oct. 282021
 

<>

Joi, 28 Octombrie 2021

Azi-dimineață l-am visat a doua oară pe tata de la decesul său. Pe primul nu mi-l amintesc deloc, iar acesta de azi-dimineață mi s-a părut prea puțin sugestiv la început, așa că încă mai aștept ca Ființa mea profundă să facă acele demersuri prin care să mă pună în contact cu sufletul tatălui meu, acum trecut în lumile interne, invizibile. Cu toate acestea, aș vrea să trec în scris măcar schița visului de azi-dimineață fiindcă, dacă stau mai bine să mă gândesc, visul a avut destul de multă importanță.

El a intrat într-o cameră, zicându-mi că dorea să se odihnească un pic, iar eu nu m-am împotrivit dorinței sale, dar după puțin timp am intrat după el în cameră. Nu adormise încă, așa că i-am spus că aveam de gând să stau cu el acolo, făcându-mi treaba mea obișnuită la calculator, adică să scriu. I-am promis că nu aveam să îl deranjez, iar el a fost de acord să mă lase să stau cu el.

Camera era goală, iar noi stăteam pe podea, pe un covor. La câțiva pași înaintea mea am văzut un fel de recipient plin cu ulei din care s-a scurs o picătură, căzând pe covor și pătându-l. Atunci l-am trezit pe tata, zicându-i că picătura de ulei pătase covorul și că trebuia să o curățăm, dar el nu avea absolut nicio idee cum să facă asta. Dar eu am găsit în acea cameră un produs de curățat petele, precum Vanish-ul, așa că i l-am înmânat tatălui meu, spunându-i să toarne un pic peste pata de ulei, lucru pe care l-a făcut. Deja se părea că acel produs începuse să curețe pata, dizolvând-o, iar tata se bucura destul de mult, dar eu i-am tăiat din avânt, ca să zic așa, spunându-i că petele nu se șterg și se curăță chiar atât de ușor, dându-i câțiva bureți de bucătărie ca să frece covorul, în locul unde se scursese picătura de ulei.

Am păstrat destul de limpede amintirea acestei scene a picăturii de ulei peste care tata turnase dizolvantul, ca și cum tot focusul visului se concentrase pe acest detaliu care mie mi s-a părut lipsit de importanță, întregul vis părându-mi-se destul de simplu și obișnuit. În cursul vieții lui tata nu a acordat niciun fel de importanță acestui gen de accidente, în timp ce pentru mine, pentru sora și pentru mama mea așa ceva ar fi fost o catastrofă! Întregul conținut al recipientului de s-ar fi vărsat și de-ar fi pătat covorul, tata ar fi zis că nu era nimic, că am fi luat altul. Tata a fost un maestru foarte bun în materie de clasificări ale lucrurilor lipsite sau pline de importanță, iar eu ar fi trebuit să fi fost mai chibzuită și mai înțeleaptă, învățând de la tatăl meu să deprind această facultate sufletească pe care eu nu o am deloc, în timp ce el a avut-o din belșug, cât pentru toată familia! Chiar a fost un maestru în abilitatea de a disocia lucrurile pline de importanță de cele lipsite de importanță!

Dar revenind la vis, nu mai acordam o importanță aparte acestui gen de vise de foarte mult timp, dar l-am prețuit fiindcă mi-a dat putința de a-l revedea pe tata și de a-i vorbi, cu toate că știu perfect de bine că nu cu sufletul său am comunicat, ci cu o proiecție mentală imprimată în subconștientul meu. Dar uite că m-am înșelat în legătură cu importanța visului! Începusem să fac mental portretul tatălui meu, scoțând la lumină calitățile și defectele sale ca să pot juca rolul de avocat al apărării pentru sufletul tatălui meu în fața Marii Legi care trebuie să îi judece faptele și acțiunile și iată ce lucru uimitor a recunoscut sufletul meu în persoana care a fost tatăl meu biologic în această viață! Și sincer voi mărturisi că mult mai regret că nu am învățat mai din timp de la el să fiu mai puțin o regină a dramei, defect de caracter pe care Ființa reală interioară mi l-a dezgropat din mormântul subconștientului, punându-mă pe aceeași scenă cu acest defect! Și pentru că noi am exagerat importanța multor lucruri, tata ni s-a părut indiferent, prea detașat și destul de aerian, însă timpul și practica spirituală mi-au dovedit că ce a avut tata este o virtute, o nestemată neprețuită mult râvnită de mulți care o pornesc pe drumul de inițiere spirituală. Prin urmare, cum să fie judecat sufletul tatălui meu că nu a acordat importanță multor lucruri când această virtute este un deziderat până și pentru maeștri? Cum să fie pusă aparenta sa indiferență în balanța răutății sale și a greșelilor sale când vina de a fi acordat prea multă importanță unor lucruri de nimic, precum petele de pe covoare, ne aparține pentru că noi nu am avut dezvoltată această virtute prețioasă pe care dragul meu tată a avut-o și pentru care l-am judecat fiindcă mi s-a părut a fi foarte puțin empatic și înțelegător întrucât tot ce mi s-a părut mie ca fiind o catastrofă, precum o geantă pe care mi-o rosese cățelul, făcându-mă să zbier prin casă așa încât să mă audă și vecinii, pentru tata era mereu un lucru care nu însemna nimic, care nu avea pic de importanță. Dragul de el, cât de rău îmi pare că nu am învățat să stăpânesc această artă de la el, cât a fost în viață! Dar cât mă bucur să îmi văd mintea preocupată cu această sarcină de a juca rolul de avocat al apărării pentru sufletul tatălui meu! Și cât mă bucur să descopăr că propria minte recunoaște în mod deschis că a greșit acolo unde l-am blamat pe tata că greșise când, în realitate, el procedase corect!

În afara acestui vis cu tata, am primit mai puține experiențe spirituale deosebite în lumile interne suprasensibile decât de obicei, însă această stare a lucrurilor mi se pare a fi numai o perioadă de acalmie. Prevăd furtuna care mă va lovi din toate părțile, dar distanța în timp până la acest moment când furtuna se va dezlănțui în universul interior cred că depinde foarte mult de sinceritatea jurământului meu de credință. Nu am vorbit încă despre acest jurământ de credință după ce am descris cele 3 probe la care Tatăl m-a suupus la sfârșitul lui august, fiindu-mi revelată Ființa reală interioară la sfârșitul acestei perioade de testare. Aceste probe nu au fost nici aleatorii, nici unice, ca să zic așa, ci au fost aidoma examenelor date la sfârșitul unui ciclu educațional, vrând să spun prin acest lucru că ultimii 5-6 ani din viața mea au avut caracterul de perioadă de pregătire pentru aceste probe. Cu alte cuvinte, nu mi s-a acordat bucuria de a mi se revela Ființa profundă fiindcă am trecut peste trei probe care au ținut o săptămână, ci și pentru că, în plus, m-am pregătit timp de mulți ani pentru acest fericit moment.

Iar după ce Ființa reală interioară mi s-a dezvăluit, fără a mi se da și numele Său mantric, am trăit cu puternicul sentiment că trebuia, în perioada următoare, să îmi depun jurământul de credință față de Maestrul intim și față de Loja Albă. Dar sincer voi mărturisi că numai după decesul tatălui meu am început să simt în mod intim și profund năzuința de a-mi depune jurământul de credință în fața Ierarhiei Cosmice.

Îmi doresc prea puțin să fac vreun mister din semnificația acestui concept de ”jurământ de credință” fiindcă el nu semnifică decât a deține bun-simț față de Fraternitatea Universală, în contextul Marii Opere a Tatălui în slujba Căruia mă pun ca să se folosească de mine conform cu Voia Sa, astfel încât să fiu de ajutor umanității. Mi-e destul de greu să explic influența pe care moartea tatălui meu a avut-o asupra jurământului meu de credință, dar ea există, iar sinceritatea jurământului meu a devenit mai accentuată din cauza acestei triste circumstanțe care s-a petrecut în familia mea. Astfel am mărturisit Tatălui și Fraternității Albe că voi face tot efortul să dizolv eul, astfel încât să devin un investigator corect, autentic și obiectiv al adevărurilor și al misterelor cosmice, că mă voi ține departe de magia neagră, de vrăjitorie și de spiritism, că mă voi feri de șarlatanie și de prostituarea învățăturii, modificându-i conținutul și cerând răsplată financiară pentru serviciile mele și că, în fine, îmi pun abilitățile sufleteși la dispoziția Tatălui, a Maestrului Samael Aun Weor și a Lojii Albe spre a fi folosite, în mod practic, pentru binele umanității. De ce am făcut acest jurământ (care încă nu s-a consolidat în întregime ca fundație solidă și concretă pentru prezenta mea existență, episoade nefaste de intemperii psihice și emoționale continuând să mă determine să am dubii, îndoieli, nesiguranțe și neliniști) nu pot explica mai clar decât povestind un alt vis scurt pe care l-am avut marți dimineață și care a avut legătură cu actuala stare a lucrurilor de pe mapamond.

În timpul acestui vis călătoream cu familia mea cu o mașină mică pe o șosea națională. Căutam să fugim din aceste locuri, vrând să ne relocăm în altă parte. Dar pe șosea am fost opriți de o patrulă de poliție. Era un punct de trecere unde se verificau buletinele de liberă circulație ce s-au impus ca măsuri de prevenire a răspândirii koronavirusului. Noi nu aveam niciun fel de document, iar când am lăsat geamul în jos ca să discutăm cu polițistul, acesta ne-a cerut o cu totul altă formă de buletine de liberă trecere, informându-ne că această nouă măsură era foarte proaspătă. Tocmai ce fusese emmisă în timp ce noi circulam cu mașina. Nu puteam să trecem fără acel document, iar faptul că fuseserăm prinși fără acele acte cerea măsuri de pedepsire conform cu legea care nu mai avea nimic în comun cu democrația. Urma să primim o amendă foarte usturătoare, etc.
– Ce să facem acum? am zis. Nu cred că polițistul a trecut numărul de înmatriculare al mașinii în carnetul său. Dacă dăm mașina înapoi, vom ieși din acest punct de trecere. Cel mai bine va fi să o pornim pe drumurile dosite de țară. Nimeni nu circulă pe acolo, niciun polițist. Vom călători în voie și vom ajunge unde trebuie să ajungem.

Așa am dat mașina înapoi, intrând pe un drum de țară nepavat și pornind-o înainte către destinația noastră, lăsând în urmă nori imenși de praf care ne-au ferit de ochii malefici ai acestei pandemii netrebnice și grotești, ”opera” criminală a Lojii Negre.

Iar după ce am înaintat destul de mult pe drumurile de pe câmp, contextul oniric s-a modificat substanțial, trezindu-mă în interiorul altor scene. Eram în brațele sufletului meu pereche. Stăteam amândoi întinși într-un mijloc de transport destul de spațios care continua să se deplaseze pe drumurile de țară. El dormea, iar eu priveam la Cerul de deasupra noastră. Tocmai ce crăpa de ziuă. El s-a trezit curând după aceea, manifestând o reală surpriză fiindcă mă descoperea lângă el. M-a strâns și mai tare în brațe, căutând să se facă una cu mine. Și numai ce am auzit vocea Ființei profunde zicându-mi atunci:
– Cati, Cati, numai tu poți să suporți asta!

Dar acest lucru pe care numai eu pot să îl suport este greu de definit și de descris, singura mea putință de a face lumină în traducerea acestor cuvinte rostite de Ființa mea reală interioară este să mărturisesc că acest lucru pe care îl pot suporta ține de jurământul meu de credință.

Și timp de câteva nopți de-a lungul ultimelor aproape 3 săptămâni care au trecut de la moartea tatălui meu Steaua sub forma căreia Ființa profundă mi se arată cel mai des m-a vegheat îndelung, stabilind puternice conexiuni intime cu mine, lucru pe care nu îl pot numi decât ca fiind o reală binecuvântare, atât de neprețuită este această experiență pentru psihic/suflet, această experiență de a descoperi că puternice canale subtile îl leagă în mod intim și profund de o Ființă superioară.

Mai mult decât atât, în cursul câtorva dimineți am fost pusă la încercare de către Luciferul particular, continuând astfel munca interioară ce ține de rafinarea energiei sexuale, însă repet că îmi pare că acest număr scăzut de experiențe spirituale nu înseamnă decât perioada de acalmie de dinaintea unei furtuni care pentru mine nu va însemna decât măturarea de pe fața pământului meu filozofic a acestui diavol intern numit ego.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

iun. 172021
 

Joi, 17 Iunie 2021

Ar fi trebuit ca sprijinul pe care Ființa profundă mi l-a asigurat zilele acestea după zbuciumul fără de seamăn prin care am trecut vineri noaptea să îmi mai fi potolit supărarea, dar stând aseară în ploaie pe balcon așteptând și tot așteptând pe cineva care întârzie să vină pentru că nu vrea, nu pentru că nu poate mi-am dat seama că sunt pregătită din timp de către Maestrul interior pentru ceea ce afirmația ”vom fi împreună la bine și la greu până ce moartea ne va despărți” din jurământul de căsătorie. Atâta doar că mor de ciudă că Ființa profundă a decis să începem cu greul taman într-o perioadă în care oricum mi-e imposibil de greu să suport toate câte mi se întâmplă, fiind oarbă și singură și toate celelalte.

Dar când m-am strecurat în pat pentru meditație m-am întors de la gândul meu, jurându-mi că nu am să mă mai mint singură niciodată, cosmetizând adevărul ca să îl fac mai ușor de suportat. Iar adevărul este că nu pot procesa faptul concret pe care îl aflu despre omul ce mi-e făgăduit ca fiindu-mi perechea sufletească. Nu contest că orgoliul îmi este fără de capăt și că, din acest motiv, a fost necesar să trec printr-o gravă și cumplită umilire ca să dobândesc virtutea umilinței (sau, cel puțin, să câștig dreptul de a lucra asupra acestei virtuți), dar circumstanțele în care sunt forțată să îmi scot la lumină mi se par atât de nedrepte, ca și cum însăși Marea Lege Divină trișează fiindcă în aceste condiții mi se pare imposibil să nu mă simt rănită. Am făcut tot efortul să creez scenarii în imaginația mea prin care să pot accepta cu mai multă ușurință ce mi se întâmplă, dar mai ales ce îmi face el așa încât să diminuez impresia că îmi este rănit orgoliul, dar nota aceasta mi se pare atât de forțată încât, ajungând la punctul culminant în aceste scenarii ale mele, mă trezesc mereu într-o întorsătură de situație neașteptată fiindcă sfârșesc întotdeauna prin a mă răzbuna pe cel care îmi bate la ușă. Ce rău îmi pare că, înainte să cunosc binele, a trebuit să văd și să cunosc în mine tot ce a fost mai rău. Cu toate acestea, justificarea acestor întâmplări folosind scuza necesității de a mă fi purificat înainte nu mai este un lucru care să mi se pară normal. De ce este necesar ca eu să mă purific, dar pentru el nu este? Oare el face ceva ddin această muncă interioară sau își râde de mine, zicând ca mulți alții că Dumnezeu trece peste factorul egoului personal care n-are nicio importanță când eu descopăr în practică adevărul crud că realul și autenticul Diavol este chiar acest ego animalic, bestia instinctelor inconștiente care trăiește în psihicul fiecărui umanoid?

