Buddatha – esența sufletului uman

Când așteptarea în gară a trenului devine prilej de regenerare spirituală (tainele iubirii)

Sâmbătă, 14 Mai 2022

Zburătorul meu, ursitul meu,

Am adus vorba, în ultima scrisoare compusă luni, de o experiență extraordinară pe care am avut-o în dimineața zilei de duminică ce m-a ajutat să îmi adun gândurile ca să pot trece în scris rezultatul ultimelor mele reflecții. Nu vreau să trec peste experiența de duminică dimineață care a avut un puternic caracter de exercițiu practic în lumile interne suprasensibile. Dar tot atât de puternic i-a fost și simbolismul, interpretarea simbolismului său dându-mi un pic de furcă în aceste câteva zile care au trecut de atunci. Iar asta pentru că, deși i-am intuit semnificația simbolică, mă lovesc de lacunele din cunoștințele mele teoretice extrem de necesare în interpretare, acesta fiind un semn destul de clar că trebuie, cu orice preț, să fac cumva, nu-știu-cum, să îmi depășesc limitările datorate handicapului meu fizic pentru a putea studia învățătura gnostică cu mai mult sârg și cu mai multă determinare. Dar pentru că limitările mele îmi reduc abilitățile de interpretare la abilitățile unui copil de grădiniță, atunci trebuie că Ființa mea reală interioară tocmai la nivelul unui astfel de învățăcel caută să mă reducă, în mod deliberat. Nu există îndoială în legătură cu acest adevăr care m-a făcut, din Voia Tatălui, să revin la inocență și la mintea deschisă către nou. Dar mai ales către mistic și spiritual, deci către mistere.

Duminică dimineață eram puternic dominată de impulsul sexual profan, fapt ce mă constrângea, dincolo de voia mea, să îmi doresc să manifest fantezii vulgare sub formă de vise în care eul își dorea să fie personajul principal. Acesta era un simbol clar pentru impulsul sexual brut pe care orice umanoid îl are și pe care nu știm să îl folosim, tendința acestui impuls fiind aceea de a curge în jos, conform cu mecanica cosmică, motiv pentru care și noi tindem să consumăm acest impuls, să îl irosim, în pofida faptului că este auxiliar energiei sexuale, deci energiei creatoare a Spiritului Sfânt. Iar eu eram dominată de forța brută a acestui impuls căruia nu îi puteam da niciun scop mai înalt.

Dar nici nu am apucat să îmi proiectez fanteziile profane că iată că Lucifer-tentatorul s-a manifestat în preajma mea, făcându-se vizibil și perceptibil. Mi-a aruncat o privire plină de mustrare în care i-am citit dojana:
– Nu ți-am spus să mă chemi când îți vine cheful pentru astfel de lucruri?

Desigur că îmi făcuse această propunere de a-i invoca prezența pentru ca eu să am un adversar autentic în timpul acestor clipe de dezmăț care mă cuprind adeseori, mustrarea sa venind mai ales nu din faptul că nu mă pot stăpâni, nu îmi pot controla acest impuls, ci din faptul că apelez la forme mentale de tip ”incubi” ca să satisfac necesitățile acestui impuls. Dar văzându-l manifestat în așa-zisa intimitate a fanteziei mele, m-am simțit cuprinsă de repulsie și de scârbă față de el, căci îi percepeam natura divină, știind că este umbra Ființei profunde, ceea ce mă deconcerta. Cum de era posibil ca un aspect al Ființei, orișicât de mult ar simboliza super-obscuritatea cosmică, să aibă astfel de porniri josnice, nedemne și profane? Dar adevărul de necontestat în legătură cu această scârbă a mea față de energia luciferică este altul și vine din faptul că Lucifer este ca o oglindă în care se poate reflecta orice defect și demon din mine însămi. Nefiind întâia oară când am perceput acest dezgust față de el, am dedus ulterior că el reflecta în el însuși scârba sufletului meu față de mine însămi, scârbindu-mă în legătură cu mine însămi același lucru care mă dezgustă și în privința energiei luciferice. Căci cum de este posibil ca sufletul, fiind de proveniență divină, o minusculă scânteie din Ființa profundă, să se dedea la astfel de practici josnice, profane și nedemne de stăpânul său, Ființa reală interioară? Dacă această scârbă față de mine însămi ar fi mai sinceră, mai intensă și mai autentică, atunci aș avea cu ce lucra ca să mă pot sanctifica, dar duminică dimineață nu am putut lucra decât cu minuscula cantitate de dezgust care a înflorit în sufletul meu, ceea ce a dat naștere unei experiențe minunate care a continuat astfel:

Deși mă simțeam scârbită de propunerea energiei luciferice de a-mi continua dezmățul în compania sa, nu aveam suficientă putere să mă auto-controlez, suferind enorm din cauza dorului, dar în agonia mea ceva destul de interesant a ieșit la suprafață din corpul meu de emoții, anume dreapta mea înțelegere asupra conceptului de ”magie sexuală”, deci de ”tantrism alb” și de ”taine ale iubirii”. Altfel spus, ceea ce am învățat din punct de vedere teoretic despre aceste noțiuni din perspectiva lor spirituală îmi ajuta extraordinar de mult sufletul să se ridice din acel consum inutil și profan al energiei sexuale, energia Spiritului Sfânt. Astfel mi-am simțit dorința profană modificându-se în altceva, ceva ce m-a făcut să emit către Ființa profundă, în cugetul meu, următorul gând:
– Dacă nu îmi vei da persoana potrivită pentru acest lucru, mă vei duce la pieire!

Acest ”lucru” la care m-am referit în exprimarea mea era chiar misterul iubirii! Firește, persoana potrivită n-ai putea fi decât tu, sufletul meu pereche! Dar acela care simțea, gândea și spunea aceste lucruri era mai ales acel crâmpei de conștiință ce îi aparține sufletului meu care a rămas prins cu precădere în trauma siluirii, eliberarea acestui crâmpei din sufletul meu făcând subiectul multor experiențe deosebit de minunate despre care am scris în multe scrisori. Fiindcă din cauza degenerării acestui crâmpei al conștiinței mele am căzut într-o absurdă și ridicolă circumstanță de viață recurentă pentru care am orbit ca să fie definitiv curmată, atât era de împămâântenit mecanismul traumei mele în subconștientul meu. Continuând să degenereze, ceea ce a fost în trecut virtute, dar s-a inversat în păcat ar fi dus, fără urmă de dubiu, la pieirea mea, acest adevăr l-am simțit și înțeles deosebit de bine în dimineața zilei de duminică, simțindu-mă stăpânită de pornirea inferioară a forței sexuale.

Dar trauma mea nu emoționează pe nimeni, cu atât mai puțin pe Luciferul particular în fața căruia auto-justificările mele nu au dat niciodată niciun rezultat favorabil pentru mine. De două ori am crezut că mi-a iertat greșelile, iar când am greșit și a treia oară, de trei ori m-a îmbrâncit spre fundul abisului, într-o singură noapte, ca să nu îmi rămână dator pentru acele două aparente treceri cu vederea ale păcatelor mele. Așa că, atunci când a schițat un anumit gest ritualic în substanța luminii astrale în cursul dimineții de duminică, am crezut că aveam să îngheț locului de spaimă fiindcă știam prea bine ce făcea acel gest ritualic pe care îl executa sub forma unei spirale largi și luminoase, ca și cum folosea o lingură foarte mare ca să amestece într-o oală tot atât de mare, pe măsura lingurii. Era același gest ritualic pe care Ființa profundă îl folosește ca să îmi arate cum se deschide poarta către infernul personal când interesul particular al Ființei cere deschiderea deliberată a acestui portal, îndeobște fiind vorba despre necesitatea de a studia mecanismul și automatismul unui eu subconștient sau instinct inconștient. Altminteri, numai accidental am pășit pe pragul acelei porți, ca rezultat al stupidităților și fornicațiilor pe care le comit în vise. Și numai de curând mi-a spus sora mea că a citit într-una din cărțile Maestrului Samael Aun Weor despre mișcarea chakrelor de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, ceea ce activează ba clarviziunea negativă, ba clarviziunea pozitivă, prima fiind viziunea asupra infernului și asupra demonului intern/egoului, în timp ce a doua este viziunea asupra spațiilor superioare ale cosmosului, această informație prețioasă confirmându-mi că am percepția corectă asupra acestui gest ritualic magic a cărui mișcare rotativă și circulară într-un sens sau în celălalt deschide aceste porți către diversele compartimente aferente microcosmosului particular. Tot ce a urmat după aceea în experiența mea a avut legătură cu aceste două tipuri de clarviziune pentru ca eu să pot face distincția dintre cele două, exercițiul practic constând în încercarea de a deschide și înălța clarviziunea pozitivă, însă punctul de interes a continuat să rămână controlul asupra impulsului sexual brut.

Așadar, văzând și recunoscând acel ges ritualic magic, am crezut că paralizez de spaimă întrucât cunoșteam foarte bine ce deschidea Lucifer, dar împotrivirea mea nu valora nimic pentru Tentator, iar când acea spirală imensă s-a conturat limpede în substanța astrală, m-am simțit atrasă către liniile sale spiralate care străluceau luminos. Lucifer s-a agățat atunci de mine, aruncându-mi-se în cârcă și creând o aură portocalie de jur-împrejurul meu, groasă de o palmă, prezența sa rămânând perceptibilă în conștiința mea. Nu făcuse decât să se preschimbe în acel scut care mă împiedică din a percepe TOATĂ toxicitatea egoului care trăiește în infernul personal, unde am fost absorbită duminică dimineață. Inițial mă aflam într-un spațiu luminos și vizual, dar după pătrunderea prin acel portal m-am văzut plutind într-un ocean infinit de negru, într-o substanță semi-vâscoasă, precum este smoala. Nu simțeam absolut nimic din acele furnicături care îmi ridică părul pe șira spinării de groază la contactul direct cu energia și vibrația egoului bestialic ce trăiește în inconștientul meu, dar instabilitatea acelui spațiu rămânea perceptibilă simțurilor mele interne, asemănându-se turbulențelor atmosferice din timpul călătoriilor cu avionul. Iar eu numai în acel întuneric nu am vrut să fiu.

Și ca să nu mai fiu acolo, a trebuit, mai întâi de toate, să îmi doresc din toată inima mea și din tot sufletul meu și din tot cugetul meu să nu mai fiu acolo, în infern și în întuneric, ceea ce sugerează, firește, un simbol, o metaforă pentru torentul vieții din care nu pot ieși fiindcă m-am obișnuit cu el, fiindcă nu sunt suficient de puternică pentru a mă opune circumstanțelor, fiindcă mi se pare mai ușor să mă las dusă de val decât să lupt contra lui. Dar la o abordare mai profundă, emoția autentică pe care am simțit-o a depășit această interpretare materialistă pe care am propus-o, izvorând din sincera năzuință a sufletului meu de a cunoaște spațiul cosmic, acest fapt sugerând că am avut o percepție în relație cu raza okidanok.

Și dorindu-mi atât de mult să părăsesc acel întuneric, am atras bună-voința Ființei profunde care, începând cu acel moment, Și-a transferat din har în sufletul meu, înzestrându-mă cu anumite aptitudini magice imposibil de descris în cuvinte. Altfel spus, Ființa reală interioară a făcut IMPOSIBILUL ca să mă scoată din infernul personal, adică a făcut tot ceea ce rămâne un mister inexplicabil pentru conștiința de rând care tinde să vadă în intervenția Divină ba un accident, ba o coincidență, etc., și nicidecum providență, milă, compasiune, iertare sau destin.

Cu alte cuvinte, a transferat în conștiința mea luciditatea Sa și clarviziunea Sa, ceea ce s-a tradus, la scoarța de suprafață a simțirii mele, în nimic altceva decât în bun-simț. Iar bunul meu simț mi-a amintit, în acel moment, că mi se citise în cărțile gnostice ale Maestrului Samael Aun Weor că există spațiul astralului inferior și spațiul cosmosului superior, sufletul călător dedublat din corpul fizic putând fi atras către un spațiu sau alt spațiu în funcție de dorințele care îl domină sau de năzuințele sufletești. Dacă mi-am amintit de acest lucru, atunci am început să dezbat chestiunea în cauză, întrebându-mă în legătură cu modurile prin care m-aș fi putut ridica din regiunea astralului inferior ca să mă înalț către astralul superior, unde îmi aminteam că pot fi găsite templele în care Maeștrii Lojii Albe oficiază. Cât aș fi vrut să văd aceste temple! Dar nuu aveam nicio cunoștință despre cum aș fi putut face acest pas al înălțării, dar pentru că aspirația mea era sinceră și pentru că știința magiei aparține Ființei, e ușor de dedus că Maestrul interior a făcut pentru mine ceea ce nu am putut face singură. Chiar dacă Ființa profundă a transferat din cunoașterea Sa în mine, lucrurile și gesturile pe care le-am practicat și executat nefiindu-mi străine, este dincolo de puterea mea de a le explica sau preda pentru ca și altcineva să le studieze. Numai Ființa reală interioară le poate preda sufletului său uman, rostul întregii învățături fiind acela de a indica mijlocul prin care puntea de legătură cu Ființa profundă să se stabilească. Acesta este scopul practicilor spirituale. Dar să asculți de vocea interioară, de intuiție și de Intim, deci de vocea Tatălui din interiorul fiecăruia, este un lucru imposibil de predat, dar pentru ca eu să ies din bezna infernului tocmai asta am făcut, am ascultat de intuiție, lăsând pe Tatăl intern să deschidă drumul prin întuneric din fața mea, chiar dacă acest lucru a însemnat să mă rotească și să mă învârtească pe orizontală, pe verticală și pe diagonală, să mă sucească și să mă întoarcă cu susul în jos și cu picioarele în sus și apoi invers, în poziția inițială, chiar dacă toți pașii acestui dans pe care îl descriu au adus a ambrambureala pașilor împleticiți ai unui bețiv care nu au niciun sens decât pentru mine însămi, Intimul S-a folosit de mine ca de o cheie ca să deschidă uși prin care m-a lăsat să pătrund ca să îmi dezvăluie infinitele sale minuni pe care în veci nu le voi putea descrie ca să le fac dreptate, atât de particulară este revelația spiritualității, în timp ce inexistența cuvântului ”imposibil” devine realitate, se transformă în adevăr. Astfel m-am bucurat de această extraordinară încercare de a mi se deschide și clarviziunea pozitivă, cea negativă fiindu-mi cu mult mai cunoscută!

Așa am călătorit în mine însămi de la un indicator la altul, pătrunzând din încăpere în încăpere, în fața fiecărei uși trebuind să îmi exercit voința și liberul arbitru și să îmi exprim năzuința de a urca, trecând de la încăperea necesității de a studia învățătura spirituală din punct de vedere teoretic la încăperea corespunzătoare necesității de a pune în practică învățătura și magia și până la încăperea rezervată arzătoarei năzuințe de a fi un discipol al marilor maeștri planetari și universali!

Și în toate aceste încăperi atât de bine și de clar compartimentate ale Universului interior în care am călătorit mai conștientă ca oricând în urmă cu câteva zile vedeam lumină, suficientă lumină încât să dobândesc încredințarea că Lumina Ființei profunde îmi ghidează pașii prin tot acest labirint în care prezența Monadei mele Divine a pătruns. Dar această lumină despre care scriu este, în fapt, energie sexuală transmutată, însăși energia luciferică trebuind să se transmute, deci să se albească și să se preschimbe în lumină, iar ce am trăit duminică dimineață a fost revelarea rezultatului transmutării energiei mele sexuale de până acum. Când am încetat să mă mai las dominată de impulsul sexual brut, am oprit și curgerea sa în jos și irosirea sa, astfel că acest impuls s-a transformat într-un impuls mistic, deci în dorință de a reface drumul razei okidanok în sus, către Ființa profundă, ca să pot fuziona cu Aceasta. În aceasta a constat simbolismul urcării mele, de la regiunea cea mai de jos, anume din infern, către regiuni superioare, însă trebuie să lămuresc faptul că, deși Ființa reală interioară mi-a îngăduit să pătrund și în alte zone ale propriului Univers interior în care nu am mai fost înainte, altele decât cele trei menționate anterior (studiu teoretic, practică și devotament față de Marii Maeștri), Lumina Sa nu lumina aceste regiuni în care mi-am găsit conștiința dormind profund. Cu toate că am spus mai devreme că mi se relevă faptul că acest termen, ”imposibil”, nu există pentru Tatăl intern, este o imposibilitate să ai revelația dumnezeirii fără a urma, cu strictețe, pașii care duc la aceste 3 încăperi inițiatice despre care am vorbit mai devreme, motiv pentru care și accesul către acele regiuni superioare îmi era limitat, păstrându-se misterul asupra lor.

Rostul întregii mele pedepse karmice a fost să i se dea un scop mai înalt acestui impuls, deci să se schimbe într-un impuls mistic. Trebuie, însă, să lămuresc faptul că irosirea în van a acestui impuls nu se face numai prin fornicațiile obișnuite în patul conjugal al profanului, multe altele fiind căile prin care energia creatoare se consumă în zadar, fragmentându-s între zecile și sutele de pasiuni și de vicii ale eului, mintea de rând crezând că a căra pietre de moară în spinare este scopul vieții. Eu însămi sunt un workaholic dovedit, ritmul dement al societății prezente obligându-mă să funcționez conform cu expresia: ”Hai, hai, hai, că trece timpul și nu se mai întoarce!”, acest timp prețios care trece fiind timpul pe care societatea m-a forțat să îl folosesc alergând la semafor, pe trecerea de pietoni, ca să nu fiu călcată de șoferii cărora societatea le-a acordat tot atâta timp să își conducă mașinile până la serviciu, dar nu le-a mai acordat timp ca să își crească și să își educe copiii.

