nov. 132021
 

<>

Sâmbătă, 13 Noiembrie 2021

După ce am aflat mai multe detalii despre decesul maestrului reiki care mi-a preluat cazul pro bono în urmă cu fix 7 ani, mi-a devenit și mai limpede faptul că jurământul meu și profesiunea mea de credință cereau consolidare, având prioritate în meditațiile mele. Dacă aș fi știut la momentul respectiv că pierdusem două figuri paterne în decursul aceleiași săptămâni, drama maestrului reiki desfășurându-se concomitent cu drama tatălui meu, aș fi înnebunit de tristețe! Dar acum până și faptul că Tatăl care se află în ascuns a început să mi se dezvăluie în lumile interne suprasensibile, creând profunde și intine conexiuni cu mine, capătă o cu totul altă semnificație acum, mult diferită de interpretarea mea inițială care m-a împins să cred că era vorba de apropierea momentului vindecării mele de orbire, însă acum constat că trebuie să fi fost vorba despre o cu totul altă învățătură, această prețioasă învățătură pe care sufletul meu o primește direct de la Tatăl care îi dezvăluie sufletului faptul concret și irefutabil că acesta din urmă nu este singur, nici după ce figura paternă a tatălui biologic și figura binefăcătorului său din persoana maestrului reiki se retrag în același timp de pe scena vieții. Iar eu lor nu le pot fi de niciun folos, în necaz simțindu-mă. Și pentru că nu pot fi de folos nimănui, fiind oarbă de ură și de mânie, trebuie să îndepărtez de la mine cauza mizerabilă din care se datorează karma mea personală. Astfel m-am rugat azi-noapte Mamei Divine Kundalini, cerându-i în timp ce meditam:
– Te implor din toată inima, Mamă Divină Kundalini, ajută-mă să dobândesc abilitatea de a înțelege lucrurile acestea. Te implor din toată inima, lucrează asupra mea conform cu Voia Ta ca să îmi deschizi mintea spre înțelegere, în măsura în care Marea Lege îți permite conform cu datoria karmică pe care încă o mai am de plătit. Dar te implor din toată inima mea, nu mă menaja căci simt că nu e pic de timp de pierdut. Taie în mine ca în carne vie de este necesar, oricât ar fi de dureros și de dezagreabil. Numai să rezolvăm chestiunea de karmă personală ca să pot fi de folos celor care au nevoie de mine, de povestea mea și de abilitățile mele! Te implor, deci, să mă educi! Ajută-mă să înțeleg legătura dintre chestiunea de familie și karma mea! Ajută-mă să înțeleg unde am greșit!

Aceste cuvinte sunt numai un rezumat al rugăciunii mele de azi-noapte, dar sunt suficiente cât să surprindă faptul că intenția mea era să dobândesc învoirea de a explora, prin intermediul altor regresii în mormântul inconștientului, căile eului și ale labirintului meu emoțional lăuntric. Nu căutam să mi se deschidă calea către un alt pion mental care să zugrăvească imaginea de ansamblu a lumii mele interioare, atâția demoni și instincte inconștiente despre care am scris până acum dovedind că punerea cap la cap a acestor piese de puzzle într-o viziune de ansamblu a constituit rostul adevărat al muncii interioare din ultimii 5 ani. Nu mai doream o astfel de încercare cu lenea sau cu păcatul îmbuibării despre care nu am scris încă. Cu alte cuvinte, căutam să dobândesc de la Mama Divină Kundalini îngăduința de a soluționa în mod practic și eficient chestiunea cauzală a karmei mele, referindu-mă, desigur, la orbire.

Am adormit după ce mi-am încheiat rugăciunea. Nimic nu s-a întâmplat în cursul nopții, dar în primele ore ale dimineții am fost martoră la un fenomen în Universul interior de care aș fi fugit mâncând pământul de s-ar fi declanșat în alte condiții, dar în acest rând m-am speriat cu mult mai puțin, devenind conștientă de acest fenomen chiar de la bun început, lucru despre care am scris în repetate rânduri că se întâmplă foarte rar. Trupul fizic negreșit dormea profund în pat, însă eu vedeam destul de clar că, de undeva de foarte departe, o multitudine de arme, de cuțite și alte obiecte ascuțite erau proiectate spre mine cu scopul clar de a mă răni. Despre acest fenomen intern al cuțitarului din ochii mei am scris în trecut, așa că nu există rost în a relua ideea, rândurile acestea fiind suficiente ca să se înțeleagă că este vorba despre un fenomen recurent pe care nu am reușit să îl înțeleg încă.

În fine, văzând toate aceste cuțite aruncate spre ochii mei și văzându-le pătrunzându-mi în ochi, m-am trezit de-a binelea în Universul interior, fără să am cunoștință despre ce aș fi putut face. Dar sufletul, obișșnuindu-se cu anumite practici predate de Maestrul interior, a făcut acest lucru la care m-am așteptat cel mai puțin. Și mișcându-mi brațul drept în sensuri circulare, ca și cum țineam o lingură foarte mare în mână, am amestecat în formă de spirală în acea stranie substanță semi-vscoasă și întunecată, precum este smoala, din interiorul căreia acele cuțite erau aruncate în ochii mei. Și fără putință de a mă opune voinței propriului suflet, am asistat ca martoră la deschiderea acelui portal care leagă propriul inconștient de infernul personal, acest portal nefăcând decât să compartimenteze aceste încăperi ale micro-cosmosului particular, inclusiv iadul și raiul, fără putință de a se confunda.

Și numai o clipă am stat lângă portal că m-a absorbit cu repeziciune în măruntaiele sale. Neîndoielnic, m-aș fi înfricoșat cumplit de mult dacă m-aș fi trezit în spațiul abisal tenebros descris de atâtea ori, înfruntând euri peste euri și umbre peste umbre, dar când m-am văzut trecută dincolo de portal, m-am trezit într-un loc destul de deosebit, chiar dacă nu totalmente străin percepțiilor simțurilor mele interne suprasensibile, fapt care mi-a dovedit foarte clar că Mama Divină Kundalini dăduse curs rugăciunii mele, inducându-mi regresia mult cerută. Căci în interiorul unei emoții mi s-a trezit sufletul, trăind din perspectiva lui toată drama molestului și a siluirii. Și timp de multe, multe minute la rând am trăit retrospectiv toate întâmplările din această viață care au fost rodul unui act de agresiune și de hărțuire făcut asupra mea, ca și cum amprentele emoționalăăe și energetice ale tuturor acestor întâmplări se imprimaseră în aceeași încăpere a subconștientului meu. Și timp de multe minute în șir am retrăit din punct de vedere mental și emoțional absolut fiecare moment în care un străin mi-a pus mâna pe fund sau pe alte părți ale corpului, m-a hărțuit, m-a agresat, m-a insultat, m-a încolțit pe stradă sau în alte spații publice, m-a intimidat verbal și fizic, etc. Apoi din spațiul agresiunilor publice datorate sexului opus am fost absorbită în spațiul privat delimitat de relația cu un partener, retrăind timp de alte minute în șir toată drama agresiunii emoționale și mentale din cuplu, toate bătăile, toate certurile, toată ocara, toate injuriile, tot abuzul. Și amprentele tuturor acestor degete care m-au pipăit și atins fără voia mea le păstram încă în dosarele ”criminalistice” ținute în evidența urii și scârbii mele față de sexul opus, neputând șterge nici măcar o amprentă până în ziua de azi, iar asta fiincă nu am iertat încă pe nimeni.

A fost, de departe, una din cele mai oribile experiențe relaționate cu dezgroparea emoțiilor mele inhibate și refulate în subconștient de până acum. Căci trebuie negreșit să mărturisesc că amprentele emmoționale cele mai profunde și dureroase lăsate în corpul meu de energie vitală s-au datorat relațiilor cu vărul meu și cu Silviu. Dar în context cu ura mea față de bărbați mai mult de atât nu am fost lăsată să explorez. Ce mi se dăduse fusese oricum incredibil de greu de suportat, atâta toxicitate emoțională cuprinsă într-o ființă abrutizată și neputincioasă, atât de neputincioasă să își ia apărarea fiindu-mi foarte greu să accept că trăiește încă în psihicul meu și în corpul meu de emoții!

Când m-am trezit din această încercare pusă în practică de către Mama Divină Kundalini, ceasul arăta 08:30. Și pentru că nu mă săturasem de somn, am căutat să adorm la loc, nădăjduind că explorarea acestei căi a subconștientului meu avea să mă conducă și la alte rezultate. Și când am adormit, așteptările nu mi-au fost înșelate întrucât un al doilea episod mi-a fost indus, deși a avut caracter de test. Ca în multe rânduri anterioare, stimulii și circumstanțele vieții au fost simulați în acest nou context oniric în care m-am trezit în București, continuând relația cu Silviu. Trăsăturile relației dintre noi au fost și ele simulate în întregime, eu identificându-mă pe deplin cu vechea mea versiune la 20 de ani, plecată lla studii, departe de părinți și de casă.

Toată povestea brutalității și agresiunii dintre mine și Silviu fusese transpusă atât de fidel în aceste scene onirice încât a fost cu neputință să nu reacționez la stimulii săi. Și scenă după scenă toată drama s-a repetat, toată cearta, toate bătăile, tot scandalul. Și toate acestea duse la limita extremă, în spațiul public al stației de metrou din piața Unirii. Și când nu am mai putut suporta ce mi se întâmpla, am ales să fug, să fug de el ca de ciumă, așa cum fuge un martor implicat într-un proces periculos, intrând în programul de protecție al martorilor. Și oriunde mă ascundeam trăiam în cumplită teroare, copleșită de frica lui, de frica de a fi găsită și târâtă înapoi în relația cu el. Mii de oameni treceau pe lângă mine pe stradă și la metrou, iar eu nu aveam cui să îi cer ajutorul, hrană și adăpost. Iar când s-a făcut târziu în noapte, m-am hotărât să îmi sun părinții, mărturisindu-le astfel:
– Sunt într-un mare necaz. Sunt într-o situație foarte neplăcută din cauza lui Silviu. Nu mai pot rămâne cu el, nu se mai poate. Vă implor să veniți să mă ajutați să rup legătura cu el fiindcă singură nu pot. Veniți cât mai degrabă!

Și închizând telefonul, am rămas pe stradă să îi aștept căci am știut că de m-aș fi întors în locuința pe care o împărțeam cu el, mi s-ar fi jelit și mi-ar fi căzut în genunchi în fața ochilor, cerșind o nouă șansă. Pe care, din nefericire, i-aș fi dat-o! Și pentru că sufletul meu devenise conștient de aceste calcule probabilistice, a ales să petreacă o noapte pe stradă, ca un om al străzii, așteptând sprijinul și ajutorul părinților.

Acest vagabondaj precum un om al străzii este o experiență pe care am trăito și pe care însuși marele Judecător Cosmic Anubis mi-a dezvăluit-o la începutul lunii iulie, dându-mi îngăduința să arunc o privire la cauzalitatea karmei mele, motiv pentru care tind să cred că rezultatul experimentului oniric de azi-dimineață s-a fundamentat pe putința mea psihologică și emoțională de a lua decizii în baza unor experiențe trecute. Dacă acum, după acest test matinal, am dat semne că am învățat lecția corelată cu relația dintre mine și părinții mei, pricepând, în sfârșit, că trebuie să le cer ajutorul la necaz, ce drăcie de predispoziție egoică m-o fi determinat în cursul celeilalte vieți să îmi continui vagabondajul pe străzi, alegând să mă adăpostesc la străini în loc să cer ajutor, hrană și adăpost de la părinții biologici desemnați pentru mine în acea viață? Căci deduc că din această deviație de comportament mi se trage o mare parte din necazul karmic, deci din relația dintre mine și familia mea, stabilită în primii ani ai copilăriei, cu toate că trebuie să adaug faptul că anumite detalii și simboluri onirice de azi-dimineață mi-au sugerat și chestiunea karmei saya (sexuale). Revenind la anii copilăriei, iată că am identificat câteva expresii ale vagabondajului meu, tendința de a fugi de acasă aducând-o cu mine din viețile mele anterioare, faptul că am ales să rămân pe stradă în cursul testului de azi-dimineață dovedind existența în subconștientul meu a acestei tendințe:
1. Până la vârsta de 8 ani am obișnuit să mă închid cu cheia în sufragerie ca să mă rup de familie și ca să rămân singură. Mai mult decât atât, îmi aranjam într-un colț al sufrageriei un adăpost improvizat alcătuit din cearceafuri, pături și perne, căutând mereu să mă ascund de supravegherea mamei, etc. Numai de curând am îmțeles că straniul meu comportament imita comportamentul vagabonzilor.
2. Tot până la vârsta de 7-8 ani am obișnuit să îmi fac un fel de bagaj de mână, punându-mi toate lucrurile personale într-o servietă veche de-a tatei și luând-o cu mine afară o dată la câteva zile, zicând tuturor că plec în lume. De zeci de ori mi-am lăsat povara pe afară, trebuind ca mama să îmi culeagă bagajul de pe străzi. Și pe mine deopotrivă!
3. Tendința mea de vagabondaj s-a mai exprimat și în anii preadolescenței când, în cursul verilor petrecute la bunicii din partea mamei, am căutat să stau cât mai departe de curtea lor și, prin urmare, și de agresiunea vărului meu, motiv pentru care mi-am făcut câteva prietene pe alte uliți ale satului, făcându-mă nevăzută de acasă și colindând drumurile cu o fată de prin vecini. Acest obicei al meu a contrariat-o pe bunica mea care mi-a purtat multă antipatie pentru comportamentul meu, nepricepând că totul se datora neputinței mele de a mai suporta aagresiunea și hărțuirea vărului meu în legătură cu care ea și ceilalți adulți din familie nu luau nicio măsură.

Mă gândesc că mai ales în acest ultim subpunct stă întregul secret al cauzalității suferinței mele, dar nuu pot decât să continui să mă rog Mamei Divine Kundalini să mă ajute să aprofundăm și mai mult tema aceasta a vagabondajului meu în relație cu ura mea față de sexul opus și cu karma personală și de familiee!

iun. 102021
 

<>

Joi, 10 Iunie 2021

În această dimineață m-am trezit din nou în interiorul eului care a suferit trauma siluirii. Mi-ar fi plăcut tare mult să fi putut clarifica chestiunea acestei percepții a siluirii într-un mod mai limpede, dar mi-e foarte greu să descifrez căile acestei probleme numai din aluzii și jumătăți de măsură, dar trebuie că toate acestea se datorează faptului că nu sunt încă pregătită să mă confrunt cu această problemă atât de deosebit de delicată căci îmi amintesc că pe parcursul acestui an am mai avut un episod sau două legate de trauma siluirii care au fost foarte dezagreabile. ca să nu admit posibilitatea că e o chestiune de a fi pregătită psihic și emoțional pentru o astfel de explorare a acestei regiuni a mormântului subconștientului. Însă nu se poate contesta faptul că frecvența crescută a repetiției acestor episoade este un semn foarte bun fiindcă, până la urmă, această traumă, cu toate ramificațiile ei, stă la baza orbirii mele.

Poate că ar trebui să acord o atenție sporită și celorlalte detalii ale visului, detalii care au semănat foarte mult cu cele surprinse în urmă cu o săptămână, dar pe care nu le-am mai trecut în scris la momentul respectiv, detalii care sugerează sensuri tainice și simbolice pe care sper că le voi descifra cât de curând pentru ca procesul vindecării să fie cu adevărat eficient.

În această dimineață (ca și săptămâna trecută) m-am trezit în interiorul unui spațiu de locuit foarte straniu, un spațiu neamenajat, aproape ruinat, dar cu o poziție foarte bună în oraș. Cel de săptămâna trecută era în interiorul unui cartier, ca un fel de garaj, depozit sau chioșc printre blocurile din cartier, în vreme ce spațiul de azi-dimineață era ca un fel de construcție din sticlă, ca un balcon, lipită de peretele unei clădiri, aflându-se în plină stradă, cum se zice. Toată lumea putea foarte bine să privească înăuntru ca să afle ce se petrece în interiorul acestui spațiu dacă nu ar fi fost ferestrele acoperite de draperii de jur-împrejur. Era noapte când mă întorceam acasă împreună cu o fată pe care o cunoșteam. Privindu-mi strania locuință construită, practic, pe marginea trotuarului, i-am spus celeilalte:
– Sticla aceea numai dă iluzia că asta ar fi o casă de locuit, dar pare-mi-se că este destul de eviddent că sunt un om al străzii, o cerșetoare…

Ea nu a mai intrat cu mine în casă. Pătrunzând înăuntru, am descoperit că draperiile erau trase, lăsând oricărui ochi iscoditor cale liberă de a privi înăuntru, în vreme ce o ușă era lăsată deschisă, ca și cum cineva intrase prin efracție. M-am ocupat să acopăr și să închid toate căile de acces către exterior, însă nu puteam să nu constat că linia de sticlă dintre interior și exterior era foarte fină, putând foarte bine vedea și auzi pe trecătorii de pe trotuar care nu pășeau la mai mult de un metru de mine. Ce iluzie nemaipomenită era acel geam care se vroia a fi linia de demarcație dintre viața privată și viața publică! Dar nu am mai apucat să fac vreo altă mișcare prin ciudata casă că m-am simțit cuprinsă în brațe de niște mâini nevăzute. Dar ”nevăzut” nu este întocmai cuvântul potrivit ca să descriu entitatea care mă prinsese între brațele sale căci era aidoma omului invizibil sau așa-zis invizibil întrucât substanța din care se alcătuia crea o siluetă umanoidă de bărbat puternic și atletic. Era Zburătorul, dar eu aveam percepția asupra lui ca a a unui incubus invaziv și intrusiv care pătrunsese prin efracție în casa mea de sticlă. Însă mult greșesc spunând că intrase prin efracție, chiar dacă toate semnele arătau acest lucru, dar și această casă, ca și cea în care mă trezisem săptămâna trecută, îi aparținea, locuință pe care el mi-o dăruia mie, însă fără ca el să își revoce titlul de proprietar, ceea ce făcea ca el să aibă dreptul de a intra în propria casă oricând ar fi vrut, chiar dacă forțând ușa de la intrare. Și numai ce și-a pus mâinile pe mine că eu am perceput iarăși trauma siluirii în conștiința mea. Ne-am zbătut îndelung pe podeaua casei, vrând din toată inima mea ca cel care mă atingea să fie sufletul meu pereche, dar nu îmi puteam îngădui să las garda jos ca să mă încred că acea substanță ar fi putut aparține lui fiindcă nu îi vedeam înfățișarea. Cât aș fi vrut să îi fi văzut înfățișarea!
– Dacă ți-aș vedea chipul, dacă aș ști cine ești, poate că aș avea mai multă încredere în tine, i-am spus celui care nu mă slăbea deloc din strânsoarea sa intimă.