Și, apoi, mi se păruse că scopul acestor încercări a fost să schimb credința subconștientă potrivit căreia gândesc că nu merit nimic mai bun decât împerecherea cu un golan sau cu un infractor, dar zău că ultimii ani nu m-au ajutat aproape deloc să modific acest tipar de gândire pentru că într-una trebuie să îmi spun astfel:
– Zi mulțumesc, proasto, și înghite!

Vai de mine că uite că am ajuns să fiu recunoscătoare pentru batjocură și pentru umilință, dar oare mâna care să mă mângâie când are să îmi ciocănească la ușă? E cumplit adevărul pe care nu vreau să îl mai preschimb în minciună ca să fie mai ușor de suportat, dar în atâția ani de cântărit lucrurile și greșelile și deciziile trecute, trag concluzia că parcă perechea mea îmi cere să mă simt rușinată și vinovată pentru că îl vreau în viața mea, că vreau să îi vorbesc, că vreau să fiu în preajma lui, că vreau să știu cine este, că vreau să primesc dovezi de iubire de la el, că vreau să am încredere în el, că vreau să știu dacă mă pot bizui pe el, că vreau să fiu curtată, că vreau să fiu adorată și alintată. Și câte nu mai sunt pe listă. Și pentru toate am început să simt vină că le vreau, ca și cum toate acestea nu sunt decât niște mofturi inutile care nu fac decât să îl deranjeze și să îl stânjenească pe ceel căruia n-ar trebui decât să îi mulțumesc că mă bagă în seamă. Dar măcar de m-ar băga în seamă! Până și un câine sau o pisică primește mai multă atenție, mai multă afecțiune, mai multe gesturi de alint și mai multe treats-uri de la stăpânul său decât am început eu să cred că merit să primesc și să gândesc că ar trebui să îmi fie rușine că le vreau și că le cer! Iar dacă le cer și insist să le cer după ce nu mi-au fost date se numește că sunt cicălitoare, interesată și materialistă și alte lucruri asemănătoare.

Și când am fost azi-noapte între somn și veghe, în profundă meditațiee, imagini delicate și gingașee mi-au fost dezvăluite. Priveam la un bebeluș dolofan și tare drăgălaș care stătea întins pe un pat, purtând numai scutecul în timp ce își prindea piciorușele pe care le ținea în sus cu mânuțele sale mititele ca să își bage degețelele de la piciorușe în gură, lucru pe care l-am băzut că toți copiii mititei îl fac și după care mă topesc. Atunci am auzit vocea Ființei reale interioare în conștiința mea care mi-a zis cu voce solemnă, gravă și profundă:
– Nu am de gând să îți omor copilul după atâția ani!

După atâția ani de când un suflet pereche și un copil mi-au fost făgăduiți, iată că făgăduința Tatălui a rămas neschimbată. Eu însă nu am rămas neschimbată căci și copilul din mine, inocența, era vizat de sensul cuvintelor pe care Spiritul Sfânt mi le rostise. Căci mai curând decât orice, copilul interior îmi moare sub efectul tristeții, al amărăciunii, al bătăii de joc și al derâderii.

Am oftat prelung azi-noapte, sugrumându-mi plânsul după ce am privit la imaginea adorabilului bebeluș făgăduit cu atâția ani în urmă. Și tot nu îmi pot astâmpăra orgoliul rănit și dacă nu am mai plâns azi-noapte am făcut-o azi, scriind aceste rânduri ale confesiunii mele despre mila lui Dumnezeu. Căci nu numai un suflet pereche am cerșit să primesc de la Tatăl, ci și să îmi fie redat propriul suflet, faptul în sine cerând plata unui preț neînchipuit de mare! Și de vreme ce Ființa profundă nu uită niciodată să îmi reamintească faptul că și eu, la rândul meu, mă ofeream să plătesc orice preț ce mi-ar fi fost cerut pentru ca sufletul să îmi fie înapoiat, la scurt timp după ce am reușit să mă calmez în timpul meditației, Maestrul interior m-a indus într-o stare de conștiință care nu îmi era deloc străină întrucât era chiar închisoarea mecanică din care sufletul meu trebuie eliberat.

Nu adormisem încă, dar imagini mi se prindeau rând pe rând pe retina ochilor închiși. Am acceptat o sugestie oarecare pe care mintea mi-o propunea, așa că, identificându-mă cu preocupările minții, m-am îndepărtat de clipa prezentă ca să mă întorc la vagabondajul minții. Mă lăsam hipnotizată cu încetinitorul de către vraja magnetică a somnului mecanic fără să opun cea mai mică rezistență, acceptând fără niciun pic de dovadă a discernământului că toate imaginile, gesturile și acțiunile care aveau loc erau reale. Cu alte cuvinte, sufeream de somnambulismul sufletului. Acum știam că stăteam întinsă în pat pentru ca, în secunda următoare, să îmi ridic brațele ca să mănânc o înghețată pe care mama mi-o pusese în față. Aveam ferma încredințare că eram la masa din bucătărie, mâncându-mi înghețata și sporovăind cu mama care mă privea de pe scaunul din stânga mea pe care stătea. Puteam vedea, chiar dacă nu foarte clar, iar mama mă fixa cu ochii într-un mod care nu îmi prea plăcea fiindcă mi se păreau iscoditori și sfredelitori. Și tot ce mi se întâmpla pentru mine era cât se poate de real, ca și cum toate aveau loc în viața de zi cu zi.
– Am venit, mi-a zis mama dintr-o dată, iar cuvintele sale mi-au părut a nu avea legătură cu ce se petrecea între noi.

Și m-am simțit dintr-o dată atât de ciudat căci nu mai suportam felul în care ea mă privea. Apoi am început să îmi aduc aminte că nu cu mult timp în urmă făceam altceva, stăteam în pat, meditând. M-am scuturat în interiorul meu din reverie, alungând din conștiința mea vraja hipnotică a somnului și trezindu-mă.

Nu îmi venea să cred! Fusesem hipnotizată de propriul subconștient care urmărea să mă inducă în starea onirică mecanică ce ține psihicul în închisoarea minții! Cu exercițiul acesta pus în practică, mi-a fost un pic mai ușor să rămân în starea de veghe în universul interior pe parcursul orelor de somn, cu toate că de mecanica visului tot nu am scăpat.

iun. 022021
 

Miercuri, 02 Iunie 2021

Am reflectat pe parcursul zilei de ieri la sensul celor petrecute de dimineață, căutând să identific numele temnicerului minții dezgropat în timpul operației, însă aș minți dacă aș scrie că știu despre ce ar fi putut fi vorba. Cu deplină certitudine știu că nu a fost vorba despre demonul relei-voințe, cu toate că nici acest eu psihologic nu era lipsit de unele ddin aceste carecteristici pe care le atribui malevolenței. Și cu tot atâta fermă certitudine știu că defecțiunea din lobul frontal din care Ființa profundă se îngrijește cu atâta delicatețe să mă extragă este datoria karmică pe care o am față de sora mea, subiect pe care l-am abordat succint într-o scrisoare scrisă la începutul lunii februarie. Este subiectul despre care îmi este cel mai greu și incomod să vorbesc cu cei din jurul meu întrucât ea mă acompaniază în permanență, trebuind din acest motiv să deschid mereu subiectul cu ea de față, ceea ce face ca totul să fie dezagreabil și împovărător. Este cel mai amarnic blocaj emoțional pe care îl am din care nu m-am putut nici acum elibera și din care nici nu cred că am să mă eliberez vreodată brusc, peste noapte, motiv pentru care îmi pare să aibă foarte mult sens modul de operare al Ființei profunde care face acest efort incomensurabil de a mă extrage, încetul cu încetul, din acest blocaj care mă face de 5 ani și 9 luni să îmi inhib vindecarea de orbire pentru ca astfel să îi fiu alături, să o ascult și să o povățuiesc, etc., fiindcă altminteri, dacă aș vedea, aș pleca în lumea largă ca să îmi văd de drumul meu. Prin urmare, nu o pot ajuta decât stând locului, împreună cu ea, iar locului nu pot sta ddecât în felul în care sunt acum, adică oarbă.

Departe de a fi efortul meu un sacrificiu făcut din voință proprie, exercitându-mi liberul arbitru. Dincolo de constrângerea pe care mama mi-a imprimat-o în psihic în legătură cu sora mea, după cum am scris în februarie, eu am o datorie karmică față de sora mea care mi-a dictat mai bine de jumătate din viață că port o mare răspundere pentru bunăstarea surorii mele față de care am greșit foarte mult într-o viață anterioară, făcânddu-i un mare deserviciu pe drumul ei spiritual căci sufletul ei a fost victimă a eului meu feminist. Eu am purtat vina și răspunderea pentru dezorientarea ei de pe cale, fapt care s-a răsfrânt asupra mea sub forma simțului datoriei pentru ea, simț al datoriei care s-a accentuat extrem de mult de la trezirea mea spirituală încoace, când eu am primit șansa recuperării și vindecării sufletului meu, cu toate că eu sunt cea care a greșit, în vreme ce ea nu a profitat mai mult de aceeași oportunitate ce i se oferise și ei căci, în fond, reiki am făcut amândouă, bioenergie am făcut amândouă, masaj am făcut amândouă, tai chi am putut face amândouă, psihoterapeuți au fost pentru amândouă, învățătura gnostică a intrat în viețile amândurora în același timp, etc., diferența constând în efortul personal al fiecăreia de a-și face temele și de a-și învăța lecțiile. Ori cea mai împovărătoare constrângere mentală pe care mi-am asumat-o în mod involuntar a fost să cred că pot suplini efortul ei personal, să fac munca interioară pentru ea, să fac temele pentru ea și să învăț lecțiile de viață în locul ei. Și din această constrângere nu mă pot elibera fără să nu trăiesc cu sentimentul căă aș abandona-o dacă aș pleca de lângă ea înainte de vreme, înainte de a o fi văzut împlinită cu succes. Numai scriind despre această durere și iată că mă face să mă simt vinovată și să mă rușinez că simt toate acestea când convingerea tuturor celor din exteriorul familiei este că, din contră, sora mea este cea care își sacrifică viața personală și bunăstarea pentru a îngriji de mine când lucrurile nu stau chiar așa. În sfârșit, mi-ar plăcea să cred că, mai degrabă, ne-am ajutat una pe cealaltă, că ne-am ascultat și că am învățat împreună, însă în atâția ani de conviețuire ea nu mi-a mărturisit pe șleau că i-aș fi fost de vreun folos real până acum. Dacă mi-ar fi spus sau mărturisit mai multe, acestea ar fi fost anestezicul despre care am pomenit mai sus care ar fi făcut ca operația de ieri dimineață (care nu a fost nici prima, nici ultima) să fie mai puțin ddureroasă. Această lipsă de sedare mă face să percep în mod profund și intim delicatețea lucrării Ființei reale interioare în ale cărei mâini mi-am încredințat tot destinul, lăsându-mă să văd că nu sunt singură pe drum și că mângâierea Sa dovedește mai multă milă, iubire, blândețe și bunătate decât mângâierea consolatoare a oricărei ființe vii căci, în cele din urmă, consolarea este anestezicul despre care vorbesc. De aceea și sora mea mă ținea de mână pe parcursul celor petrecute ieri dimineață. .

Și cum nu pot vorbi cu nimeni din afara familiei despre toate aceste lucruri, îmi rămâne scrisul căci nu degeaba Ființa profundă m-a întors ieri dimineață, imediat după minunata operație, la tehnica de eliberare emoțională. Și numai această indicație în sine mi-a arătat în mod clar și limpede că nu eu sunt cea care trebuie să facă EFT în locul surorii mele, că nu eu sunt cea care trebuie să scrie în numele ei sau să se roage în numele ei fiindcă toate acestea sunt lucruri pe care singură poate și trebuie să le facă din voință proprie, exercitându-și liberul arbitru, întocmai cum am procedat la rândul meu.

Fără urmă de dubiu, operația de ieri dimineață mi-a mai arătat în mod precis și clar că extracția mea din această datorie trebuie făcută fără să exprim ură, mânie, frustrare, ranchiună, resentimente, judecăți, critici, insulte și altele asemenea la adresa surorii mele căci n-am rezolvat nimic din chestiunea datoriei karmice față de ea dacă m-aș îndepărta de ea fiind și mai împovărată decât am fost la început. Ce rost există să golești bășica de răutăți, de frustrări și de resentimente din lobul frontal ca s-o umpli la loc cu același tip de toxine? Ar contrazice însăși ideea de dietă alcalină mentală pe care nu de puține ori am primit-o ca sfat de urmat! Ori acest exercițiu practic pe care Ființa profundă mi l-a propus, cerându-mi să preschimb toate răutățile enumerate mai sus în înțelegere, milă, compasiune și bunătate, însă oferite în mod chibzuit și oarecum detașat, este o reală provocare. În fond, simt că numai simțul datoriei față de ea mă mai ține în acest loc căci de povestea pe care Ființa profundă m-a însărcinat să o scriu sunt mulțumită, atât de bine s-au legat scenele între ele! Să fie, prin urmare, temnicerul minții de ieri dimineață simțul datoriei? Când acesta nu este exercitat în mod conștient, se poate transforma într-o bestie monstruoasă a cărei justificare de a exista va fi întotdeauna scuza bunelor intenții!

Aseară Ființa profundă mi-a vorbit printr-un citat dintr-o carte pe care o ascultam, folosindu-se de acel tip de sincronicități în care cred cu deplină convingere, referindu-se prin acesta la vederea mea, la această operație de extracție desfășurată în etape care, dacă ar fi făcută prea din scurt și prea brusc, n-ar face decât să îmi tulbure mințile, dar și la alte lucruri, întărindu-mă în convingerea că acest ”el” din citat este o aluzie subtilă la simțul datoriei (cu toate că știu că textul original se referă la inelul puterii) pe care doar îl bănuiesc că mai mult mă ține pe loc decât că mă ajută să merg pe drumul spiritual.

– Vezi? Nici măcar tu nu mai eşti în stare să-l depărtezi cu uşurinţă de la tine ori să-l distrugi. Iar eu nu te-aş putea „face” – căci n-aş reuşi decât să-ţi tulbur minţile.

