aug. 052022
 

<>

Vineri, 05 August 2022

În cursul acestei dimineți am avut o experiență astrală foarte frumoasă ce l-a implicat pe tata, în pofida faptului că tocmai imaginea sa face subiect de controversă în sufletul meu întrucât întrebările ”A fost sau nu chiar tata? Cum pot fi sigură că a fost chiar sufletul său prezența cu care am conversat?” generază multă îndoială și temeri. Căci nu vreau să mă hrănesc cu o iluzie izvorâtă din ideoplasticitatea inconștientului meu. Pe adevăratul meu tată vreau să îl găsesc în lumile invizibile, chiar de va fi să îl găsesc plătind pentru greșelile sale în abisul ghenei.
M-am trezit azi-dimineață pe la 06:30 din cauza pisicii noastre care miorlăia grozav fiindcă rămăsese închisă în dormitorul meu. După ce i-am deschis ușa ca să plece, m-am întins în așternut pentru o ultimă ațipeală. Și, ca în multe rânduri anterioare în cursul dimineții, sufletul a rămas destul de treaz în lumile interne, trupul fizic închizându-se pentru somn. Dar în acest rând nu a încăput dubiu că primeam o mână de ajutor din sfere superioare ca să rămân trează. Tot ce am trăit din acel moment până m-am trezit în corpul fizic a fost foarte lung și foarte frumos, dar din cauza lungimii acestei experiențe nu mi-am amintit tot ce am văzut și simțit, cu toate că întreaga experiență l-a implicat pe tata.
Ce m-a trezit de-a binelea în lumile interne a fost imaginea lui care s-a proiectat în fața ochilor mei într-un mod atât de deosebit, încât am fost pe deplin încredințată că era vorba de o intervenție Divină la mijloc, că eram ajutată. Dar este peste puterile mele să explic ce vreau să spun prin cuvântul ”deosebit” care, cu această ocazie, a ținut foarte mult de intuiție și de centrul emoțional, deci de inteligența inimii. Altfel spus, imaginea tatălui meu a creat o puternică impresie de real și de adevăr asupra sufletului meu. Dar impresia și mai puternică pe care a creat-o asupra mea a venit din cuvintele pe care mi le-a spus:
– Cătălina! Cătălina! Să mai ai răbdare, numai atât îți cer!
Din acea clipă a început adevărata experiență astrală din care îmi amintesc numai câteva scene, fiind atât de lungă. Curios mi se pare acest lucru, anume că nu îmi amintesc în întregime visele pe care le-am avut cu tata de la moartea lui, când normal ar fi fost ca tocmai pe acestea să mi le amintesc.
Dar nu îmi amintesc decât detaliile legate de decor, de spațiu și de emoție, nu însă și conversația noastră sau firul narativ, când există unul. Același lucru s-a întâmplat și azi-dimineață când, după această replică cu tâlc pe care tata mi-a adresat-o, am pătruns cu el în acel spațiu al astralului ce îmi apare atât de plastic și maleabil, atât de vibrant și vivid, chiar dacă adeseori îmi apare șters, tern, decolorat și întunecat.
Din clipa în care am pătruns cu tata în această lume definită prin linii, dungi și forme tata nu mi s-a mai părut conștient de el însuși, cum mi se păruse anterior când îmi ceruse să mai am răbdare. Mai curând mi se părea că fusesem atrasă, absorbită și infiltrată în imaginile pe care sufletul lui le proiecta în lumina astrală, precum spun marii Maeștri de compasiune că procedează sufletele celor morți, dormind profund după decesul lor, fiind totalmente absorbiți în visele lor, inconștienți la tot ce îi înconjoară. Și era limpede că tata nu avea nicio idee că nu mai este în viață.
Eram în Brăila, în regiunea Barierei, spre Parcul Monument, însă aceste locuri nu arătau aidoma celor din lumea vizibilă. Un fel de Obor se ținea pe acel teren din Barieră care a fost multă vreme un teren viran. Se făceau tranzacții, vânzări și cumpărări de vechituri și de tot felul de alte obiecte, tata preumblându-se printre toate acestea fără niciun scop și fără nicio direcție, conform unui automatism ce i-a fost caracteristic în această viață întrucât era prezent la Oborul din oraș duminică de duminică, însă nimeni dintre noi nu a știut de ce o făcea, dacă o făcea din plăcere, din necesitate sau din obișnuință.
Când am fost copil, mi-a plăcut foarte mult să merg cu el la Obor, pasiune care s-a prelungit până în anii de liceu. Iar azi-dimineață mi se părea că revenisem la acei ani ai copilăriei deoarece astfel mă privea tata, ca și cum eram un copil pe care trebuia să îl supravegheze, deși lui i-ar fi plăcut să se fi simțit și mișcat mai liber printre toate acele grămezi de obiecte, dându-mi impresia că ar fi preferat să fi fost un băiat în locul unei fete față de care trebuia să fie mai atent. Această percepție a mea are un temei întrucât părinții mei și-au dorit un băiat pe care l-ar fi numit ”Cătălin Alexandru”, dorințele lor proiectându-see în memoria mea în timpul gestației, fapt ce este demonstrat științific.
Iar eu îl urmam peste tot, întrebându-mă tot timpul dacă este sau nu este sufletul tatălui meu prezența care mi se arăta încât m-am apropiat de el, vrând să îl ating cu mâna și să îl îmbrățișez spre a mă convinge, folosindu-mă de simțurile mele interne, că acea imagine este tangibilă, solidă și încărcată de energie sau numai un abuur, fum și iluzie izvorând din mintea mea. Sufletul lui Marius este tangibil când îi percep influența astrală. Așa am vrut să îmi trec brațul ca și cum aș fi tăiat mijlocul tatălui meu ca să îl fac să dispară ca fumul din fața ochilor mei, dar Bunule Dumnezeu, nu reușesc să îmi amintesc ce s-a întâmplat, ce am simțit și ce am văzut! Dar cert este că el a rămas pe loc în fața ochilor mei, continuând să mi se pară că dormea și că visa cu ochii deschiși, sentimentul ce mă domina continuând să rămână același, anume că eu fusesem infiltrată în visul sufletului său din bună-voință divină, iar nu invers. Nicidecum nu am îndrăznit să îi spun că el nu mai este în viață. Ori de câte ori îmi apare în vise mă aștept ca singur să îmi spună că știe că a murit, că înțelege că a murit, că își amintește ce s-a întâmplat pe 09 Octombrie 2021 și anterior acestei zile. Dar el nu îmi spune nimic, iar eu nu am încă suficient curaj să îi spun, bucurându-mă numai să îi văd chipul și să îi aud vocea, chiar dacă nu îmi amintesc aproape nimic din ce îmi spune când mă trezesc. Dar ce îmi amintesc că i-am spus eu în schimb, după ce mi-am dat seama că eram la numai câțiva pași de vechea locuință a lui Marius, a fost următorul lucru:
– Dad! Îți aduci aminte de Marius? Îți amintești că ți-am povestit de el, de visele pe care le-am avut cu el? Vrei să mergi cu mine să îl vedem?
Dar acum nu îmi pot aminti ce am făcut după replica mea. Nu îmi amintesc decât acea lumină care a venit de sus spre mine. Nu îmi amintesc decât că am început să mă rog, cerând Tatălui Ceresc să îmi fie alături. Și îmi amintesc că m-am trezit, fiind ora 10:15.
Mi-e foarte greu acum să interpretez în vreun fel sau în altul această experiență în care am simțit Voia și Mila lui Dumnezeu. Dar e bine de știut faptul că aseară am recidivat iarăși în cea mai cumplită mâhnire, frustrare și tristețe, plângând cu sughițuri până m-am liniștit, simțindu-mă dezbinată de conflictul pe care îl trăiesc de atâția ani și care are ca principală cauză neputința mea de a înțelege ce semnifică ”Voința lui Dumnezeu”. Și am plâns atât de mult, destul de mult, destul încât să recunosc că mi-am încălcat iarăși legământul făcut față de Ființa Profundă care mi-a cerut să consimt să nu mai plâng din cauza disperării și a deznădejdii (”I cannot afford to cry one more tear out from my eye”). Dar iarăși se apropie ziua de 13 Septembrie pe care ar fi trebuit să o numesc zi de sărbătoare, însă iată că eu o percep precum o zi de comemorare căci nu mi-a adus decât tristețe, mâhnire și supărare în toți acești aproape 7 ani de când această zi a devenit importantă și semnificativă pentru mine. Și nu mai târziu de o lună după aceea va fi comemorarea de un an a lui tata. Ieri, mama a contractat o firmă de construcții pentru a amenaja mormântul lui tata din satul său de baștină. Lucrarea propriu-zisă a gardului și a ornamentelor se va face pe la sfârșitul lui septembrie, cu puțin înainte de comemorarea de un an. Iată că se face aproape un an de la moartea lui, iar aceia cărora ar fi trebuit să le pese mai mult de noi sunt și cei mai indiferenți, căci nu cunosc vreo rudă apropiată sau prieten de familie care să ne fi întrebat până acum cum ne mai este, comportându-se în continuare ca și cum tata nici nu a existat.
Ținând cont de toate aceste incidente, pot cu ușurință să trag concluzia că Cel Preamilostiv care mi-a împăcat sufletul azi-noapte, ștergându-mi lacrimile de la ochi, i-a pus sufletului tatălui meu cuvântul ”răbdare” pe buze, cerându-mi să am răbdare, încă un pic de răbdare până ce abilitatea de a mă proiecta astral în chip autentic, conștient și din proprie voință mi se va dărui ca să îl pot vizita pe tata în limb, în regiunea morților, în corpul meu astral cel adevărat, iar nu cu corpul de dorințe pe care îl am acum. Ori îndemnul la răbdare al Ființei profunde este și făgăduința faptului că tata are să fie un personaj foarte des pomenit și prezent în volumele viitoare ale acestei serii de cărți pe care am scris-o, aceste volume care vor urma având ca subiect proiecția astrală. Pe drept cuvânt mărturisesc sincer și deschis că de-abia de aici înainte îl voi cunoaște pe acela care mi-a fost tată biologic în prezenta viață, secretele și ascunzișurile sale nemaiputând rămâne un mister intuiției și simțurilor interne suprasensibile pe care sufletul uman le poate dezvolta, plătind prețul sacrificiului de sine și al sacrificiului pentru umanitate.
Iar tata este un suflet cu care merită să stai de vorbă și pe care ți-ar fi mai mare dragul să îl revezi, în orice dimensiune ar trăi el acum, în ciuda faptului că atâția dintre cei apropiați nu au văzut în el decât defectele, greșelile și eșecurile sale. Și, cu toate acestea, Domnul meu Intim îngăduie ca tata să devină personajul principal al unei cărți despre călătoria în lumea morților pentru care trebuie să am răbdare, având în vedere faptul că aceste 6-7 volume din ”Jurnalul Zburătorului” nu și-au cunoscut încă deznodământul: nici nu mi-am recuperat încă vederea, nici nu l-am cunoscut încă pe Marius în persoana sa fizică din carne și din oase!