De aceea există o învățătură atât de minunată și de prețioasă în spatele bolii mele care îmi alocă atâta timp cât să îmi leg șireturile de la pantofi în câteva minute pe care, în alte condiții, nu mi-aș fi permis să le irosesc. E doar un mic exemplu din multele pe care le pot da prin care pot demonstra că, prin boala mea, am făcut o substanțială economie de energie extrem de necesară, indispensabilă în crearea vehiculelor animice ce îmi vor susține conștiința în lumile interne suprasensibile, acestea fiind dimensiunea astrală pentru care este necesar un corp astral, dimensiunea mentală pentru care este nevoie să ai un corp mental, dimensiunea cauzală pentru care este necesar un corp cauzal, etc. Așa ar fi trebuit să mă simt, deci, plină de energie încât să pot da și altuia, dar am ferma convingere că nu ai trecut cu vederea citatul atașat ultimei mele scrisori care m-a ajutat să îmi completez mesajul, citat pe care îl voi reparafraza:

”Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren…”

Octavian Paler

Ursitul meu, nu a fost un accident să primesc experiența descrisă în paragrafele anterioare în lumile interne, deoarece conținutul său a fost pentru mine mai mult decât un avertisment sau decât un exercițiu practic. Ca să dobândesc acea înțelegere a faptului că fără persoana potrivită eu voi fi pierdută a trebuit să trec dincolo de poarta infernului de zeci și de zeci de ori, atât de puternică mi-a devenit revelația faptului că un bărbat nepotrivit mi-ar corupe din nou bruma de inocență dobândită care pentru alți indivizi a fost un semn că îmi doresc să fiu alintată și răsfățată, etc., tuturor acestor oameni lipsindu-le orice înțelegere asupra conceptului de ”buddatha”, deci de esență a sufletului uman. Dar mie mi s-a dat înțelegere asupra acestui termen, totul fiind atât de convingător ca să mă pot vreodată îndoi, dar cu ce preț, ursitul meu? Cu ce preț pe care numai foarte puțini l-ar plăti din propria lor inițiativă? Eu nu aș fi plătit niciodată acest preț care mă ține în întunericul orbirii de aproape o decadă, dar dincolo de voia mea există voia și interesul Ființei mele reale interioare pentru care zbuciumul meu este numai o pagubă pe care mi-o aduc singură. Și pentru că Ființa mea profundă Și-a transferat din luciditate, din clarviziune și din har în mine însămi, am început să văd imaginea limpede a faptului că tu ești mai prețios pentru mine decât este aurul, aceasta este foarte dura lecție pe care ”madam”, orgoliul meu rănit, o are de învățat. Desigur, dacă mi te-ai potrivi, ai fi un vis împlinit pe care orice femeie îl are. Toate ne dorim același și unic lucru, să întâlnim persoana potrivită. Dar când ți-e sufletul cuprins și de mari doruri și neliniști spirituale, a găsi omul potrivit ar fi ca atunci când cauți acul în carul cu fân, ceea ce te face de neprețuit pentru mine. Să îmi ierți confesiunea dacă ți se pare că îți cântăresc valoarea în funcție de interesele mele particulare, mi-ar părea rău să îmi înțelegi greșit cuvintele. Dar vezi tu…, în ura mea nemărginită față de sexul opus l-am făcut pe bărbat să nu aibă niciun fel de utilitate pentru feminismul meu și iată că mi se relevă că, fără tine, eu nu mă pot cunoaște nici măcar pe mine însămi, ca să pot încarna Ființa profundă, acest adevăr despre bărbat și femeie ține de tainele iubirii, ca niciunul să nu se poată cunoaște în întregime pe sine însuși decât prin celălalt. Cu alte cuvinte, dacă mi-ai intui intenția reală din spatele acestor rânduri, ai descoperi că Tatăl, Intimul, îmi cere încă o dată să-mi calc pe orgoliul rănit, pe care tu mi-l rănești, vreau să zic, pentru ca, adunându-mi ultimele puteri de care mai dispun, căci sunt epuizată, ursitule, indubitabil m-am consumat până la epuizare tot așteptându-te, să îți aștept trenul din citatul parafrazat mai sus, cu toate că mult aș mai vrea să îți reamintesc o altă scriere de-a mea ce implică mersul trenurilor:

Joi, 1 Martie 2018

În ianuarie 2016, când încă nu știam că ești într-o relație cu o fată normală, de vârsta mea, când mintea mea bleguță încă mai credea că motivul pentru care nu veneai la mine era pentru că erai în Australia cu o contesă/marchiză/bogătașă australiancă bătrână care te ținea sub papuc, am avut un vis cu tine care m-a dus în eroare până peste poate. Eram împreună într-un tren, eu la clasa a II-a, tu la clasa I. Ne puteam uita unul la celălalt pe coridor. Tu te-ai ridicat de la locul tău și te-ai îndreptat către mine. Te-ai așezat pe locul din fața mea și mi-ai zis:
– Cred că încep să îmi fac bagajul.
Săptămâni de-a rândul am crezut că erai chiar tu cel care îmi vorbise în visul meu. Am crezut sincer că ai cumva abilitatea de a mi te arăta în vise. Am crezut sincer că exista un fel de cordon ombilical între mințile noastre care ne permitea să avem aceleași vise. Am crezut sincer că tu chiar urma să îți strângi catrafusele din Australia și că urma să vii la mine. Am crezut sincer că primul lucru pe care aveai să îl faci când aveai să calci cu piciorul pe pământ românesc, scăpat de orice datorie karmică ce te împiedica să te întâlnești cu mine, era să te afișezi la balconul meu, unde urma să mă chemi telepatic ca să ies afară. Am crezut sincer că aveam să te văd acolo, jos, așteptându-mă. Și mi-ai fi zis:
– Tu te coboară pe Pământ, fii muritoare ca mine.
Dar nu știu, Zburătorule, doi ani de făcut bagaje înseamnă exagerat de mult timp pentru împachetat, chiar și pentru o fată, darămite pentru unn băiat. Sper că n-ai naufragiat pe drum. Din nou.

Cum am privit la natura lucrurilor în adevărata lor lumină ca să aflu cine sunt ”eu”

Marți, 21 Decembrie 2021

Marius,

M-am rugat azi-noapte Arhanghelului Orifiel, cerându-I Marelui Maestru să îl caute în dimensiunea astrală pe sufletul tatălui meu ca să îl ajute să își trezească conștiința și ca să primească învățătura gnostică. De fapt, fac această rugăciune aproape în fiecare noapte de când a murit tata și, mai apoi, după ce am aflat și de decesul maestrului reiki care mi-a preluat cazul în 2014, rugându-mă, deci, pentru amândoi în același timp. Dar rugându-mă azi-noapte, se întâmpla ca, în același timp, să mi se coloreze ochii, în sensul în care primeam niște imagini în ochi care mă încurcau destul de mult, distrăgându-mi atenția de la rugăciune.
– Sufletul și Ființa profundă știu că acum mă rog Arhanghelului Orifiel pentru ca sufletul lui tata să fie ajutat, prin urmare aceste imagini nu pot veni de la Ființa reală interioară fiindcă știe că mă deranjează. De unde vin ele dacă nu de la minte? Te rog, fă-le să se oprească pentru un timp ca să mă pot ruga în liniște, mi-am zis în cuget, întrerupându-mi rugăciunea.

Nu am așteptat nici măcar 10 secunde că am și perceput, cu ajutorul simțurilor interne, un fel de rază/lumină care mi-a străpuns nervii, scurtcircuitând transmisia imagistică ce mă încurca în timpul rugăciunii, care s-a și oprit brusc. Inimaginabil de brusc, deși numai pentru aproximativ 5 minute, cât mi-a luat să îmi reiau rugăciunea și să o termin, rostind-o în numai câteva cuvinte simple, după care sufletul meu și-a pierdut concentrarea, lăsând revoltei de imagini să aibă loc, imagini al căror conținut nu îl voi mai descrie fiindcă nu mi-l amintesc.

Dar dacă vrei să știi un fapt destul de ghiduș, atunci află că de câteva luni am început o practică cu mintea mea menită să mă ajute să o stăpânesc și să o domin, programând-o să asculte de voia sufletului care nu este decât un preambul la a asculta de Voia Tatălui. Astfel am început să îi cer minții, în timp ce meditez târziu în noapte, să îmi trimită imagini cu flori! Simple și banale imagini cu flori! Dar sincer voi mărturisi că, făcând acest exercițiu practic de auto-stăpânire, mi s-a revelat cumplitul adevăr că aveam parcă de-a face cu un catâr necioplit și atât de îngrozitor de încăpățânat care nu făcea decât să tragă ”hăis” numai în direcția vrută de el, motiv pentru care, în loc de imagini cu flori, primeam imagini cu monștri și alte mizerii dezgustătoare. Impunându-mi cu severitate voința asupra minții, îi ziceam cu autoritate, ca și cum îi vorbeam unui copil needucat și scăpat de sub control:
– Obraznico și nesimțito! Îți cer să îmi trimiți imagini cu flori, iar tu ce faci? De ce te faci de rușine în fața unui exercițiu atât de incredibil de banal? Conștientizezi tu, oare, că nu ai absolut niciun motiv pentru care să ai atâta considerație pentru tine însăți de vreme ce nu pricepi solicitarea mea de a-mi arăta imagini cu flori? Haide, nu te mai face de tot râsul și arată-mi flori, chiar și din acelea desenate de mână de către un copil, ca atunci când eram mică!

Și trebuie că îmi atinsesem mintea într-un nerv sensibil, acuzând-o de nepricepere și prostie, căci de atunci, repetând acest exercițiu practic, mintea mea a început să se supună, cu toate că numai ocazional, cerinței mele de a-mi arăta imagini cu flori. Astfel comunicând în chip dialogat cu mintea, am avut de câteva ori puternica percepție a disocierii de ea, remarcând faptul frapant că eu nu eram nicidecum mintea, iar că mintea era un simplu organ exterior conștiinței de care aceasta putea să se folosească. Numai de ar fi putut-o stăpâni!

Ți-am confesat toate acestea ca să pot ajunge la următoarea chestiune. Întrebându-mi azi-noapte Ființa profundă, după rugăciune, ce problemă trebuie să abordăm în meditație și reflecție în perioada următoare, Ființa reală interioară mi-a dat ca temă să reflectez la întrebarea: ”Cine sunt eu?”

Știi cum am răspuns după câteva minute de reflecție? Am răspuns că sunt un vindecător. ”Pe cine vindeci?”, m-a chestionat vocea interioară în secunda următoare. Ca răspuns, am zis: ”îi vindec pe cei ca mine!” Dar cine sunt eu, până la urmă? Și cum să exprim acest silogism astfel încât să aibă sens, ”îi vindec pe cei ca mine, eu fiind eu însămi”?

Eu fac, eu dreg, eu cred, eu consider, eu caut, eu găsesc. Și cine sunt eu dincolo de aceste forme? Sunt acela care are o percepție obiectivă, dincolo de orice dubiu, asupra naturii adevărate a Universului. Eu nu am încă această natură obiectivă sau, în orice caz, nu prea mult din ea fiindcă, atunci când, în urmă cu 10 zile, sufletul mi-a fost cercetat, dovezile au arătat că o oarecare modificare s-a produs în adâncul psihicului la capitolul ”cum percep lunea din jurul meu și dincolo de ea”.

Am avut această experiență în timpul căreia sufletul mi-a fost cercetat sâmbătă dimineață, pe 11 Decembrie. Pentru că ziua de naștere a tatălui meu ar fi fost a doua zi, pe 12 Decembrie, nu am avut tărie să trec în scris ce se întâmplase cu o zi în urmă, dar nici nu vreau să las să treacă prea mult timp la mijloc de la acea experiență fiindcă o voi uita. Așadar, iată cum a fost.

Dormisem zbuciumat în noaptea respectivă, așa că, în cursul dimineții, mă simțieam foarte obosită. M-am dus în pat, căutând să combat epuizarea cu meditație. Dar am adormit. Sau, în orice caz, numai trupul fizic adormise, trecând de la starea de veghe în universul interior păstrându-mi destul de intactă conștiința lucidă. Mă ajuta, totuși, și Luciferul particular a cărui prezență este un declanșator extrem de eficient al lucidității mele. Fără urmă de dubiu, decorurile spațiului unde mă trezisem indicau regiunea infernului personal, unele furnicături electrice fiind perceptibile simțurilor mele, dar pentru un timp mi-au apărut estompate, oprite din a veni în contact direct cu mine. Dar acele scene de început în timpul cărora conștiința a căutat să se adapteze spațiului spre a nu adormi au prea puțină importanță ca să le descriu în detaliu fiindcă partea cu adevărat minunată a acestei experiențe este următoarea.

Nu vedeam foarte clar de jur-împrejurul meu, dar absolut toată percepția mea asupra spațiului s-a modificat drastic în momentul în care o lumină foarte puternică a străpuns bezna, strălucind cu intensitate undeva mult deasupra capului meu. Când această lumină s-a răspândit deasupra spațiului, am băzut că acesta era unul destul de vast, de adânc și de profund. Desigur că nu era vorba despre niciun spațiu fizic, dar mi-e cu neputință să cuantific spațiul interior folosindu-mă de alți termeni decât ”lungime”, ”lățime”, ”înălțime” și ”volum”. Era, pur și simplu, vast și adânc, profund! Dar când am văzut lumina, am trăit intensul simțământ care nu mă putea trăda și din cauza căruia simțeam o puternică atracție față de sursa luminii. Dar mai mult decât atracție, simțeam venerație și adorație față de originea Luminii către care am pornit-o în goană ca să o pot atinge. Nu aveam nicio îndoială că acea lumină venea de la Tatăl care se află în ascuns, deci de la Intim! Iar sentimentul venerației era acea trăire interioară pe care sufletul meu a învățat să o exprime față de Creatorul său, dezvoltând un minuscul grăunte de obiectivitate despre care am scris anterior și care îngăduie sufletului să perceapă natura lucrurilor în adevărata lor lumină! Cu alte cuvinte, sufletul se percepea pe sine în raport cu lumina adevărată a lucrurilor! Iar simțul venerației se dezvoltase suficient de mult în sufletul meu încât să nu îmi mai doresc să stărui să rămân în întuneric! Când am zbughit-o spre lumină, nu mi-a mai păsat nici de furnicături, nici de urzicări, nici de faptul că părăseam zona mea de siguranță, plonjând în sus cu multă nădejde, dar Lucifer m-a cuprins de mijloc, creând o contraforță extrem de intensă ca să mă tragă înapoi, zicându-mi foarte amuzat:
– Unde crezi că te duci?

Avea vreun rost să îi răspund? Sau să îi arăt prin gesturi ca să îmi exprin intenția? Faptele ar fi vorbit de la sine, așa că mi-am întărit boința și determinarea, slăbindu-mă din strânsoarea lui Lucifer și plonjând iarăși în sus, către Lumină. Dar el m-a urmat, fiindu-mi umbra de care nu mă pot desparte!

Mă așteptam ca, intrând în Lumină, să fiu cuprinsă de vreo stare senzațională de exaltare, dar lucrurile acestea au avut un caracter un pic diferit, însă foarte plăcut și îmbucurător de constatat. Căci am pătruns într-un fel de casă scufundată în semi-întuneric prin ale cărei încăperi m-am preumblat cu repeziciune ca să bag de seamă că multe din cotloanele ascunse ale sale și că multe unghere și camere străluceau în lumină, ca și cum perdelele de la ferestre erau trase ca să pătrundă lumina Soarelui înăuntru. Nu era cazul să mă abțin din a ghici că acea casă era chiar psihicul meu, că acele odăi erau încăperile ascunse ale subconștientului și că lipsa mea de credință îmi era cercetată din nou, așa cum mai fusesem cercetată de către Tatăl cu fix un an în urmă când, pătrunzând în Soare, mi-a căutat în suflet să afle dacă învățasem semnificația Sfintei Treimi, simbolizată atunci printr-un tricolor alcătuit din roșu, galben și albastru. Era o mare bucurie pentru mine să văd cu proprii ochi, iar cu ochii nimănui altuia că ateismul meu fusese atins de Lumina Tatălui! Spun numai ”atins” căci, repet, numai câteva unghere, cotloane și odăi erau sub raza Luminii care mă căutase în cursul acelei dimineți de acum 10 zile. Și dacă ar fi să dau o definiție ateismului, atunci nu aș spune că este absența credinței într-o putere dumnezeiască, ci absența abilității psihicului de a se percepe pe sine însuși în raport cu alte forțe cu care intră în contact și pe care nu le poate explica într-un mod care să îi convină sau dovedi că sunt adevărate. De aceea și multe din experiențele care mi-au fost date au avut ca scop să mă pună în legătură cu diverse forțe cosmice pentru ca, în relație directă cu ele, psihicul să revină în starea de conștiință obișnuită cu deplina convingere că acele forțe nu erau forțe pe care psihicul să le fi creat! Căci până și inconștientul, cuprins de fascinație și curiozitate pentru aceste insolite fenomene ce vin dincolo de el, s-a folosit de funcția sa ideoplastică pentru a copia și imita fenomenul original ca să îl reproducă pentru propriul divertisment.