Dar când i-am spus că aș fi vrut să cunosc cine este, nu m-am referit la identitatea sa, ci la natura sa interioară, la felul său de a fi, la căile sale, la sufletul său și la intențiile și sentimentele sale față de mine pe care nu le pot descifra decât folosindu-mi imaginația. Ori a-mi fi folosit imaginația nu ar fi însemnat decât să creez o fantezie, o iluzie în mintea mea căci degeaba mi-a dat sufletul meu pereche permisiunea de liberă trecere în lumea sa interioară spre a o explora ca să îl cunosc mai bine pe el când el nu este lângă mine a doua zi, la momentul trezirii, pentru a-mi confirma sau infirma cercetările, impresiile și deducțiile care, în acest fel, nu rămân decât simple presupuneri și bănuieli.

În fine, receptându-l iarăși ca pe un străin care intra prin efracție în locuința mea, l-am privit din nou ca pe un siluitor, dar în acest rând nu mi-a mai îngăduit să fug niciunde în lumea visului, forțându-mă să suport agresiunea sa asupra mea de la un capăt la celălalt al ei, dar după un timp tot am fugit de el într-o altă lume, însă și de acolo am fugit ca să mă întorc la el, dar nici în timpul acestei de-a doua încercări nu mi-a fost mai bine căci simțeam frica de el în mădularele mele și apoi tristețea, dezamăgirea, compromisul…

Și nu m-am mai opus puterii lui de la o vreme, forțându-mă să îmi placă ce îmi făcea, dar măruntaiele conștiinței mele ar fi vrut să strige:
– Oprește-te, nebunule, oprește-te!! Palma-ți cu care m-ai rănit m-ar fi putut mângâia când am avut nevoie de mângâiere! Acum cine îți dă ție dreptul să ceri de la mine atâtea câte le ceri când n-ai dat nimic în schimb? Ești nedrept și iată că nimeni nu te vede cât de nedrept ești cu mine, victimă căzută în mâinile egoismului tău! Și pentru toată suferința pe care mi-o dăruiești cu atâta generozitate tot eu plătesc și tot eu te apăr în fața Legii când eu nu am vrut decât să te mai văd o dată, măcar o singură dată! Și nici măcar chipu-ți nu îmi este permis să îl văd nici măcar în vise! Cum să nu rezulte din toate acestea frică de tine, frică de mâna ta și frică de mângâierea ta când se dovedește că, în ochii tăi, eu nu fac mai mult decât un simplu obiect pe care să-l posedezi, să-l forțezi și să-l siluiești după bunul plac?

Dar nu îmi permitea timpul oniric să mărturisesc în atâtea cuvinte suferința mea, așa că iat-o scrisă, acum că încep să o descifrez puțin câte puțin. Cu toate acestea, monologul de mai sus nu este decât o figură de stil forțată care nu ridică vălul care umbrește atât de bine misterul acestei percepții atât de ciudate a siluirii pe care o am și care se repetă atât de des și despre care doar bănuiesc că este o derivare, o tulpină a molestului din copilărie, deci nu amintirea propriu-zisă a acestui nefericit eveniment din viața mea. Mai degrabă cred că s-a dezvoltat într-un alt context, fondându-se pe circumstanțe de viață diferite și fac pariu pe un milion de dolari că orice ființă vie (femeie sau bărbat) poartă acest agregat în psihicul său, ființă vie care, din cauza factorului financiar, se prostituează sub aparentul acoperiș legitim al căsătoriei sau chiar al concubinajului, în pofida faptului că între cei doi parteneri nu mai există de mult timp iubire (sau nu a existat niciodată!). Văleu și vai de noi, câte cupluri nu cunosc care, deși nu se iubesc cu adevărat, aleg să rămână împreună din cauza inabilității fiecăruia de a suporta cheltuielile de întreținere pe cont propriu, continuând să împartă și patul ca și compromis.

Dar mi se dovedește că eu am perceput această situație în care m-am aflat la rândul meu de două ori drept o agresiune, un viol. Cred că astfel pot explica de ce azi-dimineață, ca și săptămâna trecută, am fost pătrunsă mai întâi de o dorință arzătoare de a fi mai întâi prieteni, înainte ca actul intim să fie implicat, dar acum îmi vine destul de greu să explic mai bine ce vreau să spun în legătură cu această impresie. Însă cred că episodul de azi-dimineață a avut o mai puternică legătură cu această chestiune a banilor, în timp ce cel de joia trecută a avut legătură cu trauma molestului și cu efectele sale datorită percepțiilor mele care s-au învârtit aproape exclusiv în jurul ideii de atingere, de contact intim pe care eu îl resimt ca fiind forțat asupra mea. Nu există nicio urmă de dubiu că acest eu al minții apt de a-și plăti prin sex partenerul care plătește chiria pentru amândoi sau care contribuie în alte moduri din punct de vedere financiar este un dușman de moarte al iubirii, fiind un fel de deviație a materialismului despre care am pomenit în treacăt de multe ori înainte, ceea ce dovedește că deveneam conștientă că purtam acest blocaj în mintea mea, dar una este numai să vorbești despre problema în cauză și alta este să te trezești în interiorul său și să o retrăiești iar și iar în mintea ta ca să pui capăt supliciului. . Dacă până acum nu am înțeles d ce iubirea mi-a fost indicată de către Dumnezeu ca soluție și tratament pentru faptul că sunt oarbă, acum că am pătruns în această traumă ca să îi înțeleg mecanismul și funcționalismele încep să pricep că, într-adevăr, iubirea este medicamentul pentru boala mea. Însă nu vorbesc despre iubirea unei mame sau a unui frate sau a unei surori și nici despre iubirea unui prieten apropiat, ci despre iubirea unui bărbat care, oferindu-mi-o fără să își bată joc de mine și fără să mă profaneze, îmi va îngădui să devin conștientă de mine însămi.

Analiza mea va continua pe măsură ce episodul se va mai repeta!

iun. 052021
 

Şi dacă’prietenul îţi face rău, să spui: „Răul ce mi-ai făcut, ţi-l iert; dar răul ce ţie însuţi ţi l-ai făcut, cum aş putea să-l iert?”
Aşa vorbeşte orice iubire mare: iartă şi are milă.

Nietzsche – ”Așa grăit-a Zarathustra”, cap. ”Despre cei milostivi”)

Sâmbătă, 05 Iunie 2021

Azi-noapte l-am visat pe Silviu. A fost una din obișnuitele tentative extrem de violente și agresive de a mă despărți de el. Tot trecutul se repeta iarăși, iar încăpățânarea lui de a nu-mi reda libertatea rămânea surdă la rugămințile mele stăruitoare. O modificare în acest scenariu oniric repetitiv s-a produs însă fiindcă după numeroase sforțări făcute de una singură de a-l înlătura de lângă mine, fără să am succes vreodată, dau fuga la familia mea ca să le cer părinților mei și surorii mele ajutor și numai cu sprijinul lor mă văd scăpată din încurcătură, cu toate că niciunul nu scapă nevătămat din încăierarea cu fostul meu prieten care, până să iasă vijelios din scenă, trântind cu violență ușa în urma sa, ne amenință pe toți, ne insultă și ne șantajează.

Punându-și o pungă pe cap și legându-și-o în jurul gâtului, se făcea că se asfixia. Urla și se bocea cumplit, stând cu capul în pungă, de i se urcase tot sângele la cap, iar fața i see făcuse roșie ca racul fiert, însă sora mea s-a apropiat de mine, zicându-mi:
– Nu tu ești de vină pentru acest gen de comportament! Nu te poate trage nimeni la răspundere pentru că el este așa!

Am avut nevoie să aud acele cuvinte fiindcă amenințarea lui Silviu, așa cum s-a exprimat în visul meu, a fost factorul puterii lui pe care l-a folosit ca să mă țină sub stăpânirea lui mult prea mult timp! Incontestabil, mă fac vinovată de păcate care mi-au atras karma, dar cum să mă fac vinovată și pentru proasta creștere și educație a celor din jurul meu? Mă fac responsabilă pentru ce este în interiorul meu care îi atrage pe cei care îmi pătrund în viață, dar cum să port vina și pentru ce poartă acești oameni înăuntrul sufletelor lor? Fiindcă mult, foarte mult timp am trăit cu puternica impresie că mie îmi revenea datoria de a-i face pe acești oameni să se schimbe.

iun. 032021
 

<>

Joi, 03 Iunie 2021

Zburătorule, Zburătorule,

Ce mi-ai făcut pe parcursul întregii dimineți a fost un autentic act de cruzime la care mi-ai supus sufletul, făcându-mă să văd destul de clar că povestea despre cum mi-am recuperat vederea continuă să fie strâns legată de tine, iar nu legată de datoria pe care o am față de sora mea sau față de părinți sau chiar de bunica mea căci în spatele orbirii mele continuă să stea ca un stâlp de ciment credința mea că eu nu merit nimic bun, că nu merit să îmi întâlnesc sufletul pereche, că nu îmi este îngăduit să cred că acesta poți fi chiar tu, cel pe care atâta l-am îndrăgit ca pe nimeni altul în anii de demult ai adolescenței.

Și ce mi-ai făcut azi-dimineață timp de două ore omenești dincolo de zidul somnului m-a tulburat atât de mult că, simțindu-te aproape, atingându-mă și pătrunzându-mă, te-am suportat chiar mai puțin decât de obicei și, cuprinsă de panică și de spaimă, te-am implorat să te oprești căci tu îmi pătrundeai existența și lumea interioară în mod intrusiv, forțându-mă să mă adaptez firii tale și planurilor și obsesiilor tale. Dar tu nu te-ai oprit când te-am implorat, așa că m-ai forțat și m-ai siluit sau, în orice caz, așa îți percepeam dorința pentru mine și nu am putut să îndur nimic din ce îmi ofereai, așa că am implorat Cerurile să fii oprit din a-mi mai invada sufletul și viața. Numai ce mă obișnuisem cu dispariția ta din universul interior și, relaxându-mi conștiința într-un timp, am lăsat garda jos, slăbindu-mi bigilența și paza de la poarta inimii. Și iată că răul a pătruns iar în lumea mea interioară, însă nu sub forma ta, Zburător nesuferit și urâcios ce ești, ci sub forma înstrăinării căci, în ciuda intimității profunde în care s-au găsit sufletele noastre azi-dimineață, nu ți-am putut spune pe nume, nume pe care de-abia l-am putut silabisi, nume pe care nu am mai avut curaj să îl rostesc, după ce mă obișnuisem cu ideea că îmi ești sufletul pereche.

Și pentru că nu te-am putut suporta, temându-mă de tine ca de un torționar care mă chinuiește și care mă supune la amarnice cazne emoționale și sufletești de dragul propriilor obsesii, fixații și ambiții, am dat fuga să plec de lângă tine și am fugit și m-am ascuns în procese mentale subconștiente obscure, călătorind în propriul hățiș mental fără a-mi mai dori să dau ochii cu tine. Vroiam singurătatea, departe de tine, câtă vreme ar fi ținut expediția mea de auto-cunoaștere și auto-explorare, iar pentru ce revendicai tu de la mine cu atâta cutezanță, iubirea mea, loialitatea mea, fidelitatea mea și sexul meu, eu nu mă simțeam pregătită din punct de vedere psihic, emoțional și sufletesc.

Și m-am trezit azi-dimineață în interiorul traumei mele, în interiorul percepțiilor mele subiective și în interiorul impresiilor acumulate de-a lungul vieții, simțind atât de aievea și pronunțat că orice atingere a ta era pentru mine o agresiune și un viol și când m-am văzut scăpată din îmbrățișarea ta, m-am dus hai-hui în lumea visului, cercetând decorurile scenelor onirice, arhitectura caselor și urmele de praf de pe piesele de mobilier sau nămolul din șanțuri și de pe străzile nepavate ale orașului.

Astfel am văzut azi-dimineață că în conștiință îmi pătrunsese tiptil-tiptil uitarea căci nu pentru a memora cuiele și șuruburile dintr-un dulap mi s-a îngăduit de către Tatăl Ceresc să pătrund în mod conștient pe tărâmul visului, ci pentru a te cunoaște, perechea mea, pentru a-mi explora psihicul și pentru a mă vindeca de traume. Iar eu uitasem de trauma molestului și a agresiunii și când am găsit-o lăfăindu-se încă foarte comod în psihicul meu, nu mi-a venit a crede! Și cât de straniu m-am simțit în singurătatea mea, după ce te părăsisem, iar când m-am trezit brusc, brusc de tot hoinărind în ritm de jogging pe bulevardul magheru din București, venind dinspre Victoriei spreee Romană, am fost inundată de puternicul sentiment că ieșisem, în sfârșit, din sfera visului și că mă aflam, pe drept cuvânt, în afara trupului fizic, în dimensiunea astrală. Am respirat adânc, amuzându-mă peste măsură căci știam că nu aer respiram, dar mi-am folosit funcția respiratorie din obișnuință și, în mod straniu, am simțit că nu am respirat niciodată mai sănătos și mai corect ca atunci. Numai puțin am alergat pe Magheru, privind la clădiri și la mașinile de pe stradă și nu mă puteam abține, Zburătorule, nu mă puteam abține să nu te caut tot pe tine! Și pe tine te căutam tot din obișnuință, toată viața mea pe tine te-am căutat!Tu înțelegi oare, ursitule, că dacă aș vedea azi, chiar ACUM, tu ai fi prima persoană după care aș alerga să o văd? Tu înțelegi că la ușa casei tale sau a locului tău de muncă m-aș proțopi numai de dragul de a te vedea din nou? Iar tu cu ce îmi răsplătești iubirea? Cu agresiune, cu siluire, cu intruziune și cu inabilitatea de a te opri atunci când îmi faci rău și mă faci să sufăr, deși te implor să te oprești.

Și după un timp de hoinărit pe bulevard am cerut Tatălui să mă ducă din nou la tine ca să mai încerc o dată apropierea de sufletul tău care mi se dezvăluia ca un vulcan năpraznic de dorință și pasiune. Cum aveam eu să mă obișnuiesc cu acest fel al tău de a fi când eu nu am primit decât batjocură, umilire și agresivitate pe care cel din trecutul meu care mi le dădea le numea dovezi de iubire, tandrețe și romantism? Și numai o clipită de ochi a ținut călătoria înapoi în brațele tale și când am fost iarăși față în față cu sufletul tău, a început a doua rundă de siluire căci eu continuam să percep oricee atingere drept un viol. Atunci ți-am zis:
– Dacă ți-aș vedea chipul real, poate că nu aș mai simți nimic din toate acestea, căci adevărul era că nu îți vedeam înfățișarea, tu apărându-mi ca acea masă omogenă de energie sclipitoare și vibrantă cu formă umanoidă.
– Atunci imaginează-ți că sunt orice bărbat despre care mi-ai scris că l-ai îndrăgit, mi-ai răspuns cu răutate, lăsând în inima mea mușcătura usturătoare a cuvintelor tale.

Erai îndreptățit să mă judeci astfel, în fond și eu te-am numit în atâtea feluri insultătoare până acum și singurul mod prin care pot trece peste felul tău de a fi silnic și intrusiv este de a deveni conștientă de propriul handicap emoțional, adică de proporția covârșitoare de 97% de subconștient și inconștient din care mă alcătuiesc! Nu ți-am putut răspunde nimic, dar mult mi-aș fi dorit să îți spun că tocmai din acest motiv aveam percepția siluirii, din faptul că tu, perechea mea, ursitul meu, ai fi putut fi oricine, iar eu pe orișicare nu îl mai pot primi fiindcă intimitatea cu orișicare devine pentru mine frică și temere ca de viol! Un străin mi-a devenit temere de agresiune și de viol și tocmai această înstrăinare de tine mă făcea să cred că nu mai ești al meu, așa cum mă făcea să cred că nici tu nu mai aveai niciun drept asupra mea.