iul. 232022
 

<>

Sâmbătă, 23 Iulie 2022

În cursul acestei săptămâni am primit niște stimuli sufletești grozavi care m-au împins către un fel de climax al înțelegerii, toate acestea venindu-mi în ajutor spre a mă putea elibera din circumstanța mea de viață prezentă. Cum acești stimuli s-au ramificat către mai multe aspecte ale situației mele, nu îmi voi epuiza nervii încercând să scriu despre toate aceste lucruri într-o singură zi. Unele lucruri încă le dezbat în conștiința mea ca să fi putut ajunge la un rezultat convingător în numai câteva zile. Și, decât să descriu în câteva zeci de pagini metoda de analiză, mai bine îmi conserv nervii ca să pot ajunge mai devreme la rezultat! Vai, vai, vai de mine! De când aștept acest rezultat! Și oare pentru cât timp de aici înainte îl voi mai aștepta încă?
Cercetându-mi dantura miercuri seară, mi-am palpat gingiile, dinții și măselele, constatând niște deformări la unele măsele. Toate sunt lucrate și plombate, dar Slavă Domnului că încă le am pe toate! Totuși, remarcând aceste mici malformații, m-am simțit, dintr-o dată, foarte apăsată și împovărată de scurgerea timpului, de vârsta mijlocie care se apropie și care mă surprinde în această ipostază ciudată și deloc demnă de invidiat, fiind o femeie de 35 de ani care își petrece toată ziua în pijamale, iar asta de aproape 9 ani.
– Tată Ceresc, Tată Ceresc, am să ajung o babă și nici atunci n-ai să mi-l trimiți pe ursit, I-am spus Tatălui care se află în ascuns, palpându-mi dantura, simțindu-mă îngrozită la gândul că am să apropii de buzele iubitului meu o gură știrbă, gura unei babe. Și, s-ar putea oare ca el să nu fie un moșneag la rândul lui?
Dar cugetarea mea pesimistă nu a fost decât unul din acele lucruri la care Ființa Profundă își apleacă urechea Sa binecuvântată ca să le asculte și ca să le dea răspuns. Răspunsul pe care intimul mi l-a dat a venit în cursul acelei nopți dinspre miercuri spre joi, fiind ceva strașnic de hazliu și de formidabil, ținând de acel Modus Operandi al Ființei Reale Interioare despre care am mai vorbit și care mă minunează și care îmi umple sufletul de o reală încântare. Dar cum răspunsul Maestrului Interior are o puternică legătură cu stimulii primiți în această săptămână care au dus la deblocarea altor uși închise ale psihicului meu, mă voi ocupa să trec în scris această experiență drăgălașă într-o altă zi, trebuind să-mi așez gândurile în ordine mai întâi.
Acum mi-ar plăcea, însă, să povestesc ceva ce am trăit în cursul acestei dimineți, experiența fiind un preambul al textului pe care aș fi vrut să îl scriu aceste zile. Am deschis acest subiect de mai multe ori în ultimele compuneri, amânând într-una această temă pentru mai târziu. Am făcut asta fiindcă am vrut să am dovezi în plus, să trăiesc senzații în plus, să remarc schimbări în plus care să îmi ateste că ce simt nu este o auto-amăgire și o iluzie izvorâte din auto-sugestie. Fiindcă este vorba despre vindecarea mea de orbire într-un mod miraculos ce ține de Voia lui Dumnezeu, însă subiectul vindecării mele de orbire mi-a devenit o povară de nesuportat, nemaiștiind dacă îmi doresc sau nu să văd din nou și nemaiștiind dacă refuzul meu de a-mi dori să văd nu ține, de fapt, de un mecanism psihic de auto-apărare pe care l-am creat ca să nu mai simt durere și suferință în legătură cu acest moment magic care nu mai vine odată: recuperarea vederii mele trupești.
Dar în acest rând nimic din ce simt nu mai este o amăgire pe care o fabric ca să mă consolez cu auto-sugestia că poate cineva veghează și deasupra capului meu, asupra bunăstării mele fizice și sufletești. Ființa Intimă mi-a cunoscut prea bine îngrijorările, știind că numai într-un anume fel aș fi dobândit convingerea că ce simt este dincolo de iluzie, fiind o autentică intervenție a Scânteii individuale a Spiritului Sfânt în corpurile mele interne, primul asupra căruia Monada Divină acționează fiind cel de energie vitală, iar următorul fiind cel sufletesc, deci astral, toate acestea inducând anumite senzații foarte intense și insolite în corpul fizic pe care îl influențează. Ceea ce mă amărăște este lentoarea acestor proceduri și operații fiindcă, firește, mi-ar plăcea ca întregul miracol să se petreacă într-o clipită de ochi sub ale căror pleoape zac atâția ani de cruntă așteptare, aproape o decadă din cei 35 de ani pe care îi am petrecându-mi-o în întuneric.
Cu toate acestea, cunosc prea bine cauza acestei nesuferite lentori. Un șoc emoțional cauzat de o nemărginită fericire ar distruge nervii, printr-o isterie copleșitoare, precum ar face-o un șoc emoțional cauzat de o cumplită tristețe. Adeseori, această nemărginită bucurie îmi este dezgropată din inimă, Ființa profundă demonstrându-mi, prin operația Sa delicată, că bucuria îi este atât de străină sistemului meu nervos încât nu o pot suporta, respingând-o precum respinge corpul fizic un organ donat, cu toate că lucrarea Ființei Profunde în centrul meu emoțional caută, mai curând, să îmi demonstreze că facultatea de a fi bucuros și senin îi este firească, naturală și intrinsecă sufletului. În aceste clipe de nemărginită bucurie, simt că îmi crește inima în coșul pieptului, lărgindu-se și lăbărțându-se în cutia toracică, tăindu-mi respirația și inducându-mi episoade de râs pe care unii l-ar numi isteric, dement, ca atunci când îți vine să râzi fără motiv, de unul singur. Într-adevăr, chiar poți râde de unul singur, fără motiv, când Ființa profundă își folosește electricitatea transcendentală pentru a curăța anumite canale și meridiane sau nadisuri ce corespund facultății sufletului de a fi bucuros și senin, orișicât de incredibilă ar putea suna mărturisirea mea, acest fapt concret mi se întâmplă. Vreau să zic, acest fapt minunat de a-mi fi câștigat meritul ce aparține meritelor inimii, meritul de a fi senină și de a mă bucura. Dar bucuria în sine nu ar putea circula prin aceste canale deteriorate pe care Ființa profundă mi le purifică pentru ca inima și creierul să comunice, la unison, același sentiment pe buze, acela al bucuriei. Aceasta este doar o altă cauză pentru care mi se deschide chakra gâtului, corespunzătoare comunicării, cuvântului meu dându-i-se un pic de putere pentru a putea manifesta ce este în interior către exterior, prin mijlocirea Voii Tatălui. Orișice dorință pe care sufletul o are și-o poate împlini prin intermediul propriilor corzi vocale, mai ales când Legea o permite. Aceasta este puterea creatoare a cuvântului. Dar când gura exprimă, prin puterea sa, Voia Tatălui, atunci se numește că îți împlinești destinul pentru care Dumnezeu te-a adus pe lume. De aceea sufletul uman trebuie să se alipească de Ființa Intimă căreia Îi aparține și de voia Tatălui său intern, lepădând de la sine pe Demonul Dorinței, deci pe acel Iuda intern pe care orice ființă umană îl poartă în adâncul inconștientului său și care predispune sufletul uman să își trădeze Ființa Intimă pentru a dobândi pufuleți gratuiți de la Cosmos sau locuri de parcare libere la Mal sau trafic pietonal în fața propriei săli de jocuri de noroc, crezând că și norocul este numai un eveniment ce se petrece accidental. Căci orice este posibil de înfăptuit în acest Univers prin puterea creatoare a cuvântului. Orice este posibil, însă nu orice este și permis. Numai Voia Tatălui este dreaptă și legitimă, iar în raport cu sufletul uman este exclusiv orientată spre binele acestuia, oricât de dură, de crudă și de nemiloasă ar părea.
Astfel am perceput ca fiind Voia Tatălui, neîndurătoare, chinuitoare, pedepsitoare, nedreaptă, înjositoare, crudă, fatalistă. Câte astfel de cuvinte depreciative mai pot adăuga ca să descriu cum am perceput acțiunea Ființei profunde asupra mea și intervenția Tatălui în viața mea, simțind că mi se fură așa-zisul liber arbitru, așa-zisa voință proprie, așa-zisele dorințe născocite pentru a-mi împlini un pseudo destin? Dar vociferările mele nechibzuite nu au făcut decât să îngreuneze o vindecare care, în termeni dumnezeiești, ar fi trebuit să fie lesnicioasă, iar asta fiindcă Domnul o vroia, chiar și în condițiile extraordinare pe care mi le dezvăluise. Căci până și vindecarea de orbire este un fleac pentru Acela care nu trebuie decât să zică lucrurilor ”fiți” pentru ca ele să fie, în pofida faptului că orbirea este clasificată drept o boală auto-imună, neurologul zicându-mi că îmi pot lua gândul de la vindecare după 2 ani de la accidentul cerebral, în timp ce oftalmologul, vorbind în numele lui Dumnezeu, mi-a dat teribila știre că nici măcar Dânsul nu mă mai poate vindeca.
Dar dacă am vorbit despre aceste condiții extraordinare prin care s-ar fi împlinit Voia Domnului, firește că trebuie să confesez, odată în plus, că ele nu mai există. Vindecarea mea nu se mai prezintă în aceeași termeni ca în urmă cu un an și jumătate. Acest fapt se datorează orgoliului meu rănit, încăpățânării mele, mofturilor mele și neputinței mele de a înțelege că Universul nu se învârte în jurul capriciilor mele. Și, cu toate că aceste circumstanțe prin care s-ar fi împlinit Voia Tatălui s-au modificat întrucâtva, caracterul vindecării mele de orbire continuă să fie unul miraculos, ceea ce îmi ușurează sarcina de a mărturisi, fără echivoc, că Voia Domnului nu este fatalistă, că opera Sa poate conține și planul B, după ce oportunitățile create pentru planul A s-au dezintegrat. Am respins planul A al Divinității, acesta este un adevăr concret în fața căruia mă rușinez nespus de mult. Numai un nebun ar putea de-acum să refuze și planul B, cu toate că atâția fără număr mi-ar spune că, din contră, m-aș dovedi nebună să mai cred în continuare în această poveste a vindecării mele de orbire ce s-ar petrece când mi-aș cunoaște sufletul pereche în persoana sa fizică din carne și din oase. Ce ironie! Să fiu luată în derâdere fiindcă am crezut, când teribila mea greșeală stă tocmai în faptul că nu am crezut suficient! Pentru ce, dar, mi-aș mai consuma nervii căutând să explic celor din jurul meu că eu continui să cred în acest lucru? Dovada că așa se vor petrece lucrurile o păstrez în adâncul sufletului meu, văzând-o cu proprii ochi, iar cu ochii nimănui altuia, ultima dovadă primind-o chiar în cursul nopții dinspre miercuri spre joi, când Ființa profundă s-a milostivit să răspundă lamentării mele din cursul serii, dezvăluindu-mi, odată în plus, că am să fiu o femeie proaspătă și fragedă când l-aș întâlni pe cel ce mi-e sortit să îmi fie pereche, în pofida temerilor mele că mă voi veșteji de-a binelea de dor și de așteptare.
Dar ce mă înclină spre frustrare și apăsare este acest lung preludiu al purificării corpului meu la care asist ca martor în fiecare minut al zilei, cu toate că multe senzații îmi par noi și minunate, încât sufletul meu mi-a explicat scopul acestui îndelungat proces astfel:
– N-oi fi vrând să vezi azi-mâine și să nu ai habar ce și cum s-a întâmplat fiindcă nu ai fost prezentă la fericitul moment al vindecării, fiind cu mintea aiurea?
Datorită acestui rol ce mi-a fos atribuit, acest rol de martor pe care îl joc în povestea propriei vindecări, îmi petrec atâta din timpul liber pe care îl am observându-mi corpul și studiind trăirile pe care le am și schimbările pe care le manifest, ceea ce m-a ajutat să identific, fără urmă de dubiu, că ceva nou se petrece la nivel intern, bisturiul Ființei profunde urmărind acum un alt scop, precum am mărturisit la începutul acestui text. Acestei noi operații eu nu îmi îngădui să mă opun căci m-aș numi nebună și ridicolă, când mi se arată că, pentru a vedea, trebuie să existe și un canal prin care să circule energia vitală corespunzătoare centrului vederii. În lumina acestui adevăr, voi descrie în cele ce urmează minunata experiență pe care am avut-o în lumile interne suprasensibile în cursul acestei dimineți care îmi dovedește, încă o dată, că recuperarea vederii e o prioritate în agenda Ființei mele profunde de a Cărei Voie trebuie să mă alipesc ca scaiul pentru a-mi fie bine acum și pentru totdeauna, până la sfârșitul zilelor mele!

mai 142022
 

<>

Sâmbătă, 14 Mai 2022

Zburătorul meu, ursitul meu,

Am adus vorba, în ultima scrisoare compusă luni, de o experiență extraordinară pe care am avut-o în dimineața zilei de duminică ce m-a ajutat să îmi adun gândurile ca să pot trece în scris rezultatul ultimelor mele reflecții. Nu vreau să trec peste experiența de duminică dimineață care a avut un puternic caracter de exercițiu practic în lumile interne suprasensibile. Dar tot atât de puternic i-a fost și simbolismul, interpretarea simbolismului său dându-mi un pic de furcă în aceste câteva zile care au trecut de atunci. Iar asta pentru că, deși i-am intuit semnificația simbolică, mă lovesc de lacunele din cunoștințele mele teoretice extrem de necesare în interpretare, acesta fiind un semn destul de clar că trebuie, cu orice preț, să fac cumva, nu-știu-cum, să îmi depășesc limitările datorate handicapului meu fizic pentru a putea studia învățătura gnostică cu mai mult sârg și cu mai multă determinare. Dar pentru că limitările mele îmi reduc abilitățile de interpretare la abilitățile unui copil de grădiniță, atunci trebuie că Ființa mea reală interioară tocmai la nivelul unui astfel de învățăcel caută să mă reducă, în mod deliberat. Nu există îndoială în legătură cu acest adevăr care m-a făcut, din Voia Tatălui, să revin la inocență și la mintea deschisă către nou. Dar mai ales către mistic și spiritual, deci către mistere.