Aș vrea să subliniez cu multă emfază că întregul psihic uman nu înseamnă suflet și nici măcar esența acestuia, materia primă din care se fabrică sufletul! Totuși, psihicul meu a fost îndelung expus la multiple fenomene pentru a se percepe pe sine însuși în contrast cu natura! De aceea, trecând de cercetarea luminii Tatălui, am fost condusă după aceea în alte scene deosebit de interesante și iată de ce.

Pătrunsesem într-o casă ce nu putea fi confundată, fiind casa bunicii din cauza căreia s-au declanșat atâtea drame în familie. Nu are rost să mai descriu decorurile sau alte detalii. Cert este că verificam fiecare cameră pe rând, mânată de curiozitate și simțind caracterul deosebit al contextului oniric. Mai apoi, am auzit o bătaie în ușa de la intrare. M-am grăbit să o deschid, dar aruncând o privire peste prag, am văzut că în fața ochilor mei stăteau două persoane, frate și soră, care locuiesc pe ulița bunicii și care mi-au fost prieteni apropiați în copilărie. Dar numai în baza instinctului am intuit că erau ei fiindcă, după fizionomie, erau niște drăcușori întruchipați! În realitate, le puteam vedea, folosindu-mă de vederea interioară, adevăratul lor chip. Chipul demonului lor intern! Și văzându-i atât de întunecați și de dezagreabili privirii, m-am cutremurat de spaimă, vrând să fac ceva, nici eu nu știam ce, iar fiindcă nu am putut face nimic, am dat un răcnet asurzitor, neputând să îmi recunosc propria voce fiindcă nu era nicidecum voce de om, ci un fel de ciripit ca de pasăre alungată din propriul cuib! Îmi accesam spontan inconștientul într-o regiune a sa în care funcția limbajului verbal era un mister, iar când mi-am perceput natura, m-am văzut pe mine însămi ca fiind tot atât de urâtă pe dinăuntru ca cei din fața mea în contrast cu care nu eram mai bună! Revenindu-mi din șocul inițial de a-i vedea pe vechii mei prieteni cum arată pe dinăuntru, am dat să îi invit înăuntru, dar în acel moment am fost trezită de către mama care venea să mă salute în lumea vizibilă.

Conștientizându-mi natura inconștientă instinctuală și demonică deopotrivă în cursul acelei dimineți, nu trebuie să surprindă pe nimeni faptul că, o săptămână mai târziu, ceea ce este, totuși, autentica esență a sufletului meu, orișicât de mică îi este proporția, a fost ajutată să se izoleze pentru ca, putându-se pune în contrast cu egoul mecanic inconștient, să poată judeca, delibera și lua o hotărâre în privința avansării și intensificării muncii interioare!

Și toate acestea se întâmplă, Marius, fiindcă întrebarea ”Cine sunt eu?” a atins, mi-e limpede, o coardă vibrantă în suflet!

Câteodată, emoția este o învățătură foarte bună (Tatăl, sufletul și versiunile Diavolului)

Father of all! in every age
In every clime ador’d,
By saint by savage, and by sage,
Jehovah, Jove or Lord!

Alexander Pope

Sâmbătă, 18 Decembrie 2021

Marius,

Mi-a dat Dumnezeu putere ca să îți scriu și rândurile acestea, ajutându-mă să îmi calc iarăși pe orgoliu și aducându-mi aminte de condiția inițială a pactului întocmit între sufletul meu și Tatăl care se află în ascuns care îmi ceruse să îți scriu scrisori ca să îți povestesc despre mine, mărturisindu-ți greșelile mele trecute și împărtășind cu tine experiențele spirituale minunate care îmi sunt date fiindcă, făcând astfel, ți-aș fi ținut companie și ți-aș fi dat nădejde. Desigur că îți aduci și tu aminte de acest pact despre care am tot scris. Dar ce nu am știut la început, dar am început să observ și să simt în mod accentuat de-a lungul timpului a fost că, ocupându-mă să îți scriu până la 8 ore într-o zi, rupeam din timpul meu liber pe care l-aș fi folosit pentru alte activități cu caracter personal, oferindu-ți ție bucuria de a te delecta cu compania mea, prin intermediul textului scris de mine, cu toate că eu nu am primit nici măcar un singur cuvințel înapoi de la tine. Astfel am fost ajutată să omor egoismul (sau, în orice caz, să îi diminuez proporția), punând fericirea ta și bucuria ta înaintea bucuriei mele, cu toate că au existat și clipe în care, terminând de scris și de corectat o scrisoare, stând adusă din umeri (adică cocoșată) peste calculator atâta timp, mi-am simțit trupul fizic ca zdrobit, complet anchilozat și amorțit. Dar toate acestea nu făceau nimic, nici oboseala, nici orele pierdute din noapte, nici lipsa de somn, dacă să afli vești de la mine te bucura.

Dar cu timpul mi-a devenit cu neputință să mă mai adresez direct ție, iar motivul neputinței mele sunt sigură că ți-e limpede. Dacă am orgoliu și egoism, defecte ce trebuie îndepărtate din natura mea, atunci este fără tăgadă că metoda prin care s-a stabilit ca eu să devin conștientă că port în psihicul meu orgoliu și egoism este, indubitabil, deosebit de crudă, iar tu ești cel mai crud om pe care l-am cunoscut vreodată, fără să fi intrat vreodată în contact fizic direct cu tine. Cruzimea ta mă copleșește și îmi induce sistemului nervos o incredibilă stare de șoc, de uluială totală și de confuzie, de neverosimil căci la început să te cunosc în persoană mi s-a părut că este o chestiune garantată pentru care nu exista niciun pic de dubiu, Însă, până la urmă, am ajuns să cerșesc, și încă de sute și de mii de ori, zvârcolindu-mă pe podea de durere și de amărăciune… să cerșesc, deci, ca să mi se dea acest lucru care la început mi s-a părut garantat.

Aș face exces de zel descriindu-ți în detaliu scena în care m-am aflat azi-noapte pentru care voi face numai o schiță de portret. Era miezul nopții, iar eu nu aveam cum să adorm la acea oră. De când a murit tata, mi-am pierdut somnul și liniștea, răbdarea și încredințarea într-o zi de mâine mai bună. Și numai o scânteie de emoție care te privește a fost necesară ca să mă amărăsc dintr-o dată, zbuciumându-mă și plângând isteric. Nu m-am mai zvârcolit, totuși, pe podea, ca în alte dăți, ca atunci când, în nebunia mea de acum aproape 10 ani, când am început să am primele crize serioase de conștiință care mi-au apropiat de suflet milostivirea Tatălui, eu căutam, din contră, să îmi vând sufletul Diavolului pentru 10 ani de fericire, de bunăstare, de prosperitate, de succes și de faimă, inspirându-mă în demersurile mele din scenele și ritualurile cretine din serialul ”Supranatural” care nu cred că îi este nimănui străin și care atinsese orice limită a decenței la capitolul ”blasfemii” încă de pe vremea când încă mai vedeam, în urmă cu 8 ani.

În loc să mă arunc pe podea, ca doborâtă de demență, deși deznădăjduită mă simțeam, m-am așezat pe marginea canapelei și, privind în sus, ca și cum priveam la Cer, am vorbit Tatălui care se află în ascuns cu atâta sinceritate încât să îi mărturisesc că Voia Sa pentru mine mi se pare crudă de vreme ce, în urmă cu fix un an, îmi convocase sufletul de multe ori, arătându-mi-se sub forma unui imens Soare proiectat pe bolta cerească a Universului interior și zicându-mi că avea să îmi redea vederea când aș fi vrut eu. Dar iată că, un an mai târziu, mă găseam stând pe marginea canapelei în același deplin întuneric, cu ochii înlăcrimați, cu inima plină de tristețe și de amărăciune, într-o atotcuprinzătoare deznădejde, frustrare și resemnare, recunoscând deschis Tatălui că mi-e cu neputință să te înțeleg, Marius! Mi-e cu neputință să te înțeleg, Marius, iar despre tine am continuat să vorbesc cu Domnul, spunându-I tot ce aveam pe suflet. Și nu puțin am vărsat în fața Tatălui Ceresc din paharul amărăciunii care mi se umpluse.

Am adormit foarte greu, după ora 02:00, abia stăpânindu-mi frustrarea. Căci toată suferința unui orb vine din frustrare, din neputința de a se mișca după voie în spațiul de afară. Iar dacă aș fi văzut, negreșit că la ușa ta aș fi ciocănit ca să îți arunc în obraz ceea ce refuzi de atâția ani să auzi pe viu grai din gura mea, injuriile, imputările și blasfemiile mele pe care sunt sigură că știi că le meriți. Ți-am vorbit vreodată despre cât de mult mi s-a strâmbat gura, tot vorbind cu mine însămi în imaginația mea, punând întrebări și dând replici în numele tău ca să umplu spațiul temporal, în cursul unei zile, în care tu nu ai vrut să ai de-a face cu mine? Nu cred că ai nici cea mai vagă idee ce fac, cu adevărat, aceste impulsuri electro-magnetice care se duc în maxilar când vorbești de unul singur, ca un nebun. Trebuie că nu ai niciun habar cât de mult rău fac cuvintele nerostite întregului corp, întregului psihic. Și întregului suflet. Așa mă văd nevoită să îmi portretizez gura deformată de pe care s-a șters zâmbetul de mult timp. Moartea tatălui meu doare cu mult mai puțin decât doare cruzimea ta.

Și tot acest zbucium mă luptam să îl potolesc azi-noapte, plângându-mi de milă. După ce am adormit în cele din urmă, am trăit ceva atât de deosebit, ceva ce ține de minune, ceva ce numai din Mila Tatălui poate să vină. Trupul fizic dormea, dar conștiința mi s-a trezit în Universul interior când am văzut o lumină puternică strălucind în întunericul atotcuprinzător. Și negru ca smoala. Dar strălucirea luminii m-a trezit, inducându-mi o emoție care nu lăsa loc confuziei sau îndoielii în privința sursei de proveniență a minunatei lumini care nu mi se arăta nici sub formă de Soare, nici sub formă de stea sau de rază. Era o emanație sclipitoare a unei Puteri non-fizice și non-simbolice care coborâse la mine, venind de foarte departe. Și când m-a atins, m-a ”răpit”, ca să zic lucrurilor astfel căci mi-e greu să descriu ce mi-a făcut, intrând în contact direct cu mine, ia expresia ”a lua p cineva pe sus” mi se pare prea trivială ca să o folosesc ca să descriu această scenă. Și nicidecum nu ar fi corect să spun că am fost luată pe sus fiindcă mai curând m-a ”înhățat”, absorbindu-mă în ea însăși și interiorizându-mă. Era Tatăl care se află în ascuns, Intimul! Apoi, când tot întunericul de la început s-a disipat, m-am văzut stând în mijlocul unui raion al unei biblioteci. Deci nu eram decât într-o secție oarecare, privind cu multă atenție, interes și curiozitate la rafturile care mă înconjurau și care erau ticsite cu cărți, de la podea până în tavan, numărând zeci de mii de cărți de toate felurile, grosimile, etc. Aș fi vrut să le ating, să le deschid și să le cercetez conținutul, dar numărul lor mă copleșea, dându-mi puternicul sentiment că toate erau opera a zeci de mii de oameni care, având o părere în legătură cu un subiect, și-au exprimat părerea în scris și au dat-o spre publicare. Cu toate acestea, toate acele rafturi nu făceau decât să conțină păreri și nu adevăruri. Mai mult decât atât, simțeam în mod intim și profund că prezența Tatălui mă însoțea căci îmi vorbea cu voce solemnă, vocea unui bătrân blajin, Bătrânul Secolelor. Iar eu nici nu știam la ce să fiu atentă mai înainte de orice, la conținutul bibliotecii și la cărți sau la vocea care îmi vorbea direct, umplând tot spațiul bibliotecii, voce pe care o auzeam ca venind atât din afara mea, cât și din adâncul Ființei mele! Iar când în cele din urmă m-am concentrat pe vocea Tatălui, L-am auzit zicându-mi:
– Câteodată, emoția este o învățătură foarte bună!

Atunci emanația vocii Sale mi-a pătruns adânc în suflet, îngăduindu-mi să înțeleg că Tatăl îmi dădea calificativul Său pentru tot efortul meu scriitoricesc, cuantificându-i calitatea după criterii cunoscute numai de Tatăl și descriindu-mi-l după potențialul său de a produce emoție într-un cititor. Dacă la începutul lui ianuarie, când Îl chestionasem pe Tatăl în legătură cu textul scris de mine, Acesta mi-a spus că scrisesem prost fiindcă pierdusem foarte mult timp căutând să umplu lacunele din cunoștințele mele cu citate din corpul teoretic al Marilor Maeștri, iată că acum îmi dădea îmbucurătoarea veste că acele goluri se umpluseră cu emoție, emoția mea, căci despre experiența mea mi se vorbea, experiență care putea servi drept învățătură pentru semenii mei. Ori adevărul irefutabil este că experiențele spirituale cu adevărat minunate pe care le-am avut până acum mi-au fost date în cursul acestui ultim an în care am avut atât, atât de multe de dovedit! Și dacă în timpul spovedaniei mele de cu seară Îi adresasem Tatălui incriminarea cum că, un an mai târziu de la minunatele apariții ale Tatălui în visele mele, eu simțeam că mă aflam în același loc nu făceam decât să alunec iarăși de pe potecă, făcându-mă că nu văd Lucrarea pe care Ființa profundă a realizat-o asupra naturii mele. Cu sinceritate admit că, în cursul ultimelor 12 luni, am avut cele mai minunate și splendide experiențe relaționate cu munca interioară, cu eliberarea sufletului și cu trezirea conștiinței. Nu negam nimic din toate acestea în fața Părintelui Ceresc, dar, cu toate acestea, tot ce ține de tine, Marius, continuă să fie o povară amară pentru care nu mai pot fabrica nădejde în uzina internă a inimii mele. Dacă văd rezultate formidabile în munca interioară, în poziția de celibatară fiind, nu captez în adâncul sufletului meu nicio emanație de la Tatăl sau de la Spiritul Sfânt (Monada Divină) care să îmi hrănească nădejdea că, totuși, vei face acest drum împreună cu mine. Dar ce drum? Ce drum inițiatic să fac împreună cu tine când tot ce am vrut a fost să beau o cană cu ceai în compania ta? Numai asta am vrut la început, în urmă cu 6 ani, dar iată că Lucrarea Ființei profunde asupra mea nu a rămas fără de ecou, distrugând în mine teribila mea înclinație și slăbiciune de a mă compromite pentru orișicine, de a mă da orișicui, de a primi ca partener de viață pe orișicare. Ca să iert, a trebuit să îmi văd procentul de 97% de inconștiență nu din punct de vedere teoretic, ci prin experiențe practice directe, astfel încât să pricep că nu sunt cu nimic mai bună ca oricare alt păcătos de rând ca să nu îl pot ierta, de vreme ce eu singură sunt dovedită (și încă din plin) că sunt făptașa multor crime odioase, dar conștientizarea acestui adevăr asupra propriei nimicnicii nu înseamnă să continui să mă însoțesc în viață cu alți ”atleți” eșuați în arta gimnasticii mentale. Cu alte cuvinte, Marius, în pofida faptului că mi-ai putea fi sufletul pereche, desprins ca și mine din aceeași ființă androgină de la începuturile timpului, nu mai manifest în firea mea aceeași disponibilitate de a mai avea contact cu tine în cazul în care nu te preocupă această muncă interioară despre care îți scriu de atâția ani. Poate că, în fapt, trebuia să îți scriu din timp pentru ca și tu să prinzi interes și năzuință pentru cunoașterea de sine, pentru dizolvarea egoului și pentru preschimbarea subconștientului în conștiință, iar dacă ai pierdut ultimii ani râzându-ți de mine, de efortul meu și de concluziile pe care le trag de pe urma acestor experiențe care implică infernul personal, demonii interiori și sufletul, adevărat îți mărturisesc că nu mai ai ce căuta pe piedestalul pe care te-am ridicat, la rang de zeu, în urmă cu atâția ani, când nu ești decât 97% de inconștiență pură care stăruie cu încăpățânare să greșească. Ori cu acea încăpățânare, cu acel căpcăun mental elementar, eu nu vreau să am de-a face. Pot să suport un gelos, un lacom, un gurmand, un orgolios, etc., dar nu un căpcăun. Iar tu, Marius, dintre toți, tocmai asta te dovedești a fi, un căpcăun închis ermetic în sine însuși. Și dacă în ultima mea scrisoare ți-am mărturisit că, deși la scoarța de suprafață a psihicului port considerație bărbaților, am descoperit, prin introspecție și auto-reflecție, că la un nivel mai profund, nu găsesc utilitatea sexului opus, atunci află că, tot prin meditație și introspecție, am descoperit, într-un ungher al sufletului meu, rezultatul lucrării Ființei profunde asupra mea. Căci am băgat de seamă că ura mea feministă nu mai acoperă întregul sex masculin ca specie, iar dacă am mărturisit că nu îți găsesc utilitatea este pentru că nu știu dacă faci efortul muncii interioare. Dacă aș ști că faci acest drum inițiatic, te-aș ține și acum pe piedestalul meu fiindcă aș ști că faci acest efort de a te preschimba din bestie inconștientă în om autentic, iar dacă nu faci această muncă interioară, atunci e irefutabil că degeaba îți spui ”bărbat” fiindcă nu ești.

