ai de-a face cu mine, visând la visuri de înavuțire, sincer îți mărturisesc că nu mi-ai putea aduce ofensă mai mare pentru care nu am să îți spun decât următoarele: SĂ TE IA DrACUL și să aștepți tu mult și bine ca banii să îți încălzească ție inima, făcând să iasă foc din piatra inimii tale!

dec. 082021
 

<>

Miercuri, 08 Decembrie 2021

Sunt 2 luni de când a murit tatăl meu, iar săptămâna aceasta, dintre toate, este cea mai apăsătoare și imposibil de îndurat. În mod obișnuit, ne-am fi petrecut aceste zile bătându-ne capul cu idei de cadouri pentru tata fiindcă onomastica lui era de Sfântul Nicolae, iar ziua lui de naștere urma pe 12 Decembrie. Ar fi împlinit 61 de ani peste 4 zile. Dar toate aceste obiceiuri s-au curmat, iar mie uneia mi se face rău de la stomac gândindu-mă la toate acestea și simțind în mod accentuat că am suferit un șoc destul de mare în seara când a murit, nevenindu-mi nici acum să cred că acest lucru s-a întâmplat, acest lucru de care lui i-a fost cel mai frică.

Dar Ana mi-a povestit în urmă cu o săptămână că, în timpul ultimului interviu radiofonic, Maestrul Kwen Khan Ku a discutat despre cum pierderea unei persoane dragi constituie o probă de aer pentru gnostici, iar instabilitatea financiară constituie o probă de pământ, trebuind în ambele rânduri să ne punem toată încrederea în Tatăl ca să ieșim victorioși din aceste încercări. Și mi s-a părut deosebit de interesant să aud că Maestrul Kwen Khan Ku a abordat aceste subiecte, dintre toate posibile, în toiul cărora eu și familia mea ne aflăm în clipa de față.

Desigur că pierderea unei persoane iubite constituie o probă, un test, o încercare căci mulți ne întoarcem împotriva Tatălui și împotriva hotărârilor Sale, zicând că ni s-a făcut o nedreptate furându-ni-se părintele și soțul. Dar oare această probă de aer presupune să trebuiască să înghițim și mizerabilul și execrabilul comportament al celor din jurul nostru? Căci rudele din partea mamei mele se comportă de acum ca și cum tata nici nu ar fi existat. Mătușa mea nu a mai sunat-o pe mama să o întrebe cum se mai simte de mai bine de o lună, în vreme ce vărul meu nu ne-a adresat încă nici măcar un cuvânt de condoleanțe, pretextând că mătușa este purtătorul de cuvânt pentru ei toți, mătușă care a uitat de bunul-simț și de buna-cuviință față de sora sa și față de cumnatul care, deși nu l-a înghițit niciodată, văzând în el un ratat care nu a fost capabil să ridice o casă, nu a uitat absolut niciodată să o sune, de când ne-a dat vestea diagnosticului cancerului său, să o întrebe cum se mai simte și să o încurajeze și să o îmbărbăteze. Dar acum toți acești oameni se comportă ca și cum tata nici nu ar fi existat. Însă sincer voi mărturisi că dacă aș auzi-o pe bunica deschizând gura ca să vorbească despre el, aș pocni-o și aș alunga-o în mijlocul străzii, în frigul de afară. Căci în judecata ei netrebnică, în timpul priveghiului de la biserică din ziua de luni, deci la nici 48 de ore de la moartea lui, ea trăncănea în biserică, vorbind rudelor și verișoarelor din partea tatălui meu despre minunatele isprăvi ale nepotului ei, vărul meu, făcându-mi stomacul să mi se întoarcă pe dos de greață și de dezgust și făcându-mă să îmi iau lumea în cap de mânie!

Pierderea unei ființe iubite constituie proba de aer, încercarea al cărei scop nu îl contest ca având sens și importanță, dar ca să înduri și toate aceste mizerii ce probă o mai fi constituind? Desigur că trebuie să fie proba iertării, cea mai dificilă și importantă dintre toate.

– De ce nu plecați din țară? ne-a întrebat la telefon, în urmă cu aproape 3 săptămâni, prietenul nostru misionar gnostic relocat în America Latină cu misiunea sa.

Dacă aș fi văzut, negreșit că acest lucru s-ar fi făcut, luându-le pe mama și pe sora mea cu mine. Fiindcă eu aș fi avut acest curaj și această îndrăzneală să plec în necunoscut, chiar dacă ultima oară când am făcut această mișcare de a pleca în necunoscut, m-am întors pe jumătate moartă din marea mea aventură. Și poate că faptul că nu văd este menit tocmai să mă împiedice să plec de aici. Să nu plec încă. Căci aș putea oare să trec cu vederea toate aceste semne care dezvăluie Voia Tatălui? Nu vorbesc numai despre vise sau sincronicități și citate, etc., chiar dacă trebuie să reamintesc în aceste rânduri visul pe care l-am avut cu Îngerul iubirii Anael de la mijlocul lui iulie în timpul căruia mi-a oferit indicația de a începe să mă familiarizez cu limba spaniolă pentru începători. De ce am avut acel vis tocmai în dimineața acelei zile cu deosebită semnificație în contextul chestiunii karmei de familie? Și cum aș putea ignora zecile de scene ale viitorului meu ce mi-au fost dezvăluite de către Divinitate care mă arată locuind în altă parte decât România? De unde știu că nu este vorba despre România, chiar dacă aceste viziuni n-au făcut decât să îmi arate ape, munți, dealuri, văi, păduri și vegetație din care are și România? Ei bine, din cauza unor alte ghidușe și poznașe imagini ale unor oi năzdrăvane care mi-au fost arătate cu mult timp în urmă, eu crezând la momentul respectiv că erau oi de pe alte planete din cauza dimensiunilor lor nefiresc de mari, în comparație cu mioarele de pe meleagurile noastre. Descriindu-i surorii mele năzdrăvana oaie cu care am fost dezvăluită că mă voi împrieteni într-o bună zi, sora mea mi-a confesat că acea descriere corespunde oii alpaca ce trăiește în America Latină!

Dar cel mai concludent semn este următorul. După ce am încheiat conversația cu prietenul nostru misionar care ne-a sfătuit, așa cum am mărturisit mai sus, să părăsim țara, m-am rugat Tatălui care se află în ascuns, cerând de la El un semn edificator și foarte clar prin care să ne arate că ne izgonește de pe teritoriul țării, dezvăluindu-ne astfel că Voia Sa este ca noi să locuim în altă parte. Am cerut Tatălui să nu fie îngăduitor cu noi și să ne trimită un semn oricât de dur care să ne scuture, chiar dacă ne-ar fi provocat suferință emoțională și mentală.

Câteva zile mai târziu, având niște treburi de terminat la vecheea fermă de legume și zarzavaturi, mama și sora mea s-au întors în acea după-amiază cu inima cuprinsă de amărăciune și de tristețe, povestindu-mi că ferma a fost iarăși călcată, hoții furând ABSOLUT TOT ce s-a putut fura, inclusiv arcele de la solarii, masa din casă și ușa de la intrare. Da! Da! Au scos ușa din balamale și au luat-o cu ei! Au furat până și gutuile din pomi!

Primul jaf de anul trecut care mi-a deposedat familia de toate bunurile și utilajele agricole agonisite de-a lungul anilor a fost o chestiune de karma, fapt pe care l-am acceptat și înțeles, dar începând cu al doilea jaf din august am început să îmi pun întrebarea dacă nu cumva Dumnezeu căuta să ne comunice un mesaj foarte important, vrând să ne arate, chiar dacă forțat și silnic, că se căuta să fim izgoniți de pe aceste pământuri, în mod intenționat și deliberat, spre binele nostru, destinul nostru având să se împlinească altundeva. Cum era de așteptat, interpretarea aadusă de mine acestei întâmplări a rămas fără ecou în familia mea, în timp ce acest ultim jaf nu este perceput decât ca o altă crimă comisă de niște tâlhari netrebnici și fără de niciun Dumnezeu. Dar eu aleg să privesc la toate acestea prin filtrul semnului pe care l-am cerut de la Tatăl și care îmi apare foarte clar și concludent, demonstrând că Voia Sa ne alungă nu numai de pe teritoriul acestei ferme, ci și din oraș, din județ și din țară. Dar ce știu eu…? Nu interpretasem greșit, atât, atât de greșit și semnul porumbelului alb cu aripile tăiate care venise la fermă în septembrie, fiind prevestitor de nefericiri în loc de bucurii? Și cum nu văd, continuând să fiu și acum oarbă, nici nu pot pleca niciunde, trebuind să lucrez în clipa fiecărei zile la cauza care mă împiedică să văd și, implicit, să mă deplasez liber înn spațiu.

Rugându-mă Ființei profunde și Mamei Divine undalini să fiu ajutată în acest sens, am primit îngăduința să lucrez în continuare la cauzalitatea durerilor mele, dar în loc să mi se deschidă mai mult calea către trauma molestului pe care o asociez, ca și cauzalitate, cu catalistul care a dus la accidentul meu cerebral și la orbire, în practică lucrurile se înfăptuiesc diferit întrucât tot Lucifer îmi este trimis la poarta somnului ca să mă chinuiască și ca să mă educe în gimnaziul psihologic. Și îmbrăcat în fiecare rând cu faimoasele pijamale portocalii despre care atâta am scris în trecut, mă supune calvarului de a-mi reaminti, cu fiecare ocazie, de agresiunea îndurată în copilărie. Pe parcursul ultimelor 3 săptămâni Lucifer mi-a bătut la ușa visului o dată la 3-4 zile, lucrând timp de ore și ore în cursul dimineților asupra corpului meu de emoții și asupra psihicului meu, dezgropând din subconștientul meu, prin stimulii săi, ceea ce am îngropat și inhibat în adâncul meu. Nu am vrut să mai transpun în scris chiar fiecare astfel de experiență avută de la ultima scrisoare întrucât am creat așteptarea ca ceva extraordinar să se petreacă în Universul interior, deci un fel de rezultat atât de exploziv care să îmi deblocheze emoțiile refulate și care să îmi inducă o regresie către o amintire trecută, ajutându-mă să înțeleg mai bine cauza suferinței mele. Dar oricât a lucrat Luciferul partticular asupra corpului meu de emoții și asupra corpului meu de dorințe, simt că nu am înaintat aproape deloc, cu toate că mici răbufniri și erupții ale traumei îngropate în mormântul inconștientului cutremură, din când în când, pământul meu filozofic.