Duminică dimineață eram puternic dominată de impulsul sexual profan, fapt ce mă constrângea, dincolo de voia mea, să îmi doresc să manifest fantezii vulgare sub formă de vise în care eul își dorea să fie personajul principal. Acesta era un simbol clar pentru impulsul sexual brut pe care orice umanoid îl are și pe care nu știm să îl folosim, tendința acestui impuls fiind aceea de a curge în jos, conform cu mecanica cosmică, motiv pentru care și noi tindem să consumăm acest impuls, să îl irosim, în pofida faptului că este auxiliar energiei sexuale, deci energiei creatoare a Spiritului Sfânt. Iar eu eram dominată de forța brută a acestui impuls căruia nu îi puteam da niciun scop mai înalt.

Dar nici nu am apucat să îmi proiectez fanteziile profane că iată că Lucifer-tentatorul s-a manifestat în preajma mea, făcându-se vizibil și perceptibil. Mi-a aruncat o privire plină de mustrare în care i-am citit dojana:
– Nu ți-am spus să mă chemi când îți vine cheful pentru astfel de lucruri?

Desigur că îmi făcuse această propunere de a-i invoca prezența pentru ca eu să am un adversar autentic în timpul acestor clipe de dezmăț care mă cuprind adeseori, mustrarea sa venind mai ales nu din faptul că nu mă pot stăpâni, nu îmi pot controla acest impuls, ci din faptul că apelez la forme mentale de tip ”incubi” ca să satisfac necesitățile acestui impuls. Dar văzându-l manifestat în așa-zisa intimitate a fanteziei mele, m-am simțit cuprinsă de repulsie și de scârbă față de el, căci îi percepeam natura divină, știind că este umbra Ființei profunde, ceea ce mă deconcerta. Cum de era posibil ca un aspect al Ființei, orișicât de mult ar simboliza super-obscuritatea cosmică, să aibă astfel de porniri josnice, nedemne și profane? Dar adevărul de necontestat în legătură cu această scârbă a mea față de energia luciferică este altul și vine din faptul că Lucifer este ca o oglindă în care se poate reflecta orice defect și demon din mine însămi. Nefiind întâia oară când am perceput acest dezgust față de el, am dedus ulterior că el reflecta în el însuși scârba sufletului meu față de mine însămi, scârbindu-mă în legătură cu mine însămi același lucru care mă dezgustă și în privința energiei luciferice. Căci cum de este posibil ca sufletul, fiind de proveniență divină, o minusculă scânteie din Ființa profundă, să se dedea la astfel de practici josnice, profane și nedemne de stăpânul său, Ființa reală interioară? Dacă această scârbă față de mine însămi ar fi mai sinceră, mai intensă și mai autentică, atunci aș avea cu ce lucra ca să mă pot sanctifica, dar duminică dimineață nu am putut lucra decât cu minuscula cantitate de dezgust care a înflorit în sufletul meu, ceea ce a dat naștere unei experiențe minunate care a continuat astfel:

Deși mă simțeam scârbită de propunerea energiei luciferice de a-mi continua dezmățul în compania sa, nu aveam suficientă putere să mă auto-controlez, suferind enorm din cauza dorului, dar în agonia mea ceva destul de interesant a ieșit la suprafață din corpul meu de emoții, anume dreapta mea înțelegere asupra conceptului de ”magie sexuală”, deci de ”tantrism alb” și de ”taine ale iubirii”. Altfel spus, ceea ce am învățat din punct de vedere teoretic despre aceste noțiuni din perspectiva lor spirituală îmi ajuta extraordinar de mult sufletul să se ridice din acel consum inutil și profan al energiei sexuale, energia Spiritului Sfânt. Astfel mi-am simțit dorința profană modificându-se în altceva, ceva ce m-a făcut să emit către Ființa profundă, în cugetul meu, următorul gând:
– Dacă nu îmi vei da persoana potrivită pentru acest lucru, mă vei duce la pieire!

Acest ”lucru” la care m-am referit în exprimarea mea era chiar misterul iubirii! Firește, persoana potrivită n-ai putea fi decât tu, sufletul meu pereche! Dar acela care simțea, gândea și spunea aceste lucruri era mai ales acel crâmpei de conștiință ce îi aparține sufletului meu care a rămas prins cu precădere în trauma siluirii, eliberarea acestui crâmpei din sufletul meu făcând subiectul multor experiențe deosebit de minunate despre care am scris în multe scrisori. Fiindcă din cauza degenerării acestui crâmpei al conștiinței mele am căzut într-o absurdă și ridicolă circumstanță de viață recurentă pentru care am orbit ca să fie definitiv curmată, atât era de împămâântenit mecanismul traumei mele în subconștientul meu. Continuând să degenereze, ceea ce a fost în trecut virtute, dar s-a inversat în păcat ar fi dus, fără urmă de dubiu, la pieirea mea, acest adevăr l-am simțit și înțeles deosebit de bine în dimineața zilei de duminică, simțindu-mă stăpânită de pornirea inferioară a forței sexuale.

Dar trauma mea nu emoționează pe nimeni, cu atât mai puțin pe Luciferul particular în fața căruia auto-justificările mele nu au dat niciodată niciun rezultat favorabil pentru mine. De două ori am crezut că mi-a iertat greșelile, iar când am greșit și a treia oară, de trei ori m-a îmbrâncit spre fundul abisului, într-o singură noapte, ca să nu îmi rămână dator pentru acele două aparente treceri cu vederea ale păcatelor mele. Așa că, atunci când a schițat un anumit gest ritualic în substanța luminii astrale în cursul dimineții de duminică, am crezut că aveam să îngheț locului de spaimă fiindcă știam prea bine ce făcea acel gest ritualic pe care îl executa sub forma unei spirale largi și luminoase, ca și cum folosea o lingură foarte mare ca să amestece într-o oală tot atât de mare, pe măsura lingurii. Era același gest ritualic pe care Ființa profundă îl folosește ca să îmi arate cum se deschide poarta către infernul personal când interesul particular al Ființei cere deschiderea deliberată a acestui portal, îndeobște fiind vorba despre necesitatea de a studia mecanismul și automatismul unui eu subconștient sau instinct inconștient. Altminteri, numai accidental am pășit pe pragul acelei porți, ca rezultat al stupidităților și fornicațiilor pe care le comit în vise. Și numai de curând mi-a spus sora mea că a citit într-una din cărțile Maestrului Samael Aun Weor despre mișcarea chakrelor de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, ceea ce activează ba clarviziunea negativă, ba clarviziunea pozitivă, prima fiind viziunea asupra infernului și asupra demonului intern/egoului, în timp ce a doua este viziunea asupra spațiilor superioare ale cosmosului, această informație prețioasă confirmându-mi că am percepția corectă asupra acestui gest ritualic magic a cărui mișcare rotativă și circulară într-un sens sau în celălalt deschide aceste porți către diversele compartimente aferente microcosmosului particular. Tot ce a urmat după aceea în experiența mea a avut legătură cu aceste două tipuri de clarviziune pentru ca eu să pot face distincția dintre cele două, exercițiul practic constând în încercarea de a deschide și înălța clarviziunea pozitivă, însă punctul de interes a continuat să rămână controlul asupra impulsului sexual brut.

Așadar, văzând și recunoscând acel ges ritualic magic, am crezut că paralizez de spaimă întrucât cunoșteam foarte bine ce deschidea Lucifer, dar împotrivirea mea nu valora nimic pentru Tentator, iar când acea spirală imensă s-a conturat limpede în substanța astrală, m-am simțit atrasă către liniile sale spiralate care străluceau luminos. Lucifer s-a agățat atunci de mine, aruncându-mi-se în cârcă și creând o aură portocalie de jur-împrejurul meu, groasă de o palmă, prezența sa rămânând perceptibilă în conștiința mea. Nu făcuse decât să se preschimbe în acel scut care mă împiedică din a percepe TOATĂ toxicitatea egoului care trăiește în infernul personal, unde am fost absorbită duminică dimineață. Inițial mă aflam într-un spațiu luminos și vizual, dar după pătrunderea prin acel portal m-am văzut plutind într-un ocean infinit de negru, într-o substanță semi-vâscoasă, precum este smoala. Nu simțeam absolut nimic din acele furnicături care îmi ridică părul pe șira spinării de groază la contactul direct cu energia și vibrația egoului bestialic ce trăiește în inconștientul meu, dar instabilitatea acelui spațiu rămânea perceptibilă simțurilor mele interne, asemănându-se turbulențelor atmosferice din timpul călătoriilor cu avionul. Iar eu numai în acel întuneric nu am vrut să fiu.

Și ca să nu mai fiu acolo, a trebuit, mai întâi de toate, să îmi doresc din toată inima mea și din tot sufletul meu și din tot cugetul meu să nu mai fiu acolo, în infern și în întuneric, ceea ce sugerează, firește, un simbol, o metaforă pentru torentul vieții din care nu pot ieși fiindcă m-am obișnuit cu el, fiindcă nu sunt suficient de puternică pentru a mă opune circumstanțelor, fiindcă mi se pare mai ușor să mă las dusă de val decât să lupt contra lui. Dar la o abordare mai profundă, emoția autentică pe care am simțit-o a depășit această interpretare materialistă pe care am propus-o, izvorând din sincera năzuință a sufletului meu de a cunoaște spațiul cosmic, acest fapt sugerând că am avut o percepție în relație cu raza okidanok.

Și dorindu-mi atât de mult să părăsesc acel întuneric, am atras bună-voința Ființei profunde care, începând cu acel moment, Și-a transferat din har în sufletul meu, înzestrându-mă cu anumite aptitudini magice imposibil de descris în cuvinte. Altfel spus, Ființa reală interioară a făcut IMPOSIBILUL ca să mă scoată din infernul personal, adică a făcut tot ceea ce rămâne un mister inexplicabil pentru conștiința de rând care tinde să vadă în intervenția Divină ba un accident, ba o coincidență, etc., și nicidecum providență, milă, compasiune, iertare sau destin.

Cu alte cuvinte, a transferat în conștiința mea luciditatea Sa și clarviziunea Sa, ceea ce s-a tradus, la scoarța de suprafață a simțirii mele, în nimic altceva decât în bun-simț. Iar bunul meu simț mi-a amintit, în acel moment, că mi se citise în cărțile gnostice ale Maestrului Samael Aun Weor că există spațiul astralului inferior și spațiul cosmosului superior, sufletul călător dedublat din corpul fizic putând fi atras către un spațiu sau alt spațiu în funcție de dorințele care îl domină sau de năzuințele sufletești. Dacă mi-am amintit de acest lucru, atunci am început să dezbat chestiunea în cauză, întrebându-mă în legătură cu modurile prin care m-aș fi putut ridica din regiunea astralului inferior ca să mă înalț către astralul superior, unde îmi aminteam că pot fi găsite templele în care Maeștrii Lojii Albe oficiază. Cât aș fi vrut să văd aceste temple! Dar nuu aveam nicio cunoștință despre cum aș fi putut face acest pas al înălțării, dar pentru că aspirația mea era sinceră și pentru că știința magiei aparține Ființei, e ușor de dedus că Maestrul interior a făcut pentru mine ceea ce nu am putut face singură. Chiar dacă Ființa profundă a transferat din cunoașterea Sa în mine, lucrurile și gesturile pe care le-am practicat și executat nefiindu-mi străine, este dincolo de puterea mea de a le explica sau preda pentru ca și altcineva să le studieze. Numai Ființa reală interioară le poate preda sufletului său uman, rostul întregii învățături fiind acela de a indica mijlocul prin care puntea de legătură cu Ființa profundă să se stabilească. Acesta este scopul practicilor spirituale. Dar să asculți de vocea interioară, de intuiție și de Intim, deci de vocea Tatălui din interiorul fiecăruia, este un lucru imposibil de predat, dar pentru ca eu să ies din bezna infernului tocmai asta am făcut, am ascultat de intuiție, lăsând pe Tatăl intern să deschidă drumul prin întuneric din fața mea, chiar dacă acest lucru a însemnat să mă rotească și să mă învârtească pe orizontală, pe verticală și pe diagonală, să mă sucească și să mă întoarcă cu susul în jos și cu picioarele în sus și apoi invers, în poziția inițială, chiar dacă toți pașii acestui dans pe care îl descriu au adus a ambrambureala pașilor împleticiți ai unui bețiv care nu au niciun sens decât pentru mine însămi, Intimul S-a folosit de mine ca de o cheie ca să deschidă uși prin care m-a lăsat să pătrund ca să îmi dezvăluie infinitele sale minuni pe care în veci nu le voi putea descrie ca să le fac dreptate, atât de particulară este revelația spiritualității, în timp ce inexistența cuvântului ”imposibil” devine realitate, se transformă în adevăr. Astfel m-am bucurat de această extraordinară încercare de a mi se deschide și clarviziunea pozitivă, cea negativă fiindu-mi cu mult mai cunoscută!

