dec. 082021
 

<>

Miercuri, 08 Decembrie 2021

Sunt 2 luni de când a murit tatăl meu, iar săptămâna aceasta, dintre toate, este cea mai apăsătoare și imposibil de îndurat. În mod obișnuit, ne-am fi petrecut aceste zile bătându-ne capul cu idei de cadouri pentru tata fiindcă onomastica lui era de Sfântul Nicolae, iar ziua lui de naștere urma pe 12 Decembrie. Ar fi împlinit 61 de ani peste 4 zile. Dar toate aceste obiceiuri s-au curmat, iar mie uneia mi se face rău de la stomac gândindu-mă la toate acestea și simțind în mod accentuat că am suferit un șoc destul de mare în seara când a murit, nevenindu-mi nici acum să cred că acest lucru s-a întâmplat, acest lucru de care lui i-a fost cel mai frică.

Dar Ana mi-a povestit în urmă cu o săptămână că, în timpul ultimului interviu radiofonic, Maestrul Kwen Khan Ku a discutat despre cum pierderea unei persoane dragi constituie o probă de aer pentru gnostici, iar instabilitatea financiară constituie o probă de pământ, trebuind în ambele rânduri să ne punem toată încrederea în Tatăl ca să ieșim victorioși din aceste încercări. Și mi s-a părut deosebit de interesant să aud că Maestrul Kwen Khan Ku a abordat aceste subiecte, dintre toate posibile, în toiul cărora eu și familia mea ne aflăm în clipa de față.

Desigur că pierderea unei persoane iubite constituie o probă, un test, o încercare căci mulți ne întoarcem împotriva Tatălui și împotriva hotărârilor Sale, zicând că ni s-a făcut o nedreptate furându-ni-se părintele și soțul. Dar oare această probă de aer presupune să trebuiască să înghițim și mizerabilul și execrabilul comportament al celor din jurul nostru? Căci rudele din partea mamei mele se comportă de acum ca și cum tata nici nu ar fi existat. Mătușa mea nu a mai sunat-o pe mama să o întrebe cum se mai simte de mai bine de o lună, în vreme ce vărul meu nu ne-a adresat încă nici măcar un cuvânt de condoleanțe, pretextând că mătușa este purtătorul de cuvânt pentru ei toți, mătușă care a uitat de bunul-simț și de buna-cuviință față de sora sa și față de cumnatul care, deși nu l-a înghițit niciodată, văzând în el un ratat care nu a fost capabil să ridice o casă, nu a uitat absolut niciodată să o sune, de când ne-a dat vestea diagnosticului cancerului său, să o întrebe cum se mai simte și să o încurajeze și să o îmbărbăteze. Dar acum toți acești oameni se comportă ca și cum tata nici nu ar fi existat. Însă sincer voi mărturisi că dacă aș auzi-o pe bunica deschizând gura ca să vorbească despre el, aș pocni-o și aș alunga-o în mijlocul străzii, în frigul de afară. Căci în judecata ei netrebnică, în timpul priveghiului de la biserică din ziua de luni, deci la nici 48 de ore de la moartea lui, ea trăncănea în biserică, vorbind rudelor și verișoarelor din partea tatălui meu despre minunatele isprăvi ale nepotului ei, vărul meu, făcându-mi stomacul să mi se întoarcă pe dos de greață și de dezgust și făcându-mă să îmi iau lumea în cap de mânie!

Pierderea unei ființe iubite constituie proba de aer, încercarea al cărei scop nu îl contest ca având sens și importanță, dar ca să înduri și toate aceste mizerii ce probă o mai fi constituind? Desigur că trebuie să fie proba iertării, cea mai dificilă și importantă dintre toate.

– De ce nu plecați din țară? ne-a întrebat la telefon, în urmă cu aproape 3 săptămâni, prietenul nostru misionar gnostic relocat în America Latină cu misiunea sa.

Dacă aș fi văzut, negreșit că acest lucru s-ar fi făcut, luându-le pe mama și pe sora mea cu mine. Fiindcă eu aș fi avut acest curaj și această îndrăzneală să plec în necunoscut, chiar dacă ultima oară când am făcut această mișcare de a pleca în necunoscut, m-am întors pe jumătate moartă din marea mea aventură. Și poate că faptul că nu văd este menit tocmai să mă împiedice să plec de aici. Să nu plec încă. Căci aș putea oare să trec cu vederea toate aceste semne care dezvăluie Voia Tatălui? Nu vorbesc numai despre vise sau sincronicități și citate, etc., chiar dacă trebuie să reamintesc în aceste rânduri visul pe care l-am avut cu Îngerul iubirii Anael de la mijlocul lui iulie în timpul căruia mi-a oferit indicația de a începe să mă familiarizez cu limba spaniolă pentru începători. De ce am avut acel vis tocmai în dimineața acelei zile cu deosebită semnificație în contextul chestiunii karmei de familie? Și cum aș putea ignora zecile de scene ale viitorului meu ce mi-au fost dezvăluite de către Divinitate care mă arată locuind în altă parte decât România? De unde știu că nu este vorba despre România, chiar dacă aceste viziuni n-au făcut decât să îmi arate ape, munți, dealuri, văi, păduri și vegetație din care are și România? Ei bine, din cauza unor alte ghidușe și poznașe imagini ale unor oi năzdrăvane care mi-au fost arătate cu mult timp în urmă, eu crezând la momentul respectiv că erau oi de pe alte planete din cauza dimensiunilor lor nefiresc de mari, în comparație cu mioarele de pe meleagurile noastre. Descriindu-i surorii mele năzdrăvana oaie cu care am fost dezvăluită că mă voi împrieteni într-o bună zi, sora mea mi-a confesat că acea descriere corespunde oii alpaca ce trăiește în America Latină!

Dar cel mai concludent semn este următorul. După ce am încheiat conversația cu prietenul nostru misionar care ne-a sfătuit, așa cum am mărturisit mai sus, să părăsim țara, m-am rugat Tatălui care se află în ascuns, cerând de la El un semn edificator și foarte clar prin care să ne arate că ne izgonește de pe teritoriul țării, dezvăluindu-ne astfel că Voia Sa este ca noi să locuim în altă parte. Am cerut Tatălui să nu fie îngăduitor cu noi și să ne trimită un semn oricât de dur care să ne scuture, chiar dacă ne-ar fi provocat suferință emoțională și mentală.

Câteva zile mai târziu, având niște treburi de terminat la vecheea fermă de legume și zarzavaturi, mama și sora mea s-au întors în acea după-amiază cu inima cuprinsă de amărăciune și de tristețe, povestindu-mi că ferma a fost iarăși călcată, hoții furând ABSOLUT TOT ce s-a putut fura, inclusiv arcele de la solarii, masa din casă și ușa de la intrare. Da! Da! Au scos ușa din balamale și au luat-o cu ei! Au furat până și gutuile din pomi!

Primul jaf de anul trecut care mi-a deposedat familia de toate bunurile și utilajele agricole agonisite de-a lungul anilor a fost o chestiune de karma, fapt pe care l-am acceptat și înțeles, dar începând cu al doilea jaf din august am început să îmi pun întrebarea dacă nu cumva Dumnezeu căuta să ne comunice un mesaj foarte important, vrând să ne arate, chiar dacă forțat și silnic, că se căuta să fim izgoniți de pe aceste pământuri, în mod intenționat și deliberat, spre binele nostru, destinul nostru având să se împlinească altundeva. Cum era de așteptat, interpretarea aadusă de mine acestei întâmplări a rămas fără ecou în familia mea, în timp ce acest ultim jaf nu este perceput decât ca o altă crimă comisă de niște tâlhari netrebnici și fără de niciun Dumnezeu. Dar eu aleg să privesc la toate acestea prin filtrul semnului pe care l-am cerut de la Tatăl și care îmi apare foarte clar și concludent, demonstrând că Voia Sa ne alungă nu numai de pe teritoriul acestei ferme, ci și din oraș, din județ și din țară. Dar ce știu eu…? Nu interpretasem greșit, atât, atât de greșit și semnul porumbelului alb cu aripile tăiate care venise la fermă în septembrie, fiind prevestitor de nefericiri în loc de bucurii? Și cum nu văd, continuând să fiu și acum oarbă, nici nu pot pleca niciunde, trebuind să lucrez în clipa fiecărei zile la cauza care mă împiedică să văd și, implicit, să mă deplasez liber înn spațiu.

Rugându-mă Ființei profunde și Mamei Divine undalini să fiu ajutată în acest sens, am primit îngăduința să lucrez în continuare la cauzalitatea durerilor mele, dar în loc să mi se deschidă mai mult calea către trauma molestului pe care o asociez, ca și cauzalitate, cu catalistul care a dus la accidentul meu cerebral și la orbire, în practică lucrurile se înfăptuiesc diferit întrucât tot Lucifer îmi este trimis la poarta somnului ca să mă chinuiască și ca să mă educe în gimnaziul psihologic. Și îmbrăcat în fiecare rând cu faimoasele pijamale portocalii despre care atâta am scris în trecut, mă supune calvarului de a-mi reaminti, cu fiecare ocazie, de agresiunea îndurată în copilărie. Pe parcursul ultimelor 3 săptămâni Lucifer mi-a bătut la ușa visului o dată la 3-4 zile, lucrând timp de ore și ore în cursul dimineților asupra corpului meu de emoții și asupra psihicului meu, dezgropând din subconștientul meu, prin stimulii săi, ceea ce am îngropat și inhibat în adâncul meu. Nu am vrut să mai transpun în scris chiar fiecare astfel de experiență avută de la ultima scrisoare întrucât am creat așteptarea ca ceva extraordinar să se petreacă în Universul interior, deci un fel de rezultat atât de exploziv care să îmi deblocheze emoțiile refulate și care să îmi inducă o regresie către o amintire trecută, ajutându-mă să înțeleg mai bine cauza suferinței mele. Dar oricât a lucrat Luciferul partticular asupra corpului meu de emoții și asupra corpului meu de dorințe, simt că nu am înaintat aproape deloc, cu toate că mici răbufniri și erupții ale traumei îngropate în mormântul inconștientului cutremură, din când în când, pământul meu filozofic.

Iar această palidă pâlpâire de conștiință începe să priceapă faptul concret pe care l-am trecut de mai multe ori în scris în trecut, descriind cum că, fiind forțată și obligată în mod silnic să suport agresiunea vărului meu pe parcursul copilăriei, am creat în subconștientul meu predispoziția spre a tolera, accepta și înghiți comportamentul agresiv al bărbaților din jurul meu. Dacă această predispoziție s-ar fi imprimat în mod corespunzător în psihicul meu, mi-ar fi îngăduit să simt milă și compasiune inclusiv pentru cei mai înrăiți agresori, lucru care mi-ar fi permis să pot lucra, bunăoară, ca psiho-terapeut într-o închisoare, ajutând condamnații să se reabiliteze, etc. Dar această predispoziție mi-a fost forțată în mod foarte greșit în psihic, nefiind deloc ajutată să filtrez aceste impresii și experiențe prin filtrul discernământului și al deliberării. Căci am fost silită nu să am înțelegere și compasiune pentru agresori și bătăuși, ci am fost silită să trăiesc ca într-o familie cu ei și să îi iubesc. Să îi primesc ca parteneri de viață și să le suport și să le tolerez agresiunile fără a cârti, fără a riposta, fără a cere ajutor de la cei din jurul meu. Fiind atât de agresată în copilărie fără să fiu vreodată ajutată și salvată cu adevărat de adulții din familie, această predispoziție subconștientă de a atrage bătăuși și agresori în viața mea m-a împiedicat să cer ajutor la timp de la familia mea fiindcă memoria îmi reamintea, din experiențele traumatice anterioare, că oricum ar fi fost inutil să cer cuiva ajutor de vreme ce nu am fost niciodată salvată în trecut!

Poate că cea mai interesantă experiență indusă de către energia luciferică din ultimele 3 săptămâni s-a petrecut în urmă cu o săptămână, în cursul dimineții unei zile. Cât m-a chinuit și m-a pus la încercare Lucifer nu voi mai descrie pe larg, dar ce merită povestit este următorul detaliu. Mă condusese într-o casă destul de spațioasă, cu pereți înalți și cu multe camere. Părea a fi locuința privată a unei familii numeroase, dar întregul spațiu emana către simțurile mele interne suprasensibile puternicul sentiment că mă aflam într-o casă de nebuni, așa cum numai o familie numeroasă și disfuncțională poate fi numită. Și prin orice ungher al odăilor eram condusă, percepeam niște energii sinistre colcăind peste tot, precum larvele și gândacii. Totul era atât de scârbos și de oribil și numai impunătoarea semnătură energetică a lui Lucifer m-a ajutat să rezist, cu toate că jocul lui de-a dezinfecția în acea casă nu era menită să mă împiedice să intru în contact cu toate acele larve. Din contră! Pe oriunde pășeam, călcând pe podeaua ale căror scânduri trebuie să fi simbolizat nervii unui membru al numeroasei familii răscoleam vreun cuib de larve și de gândaci care, ridicându-se în aer precum praful scuturat, îmi pătrundeau pe gură și pe nări în organism, cuplându-se cu energia mea vitală și modificând procesele mele de gândire, făcându-mă să mă identific cu obsesiile, fixațiile și preocupările lor. Fiindcă, în fond, toate acele dihănii care pluteau în aer erau larvele mentale ale obsesiilor și fixațiilor din care orice muritor umanoid are și care, în interiorul unei familii numeroase, se pot transmite de la un membru la altul precum microbii.

Dar paharul de toleranță la aceste trăiri insolite mi s-a umplut în momentul în care o ditamai larva mi s-a strecurat pe nesimțite pe gură, scufundându-se în măruntaiele mele precum un vierme și făcându-mă să mă identific cu mania sa, mania unui alt membru al numeroasei familii pe care Lucifer mi-o prezenta ca exponată a celor mai distrugători microbi și viruși mentali, aceia ai rudelor mai mult sau mai puțin apropiate alături de care viața trăită zi de zi în comun înseamnă să preiei din maniile, obiceiurile și obsesiile lor, identificându-te cu problemele lor, cu dramele lor și cu suferințele și credințele lor.

Cum aș putea să interpretez această ciudată, dar revelatoare experiență sufletească legată de casa de nebuni pe care o familie numeroasă care trăiește împreună o simbolizează? Să pic în ridicolul și în absurdul de a spune că cel mai înțelept și sănătos lucru este să mă țin la distanță, în permanență, de rudele mele ca să nu mă molipsesc cu drăcoveniile lor mentale și emoționale? Desigur că nu…. În fond, Marea Lege Cosmică m-a târât din Irlanda, prin intermediul accidentului cerebral, înapoi în sânul familiei ca să învăț prețioasa lecție a traiului în comun cu părinții și sora mea. Dar cum vreau să soluționez în mod practic și eficient această chestiune a conflictului cu rudele mele, voi povesti în continuare un alt semn/îndemn primit de la Tatăl în cursul acestui an, înainte de a ne muta în noua locuință, când conflictul dintre mine și bunica mea era mai amar. Rugând pe Tatăl să îmi arate ce atitudine să adopt, la modul general, față de chestiunea legăturilor de familie spre a-mi servi ca învățătură de minte pentru tot restul zilelor mele și pentru viețile mele viitoare, următorul fapt s-a petrecut câteva zile mai târziu.