*********

– După mine, trebuie să-ţi urmezi planul. Nu cred că Drumul se va dovedi prea anevoios pentru curajul tău.

J.R.R. Tolkien – ”Stăpânul inelelor” (Vol, I, ”Frăția inelului”)

NB: Formularea ”după mine, trebuie să-ți urmezi planul” este un joc de cuvinte, ”după mine” putând sugera îndemnul de a urma Ființa profundă, deci de a merge după Monada Divină!

apr. 152021
 

<>

Joi, 15 Aprilie 2021

De-abia la ora 20:51 m-am ridicat aseară din pat ca să ies pe balcon în întâmpinarea lui Marius, convinsă fiind că miracolul n-avea să mi se întâmple nici atunci. Dezamăgirea mea în legătură cu atitudinea lui lipsită de bunsimț față de mine era atotcuprinzătoare. De fapt, nu mai intenționam să ies deloc pe balcon, dar n-am putut să nu o fac. Am pus niște ciorapi și m-am încălțat cu papucii, am pus geaca groasă pe mine, păstrând pijamalele pe dedesubt și când am deschis ușa ca să intre înăuntru un vânt năpraznic, am oftat din greu văzând că vremea se asorta cu starea mea emoțională. Și mai și ploua pe deasupra. Am plâns cu găleata tot timpul cât am stat acolo așteptând, oferindu-mi acest lux știind că niciun trecător nu mi-ar fi băgat de seamă zbuciumul, preocupat să își vadă de propria stare de bine, ascuns sub umbrelă. Așa am plâns nestânjenită, dând glas adevărului gol-goluț din inima mea pe care l-am exprimat cu voce tare, fără să mă audă nimeni în afara Tatălui meu cel Ceresc care se află în ascuns:
– Sunt mâhnită și neînchipuit de dezamăgită de Marius! Sunt atât de dezamăgită de el că nu îmi pot reveni din șoc! Cât de dor mi-e de el și cât de mult vreau să îl văd și iată că el se dovedește un neserios. Sunt atât de dezamăgită!

Și cu fiecare cuvânt pronunțat în afara mea, auzindu-le pe toate cu urechile mele și simțindu-le cu inima, lacrimile curgeau mai vârtos pe fața mea, iar oftaturile nu se mai curmau. Am intrat mai apoi în casă, curmându-mi zbuciumul numai la baie fiincă, altminteri, nu există alt colțișor în această locuință unde să stai liniștit în sinea ta fără ca cineva să nu intre peste tine ca să te deranjeze, chilia mea de pe balcon fiind de mult timp compromisă.

Mult mai târziu, în timpul meditației, Ființa interioară profundă S-a milostivit de mine din cauza stării emoționale în care mă aflam, o epavă și nimic mai mult, binevoind să mă însoțească în timpul meditației cu imagini tare drăgălașe și dătătoare de nădejde.

Prima imagine era a unor pietre preețioase frumos și felurit colorate strălucind pe un fundal portocaliu. Mărturisesc sincer că nu mai văzusem înainte o nuanță atât de frumoasă și de plăcută a portocaliului. Pietrele prețioase simbolizau virtuțile spirituale. A doua imagine punea în evidență o nuanță închisă de roșu, însă percepeam roșul într-un context evident simbolic întrucât cuprindea imaginea unui fel de cuptor sau de fierărie unde focul arddea fără încetare. Roșul venea de la lumina focului, iar întreaga secvență sugera arderea, purificarea, topirea, dezintegrarea. A treia imagine îmi arăta un cadru simplu văruit în culoarea galbenă, fără a mai cuprinde vreo altă referință simbolică. A patra imagine îmi arăta un verde fistic, o culoare tare minunată, dar care, precum galbenul, nu mai indica nimic altceva simbolic. În fine, a cincea imagine mi-a arătat ceva și mai frumos. Soarele sublim și divin, înălțându-se măreț pe bolta cerească scufundată în întuneric, emana o lumină albăstruie, umplând întregul spațiu înconjurător așa încât ajunsesem să privesc la un Soare proiectat într-un ocean de albastru foarte închis ca nuanță. Această culoare ține de dimensiunea cauzelor naturale. A șasea imagine îmi arăta un bec pe tavanul unei încăperi a cărui lumină mi-a făcut ochii și nervii optici să pulseze de durere și de usturime, determinându-mă să cred că n-aș mai putea vreodată privi la acel gen de lumină artificială care trebuie să fi sugerat, în mod simbolic, artificiul minții.

În cursul nopții l-am visat iarăși pe Bryan. Pe scurt, mă întorsesem în casa lui din Irlanda, decisăă să abordez legătura cu el în mod diferit. Însă nimic nu mai era la fel acolo, nici locuința lui, nici cartierul, nici oamenii, nici orașul, părându-se ca și cum el se mutase în cea mai sărăcăcioasă zonă cu putință și încă locuința lui era o adevărată perlă în comparație cu casele din jur. Hotărâsem, așadar, să mă întorc la el, cu condiția de a nu mă mai vinde vreodată, așa că am intrat în casa lui unde atenția mi-a fost atrasă imediat de covorul de pe jos, încărcat de praf și de mizerie, dar și de bani! Era un covor foarte gros și ponosit, dar în materialul său erau scufundați bănuți cu valoare foarte mică. Am început să iau la puricat covorul, căutându-l în detaliu după bănuți din care am găsit cu nemiluita, ba de 1 cent, ba de 2 cenți, ba de 10, ba de 20. Cei mai mulți erau de 20 de cenți și, strângând o grămăjoară cumsecade, m-am simțit incredibil de confortabil și complet asigurată că posedam un capital suficient de bun ca să o apuc pe calea cinstei.

Desigur că există un sens metaforic în visul meu și cum sunt obișnuită să primesc referințe literare explicative la care ajung a doua sau a treia zi după un astfel de vis printr-o aparentă și banală întâmplare, iată zicala care merge mână în mână cu semnificația tainică a visului meu: ”sunt lefter ca un preș bătut și scuturat”. Dar cum covorul meu era plin de bani, chiar dacă având valoare mică, mi s-a indicat în lumea mea interioară că încercarea mea de a agonisi capital cosmic începe să dea rezultate.

BANI
-Simbol al monedei cosmice. Capitalul pe care îl mânuiește Marea Lege.
-De asemenea alegorizează Valorile interne.
Din sensul dual al acestui simbol se deduc următoarele:
-dacă ni se dau sau îi găsim: Dharma în favoarea noastră. Posibilă naștere a acelor valori.
-dacă se dau sau se pierd: datorii pe care trebuie să le plătim.
Posibilă pierdere a Valorilor citate.

COVOR
-Apropiatã relaxare și îmbunătățire a vieții noastre materiale.

Maestrul Samael Aun Weor – Simbologie onirică

Dar ce am trăit azi-dimineață a fost cu mult mai presus decât restul încercărilor prin care am fost trecută pe parcursul acestei săptămâni.

M-am retras în dormitorul părinților mei la ora 08:00 și am adormit destul de repede. Nu îmi amintesc ce anume m-a trezit dincolo de zidul somnului, făcându-mă conștientă de faptul că eram lucidă în timpul visului. Eram însoțită de un bărbat foarte tânăr, poate că nu mai mare de 20 de ani, cu chip plăcut, îmbrăcat în haine obișnuite, dar posedând o vibrație minunată și tare liniștitoare și împăciuitoare. M-a împins de la spate, rămânând în spatele meu pe parcursul aproape întregii încercări, cuprinzându-măă cu brațele de jur-împrejur, asigurându-mi un perimetru de stabilitate și echilibru în care m-am simțit pe deplin în siguranță. Apoi m-a luat pe sus, demarând cu mine o călătorie tare neobișnuită!

Primul lucru pe care l-a făcut a fost să mă ducă glonț în mijlocul unei încăperi în care arme de luptă de tot soiul se activau și se puneau în mișcare astfel că a te aventura să treci printre ele, chiar și cu viteza fulgerului, constituia o acțiune foarte riscantă și plină de primejdii fiindcă riscul de a fi rănit sau descăpățânat pândea la tot pasul. Dar chiar atunci mi-am amintit de povestea lui Juder din seria celor ”O mie și una de nopți” în care acest personaj, vrând să ajungă la talismanele de neprețuit ale unui mare mag numit Șamardal, a fost trecut prin probe cumplite care i-au antrenat dârzenia, curajul și vitejia. Temându-mă astfel să nu fie vorba de un test al curajului pus în practică în universul interior de către maeștrii adepți ai învățăturii pe care o urmez, n-am vrut să dau înapoi în fața încercării. Așa am pătruns în acel spațiu unde săbii erau îndreptate către noi la tot pasul, dar simțindu-mă încredințată de faptul că trebuia să dau dovadă de curaj, am trecut printre ele fără să fiu atinsă și fără să pățesc nimic.

De aici nu îmi mai îngăduie memoria să descriu ordinea celorlalte probe la care am fost supusă fiindcă au fost neobișnuit de multe, după fiecare simțind că aveam să îmi trezesc trupul fizic ce m-ar fi readus în starea de veghe, însă luciditatea onirică mi-a fost menținută timp îndelungat, trecând de la o scenă la alta și de la un decor la altul după fiecare blackout pe care îl sufeream.

Așadar, după scena săbiilor m-a înălțat până la bolta cerească pentru ca, de acolo, să își dea drumul cu mine în jos, căzând cu viteza luminii, fără a părea să avem de ce ne agăța ca să ne oprim căderea. Nu încăpea nicio îndoială că ne-am fi făcut una cu pământul, praf și pulbere, dar nu m-am înspăimântat nici în acest rând, lăsându-mă pe mâna sa. Și chiar în ultima secundă a comutat traiectoria noastră într-o altă direcție, evitând impactul cu solul.

M-a dus mai apoi prin foc, un foc imens care ardea la sol. Dar fără să mă tem l-am urmat pe însoțitorul meu care, zburând în goană către foc, părând dornic să îl evite, ocolindu-l, m-a condus în flăcările acestuia care ardeau pe margini.

M-a trecut de acolo prin ziduri de ciment și de beton ce păreau indestructibile și de netrecut, proba aceasta părându-mi-se una din cele mai nesuferite fiindcă îmi aminteam foarte bine din încercări trecute că în fața zidurilor de acest soi mă pierd repede cu firea fiincă foarte rar trec prin ele. Dar am trecut de aceste ziduri cu el care, tacticos și liniștit până aici, ronțăia când un castravete, când un fruct, când altceva, spunându-mi una-alta și făcându-mă și pe mine să sporovăiesc inutil. Așa că, atunci când am ajuns în fața unui alt perete și m-am avertizat că poate era cazul să tac, am trecut prin zid cu repeziciune, deși cred că a fost cel mai gros dintre toate zidurile de până atunci. Nu contestam caracterul simbolic al tuturor probelor care aduceau a probele străvechi de pământ, apă, foc și aer, dar fiindcă totul se derula extrem de repede, trecând de la o formă la alta, de la căderi abrupte la urcări vertiginoase, de la zboruri vijelioase la popasuri îndelungate și pași făcuți în vârful degetelor cu viteza melcului, nu am mai primit oportunitatea să interpretez sensul unora din aceste lucruri ad-hoc, precum mi se întâmplă destul de des în universul interior.

Când decorul scenelor s-a modificat total, pătrunzând pe străzile unui oraș și când ne-am aapropiat în zbor de o zonă unde erau construite numeroase biserci cu aspect foarte vechi, am început să mă tem sincer, cugetând astfel în sinea mea: ”Dacăă avem să pătrundem în interiorul acestor biserici ca să îmi arate reprezentări cu caracter religios diabolic cum sunt arătate în filmele religioase de groază, chestia asta chiar are să mă facă să mor de frică! Iată-mă, am rezistat până acum, dar de aici nu mai scap!”

Dar nu am pătruns cu însoțitorul meu în interiorul clădirilor, îndreptându-ne către ceva și mai înfiorător! Din întunericul care cădea pe străzile care duceau către biserici au început să răsară zeci de umbre, umbrele demonice ale psihicului uman, adevărații demoni cei mai de temut pe care toți îi purtăm în interiorul nostru, harpiile, trădătorii, strigoii și vampirii. Am înghițit în sec, nu glumă, de toate acestea chiar mă temeam mai mult decât de orice altceva. Însoțitorul meu a dat atunci câteva strigăte năpraznice de spaimă, țipând și vrând să deea înapoi, dar am simțit că mă punea astfel la încercare. Nu neg că acolo, printre acele umbre, nu am vrut să intru, însă mi-am făcut alegerea după o clipă de chibzuință, știind că această parte chiar era inevitabilă. Și, în plus, mă simțeam în siguranță cu ghidul meu. Când am pătruns printre umbre, am început să tremur ca scuturată din temelii de parcă era cutremur, însă nu percepeam vibrația aceea odioasă și terifiantă pe care de atâtea ori am descris-o înainte! Fără urmă de îndoială că acel perimetruu asigurat de ghidul meu de jur-împrejurul meu mă ferea să percep unele lucruri, însă nu bloca tot ce trăiam și experimentam acolo, iar cutremurul acela pe care eurile îl provocau asupra mea era înspăimântător, cu adevărat sunt convinsă de faptul că egoul este forța malignă care dezechilibrează psihicul, în vreme ce pentru ego eliberarea din temnița minții constituie dezechilibrul de care se teme ca de moarte, am trăit-o de prea multe ori ca să nu fiu convinsă că așa stau lucrurile!

Ieșiți din acea pâclă, m-am trezit trăind alt fenomen dătător de fiori pe șira spinării. Începusem să tremur înspăimântător și să vibrez în numeroase niveluri scufundate în interior pe care le puteam percepe sau de care, din contră, nici nu eram conștientă că există, părând ca și cum incursiunea noastră în cimitirul inconștientului avusese un efect devastator asupra mea, ca și cum eram posedată, dezechilibrată. Dar recunoșteam fenomenul. Puntea de legătură cu subconștientul și inconștientul se crea pentru ca un eu îngropat adânc să iasă la suprafață. De aceea percep acel cutremur, acea vibrație, fiind ca și cum pământul (pământul filozofic) se despică în interiorul meu pentru ca din măruntaiele sale să iasă afară un duh/demon/eu psihologic! Trăirea aceasta a fost mai intensă decât în oricare râând anterior și era limpede că era menită să îmi testeze curajul și forța sufletească! Dar ce era dezgropat din mormântul subconștientului pentru ca un astfel de cutremur să mă cuprindă din cap până în picioare, înăuntru și în afară? Ei bine, era starea de șoc în care mintea se lasă prinsă în fața evenimentelor vieții și în fața cărora mintea își spune sieși: ”nu pot să cred că mi se întâmplă așa ceva, nu poate să mi se întâmple mie așa ceva, NU MIE! Nu-mi vine să cred că trec prin așa ceva!”. Dar nu m-am temut nici în acest rând, lăsând ca fenomenul să mi se întâmple pentru ca totul să se retragă în interiorul meu după aceea.