Așa am călătorit în mine însămi de la un indicator la altul, pătrunzând din încăpere în încăpere, în fața fiecărei uși trebuind să îmi exercit voința și liberul arbitru și să îmi exprim năzuința de a urca, trecând de la încăperea necesității de a studia învățătura spirituală din punct de vedere teoretic la încăperea corespunzătoare necesității de a pune în practică învățătura și magia și până la încăperea rezervată arzătoarei năzuințe de a fi un discipol al marilor maeștri planetari și universali!

Și în toate aceste încăperi atât de bine și de clar compartimentate ale Universului interior în care am călătorit mai conștientă ca oricând în urmă cu câteva zile vedeam lumină, suficientă lumină încât să dobândesc încredințarea că Lumina Ființei profunde îmi ghidează pașii prin tot acest labirint în care prezența Monadei mele Divine a pătruns. Dar această lumină despre care scriu este, în fapt, energie sexuală transmutată, însăși energia luciferică trebuind să se transmute, deci să se albească și să se preschimbe în lumină, iar ce am trăit duminică dimineață a fost revelarea rezultatului transmutării energiei mele sexuale de până acum. Când am încetat să mă mai las dominată de impulsul sexual brut, am oprit și curgerea sa în jos și irosirea sa, astfel că acest impuls s-a transformat într-un impuls mistic, deci în dorință de a reface drumul razei okidanok în sus, către Ființa profundă, ca să pot fuziona cu Aceasta. În aceasta a constat simbolismul urcării mele, de la regiunea cea mai de jos, anume din infern, către regiuni superioare, însă trebuie să lămuresc faptul că, deși Ființa reală interioară mi-a îngăduit să pătrund și în alte zone ale propriului Univers interior în care nu am mai fost înainte, altele decât cele trei menționate anterior (studiu teoretic, practică și devotament față de Marii Maeștri), Lumina Sa nu lumina aceste regiuni în care mi-am găsit conștiința dormind profund. Cu toate că am spus mai devreme că mi se relevă faptul că acest termen, ”imposibil”, nu există pentru Tatăl intern, este o imposibilitate să ai revelația dumnezeirii fără a urma, cu strictețe, pașii care duc la aceste 3 încăperi inițiatice despre care am vorbit mai devreme, motiv pentru care și accesul către acele regiuni superioare îmi era limitat, păstrându-se misterul asupra lor.

Rostul întregii mele pedepse karmice a fost să i se dea un scop mai înalt acestui impuls, deci să se schimbe într-un impuls mistic. Trebuie, însă, să lămuresc faptul că irosirea în van a acestui impuls nu se face numai prin fornicațiile obișnuite în patul conjugal al profanului, multe altele fiind căile prin care energia creatoare se consumă în zadar, fragmentându-s între zecile și sutele de pasiuni și de vicii ale eului, mintea de rând crezând că a căra pietre de moară în spinare este scopul vieții. Eu însămi sunt un workaholic dovedit, ritmul dement al societății prezente obligându-mă să funcționez conform cu expresia: ”Hai, hai, hai, că trece timpul și nu se mai întoarce!”, acest timp prețios care trece fiind timpul pe care societatea m-a forțat să îl folosesc alergând la semafor, pe trecerea de pietoni, ca să nu fiu călcată de șoferii cărora societatea le-a acordat tot atâta timp să își conducă mașinile până la serviciu, dar nu le-a mai acordat timp ca să își crească și să își educe copiii.

De aceea există o învățătură atât de minunată și de prețioasă în spatele bolii mele care îmi alocă atâta timp cât să îmi leg șireturile de la pantofi în câteva minute pe care, în alte condiții, nu mi-aș fi permis să le irosesc. E doar un mic exemplu din multele pe care le pot da prin care pot demonstra că, prin boala mea, am făcut o substanțială economie de energie extrem de necesară, indispensabilă în crearea vehiculelor animice ce îmi vor susține conștiința în lumile interne suprasensibile, acestea fiind dimensiunea astrală pentru care este necesar un corp astral, dimensiunea mentală pentru care este nevoie să ai un corp mental, dimensiunea cauzală pentru care este necesar un corp cauzal, etc. Așa ar fi trebuit să mă simt, deci, plină de energie încât să pot da și altuia, dar am ferma convingere că nu ai trecut cu vederea citatul atașat ultimei mele scrisori care m-a ajutat să îmi completez mesajul, citat pe care îl voi reparafraza:

”Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren…”

Octavian Paler

Ursitul meu, nu a fost un accident să primesc experiența descrisă în paragrafele anterioare în lumile interne, deoarece conținutul său a fost pentru mine mai mult decât un avertisment sau decât un exercițiu practic. Ca să dobândesc acea înțelegere a faptului că fără persoana potrivită eu voi fi pierdută a trebuit să trec dincolo de poarta infernului de zeci și de zeci de ori, atât de puternică mi-a devenit revelația faptului că un bărbat nepotrivit mi-ar corupe din nou bruma de inocență dobândită care pentru alți indivizi a fost un semn că îmi doresc să fiu alintată și răsfățată, etc., tuturor acestor oameni lipsindu-le orice înțelegere asupra conceptului de ”buddatha”, deci de esență a sufletului uman. Dar mie mi s-a dat înțelegere asupra acestui termen, totul fiind atât de convingător ca să mă pot vreodată îndoi, dar cu ce preț, ursitul meu? Cu ce preț pe care numai foarte puțini l-ar plăti din propria lor inițiativă? Eu nu aș fi plătit niciodată acest preț care mă ține în întunericul orbirii de aproape o decadă, dar dincolo de voia mea există voia și interesul Ființei mele reale interioare pentru care zbuciumul meu este numai o pagubă pe care mi-o aduc singură. Și pentru că Ființa mea profundă Și-a transferat din luciditate, din clarviziune și din har în mine însămi, am început să văd imaginea limpede a faptului că tu ești mai prețios pentru mine decât este aurul, aceasta este foarte dura lecție pe care ”madam”, orgoliul meu rănit, o are de învățat. Desigur, dacă mi te-ai potrivi, ai fi un vis împlinit pe care orice femeie îl are. Toate ne dorim același și unic lucru, să întâlnim persoana potrivită. Dar când ți-e sufletul cuprins și de mari doruri și neliniști spirituale, a găsi omul potrivit ar fi ca atunci când cauți acul în carul cu fân, ceea ce te face de neprețuit pentru mine. Să îmi ierți confesiunea dacă ți se pare că îți cântăresc valoarea în funcție de interesele mele particulare, mi-ar părea rău să îmi înțelegi greșit cuvintele. Dar vezi tu…, în ura mea nemărginită față de sexul opus l-am făcut pe bărbat să nu aibă niciun fel de utilitate pentru feminismul meu și iată că mi se relevă că, fără tine, eu nu mă pot cunoaște nici măcar pe mine însămi, ca să pot încarna Ființa profundă, acest adevăr despre bărbat și femeie ține de tainele iubirii, ca niciunul să nu se poată cunoaște în întregime pe sine însuși decât prin celălalt. Cu alte cuvinte, dacă mi-ai intui intenția reală din spatele acestor rânduri, ai descoperi că Tatăl, Intimul, îmi cere încă o dată să-mi calc pe orgoliul rănit, pe care tu mi-l rănești, vreau să zic, pentru ca, adunându-mi ultimele puteri de care mai dispun, căci sunt epuizată, ursitule, indubitabil m-am consumat până la epuizare tot așteptându-te, să îți aștept trenul din citatul parafrazat mai sus, cu toate că mult aș mai vrea să îți reamintesc o altă scriere de-a mea ce implică mersul trenurilor:

Joi, 1 Martie 2018

În ianuarie 2016, când încă nu știam că ești într-o relație cu o fată normală, de vârsta mea, când mintea mea bleguță încă mai credea că motivul pentru care nu veneai la mine era pentru că erai în Australia cu o contesă/marchiză/bogătașă australiancă bătrână care te ținea sub papuc, am avut un vis cu tine care m-a dus în eroare până peste poate. Eram împreună într-un tren, eu la clasa a II-a, tu la clasa I. Ne puteam uita unul la celălalt pe coridor. Tu te-ai ridicat de la locul tău și te-ai îndreptat către mine. Te-ai așezat pe locul din fața mea și mi-ai zis:
– Cred că încep să îmi fac bagajul.
Săptămâni de-a rândul am crezut că erai chiar tu cel care îmi vorbise în visul meu. Am crezut sincer că ai cumva abilitatea de a mi te arăta în vise. Am crezut sincer că exista un fel de cordon ombilical între mințile noastre care ne permitea să avem aceleași vise. Am crezut sincer că tu chiar urma să îți strângi catrafusele din Australia și că urma să vii la mine. Am crezut sincer că primul lucru pe care aveai să îl faci când aveai să calci cu piciorul pe pământ românesc, scăpat de orice datorie karmică ce te împiedica să te întâlnești cu mine, era să te afișezi la balconul meu, unde urma să mă chemi telepatic ca să ies afară. Am crezut sincer că aveam să te văd acolo, jos, așteptându-mă. Și mi-ai fi zis:
– Tu te coboară pe Pământ, fii muritoare ca mine.
Dar nu știu, Zburătorule, doi ani de făcut bagaje înseamnă exagerat de mult timp pentru împachetat, chiar și pentru o fată, darămite pentru unn băiat. Sper că n-ai naufragiat pe drum. Din nou.

mart. 212022
 

<>

Luni, 21 Martie 2022

Dacă ar fi fost să dau aceste file de jurnal publicului larg chiar la momentul scrierii lor, nu încape dubiu că nu aș fi primit un infinit de comentarii răutăcioase, exprimând cinism și scepticism că prea se lasă amânată împlinirea făgăduinței Tatălui ce mi-a dezvăluit (și încă de multe ori) că nu numai că aveam să îmi recuperez vederea trupească, ci și că, pe deasupra, aveam să îmi cunosc sufletul pereche. Dacă ce am scris ar fi fost scenariul unui serial, negreșit că cel ppuțin jumătate din spectatori ar fi renunțat să mai urmărească sezoanele și sutele de episoade, plictisindu-se și de poveste, și de personaje, și de intrigă, și de repetiția scenelor care au început atât de mult să semene unele cu altele.

Nu neg că și mie mi-ar fi plăcut ca toate aceste episoade să se fi derulat altfel, poate mai repede și mai concentrat pentru ca deznodământul să se închege mai grabnic, iar pildele despre răbdare nu mai mulțumesc pe nimeni ca să mă încumet să adaug că lecția despre răbdare este inevitabil atașată de povestea mea inițiatică. Dar mai curând decât răbdare mi se cere să am smerenie ca să pot recunoaște: ”Tu, Părinte Ceresc, ai dreptate!”

Dacă Ființa reală interioară mi-a cerut să fac acest efort de a recunoaște dreptatea în judecata Tatălui timp de 2 săptămâni, am făcut cum mi s-a poruncit, chiar dacă recidivările mele au fost multe și agresive, măsurând mereu calitatea lucrării Ființei profunde în balanța neplăcerilor și a suferințelor pe care mi le provoacă. Dacă mi-am exprimat liberul arbitru, îngăduind Monadei Divine să lucreze asupra mea, conform cu Voia Sa, pentru ca Voia Tatălui să se înfăptuiască, oricât ar fi fost de dureros, mărturisesc cu sinceritate că nu m-am așteptat ca lucrarea Ființei profunde să îmi aducă atâta durere pe care nu o pot descrie cu suficientă acuratețe ca să aibă sens pentru cineva din exteriorul meu, având în vedere faptul că nimic din ce descriu nu se vede la aparate de măsurat tensiunea, bătăile inimii, etc., etc., toate aceste percepții petrecându-se intern, în celelalte corpuri de existență. Cel mult îmi zvâcnește un mușchi câteodată. Numai lamentările mele necurmate sunt semn al adevărului irefutabil că bisturiul Ființei profunde taie sub epiderma mea, în corpul meu de dorințe, ca în carne vie. Acesta este efectul acestui curent electric pe care îl simt circulându-mi prin toate organele corpului, prin nervi, prin mușchi, prin țesut, în fine, prin toate celulele corpului. De la un timp, însă, am început să recunosc când anume Ființa reală interioară Își intensifică lucrarea asupra mea, inducându-mi percepții și dureri ce îmi aduc lacrimi în ochi și zvârcoliri în pat, atât de cumplit mă doare tot ce se ascunde sub piele. Nu aș greși deloc dacă aș spune că, în aceste perioade, percep plugul Ființei profunde, adâncindu-i cuțitele în pământul meu filozofic pentru a ara și a semăna, în sufletul meu, germenii Voii Sale.