Având un frate pe care nu îl mai văzuse de foarte mulți ani și care locuia în oraș, bunica l-a invitat într-o duminică, Venind în vizită, fratele bunicii era însoțit de un tânăr de vârsta mea despre care mama mi-a spus că era nepotul fratelui bunicii, deci văr de gradul II cu mine. Apoi mi-a mai povestit că tatăl acestui tânăr îi este văr bun mamei, dar că nu își amintește să îi fi vorbit vreodată de când se știe ea că trăiește pe lume, fapt care nu i s-a părut nimănui niciodată nici ciudat, nici deplasat, nici în niciun fel! Văleu și vai de noi, iată un caz de unchi, de nepoți de unchi și de verișori care nu au fost obligați cu de-a sila să aibă contact, să se cunoască, să se întâlnească, să își vorbească și să petreacă împreună! De ce, deci, eu și sora mea am fost silite să dormim în aceeași cameră cu vărul nostru, trebuind să suporttăm atâtea lucruri dezgustătoare pe care le făcea și despre care mi-e scârbă să povestesc? Nu constituie această micuță coincidență învățătura Tatălui despre complicatele legături de familie, când aceasta este numeroasă? Să ai, deci, unchi, mătuși, veri și verișoare, dar să nu îți treacă prin minte că există obligația, conform cu Legea Divină și cu Voia Tatălui, de a trăi zi de zi în aceeași bătătură cu toate neamurile tale! Căci negreșit că bătătura din curte s-ar preschimba, în cel mai scurt timp, în bătături pe suflet. Până la urmă, problema karmei de familie e o chestiune de identificare și de implicare într-un conflict care izbucnește între larvele obsesiilor și fixațiilor ce posedă și controlează/manipulează sistemul nervos al altor membri ai familiei, conflict în care tu nu ai ce căuta și de care trebuie să te detașezi cu orice preț!

Dar deduc din toate aceste întâmplări și trăiri că, deși Voia Tatălui pentru mine și pentru familia mea apropiată este să ne relocăm în altă țară, acest lucru nu înseamnă că nu vom întâmpina piedici pe drum, piedici pe care numai rudele noastre ni le pot pune, apelând la șantaj emoțional și la constrângeri ca să ne întoarcă din drum. Căci nu încape îndoială că, chiar dacă le-am face tuturor invitația de a veni cu noi în necunoscut, asigurându-le pâinea cea de toate zilele și acoperișul deasupra capului, nu ne-ar lua nimeni în seamă întrucât atașamentul lor față de proprietățile lor și de casele lor este profund. De exemplu, cu toate că bunica a fost de acord pe timpul verii să dea curs procesului de succesiune asupra terenurilor rămase după moartea bunicului, acum s-a răzgândit, crezând că, rămânând fără brațul tatălui meu, noi am rămas și pe drumuri, fără acoperiș deasupra capului și fără niciun mijloc de a ne mai câștiga traiul. Și pentru că ea prevede catastrofa aceasta în care nu vom avea bani să mai plătim chiria și ratele la bancă pentru casa de la țară, găsește că vechea ei casă bătrânească poate fi ultimul refugiu unde să ne adăpostim. E tragic, cu adevărat tragic văzând că bunica nici acum nu pricepe că acele case nu mai stau în picioare cu adevărat ca să se mai poată trăi în ele, refuzând să dea mamei o mână de ajutor și făcându-se că tata nici nu a existat vreodată. Din contră, tot ea este cea care caută să primească de la noi consolare…

Dar și eu prevăd catastrofa, marea catastrofă care va răsturna pământul cu susul în jos și despre care Iisus Hristos a profețit în Evanghelii. Iar când semnele Voii Tatălui nu vor mai lăsa niciun pic de dubiu nici în sufletele mamei și surorii mele că trebuie să plecăm din România, cineva din familie trebuie să își ridice vocea peste toate celelalte guri care acuză, judecă, critică, ocărăsc, pretextează, se justifică, vociferează și revendică. Și această singură voce dintr-o familie de dezbinați trebuie să îi facă pe ceilalți să priceapă că nu mai există scuze pentru nesimțire și josnicie. Rolul acestui purtător de cuvânt ieșit din minți, căci despre un nebun este vorba, îmi aparține. Până la urmă, a existat mult rost în testul nebuniei prin care Tatăl m-a trecut la sfârșitul lui august, trebuind să dau dovadă că nu îmi pasă că cei din jurul meu mă văd drept o nebună picată în mania religiozității și a sfârșitului lumii.

Însă testul nebuniei a fost unul lung și deosebit de delicat căci, până la urmă, în ultimii 6-7 ani am fost supusă la tot felul de probe, scoțându-mi-se în cale tot felul de oameni care, de exemplu, îmi acopereau gura cu podul palmei ori de câte ori încercam să vorbesc despre Mama Divină Kundalini, zicându-mi să tac și să nu vorbesc despre așa ceva pentru ca ceilalți din jurul meu să nu creadă că sunt nebună, etc. Să mai trec în scris detaliile despre cum alții m-au numit schizofrenică direct în față după ce le-am destăinuit unele din aceste experiențe mistice extraordinare care mi-au fost date? Însuși faptul că am auzit o perioadă voci, simptomul nebuniei de care ABSOLUT toți se tem ca de ciumă, a constituit un test al Tatălui care mi-a pus la încercare credincioșia și încrederea în Voia Sa!

Numai orbirea nu vrea să plece de la mine fiindcă, dacă ar fi plecat, și eu aș fi plecat de mult timp în lume. Și ce tragi-comic ar fi fost, amăgitorule, amăgitorule, tu cel în care mi s-a spus că stă adormit sufletul meu pereche, să mă cauți la mii și zeci de mii de kilometri depărtare de tine. N-ai vrut să ai de-a face cu mine când am locuit la 10 minute de mers pe jos de tine, cum ar fi oare să traversezi 2 continente și un ocean ca să mă întâlnești în persoană? Mare, mare păcat, ursitule, căci eu am crezut sincer că trebuia să fim 2 într-o barcă, aproape de locul nostru de lângă malul mării.

nov. 202021
 

<>

Vineri, 19 Noiembrie 2021

Am lăsat aceste câteva zile să treacă la mijloc fără a mai descrie continuarea experienței mistice ce mi-a fost dată în noaptea dinspre luni spre marți, acordându-mi acest interval de timp ca să mă reculeg fiindcă sarcina de a descrie (dar mai ales de a traduce) detaliile acestei experiențe este o adevărată provocare fiindcă întregul context a avut un puternic caracter simbolic, însă pentru mine simbolismul unui lucru poate fi ușor definit în următorii termeni, sufletului revenindu-i misiunea de a traduce simbolul în acțiune:

”Tot ce-i vremelnic
E numai simbol.
Inaccesibilul
Faptă devine-n ocol.
Inefabil deplinul
Izbândă-i aci.
Etern-femininul
Ne-nalţă-n tării.”

Johann Wolfgang von Goethe – ”Faust”

Despre noaptea dinspre luni spre marți am scris deja în ultima mea scrisoare în care am povestit numai ce cred eu că a fost o întâlnire cu sufletul tatălui meu decedat. De ce spun că numai ”cred”, iar nu că am deplina convingere? Răspunsul este destul de simplu. Având atât de multe experiențe spirituale din cele mai diverse, mi s-a îngăduit să observ că sursa care generează conținutul deosebit al unei experiențe dincolo de zidul somnului nu este întotdeauna sufletul sau Ființa profundă, inconștientul putând tot atât de lesne genera imagini deosebite, folosindu-se de funcția sa ideoplastică de a reda în mod mecanic ceea ce a memorat. De aceea mi-e de multe ori lehamite de noțiunea de ”simbol” întrucât îmi dă puternica sugestie de abstract, de lipsă de acțiune, iar din aceasta lipsă de izbândă. Câtă vreme voi privi la toate acestea numai din prspectivă simbolică, căile de acces către interior vor rămâne mereu închise, iar de sursa acestor proiecții onirice ar fi exclusiv ideoplasticitatea inconștientului, atunci cu adevărat nicio cale nu se va mai deschide în veci! Dar pentru că noaptea a continuat să se exprime în chip mistic în Universul interior, ceea ce dovedește că Ființa mea profundă m-a vegheat pe parcursul orelor de somn, îmi voi îngădui să cred că, într-adevăr, pe sufletul tatălui meu l-am întâlnit în acea noapte!

Îmi amintesc despre acea noapte că stăteam cu ochii deschiși, dar că nu aveam propriu-zis percepția spațiului și a timpului. Nu vedeam nimic altceva decât obișnuitul joc al pixelilor din ochii mei, deci trebuia să fi fost în stare de veghe, întinsă pe patul din dormitorul meu. Dar nu reușeam să conștientizez acest fapt. Atunci brațele mele au început să se miște dincolo de voia mea și de acțiunea mea deliberată, fiind activate de către Ființa mea reală interioară care se folosea de mâinile mele ca să execute semne și gesturi magice. Era o splendoare să simt într-un mod atât de intim acțiunea plină de eleganță și de măiestrie a Ființei profunde din brațele mele, acest fapt în sine trezindu-mă din ciudata stare în care fusesem surprinsă. Dar un gest ritualic dintre toate mi-a atras atenția,, neliniștindu-mă. Căci am văzut în el știința Maestrului interior care poate deschide poarta către infernul prsonal cu scop practic. Era același gest pe care mi l-a predat de multe ori înainte, învățându-mă să cobor în tenebre din proprie voință și în mod deliberat ca să îmi confrunt demonii interiori. Însă acum deschiderea acestui portal era executată direct din stare de veghe, iar contextul tenebros în care am coborât după ce trupul fizic a adormit a fost atât de deosebit, încât mi-a devenit perfect de limpede de la acea experiență încoace că totul fusese indus în mod intenționat și deliberat de către Ființa profundă pentru ca eu să extrag o învățătură extrem de prețioasă despre munca interioară făcută până în clipa de față, muncă ce a avut până acum un puternic caracter general, de ansamblu.

Dar înainte de a trece la descrierea propriu-zisă a experienței mistice primite în urmă cu câteva zile, țin să aștern în scris câteva cuvinte, destul de tehnice, despre ceea ce definește conceptul de ”împărăția Cerului”, cunoscut în toate religiile și învățăturile spirituale, concept care nu are nevoie de nicio descriere din partea mea ca să fie înțeles căci fiecare muritor trebuie să fie în stare să înțeleagă că Împărat în Împărăția Cerului este Tatăl, Cuvântul fiind instrumentul prin care Voia Sa se transpune în acțiune, restul ființelor cosmice, de la cele mai mici, până la îngeri și arhangheli fiind slujitorii Tatălui. Toate acestea descriu macro-cosmosul în sens pozitiv. În baza legii analogiilor filozofice, trebuie avut în vedere că tot ce se află în macro-cosmos își află proiecția, reflexia intimă în micro-cosmosul om. Cu alte cuvinte, Împărăția Tatălui Cosmic își află un corespondent în Universul interior al fiecărei Ființe, însuși micro-cosmosul om putând fi definit ca ”micro-împărăția Tatălui care se află în ascuns”, în interiorul căreia Tatăl intim al fiecărei ființe guvernează în propriul templu intern, celelalte aspecte ale Ființei intime (corespondente ale forțelor cosmice în micro-cosmosul om) slujesc Tatălui și Voii Sale. În afara acestei corespondențe, mai există una, una destul de frapantă care i-a împins pe cei mai mulți gânditori, filozofi și teologi să gândească în termenii bi-polari de ”bine” și ”rău”. Căci a doua corespondență a Împărăției Tatălui se proiectează în sens negativ, în baza legii dualității lucrurilor! Tot ce este conștient, pozitiv și trezit în lumină își are omologul egal în inconștient, în negativ și trezit în întuneric. Altfel spus, Împărăția Tatălui își are o versiune negativă atât în macro-cosmos, cât și în micro-cosmosul om, în acesta din urmă guvernând toate aspectele cosmice ale Ființei profunde, dar inversate în sens negativ, deci curgâmd în jos. Această împărăție a Tatălui inversată cu susul în jos este nimic altceva decât egoul intelectual, în vreme ce termenii de ”bine” și de ”rău” sunt numai niște iluzii fabricate de ignoranță căci ”pozitiv” nu înseamnă ”bine”, ci ”divin”, iar ”negativ” nu înseamnă ”rău”, ci ”natură animalică”. Iar ceea ce nu este divin în micro-cosmosul om este instinct animalic, făcând din om nimic altceva decât o specie evoluată de mamifere posedând proprietatea de a gândi, deci de a avea intelect.

Acestea fiind enunțate, mă voi întoarce acum la experiența din cursul nopții dinspre luni spre marți în timpul căreia am coborât în mormântul propriului inconștient, atât de mult am coborât încât am atins cu tălpile scoarța pământului arhetipal al acestei împărății a Tatălui care se află inversată, în contrast deplin cu adevărata Împărăție a Tatălui care se află în ascuns, în interiorul fiecărei ființe umane. Căci, în fond, această împărăție polarizată în sens negativ în inconștientul fiecărui om este un arhetip cosmic, deci găsindu-se în chip mai mult sau mai puțin activ în psihicul fiecăruia dintre noi, precum un tipar, o matrice.

Coborârea în această regiune a propriului inconștient a început în acea noapte în maniera plină de umor negru al Maestrului meu interior care mi-a dovedit de o multitudine de ori că auto-disciplina, auto-perseverența și auto-severitatea îi sunt trăsături caracteristice. Divinitatea interioară mi-a dovedit că nu posedă milă, compasiune și toleranță pentru egoul animalic pe care îl port în propriul inconștient fiindcă această bestie instinctuală mă face să fiu animal, nu om autentic, în adevăratul sens al cuvântului. Și conducându-mă în jos în acea noapte, mă mâna din spate cu biciul Său, biciul Voinței Sale! Desigur, aș putea extrage un sens simbolic din acest început al coborârii în împărăția tenebrelor, dar trebuie să clarific în confesiunea mea ceea ce am vrut să spun în primele paragrafe despre chestiunea simbolului, vrând să spun prin aceasta că dincolo de ideea de a-ți biciui mintea cu biciul voinței ca să o domini la modul simbolic, Ființa mea profundă se ocupă intens și asiduu să transmute simbolul în acțiune, în faptă, pentru ca adevărul revelat de simbol să izbândească. Iar biciul pe care îl mânuia mi-l plesnea în ochi, iar asta cu atât de puțină îngăduință și compasiune încât m-a forțat să bat în retragere, să mă duc, deci, spre interior ca să mă ascund de amenințarea acelui bici al voinței Sale!