Iar această palidă pâlpâire de conștiință începe să priceapă faptul concret pe care l-am trecut de mai multe ori în scris în trecut, descriind cum că, fiind forțată și obligată în mod silnic să suport agresiunea vărului meu pe parcursul copilăriei, am creat în subconștientul meu predispoziția spre a tolera, accepta și înghiți comportamentul agresiv al bărbaților din jurul meu. Dacă această predispoziție s-ar fi imprimat în mod corespunzător în psihicul meu, mi-ar fi îngăduit să simt milă și compasiune inclusiv pentru cei mai înrăiți agresori, lucru care mi-ar fi permis să pot lucra, bunăoară, ca psiho-terapeut într-o închisoare, ajutând condamnații să se reabiliteze, etc. Dar această predispoziție mi-a fost forțată în mod foarte greșit în psihic, nefiind deloc ajutată să filtrez aceste impresii și experiențe prin filtrul discernământului și al deliberării. Căci am fost silită nu să am înțelegere și compasiune pentru agresori și bătăuși, ci am fost silită să trăiesc ca într-o familie cu ei și să îi iubesc. Să îi primesc ca parteneri de viață și să le suport și să le tolerez agresiunile fără a cârti, fără a riposta, fără a cere ajutor de la cei din jurul meu. Fiind atât de agresată în copilărie fără să fiu vreodată ajutată și salvată cu adevărat de adulții din familie, această predispoziție subconștientă de a atrage bătăuși și agresori în viața mea m-a împiedicat să cer ajutor la timp de la familia mea fiindcă memoria îmi reamintea, din experiențele traumatice anterioare, că oricum ar fi fost inutil să cer cuiva ajutor de vreme ce nu am fost niciodată salvată în trecut!

Poate că cea mai interesantă experiență indusă de către energia luciferică din ultimele 3 săptămâni s-a petrecut în urmă cu o săptămână, în cursul dimineții unei zile. Cât m-a chinuit și m-a pus la încercare Lucifer nu voi mai descrie pe larg, dar ce merită povestit este următorul detaliu. Mă condusese într-o casă destul de spațioasă, cu pereți înalți și cu multe camere. Părea a fi locuința privată a unei familii numeroase, dar întregul spațiu emana către simțurile mele interne suprasensibile puternicul sentiment că mă aflam într-o casă de nebuni, așa cum numai o familie numeroasă și disfuncțională poate fi numită. Și prin orice ungher al odăilor eram condusă, percepeam niște energii sinistre colcăind peste tot, precum larvele și gândacii. Totul era atât de scârbos și de oribil și numai impunătoarea semnătură energetică a lui Lucifer m-a ajutat să rezist, cu toate că jocul lui de-a dezinfecția în acea casă nu era menită să mă împiedice să intru în contact cu toate acele larve. Din contră! Pe oriunde pășeam, călcând pe podeaua ale căror scânduri trebuie să fi simbolizat nervii unui membru al numeroasei familii răscoleam vreun cuib de larve și de gândaci care, ridicându-se în aer precum praful scuturat, îmi pătrundeau pe gură și pe nări în organism, cuplându-se cu energia mea vitală și modificând procesele mele de gândire, făcându-mă să mă identific cu obsesiile, fixațiile și preocupările lor. Fiindcă, în fond, toate acele dihănii care pluteau în aer erau larvele mentale ale obsesiilor și fixațiilor din care orice muritor umanoid are și care, în interiorul unei familii numeroase, se pot transmite de la un membru la altul precum microbii.

Dar paharul de toleranță la aceste trăiri insolite mi s-a umplut în momentul în care o ditamai larva mi s-a strecurat pe nesimțite pe gură, scufundându-se în măruntaiele mele precum un vierme și făcându-mă să mă identific cu mania sa, mania unui alt membru al numeroasei familii pe care Lucifer mi-o prezenta ca exponată a celor mai distrugători microbi și viruși mentali, aceia ai rudelor mai mult sau mai puțin apropiate alături de care viața trăită zi de zi în comun înseamnă să preiei din maniile, obiceiurile și obsesiile lor, identificându-te cu problemele lor, cu dramele lor și cu suferințele și credințele lor.

Cum aș putea să interpretez această ciudată, dar revelatoare experiență sufletească legată de casa de nebuni pe care o familie numeroasă care trăiește împreună o simbolizează? Să pic în ridicolul și în absurdul de a spune că cel mai înțelept și sănătos lucru este să mă țin la distanță, în permanență, de rudele mele ca să nu mă molipsesc cu drăcoveniile lor mentale și emoționale? Desigur că nu…. În fond, Marea Lege Cosmică m-a târât din Irlanda, prin intermediul accidentului cerebral, înapoi în sânul familiei ca să învăț prețioasa lecție a traiului în comun cu părinții și sora mea. Dar cum vreau să soluționez în mod practic și eficient această chestiune a conflictului cu rudele mele, voi povesti în continuare un alt semn/îndemn primit de la Tatăl în cursul acestui an, înainte de a ne muta în noua locuință, când conflictul dintre mine și bunica mea era mai amar. Rugând pe Tatăl să îmi arate ce atitudine să adopt, la modul general, față de chestiunea legăturilor de familie spre a-mi servi ca învățătură de minte pentru tot restul zilelor mele și pentru viețile mele viitoare, următorul fapt s-a petrecut câteva zile mai târziu.

Având un frate pe care nu îl mai văzuse de foarte mulți ani și care locuia în oraș, bunica l-a invitat într-o duminică, Venind în vizită, fratele bunicii era însoțit de un tânăr de vârsta mea despre care mama mi-a spus că era nepotul fratelui bunicii, deci văr de gradul II cu mine. Apoi mi-a mai povestit că tatăl acestui tânăr îi este văr bun mamei, dar că nu își amintește să îi fi vorbit vreodată de când se știe ea că trăiește pe lume, fapt care nu i s-a părut nimănui niciodată nici ciudat, nici deplasat, nici în niciun fel! Văleu și vai de noi, iată un caz de unchi, de nepoți de unchi și de verișori care nu au fost obligați cu de-a sila să aibă contact, să se cunoască, să se întâlnească, să își vorbească și să petreacă împreună! De ce, deci, eu și sora mea am fost silite să dormim în aceeași cameră cu vărul nostru, trebuind să suporttăm atâtea lucruri dezgustătoare pe care le făcea și despre care mi-e scârbă să povestesc? Nu constituie această micuță coincidență învățătura Tatălui despre complicatele legături de familie, când aceasta este numeroasă? Să ai, deci, unchi, mătuși, veri și verișoare, dar să nu îți treacă prin minte că există obligația, conform cu Legea Divină și cu Voia Tatălui, de a trăi zi de zi în aceeași bătătură cu toate neamurile tale! Căci negreșit că bătătura din curte s-ar preschimba, în cel mai scurt timp, în bătături pe suflet. Până la urmă, problema karmei de familie e o chestiune de identificare și de implicare într-un conflict care izbucnește între larvele obsesiilor și fixațiilor ce posedă și controlează/manipulează sistemul nervos al altor membri ai familiei, conflict în care tu nu ai ce căuta și de care trebuie să te detașezi cu orice preț!

Dar deduc din toate aceste întâmplări și trăiri că, deși Voia Tatălui pentru mine și pentru familia mea apropiată este să ne relocăm în altă țară, acest lucru nu înseamnă că nu vom întâmpina piedici pe drum, piedici pe care numai rudele noastre ni le pot pune, apelând la șantaj emoțional și la constrângeri ca să ne întoarcă din drum. Căci nu încape îndoială că, chiar dacă le-am face tuturor invitația de a veni cu noi în necunoscut, asigurându-le pâinea cea de toate zilele și acoperișul deasupra capului, nu ne-ar lua nimeni în seamă întrucât atașamentul lor față de proprietățile lor și de casele lor este profund. De exemplu, cu toate că bunica a fost de acord pe timpul verii să dea curs procesului de succesiune asupra terenurilor rămase după moartea bunicului, acum s-a răzgândit, crezând că, rămânând fără brațul tatălui meu, noi am rămas și pe drumuri, fără acoperiș deasupra capului și fără niciun mijloc de a ne mai câștiga traiul. Și pentru că ea prevede catastrofa aceasta în care nu vom avea bani să mai plătim chiria și ratele la bancă pentru casa de la țară, găsește că vechea ei casă bătrânească poate fi ultimul refugiu unde să ne adăpostim. E tragic, cu adevărat tragic văzând că bunica nici acum nu pricepe că acele case nu mai stau în picioare cu adevărat ca să se mai poată trăi în ele, refuzând să dea mamei o mână de ajutor și făcându-se că tata nici nu a existat vreodată. Din contră, tot ea este cea care caută să primească de la noi consolare…

Dar și eu prevăd catastrofa, marea catastrofă care va răsturna pământul cu susul în jos și despre care Iisus Hristos a profețit în Evanghelii. Iar când semnele Voii Tatălui nu vor mai lăsa niciun pic de dubiu nici în sufletele mamei și surorii mele că trebuie să plecăm din România, cineva din familie trebuie să își ridice vocea peste toate celelalte guri care acuză, judecă, critică, ocărăsc, pretextează, se justifică, vociferează și revendică. Și această singură voce dintr-o familie de dezbinați trebuie să îi facă pe ceilalți să priceapă că nu mai există scuze pentru nesimțire și josnicie. Rolul acestui purtător de cuvânt ieșit din minți, căci despre un nebun este vorba, îmi aparține. Până la urmă, a existat mult rost în testul nebuniei prin care Tatăl m-a trecut la sfârșitul lui august, trebuind să dau dovadă că nu îmi pasă că cei din jurul meu mă văd drept o nebună picată în mania religiozității și a sfârșitului lumii.

Însă testul nebuniei a fost unul lung și deosebit de delicat căci, până la urmă, în ultimii 6-7 ani am fost supusă la tot felul de probe, scoțându-mi-se în cale tot felul de oameni care, de exemplu, îmi acopereau gura cu podul palmei ori de câte ori încercam să vorbesc despre Mama Divină Kundalini, zicându-mi să tac și să nu vorbesc despre așa ceva pentru ca ceilalți din jurul meu să nu creadă că sunt nebună, etc. Să mai trec în scris detaliile despre cum alții m-au numit schizofrenică direct în față după ce le-am destăinuit unele din aceste experiențe mistice extraordinare care mi-au fost date? Însuși faptul că am auzit o perioadă voci, simptomul nebuniei de care ABSOLUT toți se tem ca de ciumă, a constituit un test al Tatălui care mi-a pus la încercare credincioșia și încrederea în Voia Sa!

Numai orbirea nu vrea să plece de la mine fiindcă, dacă ar fi plecat, și eu aș fi plecat de mult timp în lume. Și ce tragi-comic ar fi fost, amăgitorule, amăgitorule, tu cel în care mi s-a spus că stă adormit sufletul meu pereche, să mă cauți la mii și zeci de mii de kilometri depărtare de tine. N-ai vrut să ai de-a face cu mine când am locuit la 10 minute de mers pe jos de tine, cum ar fi oare să traversezi 2 continente și un ocean ca să mă întâlnești în persoană? Mare, mare păcat, ursitule, căci eu am crezut sincer că trebuia să fim 2 într-o barcă, aproape de locul nostru de lângă malul mării.

iun. 222021
 

Marți, 22 Iunie 2021

Am început să strâng prima tură de bagaje. Ana este acum cu proprietarul ca să încheie contractul. E puțin trecut de ora 12:30, iar mie mi-e rău, foarte, foarte rău. Îmi vine să vomit, iar inima mi-e amară, amară de tot. Gustul mi-e sălciu, iar gura mi-o simt amorțită. Și numai de m-aș putea opri din plâns, dar de duminică seară tristețea nu mi-a dat niciun răgaz să respir. Sunt în stare de șoc!