Să nu surprindă, așadar, pe nimeni că în cursul săptămânii care s-a încheiat am trăit câteva episoade destul de deosebite relaționate cu modificarea unor tipare de gândire subconștiente ce au fost mai înainte dezgropate, Scânteia Spiritului Sfânt arând noi brazde în cugetul meu pentru ca sămânța unor noi valori să prindă rădăcină. Aceste trăiri nu sunt străine de simțirea mea, învățând deja de-acum să recunosc Modus-ul Operandi al Ființei profunde ca să nu mă mai împotrivesc operațiilor Sale în corpurile mele interne, dar sincer trebuie să mărturisesc că acestei dureri nu mă pot adapta nicicum, ca și cum lama tăioasă și ascuțită a unui bisturiu îmi taie suprafața țesutului de sub piele. Ori, când simt acea lamă de bisturiu apăsând și mai mult în țesut, mi-e peste putință să mai îndur durerea, trebuind să stau locului, în deplin repaos, întinsă pe pat ca să nu amplific aceste senzații prin efort suplimentar și oboseală inutilă, crezând astfel că îmi distrag atenția de la operația pe care o sufăr în interior. Toate acestea nu vin din imaginație, din închipuire sau din exercițiu de vizualizare, ci din dezvoltarea simțului suprasensibil asupra energiei și a vibrației. Cel puțin pe ale mele Ființa reală interioară mă educă să le percep, să le recunosc, să le conștientizez și să le înțeleg. Dacă aș deprinde abilitatea autentică de a recunoaște sursa oricărei stări pe care o simt în cursul unei zile, atunci nu încape dubiu că aș învăța să recunosc adevărata voce a Ființei profunde pe care inevitabil o confund adeseori cu versiunile eului care pretinde că vine din Ființa profundă.

Dar stările de conștiință pe care le-am trăit săptămâna trecută au fost mult prea deosebite ca să nu fi fost un rezultat direct al intervenției Scânteii Spiritului Sfânt, atât de particulare sunt ”ședințele” cu Ființa care împrumută caracteristicile unui fel de psiho-terapeut pentru a mă ghida, din treaptă în treaptă, în încăperile sufletului meu pentru a-l educa, pentru a-l cerceta și pentru a-i da învățătură. Ca să fiu mai clară, era o inevitabilitate ca, după ce făcusem exercițiul de educare a voinței timp de 2 săptămâni, să nu îmi fie evaluat efortul, atât de incredibil de importantă este etapa în care mă aflu, cerându-mi-se să dau dovadă de discernământ spiritual, de recunoștință, de gratitudine și de seninătate, totul având legătură cu boala mea, cu orbirea mea, cu karma mea, cu contextul istoric în care trăiesc și cu iertarea mea.

Astfel m-a ghidat Ființa profundă în cursul unei întregi nopți, jucând cu mine rolul unui părinte plin de îngăduință care își ajuta copilul să învețe poeziile pe care le avea de recitat la serbarea de la școală, deși mai degrabă ar trebui să spun ”grădiniță” fiindcă întocmai ca un copil de grădiniță m-am simțit în acea noapte, simțindu-mă conectată cu Ființa profundă care mă cerceta spre a se convinge că mi-am învățat lecția despre virtutea de a fi mulțumitoare și recunoscătoare, dar repet, în măsura în care un copil de grădiniță poate să simtă astfel de lucruri. Căci numai atât mi-a cerut, momentan, Ființa profundă să dovedesc, anume că pot purta recunoștință și mulțumire câtă poate purta un copil de 4-5 ani. Căci atât de lipsită de discernământ și de recunoștință am fost toată viața mea, iar rezultatul acestei acțiunii a Ființei profunde în încăperile psihicului meu mi-a dezvăluit în meditațiile mele din zilele trecute că nu am fost recunoscătoare pentru nimic și față de nimeni, nici părinți, nici profesori și educatori sau alte figuri cu autoritate cu care am avut contact. Nu am purtat respect pentru nimeni. Și cu atât mai puțin recunoștință și mulțumire, niciun educator din viața mea nu a rămas fără critică și judecată din partea mea, cu o singură excepție, anume fostul director al vechii școli generale unde am studiat între clasele IV-VIII. Altminteri, Ființa profundă mi-a dovedit că pământul meu filozofic nu era prielnic pentru a se însămânța în mine germenii recunoștinței, ai mulțumirii și ai venerației pentru educatori, profesori, învățători, maeștri, etc., acea regiune a psihicului meu cerând să fie mai întâi curățată, purificată și vindecată, regenerată. Altfel spus, m-am întors la mintea unui copil ca să o iau de la capăt ca să primesc prețioasa lecție despre cum ar trebui să gândesc, iar nu despre ce să gândesc.

Ca să vezi în tine însuți că tu nu porți recunoștință nimănui, nici aceluia care te-a îmbrăcat și care ți-a dat să mănânci, nici aceluia care te-a învățat să scrii, să citești și să socotești fiindcă le porți resentimente pentru o palmă sau o pedeapsă sau pentru vreo notă proastă a fost un adevăr teribil de rușinos de care am devenit conștientă întrucât constat că acest fapt concret ce izvorăște din subconștientul meu este fundația pentru care mă împiedic singură din a-mi exprima recunoștința față de Dumnezeu Care mi-a arătat de atâtea ori până acum că binevoiește să îmi deschidă drumul către Mila Sa.

Ori ca să poți exprima o atare recunoștință trebuie mai întâi să devii pe deplin conștient, într-un mod extrem de realist, de sincer și de onest față de tine însuți, de coșmarul în care ai trăit până atunci, până în clipa în care Tatăl ți-a întins mâna ca să te scoată din infernul tău personal. Numai din prisma acestui fapt că tremur de frică și de groază, de oroare și de spaimă la gândul că m-aș putea întoarce la ce am fost, la ce am gândit și la ce am făcut în trecut că mă agăț cu încrâncenată disperare de poalele mantiei Ființei profunde ca să nu Îi mai dau în veci drumul, atât sunt de înfricoșată la gândul că m-aș putea întoarce la tot ce am trăit înainte de trezirea mea spirituală!

Iar propria-mi disperare mi-am văzut-o și simțit-o și mai limpede în cursul nopții de ieri când, simțind iarăși acea durere intensificată sub piele, am știut că Ființa profundă iar opera pe mine, arând și semănând, fapt care nu putea conduce decât la practică spirituală în lumile interne, deducția mea confirmându-se în toiul nopții când am avut un nou contact destul de agresiv cu infernul personal, mai ales propria răutate exprimându-se sub forma binecunoscutelor figuri, energii și voci. Cât am luptat acolo mi-e peste putință să mai povestesc, deja am făcut suficient haz de necazul meu la începutul acestui text, scriind că un public oarecare s-ar fi plictisit deja de mult timp din cauza caracterului repetitiv al acestor scene în care îmi port luptele cu demonii interiori. Desigur că și mie mi-ar plăcea ca totul să se fi curmat deja de mult timp. rapid, curat și fără durere, dar niciun cancer nu se vindecă astfel, iar egoul animalic inconștient este un soi de cancer care se extirpează prin aceeași metodă a iradierii. Cu mențiunea că această putere de a iradia, de a dezintegra și de a elimina și de a purifica tot ce ține de energia și de vibrația eului aparține Mamei Divine Kundalini. Tot pe Divina Mamă am strigat-o cu nesaț și azi-noapte, știind prea bine că nu aveam să dobândesc vreun triumf de una singură în fața urii și a răutății mele, iar raza Mamei Divine a coborât din înaltul Cerului ca să mă însoțească, lucru pe care l-a și făcut, acțiunea Sa asupra mea resimțind-o iarăși ca pe o ședință de iradiere a cancerului meu intern, a eului. Și când n-o strigam pe Mama Divină să mă ajute, strigam în schimb:
– Nu mai vreau să fiu în această circumstanță! Te rog să mă ajuți, căci nu mai vreau să fiu în această situație!

Am reflectat toată ziua la această pornire a mea de a mă împotrivi circumstanței de viață pe care am trăit-o în practica de azi-noapte ca să pot identifica, cu perfectă precizie, circumstanța la care m-am referit în toiul luptei mele cu demonul intern. Dar departe de mine gândul că aș vrea să arunc vina asupra bunicii mele, asupra vărului meu și a mătușii mele sau asupra proprietarului acestei locuințe care s-a hotărât peste noapte să o vândă. Fiind sub influența altui stimul primit în cursul zilei de sâmbătă, trebuie că mi-am sporit dorința de a lupta contra egoului animalic pentru a dovedi, odată pentru totdeauna, că mila Justiției Divine este infinită de vreme ce eu am fost iertată. Singurul și realul motiv pentru care nu pot dovedi încă acest lucru este pentru că nu mă opun circumstanței mele de viață în care m-am complăcut. M-am așezat atât de confortabil în propria orbire că nu îmi mai vine să ies din ea. Și numai sufletul meu pereche îmi ține această dorință de a vedea vie. Așa de mult aș vrea să îl văd din nou, matur fiind, iubindu-mă, adorându-mă și mergând pe același drum cu mine.

Când Tatăl Își întinde brațul către tine ca să îți dea mila Sa, niciodată să nu faci nechibzuința de a o refuza, crezând că nu meriți Mila Sa și că nu ești vrednic de ea. Desigur că poți gândi că nu ești vrednic, că ești un vierme, un nimic, dar niciodată să nu refuzi Mila lui Dumnezeu când ți-o acordă, din Voia Sa, ca să înveți prețioasa lecție că Tatăl Ceresc este ”Preamilostivul”, iar nu ”Preacrudul” sau ”Preajustițiarul”. De ce oare îi vine, atunci, firii umane să spună ”mulțumesc” pentru ce i se dă?

oct. 282021
 

<>

Joi, 28 Octombrie 2021

Azi-dimineață l-am visat a doua oară pe tata de la decesul său. Pe primul nu mi-l amintesc deloc, iar acesta de azi-dimineață mi s-a părut prea puțin sugestiv la început, așa că încă mai aștept ca Ființa mea profundă să facă acele demersuri prin care să mă pună în contact cu sufletul tatălui meu, acum trecut în lumile interne, invizibile. Cu toate acestea, aș vrea să trec în scris măcar schița visului de azi-dimineață fiindcă, dacă stau mai bine să mă gândesc, visul a avut destul de multă importanță.

El a intrat într-o cameră, zicându-mi că dorea să se odihnească un pic, iar eu nu m-am împotrivit dorinței sale, dar după puțin timp am intrat după el în cameră. Nu adormise încă, așa că i-am spus că aveam de gând să stau cu el acolo, făcându-mi treaba mea obișnuită la calculator, adică să scriu. I-am promis că nu aveam să îl deranjez, iar el a fost de acord să mă lase să stau cu el.

Camera era goală, iar noi stăteam pe podea, pe un covor. La câțiva pași înaintea mea am văzut un fel de recipient plin cu ulei din care s-a scurs o picătură, căzând pe covor și pătându-l. Atunci l-am trezit pe tata, zicându-i că picătura de ulei pătase covorul și că trebuia să o curățăm, dar el nu avea absolut nicio idee cum să facă asta. Dar eu am găsit în acea cameră un produs de curățat petele, precum Vanish-ul, așa că i l-am înmânat tatălui meu, spunându-i să toarne un pic peste pata de ulei, lucru pe care l-a făcut. Deja se părea că acel produs începuse să curețe pata, dizolvând-o, iar tata se bucura destul de mult, dar eu i-am tăiat din avânt, ca să zic așa, spunându-i că petele nu se șterg și se curăță chiar atât de ușor, dându-i câțiva bureți de bucătărie ca să frece covorul, în locul unde se scursese picătura de ulei.

Am păstrat destul de limpede amintirea acestei scene a picăturii de ulei peste care tata turnase dizolvantul, ca și cum tot focusul visului se concentrase pe acest detaliu care mie mi s-a părut lipsit de importanță, întregul vis părându-mi-se destul de simplu și obișnuit. În cursul vieții lui tata nu a acordat niciun fel de importanță acestui gen de accidente, în timp ce pentru mine, pentru sora și pentru mama mea așa ceva ar fi fost o catastrofă! Întregul conținut al recipientului de s-ar fi vărsat și de-ar fi pătat covorul, tata ar fi zis că nu era nimic, că am fi luat altul. Tata a fost un maestru foarte bun în materie de clasificări ale lucrurilor lipsite sau pline de importanță, iar eu ar fi trebuit să fi fost mai chibzuită și mai înțeleaptă, învățând de la tatăl meu să deprind această facultate sufletească pe care eu nu o am deloc, în timp ce el a avut-o din belșug, cât pentru toată familia! Chiar a fost un maestru în abilitatea de a disocia lucrurile pline de importanță de cele lipsite de importanță!