Dar absorbția mea spre interior, spre profunzime și spre adânc a fost cumplit de odioasă și de oribilă! Nicio percepție legată de emanațiile energetice și vibraționale ale acelor regiuni ale propriului inconștient nu îmi era străină, dar în acest rând ceva a fost, totuși, destul de diferit. Căci dacă până acum eurile s-au exteriorizat în afara mea în spațiul abisal pentru ca lupta să se ducă între doi adversari bine definiți și delimitați, în cursul acelei nopți percepția mea a fost destul de diferită fiindcă mă identificam cu tot ce am întâlnit pe cale, eu eram tot ce era acolo, eu eram însuși împăratul suveran al acelui întreg spațiu! A fost cumplit pentru suflet să parcurgă această coborâre din treaptă în treaptă, până ce am atins cu talpa scoarța pământului conceptual al împărăției ideoplastice elaborată de inconștient căci am simțit tot timpul puternica incompatibilitate dintre anatomia conceptuală a ideii de suflet și structura internă a acelui tărâm în care am simțit în mod intim și profund că nu am ce căuta, motiv pentru care m-am simțit tot timpul ca și cum tot spațiul acela căuta cu orice preț să mă alunge din interiorul său, să mă excomunice fiindcă ce eram eu, anume esență divină conștientă de mine însămi, constituia un pericol pentru însăși rațiunea de a exista a acelui tărâm! Și cum nici eu nu puteam suporta toate acele dezagreabile percepții despre care am vorbit, am căutat să mă trezesc, revenind în stare de veghe. Dar Ființa profundă continua să mă mâne cu biciul Voinței Sale, obligându-mă în mod silnic să mă identific cu anumite aspecte ale acestei regiuni a inconștientului meu spre a mă ajuta să rezist un pic mai mult acestei încercări la care mă supunea, așa că de la un timp percepțiile mele s-au modificat întrucâtva, așa că am lăsat acele expresii mentale inconștiente să se reflecteze în mine, gândind gândurile lor și simțind emoțiile lor. Și din atâtea emanații mentale, una era mai puternică, mai intensă, mai dominatoare. Și când acel eu s-a răsfrânt în mine, m-am perceput ca fiind suveranul, împăratul acelui tărâm care îmi apărea ca un domeniu împărătesc obișnuit, posedând o curte, sfat domnesc, slujitori, etc. Și ce straniu, cât de straniu m-am simțit, Bunule Dumnezeu, căci timp de multe clipe la rând începusem să trăiesc cu impresia că fusesem în poziția de conducere supremă a unui teritoriu, deci un împărat, într-o viață anterioară, atât de deplină era identificarea mea cu acea structură psihică pe al cărei canal coborâsem în mormântul inconștientului meu!

Atunci am privit la împărăția asupra căreia domneam, văzând prin ochii acestui împărat și gândind cu mintea sa, iar tot ce era de jur-împrejurul meu exprima haos, neorânduială, anarhie. Guvernam peste un tărâm nestatornic și instabil, iar ființele la care mă uitam care îmi erau slujitori și ale căror gânduri se proiectau în mine însămi mi-au apărut tulburate, în dezordine, agitate, cuprinse de panică și de spaimă, complotând în mare taină ca să mă trădeze, ca să mă alunge din împărăție, detaliu care a accentuat foarte mult percepția dualistă asupra lucrurilor. Fiindcă în acel moment se urzea ca atât sufletul, cât și împăratul să fie izgoniți! Și nimic din spaima aceea nu venea din cuvântul, din hotărârea și din acțiunea mea asupra slujitorilor mei, căci altceva cutremurase pământul acestui tărâm al inconștientului, generând acea nemaipomenită stare de alertă din jurul meu. Și lasă-mă să mă exprim cât mai limpede cu putință ca să mă fac înțeleasă că era o zarvă cumplită, ca în vreme de război!

Dar eu, sufletul, nu eram decât un grăunte minuscul de potență divină în acest vast tărâm care tot timpul a continuat să încerce să mă excomunice în afara granițelor sale. Și pentru că nu am mai rezistat în interiorul acestor percepții care mă dezechilibrau, m-am simțit făcând drumul întors, dinspre ultimul strat al inconștientului către starea obișnuită de conștiință, iar curând după aceea m-am trezit în corpul fizic, fără să mă simt peste măsură de înspăimântată, deși sincer voi mărturisi că nu mi-am dorit absolut deloc să mă întorc la somn ca să nu mă întorc în acest straniu tărâm în care pătrunsesem pentru prima oară și pe care nu îl tradusesem încă din simbol în sens inteligibil. Dar incontestabil era faptul că Ființa profundă tăiase cu spada sa o potecă în propriul inconștient pentru ca eu, călăuzită de Intim, să am știință despre inteligența malignă din propriul psihic. Și drept voi mărturisi că a fost pentru mine o teribilă revelație să primesc înțelegere asupra acestei inteligențe maligne organizată în propriul inconștient sub forma unei împărății, cu un împărat pe tron, cu intrigă de curte, cu slujitori complotiști și cu sfetnici trădători, etc., toate acestea alcătuind imaginea de ansamblu a egoului intelectual, imagine de ansamblu la care Monada mea Divină a lucrat cu un incredibil zel, zi și noapte, timp de mai bine de 5 ani, ca să mi-o releve! Și ca să o înțeleg, căci nu mai am niciun pic de dubiu că acesta a fost rostul muncii interioare din ultimii ani, anume revelarea celor două împărății interne, una fiind, negreșit, a Tatălui intim!

Cine putea fi cel de-al doilea împărat, acela cu a cărui minte am gândit și prin ai cărui ochi am văzut? Nu voi da niciun pas înapoi în convingerea mea fermă că acest împărat este demonul interior care singur s-a auto-proclamat suveran și stăpân peste ceilalți, demonul Taj pe care l-am confruntat la începutul acestui an și care nu este nimeni altcineva decât demonul dorinței, deci unul din cei trei trădători și expresia lui Iuda în micro-cosmosul om. Mă folosesc de toți acești termeni deosebit de tehnici ca să descriu această deosebită experiență deoarece ea a avut un puternic caracter teoretic și simbolic, chiar dacă am ajuns pe acest tărâm prin practică. Dar altfel cum să explic ce am văzut și am simțit în cursul acelei nopți, acest adevăr irefutabil despre împărăția Tatălui întoarsă cu susul în jos în care un împărat domnea, incontestabil, peste întregul ținut? Și cum aș putea să traduc convingerea mea deplină că acest împărat al tenebrelor era dorința dacă nu apelând la vocea intuiției, vocea Tatălui din interiorul fiecăruia? Iar adevărul, dincolo de orice ficțiune, este că am experimentat în mod direct și intim mecanismul arhetipal al demonului dorinței, în contrast cu Ființa profundă, cu Intimul! Însă adevărul cu adevărat indisolubil a fost să aflu, în chip atât de direct și de profund, că dorința contrazice însăși rațiunea de a fi a sufletului, a celui adevărat și autentic, a cărui existență se fondează exclusiv pe Voia Tatălui, iar nu pe dorința personală și pe pasiuni. Realmente, trebuie să depun mărturiee despre acest adevăr pe care l-am trăit aceste zile, neputând încă șterge din memorie acea deplină incompatibilitate dintre sufletul meu și demonul dorinței pe care am simțit-o, dorința cu caracter de interes personal fiind extrema opusă a Voii lui Dumnezeu.

Și iată că tocmai educarea sufletului spre a adopta în profesiunea sa de credință valoarea că este imperativ ca Voia Tatălui să se facă în detrimentul voinței personale, al interesului particular și al ambiției era cutremurul care zguduise în chip atât de profund împărăția tenebrelor, cauzând agitație, spaimă și panică în întreaga armată de demoni interiori, în eul pluralizat pe care pentru întâia oară l-am perceput foarte puțin separat de la un eu la altul, înțelegând prea bine după această revelație legăturile dintre euri și organizarea acestora într-un sistem! Mai mult decât atât, incontestabil a fost faptul că Ființa profundă a prevăzut acest seism, pregătindu-mă din timp pentru ceea ce cu siguranță va fi o puternică criză de conștiință întrucât este destul de logic să intuiești că a educa sufletul să facă Voia Tatălui va avea ca rezultat alungarea dorinței de pe propriul tron! Dar ”alungare” nu înseamnă și ”anihilare” căci oricare uzurpator va căuta, prin ispitire, înșelăciune și trădare să se urce înapoi pe tronul său. Și precum am mai scris la mijlocul lui februarie, am deplina convingere că despre demonul dorinței voi mai scrie alte câteva zeci de pagini!

Am să închei această meditație printr-un citat care mi-a fost dat la două zile după această experiență mistică revelatoare fiindcă aceste rânduri preluate din ”Faust” sunt un evident îndemn de a continua munca interioară, trecând de la caracterul său general la cel particular cu scopul de a orienta sensul acestei împărății de jos către sus, păcatele cerând să fie preschimbate în virtuți: !

Toţi dracii începură ca-ntr-o baie
De fum, ca înecaţi, prin colţuri să tuşească.
Iadul se umfla de aburi de pucioasă
Şi apăsarea a crescut peste măsură,
Că neteda întinsa scoarţă pământească,
Oricât de groasă, trebui la urmă să plesnească.
Şi-acuma ai un adevăr în plisc:
Ce-a fost străfund, e astăzi pisc.
Învăţătură iei, din tot ce-am spus,
Să-ntorci ce-i jos, s-ajungă sus.
Noi cei ce slugi acolo jos am fost
În liberul văzduh găsirăm rost.
Vădita taină de păstrat
Numai târziu s-a revelat.

Johann Wolfgang von Goethe – ”Faust”

Este foarte clar că această ”vădită taină” ce mi s-a revelat despre împăratul suveran subpământean poate fi îndepărtat de pe tronul său, pentru început, înlocuind următoarele afirmații care îl definesc ”eu vreau și eu doresc” cu ”Părinte Ceresc, fie mie precum Voiești u”.

.

nov. 172021
 

<>

Miercuri, 17 2021

Zilele trecute un cunoscut a trecut din întâmplare pe lângă ferma noastră de legume și zarzavaturi în timp ce se întorcea acasă. A sunat-o mai apoi pe mama, povestindu-i că văzuse pe terenul fermei trei indivizi veniți la furat, probabil aceiași indivizi care ne-au furat toate bunurile de la fermă în ianuarie 2020 și care au mai încercat o tentativă de jaf și în august acest an, furând o pompă de apă imposibil de strâns la sfârșitul unei zile de muncă ca să fi fost pusă la adăpost de posibile jafuri. Ei bine, pentru acești tâlhari nu a fost deloc greu să ridice pompa ca să și-o aproprie! Nici nu pot să îmi imaginez cum o fi primit inima tatălui meu toate aceste lovituri din ultimii ani! Dacă mama s-a mai apropiat de credință și de nădejdea în Dumnezeu ca să privească la aceste lovituri cu alți ochi, nu a fost și cazul tatălui meu căruia trebuie să i se fi umplut paharul de toleranță la aceste mizerii. Desigur, ajutorul pe care John the Wolf ni l-a dat după primul jaf le-a mai insuflat părinților mei un pic de echilibru și de încredere, inclusiv tatălui meu, dar un al doilea jaf trebuie să îi fi zdruncinat din temelii tot avântul! Iar acum cunoștința noastră i-a povestit mamei că a oprit mașina ca să îi alunge, hoții fugind care încotro. Cunoscutul nostru nu avea de unde să știe ce era pe domeniul fermei ca să ne dea un raport al jafului, dar ieri mama și sora mea au avut treabă acolo, așa că au putut vedea singure rezultatul. Iar acesta este, pur și simplu, mizerabil căci tâlharii aceștia au furat tot ce se putea ridica, inclusiv salteaua de pe pat, hainele din saci și mai tot ce era în casă, căci au intrat prin efracție în odaia construită la fermă, apoi au mai luat și din folia de pe solarii, căzile de pe câmp în care se spăla marfa, etc. Cu alte cuvinte, au prădat absolut tot ce se putea lua. Mă miră faptul că nu au săltat și pisica! Nu, pe aceasta am luat-o noi ca să nu moară de foame, întrucât zilele acestea mama și sora mea vor isprăvi treaba în acest loc ce se preschimbase în ultimii doi ani într-un magnet de atras tâlhari. Nu ne vom mai întoarce niciodată acoloo! Desigur, nenorocita experiență a jafului de la începutul lui 2020 i-a învățat pe părinții mei să nu mai lase sculele pentru agricultură la mâna oricărui tâlhar, așa că cele mai multe instrumente erau în siguranță la casa de la țară, dar chiar și în aceste condiții nu avea cum să nu te amărască problema aceasta a hoților acestora lipsiți de orice scrupul care te face să te întorci pe dos de mânie, de scârbă și de ură! Ce straniu că nicio poliție nu reușește să îi prindă pe acești hoți, cu toate că nemernicii au călcat pe mai toți fermierii de jur-împrejurul Brăilei!

Această întâmplare m-ar fi răscolit cu mult mai mult pe parcursul zilei trecute dacă nu aș fi păstrat vie în amintirea mea experiența foarte frumoasă și minunată petrecută peste noapte, în ciuda faptului că a avut și o replică într-un episod foarte dezagreabil, dar plin de învățătură spirituală! Dar cel mai important lucru este faptul că în noaptea de luni spre marți cred, numai cred că am intrat în contact cu sufletul tatălui meu!

Nu am fost avertizată că o astfel de bucurie mi-ar fi putut fi dată, așa că m-am dus la somn în aceleași tipice condiții, rugându-mă și meditând. Dar undeva în cursul nopții, în timpul visului am experimentat o modificare în starea mea de conștiință obișnuită, simțindu-mă purtată către o locație cu o vibrație aparte și deosebit de minunată și liniștitoare. Era un spațiu inundat de lumină și deosebit de colorat și vibrant. O natură minunată descria tot spațiul! Și atunci l-am văzut pe tata venind de undeva din fața mea, însă mai degrabă ar trebui să spun că se părea ca și cum și el fusese adus în acel loc tot prin teleportare. Arăta atât de bine că m-a impresionat peste măsură de mult, părând a fi nu mai vârstnic de 45 de ani și arrătând foarte respectabil, fiind îmbrăcat cu haine clasice, pantaloni și cămașă. El oricum a arătat foarte bine în viața sa materială, dar voi repeta faptul că nu a avut niciun fel de gust la vestimentație, arătând mai tot timpul ca un pescar întors de la gârlă!
– Tată, tată, tu ești? Chiar ești tu?!! l-am întrebat cu atâta uimire și cu vădită emoție și nădejde în glas căci îmi doream din tot sufletul să am un contact direct cu el!
– Da, eu sunt! mi-a răspuns el surprins, trădând o puternică nedumerire pe chipu-i frumos și întinerit, ca și cum nu înțelegea rostul întrebării și uimirii mele.

Mi-a părut atât de naiv în acea clipă, atât de rupt de realitatea spațiului în care fuseserăm aduși amândoi, ca și cum nu înțelegea încă unde anume se afla. Dar am pornit-o împreună prin pădurea minunată în care mă trezisem alături de el, levitând amândoi deasupra solului și discutând despre lucruri obișnuite. Dintre toate detaliile acestei experiențe numai conținutul dialogului nostru nu mi-l pot aminti, însă mai degrabă trebuie să clarific că în loc de dialog a fost un fel de monolog, tatăl meu fiind cel care a vorbit mai mult, eu ascultându-l mulțumită în tăcere. Căci aveam straniul sentiment că ochii Ființei mele profunde mă vegheau ca să îmi țin sub frâu activitatea minții, împiedicând-o să gândească, să reacționeze, să devină emotivă și, în fine, să emită critică și judecată. De aceea m-am perceput pe mine însămi ca fiind destul de docilă, pașnică și liniștită! Iar afirmațiile tatălui meu mă mulțumeau nespus de mult, dându-mi impresia că discernământul său lucra în favoarea sufletului său! Iar acest fapt mi se părea minunat și mă mulțumea nespus de mult!