Sufletul Divin Buddhi mi-a dezgropat din mormântul subconștientului eul care se lasă prins în plasaa stării de șoc, identificându-se cu următoarele afirmații: ”Nu pot să cred că mi se întâmplă așa ceva! Nu-mi vine să cred!”, avertizându-mă să fiu atentă la simptomatologia acestui mecanism al minții, dar situația este de așa natură încât nu mă pot simți decât în stare de șoc! Și mi-e rău și îmi vine să vomit și sunt amarnic de confuză căci mi se dovedește că pedeapsa pe care am primit-o a fost cu mult mai severă decât am vrut eu să admit!

Desigur, în nici 10 zile voi primi, în sfârșit, spațiul meu privat. Aștept de 30 de ani acest lucru, această cameră a solitudinii în care să mă cufund în dezmierdarea individualității proprii. Adio gâlceavă, adio conflicte de interese, adio diferențe de opinie despre aranjarea pieselor de mobilier în cameră și bine ai venit, feng shui! Și mai primesc pe deasupra și balconul adiacent dormitorului! Iată că mi se dă un alt balcon unde să îl aștept pe cel care nu vrea să vină!

Ursitule, ursitule, să te numesc de aici înainte amăgitorule, amăgitorule? Doar mâine îmi mai dau voie să te mai aștept pe balconul Julietei și, apoi, nu voi mai fi de găsit nicicum decât prin mijloacele cinstite, oneste și de bunsimț de comunicare căci în mintea mea nu te voi mai lăsa să îmi pătrunzi cu forța, în mod silnic și intrusiv! Deja apendicele ființei tale se caută să fie îndepărtat din lumea mea interioară, iar tu nu mai ești decât sugestia perechii în visele mele în care nu ți-am mai văzut chipul de mult prea mult timp. Azi-dimineață nu a fost diferit.

Nu eram conștientă de faptul că visam. M-am întâlnit pe drum cu două foste colege de liceu. Îmi aduseseră un pachet, zicându-mi că este un cadou pentru ziua mea de naștere.
– Dar ziua mea a trecut deja, le-am adresat, simțindu-mă uimită, dar și măgulită pentru darul care mi se făcea întrucât aceste două persoane nu m-au băgat vreodată în seamă după atacul meu cerebral, cu toate că am fost apropiate în perioada liceului.
-, O, n-are nimic că a trecut deja ziua ta, doar primește de la noi cadoul nostru, mi-au răspuns ele.

Am dat să deschid ambalajul să arunc o privire la conținutul pachetului, dar cele două s-au codit, jenate, rugându-mă să o fac în momentul în care aveam să fiu singură. Le-am dat ascultare, dar tot am furișat o aruncătură din colțul ochiului ca să văd că în pachet erau felurite prăjituri, fondante, bomboane și fursecuri făcute în casă. Arătau delicios de apetisante și le puteam simți încă dogoarea în palme, ținând punga în brațe. Și m-am bucurat de fondante, dar mai mult decât orice mă bucuram de bunăvoința fostelor colege.

Dar după o altă scenă sau două în timpul cărora am mai schimbat alte replici de complezență, a apărut o a treia colegă care mi-a fost colegă de bancă pe parcursul celor patru ani de liceu. A intrat ca o furtună dezlănțuită în scenă, luându-mă în răspăr, criticându-mă și judecându-mă cu multă asprime. Atunci cele două de la început mi-au spus aproape în cor:
– Tu să ai grijă că pentru tine nu se va bucura toată lumea. Nu toți se bucură din cauza legăturii pe care o ai cu Marius!
– Cum? Despre Marius e vorba aici? le-am întrebat, surprinsă fiind să le aud pomenind de el.

Dar nu îmi amintesc ca ele să mai fi răspuns ceva și nici nu îmi mai amintesc ca visul să mai fi continuat în vreun fel după aceea, dar ținând cont de tot zbuciumul meu interior din ultimele 2 zile, îmi îngădui să cred că acest scurt vis a fost un avertisment pe care Ființa reală interioară mi l-a adresat ca să mă pună în gardă, dar în legătură cu ce încă nu pot destăinui, bănuind numai că ar putea fi vorba despre invidie.

Și dacă tot am deschis acest subiect, aș vrea să mai trec în scris un vis pe care l-am avut în urmă cu mult timp, poate 2 ani sau chiar mai mult, vis în timpul căruia mi-a apărut aceeași fostă colegă de bancă. Era ruinată, pierduse tot, iar nevoile sale solicitau fonduri și resurse necontenite. Suferea cumplit, era bolnavă și nu dispunea de nicio soluție salvatoare. Obișnuința ei de a se ști mereu la adăpost fusese cauza căderii sale întrucât, necunoscând vreodată răul, nu se pregătise pentru legea cosmică a pendulului care postulează adevărul potrivit căruia după zile bune vin zilele negre, etc.

M-a căutat apoi și, agresivă și mânioasă, mi-a cerut să manifest pentru ea o sursă de venit confortabilă cu care să își acopere cheltuielile și necesitățile. Îmi aducea mai ales aminte de problemele ei de sănătate care se abătuseră asupra capului său și pentru care puteam face rost de bani ca să și le rezolve.

Am refuzat să dau răspuns solicitării ei, moment în care ea nu și-a mai putut tăinui mânia și ura. Mă ura încrâncenat, cu ciudă necontrolată și aprigă, zicându-mi:
– Tu ai niște puteri. Știi niște lucruri pe care nu mulți le cunosc. Ai putea să îi înveți pe mulți să obțină succes, bunăstare, bani sau o grămadă de alte lucruri, dar tu ai ales să le vorbești oamenilor despre porcăriile alea. despre plata datoriilor și despre balanță! De ce nu îi înveți despre succes când tu știi să îl manifești?

Ce a mai urmat după aceea nu mai are rost să trec în scris, ajunge ca să limpezesc starea emoțională în care mă aflu fiindcă mi-am făcut alegerea în urmă cu mult timp. Iată un exemplu de artă a manifestării, cu toate că eu aș numi acest eveniment concret o manifestare accidentală. De vreo doi ani mi-a intrat în minte că ar fi fost foarte comod și frumos să ne fi mutat pe o anume stradă din oraș, într-o anume zonă. Ghici ce! Tocmai în acel perimetru au găsit părinții mei oferta de nerefuzat pentru un apartament, aproape un chilipir pentru cât de multe oferă! Coincidență? E prea de tot!

Însă voi repeta că mi-am făcut deja alegerea. Dacă într-una am zis că un singur cuvânt de-al tău, ursitule, să mi-l fi spus în ultimii 6 ani pe viu grai că toată suferința mea mi-ai fi curmat-o. În locul acelui cuvânt nerostit de tine eu am scris milioane, iar milioanele mele de cuvinte pot curma amărăciunea și durerea multora care nu caută succesul și banii folosindu-se de arta manifestării magiei divine, ci mângâierea și încredințarea în milă și în iertare.

Dar ce se va alege de povestea noastră dacă tu nu te deschizi față de mine ca să faci din această poveste ipotetică o poveste adevărată?

iun. 152021
 

<>

Marți, 15 Iunie 2021

E trecut de ora 09:00, iar eu sunt trează de la 05:00, după ce am dormit numai 3 ore peste noapte. Afară plouă, așa că părinții mei au rămas acasă, ceea ce mă împiedică să recuperez din orele de somn pierdute. Am stat de la 05:45 până la 07:00 singură în bucătărie, plângându-mi de milă, simțind frustrarea și neputința în fiecare fibră musculară. De luni bune caut în stânga și în dreapta după ajutor, dar nu se grăbește nimeni să îmi ofere sprijin. Nădejdea mea stă numai la Dumnezeul intim și în nicăieri altă parte și mai mult decât am făcut ca până acum să îmi ajut părinții și sora eu nu mai pot face, dacă tot am vorbit despre respectarea liberului arbitru al celorlalți.

Așa că mă agăț de micile fenomene dătătoare de nădejde care mă întăresc în credința că pot primi milă și îndurare și iertare de la Dumnezeu ca să fiu lăsată să îmi văd de drumul meu. Astfel pot spune că ultimele trăiri deosebite pe care le-am descris anterior nu au rămas fără efect, iar un astfel de efect se manifestă astfel:

De la 1 Mai am început să percep un fenomen deosebit în timpul meditațiilor, fiind corelat cu ochii și cu pixelii pe care îi văd în permanență. Nu știu cum să îl descriu, dar e ca și cum unii din acești pixeli se grupează într-o rețea tridimensională cu aspectul unei pânze de păianjen, însă aș vrea să precizez că nu este aidoma pânzei de păianjen.

De marțea trecută am început să percep acest fenomen și în timpul stării de veghe, deci cât timp stau cu ochii deschiși, ceea ce este o importantă modificare, chiar dacă nu am știință despre ce este vorba. Dar de câteva zeci de ori pe zi percep această regrupare ordonată a pixelilor, ceea ce mă încurajează și mă motivează foarte mult fiindcă eu am senzația că irisul este cel implicat în această modificare, ca și cum irisul începe să se dilate sau să se micșoreze în funcție de lumină. Poate? Nu știu să explic. Atâta doar că percepând de atâtea ori într-o zi acest fenomen îmi determină ochii să se miște, iar creierul să fie atent și curios.

iun. 082021
 

Marți, 08 Iunie 2021

Într-un timp îmi dispăruse țiuitul nesuferit din urechea stângă, dar zilele acestea au fost cumva stresante, dormind foarte prost și enervându-mă din te miri ce și mai nimic. În fiecare dimineață am pierdut cel puțin două ore din somn, iar după ce pleacă sora mea la piață, cățelul cel nesuferit începe să schelacăie fără oprire, așa că nu mă miră câtuși de puțin că țiuitul acela a revenit în urechea stângă.

E atât de supărător că nu pot sta locului din cauza frustrării. Ori când intră pe fir mânia și frustrarea, desfrâul nu mai are nevoie decât de o minusculă scânteie ca să îmi orienteze psihicul către deviație!

Ce am visat și făcut în această dimineață a fost mult prea ciudat, întortocheat și scârbos ca să merite povestit, însă toate acestea nu fac decât să îmi sublinieze că există o legătură foarte strânsă între mânie și desfrâu, legătură pe care trebuie să o țin sub observație cu mai multă luare aminte de aici înainte.