Dar revenind la vis, nu mai acordam o importanță aparte acestui gen de vise de foarte mult timp, dar l-am prețuit fiindcă mi-a dat putința de a-l revedea pe tata și de a-i vorbi, cu toate că știu perfect de bine că nu cu sufletul său am comunicat, ci cu o proiecție mentală imprimată în subconștientul meu. Dar uite că m-am înșelat în legătură cu importanța visului! Începusem să fac mental portretul tatălui meu, scoțând la lumină calitățile și defectele sale ca să pot juca rolul de avocat al apărării pentru sufletul tatălui meu în fața Marii Legi care trebuie să îi judece faptele și acțiunile și iată ce lucru uimitor a recunoscut sufletul meu în persoana care a fost tatăl meu biologic în această viață! Și sincer voi mărturisi că mult mai regret că nu am învățat mai din timp de la el să fiu mai puțin o regină a dramei, defect de caracter pe care Ființa reală interioară mi l-a dezgropat din mormântul subconștientului, punându-mă pe aceeași scenă cu acest defect! Și pentru că noi am exagerat importanța multor lucruri, tata ni s-a părut indiferent, prea detașat și destul de aerian, însă timpul și practica spirituală mi-au dovedit că ce a avut tata este o virtute, o nestemată neprețuită mult râvnită de mulți care o pornesc pe drumul de inițiere spirituală. Prin urmare, cum să fie judecat sufletul tatălui meu că nu a acordat importanță multor lucruri când această virtute este un deziderat până și pentru maeștri? Cum să fie pusă aparenta sa indiferență în balanța răutății sale și a greșelilor sale când vina de a fi acordat prea multă importanță unor lucruri de nimic, precum petele de pe covoare, ne aparține pentru că noi nu am avut dezvoltată această virtute prețioasă pe care dragul meu tată a avut-o și pentru care l-am judecat fiindcă mi s-a părut a fi foarte puțin empatic și înțelegător întrucât tot ce mi s-a părut mie ca fiind o catastrofă, precum o geantă pe care mi-o rosese cățelul, făcându-mă să zbier prin casă așa încât să mă audă și vecinii, pentru tata era mereu un lucru care nu însemna nimic, care nu avea pic de importanță. Dragul de el, cât de rău îmi pare că nu am învățat să stăpânesc această artă de la el, cât a fost în viață! Dar cât mă bucur să îmi văd mintea preocupată cu această sarcină de a juca rolul de avocat al apărării pentru sufletul tatălui meu! Și cât mă bucur să descopăr că propria minte recunoaște în mod deschis că a greșit acolo unde l-am blamat pe tata că greșise când, în realitate, el procedase corect!

În afara acestui vis cu tata, am primit mai puține experiențe spirituale deosebite în lumile interne suprasensibile decât de obicei, însă această stare a lucrurilor mi se pare a fi numai o perioadă de acalmie. Prevăd furtuna care mă va lovi din toate părțile, dar distanța în timp până la acest moment când furtuna se va dezlănțui în universul interior cred că depinde foarte mult de sinceritatea jurământului meu de credință. Nu am vorbit încă despre acest jurământ de credință după ce am descris cele 3 probe la care Tatăl m-a suupus la sfârșitul lui august, fiindu-mi revelată Ființa reală interioară la sfârșitul acestei perioade de testare. Aceste probe nu au fost nici aleatorii, nici unice, ca să zic așa, ci au fost aidoma examenelor date la sfârșitul unui ciclu educațional, vrând să spun prin acest lucru că ultimii 5-6 ani din viața mea au avut caracterul de perioadă de pregătire pentru aceste probe. Cu alte cuvinte, nu mi s-a acordat bucuria de a mi se revela Ființa profundă fiindcă am trecut peste trei probe care au ținut o săptămână, ci și pentru că, în plus, m-am pregătit timp de mulți ani pentru acest fericit moment.

Iar după ce Ființa reală interioară mi s-a dezvăluit, fără a mi se da și numele Său mantric, am trăit cu puternicul sentiment că trebuia, în perioada următoare, să îmi depun jurământul de credință față de Maestrul intim și față de Loja Albă. Dar sincer voi mărturisi că numai după decesul tatălui meu am început să simt în mod intim și profund năzuința de a-mi depune jurământul de credință în fața Ierarhiei Cosmice.

Îmi doresc prea puțin să fac vreun mister din semnificația acestui concept de ”jurământ de credință” fiindcă el nu semnifică decât a deține bun-simț față de Fraternitatea Universală, în contextul Marii Opere a Tatălui în slujba Căruia mă pun ca să se folosească de mine conform cu Voia Sa, astfel încât să fiu de ajutor umanității. Mi-e destul de greu să explic influența pe care moartea tatălui meu a avut-o asupra jurământului meu de credință, dar ea există, iar sinceritatea jurământului meu a devenit mai accentuată din cauza acestei triste circumstanțe care s-a petrecut în familia mea. Astfel am mărturisit Tatălui și Fraternității Albe că voi face tot efortul să dizolv eul, astfel încât să devin un investigator corect, autentic și obiectiv al adevărurilor și al misterelor cosmice, că mă voi ține departe de magia neagră, de vrăjitorie și de spiritism, că mă voi feri de șarlatanie și de prostituarea învățăturii, modificându-i conținutul și cerând răsplată financiară pentru serviciile mele și că, în fine, îmi pun abilitățile sufleteși la dispoziția Tatălui, a Maestrului Samael Aun Weor și a Lojii Albe spre a fi folosite, în mod practic, pentru binele umanității. De ce am făcut acest jurământ (care încă nu s-a consolidat în întregime ca fundație solidă și concretă pentru prezenta mea existență, episoade nefaste de intemperii psihice și emoționale continuând să mă determine să am dubii, îndoieli, nesiguranțe și neliniști) nu pot explica mai clar decât povestind un alt vis scurt pe care l-am avut marți dimineață și care a avut legătură cu actuala stare a lucrurilor de pe mapamond.

În timpul acestui vis călătoream cu familia mea cu o mașină mică pe o șosea națională. Căutam să fugim din aceste locuri, vrând să ne relocăm în altă parte. Dar pe șosea am fost opriți de o patrulă de poliție. Era un punct de trecere unde se verificau buletinele de liberă circulație ce s-au impus ca măsuri de prevenire a răspândirii koronavirusului. Noi nu aveam niciun fel de document, iar când am lăsat geamul în jos ca să discutăm cu polițistul, acesta ne-a cerut o cu totul altă formă de buletine de liberă trecere, informându-ne că această nouă măsură era foarte proaspătă. Tocmai ce fusese emmisă în timp ce noi circulam cu mașina. Nu puteam să trecem fără acel document, iar faptul că fuseserăm prinși fără acele acte cerea măsuri de pedepsire conform cu legea care nu mai avea nimic în comun cu democrația. Urma să primim o amendă foarte usturătoare, etc.
– Ce să facem acum? am zis. Nu cred că polițistul a trecut numărul de înmatriculare al mașinii în carnetul său. Dacă dăm mașina înapoi, vom ieși din acest punct de trecere. Cel mai bine va fi să o pornim pe drumurile dosite de țară. Nimeni nu circulă pe acolo, niciun polițist. Vom călători în voie și vom ajunge unde trebuie să ajungem.

Așa am dat mașina înapoi, intrând pe un drum de țară nepavat și pornind-o înainte către destinația noastră, lăsând în urmă nori imenși de praf care ne-au ferit de ochii malefici ai acestei pandemii netrebnice și grotești, ”opera” criminală a Lojii Negre.

Iar după ce am înaintat destul de mult pe drumurile de pe câmp, contextul oniric s-a modificat substanțial, trezindu-mă în interiorul altor scene. Eram în brațele sufletului meu pereche. Stăteam amândoi întinși într-un mijloc de transport destul de spațios care continua să se deplaseze pe drumurile de țară. El dormea, iar eu priveam la Cerul de deasupra noastră. Tocmai ce crăpa de ziuă. El s-a trezit curând după aceea, manifestând o reală surpriză fiindcă mă descoperea lângă el. M-a strâns și mai tare în brațe, căutând să se facă una cu mine. Și numai ce am auzit vocea Ființei profunde zicându-mi atunci:
– Cati, Cati, numai tu poți să suporți asta!

Dar acest lucru pe care numai eu pot să îl suport este greu de definit și de descris, singura mea putință de a face lumină în traducerea acestor cuvinte rostite de Ființa mea reală interioară este să mărturisesc că acest lucru pe care îl pot suporta ține de jurământul meu de credință.

Și timp de câteva nopți de-a lungul ultimelor aproape 3 săptămâni care au trecut de la moartea tatălui meu Steaua sub forma căreia Ființa profundă mi se arată cel mai des m-a vegheat îndelung, stabilind puternice conexiuni intime cu mine, lucru pe care nu îl pot numi decât ca fiind o reală binecuvântare, atât de neprețuită este această experiență pentru psihic/suflet, această experiență de a descoperi că puternice canale subtile îl leagă în mod intim și profund de o Ființă superioară.

Mai mult decât atât, în cursul câtorva dimineți am fost pusă la încercare de către Luciferul particular, continuând astfel munca interioară ce ține de rafinarea energiei sexuale, însă repet că îmi pare că acest număr scăzut de experiențe spirituale nu înseamnă decât perioada de acalmie de dinaintea unei furtuni care pentru mine nu va însemna decât măturarea de pe fața pământului meu filozofic a acestui diavol intern numit ego.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

iun. 172021
 

Joi, 17 Iunie 2021

Ar fi trebuit ca sprijinul pe care Ființa profundă mi l-a asigurat zilele acestea după zbuciumul fără de seamăn prin care am trecut vineri noaptea să îmi mai fi potolit supărarea, dar stând aseară în ploaie pe balcon așteptând și tot așteptând pe cineva care întârzie să vină pentru că nu vrea, nu pentru că nu poate mi-am dat seama că sunt pregătită din timp de către Maestrul interior pentru ceea ce afirmația ”vom fi împreună la bine și la greu până ce moartea ne va despărți” din jurământul de căsătorie. Atâta doar că mor de ciudă că Ființa profundă a decis să începem cu greul taman într-o perioadă în care oricum mi-e imposibil de greu să suport toate câte mi se întâmplă, fiind oarbă și singură și toate celelalte.

Dar când m-am strecurat în pat pentru meditație m-am întors de la gândul meu, jurându-mi că nu am să mă mai mint singură niciodată, cosmetizând adevărul ca să îl fac mai ușor de suportat. Iar adevărul este că nu pot procesa faptul concret pe care îl aflu despre omul ce mi-e făgăduit ca fiindu-mi perechea sufletească. Nu contest că orgoliul îmi este fără de capăt și că, din acest motiv, a fost necesar să trec printr-o gravă și cumplită umilire ca să dobândesc virtutea umilinței (sau, cel puțin, să câștig dreptul de a lucra asupra acestei virtuți), dar circumstanțele în care sunt forțată să îmi scot la lumină mi se par atât de nedrepte, ca și cum însăși Marea Lege Divină trișează fiindcă în aceste condiții mi se pare imposibil să nu mă simt rănită. Am făcut tot efortul să creez scenarii în imaginația mea prin care să pot accepta cu mai multă ușurință ce mi se întâmplă, dar mai ales ce îmi face el așa încât să diminuez impresia că îmi este rănit orgoliul, dar nota aceasta mi se pare atât de forțată încât, ajungând la punctul culminant în aceste scenarii ale mele, mă trezesc mereu într-o întorsătură de situație neașteptată fiindcă sfârșesc întotdeauna prin a mă răzbuna pe cel care îmi bate la ușă. Ce rău îmi pare că, înainte să cunosc binele, a trebuit să văd și să cunosc în mine tot ce a fost mai rău. Cu toate acestea, justificarea acestor întâmplări folosind scuza necesității de a mă fi purificat înainte nu mai este un lucru care să mi se pară normal. De ce este necesar ca eu să mă purific, dar pentru el nu este? Oare el face ceva ddin această muncă interioară sau își râde de mine, zicând ca mulți alții că Dumnezeu trece peste factorul egoului personal care n-are nicio importanță când eu descopăr în practică adevărul crud că realul și autenticul Diavol este chiar acest ego animalic, bestia instinctelor inconștiente care trăiește în psihicul fiecărui umanoid?

Și, apoi, mi se păruse că scopul acestor încercări a fost să schimb credința subconștientă potrivit căreia gândesc că nu merit nimic mai bun decât împerecherea cu un golan sau cu un infractor, dar zău că ultimii ani nu m-au ajutat aproape deloc să modific acest tipar de gândire pentru că într-una trebuie să îmi spun astfel:
– Zi mulțumesc, proasto, și înghite!