Trecusem cu bine de toate încercările până aici, dar luându-mă de mână și continuând să mă călăuzească înainte, însoțitorul meu îmi dovedea că nu se terminase încă. Am pătruns după aceea cu el în cabina unui lift foarte mic, nu mai mult de 2-3 persoane putând intra în el. Atunci el m-a eliberat din strânsoarea sa datorită căreia mă bucurasem până atunci de curaj, echilibru, protecție și siguranță, rezemându-se de peretele ascensorului care o pornise în jos, dându-mi îngăduința să îl privesc mai îndeaproape pe ghidul meu. Era așa de tânăr, iar eu încă nu înțelegeam cine era, un maestru din lumile interne sau un aspect al Ființei interioare profunde? Și dacă acesta era cazul, care aspect se putea manifesta sub această formă și de ce? Însă el se uita ca din întâmplare și cu multă nepăsare în sus, îndemnându-mă astfel să îmi ridic și eu privirea. Și la o singură aruncătură de ochi, am văzut prin ferestruica din sticlă de pe tavanul liftului că unele din cablurile care susțineau liftul în casa liftului se rupeau rând pe rând, făcând ca liftul să coboare extrem de repede, ceea ce ar fi dus la un inevitabil și nefericit accident la impactul cu solul de jos. Nu era prea plăcută scena, eu suferind pe deasupra și de un pic de claustrofobie, dar mi-am întors privirea către însoțitorul meu care nu părea a se îngrijora deloc. Dacă el nu se îngrijora, eu de ce aș fi făcut-o? Nu m-am temut nici în această probă, desigur una simbolică, toate erau metafore pentru situațiile de viață care, când nu au caracter de karma, constituie probe inițiatice, teste, încercări, etc., așa că am continuat să iau aminte la detaliile din jurul meu spre a le memora. Eram curioasă. Unde aveam să ajungem la sfârșitul călătoriei acesteia? Dar mă jenam atât de mult din cauza leșinurilor mele, a blackout-urilor intermitente pe care le sufeream, crezând că dădeam dovadă de lipsă de seriozitate din cauza lor și temându-mă sincer că aveam să rup conexiunea cu acea stare de conștiință duupă următorul blackout. Apoi am băgat de seamă că pe un perete, chiar lângă însoțitorul meu, era scrijelit un text și cum primul cuvânt pe care am apucat să îl citesc era ”Cătălina”, am presupus că mesajul îmi era adresat, venind din universul interior, lucru care m-a determinat să îmi concentrez atenția pe corpul textului ca să îl memorez. Dar ori că nu mai știam eu să citesc, ori că textul era indescifrabil, nu am putut reține decât câteva cuvinte care sunau astfel: ”Cătălina, …, curaj, …, răbdare, …, ești foarte aproape, …”
– Îmi pare rău, dar nu pot citi mesajul acela ca să îl înțeleg, cred că privesc la unele din acestea și mi se par absurde. Nu mă pot concentra, e ceva absurd, i-am mărturisit însoțitorului meu care mă privea cu interes, în vreme ce eu începusem să îmi percep inabilitatea de a citi ca o reformulare simbolică a lipsei mele de coerență, a citi printre rânduri sugerând neputința de a vedea imaginea de ansamblu. Îmi percepeam inconștiența din cauza căreia mă simțeam amorțită, ca și cum purtam în interiorul psihicului meu numeroase deficiențe, defecțiuni, instabilități și erori în judecată, în gândire și în simțire, etc.

În clipa următoare liftul s-a oprit, iar ușile s-au deschis, însă el nu mi-a dat nicio indicație să ies din lift, așa că am rămas pe loc. Imediat după aceea a intrat în cabină un bărbat vârstnic, în jur de 50 de ani, pe care doar în felul următor îl pot descrie: un porc pervers și libidinos! Acel bărbat era simbolul pentru cel mai negru coșmar al meu și sursa urii mele feministe!

Legătura cu lumile interne s-a rupt instantaneu, eu întorcându-mă imediat în stare de veghe. Nu am idee să spun acum dacă motivul trezirii mele a fost neputința mea de a-mi mai menține luciditatea onirică activă, în fond trecusem printr-o jumătate de duzină de blackout-uri până atunci sau teama mea de a sta cu sursa urii și scârbii mele într-un spațiu atât de mic precum era cabina liftului, chiar dacă însoțitorul meu, deși mă slăbise din strânsoarea sa protectivă, nu mă abandonase cu totul.

Am reflectat o bună parte din zi la sensul acestei încercări și pentru simplul motiv că am izbândit în toate aceste probe, cu excepția celei de la sfârșit, strict datorită prezenței însoțitorului meu am credința că acesta a fost Buddhi, sufletul divin. În lumea vizibilă a materiei căsătoria legitimă este comuniunea dintre o femeie și un bărbat care se potrivesc, în vreme ce în microcosmosul-om căsătoria este comuniunea și fuziunea dintre sufletul uman și sufletul divin, cele două suflete pe care Ființa reală interioară le posedă. Cerând să primesc confirmare pentru aceasta printr-un cuvânt ale cărui litere, însumate conform cu alfabetul românesc, să dea 1 pentru ”da, a fost Buddhi” și 2 pentru ”nu, nu a fost Buddhi”, referința primită din lumea interioară a fost ”peliculă”, literele acestui cuvânt însumând 100, deci 1 pentru ”da, 100% sigur a fost Buddhi”, învățându-mă până acum că numărul 100, când îmi este trimis, îmi indică să nu am nicio îndoială.

feb. 112021
 

<>
Joi, 11 Februarie 2021

În afară de aceste nemaipomenite momente de reculegere și de lupte corp la corp cu eurile descrise în partea anterioară a scrisorii mele, Lucifer mi-a făcut 4 oferte fățișe și extrem de seducătoare în acest an al lui 2020:
1. Mi-a oferit bani, lux și materie, fără nicio grijă pentru ziua de mâine.
2. Mi-a oferit incinerarea pe loc a câtorva euri foarte supărătoare.
3. Mi-a oferit vindecarea pe loc de orbire și ameliorarea senzațiilor acelora extrem de neplăcute pe care le simt în corp despre care ți-am vorbit în trecut.
4. Mi-a oferit întâlnirea pe loc cu tine, sufletul meu pereche.

La el, toate se fac pe loc și toate se află în puterea mâinilor sale și nu mă îndoiesc că poate face ce spune că poate face și, dintre toate ofertele, pe cea a vindecării am refuzat-o cu cea mai mare greutate. Apoi, refuzând vindecarea de orbire, mi-a făcut o altă propunere, poate cea mai tentantă dintre toate, lucru care s-a petrecut la începutuul acestui an. Timp de câteva zile mi-a arătat în timpul stării de veghe cum lui îi stă în putere să mă facă atât de hiper-conștientă de activitatea egoului pe care îl port în psihicul meu încât să observ cu precizie de milisecundă când un eu devine activ, preluând conducerea minții în timpul stării diurne. Realmente, de fiecare dată când mi se modifica starea de spirit, știam din cauza cărui eu mi se umbrea mintea fără nici cel mai mic efort de analiză introspectivă, auto-observare, meditație sau reflecție. Eram în permanență extrem de conștientă de procesele mele mentale și de activitatea egoului. Aceasta ar fi fost, într-adevăr, cea mai utilă unealtă ajutătoare în munca interioară, însă venea cu un preț extrem de costisitor: trebuia să resping oferta vindecării de orbire și să nu mai cer vreodată recuperarea ei, alegând să rămân oarbă. De ce fusesee impus acest preț? Mi-e greu să descriu cum, nevăzând lumea din exteriorul meu, de la atacul cerebral încoace am început să văd lumea din interior, ca și cum ochii mi-au fost întorși pe dos ca să văd ce este înăuntrul meu. Dar mai ales de când am făcut terapiile cu energie am devennit foarte conștientă de procesele interne, putând vedea în fiecare minut al zilei unde circulă energia, unde sunt blocajele energetice, cum arată și ce formă au, etc. Nu spun că doar simt fluxul de energie din corp, ci spun că, în plus, pot vedea traseul său în întregul meu corp! Nu neg ă această abilitate insolită de a-mi vedea organele interne din punct de vedere energetic este foarte utilă, iar pierderea ei mă frământă și probabil că se va pierde în momentul recuperării vederii trupești. Oh, și de unde să încep să descriu fenomenele interne pe care le percep în timpul meditațiilor care se datorează deprivării senzoriale? Dar această abilitate cu care m-am căpătat a fost de zeci de ori amplificată în timpul acelor zile nu doar fiind hiper-conștientă până și de cele mai subtile modificări ale stărilor mentale și emoționale, ci putând și vedea, realmente vedea, mișcarea umbrelor (a eurilor) pe ecranul la care privesc în fiecare minut al zilei! Mai-mai că mă convinsese să accept oferta unui 30-days-trial al acestei incredibile abilități de hiper-conștiență, dar am refuzat în cele din urmă, versiunea avansată a abilității dispărând curând după aceea. Vai, vai mie, câte alte oferte din această arie nu mi-a mai propus între timp! M-a pus după aceea în contact cu niște forme mentale foarte diferite față de umbrele obișnuite pe care le întâlnesc în timpul acestor încercări. Erau cu mult mai subțiri și cu o formă umană ușor mai pronunțată și, văzându-le, mai-mai că m-au păcălit să cred că erau din categoria ”celor buni”! Însă erau cele mai periculoase euri dezgropate vreodată întrucât erau linia extrem de subțire și de fină care se găsește la granița dintre bine și rău și care te vor face întotdeauna să devii din înger demon. Acel îndemn al demonilor minții (”haide, încearcă asta sau asta că nu ai să pățești nimic rău, încearcă o dată că nu se va întâmpla nimic rău, etc.”) se număra printre acele euri gri. Eram în zona gri, la limita dintre bine și rău și a fi fost conștientă în permanență de poziția mea pe această scală ar fi fost neînchipuit de util!

Cu toate acestea, demonstrațiile sale așa-zis gratuite ale puterilor sale nu au rămas fără efect. El nu îmi oferă decât mostre, însă numai acestea în sine au schimbat ceva în energia mea, motiv pentru care chiar și acum continui să tânjesc după atingerea degetului său vindecător, atât de puternică este tentația sa! Și tot atât de periculoasă este subtilitatea sa de fond!

Dar, observând eu insolitul în toată chestiunea aceasta a ofertelor sale cu care mă copleșește din abundență, am început să întrevăd, de pe la mijlocul lui septembrie, că Tatăl avea să Își facă simțită prezența în curând, intrând în scenă, ca să o spun într-un mod dramatic, în context cu pedeapsa mea karmică și cu orbirea. Și am fost foarte aproape de adevăr în deducțiile mele întrucât, de la 24 Noiembrie 2020 încoace, experimentez ceva în vise mai minunat decât orice, lucruri pe care le-am descris pe larg în seria de scrisori purtând titlul ”Cum nu m-am apropiat niciodată atât de mult de vindecarea mea”.

Sunt 3 luni de atunci și, aproape în fiecare noapte și dimineață, văd un soare imens proiectat pe bolta cerească a universului interior. Câteodată, când e și Lucifer în scenă, el se preschimbă într-un soare portocaliu, în nuanța soarelui când răsare dimineața. Apoi el se înalță, preschimbându-se într-unul galben (Logosul Solar și reflexia Sa, umbra Sa). Într-un alt rând, acesta galben s-a preschimbat într-unul albastru (Tatăl Cosmic Comun), iar cu altă ocazie s-a apropiat atât de mult de mine încât am intrat în interiorul soarelui și el în mine și ce am văzut și simțit acolo e dincolo de cuvinte descriptive fiindcă atunci L-am întâlnit pe Tatăl care venise să îmi comunice faptul că voi vedea în curând….

Dar oare ce poate să însemne acest ”în curând”? Cred că e cazul să continui să îmi biciuiesc mintea cu biciul voinței spre a o dresa să înțeleagă că ”în curând” nu poate însemna decât o săptămână, o lună, un trimestru, un semestru sau un an și că, oricum ar fi, înseamnă atât de puțin în comparație cu tot ce am trăit în ultimii ani. Trebuie că, atunci când încerci să îți iei destinul în propriile mâini, conform cu Voia Tatălui, cea mai mare provocare este să nu te împiedici pe ultima sută de metri, picând testul răbdării!

ian. 072021
 

<>

Joi, 07 Ianuarie 2021

Ursitule,

Aseară nu am mai vrut să ies pe balcon la ora 21:00 pentru obișnuita așteptare în frig și în zgomot pentru a te întâlni. Vroiam să mă răzbun astfel pe tine, nădăjduind că tu poate ai fi venit și ai fi așteptat o vreme pentru ca Julieta să nu iasă pe balcon în întâmpinarea lui Romeo al său pentru ca și acesta să cunoască ce înseamnă atâta așteptare! Se făcuse aproape de ora 20:00 și nu mă mobilizasem încă, nu mă îmbăiasem și nu mă îmbrăcasem cu pijamalele mele de întâlnire încă. Lucram la ceva de mână sau, mai degrabă, stricam un lucru de mână, deșirând o lucrătură tricotată de mama în urmă cu un an sau doi. Începusem să îi fac de petrecanie de marți seara tot de dragul de a-mi vărsa nervii pe ceva, răzbunându-mă. A venit Noul An și tot ce vreau pentru acest an este să ies la lumina soarelui, să mă plimb ca să mă dezamorțesc și să te ascult pe tine istorisindu-mi versiunea ta de poveste. Cum era de așteptat, sufletul se zbătea în interior căci o anumită dozăă de mustrare de conștiință îmi inunda inima aseară, reflectând în gând în felul următor: ”și dacă greșesc comportându-mă ca un copil răzgâiat acum? Nu dau dovadă de imaturitate? Nu mă împiedic eu acum pe ultima sută de metri?”

Cugetând astfel, m-am rugat Tatălui Ceresc în gând, zicând astfel: ”Tată Ceresc, dacă trebuie să mă ridic din acest loc ca să mă pregătesc pentru întâlnirea de la ora 21:00, atunci fă ca firul pe care îl deșir să se rupă în curând. Și de vei face așa, nu va însemna doar că trebuie să mă pregătesc, ci și că firul poveștii scrisă de mine despre cum mi-am întâlnit ursitul din vise se va încheia în curând!”