Între timp, ce naiba mă fac cu țiuitul ăsta blestemat?

mai 232021
 

<>

Duminică, 23 Mai 2021

Cum am dormit azi-noapte a fost un coșmar în toată regula. Mi-a fost foarte rău în cursul zilei de la lipsa de odihnă din noaptea anterioară, iar energia și vitalitatea erau pe minus, așa că m-am strecurat în pat la ora 20:15, închizând tableta cu gândul că aveam să am noroc, adormind un pic mai devreme. Dar m-am temut, corpul meu se comportă foarte ciudat la oboseală și stres încât adorm cu mult mai greu cu cât sunt mai obosită, motiv pentru care am luat de la mama un medicament naturist menit să ajute în această privință. Dar de ce m-am temut nu am scăpat. Îndată ce m-am întins în pat tot somnul mi-a fugit, așa că am stat cu ochii deschiși uitându-mă în întuneric până la 02:00. Când m-am trezit din cauza bunicii mele care tușea era 04:30. De-abia în jurul orei 08:00 am reușit să lipesc iarăși geană pe geană, suferind amarnic din cauza oboselii din corp, dar mai ales de la nivelul cutiei craniene. Am dormit până la 10:30, dar nu m-am ridicat din pat decât o oră mai târziu, refuzând categoric să am vreun contact cu aglomerația din sufragerie. Trebuie că toate acestea se ddatorează unui calcul subconștient greșit pe care l-am făcut care mă predetermină să refuz somnul pe timpul nopții fiindcă nu mai are niciun efect benefic asupra mea, vrând de aceea să rămân trează până dimineața ca să dorm de la 07:30 până la 12:30, chiar dacă acest lucru ar însemna numai 5 ore de somn. Dar oare m-ar lăsa nesuferitul de cățel care, atunci când are crizele lui de dor după sora mea care pleacă la piață, scoală tot blocul în picioare? Așa că a rămas hotărât și bătut în cuie în familia mea că, îndată ce se va fi încheiat sezonul agricol, ne vom muta de aici într-un spațiu mai mare fiindcă eu și sora mea chiar am ajuns la capătul puterilor, eu ocupând tura de noapte la capitolul ”supliciu”, în timp ce ea intră pe tura de zi că a ajuns biata de ea să nu mai aibă putere în glas, atât de șters îi este acum timbrul vocal.

În timpul cât am dormit în această dimineață l-am visat din nou pe Vlad N., vis în care el avea meseria de shaormar într-o piață oarecare. Eram însoțită de un grup foarte mare de fete și văzându-l ne-am apropiat de el ca să îi intrăm în voie și ca să îi fim pe plac. El, ca de obicei, vibra numai farmec personal prin toți porii lui, iar jurământul făcut de mine cum că, de am să îi mai văd vreodată chipul în vise, am să mă opun farmecului său pe care îl atribui Luciferului particular despre care bănuiesc că se deghizează sub înfățișarea lui Vlad ca să mă pună la încercare a fost sortit eșecului.

Am rezistat farmecului său într-o oarecare măsură numai ca să bag de seamă că urmăream numai să îl umilesc pe Vlad, insultându-i inteligența și simțul deductiv, însă de umilit nu mă umileam decât pe mine însămi.

Ce ridicolă și absurdă mă simt trăind în pielea mea acum că aflu că am pus la suflet acea întâmplare de la olimpiadă! Ce rău îmi pare că am lăsat să se creeze asupra psihicului meu o impresie atât de puternică! Văleu și vai de mine, de-ar fi numai acest bărbat pe lista celor disprețuiți de mine când văd destul de limmpede că Vlad nu este decât un fel de simbol pentru faptul concret pe care îl disprețuiesc în comportamentul sexului opus, dar mai am nevoie de multe alte ore de meditație și auto-reflecție până am să descifrez încâlcitul labirint al judecății mele emoționale ca să pot spune mai precis ce anume mă deranjează în comportamentul unor anumiți bărbați.

feb. 172021
 

Miercuri, 17 Februarie 2021

Marius,

Sunt trează de la ora 06:30 după o noapte istovitoare în care nu știu dacă să fi dormit 4 ore și aș vrea să îți povestesc despre minunile care mi se întâmplă în universul interior, în lumile interne suprasensibile, îndată ce închid ochii ca pentru somn fără să îți dau impresia că scornesc aceste scene sublime în care mă trezesc conștientă și cu mult mai lucidă decât în timpul stării de veghe, povestindu-le, așadar, fără să par că am luat înainte halucinogene sau stupefiante. Desigur, totul este iluzoriu când te afli pe efectul psihedelic al acestor substanțe, dar alta este povestea când sursa care proiectează aceste experiențe onirice minunate este substanța spirituală divină!

Nu am fost avertizată pe parcursul zilei de ieri că aveam să trec printr-o noapte dificilă, așa cum fusesem avertizatăă în ziua de Sfântul Valentin că avea să se petreacă în cursul nopții.

Până la ora 03:30 m-am trezit de două ori din cauza oftaturilor bunicii care continuă să nu afișeze niciun pic de considerație pentru mine și sora mea, părându-i-se și acum o chestiune absurdă că eu una, cel puțin, am nevoie de somn și de odihnă pentru sistemul meu nervos cerebral, recuperându-mă după un atac cerebral. Sora mea, având un somn profund, nu simte nimic din toate acestea și îmi dă de multe ori impresia că ea crede că scornesc lucrurile pe care le descriu, chinul la care mă supune bunica de mai bine de un an de zile, aproape în fiecare noapte.

Am primit dovada limpede că doar Tatăl Ceresc înțelege prin ce trec și azi-noapte mi-a dat iarăși o mână de ajutor să fac față supliciului astfel încât să nu fiu mânată să lovesc iarăși spațiul gol din fața mea cu pumnii din cauza frustrării și a neputinței.

Nu știu cât să fi fost ceasul când am devenit conștientă de faptul că priveam la derularea unor scene foarte insolite difuzate pe ecranul ochilor interiori prin intermediul acelei substanțe incredibil de vivide, de vibrante și de expresive care însoțește transmisiunile Divinului. Dar nu priveam la această transmisiune ca martor din exterior, ci ca personaj implicat în firul acțiunii, cu toate că nimic complicat nu se petrecea.

Îmi era destul de clar că eram într-un vehicul aflat în mișcare, deplasându-se pe străzile unui oraș foarte mare, dar necunoscut. Era noapte și, privind pe geamul mașinii, am văzut nesfârșitul joc de artificii care se proiectează în întunericul nopții de la luminile de pe străzi și de la luminile din casele oamenilor, din clădirile de birouri și din cele aparținând spațiului public. Tot orașul dormea cufundat în liniște, cu excepția milioanelor de lumini care luceau în beznă precum niște licurici. Și, desigur, și cu excepția mea, părând să sufăr de vechile insomnii de odinioară. Dar eram doar în trecere prin acest oraș foarte pitoresc, privind la casele care curgeau una după alta pe marginea șoselei, sufocându-s una pe cealaltă și revărsându-see în valuri de ciment pe carosabil. Am tot privit și privit la defilarea de construcții de locuit, case foarte mari, foarte îngrijite și foarte cochete, dar care erau atât de lipite una de alta încât era evident că de la fereastra unui dormitor puteai privi în dormitorul vecinilor. Totul era doar frumos în exterior, dar fără pic de intimitate.

Orașul întreg surprindea starea mea interioară și credința mea fermă că ce se întâmplă acum în familie este o crudă prefăcătorie. Iar eu simțeeam foarte acut că nu puteam trăi, sub niciun chip și cu niciun preț, într-un astfel de loc atât de frumos în exterior, de parcă era vrăjit, dar atât de puțin permisiv conținutului unei vieți private. Nu puteam trăi în acea prefăcătorie, amintindu-mi atât de bine că plătisem multă karmă pentru minciună și înșelăciune!
– Nu aici vreau să trăiesc! Altul este locul unde voi staționa, sunt sigură de aceasta, am gândit în sinea mea, continuând să privesc la deliciosul spectacol de lumini împrăștiate pe întreaga suprafață a orașului, ceea ce a avut un puternic efect liniștitor pe moment pentru nervii mei, acest spectacol de lumini nefiind primul de acest soi la care am asistat în cursul nopții, câtă vreme stau cu ochii închiși, dormind.

Dar nu am putut merge mai departe pe linia onirică simbolică întrucât începusem să percep zgomote din exterior, din dimensiunea materială. Mă trezeam, așadar, iarăși în mijlocul concertului de oftaturi nocturne ale bunicii! De ce, bre, mamaie, oftezi matale noapte de noapte după luminile satului de baștină când tu eești cea care nu s-a îngrijit din timp ca să te pui la adăpost la bătrâneți, făcându-ne pe noi să plătim pentru greșelile matale de judecată?

Dar pentru că mă trezisem din nou din cauza activității nocturne a bunicii din mijlocul unei transmisiuni venită din universul interior, am știut că scopul său fusese să aplaneze iarăși conflictul, administrându-mi-se din timp un calmant mental, dar care nu a fost suficient de liniștitor întrucât, așa cum am mai zis mai sus, m-am mai trezit o dată din cauza oftaturilor și căscaturilor ei până la 03:30.

Așa că Bunul Dumnezeu mi-a administrat o a doua doză de calmant efervescent care mi-a încântat, o perioadă, toate simțurile și care m-a umplut din abundență de o reală încântare și exuberanță fiindcă tu ai fost trimis să mă calmezi!

De-abia ți-am perceput forma și prezența în preajma mea, dar când mi-am dat seama că erai tu care veniseși la mine după lungi săptămâni de absență, am vrut să te cuprind într-o strânsoare de așa natură că nu am maai vrut să îți dau drumul! Mi-am înntins brațele spre tine ca să te îmbrățișez, dar tu mi-ai spus:
– Stai locului și nu mai da atâta din mâini că îți bagi degetele în ochii mei și în gura mea!

Desigur că cee îmi spuneai era o formă metaforică de a-mi cere să nu îți mai scot ochii din cap pentru idioțeniile și pentru neobrăzările pe care le faci sau pe care mi le spui în timpul întâlnirilor noastre! Așa că m-am lăsat pe mâna ta și nu știu cum ai procedat, dar m-ai eliberat din temnița trupului fizic așa că mi-am putut încolăci brațele, picioarele și trupul în jurul tău cum se încolăcește mlădița de viță de vie în jurul unui arțar. Apoi ce mi-ai spus, tandre cuvinte și confesiuni de iubire, m-a atras atât de mult în clipa acelui moment prezent încât nimic altceva nu mai conta decât chestiunea întregirii noastre în ființa androgină. Era scopul și finalitatea tuturor lucrurilor!
– Poate că și eu te iubesc până la urmă, ți-am mărturisit cu atâta sinceritate că mai-mai că m-am rușinat de propria îndrăzneală.
Și ca și cum mărturisirea ta nu fusese suficientă ca să stea drept dovadă irefutabilă pentru dragul pe care mi-l porți, te-ai apropiat atât de mult de mine încât în contopirea intimă a piepturilor noastre care se uniseră, ți-am simțit inima! Și câtă iubire am simțit că porți pentru mine în inima ta nu mi-a venit a crede, deși trăiam chiar în mijlocul sentimentului însuși și era atât de mult, de abundent, de generos și de copleșitor încât mi s-a făcut rău de la stomac! Eram departe de trupul fizic și, totuși, rău la stomac mi se făcuse, ca și cum trupul meu nu putea tolera toată acea vibrație uluitor de iubitoare, de îngăduitoare și de tandră pe care inima ta o emană în Cosmos pentru mine!
– Omul acesta are să mă facă să îmi pierd capul! Lângă el sunt pierdută! am gândit în sinea mea, neputând suporta iubirea aceea nesfârșită pe care mi-o ofereai și pe care nu o puteam accepta fiindcă nu știam ce este, simțindu-mă vulnerabilă și depășită. Nimeni nu îmi mai oferise nimic asemănător înainte!