Vai de mine că uite că am ajuns să fiu recunoscătoare pentru batjocură și pentru umilință, dar oare mâna care să mă mângâie când are să îmi ciocănească la ușă? E cumplit adevărul pe care nu vreau să îl mai preschimb în minciună ca să fie mai ușor de suportat, dar în atâția ani de cântărit lucrurile și greșelile și deciziile trecute, trag concluzia că parcă perechea mea îmi cere să mă simt rușinată și vinovată pentru că îl vreau în viața mea, că vreau să îi vorbesc, că vreau să fiu în preajma lui, că vreau să știu cine este, că vreau să primesc dovezi de iubire de la el, că vreau să am încredere în el, că vreau să știu dacă mă pot bizui pe el, că vreau să fiu curtată, că vreau să fiu adorată și alintată. Și câte nu mai sunt pe listă. Și pentru toate am început să simt vină că le vreau, ca și cum toate acestea nu sunt decât niște mofturi inutile care nu fac decât să îl deranjeze și să îl stânjenească pe ceel căruia n-ar trebui decât să îi mulțumesc că mă bagă în seamă. Dar măcar de m-ar băga în seamă! Până și un câine sau o pisică primește mai multă atenție, mai multă afecțiune, mai multe gesturi de alint și mai multe treats-uri de la stăpânul său decât am început eu să cred că merit să primesc și să gândesc că ar trebui să îmi fie rușine că le vreau și că le cer! Iar dacă le cer și insist să le cer după ce nu mi-au fost date se numește că sunt cicălitoare, interesată și materialistă și alte lucruri asemănătoare.

Și când am fost azi-noapte între somn și veghe, în profundă meditațiee, imagini delicate și gingașee mi-au fost dezvăluite. Priveam la un bebeluș dolofan și tare drăgălaș care stătea întins pe un pat, purtând numai scutecul în timp ce își prindea piciorușele pe care le ținea în sus cu mânuțele sale mititele ca să își bage degețelele de la piciorușe în gură, lucru pe care l-am băzut că toți copiii mititei îl fac și după care mă topesc. Atunci am auzit vocea Ființei reale interioare în conștiința mea care mi-a zis cu voce solemnă, gravă și profundă:
– Nu am de gând să îți omor copilul după atâția ani!

După atâția ani de când un suflet pereche și un copil mi-au fost făgăduiți, iată că făgăduința Tatălui a rămas neschimbată. Eu însă nu am rămas neschimbată căci și copilul din mine, inocența, era vizat de sensul cuvintelor pe care Spiritul Sfânt mi le rostise. Căci mai curând decât orice, copilul interior îmi moare sub efectul tristeții, al amărăciunii, al bătăii de joc și al derâderii.

Am oftat prelung azi-noapte, sugrumându-mi plânsul după ce am privit la imaginea adorabilului bebeluș făgăduit cu atâția ani în urmă. Și tot nu îmi pot astâmpăra orgoliul rănit și dacă nu am mai plâns azi-noapte am făcut-o azi, scriind aceste rânduri ale confesiunii mele despre mila lui Dumnezeu. Căci nu numai un suflet pereche am cerșit să primesc de la Tatăl, ci și să îmi fie redat propriul suflet, faptul în sine cerând plata unui preț neînchipuit de mare! Și de vreme ce Ființa profundă nu uită niciodată să îmi reamintească faptul că și eu, la rândul meu, mă ofeream să plătesc orice preț ce mi-ar fi fost cerut pentru ca sufletul să îmi fie înapoiat, la scurt timp după ce am reușit să mă calmez în timpul meditației, Maestrul interior m-a indus într-o stare de conștiință care nu îmi era deloc străină întrucât era chiar închisoarea mecanică din care sufletul meu trebuie eliberat.

Nu adormisem încă, dar imagini mi se prindeau rând pe rând pe retina ochilor închiși. Am acceptat o sugestie oarecare pe care mintea mi-o propunea, așa că, identificându-mă cu preocupările minții, m-am îndepărtat de clipa prezentă ca să mă întorc la vagabondajul minții. Mă lăsam hipnotizată cu încetinitorul de către vraja magnetică a somnului mecanic fără să opun cea mai mică rezistență, acceptând fără niciun pic de dovadă a discernământului că toate imaginile, gesturile și acțiunile care aveau loc erau reale. Cu alte cuvinte, sufeream de somnambulismul sufletului. Acum știam că stăteam întinsă în pat pentru ca, în secunda următoare, să îmi ridic brațele ca să mănânc o înghețată pe care mama mi-o pusese în față. Aveam ferma încredințare că eram la masa din bucătărie, mâncându-mi înghețata și sporovăind cu mama care mă privea de pe scaunul din stânga mea pe care stătea. Puteam vedea, chiar dacă nu foarte clar, iar mama mă fixa cu ochii într-un mod care nu îmi prea plăcea fiindcă mi se păreau iscoditori și sfredelitori. Și tot ce mi se întâmpla pentru mine era cât se poate de real, ca și cum toate aveau loc în viața de zi cu zi.
– Am venit, mi-a zis mama dintr-o dată, iar cuvintele sale mi-au părut a nu avea legătură cu ce se petrecea între noi.

Și m-am simțit dintr-o dată atât de ciudat căci nu mai suportam felul în care ea mă privea. Apoi am început să îmi aduc aminte că nu cu mult timp în urmă făceam altceva, stăteam în pat, meditând. M-am scuturat în interiorul meu din reverie, alungând din conștiința mea vraja hipnotică a somnului și trezindu-mă.

Nu îmi venea să cred! Fusesem hipnotizată de propriul subconștient care urmărea să mă inducă în starea onirică mecanică ce ține psihicul în închisoarea minții! Cu exercițiul acesta pus în practică, mi-a fost un pic mai ușor să rămân în starea de veghe în universul interior pe parcursul orelor de somn, cu toate că de mecanica visului tot nu am scăpat.

iun. 022021
 

Miercuri, 02 Iunie 2021

Am reflectat pe parcursul zilei de ieri la sensul celor petrecute de dimineață, căutând să identific numele temnicerului minții dezgropat în timpul operației, însă aș minți dacă aș scrie că știu despre ce ar fi putut fi vorba. Cu deplină certitudine știu că nu a fost vorba despre demonul relei-voințe, cu toate că nici acest eu psihologic nu era lipsit de unele ddin aceste carecteristici pe care le atribui malevolenței. Și cu tot atâta fermă certitudine știu că defecțiunea din lobul frontal din care Ființa profundă se îngrijește cu atâta delicatețe să mă extragă este datoria karmică pe care o am față de sora mea, subiect pe care l-am abordat succint într-o scrisoare scrisă la începutul lunii februarie. Este subiectul despre care îmi este cel mai greu și incomod să vorbesc cu cei din jurul meu întrucât ea mă acompaniază în permanență, trebuind din acest motiv să deschid mereu subiectul cu ea de față, ceea ce face ca totul să fie dezagreabil și împovărător. Este cel mai amarnic blocaj emoțional pe care îl am din care nu m-am putut nici acum elibera și din care nici nu cred că am să mă eliberez vreodată brusc, peste noapte, motiv pentru care îmi pare să aibă foarte mult sens modul de operare al Ființei profunde care face acest efort incomensurabil de a mă extrage, încetul cu încetul, din acest blocaj care mă face de 5 ani și 9 luni să îmi inhib vindecarea de orbire pentru ca astfel să îi fiu alături, să o ascult și să o povățuiesc, etc., fiindcă altminteri, dacă aș vedea, aș pleca în lumea largă ca să îmi văd de drumul meu. Prin urmare, nu o pot ajuta decât stând locului, împreună cu ea, iar locului nu pot sta ddecât în felul în care sunt acum, adică oarbă.

Departe de a fi efortul meu un sacrificiu făcut din voință proprie, exercitându-mi liberul arbitru. Dincolo de constrângerea pe care mama mi-a imprimat-o în psihic în legătură cu sora mea, după cum am scris în februarie, eu am o datorie karmică față de sora mea care mi-a dictat mai bine de jumătate din viață că port o mare răspundere pentru bunăstarea surorii mele față de care am greșit foarte mult într-o viață anterioară, făcânddu-i un mare deserviciu pe drumul ei spiritual căci sufletul ei a fost victimă a eului meu feminist. Eu am purtat vina și răspunderea pentru dezorientarea ei de pe cale, fapt care s-a răsfrânt asupra mea sub forma simțului datoriei pentru ea, simț al datoriei care s-a accentuat extrem de mult de la trezirea mea spirituală încoace, când eu am primit șansa recuperării și vindecării sufletului meu, cu toate că eu sunt cea care a greșit, în vreme ce ea nu a profitat mai mult de aceeași oportunitate ce i se oferise și ei căci, în fond, reiki am făcut amândouă, bioenergie am făcut amândouă, masaj am făcut amândouă, tai chi am putut face amândouă, psihoterapeuți au fost pentru amândouă, învățătura gnostică a intrat în viețile amândurora în același timp, etc., diferența constând în efortul personal al fiecăreia de a-și face temele și de a-și învăța lecțiile. Ori cea mai împovărătoare constrângere mentală pe care mi-am asumat-o în mod involuntar a fost să cred că pot suplini efortul ei personal, să fac munca interioară pentru ea, să fac temele pentru ea și să învăț lecțiile de viață în locul ei. Și din această constrângere nu mă pot elibera fără să nu trăiesc cu sentimentul căă aș abandona-o dacă aș pleca de lângă ea înainte de vreme, înainte de a o fi văzut împlinită cu succes. Numai scriind despre această durere și iată că mă face să mă simt vinovată și să mă rușinez că simt toate acestea când convingerea tuturor celor din exteriorul familiei este că, din contră, sora mea este cea care își sacrifică viața personală și bunăstarea pentru a îngriji de mine când lucrurile nu stau chiar așa. În sfârșit, mi-ar plăcea să cred că, mai degrabă, ne-am ajutat una pe cealaltă, că ne-am ascultat și că am învățat împreună, însă în atâția ani de conviețuire ea nu mi-a mărturisit pe șleau că i-aș fi fost de vreun folos real până acum. Dacă mi-ar fi spus sau mărturisit mai multe, acestea ar fi fost anestezicul despre care am pomenit mai sus care ar fi făcut ca operația de ieri dimineață (care nu a fost nici prima, nici ultima) să fie mai puțin ddureroasă. Această lipsă de sedare mă face să percep în mod profund și intim delicatețea lucrării Ființei reale interioare în ale cărei mâini mi-am încredințat tot destinul, lăsându-mă să văd că nu sunt singură pe drum și că mângâierea Sa dovedește mai multă milă, iubire, blândețe și bunătate decât mângâierea consolatoare a oricărei ființe vii căci, în cele din urmă, consolarea este anestezicul despre care vorbesc. De aceea și sora mea mă ținea de mână pe parcursul celor petrecute ieri dimineață. .

Și cum nu pot vorbi cu nimeni din afara familiei despre toate aceste lucruri, îmi rămâne scrisul căci nu degeaba Ființa profundă m-a întors ieri dimineață, imediat după minunata operație, la tehnica de eliberare emoțională. Și numai această indicație în sine mi-a arătat în mod clar și limpede că nu eu sunt cea care trebuie să facă EFT în locul surorii mele, că nu eu sunt cea care trebuie să scrie în numele ei sau să se roage în numele ei fiindcă toate acestea sunt lucruri pe care singură poate și trebuie să le facă din voință proprie, exercitându-și liberul arbitru, întocmai cum am procedat la rândul meu.

Fără urmă de dubiu, operația de ieri dimineață mi-a mai arătat în mod precis și clar că extracția mea din această datorie trebuie făcută fără să exprim ură, mânie, frustrare, ranchiună, resentimente, judecăți, critici, insulte și altele asemenea la adresa surorii mele căci n-am rezolvat nimic din chestiunea datoriei karmice față de ea dacă m-aș îndepărta de ea fiind și mai împovărată decât am fost la început. Ce rost există să golești bășica de răutăți, de frustrări și de resentimente din lobul frontal ca s-o umpli la loc cu același tip de toxine? Ar contrazice însăși ideea de dietă alcalină mentală pe care nu de puține ori am primit-o ca sfat de urmat! Ori acest exercițiu practic pe care Ființa profundă mi l-a propus, cerându-mi să preschimb toate răutățile enumerate mai sus în înțelegere, milă, compasiune și bunătate, însă oferite în mod chibzuit și oarecum detașat, este o reală provocare. În fond, simt că numai simțul datoriei față de ea mă mai ține în acest loc căci de povestea pe care Ființa profundă m-a însărcinat să o scriu sunt mulțumită, atât de bine s-au legat scenele între ele! Să fie, prin urmare, temnicerul minții de ieri dimineață simțul datoriei? Când acesta nu este exercitat în mod conștient, se poate transforma într-o bestie monstruoasă a cărei justificare de a exista va fi întotdeauna scuza bunelor intenții!

Aseară Ființa profundă mi-a vorbit printr-un citat dintr-o carte pe care o ascultam, folosindu-se de acel tip de sincronicități în care cred cu deplină convingere, referindu-se prin acesta la vederea mea, la această operație de extracție desfășurată în etape care, dacă ar fi făcută prea din scurt și prea brusc, n-ar face decât să îmi tulbure mințile, dar și la alte lucruri, întărindu-mă în convingerea că acest ”el” din citat este o aluzie subtilă la simțul datoriei (cu toate că știu că textul original se referă la inelul puterii) pe care doar îl bănuiesc că mai mult mă ține pe loc decât că mă ajută să merg pe drumul spiritual.