Să îți mai povestesc cum am fugit iarăși de tine ca să mă întorc tot la tine pentru a treia rundă de posesiune forțată? Să îți povestesc în detaliu cum felul tău de a mă avea m-a făcut să mă scufund înăuntrul traumei mele în care mi-am văzut și simțit frica de bărbați, frica de corpurile lor, frica de modul lor dezgustător de a poseda o femeie? Nu-mi vin cuvintele în cuget ca să pot explica într-un mod coerent cum am perceput în aceste ore ale dimineții legătura extrem de strânsă dintre orbirea mea și frica mea față de pretențiile și așteptările sexuale ale bărbaților, dar legătura este acolo, îngropată adânc în psihicul meu, am văzut-o și am simțit-o și am trăit-o ca și cum am făcut o ședință de hipnoză regresivă cu un psihoterapeut. Dar pe mine nu mă ghida nimeni altcineva decât Ființa interioară profundă care hotărâse, în sfârșit, că venise vremea vindecării traumei mele. Și cum să fi dat start procesului de vindecare dacă nu prin tine? Avea sens, nu negam, dar mă durea sufletește să îți simt puterea asupra mea, avându-mă și posedându-mă cum nu aș fi vrut vreodată și întorcându-mă și sucindu-mă pe toate părțile, m-ai expus privirii tale din cap până în picioare și m-ai făcut să îmi văd toată jena și toatăă rușinea pe care le-am imprimat în făptura mea chinuită, batjocorită și insuficient iubită, adorată, venerată, mângâiată și alintată. Și tu, tu, ursitule, cât te-ai căznit cu mine, cât te-ai îndărătnicit să îmi pătrunzi în suflet, în miezul sufletului meu și nu am habar ce căi ai urmat, dar undeva pe drum, în zbaterea noastră și în silnicia ta, mi-ai atins esența și m-ai făcut să văd că ea, esența sufletului meu, trăia adânc și nealterată în interiorul traumei mele, fapt care îmi îngăduie să cred cu fermitate că am toate șansele de a mă vindeca atâta vreme cât acea substanță/materie psihică primă nu s-a pierdut. Și orice atingere a ta de mai apoi mi-o traduceam în emoție, în gând, în rugăciune și în implorare și prin ele îmi spuneai:
– Te implor, te implor, nu asocia în mintea ta atingerile mele cu atingerile celor care te-au chinuit și siluit căci eu nu sunt ei. Te implor să te desparți de amintirea lor, te implor să uiți! Te implor, dă-mi voie să fac pentru tine acest lucru, să deschid în mintea ta ușa uitării. Te implor, dă-mi voie să te fac să vezi că orice gest al meu față de tine va fi un lucru nou pentru tine. Te rog, te rog, lasă-mă să fiu prietenul și iubitul tău!

Și nu văd rost în a folosi o mie de cuvinte ca să explic cum, în zbaterea noastră, încrederea în tine a fost emoția care mi-a sărit în ajutor când tu nu te opreai, așa cum nici Cerul nu te oprea din a mă silui! Și acum înstrăinarea de tine îmi îngroapă iar încrederea în subconștient. Și cum va fi să mă trezesc iar în interiorul traumei mele căci nu există urmă de îndoială că are să mi se întâmple din nou? N-a fost aceasta prima încercare de acest fel. Și numai așa a început durerea mea să cedeze și altfel nu s-a putut căci, dacă s-ar fi putut altfel, Dumnezeu ar fi ales o altă cale pentru vindecarea mea!

mart. 202021
 

<>

Sâmbătă, 20 Martie 2021 (reeditat și adăugit pe 30 Martie 2021)

Eram fleșcăită deja după această încercare descrisă la sfârșitul celei de-a doua părți a scrisorii de față, însă nu am putut să nu constat că, ieșind din luptă, pătrunsesem într-o cămăruță mai mică și relativ întunecoasă. M-am așezat pe un scaun ca să îmi mai trag suflul, zicând Maestrului interior:
– Bine atunci, haide să îl vedem și pe Marius! Tare mult vreau să îl văd!
– Bine, haide să o luăm de la capăt, îmi spuse Ființa interioară profundă.

Mă așteptam chiar să fiu dusă să îl văd, întâlnindu-mă cu sufletul său într-o dimensiune superioară a naturii, așa cum se mai întâmplase de câteva ori înainte, dar când Ființa m-a săltat în aer ca să pătrundem împreună pe linia regresivă a amintirilor vieților trecute, revenind cât ai clipi din ochi în pielea vechiului tâlhar, am știut că ce vroiam eu nu avea să se petreacă. Altceva, cu totul deosebit, aveam să experimentez.

Întregul proces s-a concentrat aproape exclusiv pe eul animalului de pradă, lupul pe care îl port în adâncul inconștientului, pe modificările pe care acest eu le-a suferit de-a lungul mai multor vieți datorită evenimentelor vieții și pedepselor karmice menite să îl (mă) corecteze, etc. Cea mai aprropiată descriere pe care o pot face acestui proces de absorbție în trecut ca să merg după aceea progresiv de la punctul 0 până la viața prezentă în numai câteva clipe ar putea suna astfel: desigur că toți am fost curioși să vedem cum se simte când ne punem palma pe gura țevii aspiratorului când acesta este băgat în priză; ei bine, fenomenul trăit de mine seamănă foarte mult cu acea senzație de presiune și de aspirație din palmă, cu diferența că resimțeam absorbția în conștiință.

Așadar, în numai câteva clipe am trăit întregul proces evolutiv al acestui eu, sceenele vieților desfășurându-se incredibil de repede în jurul meu, motiv pentru care nu le pot descrie întrucât mai degrabă percepeam efectele pedepselor aplicate asupra mea decât detaliile propriu-zise ale acestor existențe trecute, cu toate că vedeam cum de jur-împrejurul meu decorurile diferitelor epoci și societăți în care trăisem se modificau rând pe rând. Astfel am ajuns în viața prezentă, în epoca blocurilor de ciment, găsindu-mă încă în posesia eului animalului de pradă, lupul. Dar acum lupul nu mai era totalmente lup, ci lupoaică. În acele câteva clipe am perceput numeroasee sensuri și semnificații corelate cu cauzalitatea întâmplărilor prin care am trecut de când m-am născut, inclusiv pentru tot ce mi s-a întâmplat în copilărie, toate având legătură cu acest eu mental fabricat și dezvoltat cu mult timp în urmă.

Cum spuneam, eul de tâlhar nu mai exista decât într-o proporție destul de mică. Conjuncturile vieților trecute rafinaseră și modelaseră acest tipar de comportament al meu suficient de mult încât instinctul reproducerii să fie totalmente extras din acest instinct al animalului de pradă, neputând să explic pe moment legătura dintre ele. Nu mai era un eu masculin, ci unul feminin. Eram o femelă lupoaică, iar singurul meu interes era să îmi găsesc cel mai potrivit partener cu putință pentru reproducere. Vroiam să fie cel mai bun din cei mai buni și cel mai puternic din cei mai puternici și îl vroiam pe viață, întocmai cum se întâmplă în cazul lupilor, legea crudă a naturii lor cerând ca masculii din haită să se lupte pe viață și pe moarte pentru a câștiga dreptul de a fi perechea lupoaicei. Ori influența acestui nou instinct animalic dezgropat în personalitatea mea m-a predispus să caut cu orice preț dovada irefutabilă că partenerul pe care mi-l alegeam era cel mai bun, într-adevăr! Așadar, viețile mele trecute mă modificaseră atât de mult încât au însămânțat statornic în mine năzuința de a-mi întâlni sufletul pereche, cu o singură adăugire, iată cum:

Ultima parte a acestei regresii mă adusese în pielea lupoaicei care se exprima prin personalitatea Cătălinei la 11-12 ani, pe parcursul anului școlar aferent clasei a IV-a. Eram în Bariera din orașul natal, adulmecând cu simțurile suprasensibile ale lupoaicei izul extrem de deosebit al cuiva ca mine care mă atrăgea în fel și chip în acea zonă. Lupoaica se învârtea în cerc în acel perimetru în care Cătălina tocmai ce se mutase cu familia, adulmecând într-una urmele cuiva pe care acel instint al lupoaicei îl găsea foarte potrivit să îi fie partener.

Ori toate acestea s-au exprimat în comportamentul meu din acea perioadă într-un mod accentuat și puțin cam necontrolat, amintindu-mi foarte bine cum obișnuiam să fac ture-ture în jurul Barierei, doar-doar aveam săă îmi întâlnesc sufletul geamăn, cum îl numeam eu atunci pe cel pe care îl căutam și despre care scriam în jurnalele mele secrete, în poezii și în compuneri, etc. Iată căă acum mi se arăta adevărul ascuns în spatele straniului meu comportamment pre-adolescentin. Iar adevărul gol-goluț care mi-a fost dezvăluit în lumile interne este că dădusem de urma unui suflet care mi se potrivea întocmai ca fire.

Atunci am înțeles că tocmai acest instinct era cauza numeroaselor probleme întâmpinate de-a lungul secolelor întrucât acest instincct se activa mult, mult prea devreme, la vârsta la care copiii ar trebui să fie atrași către jocuri și jucării, etc., nu către lucruri făcute de oameni mari. Aș vrea să subliniez ca să fie limpede că, trăind această scenă sub epiderma sufletului, am văzut și simțit în profunzime că acest instinct era neobișnuit de dezvoltat la acei numai 12 ani prăpădiți pe care îi aveam atunci!

Luând aminte la toate aceste taine care îmi erau dezvăluite și neputând nega în niciun fel faptul că pe Marius îl adulmecasem întrucât aproape că numai pe lângăă blocul lui dădeam târcoale, Ființa reală interioară m-a scos cu totul din starea aceea regresivă, repunându-mă în simțirile obișnuite. Apoi mi-a indicat o ușă prin care să intru și intrând în acea încăpere am văzut zeci și sute de fotografii pe pereți, dându-mi a înțelege că un nou test era pus în practică. Am privit la Monada Divină în imensa Sa strălucire dătătoare de pace, de armonie, de bucurii și de nădejde și m-am apropiat de fotografiile de pe pereți, dar atunci Maestrul interior a închis ușa încăperii, dispărând și lăsându-mă singură acolo. Când a închis ușa, tot ce venea dinspre Ființă înspre mine și am enumerat mai devreme a dispărut ca și cum nici nu a fost, obișnuita stare de dezechilibru și de dizarmonie pe care o experimentez în prezența egoului luându-i locul, eu începând să percep acele extrem de neplăcute furnicături și energii despre care atâta am vorbit până acum. Primul impuls a fost să mă înfricoșez și să îmi doresc să mă retrag din încercare, fugind cum îmi stă în fire să fac, dar m-am îmbărbătat ca să merg înainte, aducându-mi aminte de chibzuitul sfat de a face haz de necazul meu pe care de atâtea ori l-am primit de la sufletul meu. Când am început să râd în hohote, vocea mi-a sunat limpede și sinceră, dar vocea batjocurii și a relei-voințe a avut o viteză de reacție atât de rapidă, încât instantaneu am auzit venind chiar din interiorul meu și reverberând de jur-împrejurul meu un râset sarcastic, grotesc și hain față de care m-am ferit să manifest spaimă, păstrându-mi calmul și mergând înainte.

Astfel am luat la rând fotografiile de pe pereți. Sute de chipuri de bărbați erau imprimate în poze, chipuri atât de frumoase și de atrăgătoare, atât de ispititoare și de desfătătoare! Dar eu mă deplasam în mare viteză prin acele galerii, apropiindu-mă în treacăt de pereți ca să adulmec vibrația emanată de fiecare figură imprimată în poză. Și atunci am văzut că nu doar că îl căutam în exclusivitate pe Marius, dar că, mai ales, căutam sufletul lui pe care mă așteptam să îl găsesc deghizat într-un cu totul alt corp, atât de pusă la încercare am fost în acești ani să mă îndrăgostesc de sufletul lui, nu de personalitatea lui și de înfățișarea lui fizică actuală!

Dar de-abia, de-abia am mai putut înainta prin acele galerii. Furtunile și torentele de energie care se declanșaseră în mine îndată după închiderea ușii de la acea încăpere și dispariția Ființei reale interioare îmi îngreunau deplasarea, răpindu-mi voința și simțul discernământului, concentrarea și atenția. În acele explozii și furnicături pe care le percepeam erau imprimate amprentele și amintirile tuturor insultelor, batjocurilor, agresiunilor și palmelor puse pe fundul meu pe stradă și în alte spații publice de către reprezentanți ai sexului opus, toate acestea făcându-mă să simt că mi se umplea paharul de toleranță la suferință și la dezgust, mânie și ură.

Și, când din umbra unei galerii a ieșit Luciferul particular, m-am pierdut cu totul cu firea, cu toate că nu mă surprindea să îl găsesc tocmai pe el în această parte a experienței mele onirice atât de extinse corelată cu sufletul meu pereche! Fără Ființa care mă însoțise până atunci eu nu puteam face mai nimic, nu puteam lupta cu folos, nu puteam înainta suficient, nu puteam descurca ițele labirintului și nu mă puteam elibera din nimic căci vedeam bine că nu eu eram cea care lucra asuprea mea, ci Ființa lucra și opera asupra mea ca să mă modeleze și ca să mă educe după bunul Său plac! Și numai după bunul Său plac mă modelase de-a lungul vieților mele în serie, aplicând pedepse asupra mea conform cu necesitățile Sale, zdrobindu-mi fără milă sufletul până ce acesta și-a izolat în propriul corp de dorințe năzuința de a-și găsi perechea și de a se întoarce în grădina edenică. Și fără Ființă eu nu am rezistat de una singură acolo, în acea încăpere, chiar dacă ghicisem faptul că ea era o metaforă pentru inima mea. Eram în interiorul inimii mele ca să explorez simțămintele mele față de sufletul meu pereche, exercițiu practic pe care îl cerșisem în repetate rânduri înainte de la Ființa profundă, vrând cu multă ardoare să văd ce este în inima mea în legătură cu Marius și iată că cerința îmi fusese ascultată, iar punerea sa în practică înfăptuită! Astfel că, explorând zăcămintele propriei inimi, am văzut și simțit în mod pronunțat și limpede că eu nu pot trăi în inima mea fără prezența Tatălui Ceresc. Era imposibil să trăiesc în inima mea împreună cu mizeria aceea întunecată care mă batjocorea. Dar mai mult decât atât nu păream să am vreo șansă să îmi echilibrez inima în privința sufletului meu pereche atâta vreme cât nu făceam efortul de a filtra insolitul fenomenului ”Zburătorul” prin prisma voii Dumnezeului intim. Nu degeaba Luciferul particular era prezent în încăperea inimii.

M-am întors inimaginabil de repede în stare de veghe fiindcă nu am mai putut să suport energia și vibrația pe care propria inimă le emana, sfidând orice logică întrucât rezistasem cu mult sârg pe parcursul atâtor scene minunate prin care preumblasem înainte, trecând de la o stare de conștiință la alta, făcând regresii și salturi în timp și spațiu fără a mă trezi în corpul fizic, menținută în permanență pe linia de plutire de către Ființa interioară profundă și iată că, fără prezența Sa, mi se dovedea foarte limpede că numai liniștită nu îmi este inima.

Vai, ursitule, ursitule, cum s-a întors povestea tot la tine și cât mai am de săpat și câte de îndurat ca să ajung la adevăr? Dar oare mi-aș mai fi dorit eu să ajung la vreun adevăr dacă nu ai fi fost tu? Însă mai degrabă esența acestei ultime părți a călătoriei mele onirice se poate rezuma astfel, citatul ajungând la mine la foarte scurt timp după ce am compus prima schiță a scrisorii de față:

(…) culpeşul care se căieşte. Or, în ce mă priveşte, fărădelegea mea este nemăsurată, ştiu, da nici pocăinţa mea nu este mai mică; că lovitura cea dureroasă cu care, în bunătatea ta, ai binevoit să mă preacinsteşti, mi-a zdrobit, dreptu-i, trupul, da a fost un leac pentru sufletul meu şi o pricină de voioşie; precum ne învaţă înţeleptul: „Gustul dintâi al pedepsei pe care ţi-o îndrituieşte mâna dascălului tău este amestecat cu oarecare amărăciune, da gustul de mai apoi este mai desfătător decât mierea strălimpezită şi decât dulceaţa ei!”

”O mie și una de nopți”

feb. 272021
 

<>

Vezi? Nu ajunge să iubești, trebuie și să știi ce să faci cu povara asta.

Ștefan Caraman

Sâmbătă, 27 Februarie 2021

Marius,

Aș vrea cu adevărat din toată inima mea să îți scriu această a doua parte a scrisorii începută joi seară ca și cum ar fi o filă ruptă din cartea ”O mie și una de nopți” fiindcă, într-un chip tare straniu, mă simt câteodată precum Șeherezada căutând îndurare în fața soțului ei, sultanul Șahriar, cerându-i să o cruțe, povestindu-i minunatele povești care fac conținutul cărții. Eu una mi-am dat seama de multă vreme că îmi doresc prea puțin să fiu ca Ileana Cosânzeana, adică o fetiță inocentă, dar vulnerabilă și neputincioasă în fața zmeului care o răpește ca să o ascundă în bârlogul său pentru ca Făt-Frumos s-o salveze, scăpând-o din ghearele balaurului, după ce trece el însuși prin multe probe inițiatice. Oare ce face ea în bârlogul zmeului cât timp îl așteaptă pe el ca să se metamorfozeze din flăcău în bărbat? Împletește ciorapi din coada zmeului folosind oase de păsări drept andrele?