Împletitura mamei era lucrată din două culori pe care le deșiram. După ce mi-am încheiat rugăciunea, unul din fire s-a rupt după al doilea rând deșirat, iar al doilea fir s-a rupt după alte două rânduri, deci la nici 3 minute după ce îmi încheiasem rugăciunea! Dar nu ”rupt” descrie ce se petrecuse cu firul căci în timpul deșiratului nu simțisem rezistență în fir ca să se rupă! În fapt, firele erau tăiate! Trebuie că le tăiasem când deșirasem o altă parte a lucrăturii în timpul zilei anterioare, dar de unde să fi știut că întreruperea aceasta din fir să fi urmat CHIAR ATUNCI, chiar după ce îmi încheiasem rugăciunea ce conținea condiții atât de specifice? Era limpede pentru mine că rugăciunea mea nu fusese concepută propriu-zis de minte, ci plasată în mintea mea ca să se potrivească cu contextul, sincronizându-se cu detaliile acestuia. Efectiv, nu aveam de unde ști că firele erau tăiate chiar la rândul următor fiindcă sunt oarbă și nu văzusem sau simțisem nimic în legătură cu asta ca să falsific rezultatul rugăciunii mele, rupând firul de una singură și în mod deliberat dintr-un impuls inconștient, mânată de dorința ca lucrurile să se potrivească! Deci, cine mi-a plasat rugăciunea în minte și cine a repetat-o după aceea ca după dictare, cunoscând din timp ce avea să urmeze în vontinuare? Eu numesc această voce din urmă vocea intuiției, vocea Tatălui Ceresc din fiecare dintre noi, vocea Aceluia care cunoaște adevărul cu precizie de milisecundă. .

Cu un astfel de răspuns primit aproape instant este de la sine înțeles că m-am grăbit să te onorez cu prezența mea pe balcon ca să nu fii lăsat să aștepți o mironosiță mofturoasă și plină de ifose, dar timpul alocat așteptării se scurse până la ultima secundă, întorcându-mă în casă și dormind zbuciumat și chinuit până în această dimineață, însă nu cu tot atâta tristețe întipărită în inimă întrucât cuvântul Tatălui de aseară mi-a promis că anul 2021 este anul în care mintea mea va fi spulberată, bulversată și șocată căci va fi pusă față în față cu adevărul!

Prima treaptă a scărilor care duc la adevăr am urcat-o în această dimineață când am adormit iarăși în jurul orei 09:15 în dormitorul părinților mei. Ce mi s-a întâmplat în următoarea oră în Universul interior a fost un spectacol cosmic sublim, magic și magnific!

Eram împreună cu alți oameni pe ceea ce părea a fi o navă spațială, deși se înfățișa relativ rudimentar. Sau poate că nu eram eu atentă la detaliile legate de tehnologii, etc.? Și ce interes să fi manifestat pentru împrejurimi când în fața ochilor mei se desfășura ceva nemaipomenit de minunat? Împreună cu ceilalți alături de care stăteam într-un fel de balcon deschis priveam la bolta cerească întinsă în întregul spațiu cosmic. Și ce am văzut desfășurându-se în Cosmos era de o frumusețe rară și nespus de vividă căci Soarele, Luna, Stelele și o multitudine de alte corpuri luminoase se înălțau și circulau peste tot în spațiu! Un lucru mai mult decât oricare altul îmi atrăsese atenția, frapându-mă, anume faptul că nu un singur Soare strălucea pe bolta cerească, ci mai mulți Sori. Nenumărați Sori neîndoielnic Divini călătoreau în spațiul cosmic și, cum se apropia unul de noi, ne bucuram ca niște copii mici, cu toate că niciunul din noi nu capta sensul profund al înlănțuirii acestor Sori unul după celălalt ca într-un dans de mărgele pe un șir de mărgăritare. Era splendid, în orice caz!

Dar, mai apoi, am simțit în interiorul meu un fel de chemare, de invitație de a mă separa de grup și de a mă îndrepta către un alt balconaș izolat. M-am îndreptat într-acolo, simțind că acea chemare venise de la unul din Sori despre care eram convinsă că era Tatăl meu care se află în ascuns. M-am oprit în dreptul balustradei ca să văd cum unul din acei Sori se rupse din șirul de Sori, apropiindu-se de mine. La început fusese galben și strălucitor precum aurul, dar la jumătatea ddrumului și-a modificat coloritul, devenind argintiu. (Semnificația simbologiei onirice a aurului și a argintului am trecut-o la sfârșitul scrisorii mele.) Când, în cele din urmă, Soarele a fost chiar în dreptul meu, m-am fâstâcit și m-am emoționat foarte tare întrucât nici nu știam cum să mă comport, nici cum să vorbesc în așa fel încât să nu mă fac de rușine. I-am pus atunci Tatălui Ceresc aceeași întrebare pe care i-o pusesem în urmă cu aproape două săptămââni, pe 26 Decembrie 2020, anume : ”Când îmi vei reda vederea?”, dar amintindu-mi că mai întrebasem acest lucru o dată și amintindu-mi și răspunsul Tatălui de atunci, m-am retras câțiva pași în interiorul balconului, jenată și rușinată că prea sun ca o moară hodorogită! Borbeam cu vocea inocenței de copil ce aparține esenței divine, iar bocea îmi sună cristalină, limpede și deosebit de sinceră, zicând Tatălui astfel: ”Să se facă Voia Ta! Să se facă Voia ta!”, ca și cum îmi regretam felul insistent și pisălog de a fi, bătându-L la cap pe Tatăl cu revendicările mele, părându-mi rău și vrând să le corectez, ascunzându-mă în colțul pisicii. Atunci o voce de bărbat nici prea tânăr, nici prea vârstnic se auzi din interiorul Soarelui, chemându-mă iarăși în fața Sa și vorbindu-mi astfel:
– Desigur, pe toate aceste lucruri pe care le ceri Mi-ar fi fost ușor să le înfăptuiesc, dar aș fi putut oare să ți-l aduc pe el fără să îi fi povestit tu înainte despre tine, la câte nelegiuiri ai făcut?
– Am scris bine atunci? L-am întrebat pe Tatăl căci înțelesesem că despre confesiunea mea scrisă în aceste zeci de scrisori pe care ți le-am adresat la indicația Tatălui, ursitule, mi se vorbea în acele clipe.
– Nu, nu ai scris bine pentru că ai pierdut mult timp încercând să explici concepte pe care să le echivalezi în limba ta din engleză și pentru că, în plus, ai căutat să umpli spațiul gol din cunoștințele tale cu citate. Și mai este ceva, însă în acel moment Tatăl nu îmi mai vorbi, arătându-mi în conștiința mea o altă greșeală pe care o comisesem prin intermediul unui simțământ foarte intens la care voi reveni în curând. ”Dar pentru că ai scris, ți-ai anunțat candidatura la postul de adept”, îmi mai aduse la cunoștință Logosul Solar. Haidem acum să pornim pe cale, le spuse Tatăl celorlalți aștri solari, ca și cum mai aveau și alte vizite de făcut trecute în agenda Celestă, îndepărtându-se de mine și lăsându-mă să reflectez la sensul tainic al cuvintelor Sale.

Când m-am trezit, m-am trezit în cel mai minunat mod posibil, alunecând printr-un fel de tunel până în corpul fizic, ca și cum mă întorceam în lumea materiei dintr-un loc aflat la o distanță foarte mare de aceasta, de pământ. Rareori mi s-a întâmplat să simt că revenirea în corpul fizic să dureze atât de mult!

dec. 242020
 

Joi, 24 Decembrie 2020

Iarăși m-am necăjit din cauza ta azi-noapte, ursitule. Te-am așteptat pe balcon 20 de minute, cu toate că ploua afară, așa că m-am retras în casă resemnată pentru încă o săptămână de așteptare pentru următoarea ocazie. Sunt atât de necăjită din cauza acestei povești și sunt atât de dezamăgită de tine încât o simt că mă aflu într-o zonă emoțională extrem de periculoasă și, când a fost vorba să îmi fie testată credincioșia zilele trecute, am eșuat în mod lamentabil.

Am oftat, am plâns, am suspinat după tine, însă, cum eram atât de împovărată de ttristețe, nu am mai cutezat să implor pe Mama Divină să mi te aducă, nici măcar proiectat astral, căci mi se părea fără de sens să fii târât din corp ca să te întâlnesc atâta vreme cât, în mod evident, tu nu vrei asta.

Ca să îmi oprească gura din a te mai ocărâ fără discernământ, așa cum procedez în fiecare zi de miercuri, Divinul mi-a aruncat doi bulgări imenși de lumină în ochi ca să mă avertizeze că iar o fac pe căpcăunul morocănos, adoptând poziția țiganului care se îneacă la mal.

Am mai primit în trecut astfel de bulgări de lumină în ochii mei orbi, dar parcă azvârliți cu puterea cu care au fost aruncați ca niște proiectile, cum mi s-a întâmplat aseară, nu am trăit până acum.

Mi s-a luminat întregul cap de la acea lumină divină și ochii mi-au fost inundați de strălucirea sa gălbuie și, în ambele rânduri, am simțit o durere foarte acută și pronunțată în globii oculari și pe nervii optici.

LUMINĂ
-Simbol universal al Luminii Divine.
-dacă ne orientăm cu ea în întuneric: Înțelepciunea Ființei care ne călăuzește.
-dacă aceasta ne inundă: ajutor din partea Tatălui nostru care se află în secret.

Maestrul Samael Aun Weor – ”Simbologie onirică”

Al câtelea astfel de fenomen să fi fost într-o lună, de când au început să mi se întâmple?

E limpede!! Sunt pe cale să o scrântesc pe ultima sută de metri din cauză că sunt supărată, ursitule, că nu m-ai îmbulgărit cu ciocolată albă nici în acest an, de Crăciun. Sau măcar cu ciocoleată neagră în care săă îmi fi înecat amarul.

dec. 182020
 

<>

Marți, 15 Decembrie 2020

Ursitule,

A trecut mai bine de o săptămână de când am început să mă izolez în timpul după-amiezilor în locșorul meu secret de pe balcon. Stând aici cu șalul pe mine și cu ciorapi în picioare la 17 grade simt ca și cum este primăvară, în luna aprilie. E atât de minunat și de benefic încât zilele trecute, pe timp de noapte, am avut un fel de tendință somnambulistică de a veni încoace ca să termin de deșirat o pătură! Acum îmi pare rău că nu mi-am lăsat atunci sufletul să iasă în afara corpului, chiar dacă se întâmpla spontan, mecanic și somnambulistic, precum îi este specific visului. Te-am visat pe tine în schimb, iar asta de multe, multe ori în ultima vreme, însă conținutul acestor vise nu face subiectul scrisorii mele, ci fenomenele intensificate relaționate cu ochii mei și cu vederea mea care au continuat și pe parcursul săptămânii trecute.

Am povestit minuțios despre ”cabinetul” meu din balcon deoarece aici am început să percep ceva neobișnuit, ceva de care nu sunt conștientă dacă stau în altă cameră,, mai ales dacă becurile sunt aprinse. Dar pe balcon, unde nu există niciun fel de lumină artificială, trăiesc un puternic simțământ ccă se lasă întunericul în încăpere după ora 16:00. Scriu sau croșetez sau ascult cărți și, după această oră, mi se pare că se lasă noaptea în jurul meu. Este un sentiment pe care nu l-am mai avut de mai bine de 7 ani căci, așa cum am mai scris anterior, nu am pic de percepție în privința luminii și a întunericului, ambele stări fiindu-mi perfect egale. M-a amuzat copios bunică-mea într-o zi oarecare când, în timp ce croșetam, m-a întrebatt dacă poate să închidă lumina. Desigur că putea săă o închidă căci la ce-mi servea mie? Și nu am observat nicio diferență după ce a închis lumina. Însă aici observ câteodată diferența dintre ziuă și noapte.

În afarăă de acest fenomen am mai experimentat altul care are legătură cu Soarele Divin care se proiectează pe sine în Universul meu interior, Soare care a continuat să vină spre mine și pe parcursul săptămânii trecute. L-am văzut de atâtea ori încât, în timpul stării de veghe, trăiesc cu acest puternic sentiment că acest Soare continuă să strălucească în raaza mea vizuală, într-un punct din ochiul drept, în zona sa periferică de sus. Într-un rând, băgând de seamă că percepeam Logosul Solar în timpul stării de veghe, m-am simțit înconjurată de o lumină gălbuie magnifică și foarte intensă care nu puteaa veni de la neonul ținut în baie, unde mă aflam în momentul respectiv și unde nu mai există altă sursă de lumină care să producă o astfel de luminuozitate atât de minunată.

Mă hrănesc cu nădejdea pe care aceste frimituri primite din Ceruri mi-o conferă cât continui să te aștept fiindcă nimic din ce am scris despre vederea meaa nu modifică și circumstanțele în care mi-o voi recupera.

Acum nu știu dacă să îți sugerez sau nu să fii miercuri la ora 9 seara la balconul din față sau la acesta din spate unde m-am aciuiat ca un pisic comunitar. De la fotoliul meu până la fereastră nu este decât un metru. Nici nu îți poți imagina câte catrafuse sunt îngrămădite în acest spațiu de un metru pătrat din fața mea. Așa că rămâne să te văd tot pe balconul din față.

E cea mai simplă cale prin care se poate produce minunea mea!

Marți, 15 Decembrie 2020

Fenomenul de azi-noapte a fost tare frumos, deși foarte scurt. Mi-a apărut în ochi o imagine ca o planșă pictată într-o vastă paletă de culori. Erau atât de multe picățele că nu am avut cum să le recunosc pe toate. Dar, de cum a apărut această planșă, mi-am văzut creierul cu ochii interiori cum a absorbit în celulele sale neuronale toată informația legată de culoare sugeratăă de imagine!

Un imens burete ddornic și aprig să absoarbă informație, acesta este creierul!

Vineri, 18 Decembrie 2020

De fiecare dată când Logosul Solar se proiectează pe bolta cerească a Universului interior, îmi pare că o face mai măreț și mai sublim decât în oricare din rândurile anterioare.

Ieri nu a fost o excepție. M-a însoțit de când am închis ochii la ora brunch-ului și până m-am trezit la 12:00, la prânz.

Însă de trei ori până acum am căzut, de față cu Tatăl Ceresc care mă privea, apropiindu-se de mine, în josnicul și înjositorul păcat al desfrâului, ca dovadă că egoul nu cunoaște de cele sfinte și sacre pe care nu le înțelege și pe care le ignoră!