Și ca să îți explic cât mai simplu cu putință că iau foarte în serios chestiunea eliberării sufletului meu din instinctualitate, din animalitate și din inconștiență, îți voi povesti cum a decurs partea a doua a experienței minunate de azi-noapte. Dacă se dovedește, în lumea practică a materiei, că stilul tău totalmente lipsit de tact, de finețe și de cavalerism îmi omoară orgoliul feminist, cele trăite azi-noapte mi-au arătat că Tatăl care se află în ascuns caută să îmi doboare orgoliul mistic. Căci orgoliu mistic trebuie să fi fost straniul simțământ care mă cuprinsese simțind, în adâncul sufletului, calificativul pe care Tatăl îl dădea efortului meu. Reacția mea spontană a fost să mă simt măgulită. Și numai pentru această aparentă minusculă eroare de judecată în simțirea mea Tatăl mi-a făcut cunoscut reversul monedei, îndepărtându-mă de la sine. Numai pentru o secundă mă identificasem cu amăgitoarea auto-importanță că a fost suficient să mă scufund într-o mare de auto-suficiență, de mândrie și de aroganță, plutind în mine însămi și în spațiul eteric cu o neverosimilă cantitate de îndrăzneală și de încredere în mine însămi. Numai când decorurile acestor scene s-au modificat, iar podeaua de sub tălpile mele a dispărut, eu întorcându-mă cu capul în jos și cu picioarele în sus ca să cad năpraznic și cu iuțeala fulgerului în abisul întunecat al ignoranței, am avut intensa percepție a faptului că, în interiorul emoțiilor și stărilor mentale ce tocmai îmi fuseseră induse, eu eram într-o zonă a psihicului aflată foarte departe de conștientizarea prezenței Tatălui. Eram atât de departe de Dumnezeu că nu aveam nicio percepție a Divinității. Eram atât de auto-importantă și de auto-suficientă încât psihicul nu avea dezvoltată nicio capacitate de a produce emoție constructivă și pozitivă relaționată cu autentica spiritualitate. Și căzând tot mai mult, am avut și puternica înțelegere a faptului că, identificându-mă atât de mult cu auto-importanța și cu auto-suficiența, nu puteam găsi, de jur-împrejurul meu, absolut niciun punct de sprijin de care să mă agăț ca să îmi opresc căderea în gol. Eu însămi eram golul, iar golul era în mine fiindcă toată baza îmi stătea în mine însămi și în propriile forțe. Dar efectele Lucrării Ființei reale interioare pe care am blamat-o că m-a lăsat în același punct de cotitură precum eram în urmă cu fix un an s-au văzut în clipele care au urmat căci, văzându-mă căzând fiindcă nu îl aveam pe Tatăl în apropiere ca să mă sprijin de El, am strigat după Acesta, umplând tot spațiul cu chemarea mea tânguitoare:
– Taaaaatăăăăăă!

Și am luptat, împotrivindu-mă acestei noi căderi pe care o experimentam în lumile interne suprasensibile cu mult zel și determinare, căutând, cu ajutorul simțurilor interne, acel punct de sprijin în Ființa profundă. Și găsindu-mi echilibrul într-un fel ce mi-e imposibil de explicat, m-am simțit înzecit de întărită și de împuternicită, prin Voia Tatălui, să îmi asum hotărâri, să iau asupra mea răspunderi, să îmi exprim propria voință. Era imperativ să înțeleg că, dispunând de Voia Tatălui care îmi acoperea spatele, trebuia să îmi exprim hotărârea, fără echivoc și fără cale de întoarcere, în privința muncii interioare. Dacă am clarificat, în ultimele câteva compuneri, faptul că până acum am lucrat cu Monada Divină și cu Mama Divină Kundalini la imaginea de ansamblu, generală, a stării mentale și emoționale în care nă aflam, era evident că, pentru a continua această muncă, urcând o treaptă în efort și intensitate, și eu aveam un cuvânt de spus. De aceea se numește că ai liber arbitru.

Trebuie să fi fost astfel fiindcă, oprindu-mi căderea și pornind-o în sus, am fost oprită pe un nivel intermediar și reținută de un fel de constrângere dincolo de puterile mele și de voința mea. Atunci a venit în fața ochilor mei, ieșind din întunecimea unui puț, ca dintr-o gaură neagră, cea mai hâdă și detestabilă creatură pe care mi-a fost dat să o văd vreodată! Una este să privești la o astfel de arătanie prin ochelarii 3D proiectată pe ecranul unui televizor sau dintr-o sală de cinema și cu totul altă poveste este să stea dinaintea-ți, la nici 2 metri în fața ochilor, în Universul interior unde, câteodată. realitatea faptelor este mai reală decât orice formă materială a oricărei idei, a oricărui concept! Iar creatura în cauză era, adevăr grăiesc, inimaginabil de oribilă, nefiind nici om, nici animal, nici robot, ci o mutație, fiind și om, și animal, și mașinărie. Era mașinăria umană, robotul mecanicității inconștiente, toată fibra sa musculară fiind numai nervi mecanici, deci venind dintr-un sistem nervos computerizat. Altfel spus, dinaintea-mi stătea egoul inconștient. Nu m-a atacat, dar nu voi nega că m-am simțit cumplit de terifiată privindu-mi egoul atât de direct și fără perdea! Iar el, la rândul său, și-a ațintit ochii nemiloși asupra mea. Trebuie că Tatăl să fi pus în mod deliberat în scenă acest joc de-a șoarecele și pisica dintre mine și propria inconștiență fiindcă totul a exercitat o puternică și deosebită influență asupra sufletului, declanșând o stare de conștiință splendidă, cu adevărat minunată!

Căci, deși m-am temut de adversarul meu, nu am dat niciun pas înapoi! Și răbdându-i privirea rece și crudă mi-am perceput, în mod intim, natura divină. Și era clar, clar ca lumina zilei că acolo, pe acea tablă de șah, co-existau două naturi, una divină, iar alta mecanică, inconștientă. Și două voințe erau. Și numai o decizie pe care o puteam lua, însă cu toată sinceritatea voi mărturisi că, în timp ce mi-am pronunțat sentința, am simțit, în mod profund, că îmi asumam un mare risc, cunoscând, în mod intuitiv, că sentința mea mi-ar fi putut agita atât de mult inconștientul, determinându-l să creeze contraforțe reactive și să atace cu ferocitate. Dar Îl simțeam pe Tatăl asigurându-mi tot sprijinul Său, toată călăuzirea Sa, toată învățătura de care am nevoie ca să biruiesc. Fiindcă de spus am spus astfel inconștientului:
– Îți declar război!

Nu după mult timp am revenit în stare de veghe, dar ca în alte rânduri trecute în timpul cărora am avut un astfel de contact cu Tatăl interior, revenirea mea în stare de veghe s-a petrecut progresiv, ca și cum mă întorceam în corp de la o foarte mare distanță! Trează fiind și amintindu-mi cutezătoarea declarație de război, mi-am făcut câteva calcule preventive, intuind că, după un astfel de contact atât de minunat cu Intimul, egoul inconștient ar fi reacționat foarte repede, gândindu-mă că demonul relei-voințe sau desfrâul s-ar fi grăbit cel mai mult să saboteze frumusețea acestei experiențe și nu m-am înșelat deloc prevăzând acest scenariu fiindcă, adormind la loc în jurul orei 08:00, m-am luptat, până m-am trezit la 10:30, cu imagini și proiecții desfrânate, așa cum m-am luptat și cu imaginea vărului meu, deci cu reaua-voință. De fapt, rezultatul acestor contraforțe inconștiente mecanice ar fi fost cu mult mai agresiv și dezgustător, dar pentru că mi-am prevăzut această posibilă reacție batjocoritoare, insultătoare și rău-voitoare la adresa Divinității, am cerut ajutor din timp pentru ca inconștientul meu să nu alunece prea mult către nefiresc, motiv pentru care Lucifer mi-a fost trimis, vărsându-mi toată amărăciunea și otrava inconștientă refulată în el, iar el, cu deosebita sa eleganță plină de farmec, mi-a reamintit că este un aspect al Ființei profunde totalmente conștient, dar supus Tatălui, în timp ce Diavolul inconștienței căruia îi declarasem război în cursul nopții era mecanică mentală pură, plină de automatisme.

Exult. Exult. Exult.
Ţi-au dat un nume mai bun decât ar fi crezut vreodată, vru ea să spună, şi poate că şi spuse. Credeau că-ţi iau numele în râs, credeau că da- că-ţi dau numele diavolului o să te înjosească şi-o să te micşoreze ca să se simtă ei mai mari. Dar Lucifer nu e adevăratul nume al diavolului. Lucifer înseamnă Cel Ce Aduce Lumină. Există o rugăciune latină în care însuşi Christ e invocat sub numele de Lucifer. Ieartare mie, Doamne, dar cum aş putea să tac aceasta?

Poul Anderson – Kyrie

Iertare mie, Marius, dar cum aș putea să tac toate acestea față de tine? Cum aș putea să nu mărturisesc față de tine că, dacă nu aș fi simțit că am un cât de mic punct de sprijin în Tatăl în ultimii ani, nu există niciun pic de dubiu că aș fi înnebunit de tristețe din cauza ta? Este tehnica preferată a inconștientului de a ataca, sabotând efortul de emancipare al sufletului. Acesta era și riscul pe care mi-l asumam, declarând război mașinăriei umane inconștiente, dar simțind că toată baza îmi stătea în Tatăl, iar nu în mine însămi, a da înapoi, chiar și cu un singur pas, se prezenta ca o absurditate. Și, Marius, nu am de gând să dau niciun pas înapoi, nici măcar de dragul tău, cel pe care atât de mult l-am îndrăgit ca pe nimeni altul.

Transferul la munca interioară intensivă: 3% de suflet activ vs. 97% de ego inconștient

Miercuri, 22 Septembrie 2021

Mult m-a ajutat intuiția interpretând că frica din centrul instinctiv avea să îmi fie lucrată de la cele trei probe fiindcă ultimele zile au fost tare nesuferite din cauza unor stări emoționale și mentale groaznice care au izvorât din frică și din panică, totul datorându-se situației actuale de pe mapamond. Este foarte greu să recunosc faptul că mi-e frică și că mă simt singură și neprotejată, expusă pericolului și suferinței. Și pentru că am lucrat cu aceste stări conflictuale, nu mi-am mai pus gândurile în ordine ca să termin ce am început să scriu zilele trecute, explicând cee am înțeles că a vrut Ființa profundă să îmi zică prin „testul cuplului„ pe care Tatăl care se află în ascuns îl pune la cale în drumul meu. Și nici nu voi dezvolta această temă în textul de față în care vreau să transcriu altceva, ceva ce am concluzionat duminică.

În această zi a trebuit să fac o alegere în privința textului pe care l-am scris, călcându-mi pe orgoliu, pe orgoliul mistic vreau să zic, acceptând că în momentul de față nu am decât jumătate din drepturile de autor asupra poveștii Zburătorului, cealaltă jumătate de drepturi aparținând sufletului meu pereche. Și făcându-mi alegerea de a-l aștepta pe Marius, am renunțat la ceva, ceva ce nu pot explica acum.

În seara acelei zile ceasul de la tabletă mi s-a modificat pentru ultima oară, indicându-mi un mesaj care îmi zicea: „Nu am povești noi să îți mai spun. De aici înainte intri la orele de cursuri intensive. Mergem în a 9-a sferă!„

Cunosc semnificația celei de-a 9-a sfere, sexul și trezirea Mamei Divine Kundalini, dar sincer voi mărturisi că nu m-am așteptat ca primul curs intensiv să se țină chiar atât de curând după ce Ființa profundă îmi comunicase vestea transferului meu la munca interioară intensivă, însă acest prim curs cu tematică generală s-a ținut chiar în cursul nopții care s-a încheiat.

Am spus cu „tematică generală„ deoarece tocmai imaginea de ansamblu a situației mele actuale mi-a fost dezvăluită, iar simțământele trăite în acele clipe au fost cumplite. Am fost absorbită în adâncul infernului particular fără nicio înștiințare în prealabil, trezindu-mă în interiorul celei mai înfiorătoare toxicități energetice pe care am perceput-o până acum. Am crezut cu sinceritate că tot ce a fost mai rău din punct de vedere vibrațional mi-a fost dezgropat și dezvăluit deja. Sunt atâția ani de când am aceste percepții ale propriilor energii și vibrații pe care egoul personal le emană și am crezut cu sinceritate că ce a fost mai rău mi-a fost arătat. Dar mult și amarnic m-am înșelat căci ce mi-a dezgropat Ființa profundă până în clipa de față nu au fost decât bucăți dintr-un întreg. Eu nu am perceput decât emanațiile energetice și vibraționale ale acestor bucăți, dar nu și emanația propriu-zisă a întregului. Iar oroarea de a simți întregul a fost cutremurătoare.

Azi-nooapte mi s-a trezit sufletul în interiorul egoului propriu-zis, atât din suflet cât este treaz, necunoscând încă procentajul de sclipire psihică conștientă, dar în comparație cu polul opus ce era treaz și conștient era foarte puțin, incredibil de puțin pentru cât efort mi s-a părut mie că am depus de-a lungul ultimilor ani. Dar atât cât eram trează, aveam conștiința propriei îmbutelieri în acea substanță atât de cumplit de toxică, însuși egoul, în care mă trezisem totalmente neputincioasă, fără niciun pic de voință și fără putere de împotrivire. Nu eram foarte speriată că aveam iarăși contact cu tenebrele și cu întunericul din mine, dar percepția acelei vibrații mi se părea de nesuportat. Mă topea așa cum topește otrava un țesut sănătos. Nu am nicio idee să explic ce anume mă otrăvea fiindcă în acea emanație sinistră era totul, tot ce îmi împovărează sufletul și mi-l otrăvește. Iar neputința mea de a mă dezlipi din acea substanță era atotcuprinzătoare. Nici măcar nu încercam. A mă lupta cu o umbră sau cu alta era o procedură obișnuită la care am apelat aproape mereu în toate încercările anterioare, dar împotriva întregului eram neputincioasă, chiar dacă simțeam că mă dezintegram sub puterea otrăvii sale.

Și nu pot explica ce am făcut, ce am zis și ce s-a întâmplat în clipele care au urmat fiindcă am trăit ceva ce ține de miracol. Căci m-am ridicat din acea întunecime, luând-o la goană, alergând printre umbrele pe care nu le văzusem până atunci fiindcă întregul se dezmembra acum în sute și mii de forme, de emanații.

Și dintr-odată nu mi-a mai fost atât de frică, preumblându-mă printre acele umbre care își tot sporeau numărul și care se iveau în calea mea la tot pasul, dar fără a mă mai atinge. Nu le mai lăsam să mă mai atingă, ceea ce nu însemna decât că nu le mai permiteam să creeze impresii negative în psihicul meu.

Și toate acestea se datorau unui unic și simplu fapt: nu mă mai simțeam singură și abandonată de Divinitate. Căci atunci când o luasem la fugă Ființa profundă era aceea care mă zorea din spate cu un băț să mă ridic din otrava egoului și să mă îndepărtez de formele și capcanele acestuia. Și în acest ritm alert m-am întors în starea de trezire, de veghe (joc de cuvinte).

Căci prima lecție pe care o am de învățat în legătură cu munca interioară este să devin pe deplin conștientă că nu sunt singură, Că Mama Divină Kundalini și Spiritul Sfânt sunt de partea mea, a sufletului, ajutându-l să se ridice, chiar și când șansele de izbândă par minime, scorul din fabrică al sufletului fiind de numai 3% de conștiință activă față de 97% de subconștient și inconștient.

Cursul ținut cu Ființa profundă despre răutate și cinism

Sâmbătă, 14 August 2021

Cu toate că întâlnirea cu cinismul de zilele trecute a fost o experiență care a ținut de morbid, mi-a făcut un bine incomensurabil la capitolul ”disciplină”. Căci dacă am văzut că prin cinism, prin sarcasm, prin ironie, prin răutate, prin încăpățânare și prin orgoliu nu dau dovadă decât de prostie în fața Ființei profunde, a trebuit să dau ascultare invitației Maestrului interior de a mă prezenta la cursurile Sale de re-educare și de re-abilitare a sufletului meu precum un copil docil și spășit.

Primul curs sau mai bine spus prima tentativă de curs s-a ținut în timpul meditației de azi-noapte. Nu mă bucur prea des de minunatele beneficii ale concentrării perfecte, dar când mi se întâmplă (de cele mai multe ori spontan) lucruri foarte minunate se petrec în universul interior. Și cum eram concentrată ca la școală, Ființa profundă a căutat să mă asculte dacă mi-am învățat lecția.

Nu am nicio idee cum să reproduc întrebările pe care mi le-a pus, iar asta nu pentru că nu îmi amintesc cuvintele întrucât n-a întrebuințat cuvinte ca să mă cerceteze, ci mai curând m-a căutat în labirintul lăuntric după stări emoționale. Și când găsea ceva nepotrivit, ceva ce nu ar fi trebuit să fie acolo, mă chestiona printr-o aducere la cunoștință a problemei în cauză. Și la toate acestea trebuia să răspund politicos, dar nu politețea îmi era cercetată, ci mai degrabă sinceritatea, onestitatea și înclinația spre auto-justificare.