Dar îmaintând în preeumblarea noastră prin pădure, ne-am ridicat deasupra coranei copacilor, dându-mi-se voie să am o perspectivă de ansamblu asupra acelui spațiu minunat! Pădurea era destul de întinsă, iar verdele frunzișului a fost tot ce am văzut cât am cuprins cu ochii, în afara cerului senin și a tatălui meu care se suprapunea acestui verde. Și atunci ceva s-a întâmplat cu mine, tocmai acel ceva asupra căruia Ființa mea profundă veghea ca să nu se întâmple. Căci am devenit emotivă, simțindu-mi conștiința că mi se umbrește, că mi se întunecă de un gând pe care nu nă putusem abține să nu îl exprim în exteriorul meu, făcându-l cunoscut urechilor tatălui meu.
– Tată, să înveți lecția ca niciodată, dar absolut niciodată să nu mai rănești o femeie! i-am adresat tatălui meu, simțindu-mi sufletul ca și cum făcea tot efortul cu putință să nu emită această sentință ca pe un reproș, ca pe o răutate, ca pe o dojană, ci ca pe un sfat, ca pe o povață.

Desigur, în confesiunea mea mă refeream la mama pe care tatăl meu a rănit-o deosebit de mult de-a lungul vieții, dar mai ales de-a lungul ultimilor ani, înstrăinarea dintre ei atingând apogeul în ultimii 2-3 ani. Și dacă tot îmi fac confesiunea, poate că ar trebui să mărturisesc că, deși am prețuire pentru omul care a fost tatăl meu biologic în ceea ce privește calitățile sale de tată, mai degrabă aș alege să rămân singură pentru tot restul vieții mele decât să am un soț precum a fost tata. Iar sora mea este puternic încercată de același simțământ. Căci tata a fost, cu adevărat, un soț destul de nepriceput. Iar adevărul gol-goluț este că văd în sufletul meu pereche același potențial de a fi un soț absent, indiferent și total străin de mine, precum a fost tata față de mama. Iar acesta și numai acesta a fost motivul pentru care mi-am emis gândul către tata întrucât trăiesc cu puternica impresie că aceasta este cea mai prețioasă învățătură la care sufletul tatălui meu trebuie să se oprească în retrospecția sa ce se desfășoară în dimensiunea astrală de la moartea trupului său fizic.

Dar el m-a privit iarăși uimit și nedumerit, ca și cum nu înțelegea sensul cuvintelor mele, ca și cum nu înțelegea la ce femeie mă refeream. Și cu toate că despre mama vorbisem, eu aș fi vrut ca el să înțeleagă că ”femeia” era soția sa, oricare soție ar fi avut în oricare viață! Dar această umbră de reproș care m-a întunecat, în ciuda faptului că mie mi se păruse că mă întunecase numai puțin, m-a făcut să mă simt atrasă în jos, către o altă regiune a spațiului. Tata a coborât spre sol, rămânând în pădure, în timp ce eu m-am simțit reabsorbită, reîncorporată în trupul material, trezindu-mă imediat. Și numai din cauza acestor percepții suprasensibile sunt destul de sigură că această experiență a fost veridică, în sensul în care a fost vorba despre un contact direct și autentic cu sufletul tatălui meu care se odihnește acum în regiunile superioare ale naturii unde eu nu pot ajunge posedând în inima mea nicio umbră de resentiment, de reproș, de judecată și de critică. Iar acesta trebuie să fie un alt motiv pentru care Ființa profundă caută să mă educe în arta de a fi bucuroasă și senină, punând mult accent pe necesitatea de a-mi liniști nervii, mâhnirea, tristețea și supărarea. Căci se pare că în aceste condiții meteorologice furtunoase interne nu îmi este îngăduit să am contact direct cu sufletul tatălui meu, toate necesitând muncă și practică intensă pentru a fi masterizate!

nov. 132021
 

<>

Sâmbătă, 13 Noiembrie 2021

După ce am aflat mai multe detalii despre decesul maestrului reiki care mi-a preluat cazul pro bono în urmă cu fix 7 ani, mi-a devenit și mai limpede faptul că jurământul meu și profesiunea mea de credință cereau consolidare, având prioritate în meditațiile mele. Dacă aș fi știut la momentul respectiv că pierdusem două figuri paterne în decursul aceleiași săptămâni, drama maestrului reiki desfășurându-se concomitent cu drama tatălui meu, aș fi înnebunit de tristețe! Dar acum până și faptul că Tatăl care se află în ascuns a început să mi se dezvăluie în lumile interne suprasensibile, creând profunde și intine conexiuni cu mine, capătă o cu totul altă semnificație acum, mult diferită de interpretarea mea inițială care m-a împins să cred că era vorba de apropierea momentului vindecării mele de orbire, însă acum constat că trebuie să fi fost vorba despre o cu totul altă învățătură, această prețioasă învățătură pe care sufletul meu o primește direct de la Tatăl care îi dezvăluie sufletului faptul concret și irefutabil că acesta din urmă nu este singur, nici după ce figura paternă a tatălui biologic și figura binefăcătorului său din persoana maestrului reiki se retrag în același timp de pe scena vieții. Iar eu lor nu le pot fi de niciun folos, în necaz simțindu-mă. Și pentru că nu pot fi de folos nimănui, fiind oarbă de ură și de mânie, trebuie să îndepărtez de la mine cauza mizerabilă din care se datorează karma mea personală. Astfel m-am rugat azi-noapte Mamei Divine Kundalini, cerându-i în timp ce meditam:
– Te implor din toată inima, Mamă Divină Kundalini, ajută-mă să dobândesc abilitatea de a înțelege lucrurile acestea. Te implor din toată inima, lucrează asupra mea conform cu Voia Ta ca să îmi deschizi mintea spre înțelegere, în măsura în care Marea Lege îți permite conform cu datoria karmică pe care încă o mai am de plătit. Dar te implor din toată inima mea, nu mă menaja căci simt că nu e pic de timp de pierdut. Taie în mine ca în carne vie de este necesar, oricât ar fi de dureros și de dezagreabil. Numai să rezolvăm chestiunea de karmă personală ca să pot fi de folos celor care au nevoie de mine, de povestea mea și de abilitățile mele! Te implor, deci, să mă educi! Ajută-mă să înțeleg legătura dintre chestiunea de familie și karma mea! Ajută-mă să înțeleg unde am greșit!

Aceste cuvinte sunt numai un rezumat al rugăciunii mele de azi-noapte, dar sunt suficiente cât să surprindă faptul că intenția mea era să dobândesc învoirea de a explora, prin intermediul altor regresii în mormântul inconștientului, căile eului și ale labirintului meu emoțional lăuntric. Nu căutam să mi se deschidă calea către un alt pion mental care să zugrăvească imaginea de ansamblu a lumii mele interioare, atâția demoni și instincte inconștiente despre care am scris până acum dovedind că punerea cap la cap a acestor piese de puzzle într-o viziune de ansamblu a constituit rostul adevărat al muncii interioare din ultimii 5 ani. Nu mai doream o astfel de încercare cu lenea sau cu păcatul îmbuibării despre care nu am scris încă. Cu alte cuvinte, căutam să dobândesc de la Mama Divină Kundalini îngăduința de a soluționa în mod practic și eficient chestiunea cauzală a karmei mele, referindu-mă, desigur, la orbire.

Am adormit după ce mi-am încheiat rugăciunea. Nimic nu s-a întâmplat în cursul nopții, dar în primele ore ale dimineții am fost martoră la un fenomen în Universul interior de care aș fi fugit mâncând pământul de s-ar fi declanșat în alte condiții, dar în acest rând m-am speriat cu mult mai puțin, devenind conștientă de acest fenomen chiar de la bun început, lucru despre care am scris în repetate rânduri că se întâmplă foarte rar. Trupul fizic negreșit dormea profund în pat, însă eu vedeam destul de clar că, de undeva de foarte departe, o multitudine de arme, de cuțite și alte obiecte ascuțite erau proiectate spre mine cu scopul clar de a mă răni. Despre acest fenomen intern al cuțitarului din ochii mei am scris în trecut, așa că nu există rost în a relua ideea, rândurile acestea fiind suficiente ca să se înțeleagă că este vorba despre un fenomen recurent pe care nu am reușit să îl înțeleg încă.

În fine, văzând toate aceste cuțite aruncate spre ochii mei și văzându-le pătrunzându-mi în ochi, m-am trezit de-a binelea în Universul interior, fără să am cunoștință despre ce aș fi putut face. Dar sufletul, obișșnuindu-se cu anumite practici predate de Maestrul interior, a făcut acest lucru la care m-am așteptat cel mai puțin. Și mișcându-mi brațul drept în sensuri circulare, ca și cum țineam o lingură foarte mare în mână, am amestecat în formă de spirală în acea stranie substanță semi-vscoasă și întunecată, precum este smoala, din interiorul căreia acele cuțite erau aruncate în ochii mei. Și fără putință de a mă opune voinței propriului suflet, am asistat ca martoră la deschiderea acelui portal care leagă propriul inconștient de infernul personal, acest portal nefăcând decât să compartimenteze aceste încăperi ale micro-cosmosului particular, inclusiv iadul și raiul, fără putință de a se confunda.

Și numai o clipă am stat lângă portal că m-a absorbit cu repeziciune în măruntaiele sale. Neîndoielnic, m-aș fi înfricoșat cumplit de mult dacă m-aș fi trezit în spațiul abisal tenebros descris de atâtea ori, înfruntând euri peste euri și umbre peste umbre, dar când m-am văzut trecută dincolo de portal, m-am trezit într-un loc destul de deosebit, chiar dacă nu totalmente străin percepțiilor simțurilor mele interne suprasensibile, fapt care mi-a dovedit foarte clar că Mama Divină Kundalini dăduse curs rugăciunii mele, inducându-mi regresia mult cerută. Căci în interiorul unei emoții mi s-a trezit sufletul, trăind din perspectiva lui toată drama molestului și a siluirii. Și timp de multe, multe minute la rând am trăit retrospectiv toate întâmplările din această viață care au fost rodul unui act de agresiune și de hărțuire făcut asupra mea, ca și cum amprentele emoționalăăe și energetice ale tuturor acestor întâmplări se imprimaseră în aceeași încăpere a subconștientului meu. Și timp de multe minute în șir am retrăit din punct de vedere mental și emoțional absolut fiecare moment în care un străin mi-a pus mâna pe fund sau pe alte părți ale corpului, m-a hărțuit, m-a agresat, m-a insultat, m-a încolțit pe stradă sau în alte spații publice, m-a intimidat verbal și fizic, etc. Apoi din spațiul agresiunilor publice datorate sexului opus am fost absorbită în spațiul privat delimitat de relația cu un partener, retrăind timp de alte minute în șir toată drama agresiunii emoționale și mentale din cuplu, toate bătăile, toate certurile, toată ocara, toate injuriile, tot abuzul. Și amprentele tuturor acestor degete care m-au pipăit și atins fără voia mea le păstram încă în dosarele ”criminalistice” ținute în evidența urii și scârbii mele față de sexul opus, neputând șterge nici măcar o amprentă până în ziua de azi, iar asta fiincă nu am iertat încă pe nimeni.

A fost, de departe, una din cele mai oribile experiențe relaționate cu dezgroparea emoțiilor mele inhibate și refulate în subconștient de până acum. Căci trebuie negreșit să mărturisesc că amprentele emmoționale cele mai profunde și dureroase lăsate în corpul meu de energie vitală s-au datorat relațiilor cu vărul meu și cu Silviu. Dar în context cu ura mea față de bărbați mai mult de atât nu am fost lăsată să explorez. Ce mi se dăduse fusese oricum incredibil de greu de suportat, atâta toxicitate emoțională cuprinsă într-o ființă abrutizată și neputincioasă, atât de neputincioasă să își ia apărarea fiindu-mi foarte greu să accept că trăiește încă în psihicul meu și în corpul meu de emoții!

Când m-am trezit din această încercare pusă în practică de către Mama Divină Kundalini, ceasul arăta 08:30. Și pentru că nu mă săturasem de somn, am căutat să adorm la loc, nădăjduind că explorarea acestei căi a subconștientului meu avea să mă conducă și la alte rezultate. Și când am adormit, așteptările nu mi-au fost înșelate întrucât un al doilea episod mi-a fost indus, deși a avut caracter de test. Ca în multe rânduri anterioare, stimulii și circumstanțele vieții au fost simulați în acest nou context oniric în care m-am trezit în București, continuând relația cu Silviu. Trăsăturile relației dintre noi au fost și ele simulate în întregime, eu identificându-mă pe deplin cu vechea mea versiune la 20 de ani, plecată lla studii, departe de părinți și de casă.

Toată povestea brutalității și agresiunii dintre mine și Silviu fusese transpusă atât de fidel în aceste scene onirice încât a fost cu neputință să nu reacționez la stimulii săi. Și scenă după scenă toată drama s-a repetat, toată cearta, toate bătăile, tot scandalul. Și toate acestea duse la limita extremă, în spațiul public al stației de metrou din piața Unirii. Și când nu am mai putut suporta ce mi se întâmpla, am ales să fug, să fug de el ca de ciumă, așa cum fuge un martor implicat într-un proces periculos, intrând în programul de protecție al martorilor. Și oriunde mă ascundeam trăiam în cumplită teroare, copleșită de frica lui, de frica de a fi găsită și târâtă înapoi în relația cu el. Mii de oameni treceau pe lângă mine pe stradă și la metrou, iar eu nu aveam cui să îi cer ajutorul, hrană și adăpost. Iar când s-a făcut târziu în noapte, m-am hotărât să îmi sun părinții, mărturisindu-le astfel:
– Sunt într-un mare necaz. Sunt într-o situație foarte neplăcută din cauza lui Silviu. Nu mai pot rămâne cu el, nu se mai poate. Vă implor să veniți să mă ajutați să rup legătura cu el fiindcă singură nu pot. Veniți cât mai degrabă!

Și închizând telefonul, am rămas pe stradă să îi aștept căci am știut că de m-aș fi întors în locuința pe care o împărțeam cu el, mi s-ar fi jelit și mi-ar fi căzut în genunchi în fața ochilor, cerșind o nouă șansă. Pe care, din nefericire, i-aș fi dat-o! Și pentru că sufletul meu devenise conștient de aceste calcule probabilistice, a ales să petreacă o noapte pe stradă, ca un om al străzii, așteptând sprijinul și ajutorul părinților.