Săă merit să fiu iertată când văd atât de bine că nu pot nici măcar săă îmi controlez impulsurile animalice păcătoase, darămite să cred numai că le-aș putea elimina în vreun fel cu puterea minții, prin hipnoză, prin auto-sugestie, prin gândire pozitivă sau exerciții de vizualizare și afirmații pozitive?!

apr. 302020
 

<>
Joi, 30 Aprilie 2020

Ursitule,

Nici nu am început să scriu azi că deja mă simt sfârșită, neliniștită, tulburată și de-a dreptul în șoc! De când m-am trezit azi-dimineață trec printr-o cumplită criză de conștiință, începută acum câteva zile, ca și cum un infinit de păcate ale trecutului s-au abătut deodată asupra capului meu ca să râdă de mine, ca să își bată joc de mine, ca să mă ridiculizeze. Încep într-adevăr să văd unde anume mai precis am greșit în această viață și este înfiorător să văd cu ochii inimii și ai minții unde și când am făcut acel pas greșit care m-a setat pe acest drum blestemat pe care mă aflu. Știu că am mai discutat despre acest subiect al regretului de un infinit de ori înainte, însă nu vreau decât să subliniez că parcă nu mi-a fost niciodată mai rău decât acum, căința și părerea de rău în mod evident trebuie să fi pătruns mai profund în diversele ascunzișuri și straturi scufundate ale subconștientului. Dar nu despre demonul minciunii și despre demonul fraudei vreau să vorbesc azi, cele două defecte de caracter de căpătâi din cauza cărora am ajuns, la aproape 33 de ani, să continui să dorm pe canapeaua din sufrageria părinților mei, complet oarbă fiind, un pic cam surdă, vorbind ca un copil de 3 ani și ținând companie bunicii toată ziua când sufletul meu aspiră să călătorească pe Venus. Nu despre minciună și fraudă voi scrie, ci voi începe să scriu despre dorință, cretina și blestemata de dorință inconștientă care te lucrează din umbră și al cărei sclav ești fără s-o știi că ești, cu toate că știu că nu voi epuiza subiectul în aceste rânduri!

Ieri a fost ziua noastră de întâlnire și deja știam, de la ora prânzului, că nu vei veni la balconul meu pentru ca eu să văd din nou. După-masă am ieșit cu sora mea la o scurtă plimbare în jurul bloccului și, sfârșită, epuizată și sleită de energie, am început să plâng în timpul plimbării, înghesuindu-mă pe un colțișor de bancă din părculețul din spatele blocului, sperând ca vreun nefericit de infectat cu covid19 să nu se fi făcut comod pe respectivul colț de bancă înaintea mea. Și mi-am lăsat și ochii și inima și creierul și mintea și sufletul și conștiința și plămânii și tot trupul să plângă, udându-mi masca și hainele și tot. Dacă lacrimile noastre n-ar conține atâta sare, am putea uda cu ele toate culturile câmpului care se usucă în acest sezon din cauza secetei. Efectiv, te duce în pragul dezolării să nu te poți deplasa în nicio direcție dorită de tine, să rămâi blocat locului nu cu zilele sau săptămânile, așa cum suntem cei mai mulți locuitori ai planetei din cauza coronavirusului, ci cu anii, așa cum sunt eu, tot așteptând și tot așteptând să i se facă milă cuiva de mine așa încât să mă ajute să nu mă ofilesc definitiv între pereții casei, secătuită de toată vlaga și de toatăă seva de viață. N-am știut că a încerca să donezi din pozitivismul tău, din credința ta și din încrederea ta altora cărora le lipsesc aceste atribute poate să aibă astfel de efecte adverse! Și când s-o întâmpla minunea, Doamne-Mare, tare mi-e că voi uita de statutul meu de umanoid și că mă voi apropia de primata bipedă o bună perioadă fiindcă nu mă îndoiesc deloc în sufletul meu că voi alerga unde voi vedea cu ochii, voi escalada dealuri și munți și mă voi cățăra în copaci ca o maimuță intelectuală ce sunt. Când? Când, totuși, se va întâmpla totul? Și ce voi face din momentul prezent în care mă aflu până în momentul acela care va fi când eu, cu adevărat îți zic, nu mai pot îndura clipa lui ”acum”? ”Mai îndură un pic! Și fă acele lucruri care îți plac fără să ai pic de mustrare de conștiință că le faci, oricât ar costa. Ai de unde să plătești! Acum nu ești trasă la răspundere nici pentru faptul că nu poți medita, nici pentru că nu poți intona mantre, nici pentru că nu poți face alte practici spirituale. Doar mulțumește Tatălui pentru că toate astea nu vor ține până la sfârșitul vieții!” Așa îmi spuse sufletul meu, iar când am spus că vreau să continui să scriu fiindcă doaar acest lucru îmi mai face plăcere, uite care a fost răspunsul Divinului formulat ca și cum ți l-aș spune ție, ursitule:

Am să-ți scriu
cum încă n-am mai scris
versuri albe ca un fel de rouă
și-ascultându-ți inima cum plouă

Vasile Mardare și Adi Beznă – Am să te iubesc și tu n-ai habar (29 Aprilie 2020)

Dar eu nu vreau să îți scriu poezie! Mi-oi fi tu drag, dar să mă exprim în rime și în versuri nu coincide cu interfața mea interioară căreia îi place să lungească vorba la nesfârșit, după cum bine vezi! În plus, dacă traduci o poezie dintr-o limbă într-o altă limbă, o mare parte din sensul gândit de poet se va pierde întrucât nu există echivalente perfecte între diversele cuvinte și concepte în lingvistică. Și tu știi deja că eu visez să public scrisorile acestea despre care trag nădejde că au potențial de best-seller, motiv pentru care mă îngrijesc să scriu cât mai puțin întortochiat ca să fie cât mai ușor de tradus! În acest sens, poezia îmi pare foarte sofisticată și pretențioasă la traducere! Și tot atât de dificiil îmi vine de multe ori să traduc limbajul sufletului meu în cuvinte uzuale, pline de semnificație, însă cât mai apropiate de înțelesul comun al omului obișnuit. Așa am nădăjduit, să scriu pe limba tuturor despre aceste lucruri atât de minunate care mi se întâmplă, când limba sufletului meu este atât de complicată și de simbolică, de tainică și de plină de înțelesuri ascunse. Nu neg că mi-ar plăcea să vorbesc în metafore, ca un fel de Yoda plin de înțelepciune, iar traiul cu bunica mea care îmi cere tot timpul să îi explic tot ce fac în așa fel încât să priceapă și ea, fără ca eu să reușesc vreodată să am răbdare cu ea fiindcă o văd că nu are de unde să priceapă sensul întâmplărilor acestora sublime prin care trec îmi demonstrează că nu m-am născut ca să le vorbesc oamenilor extrem de simpli despre Dumnezeu și despre sufletul lor, cu toate că nu îmi surâde nici ideea de a le vorbi celor mult, mult prea fixați în propriul intelectualism din care izvorăsc amorul propriu, mândria, aroganța, orgoliul, vanitatea și alți demoni defectuoși și păcătoși care îi fac pe câte unii să creadă despre sine că au însușiri de leaderi sau de guru când, în realitate, nu sunt înaintați în învățătură nici până la genunchiul broaștei, cum ar spune Ion Creangă, întocmai cum aflu că mă poziționez și eu pe scara ierarhică în Univers. Cui aș vrea eu să îi vorbesc nu știu nici eu să spun, mai ales când văd că nu spun nimic nou (toate-s vechi și noi sunt toate), însă mi-e complet clar că ție aș vrea din toată inima să îți vorbesc. Dar oare vorbim aceeași limbă? Și înțelegi tu, oare, ce vreau să spun prin ”a vorbi aceeași limbă”? Și dacă nu ai fi atras de mine datorită afinităților interioare ale conștiințelor noastre, atunci sufletul tău de ce continuă să vină la mine? De curând am înțeles răspunsul la acea prețioasă întrebare: ”De ce? De ce, până la urmă, ție ți-a dat voie Tatăl să îmi abordezi sufletul în dimensiunea astrală ca să îl poți atinge, în loc să o faci în cea materială?” Și sunt atât, atât de uimită, de minunată și de uluită să descopăr că TU, dintre TOȚI bărbații de pe planetă, ai rezonat pe deplin și în profunzime cu o dorință năbădăioasă a mea care mi-a făcut multe probleme de-a lungul anilor. Câtă amărăciune și câtă suferință acumulăm în psihicul nostru din cauza dorinței, mai ales când aceasta nu se împlinește, ajungând mai apoi să o refulăm și să o îngropăm în subconștient și inconștient, ceea ce înseamnă că dorința nu dispare. Cu toate că știu acest răspuns acum, nu vreau să descriu mai pe larg în epistola de azi această dorință specifică pe care tu ai reușit să mi-o împlinești cu chiu, cu vai, ci despre altceva!

Cum ți-am spus, ziua de ieri a fost neobișnuit de dificil de îndurat Și prost mi-a mers până am adormit. Din fericire pentru mine, te-am visat apoi toată noaptea, iar lucrurile pe care le-am făcut și pe care ni le-am zis unul altuia s-au absorbit deja atât de bine în sufletul meu ca să îmi grănesc inima cu nădejdea că te voi vedea în curând!Câtă nevoie am avut ca această noapte să se petreacă în acest fel atât de minunat! Dis-de-dimineață, în timpul ultimului vis, eram în mijlocul unei scene în care ploua cu găleata, cum ar putea să plouă și inima unui om în felul surprins de versul citat la începutul scrisorii mele (”Și ascultându-ți inima cum plouă”) . Căutam, în timpul acestui vis, să îmi provoc flash-uri din viitor care să ne fi surprins în timpul actului intim fiindcă a vedea așa ceva este o dorință arzătoare pe care o am, izvorâtă din multa suferință simțită în această viață ca rezultat al implicării mele în relații cu oameni nepotriviți. De aceea vreau să îmi văd cât mai mult și mai des chipul strălucind de fericire în timp ce mă aflu cuibărită în brațele tale, așa cum îmi dezvăluie Divinul prin aceste flash-uri. Când, deodată, s-a auzit o voce în eterul în care ascultasem până atunci sunetul ploii, iar această voce îmi spuse: ”Înțeleg de ce cauți să vezi cât mai multe scene în care te afli împreună cu el. Dar ți-au fost deja dezvăluite extraordinar de multe de astfel de secvențe. Tot ce ți s-a arătat ți se va întâmpla. Nu îți cer în schimb pentru acest bine care ți se face decât să zâmbești un pic mai mult. Și să nu mai numeri zilele, săptămânile și lunile până în clipa când ți s-a spus că ți se va încheia pedeapsa!” A primi îndemnul de la Ființa mea interioară de a zâmbi mai mult este, negreșit, un îndemn la credincioșie deoarece nick-ul purtat de mine ca și performer de videochat conținea cuvântul ”a zâmbi”, iar acea fată care am fost atunci, complet lipsită de credință și de speranță, nu a putut trage nădejde mult, înfiorător de mult timp că ceea ce i se dezvăluie ochilor săi ar mai fi putut fi vreodată posibil căci fata aceea care am fost căzuse în dezolanta resemnare!

Dar crezi că am putut zâmbi când m-am trezit? Nu, nu am putut face decât să îmi schimonosesc fața în grimase de durere și de tristețe, continuând să am criza de conștiință pomenită la început. De unde a venit aceasta? M-am aventurat de am ccerut Ființei interioare să îmi fie dizolvat acel 1% de îndoială din cugetul meu care mă împiedică să cred că promisiunile revelate de Divinitate prin flash-uri ale viitorului meu sunt reale, deci nu mincinoase. Acel 1% de îndoială ține teribil de mult de defectul păcătos al minciunii, dar ține tot atât de mult și de defectul nerăbdării, așa cum mi-a subliniat Ființa interioară printr-o serie de citate exemplicative pe care le-am atașat la finele acestor rânduri. Poți crede tu 99% într-o idee, însă acel 1% de îndoială va strica tot efortul tău și va câștiga lupta. De aceea zilele trecute am implorat în timpul rugăciunii să fie eliminat acel 1% de îndoială din inima mea, fiind de accord să plătesc orice preț și să trec prin orice suferință impusă de Puterile Superioare pentru ca cerința mea să se înfăptuiască. Atunci când ai dharma, adică răsplată pentru faptele bune făcute, poți cere un astfel de serviciu pe care Divinitatea ți-l va îngădui fără a te mai trece prin pedepse și încercări chinuitoare din care ai, de obicei, de învățat o lecție importantă. Fiindcă am scris și cum cele scrise de mine pot ajuta, eu am obținut credit cosmic. Nu este același lucru cu dharma deoarece creditul trebuie înapoiat, dar tot îmi permite oleacă de mișcare în Cosmos, putând face valuri pentru ca dorințele să îmi fie împlinite. Iar eu vreau ca acel 1% de îndoială să dispară din anatomia mea fiindcă vreau, pur și simplu vreau să te iubesc din toatîă inima mea și din tot cugetul meu! Mai virtuoasă, năzuința mea de a fi atinsă de iubirea adevărată transcende simpla și banala dorință animalică de a te avea, doar de a te avea ca pe un bun prețios, ca pe un trofeu și, deși primul gen de iubire are mai multă putere, nerăbdarea care însoțește procesul așteptării de a-mi fi împlinită năzuința face ca acel 1% de îndoială să se intensifice fiindcă eu te vreau acum, chiar acum, nu peste un an sau 4 și bat cu piciorușele în podea de necaz că tu nu poftești să faci așa cum vreau eu, deși rezonezi cu credințele mele. Și, dacă stau mai bine și mă gândesc, până și faptul că am cerut să fie îndepărtat de mine acest 1% de îndoială denotă, în realitate, faptul că am ajuns la limita răbdării!