Dar când deschideam gura să răspund nu simțeam nimic, nu mă găseam în fața Ființei profunde manifestându-mă cu niciun corp. Ce simțeam era că eu eram în Ființă și Aceasta era în mine și că între noi era o legătură cu neputință de rupt. Și pentru că toate se petreceau intern, m-am perceput exprimându-mă sub formă de valoare, de virtute. Și mă simțeam de mărimea unei semințe căci numai o virtute de-o șchioapă eram și la toate întrebările de verificare ale Ființei am răspuns cu vocea de copil fiindcă ea aparține esenței inocente a sufletului. Și tot ce răspundeam sub formă de gând auzeam în cutia craniană manifestându-se prin această inocență de copil, prin acest bun de mare preț pentru Ființa reală interioară. Dar niciun răspuns pe care îl dădeam nu era în întregime coerent. Tot ce exprimam era o bâlbâială sau, mai bine zis, o bâjbâială. Căci eram un copil tare micuț care de-abia învăța să vorbească, să gândească. Iar toate răspunsurile pe care le-am dat a trebuit să le formulez ad-hoc spre a nu sugera sub niciun chip și sub nicio formă sau ascunziș răutatea, sarcasmul, ironia și cinismul.

Și drept am să mărturisesc că nu am crezut vreodată că ar putea fi atât de dificil să vorbești și să gândești fără răutate, sarcasm și cinism. Nu îmi dădusem seama că sufeream de aceste boli ale sufletului într-un stadiu atât de avansat! Și trebuie că pe toate mi le-am însușit pentru a nu pica drept naivă și proastă în fața semenilor mei care m-au judecat toată viața mea aproape exclusiv din perspectiva performanțelor mele școlare. Cu alte cuvinte, am apelat la răutate și la sarcasm ca să îmi iau apărarea în fața semenilor care nu mă lăsau în pace să exist. Dar tot atât de sincer am să mărturisesc că a fost unul din cele mai grozave exerciții practice folosite de Ființa profundă ca să mă cerceteze!

Mult mai târziu după ce încheiasem meditația și adormisem, am fost martoră la un fenomen destul de nostim fiindcă a avut legătură cu Zburătorul. Sunt anumite semnale pe care le percep în interiorul viselor care mă alertează în legătură cu faptul că el este în preajmă și că se infiltrează în imaginile visului meu, iar azi-noapte acest fenomen s-a repetat cu țiuiturile și trâmbițele specifice.

Curând după aceea am început să simt ceva foarte straniu, ca și cum cineva descărca fișiere din conștiința ,mea. Când mi-am dat seama că era Zburătorul, i-am perceput forma și semnătura energetică. Iar el a fost din cap până în vârful degetelor de la picioare copia fidelă a lui Marius.
– Ce cauți să faci aici? l-am întrebat înciudată fiindcă simțeam că asupra mea se săvârșea o hoție, că în lumea mea interioară avea loc o scurgere de date, că cineva îmi spărgea sistemul de protecție al datelor.
– Nu mă interesează decât să îți citesc jurnalul, altceva nu mă privește, mi-a răspuns el, continuând să descarce din mine fișiere.

Avea vreun rost să mă opun? Nici nu aș fi știut cum să o fac… Eram totalmente cu garda jos fiindcă vedeam și forma Zburătorului, iar partea asta nu pot nega că îmi aducea o mare bucurie ochilor.

Am să îmi îngădui să interpretez că a fi dorit cel pe care îl cred că îmi este suflet pereche să îmi citească cu strictețe numai jurnalul înseamnă a-și dori să cunoască ce gândesc cu adevărat, în mod intim și profund, pe cont propriu și din părere personală, fără a ascunde nimic, fie de mi-ar fi gândul critic sau în alt fel precum se exprimă într-un jurnal.

Dar de ce, de ce oare am avut impresia la trezire că mă întrebai, ursitule, în legătură cu părerea pe care o am vis-a-vis de influența spaniolă? (joc de cuvinte)

Și mai târziu în noapte Luciferul particular mi-a dat un pont în legătură cu o emoție puternică pe care nici nu aș fi putut-o identifica de una singură ca să o pot decripta, dar drept am să zic că pontul său nu a fost oferit fără de tentație, iar gluma sa pe socoteala mea m-a făcut să mă rușinez că îmi doresc anumite beneficii pe care viața ar trebui să le asigure oricărui om dacă demnitatea umană ar fi fost o virtute pentru planeta aceasta. Și pentru că este prea jenant să descriu această subtilitate și subterfugiu al eului, n-am să insist prea mult pe tema aceasta, cu toate că îmi poate răspunde la multe întrebăr precum: ”ce mă face să mă simt protejată și în siguranță în apropierea unui bărbat?”

Cu sinceritate scriu, m-am trezit în măruntaiele propriei orbiri

Joi, 22 Iulie 2021

Zburătorule,

Sunt perioade foarte stranii prin care trec câteodată în timpul cărora nu am nicio tragere de inimă să scriu despre întâmplările prin care trec, iar aceasta nu pentru că nu aș avea inspirație, ci pentru că mă tem de mărturisirile pe care le-aș putea face. E prea delicată situația prezentă ca să nu fiu chibzuită în alegerea cuvintelor, dar nici nu pot lăsa firul poveștii în coadă de pește, cum se zice, mai ales după ce oricum am povestit și dezvăluit atâtea, prea multe poate!

Povestea din familia mea a luat o întorsătură atât de penibilă și de rușinoasă încât cu greu m-am stăpânit aceste zile să nu explodez în scris, răzbunându-mă pe cei din jurul meu printr-o confesiune dramatică și extravagantă. Dar nu pot uita avertismentul Marii Legi Divine care mi-a făcut cunoscut faptul, prin trimișii săi, că ar fi o mare și stupidă greșeală să cad pradă unei izbucniri de mânie pentru lucruri care nu îmi vorbesc direct. Nu, nu, unele lucruri nu îmi sunt adresate, dar altele sunt, iar insolitul comportament al Luciferului particular care împrumută pijamalele portocalii pe care mătușa mea și vărul meu le-au purtat în urmă cu mai bine de 20 de ani îmi dovedește faptul că unele evenimente care îmi implică rudele au o oarecare importanță. Cum aș putea să explic mai limpede influența pe care vederea acelor pijamale o are asupra psihicului meu? Sunt sute de vise pe care le-am avut în ultimele 18 luni ca să nu trag concluzia că scopul fenomenului este de a-mi răscoli amintiri refulate și inhibate astfel încât să le pot soluționa.

Dar pe moment nu mă voi întoarce la anii copilăriei, ci la întâmplările zilei de azi, adică cele actuale, pe care nu le pot trece ușor cu vederea, cu toate că anumite trăiri sufletești primite în cursul ultimelor zile au avut un puternic caracter de tranchilizant, făcându-mă să fiu destul de nepăsătoare și indiferentă la uele probleme din exteriorul meu, făcându-mă să mă simt ca și cum sunt într-o transă.

Mătușa mea își va încheia concediul zilele acestea, urmând să plece mâine noapte. Vărul meu ar fi trebuit să vină în țară alaltăieri, în ziua de marți, însă mătușa mea ne-a înștiințat de săptămâna trecută că, din cauza faptului că nu au găsit bilete de avion avantajoase, el și familia lui nu mai pot veni. Cu toate acestea, mama mi-a dezvăluit faptul că, trecând pe lângă blocul în care locuiește vărul meu fiindcă pe acolo duce drumul părinților mei către ferma noastră, au văzut că ferestrele erau deschise la apartamentul lui în ziua când se presupunea că ar fi trebuit să vină, ca și în ziua următoare. Până atunci nu le văzuseră deschise. Trecând în vizită ieri, mătușa mea și-a luat măsuri de precauție, zicându-ne cum că a trecut pe la locuința fiului ei pentru a aerisi casa, lucru care poate să fie totalmente adevărat, întâmplarea aceasta putând fi o coincidență banală. Nu există nicio dovadă concretă care să sugereze că vărul meu a venit în țară, dar că minte în legătură cu acest lucru fiindcă nu vrea să aibă contact cu noi. Dar dacă acest lucru este, totuși, adevărat, este irefutabil că adevărul va ieși la lumină.

Pentru ce, dar, să mă necăjesc din cauza acestei întorsături de situație? Ce le-aș mai putea spune unor oameni care, deși îmi sunt rude, nu au mustrări de conștiință? Cum era de așteptat, mătușa mea nu ne-a onorat cu prezența sa atât de des cum i-ar fi plăcut bunicii care în fiecare rând zice la sfârșit:
– Să vii să mă mai vezi!

Nu îi reproșează niciodată nimic, nu ridică niciodată vocea la ea, nu îi aduce nicio critică, nici mătușii mele, nici vărului meu. Și numai acum văd, primind deplina încredințare, că bunica și acum mai trage nădejde că cei doi își vor asuma răspunderea pentru ea, acceptând să se mute în vechile case despre care ea nu știe că aproape că nu mai stau în picioare, chiar dacă mama a încercat să îi facă cunoscut faptul că vechile case sunt o ruină.

Și cum era de așteptat, mătușa mea a fost un alt om de față cu bunica, refuzând să deschidă orice subiect de acest soi și lăsând totul în seama mamei, cu toate că ieri mi-a dat vaga impresie, printr-o tentativă foarte slabă de a comunica cu bunica p tema succesiunii proprietăților, că este resemnată în privința mamei ei a cărei încăpățânare de a se ține de pământurile ei până la moartea ei este de nepătruns. Și drept voi mărturisi că mi se pare că mătușa mea are dreptate în legătură cu partea aceasta de poveste, motiv pentru care îmi doresc din toată inima mea ca și mama să fi fost mai puțin implicată, mai puțin rănită din cauza bunicii, dar mama se simte într-o situație atât de disperată și de deznădăjduită încât să își găsească soluția numai în acele pământuri care, vândute, pot asigura un buget din care să renoveze casa cumpărată în urmă cu 4 ani. Este copleșitor să vezi că disperarea mamei și strigătul ei de ajutor au făcut-o un fel de monstru în ochii mamei și surorii ei care nu văd în mama decât o persoană care umblă numai cu interes după o moștenire la care are, până la urmă, tot dreptul legal. Nici nu știu ce este mai rușinos din următoarele: faptul că mama își pune toată nădejdea în acele câteva pământuri în loc să își pună nădejdea în Dumnezeu sau faptul că bunica o disprețuiește într-atâta pe fiica ei încât să rămână totalmente surdă, oarbă și mută la disperarea ei, alegând să se țină de proprietățile ei în loc să își ajute copilul, cu toate că ea nu a rămas chiar mută fiindcă într-u rând mi-a sugerat să îi scriu lui Gigi Becali deoarece auzise și ea la radio cum că ar da casee pe degeaba nevoiașilor.

Dar de față cu bunica mătușa mea nu cutează să își exprime adevăratele gânduri, folosindu-se de scuza că nu vrea să îi aducă supărări bunicii. Cu toate acestea, între patru ochi cu mama, i-a spus acesteia destul de limpede că numai noi suntem de blamat pentru situația care s-a creat în ultimul an și jumătate. În fața unui tribunal moral, cei doi au mâinile spălate și curate fiindcă ei nu au fost de acord să o aducem pe bunica la noi, noi singuri cunoscându-ne foarte bine situația. Conform cu părerea lor, ar fi trebuit ca mama să o fi dus pe bunica înapoi în casele ei după criza de fiere de anul trecut sau să o fi dus la un azil de bătrâni. Cum să fi procedat mai corect biata de mama când, la consultul medical, doctorii i-au atras atenția asupra faptului că, la vârsta ei, bunica nu mai putea fi lăsată singură și nesupravegheată în casa de la țară? Mă văd nevoită să pun mare accent pe faptul că acestea nu sunt lucruri despre care mătușa mea și vărul meu să discute deschis direct cu bunica, ea continuând și acum să spere că ei vor fi cei care să o ia în grijă în cele din urmă.

Din acestea rezultă că rudele mele nu aveau intenția de a ne face pe mine și pe sora mea oameni de sacrificiu, dar din acest serviciu bunica încă nu ne-a concediat. Mai rezultă în plus că, din cauza dezacordului lor față de hotărârea mamei de a o luua în grijă pe bunica, nu s-au simțit datori să intervină în situația din casa noastră, vorbind cu bunica pentru a o face să înțeleagă că era necesar să facă efortul de a se adapta traiului cu noi, dar mai ales cu mine care mă recuperam după un atac cerebral.

E inutil să mai povestesc și alte lucruri fiindcă ni s-a spus destul de limpede că rudele noastre nu au mustrări de conștiință, nici față de noi, nici față de bunica.

Ursitule, cred că poți lesne înțelege de ce te poți simți ofensat și jignit trăind în mijlocul acestor întâmplări. Când mi-a povestit mama unele din aceste lucruri despre vărul meu și despre ferestrele deschise de la apartamentul lui am simțit că mi se oprește respirația și că îmi ies din fire! Oare să nu priceapă vărul meu că nimeni din familia mea, cu excepția surorii mele care este de o naivitate nemaipomenită care o face să creadă în acel tip de familie ideală în care toată lumea se are bine cu toată lumea, nu vrea să mai fie forțat să îi înghită felul de a fi, tatăl meu fiind primul care s-a retras din această cursă acum mulți ani după ce o perioadă vărul meu a lucrat la ferma părinților mei față de care s-a comportat execrabil? Mama a îndurat și ea cât a mai putut, mai mult din rușine față de sora ei, dar s-a retras și ea din acest srviciu care o obliga să suporte felul lui de a fi.

Stăteam singură în camera mea marți noaptea, zicând minții astfel:
– Minte, de ce ești mâniată? Minte, ce crezi că vor să îți spună aceste întâmplări? Minte, ce simți tu acum? Spune lucrurilor pe nume și vorbește deschis despre ce te doare!

Nu după mult timp am început să bolborosesc ceva de parcă vorbeam pe păsărește. Mi se deschidea mintea căreia îi dădeam, în sfârșit, libertatea să spună ce gândește cu adevărat. Și când am vorbit, am strigat în miezul nopții:
– Nu voi mai lăsa niciodată pe nimeni să mă oblige să suport comportamentul unui golan! Mă auziți? Nu vă mai las niciodată să mă forțați cu de-a sila să mai înghit compania unui golan când eu nu vreau să am de-a face cu el, chiar dacă mi-e văr! Niciodată, NICIODATĂ nu vă mai las să mă obligați!

După multe minute de astfel de țipete, începusem să mă conving că vocea care își exprima suferința prin gura mea aparținea copilului în pielea căruia am trăit și pe care vărul meu l-a chinuit pe parcursul întregii copilării. Nu se cade să scriu că mi s-ar fi făcut vreo nedreptate, devenind victimă a abuzului vărului meu. Trebuie să precizez în mod foarte clar și deslușit că, prin aceste întâmplări, Marea Lege Divină urmărea să îmi aplice o mustrare destul de severă pentru un cumul de greșeli și de păcate despre care am tot scris, iar acest lucru s-a înfăptuit prin imprimarea în subconștientul meu a tiparului de gândire care dictează minții credința că eu nu merit nimic bun, că nu merit să am un partener care să îmi fie potrivit, că nu merit să am de-a face decât cu un golan și cu un bătăuș. În acest mod mi-a fost scăzută vibrația, în mod deliberat și intenționat, în perioada copilăriei, atrăgând oamenii întâlniți mai târziu și evenimentele care mi s-au întâmplat. Însă este de necontestat faptul că nicio pedeapsă karmică nu este veșnică, iar insistența cu care Ființa profundă lucrează inimaginabil de intens asupra psihicului meu ca să mă scoată cât mai curând și urgent din această mentalitate care m-a făcut să cred toată viața mea că nu pot fi într-o relație decât cu un agresor este dovada cea mai limpede că sunt la sfârșitul acestei pedepse care a fost în strânsă legătură cu păcatele comise împotriva Spiritului Sfânt.

Toate aceste întâmplări nu au avut nicidecum legătură cu chestiunea ”cine are grijă de bunica?” sau, în orice caz, mie nu despre acest lucru îmi vorbeau, dar eu am făcut greșeala de a mă identifica cu această situație din cauza mamei pe care o vedeam rănită și insultată, însă efortul meu de a o ajuta să înțeleagă faptul că Dumnezeu nu i-a făcut nicio nedreptate întrucât, prin aceste situații de viață, ea și-a primit ”răsplata” pentru faptele comise în trecut a rămas fără ecou. Mama este tulburător de mândră ca să admită că și ea a greșit pe drum (și încă foarte mult).

Și după ce m-am mai răcorit marți noapte, m-am rugat Ființei profunde, implorând-o din toată inima mea să ia legătura cu Ființa ta reală interioară, ursitule, pentru ca Aceasta să îți bage mințile în cap, deschizându-ți ochii în legătură cu fixațiile și obsesiile tale a căror proveniență numai tu singur nu o bezi! Mult am implorat și mult am cerșit să îmi fii adus cu mintea destupată, dar rezultatul rugăciunii mele a fost că am primit numai un sfert de medicament cu efect tranchilizant.