Și nu am putut să cred că aș putea face față prezenței tale care mă bulversează până și de la distanță și am cugetat, stând în brațele tale, că ar fi imposibil să îți suport iubirea în fiecare minut al zilei, în lumea vizibilă. Așa că, de teamă că ai să mă distrugi, m-am îndepărtat de tine ca să recurg iarăși la soluția de compromis, apelând la compania unei forme mentale malițioase inferioare căreia i-am permis să mă chinuiască cu nelipsita sa predică: ”Tu nu meriți să cunoști atâta iubire și fericire alături de un bărbat! Privește bine la mine deoarece ce îți dau eu este tot ce vei primi în această viață!”

Dar în ciuda izului de malevolență pe care întâlnirea noastră l-a căpătat la final și care s-a datorat slăbiciunii mele, am păstrat mult timp după trezire exuberanța îmbrățișărilor noastre! Și câtă nevoie avusesem de acest medicament care ești tu deoarece, trecând de 03:30,, bunica m-a mai trezit de alte două ori până la 06:30 când am hotărât să mă rudic din pat ca să mă refugiez în baie unde am plâns și tot plâns din cauza neputinței și a mâhnirii și a eepuizării, iar acum de-abia pot sta cu ochii deschiși.

Și din acest motiv, între 03:30-06:30 Dumnezeul intim mi-a administrat o a treia doză de medicament și numai din cauza bună-voinței Tatălui Ceresc pot sta acum în șezut pe fotoliul din chilia mea de penitență de pe balcon cu zâmbetul pe buze și cu inima relativ liniștită!

feb. 022021
 

<>

Marți, 02 Februarie 2021

Marius,

Jocul de lumină și de întuneric din timpul meditației de azi-noapte a avut un caracter diferit.

Prima oară am perceput întunericul, iar când mi-a învăluit sistemul cerebral a fost ca și cum mi s-a înnegurat mintea. Devenisem foarte confuză, neliniștită, impacientată și conflictuală. Nu știam de unde să încep, unde vreau să ajung și cum să fac să fie totul bine. Câtă, câtă confuzie am simțit în acea stare în care mă găseam!

Apoi negura s-a ridicat din minte așa cum se ridică ceața, făcând loc razelor soarelui să pătrundă acolo unde până nu de mult nu se vedea nimic la nicio aruncătură de băț. De data aceasta lumina mi-a învăluit sistemul cerebral și, în această stare de conștiință, am simțit credință, încredere, nădejde, împăcare, voioșie, relaxare, destindere, etc. Atunci am spus cu zâmbetul pe buze, încredințată deplin în inima mea că ce âmi venea să zic era purul și curatul adevăr:
– Voi vedea în curând!

Cum am trecut după aceea peste noapte ține de necazul karmic prin care trece familia mea de un an încoace. A fost iarăși o noapte în care am acumulat nespus de mult stres în bateriile emisferelor cerebrale. Cumplit mă doare capul dacă n-aș putea chiar să spun că mă ustură ca atunci când te opărești cu apă fierbinte, iar pielea și carnea se contractă, etc.

Cu toate acestea, azi-noapte m-am trezit în plină scenă de o sensibilitate aparte, în lumină atotcuprinzătoare, în brațele tale, perechea mea!N-am să pot descrie vreodată cu adevărat ce se întâmplă cu mine atunci când mă trezesc în brațele tale! Tot ce îmi dai în aceste momente este adorație și tot ce îți dau este venerație! Toată acea lumină care ne împresura venea însoțită de sunete melodioase și de o încântare divină!

Eram atât de transpusă cu sufletul în acel loc edenic din brațele tale că am început să respir întretăiat și să îmi simt inima bătându-mi galop! Din cauza bătăilor neregulate și accelerate ale inimii mele fizice m-am și trezit.

A fost atât de minunat că nici până acum, după ora prânzului, n-am putut încă ieși din acea stare de uluire extatică.

Dar pentru ce să mai implor să vii ca să fie așa, precum am simțit azi-noapte, în fiecare zi?

Nu mai lungesc vorba. Desigur că Tatăl Ceresc mi-a trimis iarăși semne pentru a-mi da nădejde, cu acea condiție să permit Luminii să măture la gunoi negura din mintea mea, întocmai cum a fost în exercițiul de azi-noapte. Liniștirea minții și încredințarea în Cuvântul Tatălui sunt chestiuni care depind de mine. Astfel voi vedea în curând.

Oare știe Dumnezeu ce înseamnă ”în curând” în limbajul omenesc? Nu am putut să nu îmi pun această întrebare pe parcursul acestei zile. Dar Tatăl nu se poate să nu cunoască ce se întâmplă la noi acasă, ce hotărâri s-au luat azi-dimineață! Discutasem ieri cu mama, propunându-i schița mea de renovare a casei de la țară, sugerându-i să încercăm să ridicăm înainte o toaletă mai acătării în curte, dar nici nu a luat părerea mea în calcul. Nu pot descrie aici toată suferința strânsă în mine din cauza acestei case și din cauza încăpățânării mamei mele care nu poate concepe să se mute decât într-o casă cu condiții ca la bloc. Deci toată sănătatea psihicului nostru depinde de țeava de canalizare.

Realmente, mi-e imposibil să mai îndur toate acestea și să înghit această poveste. Așa că azi mi-a spus cum că au hotărât să caute un apartament cu 4 camere în regim cu chirie în care să ne mutăm de la 1 Martie. Până la această oră au și găsit oferte avantajoase. Sau cel puțin așa crede mama, care nu vede nicio altă soluție de moment mai bună. Îți zic eu că nu este aceasta soluția fiindcă în nici 5 luni se vor cheltui toți banii strânși de mine și nu ne vom alege cu nimic, dar din această clipă înainte nu se mai poate face nimic ca să se răzgândească.

Din această zi, 02 Februarie 2021, consider că mi-am încheiat datoria karmică față de părinții mei, datorie despre care am crezut că avea să se încheie în luna septembrie a acestui an, dar pe care o curm din acest moment, impunându-mi voința asupra evenimentelor vieții și biciuindu-mi mintea cu biciul voinței ca să o stăpânesc și ca să o revoluționez deoarece văd și constat că, oricât am încercat să îmi ajut familia de când am orbit ca să atragem bunăstarea și prosperitatea și norocul în gospodăria noastră, ei toți mi-au refuzat propunerile. Realmente, vorbim despre o cauză pierdută!

Așa stând lucrurile, ce credeam că erau vreo 30 de posibile ocazii de întâlnire la balconul meu de la această adresă s-au redus la 4 pentru ziua de miercuri la ora 21:00. După 1 Martie n-ai să mai poți veni la mine decât bătându-mi direct la ușă dacă la telefon și pe social media, de unde ai dispărut, nu vrei să comunicăm, catâr încăpățânat cee ești!

ian. 312021
 

Duminică, 31 Ianuarie 2021

Nota aceasta am să ți-o adresez ție, Marius, fiindcă persoana ta a fost implicată mai mult decât în visul descris anterior acestei note.

S-a petrecut în noaptea dintre vineri și sâmbătă. Nu îmi amintesc dacă visam altceva înainte, însă s-a iscat din senin un festival de filme de scurt metraj, ca să îi spun așa. Mai multe vise foarte scurte, de 1-2 minute, au început să se deruleze în ochii mei. Nu voi mai descrie conținutul lor, dar nu voi ezita să spun că erau nemaipomenit de haioase, dezvăluind scene de viață în care eu și Măria-Ta eram implicați. Ultima secvență a fost atât de amuzantă că m-a făcut să mă agit în timpul somnului, pregătindu-mă de trezire. Pe fundalul acestei succesiuni de clipuri onirice foarte scurte am observat prezența Soarelui, în sensul în care imaginile acelor scene se suprapuneau imaginii Soarelui, determinându-mă să cred că toate îmi erau dezvăluite cu permisiunea și din bunăvoința Tatălui Ceresc. Dealtfel, toate scenele aveau acea textură vizuală atât de deosebită, specifică transmisiunilor celui de-al 3-lea ochi, motiv pentru care am acordat o atenție mai mare conținutului acestora spre a-l memora ca să pot reflecta în mod autentic la mesajul întregului episod.

Cum ți-am spus, ultima parte a fost atât de haioasă, cu toate că nu îmi permit să descriu detaliile acelor fapte care aveau loc în ea. Destul de știut este că, stând în genunchi în fața mea, iar eu ținându-mă cu mâinile de grilajul unui gard ca să îmi păstrez echilibrul, îmi furai tot pământul de sub picioare, cu toate că, fie vorba între noi, aduceam mai mult a o micuță maimuțică decât a gimnastă.

După aceasta vocea ta s-a auzit în spațiul eteric, vorbin ca și cum puneai o întrebare într-un forum de tipul Q&A și spunând astfel: ”Dacă ea nu mai are păr pe ea, atunci de ce se numește relația bărbatului și a femeii?”

Nu vreau să scriu despre semnificația cuvintelor tale, e prea de tot să povestesc aici despre absolut toate procesele mele de conștiință și despre toate defectele mele de caracter. Unele sunt atât de absurde și de ridicole încât nu merită efortul de a le descrie.

În fine, conștiința îmi era concentrată la conținutul acestui festival delicios de scene când am început să aud o foșnăială puternică, fără să înțeleg de unde vine. Dar, pentru că nu s-a oprit, m-a făcut să mă trezesc în planul material. Zgomotul venea de la papucii bunicii care se trezise pentru obișnuita plimbare nocturnă. Cât m-am necăjit din această cauză întrucât mi-ar fi făcut multă plăcere să mai ”vizionez” și alte secvențe cu noi, crezând că bunica mă trezise din acest episod oniric atât de drăgălaș. Dar reflectând mai profund asupra lucrurilor, mi-am dat seama că scopul transmisiunii fusese ușor diferit. Cunoscând din timp că foșnăiala din cameră avea să mă trezească în mod inevitabil, Tatăl Ceresc S-a îndurat de mine, binevoind să îmi permită să văd înșiruirea de clipuri CHIAR în același timp în care bunica se trezea, trezindu-mă și pe mine, astfel încât conflictul să se diminueze, iar iritarea, enervarea, stresul, nervii, furia, frustrarea, supărarea, etc., să nu ia amploare! Deci, în loc să mă trezesc plină de nervi, m-am trezit cu zâmbetul pe buze. Era 04:00.