Și ce am pățit după rugăciunea mea? Am trecut printr-o experiență onirică atât de stranie și de minunată în același timp, că nici acum nu m-am dezmeticit complet din ea. S-a petrecut în noaptea dintre duminică spre luni. M-am trezit dincolo de zidul somnului, având un grad ridicat de luciditate. Eram pe un pat de spital, iar pe lângă mine roia o făptură neomenească ce se mișca deosebit de repede, având o înfățișare pe care îmi vine greu să o descriu fiindcă, sincer vorbind, mi-a fost frică să o privesc îndeaproape. Și cum se mișca atât de repede, nu o puteam opri locului ca să o întreb ce și cum. Acum era într-un colțișor, iar în secunda următoare era în colțul opus al încăperii, căutând după instrumente de operat și după doctorii, dar mai ales căutând să mă ajute să mă fac comodă în cabinetul său. Nu mi-a spus nimic, absolut niciun cuvânt, iar gura mea stătea perfect închisă, ca și cum se afla sub efectul unui anestezic. Însă îmi auzeam propriile gânduri reverberând în exteriorul meu, ceea ce mă împinge să cred că această făptură auzea și cunoștea gândurile mele, dar nu răzbătea nimic dinspre ea înspre mine, niciun gând vreau să zic fiindcă nu pot nega că simțeam un fel de compasiune plină de răbdare din partea sa pentru mine deoarece această ființă a venit lângă patul meu, așezând mai bine și cu mai multă grijă perna la spatele meu care îmi susținea mai ales gâtul și trăgând de pat într-un sens sau altul ba ca să îl echilibrze, ba ca să se armonizeze cu celelalte lucruri din cameră. În mod evident, păream să joc rolul unui pacient căutând să primească o consultație în cabinetul unui medic! Dar eu eram în întregime îngrozită trăind în mijlocul acestei scene insolite al cărei personaj principal eram! Păi cum să nu, când pui capul pe pernă să dormi și după ce închizi ochii să te trezești atât de conștient și de lucid în această dimensiune în care sufletul/psihicul se poate manifesta cu mai multă dezinvoltură decât în cea materială? Iar acea scenă era pe deplin neobișnuită, chiar și pentru un vis! Recunosc cu oarecare rușine că, găsindu-mă adeseori în mijlocul unor astfel de vise, lucidă fiind, nu știu cum să reacționez și nici ce atitudine să adopt vis-a-vis de ceilalți participanți. Religia nu te învață că sunt decât îngeri, sfinți și demoni, adeseori deghizați în piei de mielușei, însă unele filozofii vorbesc despre totemism, despre ființele elementale, anume sufletele animalelor și ale plantelor, despre zei ai naturii și alte ființe inocente supranaturale pe care religia creștină, de exemplu, le clasifică drept păgânism. Și cu acest mecanism judicios și plin de prejudecată instalat în subconștientul meu, nu îmi dau seama cum să reacționez pe moment, ceea ce mă determină să resping ocazional manifestarea din lumile interne DOAR fiindcă ființa care mi se dezvăluie nu are aripi ca de înger! Căci asta ne este așteptarea în ceea ce privește înfățișarea unei ființe angelice trimisă de Dumnezeu să ne ajute pe căi nebănuite din lumea care nu se vede, ori ajutorul meu din acest rând nu corespundea de niciun fel acestor parametri preimpuși de prejudecățile și de credințele noastre religioase! Dar mult noroc mai am deoarece cred atât în îngeri, în demoni, în sfinți, în maeștri, cât și în zâne, în spiriduși și în sufletele necuvântătoarelor! Și cum medicul meu nu a rostit niciun cuvânt, tind să cred că a fost un astfel de ajutor elemental, chiar intercesorul elemental (medicul intern), cunoscându-se despre aceste suflete inocente de animale și de plante că sunt buni medici și că se sacrifică pentru oameni.

Îndată după ce m-am făcut mai comodă, cu toate țipetele mele de spaimă din interior, această făptură a operat pe gâtul meu, în dreptul coloanei cervicale, unde se află sediul chakrei comunicării, folosind când instrumente de operat ca cele chirurgicale, când palmele, întocmai cum procedează unii vindecători care folosesc mâinile. În seara acelei zile mama îmi făcuse masaj, atingând și acest loc, dar cu toată iubirea ei de mamă, nu a putut să ridice sau să amelioreze durerea pe care o simt în chakra gâtului, distrusă și dezechilibrată fiindcă am mințit. Dar pe acel pat s-a operat în această parte a corpului, neîndoielnic în cea corespunzătoare corpului energetic deoarece numai energie și curenți magnetici am simțit peste tot, atât în mine, cât și în exteriorul meu, în întregul eter. Și ”medicul” acesta tăcut fora de zor în ceafa mea, taman cu lucrează stomatologul în gura unui pacient și nu pot să descriu ce am simțit atunci fiindcă ce simțeam nu venea din această lume! Dar a fost ca și cum întregu blocaj energetic pe care îl simt în ceafă fusese zgândărit, zguduit din temelii. Atâta durere câtă simt aici nu este un lucru necunoscut nimănui, toți avem senzația de gât țeapăn și de durere în umeri, ca și cum ducem în spinare povara tuturor lucrurilor din lume. Iar acolo s-a operat chiar în mijlocul acelei dureri și ce nație de energie toxică extrăgea doctorul meu supranatural din gâtul meu este imposibil de descris în cuvinte. Iată că pe chakra comunicării se lucra, iar deschiderea, purificarea și echilibrarea ei permite manifestarea conștiinței cu mai multă autenticitate, dar vocabularul meu continuă să fie tot atât de sărăcăcios fiindcă nu știu cum să fac să descriu cu mai multă acuratețe cum acei curenți de energie nefastă și toxică se dezlipeau de corpul meu eteric, fiind înlăturați și îndepărtați de mine. Nu se mai manifestau cu formă, chip, voce și personalitate proprie ca în alte rânduri descrise anterior, ci sub formă de curenți electrici. Cea mai apropiată analogie pe care o pot folosi ca să descriu aceste experiențe legate de energie ca un curent electric sună în felul următor: imaginează-ți atmosfera aceea încărcată de electricitate de dinaintea unei furtuni când acea descărcare de curenți electrici efectiv se aud și se simt, mai ales când se formează fulgerele sau alte fenomene atmosferice, precum tornadele sau uraganele, etc. Intermitent, în timpul acestei operații, aveam flash-uri în care îmi vedeam copilul interior, inocența sau monada divină, eliberat, captiv până atunci în blestemățiile acelea de energii care îmi înnegriseră sufletul aproape în întregime. Iubitul meu suflet, atâta timp mi-am bătut joc de tine! Apoi iarăși îmi vedeam sufletul smolit pentru ca imediat după aceea să răzbată lumină în care îmi puteam distinge inocența de copil zbătându-se ca să se elibereze din blocajul asupra căruia lucra medicul de acolo.

Operația a durat mult timp, însă acolo nu am avut pic de noțiune asupra timpului și asupra spațiului. Când medicul meu a isprăvit, și-a făcut un ceai din care a început să bea tacticos și, ca și cum lucrurile nu fuseseră suficient de fabuloase până atunci, mi-a pus ceașca de ceai sub nas și un miros pronunțat și intens de plante aromatice mi-a pătruns pe căile nazale, făcând să îmi miște energia cerebrală în sensuri circulare, ca de spirală, într-un ritm extrem de intensificat! Atacul cerebral mi-a afectat inclusiv simțul olfactiv, de aceea nu prea simt mirosuri de la finele anului 2013. Însă după acest episod am simțit mirosul de ploaie și mirosul de sarmale din bucătărie, lucru care mi-a bucurat nespus de mult inima! Am să subliniez cu tuș negru, totuși, că nu experimentam toate aceste trăiri în corpul fizic, ci în celelalte corpuri subtile de existență, în cel eteric și în cel astral. Am citit mărturisirile altor oameni care, experimentând proiecția astrală fie spontană, fie indusă în mod conștient, au descris cum că simțul gustului și simțul mirosului se manifestă în dimensiunea astrală așa cum se manifestă și văzul și auzul, însă pe o treaptă cu mult, mult mai intensă și mai ascuțită decât în corpul fizic!

În sfârșit, trebuie să fi fost foarte departe de umanul din mine întrucât, la trezire, m-am simțit complet dezorientată și cu memoria răbășită. Îmi aminteam toate detaliile misterioasei experiențe care se imprimaseră ca fierul încins în conștiința mea, dar nu îmi puteam aminti unde eram la trezire, în ce zi a săptămânii sau alte detalii. De aceea, când trec prin acest fenomen de completă uitare a noțiunilor de timp și de spațiu care mă însoțește ocazional după revenirea din lumile interne, fac un test care mă ajută să mă re-acomodez realității materiei. Așa că mi-am pus următoarele întrebări, făcând tot efortul mental de reamintire:

– Cătălina, unde ești acum? În ce dimensiune?
– Sunt în dimensiunea terestră, în patul meu de acasă, am răspuns după un oarecare timp de gândire, faptul că sunt oarbă incomodându-mă îngrozitor de mult în timpul acestui pas de revenire la conștiința obișnuită fiincă mă impiedică să recunosc locul exact cu mai multă rapiditate, mai ales când mi se întâmplă atât de des să mă trezesc conștientăă în acel loc întunecat pe care îl asociez cu infernul personal unde nu văd, așa cum nu văd nici aici.
– În ce zi a săptăămânii ești?
– Cred că este duminică spre luni, poate că e deja luni dimineața.
– Îți amintești dacă nu cumva trebuia să se întâmple ceva deosebit azi? Trebuia să faci ceva special?
– Parcă da…. parcă sora mea trebuia să plece la fermă cu alde mama. Azi rămân singură cu bunica.

Cu răspunsurile acestea clarificate, mi-am revenit pe deplin. Sau, nu chiar, căci de atunci am niște dureri cumplite în ceafă, în toată chakra comunicării și trec prin criza de conștiință despre care am vorbit la începutul scrisorii mele, cea legată de demonul minciunii și al îndoielii și al nerăbdării, criză care îmi face buzele să tremure și inima să plângă de durere și de tristețe. Și toate aceste trăiri s-au intensificat atât de mult din noaptea acelui vis, devenind așa de apăsătoare de parcă am în coșul pieptului un sac de ciment! Și numai rușine și vină simt pentru tot ce am făcut greșit și nu-mi vine să cred că am putut face toate acele lucruri și cu atât mai puțin pot să cred, netrebnica de mine, că răspund cu îndoială la chemarea Tatălui, când Acesta îmi arată că voi reuși, că El crede în mine, iar eu nu cred în El? Aceiași demoni, întipăriți în acel 1% de îndoială, mă împing să…

Dar ajunge! Căci pe tine caut să te iubesc cu sinceritate și devotament, nu să te seduc, cu toate că de-acum pot să te seduc cu și mai multă dibăcie fiindcă…pot…să…scriu….și…în….versuri!!

Impatience often makes us patients.

Mokokoma Mokhonoana

Impatience destroys at least 98% of hard work’s potential.

― Mokokoma Mokhonoana

Some people are a degree of impatience away from wishing a year were only a few weeks long.

― Mokokoma Mokhonoana

In my impatience I become convinced that this desire of mine should have been fulfilled yesterday, when it belongs to a tomorrow that yesterday would have killed had I had my way.

Craig D. Lounsbrough

apr. 022020
 

<>

Joi, 2 Aprilie 2020

Ursitule,

Aseară nu am mai ieșit pe balcon ca să te aștept, om trimis de Dumnezeu ca să mă vindece. (oare eu aș putea, în vreun fel sau altul, să te vindec la rându-mi?!) Am chibzuit că ar fi fost prea din cale-afară să se petreacă minunea taman în ziua de 1 Aprilie, Ziua Păcălelii! Fără urmă de îndoială că povestea despre cum m-am vindecat de orbire în felul miraculos în care se va întâmpla merită istorisită umanității întregi, dar a-i spune cuiva că s-a petrecut taman de Ziua Păcălelii ar putea provoca hohote isterice de batjocură, de luare în râs, iar toată istorisirea de față ar putea lua cu nespus de multă ușurință iz de farsă și de păcăleală. Dacă, totuși, ai fi venit, m-ai fi prins tare, tare ostenită, adormită, mută, prea puțin încântătoare pentru ochi și ureche.

– Sunt tare morocănoasă, i-am spus Tatălui din inima mea. Voi pierde puncte dacă amân întâlnirea cu el pentru săptămâna următoare, dacă azi aleg să nu mă dichisesc de dragul lui? Unde mă aflu pe o scară de la foarte prost la foarte bine? am întrebat, așteptând după aceea manifestarea unui mesaj ca răspuns la această chestiune care mă preocupă teribil: unde mă situez pe acest drum de vindecare și de întoarcere la Divinitate, mai ales acum, în aceste vremuri înfiorătoare de criză mondială datorată pandemiei cu Coronavirus care ne face pe atâția dintre noi să stăm pironiți locului cu respirația întretăiată, literalmente! Cum să nu îmi fi luat gândul de la întâlnirea noastră din fața balconului meu când nu mai avem voie să mai ieșim din casă fără declarație semnată pe proprie răspundere că urgența care ne-a scos din casă chiar este…știi tu… o urgență reală? Ce-ai să scrii tu pe declarația ta? ”Domnule polițist, subsemnatul, Miuriel, declar pe proprie răspundere că am ieșit din casă pentru a mă duce la balconul iubitei mele ca să își recupereze vederea. Nu durează mult! În 15 minute sunt înapoi acasă!” Numai de-ai fi acasă în această perioadă! Numai de-ai avea un cățel! Numai de-ai fi taximetrist! În oricare altă zi acest scenariu nu ar fi părut deloc ridicol, dar în vremea blestematei acesteia de pandemii înseamnă altceva, iar să se fi întâmplat chiar de Ziua Păcălelii… Vezi cât este de ușor să te dai bătut, cuprins de deznădejde?! Vezi de ce m-a povățuit sufletul meu să subțiez învelișul înciudării? Doamne Mare, ce ciudă îmi este pe tine că nu ai venit mai devreme, măcar cu o lună sau două în urmă, înainte să se fi stârnit toată drama aceasta mondială! Și, Doamne Mare, cât de norocoși suntem că sufletelor noastre le este permis să se întâlnească în vise!

Realmente, trebuie să atașez imaginea scanată a răspunsului Tatălui manifestat în dimensiunea materială care îmi umplu inima de bucurie și îmi produse zâmbete largi de mulțumire și de gratitudine! Acest prim răspuns a avut și o continuare, citată mai jos:

”Cu atâtea vești neplăcute, cu toate nesiguranțele astea, atunci când toți suntem egali în fața bolii, măcar să îmi iau porția de bine. Pentru că e greu să ne gospodărim acum, însă dacă nu rămânem sănătoși psihic, nu mai ieșim din romanul ăsta neterminat. Și iar mă gândesc la ce spunea Nichita Stănescu: „Timpul este precum un lup devorator.” ” (Anonim)

”Suntem bine! Suntem bine!” am repetat de câteva ori în sinea mea, bucurându-mă ca un copil mic aflând că Tatăl nu avea să mă depuncteze pentru alegerea mea de a amâna momentul vindecării mele și întâlnirii cu tine. ”Știam că Tatăl nu este absurd! Și nici ridicol în cerințele Sale!” Nu sunt nici isterică, nici panicată în legătură cu această pandemie, dar nici nu am adoptat dogma teoriilor spirituale de tip new-age care afirmă, printre altele, că trezirea conștiinței Divine din interiorul tău va fi ca și cum ai câștigat marele premiu la loterie! Un astfel de eveniment, zic acești oameni, te va scuti de orice suferință posibilă, nicio boală sau nenorocire nu te va mai atinge, nicio molimă, niciun dezastru, nicio criză fiindcă, mai spun ei, Dumnezeu nu te vrea decât fericit, mulțumit, ghiftuit și îndestulat, fără să specifice mai limpede, pe înțelesul tuturor, că toate acestea au un preț în Univers. Și tot ei mai spun că trezirea conștiinței îți poate aduce atât de multe beneficii, inclusiv locuri de parcare formidabile la ieșirile în oraș. Mă scuzați, dar pe mine continuă să mă bâzâie și acum muștele, cu tot cu sufletul meu trezit și tot așa! Mie îmi par toate aceste lucruri o risipă inutilă de dharma, o consumare a capitalului cosmic pe lucruri de nimic. Propriul suflet m-a sfătuit să nu îmi cheltuiesc răsplata pentru faptele mele bune ca să obțin pufuleți gratuiți de la Cosmos, ci să investesc capitalul cosmic în lucruri de importanță pentru Ființa interioară! Mai mult decât atât, sufletul meu este de tradiție veche, acceptând suferința ca o unealtă necesară de purificare a egoului. Vreau să spun, prin toate acestea, că nu mă număr printre cei care se mint singuri, afirmându-și astfel de lucruri: ”Am făcut atac cerebral deja! Sunt orb, sunt surd, sunt paralizat sau tocmai m-am vindecat de cancer sau de leucemie. N-are cum ca Dumnezeu să mă mai treacă printr-o nouă suferință! Nu mă pot îmbolnăvi de acest virus! Mie nu mi se poate întâmpla așa ceva! Este imposibil! Dumnezeu nu poate fi atât de crud!” Cruzimea lui Dumnezeu nu are nimic de-a face cu păcatele noastre infecte de care ne facem vinovați până în măduva noastră osoasă îmbolnăvită, în pofida faptului că atâția lansează publicului larg teoria potrivit căreia Dumnezeu vrea să ne transforme într-o adunătură de hippioți fără discernământ care cred că nimic rău nu li se mai poate întâmpla în viață. Deci, dacă Tatăl m-a trecut deja printr-o mare suferință, aceea a atacului cerebral și a orbirii, nu înseamnă că sunt scutită de suferințe adiționale! Nici măcar faptul că mă aflu aproape de finele plății datoriei mele karmice nu îmi garantează fericirea fără limite după aceea! Cât efort presupune, Doamne Mare, să rămâi conștient și prezent, vigilent și alert în momentul fiecărei clipe!