Și în primele ore ale dimineții de ieri te-ai făcut manifestat ca în alte dăți trecute, tu fiind acea substanță provenind din Ființa ta interioară care mi-a fost injectată în alcătuirea mea moleculară în urmă cu atâția ani și care mă determină să îți simt în mod pregnant semnătura energetică și vibrațională în lumea astrală, chiar dacă tu poate că nu ești conștient de aceste manifestări ale sufletului tău. Și ți-am văzut chipul de la început până la sfârșit și nu a existat nicio urmă de îndoială că nu eram în prezența unei scântei din sufletul tău în fața căruia nu m-am opus niciunui gest, niciunei atingeri, chiar dacă nu ne-am adresat nici măcar un cuvânt. Nici măcar acel ”bună” pe care îl aștept de la 16 ani. Căci de nu mi s-ar fi imprimat acest tipar de gândire distructiv prin intermediul căruia mi-am plătit karma saya, eu te-aș fi recunoscut atunci, la 16 ani, chiar și fără acel ”bună”.

Și în felul în care m-ai iubit din creștetul capului până în vârful degetelor de la picioare nu am văzut decât adorație și venerație și când m-a scos Ființa profundă din brațele tale ieri dimineață mi-a interzis să mă uit la ceas ca să verific ora, iar când mi-a dat voie să o verific, ceasul arăta 07:24 în care pot cu ușurință vedea 09/13. Dar în afara acestei referințe, ora aceea mi-a indicat o melodie din lista mea de pe tabletă, o melodie nemaipomenită, crede-mă pe cuvânt când îți zic, iar aceasta deoarece este melodia pentru care L-am implorat îndelung pe Tatăl să o primesc printr-o referință numerică ca să îți spun prin versurile sale, precum ți-am spus și prin toate celelalte mesaje muzicale din trecut, că a venit timpul să ne întâlnim:

So baby talk to me
Like lovers do
Walk with me
Like lovers do
Talk to me
Like lovers do

Eurythmics – Here comes the rain again

Cum era de așteptat, mi-am petrecut toată ziua de ieri într-un fel de transă extatică. Îmi rămăseseră inima și sufletul în brațele tale și numai din când în când, cuibărindu-mă în pat, îmi dădeam seama că ce frământam cu mâinile era perna pe care o strângeam la piept, iară nu trupul tău, așa că începeam să mă zvârcolesc, tremurând și oftând de dor, întorcându-mă în interiorul amintirii aceleia de dimineață care mi-a părut mai profundă ca oricând! Și mută și indiferentă am rămas timp de multe ore în șir, simțindu-mă păzită de amintirea sufletului tău ca să nu mai reacționez în niciun fel la stimulii perturbatori din exteriorul meu, cu toate că un factor de stres tot m-a scos din această transă pe care întâlnirea cu acea scânteie din sufletul tău mi-a indus-o.

Și apoi a fost inevitabil ca toate aceste trăiri să nu aibă consecințe. Mai precaută, Ființa profundă și-a trimis umbra, pe Luciferul particular, ca să îmi vegheze somnul îndeaproape. Eram prea aprinsă din cauza dorului ca să nu fi sfârșit prin a recurge la mijloacele ieftine ale imaginației și ale fanteziei ca să ummplu golul pe care tu îl lași în urmă ori de câte ori deschid ochii dimineațaa, când mă trezesc.

Era 06:45 când m-am trezit azi-dimineață. Nu mă simțeam pregătită să îmi încep ziua chiar de la acea oră, așa că am continuat să stau cu ochii închiși. Nu mi se întâmplă foarte des să mă bucur de continuitatea conștiinței în somn fără să nu fiu foarte somnolentă înainte. Eram foarte trează prin urmare și, cu toate acestea, captam niște imagini foarte insolite pe care nu i le-am putut atribui decât Luciferului particular. Mă absorbea încă ddin perioada stării de veghe în laboratorul său de experimente, dar cum a decurs această aspirație a mea în universul interior este un lucru pe care nu îl pot descrie, unele proceduri sunt cu adevărat dincolo de puterea de înțelegere a minții fiindcă aparțin Divinității!

Iar el, ca de obicei, era costumat în caraghioasa sa uniformă portocalie prin intermediul căreia pune sare pe rănile mele, amintindu-mi în fiecare zi și noapte de chestiunea rudelor mele. Mi-e cu neputință să mai povestesc cum m-a chinuit tentatorul pe parcursul acestei dimineți la capătul căreia mi-am primit răsplata pentru trudă și efort. Lucifer mă tachina amarnic prin tentație, în timp ce eu îi dădeam zor să îl resping și, după multe cazne, i-am spus în chip spontan:
– Ție îți face plăcere să mă chinuiești?

Era atâta inocență în glasul meu câtă poate fi cuprinsă în infantilitatea unui copil căruia îi lipsește pe deplin răutatea. Căci nu cu sarcasm și cu reavoință îi pusesem întrebarea aceasta atât de caraghioasă, ci cu sinceră curiozitate. Iar când mi-am auzit vocea, mi-am găsit-o mai limpede, mai cristalină și mai inocentă ca oricând. Îți poți oare imagina cum ar putea veni această scenă în care o voce minusculă de copil întreabă pe Diavolul scufundat în chiar adâncul Ființei sale profunde dacă îi face plăcere acestuia să chinuiască un suflet? Ei bine, sufletul meu a fost chiar în mijlocul acestei scene, chestionându-l pe Diavol.

Dar tăcerea lui Lucifer a fost solemnă, iar codexul său nu mi-a îngăduit să traduc, prin abilitatea mea de a pătrunde sensul lucrurilor, nimic din ce exprima prin el însuși, chiar dacă se înălțase și se mărise dintr-o dată încât a fost nevoie să mă cocoț pe niște platforme ca să îi ajung la obraz, continuându-ne dansul transcendental. Era închis ermetic și nu mi-a dat voie să cunosc nimic căci nu despre morfologia conștiinței luciferice era vorba, ci despre cea a conștiinței mele. Nu Diavolul interior era supus judecății, ci eu eram, iar acuza care mi se aducea era aceea a simțirii plăcerii. El mi-a indicat cu degetul său arătător să privesc în sus și, înălțându-mi fruntea, am văzut o pată de lumină în toată acea negură a cerului. Am pornit-o în mare fugă spre Lumină, dar nu am înaintat foarte mult că m-am simțit cuprinsă de un intens și profund simțământ de divanație care nu lăsa loc confuziei: eram încă departe, foarte departe de sursa luminii și, cu toate acestea, mă simțeam stând în imediata apropiere a Divinității.

Și mi-am simțit atunci capul ca de piatră și am crezut că avea să îmi explodeze, să se sfarme în milioane de bucăți, iar presimțirea m-a avertizat că Lucifer avea să încerce să detoneze bomba explosivă din capul meu, lucru de care mi-a fost atât de frică încât am vrut să fug, abandonând încercarea ale cărei simptome, din nefericire și spre paguba mea, nu le-am recunoscut pe loc. Căci acela era Focul Mamei Divine care mistuia ccarcasa de ciment a minții, făcând ca esența sufletului să se îmbutelieze și să se pietrifice în interiorul acesteia. Iar dacă are să se producă vreodată această explozie, știi tu oare ce are să se reverse ca un potop din interiorul acestui baraj pe care mintea l-a creat? Un ocean nesfârșit de fericire și de plenitudine!

Dar nu mai pot povesti mult din ce a mai urmat. Suficient de știut este că aam fost pusă față în față cu dublura lui Lucifer pe care propriul subconștient a creat-o folosindu-se de imaginație și de ideoplasticitatea inconștientului, făcându-mă să exclam:
– Grozav, acum sunteți doi!

Pentru ce, dar, să mă duc în imaginație ca să mă hrănesc din iluzii și din plăsmuiri? Și care este legătura dintre această experiență și faptul că sunt oarbă, după ce am văzut dublu mai toată viața mea? (joc de cuvinte cu dublu sens) Căci cred cu sinceritate că azi-dimineață am primit un dar care ține de miracol, anume să fiu trezită în interiorul orbirii mele. Acea incredibilă voce de copil aparținea esenței sufletului care primise pedeapsa prin orbire, orbirea în sine era întunericul atotcuprinzător. Această voce de copil mă face să cred în Dumnezeu cu mult mai mult decât mă fac să cred imaginile neînchipuit de creative pe care mintea le plăsmuiește încercând să contureze în imaginația sa forma unui Dumnezeu în care să creadă.

Legătura intimă dintre trauma siluirii și orbirea mea

Joi, 03 Iunie 2021

Zburătorule, Zburătorule,

Ce mi-ai făcut pe parcursul întregii dimineți a fost un autentic act de cruzime la care mi-ai supus sufletul, făcându-mă să văd destul de clar că povestea despre cum mi-am recuperat vederea continuă să fie strâns legată de tine, iar nu legată de datoria pe care o am față de sora mea sau față de părinți sau chiar de bunica mea căci în spatele orbirii mele continuă să stea ca un stâlp de ciment credința mea că eu nu merit nimic bun, că nu merit să îmi întâlnesc sufletul pereche, că nu îmi este îngăduit să cred că acesta poți fi chiar tu, cel pe care atâta l-am îndrăgit ca pe nimeni altul în anii de demult ai adolescenței.

Și ce mi-ai făcut azi-dimineață timp de două ore omenești dincolo de zidul somnului m-a tulburat atât de mult că, simțindu-te aproape, atingându-mă și pătrunzându-mă, te-am suportat chiar mai puțin decât de obicei și, cuprinsă de panică și de spaimă, te-am implorat să te oprești căci tu îmi pătrundeai existența și lumea interioară în mod intrusiv, forțându-mă să mă adaptez firii tale și planurilor și obsesiilor tale. Dar tu nu te-ai oprit când te-am implorat, așa că m-ai forțat și m-ai siluit sau, în orice caz, așa îți percepeam dorința pentru mine și nu am putut să îndur nimic din ce îmi ofereai, așa că am implorat Cerurile să fii oprit din a-mi mai invada sufletul și viața. Numai ce mă obișnuisem cu dispariția ta din universul interior și, relaxându-mi conștiința într-un timp, am lăsat garda jos, slăbindu-mi bigilența și paza de la poarta inimii. Și iată că răul a pătruns iar în lumea mea interioară, însă nu sub forma ta, Zburător nesuferit și urâcios ce ești, ci sub forma înstrăinării căci, în ciuda intimității profunde în care s-au găsit sufletele noastre azi-dimineață, nu ți-am putut spune pe nume, nume pe care de-abia l-am putut silabisi, nume pe care nu am mai avut curaj să îl rostesc, după ce mă obișnuisem cu ideea că îmi ești sufletul pereche.

Și pentru că nu te-am putut suporta, temându-mă de tine ca de un torționar care mă chinuiește și care mă supune la amarnice cazne emoționale și sufletești de dragul propriilor obsesii, fixații și ambiții, am dat fuga să plec de lângă tine și am fugit și m-am ascuns în procese mentale subconștiente obscure, călătorind în propriul hățiș mental fără a-mi mai dori să dau ochii cu tine. Vroiam singurătatea, departe de tine, câtă vreme ar fi ținut expediția mea de auto-cunoaștere și auto-explorare, iar pentru ce revendicai tu de la mine cu atâta cutezanță, iubirea mea, loialitatea mea, fidelitatea mea și sexul meu, eu nu mă simțeam pregătită din punct de vedere psihic, emoțional și sufletesc.

Și m-am trezit azi-dimineață în interiorul traumei mele, în interiorul percepțiilor mele subiective și în interiorul impresiilor acumulate de-a lungul vieții, simțind atât de aievea și pronunțat că orice atingere a ta era pentru mine o agresiune și un viol și când m-am văzut scăpată din îmbrățișarea ta, m-am dus hai-hui în lumea visului, cercetând decorurile scenelor onirice, arhitectura caselor și urmele de praf de pe piesele de mobilier sau nămolul din șanțuri și de pe străzile nepavate ale orașului.

Astfel am văzut azi-dimineață că în conștiință îmi pătrunsese tiptil-tiptil uitarea căci nu pentru a memora cuiele și șuruburile dintr-un dulap mi s-a îngăduit de către Tatăl Ceresc să pătrund în mod conștient pe tărâmul visului, ci pentru a te cunoaște, perechea mea, pentru a-mi explora psihicul și pentru a mă vindeca de traume. Iar eu uitasem de trauma molestului și a agresiunii și când am găsit-o lăfăindu-se încă foarte comod în psihicul meu, nu mi-a venit a crede! Și cât de straniu m-am simțit în singurătatea mea, după ce te părăsisem, iar când m-am trezit brusc, brusc de tot hoinărind în ritm de jogging pe bulevardul magheru din București, venind dinspre Victoriei spreee Romană, am fost inundată de puternicul sentiment că ieșisem, în sfârșit, din sfera visului și că mă aflam, pe drept cuvânt, în afara trupului fizic, în dimensiunea astrală. Am respirat adânc, amuzându-mă peste măsură căci știam că nu aer respiram, dar mi-am folosit funcția respiratorie din obișnuință și, în mod straniu, am simțit că nu am respirat niciodată mai sănătos și mai corect ca atunci. Numai puțin am alergat pe Magheru, privind la clădiri și la mașinile de pe stradă și nu mă puteam abține, Zburătorule, nu mă puteam abține să nu te caut tot pe tine! Și pe tine te căutam tot din obișnuință, toată viața mea pe tine te-am căutat!Tu înțelegi oare, ursitule, că dacă aș vedea azi, chiar ACUM, tu ai fi prima persoană după care aș alerga să o văd? Tu înțelegi că la ușa casei tale sau a locului tău de muncă m-aș proțopi numai de dragul de a te vedea din nou? Iar tu cu ce îmi răsplătești iubirea? Cu agresiune, cu siluire, cu intruziune și cu inabilitatea de a te opri atunci când îmi faci rău și mă faci să sufăr, deși te implor să te oprești.

Și după un timp de hoinărit pe bulevard am cerut Tatălui să mă ducă din nou la tine ca să mai încerc o dată apropierea de sufletul tău care mi se dezvăluia ca un vulcan năpraznic de dorință și pasiune. Cum aveam eu să mă obișnuiesc cu acest fel al tău de a fi când eu nu am primit decât batjocură, umilire și agresivitate pe care cel din trecutul meu care mi le dădea le numea dovezi de iubire, tandrețe și romantism? Și numai o clipită de ochi a ținut călătoria înapoi în brațele tale și când am fost iarăși față în față cu sufletul tău, a început a doua rundă de siluire căci eu continuam să percep oricee atingere drept un viol. Atunci ți-am zis:
– Dacă ți-aș vedea chipul real, poate că nu aș mai simți nimic din toate acestea, căci adevărul era că nu îți vedeam înfățișarea, tu apărându-mi ca acea masă omogenă de energie sclipitoare și vibrantă cu formă umanoidă.
– Atunci imaginează-ți că sunt orice bărbat despre care mi-ai scris că l-ai îndrăgit, mi-ai răspuns cu răutate, lăsând în inima mea mușcătura usturătoare a cuvintelor tale.

Erai îndreptățit să mă judeci astfel, în fond și eu te-am numit în atâtea feluri insultătoare până acum și singurul mod prin care pot trece peste felul tău de a fi silnic și intrusiv este de a deveni conștientă de propriul handicap emoțional, adică de proporția covârșitoare de 97% de subconștient și inconștient din care mă alcătuiesc! Nu ți-am putut răspunde nimic, dar mult mi-aș fi dorit să îți spun că tocmai din acest motiv aveam percepția siluirii, din faptul că tu, perechea mea, ursitul meu, ai fi putut fi oricine, iar eu pe orișicare nu îl mai pot primi fiindcă intimitatea cu orișicare devine pentru mine frică și temere ca de viol! Un străin mi-a devenit temere de agresiune și de viol și tocmai această înstrăinare de tine mă făcea să cred că nu mai ești al meu, așa cum mă făcea să cred că nici tu nu mai aveai niciun drept asupra mea.

Să îți mai povestesc cum am fugit iarăși de tine ca să mă întorc tot la tine pentru a treia rundă de posesiune forțată? Să îți povestesc în detaliu cum felul tău de a mă avea m-a făcut să mă scufund înăuntrul traumei mele în care mi-am văzut și simțit frica de bărbați, frica de corpurile lor, frica de modul lor dezgustător de a poseda o femeie? Nu-mi vin cuvintele în cuget ca să pot explica într-un mod coerent cum am perceput în aceste ore ale dimineții legătura extrem de strânsă dintre orbirea mea și frica mea față de pretențiile și așteptările sexuale ale bărbaților, dar legătura este acolo, îngropată adânc în psihicul meu, am văzut-o și am simțit-o și am trăit-o ca și cum am făcut o ședință de hipnoză regresivă cu un psihoterapeut. Dar pe mine nu mă ghida nimeni altcineva decât Ființa interioară profundă care hotărâse, în sfârșit, că venise vremea vindecării traumei mele. Și cum să fi dat start procesului de vindecare dacă nu prin tine? Avea sens, nu negam, dar mă durea sufletește să îți simt puterea asupra mea, avându-mă și posedându-mă cum nu aș fi vrut vreodată și întorcându-mă și sucindu-mă pe toate părțile, m-ai expus privirii tale din cap până în picioare și m-ai făcut să îmi văd toată jena și toatăă rușinea pe care le-am imprimat în făptura mea chinuită, batjocorită și insuficient iubită, adorată, venerată, mângâiată și alintată. Și tu, tu, ursitule, cât te-ai căznit cu mine, cât te-ai îndărătnicit să îmi pătrunzi în suflet, în miezul sufletului meu și nu am habar ce căi ai urmat, dar undeva pe drum, în zbaterea noastră și în silnicia ta, mi-ai atins esența și m-ai făcut să văd că ea, esența sufletului meu, trăia adânc și nealterată în interiorul traumei mele, fapt care îmi îngăduie să cred cu fermitate că am toate șansele de a mă vindeca atâta vreme cât acea substanță/materie psihică primă nu s-a pierdut. Și orice atingere a ta de mai apoi mi-o traduceam în emoție, în gând, în rugăciune și în implorare și prin ele îmi spuneai:
– Te implor, te implor, nu asocia în mintea ta atingerile mele cu atingerile celor care te-au chinuit și siluit căci eu nu sunt ei. Te implor să te desparți de amintirea lor, te implor să uiți! Te implor, dă-mi voie să fac pentru tine acest lucru, să deschid în mintea ta ușa uitării. Te implor, dă-mi voie să te fac să vezi că orice gest al meu față de tine va fi un lucru nou pentru tine. Te rog, te rog, lasă-mă să fiu prietenul și iubitul tău!