Desigur că toate femeile ne dorim să fim salvate, unde ”salvarea” înseamnă să fim impresionate de conduita adoptată de sexul opus, însă eu am decis că scena aceasta de un tip de cavalerism medieval nu m-ar face decât să mă simt jenată dacă m-aș afla în mijlocul ei și știi de ce? Pentru că niciun act de cavalerism menit să impresioneze nu poate să rămână tăinuit, nespus. Ea va sfârși întotdeauna prin a spune alteia ce i s-a întâmplat și cum s-a comportat el, ce a făcut, cum a stat în genunchi, câte sute de flori i-a trimis, etc., așa încât ajungi să nu mai știi dacă actul cavaleresc a fost ca s-o impresioneze pe ea sau pe publicul spectator. Eu însămi nu m-am abătut de la această regulă, trecând în scris toate minunățiile prin care trec singură sau împreună cu tine în lumile interne pentru ca toată lumea să fie uluită în fața acestor întâmplări pe care nu le pot dovedi că s-au petrecut de-adevăratelea decât îndemnându-i pe ceilalți să obțină accesul la lumea lor interioară pentru ca și ei să cunoască fața nevăzută a Universului!

De aceea mult mă tem că scriindu-ți unele din aceste confesiuni caut și eu, în fapt, să te impresionez întrucât, repet, mi-e limpede mie și conștiinței mele că nu pot, sub niciun chip, fi reprezentarea Ilenei Cosânzene în această poveste, așteptându-te să vii să mă salvezi din ghearele dragonului, tu știind deja de-acum că dragonul simbolizează tentația luciferică. M-aș învălui cu vălul Șeherezadei pentru ca numai ochii tăi să mă mai vadă și m-aș bucura să mă îmbrac cu haina inocenței Ilenei, dar n-aș conteni o clipă să port spada sub văluri și mătăsuri.

Oh, de ce mă laud iar? Nu mi-a arătat Bunul Tată Ceresc ce urât îmi stă când mă laud că voi face una sau alta și, pusă în context ca să fac ce-am promis, mă trezesc că plâng în sughițuri de durere? Am lăsat să treacă aceste două zile de la evenimentele petrecute miercuri seară și joi dimineață pentru ca eu să îmi pot limpezi simțămintele și liniști inima, dar acum de-abia pot sta locului în pat ca să scriu, atât de agitată sunt în coșul pieptului. Și de ce? De ce mă chinuiesc și nu pot trăi în pielea mea? Fiindcă vreau să trăiesc în pielea altei persoane în care am trăit într-o altă epocă în care te-am cunoscut, tu altul decât cel cu care te identifici acum. Și nu vine către mine decât un sentiment îngropat în memoria veacurilor trecute și care îmi îngăduie să spun cu deplină convingere și siguranță: dacă aș putea lupta în numele tău ca să îți scot din minte demonii interiori, aș face-o fără întârziere cu zâmbetul pe buze și cu spada în mână!

M-aș fi dus până la capătul pământului atunci ca să te salvez, dar nu am fost lăsată să mă mișc singură nici măcar în jurul casei fiindcă eram femeie, dar ce nu știam atunci, însă știu acum, este că nu trebuie să te duci la capătul lumii pentru cineva, ci în măruntaiele infernului unde ne sunt captive sufletele, înăuntrul propriilor demoni interiori.

Când m-am trezit joi dimineața coborând din nou spre infern, am trăit binecunoscuta stare conflictuală din cauza căreia port următorul monolog mental:
– Grozav! Iar am ajuns aici! Acum ce-oi mai fi făcut? Nu am fornicat, nu îmi amintesc de aceasta. Atunci ce m-o fi atras către infern?

Și nelipsitul sentiment, ca și cum duc povara tuturor lucrurilor din lume pe umeri, mă însoțea pe drum în timp ce coboram. Dar după o vreme toată greutatea pietrificată pe care o simțeam în corpul meu de energie subtilă și-a modificat anatomia, transmițându-mi un sentiment diferit. Nu mai duceam în spinare povara tuturor lucrurilor, ci povara trecutului meu sentimental. Simțeam că eram înconjurată de o aură care mă presa atât de mult, ca și cum mă scufundam în apele oceanului, devenind dintr-o dată conștientă de organele mele interne și de energia lor. În toată acea aură care mă înconjura vedeam și auzeam ecourile și amintirile tuturor foștilor mei soți și iubiți care n-au fost tu! Toată acea aură care mă presa și sufoca și mă limita în acțiune și care mă împiedica să mă mișc în voie și libertate în spațiu și timp constituia karma mea saya, adică acel tip de karmă pentru care am plătit atât de mult în această viață, fiind vorba de karma sexuală ce conține păcatele comisee împotriva Spiritului Sfânt. Ele nu se iartă decât intrând pe ușa căinței, iar a spune ”îmi pare rău” nu constituie pentru Marea Lege o dovadă suficient de convingătoare pentru a fi iertat, fiind nevoie de un real efort suplimentar (”the extra mile”, cum se spune în eengleză).

Mă necăjeam teribil, foindu-mă dintr-o parte în alta, neputându-mă mișca liber din cauza greutății pe care o căram, piatra pe care mi-o legasem singură de gât ca să fiu sigură că ajung pe fundul oceanului. Doar pe Silviu l-am recunoscut printre chipurile imprimmate în acea aură, ca într-un basorelief, dar amprenta energetică a fiecărui fost partener era suficient de perceptibilă în energia fiecărui organ intern ca să devin pe deplin conștientă de faptul că a avea mai mulți parteneri sexuali într-o singură viață constituie un real și autentic suicid, o auto-condamnare la suferință, la mizerie, la durere, la captivitate și la sclavie sentimentală.

Simțind toate acestea de care deveneam atât de conștientă în timp ce călătoream în măruntaiele infernnului, nu puteam hotărî decât că trebuia să fac tot posibilul să șterg întreaga amintire a trecutului meu romantic din mintea mea, din conștiința mea, din energia mea și din înregistrările acașice, adică din depozitul memoriei naturii. Începusem deja să înțeleg că această coborâre în infen nu era un accident, o întâmplare, ci un act de voință pus în mișcare de către sufletul meu în care aveam încredere, dar neputându-i încă citi intențiile. Dar cunoșteam deja crudul adevăr că, dacă întregul meu trecut romantic nu ar fi fost șters și dacă o singură amintire ar fi rămas încă vie în memoria naturii, atunci mecanica cosmică ar fi reciclat acea amintire, făcând ca evenimentele trecute să se repete, conform cu legea recurenței. Nefiind conștientă de întregul meu trecut, riscam ca în orice clipăăă să atrag în viața mea (re)apariția unei vechi flăcări amoroase purtate pentru vreun fost soț, fost amant sau fost prieten, punând în mare primejdie momentul prezent.

Oh, cât am vrut atunci să văd nu doar uitat, ci șters, ars și incinerat tot trecutul meu! Câte femei nu se agață de trecutul lor ca să le aducă aminte de frumusețea lor acum veștejită și câte femei nu se simt măgulite când, la bătrânețe, foști admiratori întâlniți întâmplător pe stradă sau la piață le mărturisesc adevărul despre simpatiile lor purtate în secret pentru ele la 18 ani! Nu putea încăpea îndoială că sufletul meu nu avea nicio intenție să pună în pericol întâlnirea cu tine, perechea mea, de dragul unei nostalgii trecute! Toate ne amintim de primul iubit, de primul sărut și de prima experiență sexuală, ori amprentele energetice ale acestor evenimente sunt cele mai puternice pe care le purtăm în subconștientul nostru, construind reale și adeseori indestructibile tipare de gândire, preferințe și gusturi, etc. Acum, poți face suma tuturor acestor prime experiențe dobândite de-a lungul atâtor vieți în serie ca să înțelegi unde mai precis își are infidelitatea una din surse?

Cât m-am rugat Mamei Divine Kundalini să se manifeste ca să mă ajute să șterg amintirea trecutului meu romantic în care puteam vedea prea bine piedicile și blocajele și când flacăra focului său a apărut, am sărit dintr-un salt în fața Sa. băgându-mi ambii pumni, până la încheieturi, în energia albăstrui-fluorescentă care ardea înnaintea mea. Era limpede că eu căutam să îmi fie topite cătușele karmei din jurul încheieturilor mâinilor mele, câștigându-mi dreptul de a fi eliberată emoțional de orice constrângere trecută care nu avea legătură cu tine, deși pot la fel de bine spune că și constrângerile care aveau legătură cu tine erau vizate spre a fi eliminate deoarece orice este constrângător înseamnă absența liberului arbitru. Ce minunat a fost simțământul exprimat imediat după aceea în conștiința mea, ca și cum aveam bule de aer în mâini curgând prin canale ascunse până la creier, întocmai cum se simte efervescența apei minerale când o bei, stropindu-te pe față! Dar doar un gram din povară mi-a fost permis să îmi fie ridicat din umeri și mai mult nu am putut obține. Încă mai aveam multe de dovedit la capitolul voință, disponibilitate de a coopera cu Marea Lege și dorință de a mă schimba și a-mi revoluționa conștiința, toate acestea de până acum dovedindu-se a avea un caracter general, de ansamblu! Așa că, atunci când venind de Sus a coborât o rază de lumină și știind că era a Spiritului Sfânt, am știut că trebuia să continui drumul în jos, să cobor mai adânc în infern, cărând restul poverii în cârcă. Unde dădeam cu pumnii și cu picioarele nu se întâmpla nimic, dar când mă rugam și imploram pe Mama Divină și pe Spiritul Sfânt, lumina se grăbea să se apropie de mine ca să mă călăuzească. Eu nu puteam ști nici unde anume trebuia să ajung și nici de ce, așa că nu puteam decât bănui că mă duceam într-un loc al infernului care avea legătură cu povara mea. Începând cu această a doua parte a coborârii mele în tenebre am început să percep prezența umbrelor despre care atâta am vorbit anterior. Trecând cu mare viteză pe lângă ele și printre ele nu făceam decât să evit într-o foarte mică măsură contactul cu ele. Însă nu eu procedam așa, ci lumina care mă călăuzea și care, în mod evident, mă ferea de contactul direct cu sinistrele vibrații de joasă frecvență a acelor păcătoșenii și drăcovenii. Nu puteam fi eu aceea care se călăuzea cu atâta pricepere printre acele umbre, dar o făceam, ca și cum știam foarte bine unde intenționam să ajung! Nu pricepeam ce se întâmpla, cum de mă puteam orienta atât de bine printre acele prezențe cu care nu intram în contact ca să le percep energia, cu toate că am spus anterior că nu eu mă călăuzeam, ci Lumina coborâtă de Sus! Nu știu cum să explic mai clar, dar știam și nu știam, cunoșteam atât cât Lumina considera că era necesar ca eu să cunosc și numai din acest motiv aveam încredințarea că toate acestea aveau legătură cu karma mea sexuală pe care o percepusem la modul general în aura manifestată în prima parte a acestei călătorii.

În fine, ghidându-mă după raza de Lumină am fost ferită de unele percepții neplăcute, însă nu puteam evita percepția vibrației locului propriu-zis pe care îl simțeam presându-mă, strivindu-mă, îngropându-mă în adâncul său.

Dar eu coteam și tot coteam dintr-un punct de reper la altul pe care Lumina Spiritului Sfânt mi-l scotea din beznă astfel că, după un timp, am văzut că, în fapt, mă aflam într-un labirint. A fost pentru prima oară în atâția ani când am perceput infernul ca pe un labirint. Semnificația simbolică onirică preluată din Dicționarul gnostic de simboluri o voi trece mai jos, în vreme ce simbolul umbrelor l-am preluat dintr-o melodie binecunoscută la care sufletul meu m-a trimis după ce toate acestea s-au încheiat, revenind în stare de veghe:

LABIRINT
-Poate fi o aluzie la o stare de confuzie generală din pricina încurcăturii care este viața noastră.
-Poate fi și indicația unei situații concrete care nu este înțeleasă și datorită căreia suntem dezorientați.

Maestrul Samael Aun Weor – Simbologie onirică

And in the flames
Her shadows play in the shape of a man’s desire

Sting – Deser Rose

Însă așa cum mă mișcam prin multele coridoare ale labirintului, cotind când la stânga, când la dreapta, deplasându-mă cu pas ferm și hotărât numai confuză și dezorientată nu mă simțeam și cu multă credință că sunt călăuzită de Spiritul Sfânt prin acel labirint cu un scop precis pe care eu încă nu îl percepeam pe de-a întregul, am continuat să mă iau după dâra de Lumină pe care mi-o lăsa în cale.

Întâlneam la tot pasul și la fiecare colț de coridor umbre, toate rătăcind pierdute prin acel labirint în care mă trezisem, ele simbolizând dorințele, conform cu versurile citate. Dar eu ce-mi puteam dori atât de mult încât să mă duc atât de jos în mormântul inconștientului meu?

Apoi, când de Sus s-a coborât o a doua rază de lumină, de această dată de culoare albastră, am știut că și Tatăl era cu mine, nu numai Ființa reală interioară (Monada Divină, Scânteia Spiritului Sfânt). În numeroase astfel de umbre vedeam foarte bine și deslușit acea minusculă licărire de substannță semi-vâscoaasă de culoare albăstruie, esența sufletului care se află prinsă, blocată, stagnată în compușii mentali, în euri, în aceste euri despre care scriu. Aș fi vrut să mă apropii de acei temniceri care îmi țin sufletul prizonier în închisoarea minții, în aberațiile și în ignoranța ei, dar nu primisem încă voie să mă ocup de cazul acelor minți rătăcite care continuă să trăiască în înteriorul meu.

Deja fugeam prin acele galerii fără să mă îndoiesc o clipă că știam unde trebuia să ajung întrucât, până în acea clipă, am suferit cel puțin o duzină de blackout-uri în timpul cărora am crezut că aveam ba să mă trezesc în corpul fizic, ba să îmi pierd luciditatea, rupând legătura cu lumile interne și picând în visare. Dar nici nu m-am trezit, nici nu mi-am pierdut luciditatea.

Dar undeva pe drum, alergând printre niște umbre care îmi părură mai periculoase ca oricare, s-a rupt firul. M-am trezit direct în interiorul unei încăperi frumos amenajate, dar fără să îmi amintesc dacă și cum ieșisem din labirint, dacă văzusem vreo casă sau dacă intrasem înăuntru pe ușă. Toate mi s-au părut foarte stranii, dar din locul în care mă aflam, chiar în mijlocul camerei, am privit la o măsuță din apropiere pe care am văzut arzând o lumânare. Flacăra sa strălucitoare a pâlpâit în direcția mea și privind-o cu atâta interes și curiozitate, am simțit că toată strălucirea sa îmi pătrunde în conștiință, foarte, foarte adânc în conștiință. Și am știut că lumina lumânării venea de la Spiritul Sfânt care, deghizat în acea lumânare, mă atenționa că nu trebuia să mă îngrijorez în legătură cu brusca schimbare de decor. Ajunsesem unde trebuia să ajung.

Așa că am putut arunca o privire în jur. Vedeam foarte limpede tot ce mă înconjura, toate umbrele dispăruseră, tot labirintul, toată joaca de-a obscuritatea, însă nicio rază de lumină nu era perceptibilă în afara celei care venea de la lumânare, ca și cum în acel loc nu ajungea niciodată lumina Soarelui, aspect simbolic al infernului care, în contrast cu Cerurile, nu vede niciodată Lumina Tatălui de care s-a îndepărtat. Nu îmi este un fenomen necunoscut, întâmplându-mi-se de multe ori să văd acolo foarte clar fără să existe lumină, totul părând scufundat într-un fel de întunecime, de negură, ca atunci când se adună nori de furtună.

Camera era ticsită cu obiecte vechi de mobilier, o sofa, niște fotolii, mese, scaune și rafturi, covoare pe jos. Părea o casă locuită, departe de a fi luxoasă, dar cu siguranță excentrică aș putea spune, ca și cum proprietaarul era o personalitate cu multe tabieturi ciudate. Din camera învecinată am început să aud un fel de fluierătură, ca un tril de melodie recitată. Vocea era de femeie și începând cu acel minut nici nu am mai gândit, nici nu m-am mai comportat firesc, unde firesc înseamnă să fiu o prostovană care habar nu are pe ce lume trăiește.

– Madam, madam, m-am adresat femeii din camera alăturată, însă vocea cu care vorbeam nu mai era a Cătălinei, ci a Ființei, sunând minunat de cristalină și de divină! Madam, am venit ca să mă ajutați, i-am mai spus. Vreau să uit tot trecutul meu romantic și trebuie să mă ajutați!

N-am văzut-o pe proprietara casei ieșind din cealaltă cammeră, dar era clar că intrase în sufrageria în care eram eu, zicându-mi:
– Haide, domnișoară, treci pe canapea să vedem ce putem face!

Stăteam cu spatele la canapea și, întorcându-mă să o privesc pe interlocutoarea mea, nu am văzut nimic în fața ochilor. Și, fără să mă sperii, am știut și simțit că exista un motiv foarte întemeiat pentru care nu îmi era permis să o văd. Am devenit foarte conștientă în acea clipă că mă aflam într-un loc foarte sinistru și că gazda mea era o altă creatură inconștientă diavolească. Dacă i-aș fi văzut reala înfățișare, cel mai probabil ar fi fost că aș fi leșinat sau aș fi înghețat de frică.

Dar în acea clipă de conștientizare, în adâncul conștiinței mele mi-a apărut imaginea unei coase pictografiată precum numărul 7 scris de mână. Am desenat acest simbol în aer, strălucind de parcă îl desenasem cu lumină, și i-am vorbit femeii, fără să fi fost eu cea care vorbea, ci Scânteia Spiritului Sfânt care mă însoțise tot drumul:
– Madam! Am venit să aduc moartea!