Acest vagabondaj precum un om al străzii este o experiență pe care am trăito și pe care însuși marele Judecător Cosmic Anubis mi-a dezvăluit-o la începutul lunii iulie, dându-mi îngăduința să arunc o privire la cauzalitatea karmei mele, motiv pentru care tind să cred că rezultatul experimentului oniric de azi-dimineață s-a fundamentat pe putința mea psihologică și emoțională de a lua decizii în baza unor experiențe trecute. Dacă acum, după acest test matinal, am dat semne că am învățat lecția corelată cu relația dintre mine și părinții mei, pricepând, în sfârșit, că trebuie să le cer ajutorul la necaz, ce drăcie de predispoziție egoică m-o fi determinat în cursul celeilalte vieți să îmi continui vagabondajul pe străzi, alegând să mă adăpostesc la străini în loc să cer ajutor, hrană și adăpost de la părinții biologici desemnați pentru mine în acea viață? Căci deduc că din această deviație de comportament mi se trage o mare parte din necazul karmic, deci din relația dintre mine și familia mea, stabilită în primii ani ai copilăriei, cu toate că trebuie să adaug faptul că anumite detalii și simboluri onirice de azi-dimineață mi-au sugerat și chestiunea karmei saya (sexuale). Revenind la anii copilăriei, iată că am identificat câteva expresii ale vagabondajului meu, tendința de a fugi de acasă aducând-o cu mine din viețile mele anterioare, faptul că am ales să rămân pe stradă în cursul testului de azi-dimineață dovedind existența în subconștientul meu a acestei tendințe:
1. Până la vârsta de 8 ani am obișnuit să mă închid cu cheia în sufragerie ca să mă rup de familie și ca să rămân singură. Mai mult decât atât, îmi aranjam într-un colț al sufrageriei un adăpost improvizat alcătuit din cearceafuri, pături și perne, căutând mereu să mă ascund de supravegherea mamei, etc. Numai de curând am îmțeles că straniul meu comportament imita comportamentul vagabonzilor.
2. Tot până la vârsta de 7-8 ani am obișnuit să îmi fac un fel de bagaj de mână, punându-mi toate lucrurile personale într-o servietă veche de-a tatei și luând-o cu mine afară o dată la câteva zile, zicând tuturor că plec în lume. De zeci de ori mi-am lăsat povara pe afară, trebuind ca mama să îmi culeagă bagajul de pe străzi. Și pe mine deopotrivă!
3. Tendința mea de vagabondaj s-a mai exprimat și în anii preadolescenței când, în cursul verilor petrecute la bunicii din partea mamei, am căutat să stau cât mai departe de curtea lor și, prin urmare, și de agresiunea vărului meu, motiv pentru care mi-am făcut câteva prietene pe alte uliți ale satului, făcându-mă nevăzută de acasă și colindând drumurile cu o fată de prin vecini. Acest obicei al meu a contrariat-o pe bunica mea care mi-a purtat multă antipatie pentru comportamentul meu, nepricepând că totul se datora neputinței mele de a mai suporta aagresiunea și hărțuirea vărului meu în legătură cu care ea și ceilalți adulți din familie nu luau nicio măsură.

Mă gândesc că mai ales în acest ultim subpunct stă întregul secret al cauzalității suferinței mele, dar nuu pot decât să continui să mă rog Mamei Divine Kundalini să mă ajute să aprofundăm și mai mult tema aceasta a vagabondajului meu în relație cu ura mea față de sexul opus și cu karma personală și de familiee!

nov. 112021
 

<>

Joi, 11 Noiembrie 2021

A trecut puțin mai bine de o lună de când a murit tatăl meu, iar lucrurile nu au devenit mai ușoare. Crizele mele de remușcare și de mânie se repetă foarte des, influențându-mi iarăși somnul și obiceiurile. M-am întors iarăși la tendința de a nu mai dormi noaptea, ascultând cărți audio până foarte târziu sau corectând din vechile scrisori. Și după ce termin cu totul, dau frâu liber lacrimilor pe care activitatea pe care o fac și care îmi distrage atenția mi le ține închise în ochi numai de-o părere. Dar nu mai vreau să vorbesc despre ce anume mă face să plâng când destul de limpede este faptul că Ființa profundă mi-a dat în cursul acestui an învățătură despre virtutea de a fi bucuros și senin ce a avut un cu totul alt scop decât cel bănuit de mine. Când îți moare un părinte, desigur că vei trage către impresia de dramă, de tragedie, dar păstrându-ți seninătatea poți reuși să nu te mai identifici cu drama în sine, lucru care poate ajuta sufletul să nu cadă în capcana de a crede că ce i s-a întâmplat este o nedreptate. Iar când m-am identificat cu drama, am dat curs invidiei care m-a făcut să îmi doresc ca și celorlalți tineri de vârsta mea să le moară un părinte ca să știe și ei prin ce trec eu fiindcă lasă-mă să spun că numai o cunoștință dintre atâția cunoscuți și prieteni s-a descurcat la capitolul ”consolare”, iar acest lucru fiindcă și ea și-a pierdut un părinte în urmă cu mulți ani, în timp ce multora din ceilalți se pare că le lipsesc bunul-simț, buna-cuviință și buna-creștere, lăsând zilele și săptămânile să treacă între simțitoarele și cuviincioasele cuvinte de alinare și de mângâiere: ”Ce mai faci? Cum te mai simți? Sunt aici dacă vrei să vorbești cu cineva!”

Dar desigur că vina tot eu o port, uitând că lumea din exteriorul meu (cunoscuții și prietenii mei) trăiește într-o atmosferă toxică de șantaj și de intimidare, iar când am ieșit numai puțin din mediul meu izolat al nesimțirii datorat orbirii mele, i-am găsit pe cei din jurul meu speriați de moarte, cu adevărat speriați de moarte. Căci și unora dintre ei le muriseră părinții, copiii și rudele. Și ca să mă mustre pentru înclinația mea criminală, Tatăl care se găsește în ascuns m-a făcut să aflu zilele acestea că maestrul reiki care mi-a deschis puntea de legătură cu sufletul meu în urmă cu aproape 7 ani a plecat din această lume cu numai 6 zile înainte de tata, pe 03 Octombrie 2021, moartea sa datorându-se covidului. Cu alte cuvinte, drama maestrului meu reiki s-a desfășurat în același timp cu drama tatălui meu. Și dacă aș fi știut acest lucru la momentul respectiv, aș fi înnebunit de tristețe căci am pierdut două figuri paterne în același timp! Și dintre toți oamenii de pe fața planetei, numai pe fiul binefăcătorului meu nu aș fi vrut să îl știu rămas fără tată, iar când acest adevăr irefutabil despre starea lucrurilor de pe mapamond mi-a pătruns în suflet, mi-am privit nenorocirea cu alți ochi. Căci tot eu sunt nenorocita, invidiind oameni fără motiv, când știu că drama noastră de familie li se va întâmpla absolut tuturor la un moment dat pentru că nimeni nu este nemuritor și încă mulți din ceilalți vor pierde definitiv contactul cu sufletele rudelor decedate, în timp ce eu știu că voi mai avea contact cu sufletul tatălui meu, că îl voi mai vedea și că îi voi mai vorbi. Desigur, nu aici, în lumea vizibilă a materiei, ci în lumea invizibilă, în dimensiunea astrală. Iar pentru ca acest contact să se înfăptuiască, eu nu trebuie să mor și nici nu trebuie să apelez la spiritiști care să îl invoce pe tata în lumea vizibilă prin acte de magie neagră. Spiritismul este contra Legii firii, iar eu nu vreau să am de-a face cu magia neagră decât lucrând împotriva ei, nu în favoarea ei. În mod evident, singura soluție practică este ca eu să pătrund în lumina astrală, rugând Ființa intimă să mă călăuzească până la găsirea sufletului tatălui meu în dimensiunea astrală.

Ideea aceasta este singura care m-a preocupat toată această lună care a trecut de la moartea tatălui meu. Am crezut cu sinceritate că Ființa reală interioară se va preocupa să mă educe în deprinderea abilității de a mă proiecta astral din proprie voință, în mod conștient și în sens pozitiv, dar nu am izbutit în nicio noapte până acum să fac măcar un pas în afara corpului fizic ca să am cât de cât convingerea că ce mi se întâmplă este o proiecție astrală autentică. Mai mult decât atât, am crezut cu sinceritate că părerile mele de rău în legătură cu tata vor avea prioritate în agenda Ființei mele profunde, eu găsind că aceste circumstanțe țin de cauzalitatea din spatele bolii și nefericirilor mele, dar mi se pare că mă înșel. Și în loc să fiu dusă să îmi văd tatăl ca să îi pot confesa adevărurile din spatele acțiunilor mele, așa cum trag nădejde că și el își va mărturisi păcatele față de noi fiindcă, fie vorba între noi, la capitolul ”minciună” am avut cu cine să semăn, Ființa reală interioară continuă să își trimită umbra, pe Luciferul particular, ca să mă educe în cu totul alte chestiuni decât proiecția astrală. Și venind la mine o dată la câteva zile, Lucifer îmi reamintește cu fiecare ocazie necesitatea imperativă de a mă vindeca și de a mă elibera din alte constrângeri mentale și emoționale. Căci travestit în obișnuita sa vestimentație portocalie, îmi pune în fața ochilor chestiunea rudelor mele pe care acum le învinuiesc pentru moartea tatălui meu, chiar dacă știu că tot ce i s-a întâmplat tatălui meu a fost o problemă de karma. Și încă una destul de dură, de vreme ce nu a fost iertat. Și numai văzând acele pijamale blestemate că mi se face rău de la stomac, aducându-mi mereu aminte de toate aceste porcării netrebnice care zugrăvesc portretul nostru de familie. Mi-e cu neputință să descriu cât de dezgustătoare este atmosfera din această casă în care am visat, începând cu luna iulie, când ne-am mutat aici, că multe aveau să se schimbe pentru noi. Și nu pot numi situația această decât ca fiind tragică întrucât nici acum, după moartea tatălui meu, bunica mea și rudele din partea ei nu și-au venit în fire ca să recunoască teribila eroare de judecată pe care au făcut-o față de noi, eroare de judecată pe care și noi trebuie să o fi făcut față de ei în existențele noastre anterioare, circumstanțe din care ni se trage, până la urmă, karma de familie.

Dar toate dramele și tragediile au și un sfârșit, cu toate că purtăm în adâncul inconștientului nostru tendința de a lua cu noi în viața de apoi și dorința de a ne răzbuna pe greșiții noștri, așa că să mă ajute Dumnezeu să pătrund pe deplin în taina sufletească ce mă leagă karmic de bunica mea, de vărul meu și de mătușa mea, de vreme ce Ființa profundă nu face deloc economie de ocazii de a-mi reaminti de această legătură pe care, în mod evident, trebuie să o rup. Și nu pot decât să trag nădejde că, având atât de des contact cu imaginea lui Lucifer care aduce foarte mult cu înfățișarea vărului meu, toți acești stimuli psihici și emoționali îmi vor induce alte regresii în mormântul inconștientului, scoțând la suprafață cadavrele unor emoții inhibate și refulate din timpul copilăriei sau chiar amintiri din viețile mele anterioare. Căci este cu neputință să nu mă las influențată de vederea acestor stimuli, iar acest lucru atât, atât de des încât a fost dus la limita paroxismului, acel portocaliu al vestimentației lui Lucifer ajungând să lucreze pentru psihicul meu precum lucrează batista roșie pentru un taur dezlănțuit în coridă! Deci cum să nu ajung să mă întreb astfel:
– Maestre, Maestre, ce vrei să îmi spui? Ce importanță poate să aibă legătura mea cu rudele mele pentru eliberarea mea de karma personală și de cea de familie? În ce a constat partea mea de vină în această poveste de am fost târâtă chiar în mijlocul ei, fără putință de a mă îndepărta măcar cu un pas, fiind oarbă și singură?

Și ca să îmi dea o mână de ajutor să înțeleg toate aceste lucruri mai bine, Ființa profundă și-a fluturat energic mâinile în fața ochilor mei în cursul acestei dimineți, aplaudând frenetic și trezindu-mă din visare în lumile interne suprasensibile, declanșând iarăși recurența exercițiului acestor mâini care mă ajută să îmi redobândesc luciditatea câtă vreme corpul fizic doarme. Și aplaudând într-una în ochii mei, chiar dacă știam că trupul fizic dormea, mi-am concentrat toată atenția asupra acestor mâini ajutătoare, vrând să mi le ridic și pe ale mele ca să le prind pe cele din fața ochilor mei. Ca în toate rândurile anterioare, m-am temut de somnambulism, dar această practică a Ființei care își vântură mâinile în ochii mei m-a ajutat să dezvolt un fel de simț al prevederii, căutând să cercetez coordonatele dimensiunii în care m-am trezit spre a mă asigura că sunt în siguranță și că nu mi-am trezit corpul fizic în mod somnambulistic. Așa că, văzând aceste mâini ajutătoare azi-dimineață, mi-am ridicat degetul arătător al mâinii drepte ca să îl introduc în cadru, gest pe care l-am făcut în absolut fiecare rând când am luat contact cu mâinile Ființei profunde care se exprimă prin acest fenomen recurent și care mi s-a părut întotdeauna foarte nostim și copilăresc întrucât îmi percep toată timiditatea sufletului surprinsă în încercarea mea de a mă asigura că nu sunt somnambulistică. De câteva ori această mișcare a degetului arătător al mâinii drepte mi-a activat brațul drept al corpului fizic, lucru pe care l-am simțit din interiorul lumii invizibile, fapt care m-a făcut să mă trezesc. Dar ridicându-mi degetul arătător în această dimineață, nu am constatat nicio anomalie relaționată cu corpul fizic, așa că am cutezat să îmi ridic întregul braț, apucând mâinile din fața ochilor mei care îmi făceau invitația deschisă de a mă prinde de ele.

Și când mâinile noastre s-au prins într-o încleștare zdravănă, Ființa din fața mea m-a săltat din corp într-o clipită de ochi, făcându-mă să simt desprinderea de corp. Dar în loc să mă ducă să îmi văd tatăl, cum aș fi vrut eu, m-a lăsat între brațele unei entități cu care nu mi-aș fi dorit să am contact. Cum era de așteptat, obișnuita răfuială între suflet și expresia acelui ego a avut loc, făcându-mă iarăși să mă cutremur de disperare și de mâhnire. Pentru ce să îndur atâta răutate, ironie și bătaie de joc? Iar răutatea acelei umbre era crasă, mizerabilă și ostentativă, dar pentru că între pereții acelei umbre sufletul meu se zbătea să se elibereze, ceva destul de minunat s-a petrecut spre sfârșitul acestei încăierări cu mintea mea îmbuteliată. Și când mii de sclipiri ai unei lumini intense au izvorât din zidurile acestei temnițe mentale, a fost pentru mine ca și cum Ființa mea reală interioară făcuse uz de dalta sa, cioplind în mine ca într-o stâncă de piatră, lipsită de formă, de frumusețe și de sens divin.

Dar acum nu pot explica deslușit legătura dintre acest eu de tâlhar care mi-a furat libertatea de mișcare fiindcă m-a preschimbat într-o stană de piatră și karma de familie pe care Maestrul interior mi-o sugerează prin vestimentația lui Lucifer, trebuind să aștept să mai trec prin astfel de încercări ca să pot capta sensul profund al acestor întâmplări. Dar oricât de dezgustător este adevărul cauzalității karmei mele, trebuie cu orice preț să îl aflu!

nov. 022021
 

<>

Marți, 02 Noiembrie 2021

Duminică dimineață am purtat iarăși cu mama o conversație foarte benefică pentru suflet, încurajându-ne și îmbărbătându-ne una pe cealaltă. S-au schimbat atât de multe de la moartea tatălui meu, de parcă a luat totul cu el când a plecat! Ar fi fost inevitabil să nu ne fi prăbușit toate 3 după ce a murit tata dacă Bunul Dumnezeu nu ne-ar fi pregătit din timp ca să primim această tristă pierdere cu mai multă înțelegere și deschidere, privindu-o dintr-o perspectivă mai puțin tragică. Totuși, schimbările ne bat la ușă, iar principala schimbare care s-a grăbit să ne forțeze mâna a fost grădina de legume și zarzavaturi la care a trebuit să renunțăm.