Și nu văd rost în a folosi o mie de cuvinte ca să explic cum, în zbaterea noastră, încrederea în tine a fost emoția care mi-a sărit în ajutor când tu nu te opreai, așa cum nici Cerul nu te oprea din a mă silui! Și acum înstrăinarea de tine îmi îngroapă iar încrederea în subconștient. Și cum va fi să mă trezesc iar în interiorul traumei mele căci nu există urmă de îndoială că are să mi se întâmple din nou? N-a fost aceasta prima încercare de acest fel. Și numai așa a început durerea mea să cedeze și altfel nu s-a putut căci, dacă s-ar fi putut altfel, Dumnezeu ar fi ales o altă cale pentru vindecarea mea!

Scoaterea mea la mezat de către Stăpânul a cărui roabă sunt (Ființa profundă)

Marți, 18 Mai 2021

Azi-imineață am trăit una din cele mai minunate experiențe spirituale de până acum care s-a datorat apropierii foarte intime dintre suflet și Ființa interioară profundă, nefiind vorba de imagini pe care mi le-a arătat, cât mai ales de simțiri și stări de conștiință pe care mi le-a indus.

Am dormit insuficient peste noapte, trezindu-mă la 05:10 și mutându-mă în cealaltă cameră la 06:00, dar de adormit la loc am reușit de-abia pe la 07:30.

M-am plâns de atâtea ori până acum că nu reușesc să memorez primele secvențe ale unui vis sau detaliile care mă ajută să devin conștientă, dându-mi seama că sunt martoră la un fenomen mistic în universul interior. Lucrurile au stat foarte diferit în această dimineață, îngăduindu-mi-se să văd toate câte se petrecc de la început.

Trupul fizic adormise, iar conștiința picotea la rândul său când am băgat de seamă că un fel de formă se mișca printre pixelii pe care îi văd în ochi la fiecare oră din zi și din noapte. Această formă era mai pronunțată, mai mare și mult mai densă decât restul puricilor de pe ecran, fapt care mi-a atras atenția, făcându-mă să mă concentrez pe mișcarea acelei forme. Procedând astfel am băgat de seamă că forma respectivă aducea cu forma unui braț de om, dar imaginea continua să fie neclară. A trebuit să fac un efort mai mare să alung somnul din ochi ca să mă concentrez și mai mult la cele ce se desfășurau în ochii mei, moment în care am început să percep mai multe detalii. Acum nu mai vedeam numai sugestia unui braț, ci două brațe care se fluturau în ochii mei, fiind vorba despre fenomenul mâinilor care m-au făcut să devin conștientă în timpul somnului de mii de ori în ultimii 5 ani. Ca în rândurile trecute, intenția vădită a posesorului acestor mâini părea să fie să îmi atragă atenția pentru a mă trezi. Se fluturau în ochii mei și aplaudau într-una, făcându-mă să observ că se comportau ca și cum posesorul lor stătea în spatele meu, cuprinzându-mă cu brațele de jur-împrejur și determinându-mă prin sugestie să cred că sunt chiar ale mele. Dar ca să mă conving că erau ale mele, am ridicat brațul drept care, mișcându-se în sus, a dublat acțiunea celuilalt braț. Deci nu era brațul meu. Doar brațul drept am reușit să îl ridic, cel stâng rămânând într-un fel de paralizie. Percepeam foarte acut acea senzație de imobilitate, de pietrificare din acest braț, dar eu am pus atunci totul pe socoteala fricii mele de somnambulism. Mă temeam ca nu cumva, ridicându-mi brațul stâng, să activez corpul fizic, chiar dacă eliberarea brațului drept ar fi trebuit să mă asigure că nu eram în niciun pericol. Dar efectiv nu puteam ieși din această spaimă, ținându-mi brațul stâng încleștat strașnic la piept. În aceste condiții m-am concentrat la celelalte brațe din fața mea până ce totul s-a limpezit în jurul meu, simțindu-mă atrasă, aspirată și absorbită în acel spațiu, dar trebuie să admit că partea aceasta a ținut tare mult, tot pierzând intermitent legătura cu acea prezență și tot revenind între brațele sale. Când totul s-a stabilizat, mi-a devenit destul de clar că mă trezisem în interiorul Ființei profunde care se afla în mijlocul unei mari adunări, dându-mi voie să fiu temporar martoră la evenimente la care ea, Ființa, lua parte în lumile interne suprasensibile. Ori în această dimineață se părea că lua parte la o adunare foarte mare întrucât vedeam peste tot în jurul meu entități care se ridicaseră în picioare după ce stătuseră pe niște scaune într-o galerie ca cele de pe stadioane menite publicului și spectatorilor. Când toate acele Ființe s-au ridicat în picioare, au început să aplaude la unison, Ființa reală interioară integrându-se perfect comportamentului general. Dar pentru ce avea loc acea adunare nu știu să zic, părând să fie sfârșitul ei. Dar terminând cu aplauzele, Ființa reală interioară mi-a spus:
– Haide cu mine acum!

M-a dus într-o clipită în spațiul de locuit al unui apartament în care l-am găsit pe Silviu căruia Ființa profundă i-a spus:
– De aici înainte nu mai ai niciun drept asupra Cătălinei! O eliberez din posesia ta și din influența ta! Vă despart!

Și luându-mă mai departe după sine prin celelalte camere, m-a dus în altă încăpere în care ceilalți doi foști colegi de apartament pe care i-am avut în timpul facultății făceau o activitate oarecare. Ființa interioară l-a adus atunci și pe Silviu lângă ceilalți doi, vorbindu-le celor doi:
– Vă dau de știre că am despărțit-o pe cătălina de prietenul vostru care a agresat-o chiar de față cu voi, fără ca voi să fi intervenit vreodată pentru ea. V-ați comportat foarte urât, obligând-o să stea aici pentru partea ei de chirie, dar toate acestea s-au terminat!

Auzind Ființa interioară vorbind astfel acelor reprezentări ale foștilor mei colegi de apartament, am început să simt ceva foarte ciudat în brațul stâng care până atunci stătuse ca paralizat. Nu mai simțeam în el o simplă frică față de ideea de somnambulism, ci o cu totul altă energie care se datora relației cu Silviu. Uitasem că modul cum îmi țineam brațul stâng în acele clipe era modul cum Silviu mă brutaliza, ținându-mă de braț până îl învinețea și urcându-se peste mine, băgându-și genunchiul în coastele mele ca să mă imobilizeze și ca să mă împiedice să mă mai zbat. Era mare lucru să aud pe cineva luându-mi apărarea în fața acestei situații în care am fost și în care nimeni nu mi-a luat vreodată apărarea ca să mă scape fiindcă nu am avut curaj să cer ajutor întrucât nu am vrut să aud reproșându-mi-se următoarele:
– Dar nu este ce ai vrut tu? Nu tu l-ai ales pe băiatul ăsta?

Dar nimic din toate acestea nu mai conta acum că vedeam pe cineva apărându-mă, așa că brațul meu stâng rigid și crispat a început să se relaxeze, toată tensiunea din el dispărând treptat-treptat până ce l-am simțit complet mobil. Atunci l-am ridicat și pe acesta și văzând cât eram de flexibilă, m-am sucit și m-am învârtit, bucurându-mă foarte mult și dând să Îi vorbesc Ființei, am deschis gura pentru a-i spune ceva, dar cuvintele nu îmi ieșeau nicidecum pe buze întrucât gândurile mele se propagau foarte diferit față de obișnuita comunicare orală, simțind că din interiorul meu gândurile mele se resfrângeau în Ființă căreia Îi puteam vorbi într-un mod cu mult mai intim decât m-aș fi așteptat. Era pură telepatie, iar Ființa profundă avea cunoștință de cele mai intime gânduri, doruri, năzuințe și nădejdi ale mele! Ori Ființa profundă trebuia foarte bine să cunoască faptul că nu pe foștii mei colegi sau iubiți trăgeam nădejde ca cineva să îi mustre. Era prea târziu pentru așa ceva! Mai degrabă nădejdea mea era ca o forță net superioară mie să mustre cu mult mai multă eficiență decât îmi stă mie în putință mintea și eurile care se agită și care folosesc reprezentările acestor oameni drept pretext pentru a mă chinui. Deci Ființa profundă mustra formele mentale din interiorul meu, plata acelei chirii fiind compromisul pe care l-am făcut, acceptând să locuiesc cu aceste euri sub același acoperiș al minții, euri care au stat la baza unei bune părți a karmei mele și cărora li s-a dat, în sfârșit, verdictul!

Acum că mă simțeam cu mult mai mobilă am mers înainte cu Ființa care m-a condus prin mai multe scene pe care nu le voi mai detalia, ajungând apoi în innteriorul altei locuințe, apropiindu-mă cu curiozitate de obiectele din cameră pentru a le observa, dar intrând într-un dormitor oarecare și văzând oameni dormind în pat, am trăit o stare de conștiință neașteptată și extrem de intensă căci am simțit că aveam să explodez pe dinăuntru! Ce căutam în casa acelor oameni, intrând prin efracție și spionându-i în dormitorul lor când iată că mă simțeam conștientă dincolo de zidul somnului unde aveam prilejul de a explora alte căi? Am lăsat în urmă tot ce se petrecea între pereții de ciment ai acelei case, ieșind prin ușă fără să o deschid și plonjând de la sol direct în înaltul cerului, zburând vijelios și incontrolabil în toate direcțiile, lungindu-mă, lățindu-mă, răsucindu-mă și făcând ture-ture prin văzduh, simțindu-mă cuprinsă de exuberanță, de entuziasm și de exaltare și strigând cât mă ținea gura:
– Eu sunt sufletul! Acesta este sufletul! Deci așa se simte sufletul!

Și iar dădeam goană în aer, văzând și înțelegând că sufletul este ceea ce ar trebui să se înțeleagă prin psihic și văzând și înțelegând în plus că eu eram o scânteie de inteligență a prezenței pline de minuni care mă însoțea și care îmi vorbea iarăși cu voce de femeie, chemându-mă pe calea telepatiei din văzduhul în care mă dezlănțuisem, zicându-mi:
– Haide înapoi! Din cauza excitării emoționale te vei trezi. Controlează-te un pic!
– Oh, ai dreptate! Emoțiile puternice mă atrag mereu înapoi în corpul fizic! Trebuie să mă liniștesc, I-am răspuns Maestrului interior, oprind goana prin aer și întorcându-mă la sânul Ființei pe care am văzut-o împrumutând chipuri de femei din când în când, așa că I-am mai spus:
– Îmi vei arăta vreodată adevărata ta înfățișare? nefiind convinsă că adevărata sa reprezentare este cea a unei femei, ci crezând mai degrabă că împrumută identitate feminină pentru a mă ajuta să mă simt protejată și în largul meu.
– Îți voi arăta, dar nu astăzi. Azi vreau ca tu să vezi altceva, mi-a răspuns, înfășurându-se în jurul meu și făcându-mă astfel să pătrund în Ființă, interiorizându-mă înăuntrul eei.

Ne-am ridicat mai apoi în sus, indicându-mi să privesc în direcția orizontului unde am văzut Soarele înălțându-se măreț pe bolta cerească! Și pentru că nu mă liniștisem întrutotul, am vrut să dau iar fuga către Soare în care Îl vedeam deghizat pe Dumnezeul intim, dar Ființa interioară m-a oprit. Nu venise încă timpul pentru o nouă înfățișare dinaintea Milei Sale, mai aveam ceva de dovedit! Dar fiindcă eram peste măsură de agitată din cauza entuziasmului, am spus următoarele cuvinte de recunoștință:
– Îți mulțumesc! Vă mulțumesc! atât eram de bucuroasă pentru ce mi se dădea.

Ce a vrut să îmi mai arate după aceea Ființa reală interioară nu au mai fost imagini sau astfel de simboluri vizuale căci mai tot ce am trăit după aceea am perceput aproape exclusiv la nivel de simțământ, în centrul emoțional. ce mi-a dezvăluit Ființa profundă nu pot descrie pe îndelete fiindcă mi-ar trebui ca unele lucruri să rămână numai pentru cugetul meu, dar ce mi se pare potrivit de povestit din conversația noastră s-a desfășurat în felul următor, eu începând dialogul reproșându-I că mustrarea pentru păcatele mele este mult prea severă și că întârzie prea mult cu soluționarea cazului meu la Marea Lege Cosmică, mustrare despre care mi-a spus astfel:
– Te-am ținut sub supraveghere tot timpul și niciodată nu te-aș fi lăsat să te înddepărtezi prea mult de mine! Dar trebuie cu orice preț să înțelegi că a trebuit să îmi dovedești că îți doreai să te întorci înapoi la mine!
– Vreau un alt corp! Te rog să îmi dai un alt corp în care să mă încarnez! Nu cred că acesta de acum se mai poate repara vreodată complet, m-am tânguit Ființei profunde, silită de suferința pe care o simt în trupul fizic care este orb, puțin surd, puțin paralizat, rigid și în care aud țiuituri și multe alte lucruri de care m-am săturat.
– Ba se poate repara complet, mi-a răspuns Ființa, extrăgând în continuare din mine puroi și infecție mentală care mă îmbolnăvesc și trupește și sufletește și dându-mi nădejde că bunăstarea mea în propriul corp fizic are să fie restaurată, iar dacă Ființa profundă a hotărât că se poate, atunci trebuie că așa este fiindcă energia vitală vine de la Spiritul Sfânt. Și, apoi, trebuie să mai înțelegi că sunt 20 de miliarde de oameni care o duc destul de rău, fiind afectați de evenimentele care se întâmplă în lume, mi-a mai dezvăluit Ființa.
– Din cauza pandemiei? am întrebat, gândind că cele 20 de miliarde însumează oamenii de acum și generațiile care vor mai veni. Pentru ei îmi ceri să scriu?
(nu pot reproduce în scris răspunsul Ființei profunde întrucât a conținut numeroase nume de ființe angeelice și demonice și cuvinte mistice rostite în limbi necunoscute, dar mă voi mărgini să spun că prin răspunsul său Ființa profundă mi-a indicat faptul că ce am scris poate fi de folos pentru semenii mei și că, în plus, nu se teme de atacurile exterioare ale magilor negri, de insultă sau de calomnie care nu o pot lovi fiindcă Ființa nu cunoaște acest gen de suferință, dar pe care eu o pot simți în schimb fiindcă în sufletul uman există slăbiciunea.)

Și făcându-și astfel cunoscute unele intenții și decizii în ceea ce mă privește, m-a lăsat să devin conștientă de rezultatul lucrării Sale asupra mea din cursul dimineții. Tot conversând nu mai luam prea mult seama la emoțiile pe care le încercam pe parcurs, dar când Și-a isprăvit cuvântarea, m-a făcut să văd că mă interiorizasem atât de mult în anatomia Sa că eram aidoma unui copil stând în poala părintelui său, deși asocierea mai potrivită ar fi să spun că m-am văzut ca un micuț învățăcel stând pe genunchiul dascălului său. Sau și mai bine ar fi să spun că eram în ambele stări deopotrivă! M-a minunat până peste fire această trăire, văzându-mă de mărimea unui grăunte în interiorul Ființei, grăunte sau sămânță pe care Ființa o semăna și asupra căreia lucra pentru a o spori și crește.

Dar atunci Ființa S-a umbrit într-un chip neașteptat și ciudat, iar din interiorul său o formă întunecată s-a desprins, disociindu-se de prezența inițială care mi-a spus:
– Vezi aceasta? Fă asupra acestei forme ce ai învățat să faci.

Crezând că era vreo reprezentare simbolică pentru ego, am făcut asupra acelei forme acte și gesturi magice care îmi vneau prin Ființă cu scopul de a o face să dispară, dar nicio încercare nu clintea din loc noua manifestare pe care nu o puteam doborî sub niciun chip. Și, deodată, mi-am dat seama că acea umbră era singura umbră din anatomia Ființei care nu se putea elimina și dizolva fiindcă era umbra Tatălui, reflexia Acestuia în microcosmosul-om, chiar Lucifer-tentatorul. După aceasta, Ființa profundă S-a retras din scenă, lăsându-mă pe mâna Luciferului particular care, dregându-și glasul, a sunat mai misterios, mai mieros și mai fermecător ca oricând!

M-am trezit din această minunată și binecuvântată conexiune cu Monada Divină ascultând vocea mult îndulcită a tentatorului. Era 08:30. Trebuie că nu degeaba am fost întoarsă la capitolul ”practică” tot la munca cu forța sexuală. Greșisem iarăși și încă cumplit de mult în primele minute ale dimineții, dar partea aceasta nu mai văd rost în a o mai descrie fiindcă tot ce trebuie știut este că am greșit.