Câtă nevoie am avut de acest act de milostivire de la Tatăl Ceresc în acea noapte în care bunica m-a trezit de alte 2 ori după aceea! Dimineața am fost atât de obosită că mi-a țiuit urechea stângă toată ziua. Dar când, în timpul serii, citind o veche scrisoare datând din 2019, am auzit următoarele cuvinte pe care sufletul tău mi le spusese atunci și având legătură cu ultima scenă din visul din noaptea precedentă, dar și cu conflictul intern pueril pe care îl manifest săptămâna aceasta în legătură cu niște chestiuni ridicole și jenante, m-am lăsat să alunec cu capul pe pernă, înnăbușindu-mi hohotele de râs căci uite cum mi-a spus sufletul tău în urmă cu mai bine de un an:

19 Septembrie 2019

(…) obținut iertarea în numele tău de la Tribunalul Divin. Numai pentru simplul fapt că am înțeles că tu ești foarte asemănător mie în esența ta. Dar vezi tu, ursitul meu, eu știu foarte bine că îmi voi recupera vederea când te voi cunoaște, când voi ști cine ești. Nu mai pot să rabd așteptarea fiindcă vreau să fac ceai pentru tine, să îți fac supă și tocăniță, să îți tricotez ciorapi și pulovere, să îți cos pantalonii și cămășile, să mătur prin casă și să scutur așternuturile după ce am stat tolăniți în pat ore în șir, zi de zi, îmbrățișați unul într-altul. Vreau să fiu femeie ( a ta ) și să te iubesc. Cu toate că, de când a dat în toamnă, aduc mai mult a maimuță decât a femeie, la care sufletul tău mi-a zis deunăzi: ”Sunt prea bătrân să îmi mai pese de unele din aceste lucruri, de părul de pe picioarele tale și așa mai departe.”

ian. 292021
 

<>

Știința spirituală numită magie este practica legii care guvernează în interiorul omului, dar pentru a putea cunoaște și practica această lege, este necesar să pătrundă în lumea internă și să învețe în Colegiile și Universitățile sale.
Pentru a putea intra în lumea internă sau invizibilă trebuie să abandonăm lumea externă, cum spune Cristosul, trebuie închise ușile externe ale încăperii pentru a-l putea vedea pe Tatăl. Toate religiile au același drum, care este meditația.

Maestrul Jorge Adoun – ”Adonay” (roman inițiatic al Colegiului Magilor)

Vineri, 29 Ianuarie 2021

Marius,

La foarte scurt timp după ce am fost externată din spital la mijlocul lunii decembrie, în 2013, și după ce făcusem deja câteva ședințe de bioenergie la Galați am început să fac o practică foarte intensă relaționată cu dominarea minții și obținerea controlului asupra sa, în pofida faptului că eu nu aveam nicio idee că era vorba de practică spirituală și de meditație. Cineva ar putea să îmi spună că inconștient am știut să fac atunci acea practică în felul atât de desăvârșit precum am exersat, ori în această asociere a inspirației cu inconștientul stă toată confuzia noastră, crezând în mod greșit că și Dumnezeu și sufletul nostru vin din aceeași regiune a inconștientului. Bunăoară, cuiva care a avut luciditate maximă într-o situație extremăă, știind cu cea mai deplină precizie ce trebuie făcut i se va spune astfel: ”Cum ai știut să faci așa ceva? Tu n-ai făcut niciodată așa ceva! Ai făcut-o inconștient sau cum altfel?” Însă nu, nu din inconștient vin aceste sclipiri și fragmente de luciditate în conștiințele noastre, ci din intuitiv unde intuitivul nu aparține minții, ci inteligenței cosmice.

De exemplu, într-o zi oarecare, stând într-o mașină și așteptând pe prietenul care era la volan să facă o comandă pentru pizza, plictisindu-mă grozav după toate aparențele, mi-am scos inelul pe care îl țineam pe degetul arătător ca să îl mut pe degetul mijlociu. Era un inel foarte neobișnuit, cu un design proeminent al unei fel de lance suprapusă peste cercul propriu-zis al inelului, făcând din acesta un obiect relativ periculos fiindcă acea lance este ascuțită la ambele capete. La nici 2 minute după ce mi-am mutat inelul, am simțit o furnicătură foarte puternică în ochiul stâng și, cum ne stă în fire să ne scărpinăm ochii când ne furnică, mi-am folosit degetul arătător să îmi masez ochiul! Dar hopa!!! Am observat din prima clipă strania întâmplare, reflectând că, de aș fi continuat să țin inelul pe degetul arătător, ar fi existat un risc foarte mare să îmi rănesc ochiul sau să îl irit din cauza decorației cu lancea în cauză de pe inel. Însă eu mutasem inelul pe celălalt deget de lângă cu numai câteva minute înainte de a mă freca la ochi! O făcusem inconștient din pură plictiseală, jucându-mă ca să mai treacă timpul? Desigur că nu inconștient făcusem acea mișcare, ci intuitiv. Intuitivul este vocea Tatălui din interiorul fiecăruia.

Așa că practica spirituală făcută pe parcursul anului 2014 nu a venit în atenția mea din inconștient, ci din intuitiv. Ce anume am făcut mai precis? Mi-am făcut mintea să tacă, iar aceasta nu pentru un minut sau 10, ci timp de o oră și chiar două încontinuu în fiecare zi, timp de mai bine de jumătate de an. Eram deprivată senzorial de două simțuri vitale, vedere și auz, căci în primele 3 luni după atacul cerebral numai 1% din auz și din vedere mai funcționau, așa că nu ar trebui să fie de mirare că m-am întors atât de mult către interior. Dar acest stimul nu a venit exclusiv din cauza deprivării senzoriale. Cum făcusem deja suficiente ședințe de bioenergie, efectele acestora nu au întârziat să apară. La început percepeam doar vag electricitatea din corpul fizic, după care s-a extins, intensificându-se și amplificându-se, ramificându-se în numeroase alte fenomene pe care nu le voi mai detalia. Dar toate îmi păreau atunci atât de incredibile și de interesante, toate furnicăturile, pișșcăturile, click-urile, etc., încât nu eram dispusă în timpul niciunei zile să pierd oportunitatea de a fi martoră la manifestarea lor.

Așa mă întindeam zi de zi pe patul din care oricum nimeni nu mă putea scoate pentru că în acele prime luni după atacul cerebral am fost paralizată de frică față de întregul spațiu înconjurător în care mă găseam oarbă și, întinsă pe pat, alungam din minte orice gând care venea spre mine deoarece, credeam eu atunci, gândurile emise de minte mă împiedicau să fiu atentă la noile fenomene resimțite în corp pe care vroiam să le observ, să le văd și să le aud. Așa am devenit conștientă de faptul că tot zgomotul mental pe care îl fabricam în cutia craniană mă împiedica să fiu atentă la dedesubturile trupului meu. Stăteam nemișcată în pat până la două ore pe zi în maximă alertă percepție și în deplină liniște interioară, neperturbată de stimulii vizuali și auditivi din exterior, fiind oarbă și surdă în proporție de 99%, ascultând electricitatea din corp pe care nu doar că o auzeam, dar o și vedeam (și pe care încă o văd și aud)!

Nu de puține ori venea mama la mine ca să îmi propună să facem exerciții pentru a stimula auzul, jucându-ne vechile jocuri ale copilăriei precum acela în care unul din participanți trebuia să spună un cuvânt, iar următorul participant trebuia să spună un alt cuvânt începând cu ultimele două litere ale cuvântului rostit anterior, etc., însă eu respingeam invitațiile mamei pentru că joaca de-a observatorul astronomic în Universul interior mi se părea mult mai interesantă.

Este de la sine înțeles că această practică prin care îmi opream mintea de a mai pălăvrăgi și vagabonda nu a rămas fără urmări, iar cel mai rapid efect a fost să devin conștientă în timpul viselor, dar fără să înțeleg că mă aflam în afara corpului fizic în timpul procesului, cu toate că multe semnale îmi indicau aceasta, însă atunci nu aveam nicio noțiune teoretică din domeniul științei spiritului. În acele prime 6 luni după accidentul cerebral memoria onirică a funcționat la parametrii săi maximi deoarece memoram fiece detaliu al experienței onirice, inclusiv numărul de cuie și de șuruburi pe care le vedeam într-o piesă de mobilier sau zecile de etichete pe care erau afișate prețurile diverselor obiecte văzute într-un magazin pe care îl vizitam, etc. Neobișnuita mea abilitate de a memora toate detaliile unui vis, ca și felul în care povesteam conținutul visului ca și cum chiar fusesem prezentă și conștientă în timpul acțiunii, cu toate că tocmai ce îmi pierdusem vederea, i-au făcut pe cei din jurul meu să creadă că ori inventam poveștile despre călătoriile mele onirice, ori că mă rătăcisem în abilitatea minții de a distinge între real și imaginar.

Dar ce nu știau ei, nici rude, nici medici, nici psihologi, așa cum nici măcar eu nu știam era că intuitivul mă scotea în exteriorul minții ca să mă introducă în lumile interne suprasensibile, adică cele invizibile și spirituale, taman în perioada în care mintea suferise un șoc extrem. Alte șocuri și numeroase alte lovituri primite de atunci încoace m-au împins, de-a lungul timpului, să mă îndepărtez de judecățile propriei minți în care nu îmi mai găseam refugiu, acum că aflasem, printr-o experiență directă și extremă, aceea a atacului cerebral, că toate calculele minții mele fuseseră greșite.

Acum nu mai dispun de aceeași abilitate intuitivă de a mă îndepărta de propria minte timp de atâtea ore într-o zi, precum procedam în urmă cu 7 ani în parte pentru că, întorcându-mă la interesele pentru lucrurile de nimic ale vieții, am pierdut puterea de a fi selectivă față de fluxul de gânduri care îmi circulă prin minte (în vreme ce, după accident, nu mai aveam interes decât pentru clipa prezentă în care trăiam căreia vroiam să îi supraviețuiesc până ce ar fi venit orele nopții în care eliberarea minunată de suferință pe care o experimentam în timpul viselor avea să se producă din nou), dar și în parte pentru că, recuperându-mi parțial auzul, mi-am pierdut și capacitatea de a mă concentra la fluxul intern, cu excepția orelor târzii din noapte când pun în practică dominarea minții într-un alt mod mult mai insolit, însă extrem de eficient, anume în timpul visului.

Pe parcursul anului trecut practica de a-mi ține mintea sub control a devenit o necesitate imperativă dacă aveam să dau ascultare chemării Ființei reale interioare care îmi solicita atenția și prezența, cerându-mi să fac efortul suplimentar pentru a-mi lua destinul în propriile mâini astfel încât să ies în afara circuitului suferinței inconștiente ca să pot intra în circuitul sacrificiului de sine asumat în mod voluntar, deliberat și conștient, acest lucru însemnând, printre altele, să îți plătești datoriile karmice prin munci în folosul comunității, munci asumate din proprie voință sufletească, iar nu forțate, involuntare și făcute din obligație și din silă.

Nu îmi place să generalizez expunerea mea teoretică fără să nu dau și exemple concrete pentru ideile pe care le subliniez. Evident, vorbesc despre datoria morală pe care familia mea o are față de bunica mea a cărei îngrijire la vârsta bătrâmeții a picat în sarcina noastră, sarcină pe care am vrut să ne-o asumăm de-acum 13 ani, după moartea bunicului, dar care ne-a fost refuzată atât de ea, cât și de celelalte rude deoarece noi ceream să primim titlul de proprietate asupra unei treimi din bunuri, cât revenea din moștenire mamei mele, îndeosebi pentru că ne temeam că puteam fi dați afară din casa construită pe un teren care nu ne aparținea, iar timpul a dovedit că temerile noastre au fost perfect întemeiate. Acum bunica nu numai că nu vrea să îi lase nimic mamei decât după moartea sa, dar viziunea sa atât de deformată a realității o face să creadă că pensia ei minimă ne hrănește p toți 5, așa cum crede că rudele noastre continuă și acum să ne trimită bani din care noi ne hrănim, deși ajutorul lor străveziu și minim a fost întrerupt în urmă cu foarte multe luni când ne-au cerut chitanțe pentru cheltuielile făcute din acești bani, etc.