Cât de puțin efort a fost necesar ca să fiu scoasă de acolo după ce am vorbit astfel! De câte ori nu părusem că aveam să revin în starea de veghe pe tot parcursul coborârii, fiind mereu adusă înapoi și menținută în starea de luciditate onirică și cum se încheiase totul, atât de brusc, atât de dramatic! Nu încăpea îndoială că Ființa reală interioară nu lăsase prezenței din mormântul inconștientului meu drept de replică. Mă ghidase până în infern ca să înștiințez un demon interior extrem de specific că primise condamnarea la moarte: onoarea mea ursită scufundată în întuneric! Se dovedea, așadar, că Maestrul din interior nu căuta să obțină pentru mine dizolvarea întregului meu trecut romantic, ci cauza nefastă a unei traume recurente care a dus la zidirea basoreliefului dezvăluit la începutul călătoriei. Oare aș putea să trec cu vederea faptul că apelativul cu care m-am adresat acestei prezențe, ”madam”, este compus din ”mad” și ”adam”, desemnând, prin urmare, sursa și originea nebuniei și suferinței mele legate de chestiunea păcatului original, nebunie căreia Ființa interioară profundă hotărâse să îi pună, în sfârșit, capăt?

-Nr.7
Arcanul Nr.7 este Carul de Război pe care l-a realizat Monada pentru a putea acționa în această lume cu putere, pentru a lucra în acest câmp al vieții. Este Monada deja realizată manifestându-se prin cele 7 Corpuri ale sale. Pe de altă parte Nr.7 înseamnă lupte, bătălii, dificultăți. „Triumful” Arcanului 7 se obține prin intermediul acestor mari lupte.
Triumful se dobândește prin auto-dominarea Carului Vieții, dominându-ne pe noi înșine,
știind să mânuim propria viață, adică, dirijând în mod inteligent Carul Vieții.
Nr.7 este un număr foarte puternic. Aici găsim efortul Sufletului, al acțiunii și imaginea, răspuns sau rezultat.
Șaptele este numărul Victoriei. Totuși, să o obținem, implică mari eforturi și amărăciuni; aceasta o vedem în cele șapte păcate capitale pe care trebuie să le transmutăm în șapte virtuți.
Numărul 7 este de asemenea eficiență, integritate, concentrare, clemență, năzuințe de viață ascendentă.

MOARTE
-Chemare la Moartea Psihologică. Agregate care trebuie să moară sau care poate sunt deja pe cale să moară. Numai prin putrefacția alchimică (Moartea Eului) se poate naște noul om.(…)

COASĂ
Simbol funerar al îngerilor morții.

Maestrul Samael Aun Weor – „Simbologie onirică„

aug. 102020
 

<>

Luni, 10 August 2020

Ursitule,

Am vorbit în repetate rânduri în scrisorile mele precedente despre un frate geamăn al tău care se manifesta în visele mele cu precădere după întâlnirile cu tine, ca un fel de a strica amintirea sublimă a celor câteva clipe petrecute în preajma ta, eu interpretând acest frate geamăn al tău ca fiind un produs al minții subconștiente izvorât din demonii interiori ai relei-voințe și desfrâului, însă această forță care s-a interpătruns în povestea noastră de iubire nu a fost niciodată un produs mental subconștient mecanic și întâmplător, ci unul perfect conștient. Și divin, în ciuda aspectului său sumbru, întunecat și tenebros. Tremură carnea pe mine de frică gândindu-mă la această putere cosmică, dar Tatăl care se află în ascuns îmi spuse deunăzi în timpul meditației: ”Dacă îți vei scoate din cap ranchiuna pe care i-o porți fiindcă te chinuiește, el îți va fi de mare folos în munca de eliberare a conștiinței. El este brațul tău drept și ajutorul tău de nădejde pe care te poți bizui întotdeauna.”

Este cunoscut faptul pe care îl subliniază doctrina gnostică, de exemplu, că Lucifer-Prometeu ține balanța justiției divine în mâini, având cheile asupra cerurilor, asupra pământului și asupra infernurilor, îngerii și demonii tremurând de groază în fața sa, în timp ce egoul se crede mai presus decât Însuși Tatăl. Poți înțelege tu, oare, că eu chiar am îndrăznit să îl numesc pe însuși Luciferul meu particular add-on, adică aplicație, chiar de față cu el, deoarece continuă și acum să mă uimească, să mă surprindă și să mă bulverseze multi-funcționalitatea sa în cadrul micro-cosmosului meu interior? Și, așa cum ursul grizzly a fost trimis la mine în iunie 2006 pentru ca, prin el, să îmi fie aplicată pedeapsa karmică pentru păcatele comise împotriva Spiritului Sfânt și cum, mai apoi, Bryan a fost trimis la mine când această pedeapsă s-a dublat, acum Luceafărul mi-a fost trimis pentru a-mi oferi o ultimă șansă înainte să fiu marcată în frunte cu diagnosticul de ”caz irecuperabil” și să primesc pașaport către infern la sfârșitul vieții.

În repetate rânduri m-a dus până acum în infern, dar nu voi scrie decât despre 3 din aceste călătorii în scrisoarea de față. Prima oară, în urmă cu câteva luni, am călătorit cu el în infernul personal, cel pe care fiecare individ îl are intrinsec în microcosmosul interior, acest loc sinistru pe care l-am descris de atâtea ori în scrisorile mele. Acolo, la un singur semn al său, demonii mei interiori cu care mă lupt de atâta timp erau incinerați într-o clipită, dizolvându-se instantaneu, ca și cum nu existaseră niciodată în morfologia psihicului meu. Însă a doua călătorie, petrecută în dimineața zilei de sâmbătă, 27 iunie, a fost cu mult mai deosebită, dacă ”deosebită” ar putea fi un cuvânt care să descrie o călătorie în infern alături de o prezență sacră.

La începutul acestei experiențe, eram dominată de egoul desfrâului. Nu aveam nicio putere în fața sa, de parcă îmi pierdusem mințile, discernământul și simțul rațiunii. Nu vroiam decât să mă masturbez ca să simt fiorul spasmului orgasmic. Vroiam să îl simt cu orice preț, iar faptul că eram în public, în prezența altor oameni, nu mi-a inhibat impulsul desfrânat în niciun fel. Nu am simțit nici rușine, nici jenă, nici vină față de cei prezenți în preajma mea față de care nu m-am ferit și în fața cărora am început să mă dedau la perversiuni sexuale. Eram aidoma acelor oameni dezgustători pe care îi vezi expunându-see în parcuri sau pe alei dosite și lăturalnice din spatele blocului în fața diverșilor trecători, lipsiți de orice formă de discernământ. Acesta este egoul animalic inconștient căruia prea mulți nefericiți i se închină, numind diversele sale straturi și niveluri sine obișnuit sau sine superior sau sine suprem, crezând cu fermitate că Dumnezeu se găsește în interiorul minții, laolaltă cu demonii inconștienți și subconștienți și cu instinctele animalice bestialice!

Dar nu am apucat să încep bine desfrânarea că Lucifer a apărut din seninul seninului, luându-mă în brațe și smulgându-mă din scena aceea scandaloasă, îndrăznind chiar a mă săruta pe obraz, întocmai cum se sărută rușii când se salută, ca și cum eram cunoștințe vechi. Am coborât mai apoi cu el spre nucleul pământului unde diverse doctrine religioase și spirituale plasează locația precisă a infernului din cauza focului creator, purificator și mistuitor ce guvernează acest loc din măruntaiele planetei, scufundându-ne treptat-treptat în scoarța terestră și parcurgând diverse cercuri ale infernului dantesc. Nu am idee în care cerc am ajuns mai precis, dar puteam vedea niveluri și niveluri suprapuse unele peste altele în interiorul cărora un fel de existență foarte asemănătoare vieții pământești se desfășura nestingherită, prinzând milioane și milioane de suflete în acei curenți de energie. Nu, nu am văzut pe nicăieri, în niciun strat, suflete fierbând în cazane, în timp ce demoni cu coarne, copite, cozi și furci dansează lugubru în jurul acestora, râzând și batjocorind lamentările funebre și sinistre ale păcătoșilor, așa cum prezintă iconografia imagistică religioasă infernul, dar nici nu contest că există. În schimb, am văzut locuri unde existența, foarte asemănătoare celei pământești, era cu mult mai solidă, mai materială, mai densă, mai apăsătoare, mai înfiorătoare, mai infernală și mai greu de îndurat. Cei care spun că iadul se află pe pământ habar nu au ce spun căci ce mi-au văzut ochii acolo nu pot descrie cu ușurință fiindcă ce am văzut este o nimica toată față de ce am simțit înăuntrul sufletului meu. Cert este că ajunseserăm într-un fel de stat în care ultra-violența domnea în fiecare ungher. Nu existau reguli, legi, tribunale, judecători, avocați, martori sau justiție, orice fărădelege petrecându-se în văzul tuturor, fără a exista consecințe pentru infractori precum se întâmplă în lumea vizibilă, referindu-mă, desigur, la pedeapsă și la închisoare. Ucigașii, răpitorii, violatorii, dealer-ii de droguri erau la ei acasă, având liberă circulație la crime de orice fel. Când am trecut prin dreptul unui grup de ceea ce păreau a fi niște borfași de cea mai joasă speță, precum niște proxeneți care răpeau fete în văzul tuturor pentru prostituție și sclavie sexuală, unul din ei i se adresă lui Lucifer:
– Asta este a ta? referindu-se, desigur, la mine ca și cum puseseră ochii pe mine întrucât corespundeam criteriilor lor de selectare a victimelor.
– Da! zise Luceafărul, râzând diabolic și sinistru, ceea ce avu darul de a-i îndepărta pe ceilalți care părură să recunoască, după toate aparențele, rangul superior al însoțitorului meu.

Pe mine nu mă înspăimântă vocea sa sinistră, atât de diferită de vocea sublimă și divină cu care îmi vorbește în vise , mai mult fiindcă mă simțeam într-un mod tare straniu în deplină siguranță alături de el în timp ce ne-am continuat călătoria în infern, călătorie pentru care manifestam o deosebită curiozitate. De ce? Fiindcă observasem că ceva foarte, dar foarte neobișnuit se petrecea cu energia acelui loc care părea să purifice. Energia care guverna acel spațiu era pur și simplu ca acetona care curăță oja de pe unghii! Când m-am uitat la mâinile mele, am văzut că ceea ce părea a fi epiderma se topea încetul cu încetul, energia electrică a acelei dimensiuni atingând țesutul de sub piele cu repeziciune, dizolvându-l și purificându-l. În locc de piele, carne, oase și cartilaje, mi-am văzut interiorul palmelor transformându-se într-o masă de energie strălucitoare și vibrantă. Nu îmi venea a-mi crede ochilor, însă simțământul de eliberare a conștiinței care mă cuprindea ca efect al dizolvării energiei toxice acumulată în mâinile mele nu putea fi o iluzie. Mâinile pe care atâta amar de vreme le-am folosit ca să comit gravul păcat al masturbării, grav păcat făcut împotriva Spiritului Sfânt, începuseră să se curețe de acest netrebnic obicei, energia purificatoare a acelui loc atacând însuși demonul desfrâului din interiorul meu. Atâta energie purificatoare nu am simțit niciodată până acum, deși trebuie să faci tot efortul să mă crezi când îți spun că energia pe care o simt zi de zi în fiecare atom al corpului meu este atât de puternică și de eficientă, încât esența sufletului meu să se elibereze întrucâtva din ego! Îți reamintesc faptul că vorbesc ca un copil de la sfârșitul lui 2015 și că doar foarte puțini înțeleg ce este această voce de copil! Dar ce am simțit acolo, jos, în adâncul pământului, nu a fost din această lume! De aceea sunt 100% convinsă că această călătorie s-a petrecut, într-adevăr, în iadul comun, deci în infernurile atomice ale naturii, toate detaliile insolitului eveniment fiind așa de diferite de cele care însoțesc coborârile mele în infernul personal!
– Uite, mi se dezintegreează degetele! am exclamat plină de entuziasm către Lucifer fiindcă era absolut uluitor și incredibil să privesc la masa sclipitoare ce se ivea sub epidermă, în timp ce sentimentul de eliberare ce mă însoțea era atât de pronunțat în conștiința mea, ca și cum energia acelui loc lua asupra sa povara păcatelor mele.
– Foarte bine! Înseamnă că ești unde trebuie să fii! îmi spuse el, flancându-mă în continuare ca un scut întrucât energii sinistre ne ieșeau mereu în cale ca să ne atace.

”În infern? În infern îmi este locul DOAR fiindcă mă masturbez? Ei, asta-i bună!” N-ai tinde și tu să crezi astfel, batjocorind experieența mea și luând-o în râs? Și, totuși, în infernul comun am fost, negreșit că acolo am fost dusă ca să văd unde pot ajunge cei care comit astfel de păcate legate de sex, ele fiind păcate comise împotriva Spiritului Sfânt, eu numărându-mă printre acești netrebnici nefericiți fiindcă mai presus decât oricare altă învățătură, era limpede că Lucifer a vrut să îmi arate unde îmi este mie locul dacă nu curm aceste crude obiceiuri care ucid sufletul din interior. Nu, nu m-am întors vindecată în întregime de acolo, dar cert este că o schimbare tot s-a produs în interiorul sufletului meu căci a vedea atâta violență, dezolare și amărăciune într-un singur loc nu are cum să nu te marcheze.

Degeaba am spus mai sus că demonii cu chip de borfași și de prooxeneți își așteptau victimele la colț de stradă fără frica represaliilor, căci acolo nu existau legi, justiție, judecători sau închisori. Nimeni nu era o victimă inocentă, niciun suflet nu era răpit și trimis la prostituție din întâmplare, toate sufletele se aflau în locul potrivit, conform cu gravitatea păcatelor comise. Iar pe mine mă tulbură profund să văd cu proprii ochi unde îmi este locul pentru niște chestiuni pe care le-am crezut banale și lipsite de importanță, precum sunt masturbarea, deviațiile sexuale de genul el+ea+ea sau ea+el+el și jocurile erotice concepute pentru condimentarea actului intim atunci când intervin rutina și plictiseala fiindcă iubirea dintre el și ea nu mai este suficientă ca să mențină vie flacăra dragostei sau concubinajul, libertinajul, rebeliunea, teribilismul, hippiotismul de tipul ”make love, not war”, chiar dacă asta înseamnă sex și copii în afara căsătoriei, adeseori chiar cu mai mulți parteneri, fie de ocazie, fie de lungă durată, etc. Sau chiar orgasmul! Tu știai, ursitule, că orgasmul propriu-zis este un păcat comis împotriva Spiritului Sfânt? Află că este interzis de Legea Divină! Nimic din toate astea nu mi s-a părut vreodată greșit fiindcă nu am avut niciodată construite valori etice și spirituale despre nimic, cu toată știința de carte acumulată în memoria mea cu care atâta m-am mândrit, dar care nu mi-a servit la mare lucru!, cu excepția scufundării mai profunde în abisul minții! Și, dacă vrei să știi un secret, ursitule, află că de ajuns tot am ajuns în ghearele acestor monștri cu chip de om în timpul altor coborâri în infernul personal despre care mi-a fost mult prea frică și rușine să mai scriu, episoade în care nu am mai ”beneficiat” nici de scutul protector al lui Lucifer, nici de ”dușul” purificator al energiei Mamei Divine Cosmice, trebuind, prin urmare, să trăiesc în conștiința mea și în sufletul meu toată tragedia legată de pedeapsa pentru păcate relaționate cu sexul. În timpul acestor experiențe am fost răpită, bătută, abuzată, violată și supusă la cele mai violente, brutale, macabre, josnice și denigrante perversiuni sexuale în care am putut recunoaște și identifica toată gama de scârboșenii învățate și profesate ca model de videochat și nu numai. Tot ce am îndurat ca femeie, nu numai ca performer de videochat, ci mai ales ca femeie care trăiește coșmarul fiecărei zile într-o lume patriarhală dominată de misoginism și sexism am trăit de o mie de ori mai intens acolo, jos, în iadul meu personal, acolo unde realul este mai real decât orice formă de realitate materială solidă și vizibilă!

A treia coborâre în infern s-a petrecut în contextul celui personal. În timpul experienței onirice respective, eul desfrânat proiecta o fantezie erotică în spațiul astral, concepând-o până în cele mai mici detalii. Eram într-o casă, lăsându-mă pradă impulsurilor în patul plăcerilor în jocuri perverse făcute când ești celibatar. Îmi profanam și chinuiam trupul cu tot felul de jucării mizerabile într-o orgie macabră. Mi-aș pune singură căluș la gură ca în jocurile de sado-masochism ca să tac dacăă aș simți că exagerez descriind acest ego, dar când în mâini mi-a apărut un țăruș pe care era gata-gata să îl folosesc drept jucărie sexuală ca și cum eram o vampiroaică din True Blood, Lucifer și-a făcut din nou simțită prezența.
– Nu mai poate omul să mai facă nimic că imediat apari tu! m-am rățoit la el cu venin pe buze fiindcă în interiorul eului desfrâului îl percepeam ca pe un obstacol, ca pe un impediment în exercitarea liberului meu arbitru conform cu voința personală și cu dorințele și plăcerile proprii, dar mai ales a dreptului de a păcătui. Tu chiar ești aici tot timpul? am întrebat, însă, cu multă uimire și surpriză observând viteza sa de reacție fiindcă am remarcat din atâtea întrevederi cu el că prezența sa aproape că s-a permanentizat în visele mele.
– Ei, nici chiar tot timpul, dar vin când mă trimite Tatăl, spuse Lucifer.
După care se apropie de un dulap din cameră și șterse cu degetul un strat gros de praf de pe rafturi, spunându-mi:
– Tu poți pune mâna, dar nu știi ce fel de microbi poți lua.