În timpul discursului meu motivațional rostit în fața mamei am pozat drept curajoasă, încrezătoare, stăpână pe mine și pe situație și în deplină cunoștință de cauză, explicând mamei teoria spirituală despre asumarea răspunderii, despre iertarea greșiților noștri, despre dizolvarea tiparelor de gândire toxice și, în cele din urmă, despre împlinirea Voii Tatălui. Așa i-am vorbit mamei timp de mai bine de o oră, dar în lumea mea interioară nici măcar eu singură nu știam cum mă simțeam în realitate. Iar stimulul pe care psihicul/sufletul l-a primit sub forma acestei emanații de prefăcătorie a provocat în sufletul meu o reacție care a venit deosebit de repede.

În cursul dimineții de ieri am avut o experiență sufletească destul de deosebită în lumile interne suprasensibile, cu toate că multe din particularitățile sale au adus foarte mult cu alte experiențe avute până acum. Dar un lucru a fost cu adevărat remarcabil, meritând să fie descris, așa că iată cum s-au derulat scenele, numai pe cele de la început neputându-mi-le aminti. Nu, pe cele de dimineață nu mi le pot aminti, dar toate acestea au început, în realitate, încă din cursul nopții când, deși trupul fizic dormea, am început să percep mișcarea vagă a unei umbre în jurul meu. Nu îmi dădeam seama ce făcea și numai forma sa de manifestare mi-a tăiat, chiar de la început, curiozitatea să aflu mai multe. Se mișca foarte repede în jurul meu, dar pentru că am recunoscut manifestarea respectivă ca fiind faza incipientă a contactului cu umbra inconștientului, m-am speriat destul de tare, dorindu-mi prea puțin să intru în legătură cu formele inconștientului meu, motiv pentru care m-am grăbit să mă trezesc în corpul fizic. În stare de veghe fiind, m-am rugat Ființei interioare profunde să îmi fie alături, zicând Maestrului interior că nu căutam să fug din fața încercării, dar că nu puteam suporta acele senzații neplăcute relaționate cu emanațiile energetice și vibraționale ale acelui loc. Așa am cerut Ființei reale interioare să mi se alăture dacă scena din care tocmai mă retrăsesem avea să mă atragă iarăși în interiorul său.

Dar nimic nu s-a mai întâmplat până dimineață când mi-am dat seama că eram trează dincolo de zidul somnului. De acest lucru eram perfect conștientă pentru că recunoșteam textura acelei substanțe în care pluteam și care m-a ajutat întotdeauna să îmi dau seama că ce mi se întâmplă nu mai ține de dimensiunea materială, ci de lumile invizibile. Totul era destul de întunecos, dar decorurile erau suficient de perceptibile încât să îmi dau seama unde eram, anume în orașul de baștină pe ale cărui străzi mă preumblam în grabă. Nu eram singură în timpul acestor preumblări ale mele, câteva proiecții ale unor forme umane însoțindu-mă dintr-un loc într-altul.

Ne grăbeam destul de mult, însă eu nu aveam nicio idee unde intenționam să ajungem, iar totul mi se părea destul de misterios și de lipsit de sens. Și cu toate că știam că visam, nu m-am putut abține să nu țin o prelegere în fața formelor care mă însoțeau, căutând să le explic din punct de vedere teoretic ce li se întâmplă sufletelor după ce mor, la pătrunderea lor în lumina astrală. Astfel am început să le spun despre acele lucruri pe care și sufletul tatălui meu trebuie că le trăiește, explicând mai departe ceea ce sora mea mi-a citit zilele trecute din cartea ”Enigmele morții” a Maestrului Samael Aun Weor, anume că sufletul tatălui meu, în ciuda faptului că ar putea primi o excursie în paradisurile astralului superior ca o răsplată pentru efortul pe care l-a depus în această viață ca să fie un om mai bun, ar putea fi împiedicat să vadă adevărul din cauza propriei stări de visare în care se află. Desigur, este destul de probabil că i se va îngădui să trăiască experiența fericirii absolute și infinite în paradisurile astralului superior unde și eu am fost dusă de câteva ori până acum ca să pot depune mărturie că aceste spații cosmice există, dar tot ce sufletul tatălui meu va trăi acolo va fi puternic influențat de propriile proiecții mentale și de imaginația sa.
– Negreșit, le ziceam acelor forme în prelegerea mea, i se va îngădui sufletului tatălui meu să aibă parte de experiența fericirii, dar numai în măsura în care propriile sale proiecții mentale vor fi ținute departe de păcate. Ar fi ridicol să crezi că păcatele pe care le avem și despre care credem că ne fac fericiți își vor găsi vreodată punct de pătrundere în paradis. Deduc, deci, că ceea ce visează sufletul tatălui meu că este fericirea trebuie să fie conform cu Legea. Și oricum ar fi, sigur nu vede adevărul.

Așa cuvântam în propriul vis, întocmai cum îi făcusem teorie și mamei cu o zi în urmă. Și continuam să ne mișcăm toți în mare grabă către o destinație totalmente necunoscută. Iar când de grupul nostru s-au agățat câțiva băieței cu o atitudine rău-prevestitoare, firul narativ al întregii experiențe mi-a devenit complet lipsit de sens. Urcaserăm cu toții, cu mic, cu mare, pe scările interioare ale unui bloc oarecare, oprindu-ne în fața unei uși în care am vrut să batem ca să ni se deschidă, dar totul mi se părea acum absurd și irațional, așa că m-am oprit în loc ca să cuget o clipă la toate aceste scene care se desfășurau în jurul meu. Acei băieței care se agățaseră de grup îmi displăceau profund fiindcă aduceau cu imaginea acelor golani în devenire de care mă tem, așa că le-am făcut un semn cu mâna ca să păstreze distanța față de mine. Și izolându-mă într-un colț al palierului, mi-am zis în felul următor: – Bun! Știu cu deplină certitudine că acum sunt în interiorul unui vis! Ce trebuie să fac ca să ies în afara lui?

Și numai ce mi-am emis reflectarea în spațiu că cel mai minunat și interesant lucru s-a petrecut imediat după aceea! Palierul pe care ne aflam toți s-a rupt, acei copii și alte câteva forme de dinainte rămânând pe o parte, iar eu pe cealaltă parte a crăpăturii care a început să se lărgească din ce în ce mai mult, făcându-mă să mă simt ca și cum eram expulzată din acea substanță în care mă trezisem plutind la începutul acestei experiențe! Cei din fața mea îmi păreau acum foarte îndepărttați, dar formele lor miniaturale îmi păreau acum că sunt absorbite în aceeași substanță de la început, din care și veniseră. Ruptura dintre mine și acele forme s-a accentuat din ce în ce mai mult, făcându-mă să mă simt cum ies în afara visului și a propriei fantezii, iar acest fapt în sine a fost o minune să îl trăiesc printr-o experiență directă!

Dar unde m-am trezit imediat după aceea a fost, cel puțin în primele clipe, cu mult mai dezagreabil decât fusese contactul inițial cu umbra care mă bântuise în cursul nopții. Acea semi-obscuritate care mă înconjura nu putea fi decât specifică infernului personal, iar greutatea pietrificată pe care o simțeam în toată ființa mea nu venea decât ca o reconfirmare a faptului că acum aveam contact cu tenebrele. Iar acela care a hotărât să se exteriorizeze în lumina astralului din propria aură pietrificată a fost un fel de imitație plină de malițiozitate a sufletului meu pereche care a căutat să copieze semnalmentele autenticului Zburător, de la înălțime și constituție fizică, până la voce și amprentă energetică. Și pentru câteva momente am lăsat garda jos, crezând că mi se dădea voie să am contact cu sufletul meu pereche, dar modul său intimidant de a se manifesta m-a pus pe gânduri. Și pentru că s-a realipit de mine, pătrunzându-mi în aură și făcându-mi povara din suflet să mi se pară și mai grea, am dedus că picasem în capcana unei contraforțe mentale foarte periculoase.

Primul meu impuls a fost să strig după ajutor, dar pe cine să chem mai întâi? Și fără pic de șovăire am strigat după Mama Divină Kundalini căci numai forța Sa electrică este capabilă să dizolve aceste forme mentale. Iar când deasupra capului meu a apărut un astru impunător de culoare gălbui-portocalie, precum coloritul soarelui când răsare dimineața, mi-am ridicat ochii către minunata prezență numai ca să strig cu și mai multă disperare:
– Mamaaaaaa Divinăăăăă!

Și niciun alt cuvânt în plus nu mai puteam rosti, simțindu-mă atât de agitată și zbătându-mă în fel și chip ca să ies din plasa acelei forme mentale care mă ținea prinsă între brațele sale.
– Mamaaaa Divinăăă! a strigat și eul din aura mea, însă sincer voi mărturisi că nu am mai auzit până în acea clipă un timbru vocal mai ironic, mai batjocoritor și mai răutăcios, așa cum numai blasfemia și luarea numelui Domnului în deșert ar putea să sune pe buzele unui nemernic.

Dar nenorocita și păgâna eram eu însămi. Și când am auzit acel timbru vocal masculin care nu era decât o emanație a propriului subconștient, m-am recunoscut în acea voce și în acea răutate disprețuitoare și insultătoare care se exprima astfel prin imaginea sufletului meu pereche în fața astrului din Cer la care continuam să privesc cu stăruință și nădejde și care nu putea fi decât o deghizare a Ființei mele reale interioare pe care eu singură o luam în derâdere. Și iarăși am strigat după mama Divină, mânată de disperare și de neputință.

Mi-e greu să explic ce s-a întâmplat după aceea. Minunile sunt atât de greu de descris întrucât cuvintele nu pot acoperi în sensul lor conceptual limitat tot ceea ce sufletul simte în mod intim și profund atunci când i se dăruiește o minune.

Rugăciunea mea stăruitoare, tânguitoare și ardentă nu a rămas fără răspuns. Întregul spațiu care mă înconjura a fost cuprins de o vibrație atât de minunată, încât mi-a îngăduit cel puțin să mă opresc din a mă mai zbate în ghearele propriei mele răutăți care mă ținea atât de strâns. Acea energie vibrantă nu a împrumutat niciun chip, dar prezența Sa umplea spațiul, vorbindu-mi cu vocea unei femei care, deși exprima blândețe și bunătate, purta în timbrul Său vocal foarte multă autoritate și severitate. Și cât de melodioasă îi era vocea, nu am cuvinte să descriu ce vreau să zic prin ”voce melodioasă”! Însă mai degrabă cred că acea melodicitate venea din cuvintele pe care le rostea, cuvinte nepământești care aparțineau acei limbi mistice pe care am auzit-o de atâtea ori în lumile internne suprasensibile venind de pe buzele Îngerului iubirii Anael și ale marelui Judecător Cosmic Anubis, cât și de pe buzele mamei Divine Kundalini, limbă pe care sufletul meu o înțelege, dar pe care nu o poate traduce.

Iar sufletul meu era totalmente neresponsiv în fața cuvântării Mamei Divine Kundalini. Putea să existe îndoială că nu Ei îi aparținea prezența care îmi venise în ajutor? Iar eu nu puteam face decât să ascult acele sunete atât de minunat de melodice rostite de Mama Divină Kundalini particulară care îmi pătrundeau în adâncul sufletului, liniștindu-mă încetul cu încetul, așa cum liniștește un cântec de leagăn pe un bebeluș agitat care a început să plângă. Nu mă mai zbăteam nici eu, nu mă mai împotriveam bunătății și acțiunii Mamei Divine asupra mea. Și până și contraforța mentală care răbufnise în acea dimineață se calmase, retrăgându-se în vizuina sa din subconștientul meu, cu toate că am continuat să îi percep greutatea și influența asupra psihicului meu și asupra emoțiilor și energiei mele. Mama Divină Kundalini numai îmi liniștise mintea agitată, nu și eliminase cauza agitației mele.

Nu, nu, acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla fără ca eu să nu fi înțeles în prealabil ce anume cauzase atâta necaz pentru minte. O perioadă în cursul zilei de ieri am crezut că a fost vorba despre demonul relei-voințe ale cărui simptome și caracteristici au semănat foarte mult cu cele ale contraforței mentale de ieri dimineață, dar până la sfârșitul zilei mă căpătasem cu convingerea că nu despre malevolență fusese vorba, ci despre invidie.

Căci în timp ce încercam să o liniștesc pe mama duminică dimineață, eu nemărginită invidie simțeam pentru absolut fiecare ființă care a fost, este și va fi pentru care Mama Divină Kundalini a obținut iertarea păcatelor și modificarea circumstanțelor de viață de la Tribunalul Cosmic. Și parcă nici nu îmi vine a crede cât de încercată a fost familia mea, chiar dacă știu că ”a fi încercat” înseamnă a avea multă karma. Și nu pot să cred, nu pot să cred că Mama Divină a putut să obțină iertarea fărădelegilor comise de marii maeștri, însă pentru mine nu a dobândit iertarea acelui păcat care mă împiedică să am contact direct cu sufletul meu pereche a cărui întâlnire mi-a fost proorocită încă de acum 6 ani! Și mi-e cu desăvârșire imposibil să îmi controlez acum invidia față de toți aceia care au fost iertați fiindcă nu pot să cred că tot efortul meu de a mă pune în slujba Tatălui nu a înduplecat nici măcar inima acestui suflet pereche care nici până în ziua de azi nu a coborât din dimensiunea ipotezelor ca să se facă material. Oare cu ce o fi greșit tatăl meu ca să nu merite dreptul de a-și vedea fetița ținând de mână pe un băiat cu care să nu îi fie rușine să se prezinte în fața părinților ei ca să primească binecuvântarea lor? Ce binecuvântare să mai primesc acum când tata nu mai este?

oct. 282021
 

<>

Joi, 28 Octombrie 2021

Azi-dimineață l-am visat a doua oară pe tata de la decesul său. Pe primul nu mi-l amintesc deloc, iar acesta de azi-dimineață mi s-a părut prea puțin sugestiv la început, așa că încă mai aștept ca Ființa mea profundă să facă acele demersuri prin care să mă pună în contact cu sufletul tatălui meu, acum trecut în lumile interne, invizibile. Cu toate acestea, aș vrea să trec în scris măcar schița visului de azi-dimineață fiindcă, dacă stau mai bine să mă gândesc, visul a avut destul de multă importanță.

El a intrat într-o cameră, zicându-mi că dorea să se odihnească un pic, iar eu nu m-am împotrivit dorinței sale, dar după puțin timp am intrat după el în cameră. Nu adormise încă, așa că i-am spus că aveam de gând să stau cu el acolo, făcându-mi treaba mea obișnuită la calculator, adică să scriu. I-am promis că nu aveam să îl deranjez, iar el a fost de acord să mă lase să stau cu el.