Marius, îți poți lesne imagina că sunt la capătul răbdării în legătură cu prezența bunicii mele la noi. Este atâta toxicitate în atmosferă că tremur ca apucată de friguri din cauza nervilor, atâta dezechilibru și atâta dizarmonie caracterizează mediul în care trăim de un an încoace, eu crezând în feng shui și în alte practici asemănătoare! Zilele trecute părinții mei au trecut în vizită pe acolo ca să găsească vechea casă părăginită în chip jalnic și în mod iremediabil, cu o vulpe cuibărită în tindă și șobolani în bucătărie, acest lucru neputând să însemne decât că nu mai poate fi vreodată vorba să se întoarcă în casa ei. Mi se întoarce stomacul pe dos, zău că da, mi-e rău și mă umplu de mânie și de frustrare și de dezgust căci pe parcursul copilăriei bunica ne-a crescut îngrămădiți într-o singură cămăruță în care era inevitabil ca actele de violență să nu se răsfrângă de la un copil la altul, în timp ce a ținut casele din față, 3 camere foarte spațioase, strict de frumusețe, închise cu cheia ca să nu stricăm orânduirea făcută de ea, ca acum să fie niște ruine prin ai căror pereți șubreziți bat vântul și ploaia și prin care intră vulpile, șobolanii și orbeții. Iar ea, bunica, vrea să dea toată proprietatea cu casa și curtea lui, vărului meu, în timp ce nouă ne solicită să avem grijă de ea, sacrificându-ne și toate celelalte fiindcă suntem cauze pierdute.

Lamentările mele în spațiul exterior au rămas fără ecou, după cum am povestit în scrisorile trecute. Nu mai am cui a mă plânge și cui a-i cere ajutor, nici măcar bietei mele mame care este doborâtă și epuizată din cauza întorsăturii acesteia de situație și care nu vede ca soluție decât să câștigăm marele premiu la loterie pentru ca toată lumea să fie fericită. Eu venisem cu biletul de loterie câștigător, dar nu a vrut nimeni să îl revendice prin mine, iar acum criza la capitolul finanțe a degenerat într-o veritabilă hărțuire! Cât, cât de scump am plătit și continui să plătesc pentru minciună și fraudă!!!! Așa că nu, nu, plângerile nu trebuie emise în exterior, ci trebuie aduse la poarta inimii pentru ca Tatăl să le audă. Să mă sfârșesc din cauza nervilor fiincă nu găsesc soluția pentru a ieși din necaz ar însemna că nu am învățat nimic din experiențele trecute în care m-am văzut blocată în aceeași criză existențială fabricată de minte, iar plasa pe care mi-o întinde nu este una din aceea care să mă protejeze, ci una care să mă paralizeze.

Marius, situația de la mine este atât de extrem de neplăcută încât aproape că îmi este rușine să cred în viziunile viitorului meu în care fericirea era atât de vizibilă în starea de spirit a amândurora, când prezentul este atât de tragic. Nu este cazul să mă ascund după deget. Sarcina de a-i ține companie bunicii cât este ziua de lungă și de a-i fi îngrijitor cade, în interpretarea mea, sub incidența datoriilor pe care ești nevoit să le plătești forțat, din obligație și din silă despre care am vorbit mai sus, datorie în fața căreia tremur de frică și de groază fiindcă nu înseamnăă decât absența libertății. Nu îmi pot imagina niciun scenariu în care libertatea de care păream să dispunem amândoi în flash-urile pomenite să fie posibilă nici dacă aș vedea azi, atât de fără soluție mi se pare această problemă. Desigur că dau dovadă de cruzime vorbind astfel despre bunica mea, însă trebuie să demonstrez într-un mod perfect de limpede că nu am văzut lumina soarelui de mai bine de 7 ani și că de tot atâta timp nu am mai ieșit singură pe stradă și că nu am mai primit de tot atâta timp 24 de ore pentru mine ca să îmi limpezesc mintea și ca să mă liniștesc, iar viața trăită în aceste condiții, precum ne-o pregătesc mie și surorii mele bunica și rudele noastre mi se pare intolerabil de crudă și de nedreaptă fiindcă este de la sine înțeles că niciunul dintre ei nu crede în poveștile din vise despre care vorbesc cum că atât eu, cât și sora mea suntem rezervate de Dumnezeu pentru alt destin! De unde vine iluzia? Din momentul prezent sau din cel viitor care îmi este dezvăluit?

Nu vine nici din prezent, nici din viitor, ci din umbrele și ecourile nerezolvate ale trecutului întrucât acolo își găsesc punctul de pornire toate datoriile noastre karmice.

Deci ce destin să iei în propriile mâini când disperare este tot ce emani în spațiul cosmic, când vibrația ta nu exprimă decât dezolare și descurajare? Sunt D-I-S-P-E-R-A-T-Ă! DISPERATĂ! DISPERATĂ! Sunt într-o situație tot atât de disperată precum am fost la 9 ani când mama ne-a comunicat mie și surorii mele că ne mutaserăm și că dreptul de a ne lua rămas bun de la prietenii de joacă ne fusese revocat. Sunt la fel de disperată ca la 10 ani când, locuind în Turcia în acea perioadă, a trebuit să renunț la toate deliciile și beneficiile excursiei din cauza surorii mele căreia îi displăcea profund să locuiască printre străini și care a vrut să se întoarcă în țară, preferând să trăiască î condițiile sărăcăcioase specifice mediului rural, conformându-mă deciziilor ei. Sunt la fel de disperată ca la 11 ani când, după atâta muncă în Turcia și ddupă atâtea sacrrificii, precum înghețarea anului școlar aferent clasei a IV-a, tot ce au putut cumpăra părinții mei ca locuință a fost o cameră de cămin în care toți 4 aveam să ne înghesuim. Sunt tot atât de disperată precum am fost la 16 ani când locuința găsită de părinții mei în regim cu chirie oferea coniții de trai atât de modeste încât parcă nici că merita efortul mutării. Sunt acum la fel de disperată ca în timpul relației cu Silviu când acestta nu mi-a redat libertatea, deși l-am implorat stând în genunchi să se despartă de mine de zeci și zeci de ori. Și sunt tot atât de disperată acum precum am fost în ziua când am suferit atacul cerebral când am fost atât de blocată în interiorul minții mele că nu am putut găsi niciun fel de soluție ca să ies din necazul în care mă băgasem în acea perioadă, clacând și cedând de neputință. Și acum sunt tot atât de disperată ca în toate aceste situații în care ba am fost prea mică pentru a putea lua hotărâri, ba m-am simțit depășită de evenimentele respective ca să le pot soluționa în mod eficient. Sunt atât de D-I-S-P-E-R-A-T-Ă că mă gândesc să mă mut singură în casa de la țară, cea de mărimea unui miniconac aparținând părinților mei, cu toate că nu este renovată, nu are utilități, baie, bucătărie, apă caldă sau căldură, iar eu sunt oarbă pe deasupra, dar opțiunea de a fi jegoasă, nemâncată și neîngrijită mi se pare cu mult mai puțin restrictivă decât cea în care mă găsesc acum! Atât de disperată sunt văzându-mă în această ipostază imposibil de îndurat în care mă aflu, neputând să fac nici măcar un pas în nicio direcție, fiind oarbă în întregime și depinzând de atâția inși ca să exist și ca să trăiesc încât nici nu vreau să mai exist și nici să mai trăiesc.

Așa că, vezi tu, acesta este un alt pion din cei principali din ograda minții mele pe care evenimentele întâmpinate anul trecut îl atacă fără milă, acest eu al disperării. Mi-a luat atât de mult timp să înțeleg că acestui eu al disperării i se adresează direct Tatăl meu cel Ceresc pentru a-i arăta și demonstra că practicarea disperării, a resemnării și a neputinței este o chestiune extrem de dăunătoare și de absurdă încât trebuie neîntârziat abandonată și înlocuită cu credința în magia Cosmosului. Cu alte cuvinte, am fost pusă î mod deliberat de către Ființa reală interioară într-o circumstanță atât de extrenă, de neplăcută și de disperată în care mintea mea să fie atât de neputincioasă și lipsită de perspective încât să cedeze hățurile și controlul unei puteri superioare sieși, admițând fără tăgadă că ea, mintea, nici nu deține răspunsuri, nici soluții, nici controlul, nici că poate face altceva decât să provoace suferință atâta vreme cât nu este liniștită, docilă, pasivă și inocentă ca a unui nou-născut!

În dimineața zilei de luni, săptămâna aceasta, am parcurs una din cele mai lungi coborâri în infernul personal, însoțită de Lucifer. Am întâmpinat pe drum aceleași senzații ca în toate celelalte călătorii în acest spațiu abisal întunecat. Zeci și sute de umbre apăreau de nicăieri, tăindu-mi calea și agățându-se de mine, împovărându-mă și împiedicându-mă să mă mișc. De la un timp începusem să mă simt pietrificată, ca și cum întreaga mea făptură era o statuie de ciment, în vreme ce povara tuturor lucrurilor continuam să o țin pe umeri. Am implorat în repetate rânduri să fiu ajutată pe drum, cerând și rugând ca Mama Divină Kundalini să se proiecteze pe sine alături de mine ca să mă asiste în timpul acestei coborâri, rugând-o să mai ia din povara pe care o purtam pe umeri și care mi se părea infinit de grea, dar nimic nu părea să se întâmple în acest sens. Tot ce mă înconjura exprima haosul, iar eu înaintam în jos ca și cum alunecam pe un povârniș în pantă, fără să am de ce a mă prinde ca să îmi opresc căderea. Cât să fi alunecat oare? Cât să mă fi scufundat în mormântul inconștientului? Parcurgând acest traseu în jos, simțeam de la un reper la altul că atingeam niveluri și frecvențe tot mai joase, tot mai înspăimântătoare, tot mai greu de suportat. Scutul lui Lucifer era incontestabil util, însă nu mă împiedica să simt ca și cum trepidam, ca și cum eram o cârpă rotindu-se în mașina de spălat.

Apoi el m-a oprit din coborâre, dându-mi timp să observ că ceva neașteptat se întâmplase cu mine. Întinzându-mi brațele și picioarele, am văzut că nu mai eram stana de piatră din momentele anterioare și că povara din umeri se mai ușurase. Nu mi-am dat seama, pe moment, că ieșisem în afara unui eu, a unui blocaj mental a cărui scoarță se mai subțiase, permițând sufletului, prin urmare, să se mobilizeze într-o oarecare măsură, lucru care se datorase, incontestabil, intervenției Mamei Divine Kundalini care dăduse răspuns rugăciunii mele.