Stând așa în fața lui, complet despuiată și cu țărușul în mână, am știut de cum mi-a spus aceste cuvinte că se referă la karma saya, anume karma sexuală pentru care plătesc acum prin suferință manifestată prin ghinion în dragoste, cum se spune în limbaj comun. În acest tip de karma intră și situațiile când poți avea mai mulți parteneri sexuali, tu putând să sfârșești prin a plăti pentru greșelile partenerilor tăi. E cunoscut în terapiile cu bioenergie că relațiile sexuale cu mai mulți parteneri sunt foarte periculoase și nocive deoarece energiile celor doi se cuplează în timpul actului intim, atomi ai energiei unuia ajungând la celălalt. Dacă partenerii se schimbă, acești atomi pot ajunge de la vechiul partener la cel nou prin participantul intermediar care joacă rolul de purtător de microbi. Din acest motiv frazeologia pronunțată de Lucifer m-a pus mult pe gânduri deoarece nu pot să nu îmi pun întrebarea: ”Care din ei, din foștii mei parteneri, să fie iubitorul de vampiri de la care să mă fi molipsit cu excesul de deviație sexuală din cauza căreia să mă fi transformat într-o așa de excentrică făptură?”

Terapeuții bioenergeticieni sunt și ei la fel de responsabili ca partenerii sexuali care nu se protejează ( nu mă refer prin asta la prezervative, sterilete sau anticoncepționale ), terapeuții putând pune mâna pe un pacient ca să ia o energie nocivă pe care ba o vor purta ei, ba o vor da altui pacient de fac neghiobia de a nu se deconecta de la energia unui pacient, sărind peste acest pas și ignorându-l fiindcă nu îi acordă importanță reală. Și toate astea se întâmplă fiindcă nu știm nici să ne protejăm, nici săă ne purificăm energia. De pus mâna cu scop terapeutic nu am pus mâna decât pe un număr foarte restrâns de persoane care nu însumează decât degetele de la o mână și dintre toți numai unul a recunoscut deschis, de la bun început, că este un sadic din fire, în timp ce nici eu nu voi nega că tot ce am făcut până acum nu a fost decât să bravez în privința energiei, lipsindu-mi cu desăvârșire cunoștințele teoretice despre aripa aceasta de terapii. Vreau să spun prin asta că nu am nicio idee cum să mă deconectez de la energia altei persoane pentru a evita să fiu consumată de vie de către virușii săi mentali și energetici. Reciproca se aplică, se subînțelege!

De aceea am știut că Luceafărul îmi mai spunea, printre altele, că zicala ”Timpul le vindecă pe toate” e o mare cacealmea, timpul neputând vindeca nimic întrucât egoul și energiile toxice, inhibate și refulate, se scufundă în subconștient, fără a dispărea însă din psihicul nostru.

Atunci el m-a luat de mână și m-a condus către o ușă care părea a duce către subsolul casei. Mi-a dat un brânci, iar eu m-am dus de-a berbeleacul în jos, căzând într-o mare de întuneric. Și, dintr-o dată, m-a cuprins același sentiment neliniștitor și înfricoșător pe care îl simt ori de câte ori mă aflu în infernul personal. Eram iarăși acolo, în propria mocirlă psihologică, emoțională și energetică. Aceiași demoni apărură din întuneric, căpătând aceeași formă ca a unor umbre cenușii, iar frica și panica mă paralizară cu totul fiindcă umbrele acestea mă împresurau, venind înspre mine de peste tot. Numai acolo nu vroiam să fiu! Un demon pe rând pot înfrunta, dar să mă trezesc luptând cu întreaga armată de euri de la subsolul casei era prea de tot! Mă simțeam descurajată, descumpănită și înfrântă înainte ca lupta să fi început măcar! Dar Lucifer veni iarăși și mă scoase din iadul personal și parcă niciodată până acum nu am mai simțit atât de pronunțată diferența aceasta dintre diversele compartimente ale microcosmosului particular. Ce odios, dizgrațios, virulent, amețitor și confuz fusese la subsol, înfruntând propriul zgomot mental și ce liniștitor era la etajele superioare ale casei ce nu puteau simboliza decât aspectele elevate ale Ființei Divine. Iată, deci, cum Lucifer mi-a arătat că timpul nu vindecă nimic, durerile și suferințele noastre transformându-se în creaturi subconștiente și inconștiente care, în loc să dispară, distruse de scurgerea timpului, așa cum ne-ar plăcea nouă să se întâmple, rămân captive în subsolul minților noastre, rozâmdu-ne din interior precum rod moliile, termitele, viermii și șobolanii fundația casei, șubrezind-o și făcând-o bună de nimic!Aceasta simbolizează subconștientul și inconștientul pentru Ființa Divină!

Dar, așa cum am afirmat într-un paragraf anterior, egoului nu îi este frică de nimic, crezându-se chiar mai presus decât Tatăl. Și, potrivit propriilor observații, mi-am văzut josnicia și mârșăvia în eegoul animalic al desfrâului. Identificându-mă cu acesta și exprimându-mă prin el, în loc să mă căiesc după crudele adevăruri pe care Luceafărul mi le-a arătat, am încercat să îl mituiesc și să îl șantajez emoțional pe Lucifer, explicându-mă și justificându-mă, dar văzând că nu aveam sorți de izbândă pentru a fi iertată, izbăvită și mâântuită în fața implacabilei exigențe a lui Lucifer, am încercat să mă transform într-un proces mental obscur oarecare și să mă ascund în subconștient spre a nu fi vreodată găsită, dezgropată, disecată și anihilată fiindcă e cazul să o spun cu deplină credință că egoul degeaba caută mântuirea. Mântuirea nu este pentru ego, ci pentru suflet!

Aproape că nici nu-mi vine a crede că sunt atât de perfect capabilă de a încerca să îl păcălesc pe cel mai viclean dintre vicleni! Atât de mult să fi căzut în dizgrație, în subtilitățile și în subterfugiile egoului, încât să nu dau încă semne de căință în profunzimile scufundate ale subconștieentului și inconștientului? Trebuie că este așa, trebuie că sufăr și de viclenie, altfel de ce simt acest impuls care măă presează din interior cu atâta dibăcie și finețe că mai-mai că îmi vine să dau vina pe foștii mei iubiți pentru eșecul meu generalizat de până acum fiindcă m-am molipsit de la ei cu virușii lor mentali și energetici pentru care am ajuns să plătesc karma fără de voia mea, în loc să îmi asum vina și răspunderea pentru cele întâmplate? În fond, nu am fost niciodată târâtă cu forța în patul nimănui, așa cum nici nu am fost forțată de către nimeni să mă uit la filme și seriale cu vampiri, cu toate că eram perfect conștientă de faptul că întregul conținut la care priveam era otravă pură pentru psihic!

”Prin frică nu te pot corecta, dar prin suferință și durere pot!”, îmi spuse Lucifer într-un rând, reamintindu-mi că nimic nu este oferit gratuit în Univers, totul având un preț. ”Celui căruia nu i se datorează nimic nu i se dă nimic.” Și parcă trupul mă doare mai rău ca oricând, călătoriile acestea în infernuri nerămânând fărăă urmări fiindcă energia mea a fost atinsă de vibrații mai puternice, dar zău că, ori de câte ori sunt dominată de egoul desfrâului, iar el îmi arată trapa din podea care duce la subsol unde știu că se află izolată toată armata mea de demoni interiori, mă cuprinde groaza știind că aș putea ajunge acolo unde nimeni nu ar vrea să fie singur, fără de niciun aliat.

Grozav de scump este prețul pe care îl plătesc pentru a fi atinsă în sufletul meu de realul și autenticul simțământ al iubirii. Te întrebi dacă merită să am contact cu toate aceste orori numai pentru a fi capabilă de a iubi din toată inima mea, din tot sufletul meu și din tot cugetul meu? Îți mărturisesc că merită cu vârf și îndesat. Am văzut alternativa oglindită în energia luciferică, reversul monedei dacă nu continui să mă spăl pe dinăuntru cu înnălbitorul Mamei Divine Kundalini. Am văzut adevărata față a desfrâului manifestată într-o creatură de culoare neagră ca tăciunele, cu părul măciucă și ochi bulbucați, cu înfățișarea desfigurată și atât de hâdă, încât cu greu ai putea să accepți că există în tine. Și, totuși, în mine își are sălașul această energie, nu în exteriorul meu. Cu această bestie abrutizată trăind în interiorul psihicului meu, poți tu să fii balaurul balaurilor, dragonul dragonilor, prințul prinților, Făt-Frumos din Lacrimă sau mai știu eu cine că tot degeaba. Mintea mea nu ar înceta să se gândească la vecinul de lângă sau la alte posibilități!

De aceea mă întreb și tot întreb, ursitule, dacă și tu faci această muncă interioară despre care am scris și tot scris. Sau te-ai culcat pe o ureche, crezând și tu ca mulți alții că timpul le va soluționa și vindeca pe toate, intenționând, prin urmare, să îmi bați la ușă fără să te fi spălat pe mâini în prealabil, cu toate că trebușoara asta a devenit regulă oficială impusă de guvern în aceste timpuri de mari încercări prin care trece umanitatea?

Bibliografie:
”Da, există infern, există Diavol, există karma” – Maestrul Samael Aun Weor
”Cartea morților – Dincolo de moarte” – Maestrul Samael Aun Weor
”Enigmele morții” – Maestrul Samael Aun Weor

iul. 312019
 

Miercuri, 31 Iulie 2019, la brunch

Cum am văzut, totuși, că se puteau câștiga bani din videochat, nu am vrut să renunț definitiv chiar de atunci. Doar că nu mai eram dispusă să continui cu el, așa că ne-am separat drumurile. Eu m-am înscris în categoria ”single girls”, iar el în categoria ”gay”. Am stabilit să mă întorc la studio pe tura de după-amiază, de la 14:00-22:00, cu toate că știam că aveam să împart câștigurile jumate-jumate cu studioul. Dar altă soluție nu aveam. De acasă nu puteam performa deoarece nu aveam nici echipament tehnic potrivit, nici timp suficient, nici spațiu. Continuam să dorm foarte prost, în funcție de sforăiturile lui. De obicei reușeam să adorm când se trezea el pentru a se pregăti pentru muncă, adică undeva în jurul orei 6:30 dimineața și dormeam ppână la 14:00. Așa că nu aveamm timp pentru a face sesiuni online, de la 15:00 până la 18:00, când se întorcea el. Mă duceam de luni până vineri pe această tură și câteodată făceam tură dublă, stând și noaptea, de obicei în ziua de vineri. Ajunsă târziu acasă, nu mai apucam să fac nimic cu ursul care se zbătuse atâta timp să dețină întregul control asupra mea și a timpului meu. Nu îi mai dădeam aproape deloc din timpul meu fiindcă, întoarsă acasă, continuam conversația pe mail cu unii din membrii cunoscuți online care erau ba mai cumsecade, ba îmi erau sponsori fideli și cărora le dădusem adresa mea de email, deși era o chestiune strict interzisă peste tot. Nu aveai voie să comunici cu cei întâlniți pe aceste site-uri, dar toată lumea o făcea.

Dar nici singură nu am rezistat, nu pentru că mi se părea oribil ce făceam. Întâlneam și bărbați care nu îmi cereau nimic altceva decât să stau bibelou în fața camerei și să vorbesc cu ei despre vreme, nu numai perverși și fetish-iști. Dar am avut și zile în timpul cărora nu câștigam nici măcar 1$, în timp ce în altele făceam 150$. În a doua lună am fost modelul care câștigase cel mai bine, așa că am primit și un bonus pentru performanță. Dar nu se mai putea trăi cu ursul. Certurile noastre deveniserăă extrem de violente. Venea și el la studio ocazional, jucându-și rolul în categoria ”gay”. Cu alte cuvinte, el se umilea într-un chip și mai josnic decât mine, pretinzând că era gay și făcând lucruri dezgustătoare pentru vizitatorii lui. Câștiga cel mai puțin din întreg studioul, ceea ce era de așteptat. Constituția sa dolofană nu îl ajuta să fie ceea ce ai putea numi un bărbat chipeș. Cabina mea era chiar lângă a lui. Ne despărțea o draperie pe care o dădea mereu la o parte pentru a trage cu ochiul la lucrurile care se petreceau la mine. Eu mă distram maxim cu fiecare ocazie, râdeam cu poftă, zâmbeam tot timpul, motiv pentru care atrăgeam tot felul de indivizi suficient de des, deși, așa cum am mai specificat, au existat și zile în care nu am câștigat nici măcar un cent. Dar atitudinea mea pozitivă, prietenoasă și zâmbăreață l-a înnebunit de nervi și de gelozie pe Silviu. Nu auzea decât râsetele mele, așa că trăgea draperia aia ca să întrebe ”De ce râzi atâta?”, afișând o figură funebră și indignată pe față. Măcar de-ar fi fost gelos fiindcă mă iubea el pe mine atât de mult încât să își dorească să nu mă împartă cu nimeni, niciodată. Însă intuiția îmi spune că, în realitate, era invidios, nu gelos. Dacă și el ar fi câștigat banii pe care îi făceam eu, lucrurile nu ar mai fi degenerat în felul în care au făcut-o. Ne certam la cuțite chiar la studio, țipând unul la altul ca turbații, ațâțat în permanență de râsul meu după care urma instantaneu alarma aceea care semnala începutul unui show plătit. Certurile noastre erau atât de agresive, încât adminii de la studio au fost nevoiți să intervină, separându-ne cabinele de lucru. Pe el l-au mutat într-o altă aripă a studioului, așa că, cel puțin în timpul orarului de lucru, puteam sta liniștită. Dar întorși acasă, reluam scandalul la puterea o mie, urlând unul la altul și lovindu-ne cu pumnii și zgâriindu-ne, înfigându-ne unghiile unul în carnea celuilalt până la sânge.

Nu avea absolut niciun drept să mă condamne pentru ce făceam. Și el se întorcea din același loc ca și mine, așa că nu avea niciun drept să mă lovească în așa fel ca să îmi spună ”Lasă că îți dau eu acum motiv să plângi, că prea mult ai râs tu toată ziua! Lasă că te învăț eu minte să nu îți mai placă atâta! Lasă că îți arăt eu ție cine este bărbatul aici!”. Bărbatul era cel care își agresa iubita în acest fel, după care relua model-ingul în categoria ”gay” a doua zi fără prea multe mustrări de conștiință sau bărbatul din casă era iubita lui care ajunsese să plătească facturile și pentru el? Crizele lui de gelozie nu erau în niciun fel o dovadă a faptului că avea remușcări, că îl mustra conștiința pentru că fusese de acord să pătrundem în lumea asta odioasă. Dacă ar fi fost vorba de așa ceva, m-ar fi oprit din a mă mai duce acolo prin alte căi decât prin lovituri. Și s-ar fi oprit și el din a se maiduce la studio. Dar nu a făcut nici una, nici alta. În schimb, nu a refuzat niciodată când îi făceam cinste cu un meniu dublu la KFC, la Mac sau la Burgerking. I-am făcut cinste cu atâtea ocazii, încât mă gândesc acum că cele 40 de kg pe care le-a luat în greutate de când mă cunoscuse pe mine s-au datorat mie. Mă gândesc că, făcând așa, încercam să îl mituiesc, să îi cumpăr bunăvoința. Nu ca să mă lase să continui pe linia videochatului, ci ca să nu mai lase vânătăi pe corpul meu.

L-am visat în urmă cu o săptămână. Stăteam mai mulți în jurul unei mese, iar el se confesa că i-a displăcut foarte mult să învețe economia la școală pe care o alesese ca materie pentru una din probele de la BAC. Am avut în timpul acestui vis una dintre cele mai sincere și autentice reacții, spunând: ”Desigur că nu i-a plăcut economia, însă s-a priceput foarte bine să facă calcule pentru banii pe care îi aduceam în casă. Nu-i așa că au fost grozav de buni când mâncai burgeri de la Mac?”

Așa-i că i-am făcut ursului un portret teribil, dând impresia că a fost un bătăuș bun de trimis la pușcărie pentru violență domestică? În altă țară toate lucrurile acestea pe care mi le-a făcut i-ar fi adus cel puțin o amendă, dar la noi taci și rabzi. Dar uite că mă mustră pe mine conștiința fiindcă acest portret pe care i-l fac este doar în parte adevărat. El era nesuferit, agresiv și violent, dar nu a dat niciodată cu pumnul în mine. Nu așa cum vezi că face un luptător în timpul unui meci de box. Să nu mă înțelegi greșit, nu am fost sacul lui de box și nu am ajuns niciodată la urgență, la spital, plină de vânătăi. Lucrurile se petreceau în mod diferit. Certurile dintre noi izbucneau din orice motiv, când de la unul, când de la altul. Nici nu îmi amintesc acuzele pe care ni le aduceam, însă eu mă plângeam foarte des din cauza faptului că nu puteam dormi noaptea. Îi ceream necontenit să ne mutăm singuri într-un apartament cu două camere unde fiecare ar fi avut camera lui. Vroiam atât de mult să dorm, să merg la cursuri și să am o viață normală. Ne perniteam chiria. Cât plăteam amândoi pentru cămăruța aia ne ajungea și pentru un apartament cu 2 camere. Nu vroia să audă deloc de așa ceva. Îi convenea nespus de mult să stea și cu ceilalți băieți. Se jucau World of Warcraft în grup, fiecare stând în camera lui și vorbind pe Skype în conferință, așa cum făceau Leonard, Sheldon, Rajesh și Howard din The Big Bang Theory. Nu mai auzeau și nu mai vedeau nimic din ce se întâmpla în jurul lor. Silviu dorea să aibă o relație cu mine, dar și cu prietenii lui, iar relația cu ei a cântărit mai mult căci pe mine m-a sacrificat pur și simplu. Așa că nu avea nicio disponibilitate să locuiască numai cu mine și să îmi dea ceea ce îmi doream atât de mult.