Camera era goală, iar noi stăteam pe podea, pe un covor. La câțiva pași înaintea mea am văzut un fel de recipient plin cu ulei din care s-a scurs o picătură, căzând pe covor și pătându-l. Atunci l-am trezit pe tata, zicându-i că picătura de ulei pătase covorul și că trebuia să o curățăm, dar el nu avea absolut nicio idee cum să facă asta. Dar eu am găsit în acea cameră un produs de curățat petele, precum Vanish-ul, așa că i l-am înmânat tatălui meu, spunându-i să toarne un pic peste pata de ulei, lucru pe care l-a făcut. Deja se părea că acel produs începuse să curețe pata, dizolvând-o, iar tata se bucura destul de mult, dar eu i-am tăiat din avânt, ca să zic așa, spunându-i că petele nu se șterg și se curăță chiar atât de ușor, dându-i câțiva bureți de bucătărie ca să frece covorul, în locul unde se scursese picătura de ulei.

Am păstrat destul de limpede amintirea acestei scene a picăturii de ulei peste care tata turnase dizolvantul, ca și cum tot focusul visului se concentrase pe acest detaliu care mie mi s-a părut lipsit de importanță, întregul vis părându-mi-se destul de simplu și obișnuit. În cursul vieții lui tata nu a acordat niciun fel de importanță acestui gen de accidente, în timp ce pentru mine, pentru sora și pentru mama mea așa ceva ar fi fost o catastrofă! Întregul conținut al recipientului de s-ar fi vărsat și de-ar fi pătat covorul, tata ar fi zis că nu era nimic, că am fi luat altul. Tata a fost un maestru foarte bun în materie de clasificări ale lucrurilor lipsite sau pline de importanță, iar eu ar fi trebuit să fi fost mai chibzuită și mai înțeleaptă, învățând de la tatăl meu să deprind această facultate sufletească pe care eu nu o am deloc, în timp ce el a avut-o din belșug, cât pentru toată familia! Chiar a fost un maestru în abilitatea de a disocia lucrurile pline de importanță de cele lipsite de importanță!

Dar revenind la vis, nu mai acordam o importanță aparte acestui gen de vise de foarte mult timp, dar l-am prețuit fiindcă mi-a dat putința de a-l revedea pe tata și de a-i vorbi, cu toate că știu perfect de bine că nu cu sufletul său am comunicat, ci cu o proiecție mentală imprimată în subconștientul meu. Dar uite că m-am înșelat în legătură cu importanța visului! Începusem să fac mental portretul tatălui meu, scoțând la lumină calitățile și defectele sale ca să pot juca rolul de avocat al apărării pentru sufletul tatălui meu în fața Marii Legi care trebuie să îi judece faptele și acțiunile și iată ce lucru uimitor a recunoscut sufletul meu în persoana care a fost tatăl meu biologic în această viață! Și sincer voi mărturisi că mult mai regret că nu am învățat mai din timp de la el să fiu mai puțin o regină a dramei, defect de caracter pe care Ființa reală interioară mi l-a dezgropat din mormântul subconștientului, punându-mă pe aceeași scenă cu acest defect! Și pentru că noi am exagerat importanța multor lucruri, tata ni s-a părut indiferent, prea detașat și destul de aerian, însă timpul și practica spirituală mi-au dovedit că ce a avut tata este o virtute, o nestemată neprețuită mult râvnită de mulți care o pornesc pe drumul de inițiere spirituală. Prin urmare, cum să fie judecat sufletul tatălui meu că nu a acordat importanță multor lucruri când această virtute este un deziderat până și pentru maeștri? Cum să fie pusă aparenta sa indiferență în balanța răutății sale și a greșelilor sale când vina de a fi acordat prea multă importanță unor lucruri de nimic, precum petele de pe covoare, ne aparține pentru că noi nu am avut dezvoltată această virtute prețioasă pe care dragul meu tată a avut-o și pentru care l-am judecat fiindcă mi s-a părut a fi foarte puțin empatic și înțelegător întrucât tot ce mi s-a părut mie ca fiind o catastrofă, precum o geantă pe care mi-o rosese cățelul, făcându-mă să zbier prin casă așa încât să mă audă și vecinii, pentru tata era mereu un lucru care nu însemna nimic, care nu avea pic de importanță. Dragul de el, cât de rău îmi pare că nu am învățat să stăpânesc această artă de la el, cât a fost în viață! Dar cât mă bucur să îmi văd mintea preocupată cu această sarcină de a juca rolul de avocat al apărării pentru sufletul tatălui meu! Și cât mă bucur să descopăr că propria minte recunoaște în mod deschis că a greșit acolo unde l-am blamat pe tata că greșise când, în realitate, el procedase corect!

În afara acestui vis cu tata, am primit mai puține experiențe spirituale deosebite în lumile interne suprasensibile decât de obicei, însă această stare a lucrurilor mi se pare a fi numai o perioadă de acalmie. Prevăd furtuna care mă va lovi din toate părțile, dar distanța în timp până la acest moment când furtuna se va dezlănțui în universul interior cred că depinde foarte mult de sinceritatea jurământului meu de credință. Nu am vorbit încă despre acest jurământ de credință după ce am descris cele 3 probe la care Tatăl m-a suupus la sfârșitul lui august, fiindu-mi revelată Ființa reală interioară la sfârșitul acestei perioade de testare. Aceste probe nu au fost nici aleatorii, nici unice, ca să zic așa, ci au fost aidoma examenelor date la sfârșitul unui ciclu educațional, vrând să spun prin acest lucru că ultimii 5-6 ani din viața mea au avut caracterul de perioadă de pregătire pentru aceste probe. Cu alte cuvinte, nu mi s-a acordat bucuria de a mi se revela Ființa profundă fiindcă am trecut peste trei probe care au ținut o săptămână, ci și pentru că, în plus, m-am pregătit timp de mulți ani pentru acest fericit moment.

Iar după ce Ființa reală interioară mi s-a dezvăluit, fără a mi se da și numele Său mantric, am trăit cu puternicul sentiment că trebuia, în perioada următoare, să îmi depun jurământul de credință față de Maestrul intim și față de Loja Albă. Dar sincer voi mărturisi că numai după decesul tatălui meu am început să simt în mod intim și profund năzuința de a-mi depune jurământul de credință în fața Ierarhiei Cosmice.

Îmi doresc prea puțin să fac vreun mister din semnificația acestui concept de ”jurământ de credință” fiindcă el nu semnifică decât a deține bun-simț față de Fraternitatea Universală, în contextul Marii Opere a Tatălui în slujba Căruia mă pun ca să se folosească de mine conform cu Voia Sa, astfel încât să fiu de ajutor umanității. Mi-e destul de greu să explic influența pe care moartea tatălui meu a avut-o asupra jurământului meu de credință, dar ea există, iar sinceritatea jurământului meu a devenit mai accentuată din cauza acestei triste circumstanțe care s-a petrecut în familia mea. Astfel am mărturisit Tatălui și Fraternității Albe că voi face tot efortul să dizolv eul, astfel încât să devin un investigator corect, autentic și obiectiv al adevărurilor și al misterelor cosmice, că mă voi ține departe de magia neagră, de vrăjitorie și de spiritism, că mă voi feri de șarlatanie și de prostituarea învățăturii, modificându-i conținutul și cerând răsplată financiară pentru serviciile mele și că, în fine, îmi pun abilitățile sufleteși la dispoziția Tatălui, a Maestrului Samael Aun Weor și a Lojii Albe spre a fi folosite, în mod practic, pentru binele umanității. De ce am făcut acest jurământ (care încă nu s-a consolidat în întregime ca fundație solidă și concretă pentru prezenta mea existență, episoade nefaste de intemperii psihice și emoționale continuând să mă determine să am dubii, îndoieli, nesiguranțe și neliniști) nu pot explica mai clar decât povestind un alt vis scurt pe care l-am avut marți dimineață și care a avut legătură cu actuala stare a lucrurilor de pe mapamond.

În timpul acestui vis călătoream cu familia mea cu o mașină mică pe o șosea națională. Căutam să fugim din aceste locuri, vrând să ne relocăm în altă parte. Dar pe șosea am fost opriți de o patrulă de poliție. Era un punct de trecere unde se verificau buletinele de liberă circulație ce s-au impus ca măsuri de prevenire a răspândirii koronavirusului. Noi nu aveam niciun fel de document, iar când am lăsat geamul în jos ca să discutăm cu polițistul, acesta ne-a cerut o cu totul altă formă de buletine de liberă trecere, informându-ne că această nouă măsură era foarte proaspătă. Tocmai ce fusese emmisă în timp ce noi circulam cu mașina. Nu puteam să trecem fără acel document, iar faptul că fuseserăm prinși fără acele acte cerea măsuri de pedepsire conform cu legea care nu mai avea nimic în comun cu democrația. Urma să primim o amendă foarte usturătoare, etc.
– Ce să facem acum? am zis. Nu cred că polițistul a trecut numărul de înmatriculare al mașinii în carnetul său. Dacă dăm mașina înapoi, vom ieși din acest punct de trecere. Cel mai bine va fi să o pornim pe drumurile dosite de țară. Nimeni nu circulă pe acolo, niciun polițist. Vom călători în voie și vom ajunge unde trebuie să ajungem.

Așa am dat mașina înapoi, intrând pe un drum de țară nepavat și pornind-o înainte către destinația noastră, lăsând în urmă nori imenși de praf care ne-au ferit de ochii malefici ai acestei pandemii netrebnice și grotești, ”opera” criminală a Lojii Negre.

Iar după ce am înaintat destul de mult pe drumurile de pe câmp, contextul oniric s-a modificat substanțial, trezindu-mă în interiorul altor scene. Eram în brațele sufletului meu pereche. Stăteam amândoi întinși într-un mijloc de transport destul de spațios care continua să se deplaseze pe drumurile de țară. El dormea, iar eu priveam la Cerul de deasupra noastră. Tocmai ce crăpa de ziuă. El s-a trezit curând după aceea, manifestând o reală surpriză fiindcă mă descoperea lângă el. M-a strâns și mai tare în brațe, căutând să se facă una cu mine. Și numai ce am auzit vocea Ființei profunde zicându-mi atunci:
– Cati, Cati, numai tu poți să suporți asta!

Dar acest lucru pe care numai eu pot să îl suport este greu de definit și de descris, singura mea putință de a face lumină în traducerea acestor cuvinte rostite de Ființa mea reală interioară este să mărturisesc că acest lucru pe care îl pot suporta ține de jurământul meu de credință.

Și timp de câteva nopți de-a lungul ultimelor aproape 3 săptămâni care au trecut de la moartea tatălui meu Steaua sub forma căreia Ființa profundă mi se arată cel mai des m-a vegheat îndelung, stabilind puternice conexiuni intime cu mine, lucru pe care nu îl pot numi decât ca fiind o reală binecuvântare, atât de neprețuită este această experiență pentru psihic/suflet, această experiență de a descoperi că puternice canale subtile îl leagă în mod intim și profund de o Ființă superioară.

Mai mult decât atât, în cursul câtorva dimineți am fost pusă la încercare de către Luciferul particular, continuând astfel munca interioară ce ține de rafinarea energiei sexuale, însă repet că îmi pare că acest număr scăzut de experiențe spirituale nu înseamnă decât perioada de acalmie de dinaintea unei furtuni care pentru mine nu va însemna decât măturarea de pe fața pământului meu filozofic a acestui diavol intern numit ego.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

oct. 202021
 

<>

Miercuri, 20 Octombrie 2021

Am purtat în această dimineață la micul-dejun o conversație cu mama și sora mea care m-a bucurat foarte mult fiindcă mama a dat dovadă de multă înțelepciune, deschidere, înțelegere, așa cum a dat dovadă și de mult discernământ, zicând că nu își dorește să ajungă în pragul dezolării, precum li se întâmplă multor femei cărora le moare soțul înainte de vreme. Ne-a făcut cunoscut faptul că nu vrea să devină dependentă de medicamente psihiatrice, de somnifere și de calmante care să o ajută să doarmă și să treacă peste partea aceasta cumplită legată de moartea tatălui meu, dorindu-și mai mult să își găsească refugiul în Tatăl și în cuvântul Său. Iar când ne-a spus că este extrem de important să ne hrănim inima și mintea cu hrană benefică, am găsit că trebuie să trec în scris o experiență pe care am avut-o sâmbătă noaptea fiindcă a fost o reformulare a cuvintelor mamei.

S-a întâmplat, așadar, în aceeași zi în care am avut contact cu Îngerii morții, experiență care a părut să aibă ca scop pregătirea din timp a propriului suflet pentru această călătorie către necunoscut, după ce corpul fizic moare, primul dintre noi care a plecat în această călătorie fiind tata.

Dar visul din acea noapte de sâmbătă spre duminică a fost un coșmar destul de oribil, fiind elaborat ca un film de groază cu creaturi sinistre. Nu îmi amintesc deslușit decât finalul acestei proiecții onirice. Mă uitam la toate scenele ca un spectator vizionând un film pe ecranul dintr-o sală de cinema. Cu toate acestea, personajul principal al acestor scene, o femeie, mi se adresa direct și intim, povestindu-mi întâmplări din existența sa. Tot ce îmi confesa îmi părea banal, obișnuit, simple experiențe de viață. Dar când a dat să îmi împărtășească o întâmplare prin care trecuse, tot contextul oniric a căpătat o notă deosebit de apăsătoare și de lugubră, ca atunci când ești ținut în suspans, cu nervii întinși la maxim. Ea îmi povestea că avusese o experiență stranie în baia din propria locuință, imaginile onirice însoțind în mod fidel relatarea acestei femei. Auzeam cuvintele pe care le rostea, dar îndată ce am pătruns pe holul care dădea spre acea baie, ochii mei funcționând precum camera video care înregistra aceste secvențe, nu am mai fost atentă la ce spunea acest narator de fundal cu voce feminină. Și stând pe acel hol, chiar în fața ușii de la baie, am văzut ușa deschizându-se singură. Înăuntru era lumină, dar nu am intrat. La nici o aruncătură de braț de mine stătea o figură de bărbat care m-a băgat în toate groazele, făcându-mă să mă trezesc într-o singură clipită de ochi.

Era un bărbat destul de tânăr, poate nu mai în vârstă de 30 de ani, dacă ar fi să mă iau după caracteristicile țesutului corpului său care nu se afla în descompunere. Carnea de pe pomeții feței sale prezenta un început de putrefacție, bărbia și gura îi erau mânjite de sânge, fruntea la fel. M-a privit fix, fără să clipească măcar o dată. N-a fost nicidecum cea mai sinistră arătanie pe care am văzut-o în vise, dar pentru că reprezentarea sa mi-a apărut chiar în fața ochilor, fără să beneficiez de acel zid despărțitor de câteva rânduri de scaune care desparte ochii unui spectator de ecranul dintr-o sală de cinema, sigur a avut darul să mă înspăimânte peste măsură de mult!