Acum mă exprimam ca esența sufletească în locul egoului anterior în care fusesem ținută închisă și, mișcându-mă cu mai multă lejeritate, m-am sucit, m-am învârtit, am făcut tumbe și exerciții, însă continuam să nu înțeleg că ce făceam era gimnastică mentală și că ce mi se întâmplase era o deschidere a unei portițe în vastul labirint al minții prin care sufletul putuse să iasă afară.

Cu toate că acum căpătasem puțină flexibilitate, continuam să fiu în mare pericol întrucât umbre se apropiau de noi de peste tot, dar privindu-le cu mai multă atenție, am văzut o astfel de umbră manifestându-se diferit. Regiunea aferentă capului se modifica intermitent, luând înfățișarea mea, însă nu într-o ipostază drăgălașă bună de înrămat și de pus pe perete ca tablou, ci într-o schimonoseală jalnică și tragică. Era limpede vorba de un eu psihologic extrem de amărât, de tânguitor și de suferind. L-am mi privit câteva clipe și, fără să îmi dau seama, am lăsat garda jos, permițând să mă molipsesc cu suferința umbrei respective. Și, cât ai clipi din ochi, tot ce fusese liniște în interiorul sufletului a fost înlocuit cu mizerie emoțională și durere. Am început să urlu ca un lup turbat, să mă tânguiesc și să mă jelesc ca nicicând. Mă transformasem într-o rană mentală și emoțională vie.

Dar manevrele lui Lucifer au îndepărtat umbra de mine, limpezindu-mi din nou conștiința ca să am revelația tulburătoare că mă trezisem în interiorul eului disperării. Toate acele umbre nu erau decât forme, versiuni, variații și nuanțe ale disperării, euri disperate vis-a-vis de ziua de mâine cuplate cu euri disperate care suferă din cauza eșecurilor în viață cuplate cu euri disperate care suferă din cauza update-urilor softurilor de pe tabletă care modifică buna funcționare a acesteia, etc. Tot acel spațiu pe care îl accesasem, atingând vibrații cerebrale atât de joase, emana disperare. Disperarea mea fiindcă în infernul personal coborâsem!
– Oh, vai de mine! Noi de-abia lucrăm cu disperarea? Deci nu am ajuns încă la desfrâu? Doar la disperare suntem?! l-am întrebat pe Lucifer întristată la culme.

Dar nu mai avea rost să aștept răspunsul său. Crudul adevăr stătea chiar în fața ochilor mei, simțindu-l în tot sufletul. Degeaba lupți împotriva desfrâului ca să obții castitatea desăvârșită dacă ești disperat. Degeaba lupți împotriva minciunii ca să fii onest, sincer și cinstit dacă ești disperat. În van este orice luptă împotriva oricărui eu sau blocaj dacă scursura disperării îți înfundă țevile de canalizare mentale! Pur și simplu este inutil tot efortul atâta vreme cât disperarea continuă să trăiască în inconștient!

Dar nu mă descurajasem întru totul în fața acestui adevăr reliefat în universul interior căci, simțindu-mă trează și conștientă în interiorul abisului, m-am ambiționat să mă scufund mai mult în măruntaiele infernului personal ca să găsesc alte frânturi ale sufletului meu prinse în interiorul acestor umbre/euri/duhuri/demoni. Și nu mă ambiționasem numai din cauza acestui mic succes. Căutând cu privirea alte puncte de reper în întunericul care mă înconjura, am văzut nu departe de mine câteva licăriri de lumină care se manifestau într-un chip foarte deosebit. Sclipiri de culoare galbenă, roșie și albastră se propagau ddinspre trei concentrări de substanță energetică acumulată într-o cantitate foarte mică în comparație cu vasta regiune umplută cu întuneric, însă culoarea era prezentă, așa că am exclamat:
– Uite, acolo sunt culori! Ce să fie cu ele aici?
– Nu știu, dar poate că este de bine că sunt aici, spuse Luciferul particular, făcându-se că habar nu avea de nimic.

Am revenit în stare de veghe îndepărtându-mă în mod deliberat și voluntar de zona pe care o accesasen întrucât, realmente, nu am mai putut suporta presiunea pe care o percepeam în timp ce mă scufundam tot mai jos și mai jos în acea smoală!

Vai, vai, vai mie că nu îmi dădusem seama până acum că, pusă cu sila și cu forța în această înșiruire de evenimente potrivnice, eu nu pot lupta împotriva iluziilor, conflictelor și dramelor decât încredințându-mi destinul Tatălui Ceresc, cerând să se facă Voia Sa, asigurându-mi inima că la Tatăl toate sunt cu putință, transformând afirmația ”nu există nădejde, ajutor și tărie decât numai la Unul Dumnezeu-Tatăl” în profesiune de credință și făcându-mi mintea să tacă, stăpânind-o cât mai îndelung cu putință pentru că, altminteri, sunt disperată și exasperată.

Și încă nu am evidențiat că situația cea mai disperată în care m-am aflat în această viață a fost când, în septembrie 2011, după consultul de rutină la ginecolog, medicul mi-a pus mizerabilul diagnostic potrivit căruia nu aș mai fi putut avea copii după 26 de ani. De la acel eveniment disperat au plecat toate calculele mentale care nu numai că s-au dovedit greșite, ci de-a dreptul catastrofale. Realmente, întâmplările acelui an au construit un zid al disperării neverosimil de solid și de împenetrabil că, stând în fața sa, n-ai cuteza în veci să încerci măcar să îl zgâlțâi ca să îl dărâmi întrucât, privind de la fundația sa în sus, nu ți s-ar mai putea opri privirea în dreptul niciunui capăt, atât de nesfârșit este.

Marius, mi-ar plăcea nespus de mult să îți povestesc cum, într-un alt rând, am explorat alte căi ale universului interior și după repetate rugăminți către Ființa reală interioară, o retrocogniție a fost indusă. Vrusem cu multă ardoare să revin la vârsta la care copilăriserăm pe bănci alăturate ca să îți pot revedea chipul de atunci pentru că și acum sufăr de pierderea aceasta de memorie din cauza căreia chipul tău este singurul chip pe care nu mi-l amintesc în timpul stării de veghe. Mă transpusesem atât de mult în pielea fostei adolescente care am fost și toată amintirea era uluitor de reală și de vividă încât nu poate să fi fost vorba decât de o autentică regresie, așa cum procedează, probabil, și cei capabili să inducă hipnoze regresive pacienților cu scop terapeutic. Eram, așadar, adolescentă. Eram la pietre unde era extrem de aglomerat, fiind vară și spre seară. Te priveam de la locul obișnuit, undeva în imediata ta apropiere. M-am ridicat de pe banca pe care stăteam dintr-un fel de impuls pe care nu mi-l puteam explica (dar care era influența legii atracției). Intenționam să vin la tine ca să îți vorbesc, dar parcurgând jumătate din distanța care ne separa, m-am lovit de un zid. Însă nu vorbesc despre un zid perceptibil cu ochiul liber, ci despre un zid pe care, totuși, l-am simțit tot atât de aievea precum simt mizerabilele energii ale umbrelor psihicului meu. Era în drumul meu către tine un zid mental, neîndoielnic că era un zid mental acolo, însă atât de solid și de respingător, cu toate că nimic nu se vedea în fața mea în afara peisajului obișnuit de la pietre de acum 15 ani, dar vrând să mai înaintez un pas spre tine, m-am lovit de această undă magnetică, un zid de energie mentală, care m-a făcut să fac stânga împrejur, întorcându-mă pe călcâie și făcân calea întoarsă spre locul meu. Acel zid era toată karma mea care te-a făcut de neatins pentru mine, deși iată că legea atracției m-a determinat de atâtea ori să fac jumătate de drum spre tine!

Riguroasă disciplină posedă Ființa mea reală interioară, nu găsești? Atât de riguroasă este disciplina sa încât, plasată în fața acestui zid despre care vorbesc al disperării, zid fără de sfârșit la care să cuget și să meditez ca să găsesc soluția pentru a-l prăbuși, nu îmi este dată decât opțiunea să sap sub zid, cufundându-mă în măruntaiele pământului ca să ies pe partea cealaltă a zidului doar așa…. știi de ce? Ca să pot privi problema dintr-un alt unghi, ca să îmi schimb perspectiva asupra problemei în chestiune, chiar dacă nu aș și soluționa-o!

– Îngerii zboară! m-a atenționat sufletul în timp ce scriam aceste rânduri.
– Așa este, îngerii zboară peste înșiruirile acestea infinite de ziduri, dar noi suntem niște păcătoși ce trebuie să scormonim în pământ ca să recuperăm ce a fost pierdut! am răspuns sufletului, plină de știință spirituală cum mă simt.
– Tu trebuia, de fapt, să râzi acum! Făcând haz de necazul tău vei cutremura din temelii zidurile, m-a apostrofat sufletul.
– Nu îmi arde de glume acum, am răspuns morocănoasă.
– Dar dacă îți spun o ghicitoare, ai să răspunzi? îmi adresă sufletul.
Să auzim, am spus aprobator.

– Cine cade sub copac
Și se vinde-n târg la vrac?

– Copilul nimănui! am răspuns într-o clipită.
– Ai ghicit corect, dar fă bine de reflectează asupra sensului răspunsului tău care dovedește că, în lumea ta interioară. te simți singură și abandonată.

De aceea și situația mea de viață, de când am orbit, este una disperată întrucât nu dispun de nicio ppțiune din care să aleg. Realmente, nu există nicio variantă A, B, C sau D din care să aleg, atât de uluitor de restrictivă este ecuația de viață în care am fost pusă, în mod deliberat, de către Dumnezeul Intim și de către Marea Lege, iar scopul acestor încercări nu poate fi decât încreddințarea întregii mele voințe Monadei Divine (Ființei interioare/Intimului/Maestrului interior). Este singura opțiune din chestionar ce trebuie aleasă căci cealaltă înseamnă să stau pe loc și să turbez din cauza frustrării și a disperării! ă. Ori ea, Ființa interioară profundă, era acea acumulare de substanță în trei culori din exercițiul practic din ziua de luni, iar prezența Ființei interioare nu putea decât să dovedească faptul că toată munca mea sufletească de până acum s-a soldat cu rezultate care mă pot încredința cel puțin că nu mai sunt cretină, proastă, idioată, disperată, deznădăjduită, descurajată și pierdută în proporție de 100%, așa cum am fost mai toată viața mea! Cu alte cuvinte, văzând tricolorul ce simboliza Sfânta Treime a semnificat că, în interiorul eului disperării, sufletul meu a început să vibreze, încredințându-se că nu este nici singur, nici abandonat ca un copil al nimănui, nici lipsit de apărare, de sprijin și de ajutor și începând să se bazeze în evenimentele vieții pe Voința Tatălui Ceresc, admițând și acceptând că unele situații și evenimente atât de neplăcute nu sunt întâmplătoare sau pedepse, ci teste, fără să pot nega, însă, că toate acestea nu sunt acum decât un minuscul licăr de credință într-un ocean de disperare!