Așa că am încercat din nou și din nou și din nou să mă despart de el. Doamne, zi de zi am încercat să mă despart de el, dar începând cu cariera mea de videochat-istă m-a avut la mânnă cu un secret teribil cu care m-a șantajat până nu s-a mai putut. Ori de câte ori îi spuneam că doream să ne despărțim, mă amenința că avea să le zică tuturor despre faptul că făceam treaba asta odioasă. Mă amenința că le va da tuturor, părinților mei, prietenilor mei, colegilor mei de facultate și până și străinilor de pe hi5, că atunci nu eram activă pe Facebook, link-uri către conturile acelea blestemate unde ar fi găsit singuri dovezi ale păcatului meu. Mi-a fost extrem de rușine gândind că bieții mi părinți ar fi putut afla acest lucru despre mine în acest fel atât de umilitor. Îl credeam capabil să facă asta. M-am lăsat prinsă în această capcană a șantajului, acționând conform instinctului de auto-conservare. Vroiam să îi protejez pe ai mi, să îi scutesc de o suferință și de o dezamăgire inutile. Nu vedeam de ce să îi supun prin acest șoc, să plătească pentru o simplă greșeală a tinereții. Așa că am ales să plătesc eu în schimb. M-am îndepărtat de părinții mei în chip tragic, iar prezența mea a devenit imposibil de tolerat. Eram nervoasă, iritată și plângeam toată ziua.

Când se întorcea Silviu de la muncă nu mai putea trage de mine, eram vlăguită și lipsită de voință și de entuziasm. Îmi cumpărasem o cameră foto compactă de la Fuji și m-am abandonaat fotografiei și pasiunii mele pentru croșetat. Doar în aceste două activități mai găseam plăcere.

Iar când dădeam cu ochii de urs, lăsam croșeta din mână și continuam să implor să îmi de drumul, săă mă elibereze. Dar nu vroia. Așa că eu începeam să îi car palme peste fălcile alea ale lui, zeci și zeci de palme una după alta, când pe un obraz, când pe altul, de îi puneam în mișcare tot sângele din cap. Turba din cauza asta. Mă prindea de încheietura pumnului ca să mă forțeze săă nu îl mai lovesc. Dar mă ținea atât de strâns, încât își înfigea ghearele în carnea mea până la sânge. Îmi întorcea brațele la spate, continuând să mă țină strâns de ambele încheieturi, după care mă trântea în pat, suindu-se peste mine cu unul din genunchi în coastele mele, ținându-mă imobilizată cu capul în pătură și pernă, sufocându-mă. Țipam și urlam până la epuizare cu fața înroșită și leoarcă de lacrimi și de transpirație. Apoi se ridica de pe mine ca să îmi zică o oră după aceea ”te iubesc, cuțu mic”, cuvinte idioate și cretine care nu au nicio semnificație reală, ”te iubesc”. A doua zi, când pleca din nou la serviciu, începea a doua tură a dramei mele. Picam pe podea, bocind în hohote, ghemuindu-mă toată într-un colțișor și îmbrățișându-mă singură fiindcă altcuiva nu îi permiteam. După care luam lama lui de ras și o țineam așa ore în șir în mâini, îndreptată către vene, cu ochii adânciți în orbite, privind în gol, pierddută și înnebunită, întrebându-mă dacă să o fac sau nu, să comit suicidul. Unii își curmă viața când iubiții sau iubitele îi părăsesc, eu am vrut să pun capăt suferinței mele deoarece el nu vroia să mă elibereze din teroare. Dar îmi reveneam, spunându-mi că nu putea merita sacrificiul meu și mă îndemnam să mai rezist. Și când se întorcea de la muncă, o luam de la capăt. Până în august 2011, când mi-am impus voința și am reușit să mă despart de el.

Dar acum sunt cu povestea de-abia în luna iunie a lui 2009, după 3 ani de relație.

iul. 302019
 

Marți, 30 Iulie 2019, la brunch

Am rămas cu firul poveștii în luna februarie a anului 2009, când eu și ursul grizzly am hotărât să ne mutăm împreună cu alți 3 băieți, foști colegi de liceu cu el pe care îi cunoșteam și eu. Nu îmi amintesc ce am simțit în profunzime în legătură cu acest nou aranjament pe care îl puneam la cale, dar intuiția îmi spune acum că simțeam încă de atunci că ceva nu era în regulă fiindcă nu le-am povestit părinților mei întregul adevăr, măsluindu-l. Le-am zis că aveam să ne mutăm numai cu alți 2 tipi, nu cu 3. Și așa ai mei tot au transpirat de emoție, făcându-și tot felul de impresii și de scenarii, îngrijorându-se pentru mine și bunăstarea mea, ca orice părinți iubitori cu scaun la cap. Nu am vrut să le spun și de al treilea băiat, deși era cel mai inofensiv dintre ei, fiindcă bănuiam că ar fi luat-o prea mult în tragic. Mi-am făcut și eu propriile scenarii și proiecții în viitor și mi-am imaginat și eu tot felul de lucruri care ar fi putut lua o întorsătură nefavorabilă pentru mine în acest nou context, iar dintre toate posibilitățile cea mai nesuferită mi se părea să îi aud pe ai mei spunându-mi: ”Nu ți-am zis noi că așa avea să fie? Acum descurcă-te cum poți!”. Îmi spuseseră același lucru și când m-am mutat cu ursul cu gazdă. Având propria experiență de viață, ei înșiși locuind cu gazdă o perioadă în tinerețea lor până să se mute la casa lor, știau prea bine că traiul cu proprietarii era o chestiune delicată, dificilă și, în general, sortită eșecului fiindcă așa sunt proprietarii de obicei, adică nesuferiți, recalcitranți, obositori, pretențioși, etc. Dar eu nu am vrut să ascult de sfaturile lor, deși eu cunoșteam deja în sinea mea că aveau dreptate. Dar fusesem orbită în întregime de ideea de a locui într-o locație atât de centrală! Câte beneficii nu existau în acea locație, mai ales vis-a-vis de facultate și de cursuri. În plus, locul de muncă era la numai două stații de metrou mai sus de Victoriei, spre Pipera! Eram atât de aproape de orice punct de interes pentru mine. Și ar fi continuat să fie bine locuind acolo, dacă nu mi-aș fi pierdut locul de muncă la începutul crizei financiare.

Ca fapt divers, deși compania respectivă a fost nevoită să renunțe la proiectele de data entry, m-au invitat atunci să lucrez ca telefonistă la call-center cu contract permanent pentru Sensiblu sau pizzeria Pizza Hut cu care aveau colaborări. Am încercat o perioadă să lucrez la call-center pentru Orange cu care aveau contract de colaborare în perioada concursului aceluia cu ”123”, dar job-ul acesta m-a adus în pragul depresiei și al nebuniei. Sunau la call-center numai cretini, idioți, perverși și obsedați, de parcă acolo era linia fierbinte. Îmi amintesc și acum că am ieșit de acolo într-o zi cu lacrimi în ochi, plângând cu sughițuri pe stradă, zdruncinată de nervi și zbuciumându-mă ca o turbată în văzul tuturor. Un bărbat cumsecade, între două vârste, m-a oprit ca să mă întrebe ce pățisem, părând vizibil îngrijorat, dar eu i-am spus să se ducă la dracul, fiindcă vedeam în el pe toți prefăcuții care în viața de zi cu zi afișează un zâmbet larg de politețe și o atitudine de om cinstit și binevoitor, după care sună la call-center la Orange ca să își bată joc în fel și chip de telefoniste, umilindu-le și agresându-le. M-am retras din postul de telefonistă invocând o toxi-infecție alimentară deoarece îmi era rușine să mărturisesc că nu mai puteam veni pentru că nu îi mai puteam tolera pe apelanți. Numai 5% din apeluri erau aautentice, în sensul în care sunau persoane interesate de concursul respectiv, de regulament, de premii, etc. Restul de 95% erau farse. Iar pe piață nu erau alte job-uri decât call-center. Și videochat. Nici măcar distribuitori de pliante nu se mai căutau, așa de crudă a fost criza aia.

Îmi amintesc că în acea perioadă, în iarna dintre 2008-2009, s-a înfiripat în sistemul meu pasiunea pentru lucrul de mână, deși mai flirtasem cu acest hobby și în vremea liceului. De fapt, îmi amintesc și acum că în clasa a 12-a îmi lucrasem un sutien tare simpatic pe care m-am încumetat să îl port pe sub bluze chiar și la școală. Până într-o zi, când am decis să dau bluza jos, să pun șapca pe cap și rolele în picioare, afișându-mă în trecere pe faleza Dunării, lucru care a atras numeroase priviri nedumerite fiindcă orișicine știa că nu mă aflam pe plaja din Malibu, ci în Brăila! Am început prima oară cu tricotaje, dar am făcut și cercei, brățări, coliere și altele asemenea. Am încercat să le vând pe Breslo care pe vremea aia era mai puțin pretențios ca în ziua de azi, însă nu am avut succes. Mărturisesc, totuși, că lucrul meu de începătoare în arta manuală era cu adevărat mediocru, dar cel puțin mi-a dat ceva de făcut în timp ce îmi pierdeam vremea ascultând detunăturile și bombardamentele ursului cât timp dormea. Pasiunea mea pentru lucrul de mână nu m-a abandonat nici în ziua de azi și este cel mai demn lucru pe care l-am făcut, pe lângă scris, cu toate că pot spune despre scris că l-am folosit câteodată ca armă. Este necesar să adaug aici faptul că ursul mi-a dat ocazional o mână de ajutor, meșterind la mărgele împreună cu mine, ceea ce a fost cel mai nostim lucru la care ai fi putut privi!

Am scris toate aceste rânduri de mai sus pentru a completa imaginea de ansamblu a apelor în care m-am scăldat în acea perioadă din viața mea și pentru a sublinia faptul că, la momentul mutării în noua locuință cu ceilalți 3 tipi, eram foarte strâmtorată cu banii, motiv pentru care greul acestei manevre a fost suportat tot de părinții mei. Erau necesari bani pentru chirie, pentru garanție și câte și mai câte. A existat un adevărat scandal cu gazdele noastre care, deși au fost fericite să ne vadă plecați, nu au vrut să ne mai dea înapoi banii de garanție, justificând că lăsaserăm un adevărat dezastru în urmă, la plecare, ceea ce nu era adevărat. Făcuserăm curățenie lună și ne înregistraserăm video făcând asta pentru a avea dovezi la mână împotriva lor, în caz de ceva. I-am denunțat apoi la poliție și i-am dat în judecată ca să ne recuperăm garanția de 900 de lei, dar, deși procesul a fost demarat, nu am ajuns niciodată nicăieri cu el. De necaz, am vrut să mergem într-o noapte pe acolo ca să aruncăm cu pietre în geamuri, dar ne-am dat seama că actul nostru de vandalism ne-ar fi atras numeroase probleme, așa că am abandonat ideea răzbunării. Oricum am aflat după aceea că individul respectiv suferise un pre-infarct și că, de aceea, viața lui atârna de un fir de ață. Nu mai era cazul să mai punem și noi paie pe foc. Mă întreb acum, totuși, ce s-o mai fi ajuns de ei, o fi eliberat-o pe biata femeie din tirania lui? Nu îi permitea nici măcar să își aducă băiatul, făcut cu alt bărbat înaintea lui, să locuiască în aceeași casă cu ei. Puștiul fusese obligat să stea cu bunica, la câteva case mai încolo. Așa de încurcate erau ițele poveștii lor.

Așa că mai degrabă hai să descurc ițele propriei povești. Eu, ursul și cei 3 băieți ne-am găsit un apartament cu 3 camere tocmai în Cucuieții din Deal, în cartierul Militari, pe linia autobuzului 137, la vreo 3 stații dincolo de Plaza Mall. Plăteam toți 450 de euro, plus utilitățile. Eu și ursul ocupam un dormitor, un tip celălalt dormitor, iar ceilalți 2 băieți ocupau sufrageria. Apartamentul era departe de a fi perfect, la banii pe care îi plăteam pentru acele vremuri aflate în criză și pentru locația aia aflată în mijlocul pustiului. La ieșirea din bloc dădeai de o bună bucată de teren viran lăsat în paragină, paradisul câinilor comunitari și al boschetarilor. Nu m-am simțit niciodată în siguranță locuind în acea zonă. Dar părerea mea a cântărit prea puțin. Zona le era foarte familiară celor 3 noi colegi de apartament. Locuiseră nu-știu-câți ani la o aruncătură de băț de acolo, în Drumul Taberei, iar ei aveau o situație financiară de așa natură că nu își făceau griji pentru nimic. Iar Silviu nu a poftit să își impună punctul de vedere fiindcă îi surâdea nespus de mult ideea de a locui cu prietenii lui, reunind gașca din liceu. La care se adăuga a cincea roată de la căruță cu numele Cătălina. Fiindcă este clar că eu am fost cea în plus în această ecuație.

Nu îmi permiteam să trândăvesc chiar toată ziua, mai ales după ce mă obișnuisem să am banii mei, lucrând ca data entry. Nu vroiam să fiu la cheremul alor mei, mai ales pentru că îi dezonoram, înșelându-le încrederea în mine, uitând să mă duc la facultate, adică motivul real pentru care mă aflam la București dintru început, cheltuind bani în neștire. Mă refer, desigur, la studiile universitare și la obținerea unei diplome de absolvire. Îmi era cumplit de rușine pentru situația care se crease în jurul meu. Făcusem atât de mult tam-tam de-a lungul anilor de liceu, impunându-le părinților mei doleanța mea de a urma cursurile unei facultăți care să mă fi scos specialistă în publicitate și reclamă, domeniu în care profesorul care preda această materie la facultate ne-a spus din capul locului că nu este de nasul nostru atâta vreme cât nu aveam pile solide care să ne faciliteze legătura cu o agenție. Ne-a zis, deci, să ne luăm gândul de la ideea de a deveni oameni publicitari, art director-i, copy-writer-i, pr-iști și tot așa, cu toate notele noastre de 10, cu masterele noastre și disponibilitatea noastră de a lucra cu internship, adică moca, timp de 5 ani într-o agenție cu pretenții. Cel puțin trei sferturi din studenți au picat atunci în depresie, văzându-și năruit visul de a face reclame la detergenți cu Stela Popescu. M-am numărat printre depresivi. În al doilea semestru nu m-am dus aproape deloc la cursuri și am rămas cu restanțe la absolut toate materiile. Nu m-am prezentat la niciun examen in sesiune. Intrasem la buget la facultate, cu nota 9,65 la examenul de admitere, iar al doilea an de studii rămăsese gratuit, fiind caz social, dar am făcut acest an praf din toate punctele de vedere. De aceea doream extrem de mult să lucrez, pentru a justifica eșecul meu educațional. Dar oriunde căutam ceva de făcut, nu găseam decât call-center și videochat.

Nu am idee să explic acum de ce am apucat-o pe drumul videochat-ului, dar probabil că a avut legătură cu promisiunea banilor. Toate anunțurile promiteau 1000-2000 de $ pe lună, în timp ce job-ul ca telefonistă nu promitea decât salariul minim pe economie din acea vreme care era… cât să fi fost? 700 de lei? În plus, studiourile astea promiteau orar flexibil, în funcție de cursuri, pe toate turele și tot felul de alte lucruri.

Nu am fost doar eu ispitită de atâtea promisiuni câte se făceau în aceste anunțuri care nu specificau de niciun fel obligațiile care se impuneau ”operatorilor pe calculator”, așa cum era numit postul acesta de performer. Dar nu veneam de ieri, de alaltăieri. Împărțisem pliante pentru un astfel de loc cu numai câteva luni în urmă, în acele 2 săptămâni din vara lui 2008 și aflasem de atunci că nu era nimic altceva decât pornografie pe internet. Mai mult decât atât, mă documentasem în acea iarnă în legătură cu treaba asta, găsind câteva site-uri de gen și urmăărind comportamentul celor care performau show-uri. Deci nu numai eu fusesem ispitită și sedusă. Și Silviu a fost tot atât de tentat ca și mine. De aceea am decis să mergem împreună la un studio pentru un interviu. Dar mi-e absolut imposibil să explic mai pe larg de ce am ales așa ceva, aducându-mi aminte că detestasem munca de operator call-center care funcționase mai bine ca linia fierbinte decât ca un centru de informare.