Cum era de așteptat, m-am trezit neliniștită și terifiată, verificându-mi semnalele vitale, inclusiv centrul emoțional și mintea ca să mă asigur că nu mă aflam sub pericolul vreunui atac al forțelor tenebroase din exterior. Desigur că mă simțeam foarte înfricoșată fiindcă imaginea acelui bărbat care păruse că tocmai ce își luase cina, hrănindu-se cu un cadavru, stăruia cu insistență pe retina ochilor mei. Dar în afara acestei frici obișnuite, nu mai percepeam nicio anomalie la nivel de minte și de emoții. Nu era, prin urmare, vorba de un atac din exterior. Și vrând să înțeleg ce mi se întâmplase, m-am rugat Ființei profunde să mă ajute să ajung la sensul corect al sinistrei reprezentări.

Mai întâi vocea interioară și-a modificat modul de manifestare, căpătând o notă mai puternică, mai autoritară, făcându-mi mintea să nu se mai agite și să tacă pentru un timp și reorganizându-mi gândurile în așa fel încât să pricep că nu mai eram singură, o explicație fiindu-mi oferită. Iar vocea interioară mi-a spus:
– Trebuie să te îmbărbătezi cât de mult poți și să îi ordoni acestei creaturi să dispară de lângă tine!
– Dar ce a vrut să însemne? Era evident că tocmai ce mâncase dintr-un cadavru! am întrebat înfiorată, amintindu-mi oribila scenă.
– Ce crezi că ar putea să însemne pentru un corp să se hrănească dintr-un cadavru? mi-a chestionat vocea interioară propria vrednică abilitate de a înțelege sensul lucrurilor.
– Înseamnă că acel corp se va îmbolnăvi, am răspuns după ce am chibzuit câteva clipe.
– Atunci ce trebuie să îi dai corpului ca să nu se îmbolnăvească dacă hrănindu-se dintr-un cadavru îl va face și pe acesta să piară? a continuat vocea interioară să îmi pună la încercare puterea de deducție.
– E logic, trebuie să se hrănească cu mâncare sănătoasă, am răspuns, începând să pricep că sinistra creatură din visul meu era un arhetip inconștient simbolic pentru o bestie a minții care se hrănește din cadavrele putrefacte ale emoțiilor, ale amintirilor, ale regretelor, ale suferințelor, ale traumelor, etc…

Și după acest răspuns pe care l-am dat, vocea interioară s-a retras în ea însăși, îndemnându-mă să pun cât mai curând în practică tocmai ce mă învățase, anume tocmai lecția pe care mama mi-a reamintit-o la micul-dejun asupra necesității de a-ți hrăni inima și mintea cu hrană benefică fiindcă era limpede că toate aceste indicații pe care Ființa profundă mi le transmitea cu atâta insistență nu erau în legătură cu rețeta pentru o dietă alcalină sau de slăbit, etc., ci în legătură cu acele vulnerabilități emoționale și mentale pe care psihicul le resimte după ce suferă un șoc puternic, precum pierderea unei ființe dragi, vulnerabilități de care eul va profita din plin, exploatându-le la maxim ca să își întărească puterea. Desigur că Ființa profundă îmi cerea să dezvolt abilitatea de a face diferența dintre auto-critică (ce are ca scop, printre altele, să dezgroape cadavrele putrefacte ale trecutului spre a fi studiate și dizolvate) și complacere.

oct. 182021
 

<>

Luni, 18 Octombrie 2021

Am avut următoarea experiență în lumile interne în cursul dimineții de sâmbătă, așteptând un timp să primesc de la Divinitatea interioară și cheița de interpretare pentru că pe moment nu am știut cum să citesc sensul experienței prin care am trecut. Și cu toate că am primit răspunsul așteptat într-o carte scrisă de Maestrul Samael Aun Weor numită ”Enigmele morții”, încă nu știu să explic de ce am trecut prin această experiență sâmbătă dimineață, în sensul în care nu știu să spun dacă am declanșat-o în mod involuntar căutând să obțin ceva sau dacă mi-a fost dată spre a fi ajutată să înțeleg mai bine misterele vieții și ale morții.

Nu îmi amintesc cum a început. Rareori îmi amintesc începutul acestor experiențe atât de deosebite. Călătoream prin levitație și zbor printr-un spațiu neconturat și nedefinit și relativ obscur care îmi amintea de infernul personal și de containerul în care sunt ținute umbbrele inconștientului. Și erau atât de multe forme în jurul meu, ieșindu-mi în față și venind din spatele meu și înconjurându-mă de jur-împrejur încât nu m-am îndoit că nu eram în infernul personal. Dar ce mă putuse atrage acolo? Nu comisesem niciun delict, nu îmi aminteam.

Dar tot privind și privind în acea lumină stranie și semi-difuză am băgat de seamă că acele umbre care erau mii la număr aveau o înfățișare cu totul și cu totul aparte. Doar mi se păruse că erau umbre. Aveau anatomie scheletică, fără a fi totalmente un schelet, ci mai degrabă posedând un trup foarte slab prin care se evidenția structura scheletului. În afara acestui detaliu, am mai remarcat că fiecare astfel de ființă avea o pereche de aripi tot atât de scheletice precum îi era și trupul, însă destul de mari, ca de liliac.

Nu mi-a fost greu după aceea să constat că o astfel de Ființă mă însoțea în această călătorie al cărei scop îmi era străin, eu crezând că aveam de-a face cu vreo reprezentare simbolică a eului proiectată în universul interior, motiv pentru care am căutat să mă feresc de contactul cu aceste Ființe, vrând să le ocolesc, să mă apăr de ele. Dar Ființa care mă însoțea m-a ferit din a percepe altceva în afara unui puternic simțământ liniștitor și protectiv. Nu am avut absolut nicio percepție dezagreabilă stând în preajma acestei Ființe atât de deosebite care nu putea fi Ființa mea reală interioară călăuzindu-mă printr-o experiență spirituală cu scop practic. Iar cel mai ciudat lucru pe care l-am simțit a fost că nu mi-a fost deloc frică, nici de înfățișarea lor neobișnuită, nici de numărul lor atât de mare, nici de locul în care ne aflam. Atâta doar că nu aveam nici cea mai vagă idee în legătură cu ce mi se întâmpla și de ce.

Cu toate că m-a împiedicat din a primi impresii neplăcute în legătură cu acel spațiu prin care mă conducea, la un oarecare timp după ce o pornisem pe acest drum către necunoscut alături de Ființa scheletică ce mă acompania, am trecut printr-o stare vibrațională foarte, foarte intensă care m-a zguduit ca un cutremur. Realmente, mărturisesc că am pătruns cu această Ființă într-o regiune în care am fost lovită din plin de un fel de undă electrică atât de puternică, încât cu greu i-am rezistat. Cu sinceritate scriu că am avut convingerea că am fost suficient de călită de către Ființa profundă care mi-a dat foarte multe experiențe menite să mă ajute să mă adaptez diverselor energii și forțe cosmice, vibrații și frecvențe, dar această regiune prin care am trecut sâmbătă dimineață a fost cu mult mai puternică decât multe alte energii și unde cu care am intrat în contact, furtuna în care stătusem în urmă cu o săptămână aducând foarte mult cu această undă ca intensitate.

Dar trecând de ea, am văzut tot mai multe astfel de Ființe scheletice în acea lumină semi-difuză înconjurându-mă din toate părțile, dar fără a-mi face nici cel mai mic rău și fără a-mi adresa vreun cuvânt. Iar eu continuam să nu am habar încotro ne îndreptam și de ce, cu ce scop, etc. Însă drept am să mărturisesc că stând în preajma acestor Ființe pe care nu le recunoșteam după aspectul și după manifestarea lor, m-a străbătut următorul gând: dacă aș fi povestit unui psihiatru detaliile acestei experiențe legate de înfățișarea scheletică a Ființelor care mă însoțeau, nu exista pentru mine urmă de dubiu că medicul respectiv nu mi-ar fi clasificat confesiunea drept un început de nebunie. Și câtă răspundere am simțit în acele clipe că mi se cere în legătură cu aceste experiențe care îmi sunt date și pe care le expun în confesiunea mea nu pot descrie în cuvinte. Fiindcă dincolo de iluzia nebuniei diagnosticată de savanți moartea este o realitate în care sufletul pătrunde totalmente nepregătit.

Dar la capătul drumului nu am mai ajuns fiindcă m-am trezit în corpul fizic. Și cum am destăinuit la începutul acestui text, am așteptat un timp să primesc o referință critică din învățătura spirituală care să îmi explice, măcar întrucâtva, sensul acestei experiențe. Și iată ce mi-a citit sora mea câteva ore mai târziu:

Muribunzii îl văd adesea pe Îngerul Morții ca pe o figură scheletică spectrală destul de oribilă. De fapt, ceea ce se întâmplă este că el poartă costumul care corespunde rolului său. În viața practică, polițistul își poartă uniforma; doctorul, haina lui albă; judecătorul toga lui; preotul, veșmântul său religios etc. Hainele funerare și figura scheletică a Îngerilor Morții îi îngrozesc pe cei care încă nu și-au trezit Conștiința. Simbolurile funerare ale Îngerilor Morții sunt: secera care seceră vieți, craniul morții, bufnița, etc. În afara muncii lor aspectul Îngerilor Morții este cel al unor copii frumoși, fecioare sublime, venerabili Maeștri etc., etc., etc.

Maestrul Samael Aun Weor – ”Enigmele morții”, cap. ”Îngerii morții”

Descrierea făcută de mine acestor Ființe pe care nu am știut să le numesc în cursul contactului cu ele de sâmbătă dimineață corespunde în mod identic Îngerilor morții despre care vorbește Maestrul Samael Aun Weor în cartea sa, ”Enigmele morții”. Dar de ce mi s-a îngăduit să am contact cu Îngerii morții la atât de scurt timp după decesul tatălui meu nu pot explica încă decât în măsura în care cred că mi se relevă, prin simulări, unele etape prin care a trecut și sufletul tatălui meu, cu mențiunea că aceste simulări care îmi sunt date, furtuna și raza electrică, au avut o intensitate mult mai slabă decât fenomenele concrete prin care a trecut tata la dezincarnarea sa. Până la urmă, eu sunt încă în viață, în timp ce el nu mai este.

Și numai acest gând final transpus în scris mă face să cred că, mânată de un impuls egoic inconștient, am căutat Ființe cu putere asupra vieții și a morții pe care să le mituiesc cumva, așa cum mituiești în timpul vieții pe polițiști, pe medici, pe judecători și câteodată până și pe preoți ca să îți fie salvată viața, redată libertatea sau iertată crima. Și trebuie că am vrut să mituiesc Îngerii lui Dumnezeu pentru ca tata să ne fie redat, crezând că moartea tatălui meu a fost o nedreptate. Dar nicio Ființă de acolo nu s-a apropiat de mine în afara aceleia care mă călăuzea ca să văd corectitudinea și mila din mecanismul morții.

Familiei mele nu i s-a făcut o nedreptate, fiindu-ne furat tatăl (pentru mine și sora mea ) și soțul (pentru mama). Tata a murit la timpul său, conform cu legea destinului. Însă toate acestea sunt numai simple cuvinte pe care le aștern în scris, sperând că voi fi și ajutată să le pricep ca să le pot accepta fără să mai sufăr.

oct. 032021
 

<>

Duminică, 03 Octombrie 2021

În timp ce reciteam și corectam unele compuneri trecute ca să le public pe blog, am ajuns și la cea cu titlul ”Elementele vrăjitorești ale psihicului uman”. Descrisesem în textul respectiv o incursiune făcută în mormântul inconștientului, în acea regiune a sa unde sunt stocate elementele vrăjitorești ale psihicului meu. Și cu destul de multă uimire mi s-a relevat atunci că orgoliul meu are puternice rădăcini în această aripă de defecte, arătându-mi-se în plus că originea în sine a orgoliului meu nu se găsea într-o dezamăgire în chestiuni de dragoste, ci în perioada copilăriei și în relația cu rudele mele, orgoliul extinzându-se după aceea și în alte domenii.

Am vrut să public compunerea respectivă aseară, dar vocea interioară mi-a poruncit să nu o fac încă, zicându-mi:
– Taci! Taci! Că nu ai înțeles încă un lucru!

Nu m-am așteptat să primesc nota explicativă de la Ființa profundă chiar atât de curând, dar în cursul meditației ulterioare am avut o trăire foarte stranie și intensă din care nu voi descrie decât următoarele, neputându-mi aminti precis începutul care mi s-a părut mai degrabă că a avut ca scop să îmi concentreze atenția către interior. Și când m-am concentrat, mi-a fost indusă o foarte scurtă regresie în amintirea unui moment dintr-o viață anterioară. Totul a fost foarte succint, dar straniu a fost că în acele clipe am înțeles sensul multor lucruri. Iată schița deducțiilor mele mai jos:

În această altă viață am avut identitate feminină. Copil fiind, am avut o puternică pasiune pentru botanică, pasiune periculoasă pentru acea perioadă istorică, fapt care îi făcea pe membrii familiei mele să își ia măsuri de precauție, împiedicându-mă să îmi expun pasiunea pentru flori și plante. Vrând să corecteze acest obicei al meu de a mă aventura hai-hui ca să cercetez flora din împrejurimi, familia mea obișnuia să mă închidă în casă, interzicându-mi să ies afară. Scenele dezvăluite azi-noapte mi-au arătat tocmai această casă în care eram închisă cu scopul de a fi protejată. Cu toate acestea, mă eliberam adeseori din închisoarea mea pe care nu o înțelegeam. Din toate sentimentele explorate azi-noapte în cursul acestei regresii, cel al libertății era cel mai intens, sentiment pe care îl trăiam după ce mă eliberam din acea casă.

În aceste condiții am dezvoltat sentimentul maniei persecuției care m-a făcut inclusiv în această viață să simt și să cred că rudele mele au ceva cu mine și împotriva mea, de unde rezultă că am simțit pe parcursul întregii copilării că sunt hărțuită, persecutată și că nu sunt, deci, lăsată în pace să exist. Mai mult decât atât, în aceste condiții am creat un eu psihic dornic să se înstrăineze de familie și de părinți, căutând mereu pretext să fugă de acasă, lucru care explică tendința mea de a fugi de acasă din copilărie. Nu am fugit niciodată propriu-zis, dar o tendință tot am avut, iar circumstanțele din copilărie au semănat destul de mult cu clasica fugă de acasă a copiilor. În plus, în timpul meditației de azi-noapte am pătruns și în legătura dintre orgoliu și vrăjitorie, dar nu pot explica mai pe larg acum numai în baza unor scene atât de fulgerătoare pe care le-am avut numai o dată, sperând ca aceste episoade să se repete pentru ca amintirea să fie deplină.

Oricum, astfel se poate explica de ce, în timpul celeilalte regresii în mormântul inconștientului din mai, mi-am găsit o frântură din suflet prinsă într-o mare suferință legată de copilărie și de faptul că nu eram luată în serios de către adulții care mă chinuiau, înțelegând acum că ei vedeau în mine o vrăjitoare în devenire pentru că aveam o pasiune pentru flori și plante.

După ce s-a încheiat această incursiune, mi-am auzit Ființa profundă comunicându-mi:
– Aceasta este semnificația dharmei!

E limpede că semnifică să ți se acorde îngăduința de a duce muncă de cercetare la capitolul ”cauzalitate”, referindu-mă, desigur, la legea naturală a cauzelor și a efectelor!