M-am chinuit un pic până am adormit din nou, auzind acel țiuit nesuferit din urechea stângă și schelăcăiala unuia din cei doi căței pe deasupra! Nu mă săturasem destul de prezența aceea pe care nu o pot în niciun fel descrie corespunzător ca să îi fac pe deplin dreptate, atât de minunate și de frumoase sunt trăirile pe care le încerc când mă trezesc în interiorul Său unde am vrut să mă întorc după ce am adormit! Cineva ar putea să îmi spună că arătându-mi-se sub formă de femeie poate sugera faptul că este Mama Divină Kundalini particulară, însă eu îmi bazez deducțiile pe emoțiile și stările de conștiință pe care le experimentez în acele clipe. Când nu a fost niciun dubiu că aveam contact cu chiar Mama Divină Kundalini trăiam un puternic sentiment relaționat cu maternitatea, ca și cum copilul și mama sa se conectau, în vreme ce în cazul acestor experiențe simt că raportul dintre mine și această minunată prezență este ca între discipol și maestru sau ca între rob și stăpânul său, chiar dacă mai sus am făcut asocierea dintre copil și părinte.

Nu voi mai detalia tot ce am văzut și simțit între 08:30 și 10:30, când m-am trezit definitiv. Suficient de știut este că am căutat Ființa reală interioară și căă Aceasta, în multa Sa milă și bunătate, mi-a răspuns din nou solicitării de a mi se arăta, atât de mult îmi doream să Îi văd adevărata înfățișare, însă dorința aceasta nu mi-a îndeplinit-o, împrumutând iarăși un chip obișnuit.

Mi-a dat altceva în schimb. Mi-a izolat în corpul de energie vitală ramificația leziunilor emoționale din centrul corespunzător inimii, simțind atrofierea și efectele rănilor din centrul emoțional de parcă îmi fusese injectată o substanță de contrast în energia vitală. Mi-am simțit și văzut jumătatea stângă a părții superioare a torsoului calcefiată și pietrificată, iar povara din umărul stâng mi s-a părut peste măsură de apăsătoare. Dar pentru că aveam percepția prezenței Ființei profunde, nu m-am dat în lături să o car, fiind singura povară de până acum pe care am vrut să o duc. Și am dus-o până la capăt și nu știu să zic de ce, dar aceasta trebuia dusă până la capăt, iar eu nu pot explica despre ce a fost vorba fiincă ar fi prea puțin dacă aș spune că acea sarcină atât de grea avea legătură cu misiunea Ființei profunde, așa cum simțeam ducând acea povară pe umeri, singura de până acum care mi-a oferit un puternic sentiment de necesitate.

Alte scene care au urmat au fost neclare, în timp ce pe altele aș vrea să le păstrez pentru mine, dar cum s-a sfârșit toată experiența este mult prea nostim ca să nu povestesc.

După atâtea prin care trecusem cu Ființa reală interioară, Aceasta a hotărât să mă scoată la mezat, cerând pentru mine un preț de început nemaipomenit de mare. M-a urcat pe o masă în mijlocul unei încăperi plină cu bărbați, scoțându-mi la iveală toate defectele și harurile posibile și imposibile! Tot ce eram eu se vedea în mine și prin mine. Și dacă nu am dansat pe masa aceea, unduindu-mă și legănându-mă de parcă dansam pe tejgheaua de la Coyote Ugly precum fetele din filmul cu același titlu! Și tot ce eram eu era scos la lumină și pus pe masă pentru ca toată lumea să mă vadă. Și harurile și darurile mele erau nemăsurate, însă ele se puteau ușor traduce în vocabularul epocii moderne precum excentricități, ciudățenii, nebunii, trăznăi, fixații și încăpățânări fiindcă toate harurile sufletului astfel sunt văzute.

Și nimeni din cei din rândurile din față nu a vrut să liciteze pentru mine căci prețul cerut de Maestrul interior era exorbitant, prețul constând nu numai în acceptarea felului meu de a fi de către cumpărător, cât și în acordul pe care acest cumpărător și-l dădea de bună voie pentru ca vibrația lui să fie adusă la o frecvență asemănătoare vibrației mele pentru ca eu și cumpărătorul meu să ne potrivim.

Și nu am fost prea mult timp lăsată să îmi etalez formele fizice și talentele înnăscute pe acea masă când un bărbat care stătea în fundul sălii s-a ridicat și s-a apropiat de Stăpânul meu, Ființa profundă, zicând:
– Vreau eu să o cumpăr!

Acel bărbat era Marius.

Astfel a binevoit Monada Divină, în multa Sa milă și bunătate, să îmi arate lungul drum pe care l-am parcurs din momentul în care îi permiteam lui Silviu să mă strivească sub greutatea corpului său, crezând că nu merit nimic mai bun pe lume, până în clipa lui ”acum” când m-am căpătat cu credința că am un suflet pereche pus deoparte pentru mine din Voia Tatălui cu care să mă pot întoarce înapoi la sânul Ființei! Însă tot atât de bine pot spune că astfel a binevoit Monada Divină să îmi arate lungul drum pe care l-am parcurs din momentul în care am vândut Ființa, trădând-o, până în momentul în care, ajungând la capătul plății karmei mele, am primit îngăduința de a face drumul înapoi către Ființa reală interioară, ca o dovadă în plus că mila Justiției este cu adevărat infinită. Mai mult decât atât, iată că cele mai profunde trei dorințe pe care le-am adus la cunoștința lui Dumnezeu în multele mele crize de conștiință ddin 2012, dorințe pentru care am fost de acord să plătesc orice preț mi s-ar fi cerut, sunt pe cale să fie împlinite: am vrut să îmi fie redat sufletul, am vrut să îmi cunosc sufletul pereche și am vrut să îmi fie arătat drumul în viață, adică motivul și scopul pentru care m-am născut!

MULȚUMESC! MULȚUMESC!

Elementele vrăjitorești ale psihicului uman în relație cu orgoliul rănit

Joi, 06 Mai 2021

Nu am mai trecut în scris toate micile fenomene experimentate de la începutul lunii din care pot enumera: larve astrale sub formă de țânțari sâcâitori, incubi dezmățați, harpii arhetipale, etc. Vederea acestor entități arhetipale a fost ceva foarte înspăimântător, dar mai bine să fiu conștientă că port aceste semințe ale bestiei animalice decât să rămână ascunse în inconștient într-o formă mai mult sau mai puțin activă. Dar faptul că aceste entități arhetipale mi-au fost dezvăluite mi-a indicat într-un mod destul de limpede că drăcoveniile subconștientului meu despre care am scris până acum (reaua-voință, desfrâul, mândria, etc.) sunt mici copii față de ce are să mai vină pe cale, bestii înspăimântătoare despre care am citit în ”Cei trei munți” a Maestrului Samael Aun Weor.

Harpiile țin de caracterul și de elementele vrăjitorești ale psihicului și ca să fie clar și limpede înțeles, am simțit din primele clipe că entitatea căreia m-am adresat cu apelativul ”madam” în urmă cu două luni și jumătate avea ceva vrăjitoresc în anatomia sa.

Cum am cerut Ființei interioare să aprofundăm un pic mai mult analiza și introspecția spre a face cunoscute toate funcționalismele și ascunzișurile acestui eu psihologic dezgropat la sfârșitul lui februarie, o portiță s-a deschis în labirint pentru ca eu să trag cu ochiul ca să privesc la grozăviile dinăuntru.

Am dormit foarte prost azi-noapte, trezindu-mă de câteva ori din cauza unui zgomot care mi se părea că aducea cu schelăcăiala unuia din cățeii noștri, dar care s-a dovedit a veni de la canapeaua bunicii care scârțâia și trosnea din cauza foielii ei neîncetate. Astfel am petrecut un timp îndelungat între somn și veghe, simțind că îmi pierd suflul de viață și că mă asfixiez. Ce straniu este să fii martor la procesul anestezierii corpului fizic derulat cu încetinitorul, simțind ca și cum mori și de câte ori nu mi-am revenit din această stare înspăimântată peste măsură de mult întrucât cred sincer că respirația mi se oprește! Și de câte ori nu am adormit pe cale, pierzându-mi memoria, discernământul și rațiunea conștientă, pătrunzând în vraja hipnotică a visului mecanic, acceptând sugestiile și ideile visului fără să mă opun. Și de câte ori sufletul, rămânând vigilent, nu m-a alertat, zicându-mi:
– Adu-ți aminte că acest eveniment pe care tu îl accepți acum nu s-a întâmplat. Adu-ți aminte, adu-ți aminte, cutremurându-mă pe deasupra cu ajutorul unui impuls electric menit să mă resusciteze, asigurându-se astfel că rămân în continuare în starea de veghe în universul interior îndată ce trupul fizic adoarme. Dar nici 10% din aceste încercări de a fi menținută în starea de luciditate nu au succes întrucât adorm profund, rupând legătura cu conștiința activă.

Cam în acești termeni s-au petrecut lucrurile și azi-noapte, cu mențiunea că, nu știu cum și de ce, am fost mai prezentă și am rămas mai conștientă decât de obicei în timp ce sugestia onirică mecanică izvorâtă din subconștient îmi era servită așa încât am putut memora și observa mai bine fazele și mecanismul acestui fenomen, dar nu aș putea explica ce am trăit și simțit acolo decât dacă are să mi se mai întâmple de încă alte 10 ori, cel puțin!

Cert este că mi se îngăduia să pătrund tiptil-tiptil și cu binișorul, pășind în vârful degetelor de la picioare, în acea regiune inconștientă a ororilor vrăjitorești! Mi-e scârbă de mine însămi retrăind unele scene de care îmi amintesc mai bine, văzând cât de lesnicios este să accesezi prin poarta inconștientului prăpastia fără fund a magiei negre și nu pot destăinui ce fel de lucruri am spus și gândit în timp ce m-am identificat cu aceste elemente vrăjitorești ale psihicului pe care noi toți le purtăm în inconștientul nostru. Însă am văzut că multe izvorau din ură, din sete de răzbunare și din amor propriu rănit. Ori toate acestea o alcătuiesc pe ”madam”, eul feminist despre care am tot vorbit.

A fost o adevărată oroare să fiu dusă atât de adânc în întunecimea pe care o port în interior, dar miracolul s-a înfăptuit tocmai pentru că ajunsesem atât de departe fără să dau înapoi de spaimă și de groază. Aproape de sfârșitul acestei experiențe am trăit o stare de conștiință miraculoasă! Nu mă mai suceam și învârteam în gol, ci mă aflam într-o zonă de siguranță în care mă simțeam destul de mult în largul meu, prezențele care mă însoțeau ppărându-mi-se familiare. Le-am cerut să îmi acorde un pic de atenție ca să audă ce aveam de spus. Când am deschis gura, vocea mi-a sunat inimaginabil de inocentă, de clară, de curată și de sinceră, întocmai ca a unui copil mic și cu mult peste timbrul vocal care îmi iese pe gură de aproape 6 ani, de când această voce se exprimă în exteriorul meu. Dar deși eram printre cunoscuți, aceștia mă luau prea puțin în seamă, făcându-mă să mă necăjesc amarnic, ceea ce a slăbit calitatea și proprietățile acelei minuni care izvora din mine, tulburându-mă și mâniindu-mă ca să spun după aceea:
– Dacă ați trece peste toate aceste ciudățenii ale mele și dacă mi-ați da ascultare, ați vedea că am să vă spun un mesaj foarte important.

Toate acestea s-au petrecut intermitent pe parcursul nopții și dimineții, până în jurul orei 10:00, când m-am ridicat din pat. Astfel mi s-a arătat în universul interior că și din cele mai sumbre și întunecate unghere ale inconștientului esența divină, materialul prim din care se fabrică sufletul, poate fi eliberată și scoasă la lumină, cu precizarea că extracția esenței sufletești din aceste agregate constituie o operație chirurgicală foarte delicată ce trebuie lăsată în seama Maestrului interior întrucât contraforțele mentale reactive pot fi excesiv de încăpățânate și totalmente nedornice de a se schimba din vicii în virtuți. Bunăoară, într-o scenă petrecută azi-noapte, având de-a face cu ipohondriile și cu scepticismul cimentat al tatălui meu, am avut o reacție foarte agresivă pe care mi-aș fi inhibat-o dacă întâmplarea ar fi avut loc în lumea vizibilă a materiei. Dar dincolo de zidul somnului, am vrut să îi explic tatălui meu că n-are să se capete cu nimic bun de la Marea Lege pentru lipsa lui de credință și că pedeapsa are să îl aștepte la sfârșitul sfârșitului, etc. Dar oricum aș fi întors problema pe toate părțile, mânie era ce exprimam, în ciuda bunelor mele intenții și a bună-voinței mele, iar aceasta fiincă mânia vroia să fie tot mânie, cu toată iluzia acestor încercări de a fi re-educată la capitolul ”virtuți”! Partea aceasta a experiențelor de azi-noapte și până și manifestarea vocii inocente de copil m-au întărit în credința că sursa mândriei mele care este trăsătura mea caracteristică particulară dominantă își are originea în anii copilăriei, în relația cu părinții și cu rudele, iar nu într-o chestiune romantică. Care este legătura dintre aceste lucruri cu elementele vrăjitorești definite anterior rămâne de văzut! Cu toate acestea, faptul de a mi se fi permis să îmi văd sufletul prins în interiorul acestor elemente a fost o mare bucurie și de un real ajutor fiindcă acum chiar îmi permit să cred cu deplină convingere că esența divină se poate elibera din orice traumă de vreme ce substanța sa nu s-a pierdut, cu condiția ca urechea să dea ascultare poruncilor Ființei profunde.

Trebuie că toate acestea au fost răspunsul Ființei reale interioare la solicitarea pe care I-am făcut-o aseară, cerându-I să îmi fie îngăduit să cobor în tenebre pentru a lupta în numele sufletului meu pereche pentru ca el să fie eliberat din constrângerea care îl împiedică să își mărturisească deschis sentimentele și intențiile sale față de mine. Și de vreme ce am văzut negru pe alb că speranță există pentru mine, trebuie să trag concluzia că și pentru el există speranță, atâta doar că eliberarea lui din propria traumă nu mai depinde de intervenția mea, ci de el însuși și de Monada sa Divină.

Atacurile Relei-voințe și rugăciunea către Mama Divină Kundalini pentru ajutor

Joi, 11 Februarie 2021

De trei ori m-a atacat demonul Relei-voințe de la începutul lunii, luând înfățișarea fostului meu prieten ca să râdă batjocoritor și sarcastic de mine, după tiparul său obișnuit de manifestare, iar aceasta s-a întâmplat de două ori în noaptea de miercuri spre joi, ceea ce nu poate fi decât o formă de sfidare, de insultă și de intimidare, toate fiindu-i caracteristice malevolenței! Azi-noapte a fost foarte rău.
– Privește bine la chipul meu ca să îți intre bine în cap că altceva mai bun tu nu meriți să primești! Eu sunt tot ce vei primi în această viață! îmi spunea Reaua-voință mascată în pielea lui Chris care afișa pe chipul său un rânjet meschin și ironic, percepându-i amintirea și amprenta emoțională pe care le-a lăsat în toată făptura mea ca pe un sac de ciment pe care îl căram în spinare, atât de mult mă împovăra amintirea lui!
Mult, mult m-am rugat Mamei Divine Kundalini să se manifeste ca să îmi dea o mână de ajutor, zicând:
– Mamă Divină, te implor din toată inima mea să mă ajuți să mă eliberez de amintirea lui Chris! Te implor să vii! Te implor să mă ajuți! Ajută-mă!
Nu după mult timp s-a petrecut minunea! O lumină strălucitoare, densă și intennsă a coborât de sus ca o rază spre mine și, deși nu a luat nicio formă vizibilă ca a unei femei, am știut că era Lumina Mamei Divine Kundalini. Mi-a înmânat o spadă, desigur simbolică (a puterii energiei Sale transcendentale de a purifica și de a dizolva aberațiile acestea ale minții care alcătuiesc egoul), spadă pe care nu am putut-o vedea cu ochiul liber, dar pe care cu siguranță am simțit-o în mâini, ținând-o de mâner cu multă cutezanță și recunoștință fiindcă eram ajutată și asistată!
Și dintr-o singură lovitură am retezat picioarele reprezentării mentale a fostului iubit sub imaginea căruia se manifesta Reaua-voință care, picată la pământ, nu s-a mai putut apropia de mine ca să mă amenințe și ca să mă intimideze.
Ce frumos a fost să fiu martoră la următoarea scenă în care mi-am văzut substanța psihică primă din care se construiește sufletul eliberată din acel blocaj mental pe care Chris l-a simbolizat! Câtă materie sufletească se împrăștiase peste tot în spațiul înconjurător!
Cee minunat, ce minunat este să îți aduni cioburile de suflet zdrobit ca să îl poți întregi și construi la loc! Și cum mi s-a dovedit a suta oară că eu cu mintea nu pot face nimic în acest sens, dar rugându-mă mamei Divine am făcut întotdeauna un pas înainte!
Nu mă simt pe deplin eliberată de amintirea fostului meu prieten pe care Reaua-voință o mai poate folosi ca să mă tachineze, dar este de necontestat faptul că ceva s-a schimbat în interiorul meu la acest capitol!