N-a fost greu să găsim un studio, site-ul anunturi.ro era ticsit cu reclame. Am ales unul la întâmplare și duși am fost la interviu. Era cel mai nepretențios studio din lume, așa mi s-a părut. Condiția lor unică era să ai minim 18 ani împliniți. Asta era o condiție peste tot, dar alte locuri solicitau în plus cunoștințe minime de utilizare a calculatorului și de limbi străine, preferabil engleză. Așa că ne-au primit din prima. Angajau pe oricine pe orice categorie. Noi am intrat la cuplu. Am așteptat vreo 2 zile, cât le-a luat site-urilor respective să ne aprobe conturile, și am fost chemați la studio pentru sesiuni. Am mers în tura de noapte și am spus tuturor că lucram în continuare ca data entry pentru a justifica lipsa noastră de acasă în timpul nopții.

Nu am încă suficient de mult curaj să descriu ce am făcut cu Silviu în timpul acestor sesiuni de videochat, la cuplu. Îți poți da seama și singur că nu intră nimeni într-o astfel de categorie ca să te întrebe de sănătate, după ce ți-a dat binețe. Dar, pe scurt, orice perversiune era permisă dacă era cerută de un membru plătitor. Cu alte cuvinte, m-am prostituat. Am călcat în picioare orice considerent păstram în cugetul meu pentru actul intim dintre un bărbat și o femeie și mi-am bătut joc de mine însămi, umilindu-mă pentru 25% din câștiguri. Alte 25% reveneau ursului, iar studioul păstra 50%, deși eu eram cea care făcea toată munca. Eram cel mai stupid și nepotrivit cuplu din acea categorie, fără urmă de îndoială!

Aceeași zi, după-masă

Și cum să nu fi fost nepotriviți și prostești, ”dull”, cum ne numise un membru oarecare aflat în trecere în camera noastră de chat (dull – prostesc, banal) când eu eram o frunzuliță bătută de vânt, fiind foarte micuță și slăbuță, petite, așa cum m-am clasificat după aceea în altă categorie, în timp ce el era un băiat de dimensiunea unui urs? Deși, dacă stai mai bine să te gândești, ar fi trebuit să fi avut succes deoarece el se afla, practic, în pielea oricărui derbedeu care pusese mână pe o fată, așa cum ar fi vrut să facă toți acei indivizi care ne plăteau să ne jucăm rolul pe webcam. Dar nu am avut succes. Din această cauză am hotărât să ne retragem cu lucrul în dormitorul nostru, cu toate că nu aveam echipament corespunzător pentru asta. Nu aveam nici măcar conexiune la internet! Dar de acasă am fi primit 70% din câștiguri. În plus, nu mai eram forțați să facem acel drum de 2 ore și 30 de minute dus-întors. Nu ne-a mers nici de acasă. Nu aveam nicio disciplină, nici orar stabil, nici chef, nici nimic.

La început, el a fost de-a dreptul încântat de toată situația asta. Era personajul central într-o fantezie în care primea absolut toate deliciile actului intim sub forma lor pervertită, monstruoasă, libidinoasă și dezgustătoare. Așa că i-a plăcut joaca asta cretină fiindcă nu făcea decât să primească în locul celor care ne plăteau care își imaginau că se aflau în locul lui, avându-mă conform cu dorințele lor. Dar cu timpul și-a dat seama că lucrurile nu stăteau chiar așa, că acești membri plătitori nu erau niște sponsori care să arunce în stânga și în dreapta cu banii pentru nimic. Toți vrroiau să fie seduși, incitați și excitați înainte de un show. Sarcina preludiului îmi revenea întotdeauna fiindcă într-un astfel de loc femeia este pionul principal, dacă nu cumva te afli frunzărind în categoria ”gay”. Și era clar că niciun bărbat nu poftea să stea de vorbăă cu ursul care nu juca decât rolul de instrument în toată fantezia lor. Ei vroiau ca eu să flirtez cu ei, să îi seduc. Cu fiecare show ursul a început să observe că, în realitate, mă împărțea cu un milion de alți bărbați. Și nu l-ar fi deranjat acest fapt, dacă l-ar fi vrut cineva și pe el, dar el nu avea alt rol decât acela de substitut al celui care ne plătea. A devenit morbid de gelos. Neomenesc de gelos fiindcă trăia cu impresia greșită că îmi făcea plăcere să flirtez cu indivizi de 50-70 de ani pe internet cu el stând chiar în spinarea mea!

Din acest punct relația noastră a luat-o pe drumul către catastrofă. Am abandonat joaca pe webcam în doi după numai câteva săptămâni. Nu mă mai puteam uita în oglindă la mine însămi fără să nu fiu cuprinsă de repulsie și de oroare. După fiecare partidă de acest soi mă baricadam în baie, plângând amarnic și spălându-mă cu apă peste tot, sperând că în acest fel aveam să mai șterg din mizeria în care mă scufundasem.

iul. 262019
 

Vineri, 26 Iulie 2019, după-amiază

Ajunge despre acea vară infernală, doar o altă perioadă blestemată din viața mea! Fiind aproape singură cuc, fără prea mult sprijin în acel București odios, era de așteptat să mă apropii mai mult de cel căruia îi spuneam ”iubit”. Se schimbase povestea între noi acum că locuiam împreună. Petreceam foarte mult timp împreună, așa că nu mai avea de ce să fie gelos și posesiv fiindcă îi dădeam lui tot timpul meu. Altceva nu mai era de făcut, nici teme, nici proiecte, nici lecții, nici nimic. Ca fapt divers, în acea vară am intrat pentru prima oară în contact cu noțiunea de ”videochat”. Găsisem un studio într-un cartier luxos între Unirii și Piața Alba Iulia care angaja distribuitori de flyer-e pentru studiolul de videochat și pentru salonul de masaj erotic. Făceam echipă cu alte două fete, iar nouă ne revenise sarcina de a împărți pliante pentru salonul de masaj la semafoare pentru bărbați aflați în mașini în trecere, în timp ce alte fete distribuiau pliante pentru studioul de videochat. Primeam 5 lei pe oră și puteam sta oricât pofteam, fiindcă nu era un proiect temporar. Eram la una din intersecțiile din Piața Unirii împărțind astfel de pliannte, când m-a sunat mama după nu-știu-câte săptămâni de tăcere ca să mă întrebe ce mai fac. Mă îndoiesc că am mărturisit că împărțeaam pliante pentru un salon de masaj erotic. Îmi câștigam bacșișul, dar în niciun caz nu te puteai mândri cu o așa ispravă în fața părinților. Și nici nu m-aș fi încumetat să trec această ”experiență” îîn CV. Dar nu a durat mai mult de 2 săptămâni. Era o treabă murdară de tot fiindcă rareori se întâmpla să ofer un flyer făără să nu fiu întrebată: ”Vei fi și tu acolo?” sau ”Dar numărul tău de telefon nu mi-l dai?”. Mai bine așa deoarece la scurt timp după aceea, bătând spre sfârșitul verii, mi-am găsit job-ul ca data entry.

Apoi s-a apropiat și toamna. Cazarea la căminul din Grozăvești era valabilă numai până în acel punct. Trebuia să ne găsim alt spațiu de locuit și să eliberăm camera. Nu mai aveam pic de disponibilitate să locuiesc cu cealaltă fată. Traiul în comun din acea vară atinsese apogeul la capitolul ”nervi”. Nici nu mai vroiam să aud de așa ceva, nici nu mai doream săă mai am de-a face cu ea, deși îmi fusese colegă de bancă în școala generală, apoi una din cele mai bune prietene în liceu. Nu mi-a păsat unde avea să ajungă și cu cine urma să stea. Nici nu am întrebat, atât de puțin îmi păsa. Dar, din câte știu, a ajuns foarte bine, mult mai bine ca mine ffiindcă știu că o numește pe fata cu care a locuit după aceea ”soră”, în timp ce pe mine m-a călcat în picioare, trădându-mi toate secretele, bârfindu-mă și râzând de mine, numindu-mă ”cerșetoare” și altele asemenea.

În schimb, eu și Silviu intenționam să ne găsim o cameră într-o vilă și să stăm, deci, cu gazdă, însă speram să găsim ceva cu intrare separată și cu baie proprie, dacă s-ar fi putut. Nu s-a putut, în mod evident. Nu la banii pe care îi aveam noi și nu în perioada aceea a anului, când toți studenții se întorceau în oraș. Nu am găsit decât o cameră foarte spațioasăă, ce-i drept, într-o casă din zona Pieței Victoriei. Locația a fost singurul lucru bun la acest loc în care am stat vreo 5 luni, după care am plecat cu nervii zdruncinați. Eram aproape de toate locațiile unde facultatea mea își ținea cursurile, facultate blestemată împărțită în o mie de sedii, căci acum aveam curs la Izvor, apoi după 15 minute trebuia să ajungem la Romană pentru alte seminarii, după care trebuia săă fugim la Gara de nord, la sediul Politehnicii, unde se țineau alte cursuri de-ale noastre! Dar în Piața Victoriei am fost fix în mijlocul acestui traseu haotic și a fost grozav să bat cu piciorul drumul dintre aceste sedii, în loc să pierd ore și ore în șir înn metrou sau în autobuz. Dar în afară de acest beneficiu, traiul acolo a fost un adevărat coșmar.

Practic, locuiam cu gazdă, iar cei doi, un cuplu, erau niște descreierați. Singurul lor venit era chiria de la noi și de la o altă locatară. Casa era veche și neamenajată. Împărțeam toate utilitățile, deci și baia și bucătăria care era amenajată pe holul de la intrarea în casăă.

Bărbatul, cel puțin, era un individ extrem de dubios, de agasant și de recalcitrant. Avea regulile lui. Era obligatoriu să avem amândoi serviciu ca săă nu stăm în permanență acasă, consumând curent electric și apă degeaba, nu aveam voie să ne arăătăm figurile prea des în bbucătăărie, gătind toată ziua, nu aveam voie să ținem frigider, nu aveam voie să aducem aalte persoane în vizită, etc. Silviu nu a avut nicio idee despre tortura psihologicăă prin care am trecut în acea perioadă. El dormea ca blana de urs întinsă pe jos în fața șemineului. Când punea capul pe pernă era deja dincolo de zidul somnului. Asta nu prezenta nicio problemă pentru nimeni, desigur. Însă sforăia cumplit, de se zgâlțâia patul ca într-o manifestare poltergeist și se scuturau pereții ca apucați de friguri. Nu folosesc aceste comparații de amorul artei. Am trăit un adevărat coșmar timp de 3 ani, cât am locuit cu el, iar sforăiturile lui au fost principala cauză pentru care mi-am distrus somnul, transformându-mă într-o insomniacă, problemă de care m-am vindecat foarte greu, mulți ani mai târziu, după ce m-am despărțit de el. Așadar, în acele cinci prime luni de trăit sinnguri, fără alți colegi de cameră, s-a instalat insomnia în sistemul meu de funcționare. Nu am mai dormit în timpul nopților după aceea. Nu aveai cum, pur și simplu nu aveai cum să dormi pe acel gen de zgomot pe care corpul lui îl producea în timpul somnului! Nu sforia în toate pozițiile, ci numai când dormea pe spate, dar numai dormind pe spate zicea el că se putea odihni, așa că nu dădea doi bani pe disperarea mea. Trăgeam de el 15 minute ca să îl trezesc, încercând ca o descreierată să îl conving să se întoarcă pe o parte, dar după cinci minute revenea pe spate, reluând concertul. Nu am rezistat nervos acestui proces.

Cum nu dormeam nopțile, mi-am pierdut zilele încercând să mă odihnesc. Deși locuiam ultra-central, aproape de sediile facultății mele, nu m-am dus la cursuri, în afara acelora care aveau prezența obligatorie. Marțea aveam seminarii în Romană de la ora 08:00. Nu mă culcam dimineața, după ce făcusem altă noapte albă, ducându-mă direct la seminarii. La cursurile de seară nu mai ajungeam fiindcă, întoarsă acasă, picam lată în pat de la nesomn și oboseală. Iar nopțile mi le petreceam urmărind seriale și spărgând semințe. Îmi permiteam aceste mici ”răsfățuri” constând în pungi de semințe, chipsuri, floricele, sucuri și ciocolată fiindcă banii câștigați din job-ul ca data entry îmi asigurau stabilitate financiarăă. Ca să împac oaia cu lupul, mă duceam în tura de noapte la muncă, 2 nopți pe săptămână. Deci redusesem considerabil orele de muncă (și venitul) îndată ce începuse anul universitar. Chiar dacă lucram cu orar part-time, tot câștigam suficient de bine încât să nu mă îngrijorez. Și oricum părinții mei au continuat să susțină tot greul cheltuielilor, în ciuda faptului că nu muncisem la fermă pe perioada verii. Dar când a intrat lumea în criza financiară din 2008, s-a destrămat și visul de mai bine.

Nu mă mai duceam la muncă, iar la cursuri nici atâta, așa că stăteam toată ziua acasă, atrăgând antipatia gazdelor care nu vedeau decât curent consumat aiurea, etc. După o perioadă, a ajuns să îmi fie și frică să mă duc la bucătărie ca să îmi fac cartofi prăjiți sau să mă duc la baie. Măă țineam pe mine și mâncam toată ziua una sau două cutii de fulgi de cartofi cu crutoane pentru piure instant de la Mega Image-ul de peste drum. Puneam de cu seară apă în fierbător, iar în timpul zilei turnam apă clocotită în cutia de fulgi și gata piure-ul Cătălinei! Eram de-a dreptul îngrozită să dau ochii cu acel bărbat, gazda noastră, care nu contenea în niciun minut al zilei să ne reproșeze câte ceva. Ea nu era chiar atât de nesuferită. De fapt, ea era cumsecade, însă el o domina cu totul, întocmai cum făcea și ursul cu mine. Cred că, în multe aspecte, relațiile noastre semănau foarte mult. Și am compătimit-o, așa cum mă compătimeam și pe mine. Iar ea își îneca amarul în câte un păhărel de vin, în timp ce eu mi-l înecam în porția zilnică de semințe prăjite și de sticlă de Pepsi la doi litri jumate. Doamne Dumnezeule Mare, câte sticle adunasem după dulapul în care îmi țineam hainele! Am băut morbid de mult suc aacidulat, plângând toată ziua, adâncindu-mi ochii în orbite încercuiți de cearcăne și blestemându-mi zilele și nopțile și ceasul în care mă născusem.

Silviu nu a trăit aceeași dramă ca și mine pentru că, în primul rând, dormea nopțile, odihnindu-se foarte bine, în al doilea rând avea un serviciu full-time la o firmă care se ocupa cu accesarea de Fonduri Europene, deci nu era nevoit să dea ochii cu gazdele toată ziua și, în al treilea rând, nu avea părinți care să îi ceară randament la facultate. Adică să îi ceară ca banii cheltuiți pe educația luii să merite efortul. Mie mi se cerea acest lucru pe care nu îl puteam onora de nicio culoare, așa de profundă era depresia prin care am trecut în legătură cu facultatea. Și nici acum nu mi-am revenit din dezamăăgire! Așa că ursul nu înțelegea prin ce treceam, considerând că nu făceamm decât să exagerez, să dramatizez lucrurile. Nu a existat suflet pe fața acestei planete care să nu îmi fi reproșat că nu fac decât să exagerez, să dramatizez lucrurile din viața mea. Asta au însemnat suferințele mele pentru cei din jurul meu cărora le revenea sarcina de a-mi fi parteneri, o simplă exagerare. Zi-mi tu dacă nu ți se urcă la cap atunci când încerci să dormi, iar vecinul de lângă începe să dea cu bormașina chiar în urechea ta! Nu era nicio diferență între o bormașină și sforăitul lui! Unde mai pui la socoteală că eram zi de zzi nemâncată și deshidratată! Să mai adaug și întreaga suită de sentimente cumplit de toxice ale urii, furiei, dezamăgirii, eșecului pe care le simțeam în legătură cu orice, cu școala, cu serviciul, cu viața romantică, etc.?

E inutil a-mi fi reproșat faptul că nu am plecat de lângă el până atunci. Din perspectiva persoanei abuzate o căutam cu lumânarea. Ca și în timpul primilor doi ani de relație, am încercat să mă despart de el în repetate rânduri, dar degeaba. Cum locuiam acum fără colegi de cameră, deci fără martori, certurile noastre au devenit mai violente. Nu ne mai agresam doar verbal. Fără martori care să intervină între noi, nu s-a mai jenat să mă bruscheze, să mă prindă de brațe și de încheietura pumnului, sucindu-mi brațul la spate, imobilizându-mă, ca pentru a-mi spune ”nu te las să pleci nicăieri” ori de câte ori amenințam că plec, luându-mi lumea în cap!

Iată că am ajuns undeva la mijlocul lunii februarie, în 2009, la limita puterilor. Nu mai rezistam stresului. I-am cerut lui Silviu să încercăm să ne mutăm din acea casă înntr-o garsonieră, chiar dacă acest lucru ar fi însemnat să pierdem beneficiile de a trăi într-o locație ultra-central. El avea câțiva colegi de liceu cu care păstrase legătura care locuiau în Drumul Taberei și care căutau să se mute la rândul lor, dornici de o schimbare. Unul din ei era băiatul cu care mă sărutasem în noaptea blestemată din Lacu Sărat, când îl cunoscusem și pe urs, iar al doilea băiat era taman cel pe care prietena care îmi făcuse cunoștință cu Silviu la acea petrecere îl iubise în timpul liceului. A existat și un al treilea, dar nu face parte prea mult din poveste. Oricum, noi 5 am decis, așadar, să ne mutăm împreună. Așa a început o nouă etapă în viața mea. În care Cătălina a locuit cu 4 băieți.