Remarcând apoi că răspunsul Tatălui fusese formulat la plural, (”suntem bine”) , am intuit că a fost pentru sufletul meu o indicație clară a faptului că mi se confirma, o dată în plus, că povestea despre ”noi”, scrisă în rândurile prezente, e validată de puterile Cerului ca având sens și importanță pentru Tatăl, numai să ne păstrăm sănătatea psihicului în aceste timpuri de mari încercări în care toți suntem egali în fața bolii, perioadă în care, totuși, să facem tot efortul de a nu pica în extrema negativismului! Ideal este să devii conștient că există atât binele, cât și răul, fără a cădea în niciuna din extreme, fiind ba prea pozitiv, ba prea negativist! Calea de mijloc este cea mai bună. Strașnic umor are Tatăl care se află în ascuns, sugerând o doză de pozitivism în aceste timpuri de restriște când numai ieșit pozitiv nu vri să fii, oriunde în lume ai trăi! Dacă îndemnul Tatălui nu ar fi acesta, atunci de ce mi-ar fi trimis două indicații prin care ne povățuiește să ne luăm porția de bine, măcar prin zâmbete, în clipa prezentă în care trăim, oricât de tragică este peste tot în lume? Nu este acest moment cel mai bun timp pentru citit, pentru studiu, pentru meditație, reflecție, introspecție și auto-observare? Și nu este momentul prezent cel mai bun pentru a face recapitularea finală la cele scrise de mine pentru ca romanul acesta să nu rămână neterminat? Cum să nu fie necesară o recapitulare când inima mea cunoaște că mult nu mai poate fi până ce ne vom vedea în persoană? Și cum să mă fac de rușine când va veni timpul să dăm proba orală la acest examen la care nu aș vrea să pic (te rog, citește ”n-aș vrea să leșin de emoție în brațele tale”), când tu îmi vei spune că mă iubești, iar eu ce îți voi răspunde în schimb? Ce voi zice? Și de unde știu că mult nu mai este? Sau de unde știu pentru ce să zâmbesc, cu atâtea vești proaste bombardându-mă din toate direcțiile? Mi se trage de la natura mea interioară care vede detaliul ascuns în manifestarea răspunsului care mă determină să îmi pun un milion de întrebări complementare. De exemplu, de ce Tatăl mi-ar fi trimis acest mesaj, ”suntem bine”, atașat unei imagini care surprinde 3 ouă într-un bol, formând o față zâmbitoare, atâta vreme cât eu sunt oarbă, mai ales după ce mă plânsesem într-o epistolă anterioară că eu nu sunt capabilă nici măcar să fierb un ou? Nu înseamnă, prin urmare, acest mesaj atât de banal în aparență, că Tatăl îmi promite vindecarea de orbire ca să pot și eu, în sfârșit, să fac ouă ochi la aragaz și că, dacă Tatăl mi-o promite, atunci am motive multe și întemeiate pentru care să zâmbesc? Să zâmbim? Să mulțumim?

Nu vreau să trec cu vederea nici parafrazarea lui Nichita Stănescu din textul citat anterior, ”Timpul este precum un lup devorator”, care pare-mi-se că mă înștiințează că epistola cu titlul ”Nu simți că, dacă pier, te las săracă?”, în care m-am confesat în legătură cu suferința și umilința la care am fost supusă de către semenii mei, numiți în textul respectiv ”gura lupilor”, umanitate pe care trebuie să o iert, a atins coarde vibrante în Cosmos! (sau a atins aceste coarde sensibile în tine?) Cu alte cuvinte, totul este deja înfăptuit, de aici înainte nu mai este decât o chestiune de timp până ce gura lupilor devoratori va fi închisă! Expresia în sine mai are un sens ascuns, simbolic. Lupii, ca și șacalii, fac parte din aceeași specie de animale. Este cunoscut în simbolistica religioasă și în mitologie că Judecătorii Tribunalului Divin sunt pictografiați purtând măști cu aspect de șacal și urechi de lup în timpul proceselor de judecată ale sufletelor. Din această perspectivă, expresia capătă un alt sens întrucât timpul asemuit unui lup devorator semnifică acum suferința și durerea rezultate în urma pedepsei karmice. Suferință acută și durere crâncenă simt în fiecare moment al stării de veghe de când te tot aștept să vii, timpul mă devorează lent, dar sigur. Și parcă, totuși, toată suferința aceasta conține un cubuleț de zahăr în compoziția sa. În acest moment prezent despre care am vorbit noi, totuși, ne-am întâlnit deja, ne-am cunoscut, ne-am vorbit și ne-am mai familiarizat unul cu celălalt. Suferința mea vine din faptul că nimeni (citește mai ales părinții mei alături de care conviețuiesc zi de zi) nu mă crede că dimensiunea în care s-au întâmplat deja toate acestea este reală, atâta tot, cu toate că toți, absolut toți oamenii care trăiesc pe această planetă călătoresc somnambulistic în acest loc minunat îndată ce închid ochii pentru a dormi! Cu ce mă fac vinovată că am devenit conștientă de acest loc ca să simt atâta jenă și rușine pentru că ceilalți nu cred? Chiar tata se deplasează în astral în mod conștient, iar asta de foarte mult timp, cu mult înaintea atacului meu cerebral, când am început să discutăm în familie chestiunea călătoriei în afara corpului, însă el pune manifestările sale pe socoteala vreunei combinații neprielnice de mâncăruri sau pe cea a medicamentelor, continuând și în ziua de azi să ignore factorul suflet. Nu am idee ce crede în realitate despre ce mi se întâmplă mie și nici nu vreau să știu, sunt prea dezamăgită de el și de modul în care se comportă vis-a-vis de noțiunea de suflet! De bunica și de credințele sale nu mai zic nimic! Iată un lup devorator de Scufițe Roșii în straiele bunicii, judecând din patul bunicii la mărimea ochilor mei, la forma urechilor mele, la lungimea unghiilor mele, la timpul care se scurge peste mine, cea care lenevește, zice ea, fiindcă stă și croșetează și scrie toată ziua fără folos. Toate aceste suferințe se duc unde altundeva decât în inimă?

Dar cum să fac să ajung de la bine la foarte bine? Cum să ajung la superlativul absolut? De unde să încep? Am știut că întrebarea mea avea un sens simbolic, ascuns, întrucât ”superlativul absolut” înseamnă perfecțiunea lui Dumnezeu, așa că m-am grăbit repede-repejor să traduc. Era limpede că secretul era conținut în litera ”f”, prescurtarea cuvântului ”foarte”. E a 8-a literă din alfabetul românesc , dar 8, culcat pe orizontală, simbolizează infinitul. Infinitul nu înseamnă, totuși, Absolutul, dar fără a trece mai întâi prin cunoașterea infinitului nu vom ajunge niciodată să cunoaștem Absolutul! De la poziția în care ne aflăm acum, adică la nivelul ”binelui”, până la poziția ”foarte binelui” trebuie să parcurgem următorul drum, așa încât să ne apropiem cu un pas, ce nu poate fi sărit, de perfecțiunea absolută a Creatorului:

…dacă pot să iubesc mi-e destul
şi mi-este surâs
şi mi-este vis
dacă pot să iubesc.
La urmă, la umbră
am cântat:
dacă cineva poate să iubească
e împărat
dacă cineva este iubit
e infinit

şi dacă există iubire
din goluri se naşte plinul.”

Nichita Stănescu

Ce înseamnă, mai precis, ”Dacă cineva este iubit / E infinit” din poezia de mai sus, primită ca răspuns la numai câteva minute după ce mi-am formulat mental întrebarea despre infinit, adresată lui Dumnezeu? Ce poate să însemne altceva decât absența egoismului și prezența altruismului care fac din iubire un sentiment autentic , sentiment pe care eu nu l-am cunoscut încă, dar după care tânjesc aproape cu durere? Vreau să ți-l dau, dar nu știu dacă îl meriți. Meriți tu oare? De ce nu mă conving nenumăratele scene de viață dezvăluite de Divin că tu ești omul potrivit pentru mine? De ce să se fi înrădăcinat atât de adânc în mintea mea frica, deznădejdea, lipsa de încredere? Care e sursa reală a suferinței mele de nu mai cred că e posibil să mă atingă iubirea unui om fără de care Dumnezeu îmi spune că nu pot ajunge la Dânsul, trecând mai întâi prin trezirea conștiinței infinitului? Cel mai banal raționament deductiv de care psihicul meu este capabil sună în felul următor: nădăjduiesc să îl cunosc pe Dumnezeu în absolutul Său, dar ca să ajung la El trebuie să trec prin infinit, însă, pentru a ajunge la infinit, trebuie să cunosc exteriorul galaxiei în care trăiesc, dar până acolo trebuie să cunosc propria galaxie pe care nu o pot cunoaște dacă nu am nici măcar conștiința propriei planete și de unde să fiu conștientă de propria planetă dacă nu sunt conștientă nici măcar de mine însămi, de propria scânteie divină, îngemănată cu a ta în vremurile imemoriale ale ființelor androgine? Și dacă vreau să fac drumul în sus, spre Tatăl, nu este logic că, mai înainte de galaxii, de infinit și de absolut, trebuie să trec prin mâinile tale, prin frământările corpurilor noastre care trebuie să devină iarăși un singur trup, ca la început? Și nu este logic ca și tu să nădăjduiești să faci același drum de întoarcere alături de mine? Cum să aspir să mă întorc în Eden, unde Edenul nu este mai încolo de infinit sau de absolut, când din Eden bărbat și femeie au plecat, așa că numai împreună se pot întoarce? Cum să ajung la Dumnezeu dacă nu pot ajunge nici măcar în Eden de una singură? Fără tine nu mă pot duce nicăieri în Cosmos, iar jumătățile de drum îmi sunt nesatisfăcătoare. De la iubire începe totul și uite cum mi se spune iarăși că, dacă pot să iubesc, îmi este surâs și îmi este vis, dar de unde să știu că tu, TU, TU, dintre toți bărbații planetei, meriți iubirea mea??

”Doamne Mare, dacă Tu poți vorbi în numele celui predestinat de Tine, Fii purtătorul său de cuvânt și spune-mi ce mi-ar spune el dacă ar putea.” Rugându-mă astfel, am primit răspunsul următor:

Mi-ar fi plăcut să te cunosc acum,
când știu atât de multe despre mine,
când pot deosebi ce-i rău de bine,
ce este jar aprins și ce doar scrum.
Mi-ar fi plăcut să te privesc mirat,
cuprins de-un fel de blândă duioșie
și-apoi, surprins că mi se-ntâmplă mie,
să te iubesc romantic, demodat.
Nu cu furie, nici cu disperare
și nici arzând ca două lumânări,
fără orgolii, fără întrebări,
te-aș fi iubit ca pe o întâmplare.
Cu simplitatea sfântă și matură
pe care numai anii ți-o pot da,
aș fi furat un strop din viața ta
și din surâsul tău – o firmitură.

Și dacă n-ar fi fost să te întâlnesc,
încă o vreme, ar fi fost mai bine,
dar cred că te-am dorit prea mult pe tine
și asta, și asta m-a făcut să mă grăbesc.

Sorin Poclitaru – ”Mi-ar fi plăcut”

Una este să îți pună Tatăl cuvinte în gură, ursitule, și alta este să ți le pun eu, nefericita de mine, așa că nu îmi voi întinde plapuma mai mult decât trebuie, începând să interpretez ca la școală ce-o fi vrut să spună Tatăl, în numele tău, prin cuvintele ”acum” sau ”jar aprins” sau ”blândă duioșie” sau ”fără orgolii”, etc. Mă dau bătută în fața minunilor lui Dumnezeu pe Care în fel și chip L-am pus la încercare, netrebnica de mine. Și semne și povețe și iubire și înțelepciune mi-a dat în fiecare rând, iar eu ce am dat în schimb? Frică și îndoială!

PS: Mi-am chestionat ulterior sufletul, întrebându-l în felul următor: ”Am scris bine paragraful despre noțiunea de infinit? Unde se situează acest paragraf specific pe o scară de la foarte prost la foarte bine ca valoare conceptuală? Te rog să îmi trimiți un cuvânt ale cărui litere, însumate, să dea un număr între 1 și 10, unde 1 va fi pentru foarte prost, iar 10 va fi pentru foarte bine!”.

Am așteptat câteva secunde, apoi am auzit răspunsul sufletului meu care îmi comunica ”petală”. Repede am calculat 19+7+24+1+15+2=68 din care rezultă finalul și sublimul 5 care se află la mijloc, între 1 și 10! Sau un altfel de a spune în mod ghiduș și înțelept: ”Nu ai scris nici foarte bine, nici foarte prost. Nu ai căzut nici în extrema pozitivismului, nici în extrema negativismului! Ești la mijlocul dintre ele fiindcă nu ai spus-o chiar tu că drumul de mijloc este cel mai sigur?”

Deci spune-mi tu sau orișicare dacă nu merită plătit orice preț impus de Tatăl pentru a-ți fi înapoiat sufletul?