– Vezi? Nici măcar tu nu mai eşti în stare să-l depărtezi cu uşurinţă de la tine ori să-l distrugi. Iar eu nu te-aş putea „face” – căci n-aş reuşi decât să-ţi tulbur minţile.

*********

– După mine, trebuie să-ţi urmezi planul. Nu cred că Drumul se va dovedi prea anevoios pentru curajul tău.

J.R.R. Tolkien – ”Stăpânul inelelor” (Vol, I, ”Frăția inelului”)

NB: Formularea ”după mine, trebuie să-ți urmezi planul” este un joc de cuvinte, ”după mine” putând sugera îndemnul de a urma Ființa profundă, deci de a merge după Monada Divină!

apr. 152021
 

<>

Joi, 15 Aprilie 2021

De-abia la ora 20:51 m-am ridicat aseară din pat ca să ies pe balcon în întâmpinarea lui Marius, convinsă fiind că miracolul n-avea să mi se întâmple nici atunci. Dezamăgirea mea în legătură cu atitudinea lui lipsită de bunsimț față de mine era atotcuprinzătoare. De fapt, nu mai intenționam să ies deloc pe balcon, dar n-am putut să nu o fac. Am pus niște ciorapi și m-am încălțat cu papucii, am pus geaca groasă pe mine, păstrând pijamalele pe dedesubt și când am deschis ușa ca să intre înăuntru un vânt năpraznic, am oftat din greu văzând că vremea se asorta cu starea mea emoțională. Și mai și ploua pe deasupra. Am plâns cu găleata tot timpul cât am stat acolo așteptând, oferindu-mi acest lux știind că niciun trecător nu mi-ar fi băgat de seamă zbuciumul, preocupat să își vadă de propria stare de bine, ascuns sub umbrelă. Așa am plâns nestânjenită, dând glas adevărului gol-goluț din inima mea pe care l-am exprimat cu voce tare, fără să mă audă nimeni în afara Tatălui meu cel Ceresc care se află în ascuns:
– Sunt mâhnită și neînchipuit de dezamăgită de Marius! Sunt atât de dezamăgită de el că nu îmi pot reveni din șoc! Cât de dor mi-e de el și cât de mult vreau să îl văd și iată că el se dovedește un neserios. Sunt atât de dezamăgită!

Și cu fiecare cuvânt pronunțat în afara mea, auzindu-le pe toate cu urechile mele și simțindu-le cu inima, lacrimile curgeau mai vârtos pe fața mea, iar oftaturile nu se mai curmau. Am intrat mai apoi în casă, curmându-mi zbuciumul numai la baie fiincă, altminteri, nu există alt colțișor în această locuință unde să stai liniștit în sinea ta fără ca cineva să nu intre peste tine ca să te deranjeze, chilia mea de pe balcon fiind de mult timp compromisă.

Mult mai târziu, în timpul meditației, Ființa interioară profundă S-a milostivit de mine din cauza stării emoționale în care mă aflam, o epavă și nimic mai mult, binevoind să mă însoțească în timpul meditației cu imagini tare drăgălașe și dătătoare de nădejde.

Prima imagine era a unor pietre preețioase frumos și felurit colorate strălucind pe un fundal portocaliu. Mărturisesc sincer că nu mai văzusem înainte o nuanță atât de frumoasă și de plăcută a portocaliului. Pietrele prețioase simbolizau virtuțile spirituale. A doua imagine punea în evidență o nuanță închisă de roșu, însă percepeam roșul într-un context evident simbolic întrucât cuprindea imaginea unui fel de cuptor sau de fierărie unde focul arddea fără încetare. Roșul venea de la lumina focului, iar întreaga secvență sugera arderea, purificarea, topirea, dezintegrarea. A treia imagine îmi arăta un cadru simplu văruit în culoarea galbenă, fără a mai cuprinde vreo altă referință simbolică. A patra imagine îmi arăta un verde fistic, o culoare tare minunată, dar care, precum galbenul, nu mai indica nimic altceva simbolic. În fine, a cincea imagine mi-a arătat ceva și mai frumos. Soarele sublim și divin, înălțându-se măreț pe bolta cerească scufundată în întuneric, emana o lumină albăstruie, umplând întregul spațiu înconjurător așa încât ajunsesem să privesc la un Soare proiectat într-un ocean de albastru foarte închis ca nuanță. Această culoare ține de dimensiunea cauzelor naturale. A șasea imagine îmi arăta un bec pe tavanul unei încăperi a cărui lumină mi-a făcut ochii și nervii optici să pulseze de durere și de usturime, determinându-mă să cred că n-aș mai putea vreodată privi la acel gen de lumină artificială care trebuie să fi sugerat, în mod simbolic, artificiul minții.

În cursul nopții l-am visat iarăși pe Bryan. Pe scurt, mă întorsesem în casa lui din Irlanda, decisăă să abordez legătura cu el în mod diferit. Însă nimic nu mai era la fel acolo, nici locuința lui, nici cartierul, nici oamenii, nici orașul, părându-se ca și cum el se mutase în cea mai sărăcăcioasă zonă cu putință și încă locuința lui era o adevărată perlă în comparație cu casele din jur. Hotărâsem, așadar, să mă întorc la el, cu condiția de a nu mă mai vinde vreodată, așa că am intrat în casa lui unde atenția mi-a fost atrasă imediat de covorul de pe jos, încărcat de praf și de mizerie, dar și de bani! Era un covor foarte gros și ponosit, dar în materialul său erau scufundați bănuți cu valoare foarte mică. Am început să iau la puricat covorul, căutându-l în detaliu după bănuți din care am găsit cu nemiluita, ba de 1 cent, ba de 2 cenți, ba de 10, ba de 20. Cei mai mulți erau de 20 de cenți și, strângând o grămăjoară cumsecade, m-am simțit incredibil de confortabil și complet asigurată că posedam un capital suficient de bun ca să o apuc pe calea cinstei.

Desigur că există un sens metaforic în visul meu și cum sunt obișnuită să primesc referințe literare explicative la care ajung a doua sau a treia zi după un astfel de vis printr-o aparentă și banală întâmplare, iată zicala care merge mână în mână cu semnificația tainică a visului meu: ”sunt lefter ca un preș bătut și scuturat”. Dar cum covorul meu era plin de bani, chiar dacă având valoare mică, mi s-a indicat în lumea mea interioară că încercarea mea de a agonisi capital cosmic începe să dea rezultate.

BANI
-Simbol al monedei cosmice. Capitalul pe care îl mânuiește Marea Lege.
-De asemenea alegorizează Valorile interne.
Din sensul dual al acestui simbol se deduc următoarele:
-dacă ni se dau sau îi găsim: Dharma în favoarea noastră. Posibilă naștere a acelor valori.
-dacă se dau sau se pierd: datorii pe care trebuie să le plătim.
Posibilă pierdere a Valorilor citate.

COVOR
-Apropiatã relaxare și îmbunătățire a vieții noastre materiale.

Maestrul Samael Aun Weor – Simbologie onirică

Dar ce am trăit azi-dimineață a fost cu mult mai presus decât restul încercărilor prin care am fost trecută pe parcursul acestei săptămâni.

M-am retras în dormitorul părinților mei la ora 08:00 și am adormit destul de repede. Nu îmi amintesc ce anume m-a trezit dincolo de zidul somnului, făcându-mă conștientă de faptul că eram lucidă în timpul visului. Eram însoțită de un bărbat foarte tânăr, poate că nu mai mare de 20 de ani, cu chip plăcut, îmbrăcat în haine obișnuite, dar posedând o vibrație minunată și tare liniștitoare și împăciuitoare. M-a împins de la spate, rămânând în spatele meu pe parcursul aproape întregii încercări, cuprinzându-măă cu brațele de jur-împrejur, asigurându-mi un perimetru de stabilitate și echilibru în care m-am simțit pe deplin în siguranță. Apoi m-a luat pe sus, demarând cu mine o călătorie tare neobișnuită!

Primul lucru pe care l-a făcut a fost să mă ducă glonț în mijlocul unei încăperi în care arme de luptă de tot soiul se activau și se puneau în mișcare astfel că a te aventura să treci printre ele, chiar și cu viteza fulgerului, constituia o acțiune foarte riscantă și plină de primejdii fiindcă riscul de a fi rănit sau descăpățânat pândea la tot pasul. Dar chiar atunci mi-am amintit de povestea lui Juder din seria celor ”O mie și una de nopți” în care acest personaj, vrând să ajungă la talismanele de neprețuit ale unui mare mag numit Șamardal, a fost trecut prin probe cumplite care i-au antrenat dârzenia, curajul și vitejia. Temându-mă astfel să nu fie vorba de un test al curajului pus în practică în universul interior de către maeștrii adepți ai învățăturii pe care o urmez, n-am vrut să dau înapoi în fața încercării. Așa am pătruns în acel spațiu unde săbii erau îndreptate către noi la tot pasul, dar simțindu-mă încredințată de faptul că trebuia să dau dovadă de curaj, am trecut printre ele fără să fiu atinsă și fără să pățesc nimic.

De aici nu îmi mai îngăduie memoria să descriu ordinea celorlalte probe la care am fost supusă fiindcă au fost neobișnuit de multe, după fiecare simțind că aveam să îmi trezesc trupul fizic ce m-ar fi readus în starea de veghe, însă luciditatea onirică mi-a fost menținută timp îndelungat, trecând de la o scenă la alta și de la un decor la altul după fiecare blackout pe care îl sufeream.

Așadar, după scena săbiilor m-a înălțat până la bolta cerească pentru ca, de acolo, să își dea drumul cu mine în jos, căzând cu viteza luminii, fără a părea să avem de ce ne agăța ca să ne oprim căderea. Nu încăpea nicio îndoială că ne-am fi făcut una cu pământul, praf și pulbere, dar nu m-am înspăimântat nici în acest rând, lăsându-mă pe mâna sa. Și chiar în ultima secundă a comutat traiectoria noastră într-o altă direcție, evitând impactul cu solul.

M-a dus mai apoi prin foc, un foc imens care ardea la sol. Dar fără să mă tem l-am urmat pe însoțitorul meu care, zburând în goană către foc, părând dornic să îl evite, ocolindu-l, m-a condus în flăcările acestuia care ardeau pe margini.

M-a trecut de acolo prin ziduri de ciment și de beton ce păreau indestructibile și de netrecut, proba aceasta părându-mi-se una din cele mai nesuferite fiindcă îmi aminteam foarte bine din încercări trecute că în fața zidurilor de acest soi mă pierd repede cu firea fiincă foarte rar trec prin ele. Dar am trecut de aceste ziduri cu el care, tacticos și liniștit până aici, ronțăia când un castravete, când un fruct, când altceva, spunându-mi una-alta și făcându-mă și pe mine să sporovăiesc inutil. Așa că, atunci când am ajuns în fața unui alt perete și m-am avertizat că poate era cazul să tac, am trecut prin zid cu repeziciune, deși cred că a fost cel mai gros dintre toate zidurile de până atunci. Nu contestam caracterul simbolic al tuturor probelor care aduceau a probele străvechi de pământ, apă, foc și aer, dar fiindcă totul se derula extrem de repede, trecând de la o formă la alta, de la căderi abrupte la urcări vertiginoase, de la zboruri vijelioase la popasuri îndelungate și pași făcuți în vârful degetelor cu viteza melcului, nu am mai primit oportunitatea să interpretez sensul unora din aceste lucruri ad-hoc, precum mi se întâmplă destul de des în universul interior.

Când decorul scenelor s-a modificat total, pătrunzând pe străzile unui oraș și când ne-am aapropiat în zbor de o zonă unde erau construite numeroase biserci cu aspect foarte vechi, am început să mă tem sincer, cugetând astfel în sinea mea: ”Dacăă avem să pătrundem în interiorul acestor biserici ca să îmi arate reprezentări cu caracter religios diabolic cum sunt arătate în filmele religioase de groază, chestia asta chiar are să mă facă să mor de frică! Iată-mă, am rezistat până acum, dar de aici nu mai scap!”

Dar nu am pătruns cu însoțitorul meu în interiorul clădirilor, îndreptându-ne către ceva și mai înfiorător! Din întunericul care cădea pe străzile care duceau către biserici au început să răsară zeci de umbre, umbrele demonice ale psihicului uman, adevărații demoni cei mai de temut pe care toți îi purtăm în interiorul nostru, harpiile, trădătorii, strigoii și vampirii. Am înghițit în sec, nu glumă, de toate acestea chiar mă temeam mai mult decât de orice altceva. Însoțitorul meu a dat atunci câteva strigăte năpraznice de spaimă, țipând și vrând să deea înapoi, dar am simțit că mă punea astfel la încercare. Nu neg că acolo, printre acele umbre, nu am vrut să intru, însă mi-am făcut alegerea după o clipă de chibzuință, știind că această parte chiar era inevitabilă. Și, în plus, mă simțeam în siguranță cu ghidul meu. Când am pătruns printre umbre, am început să tremur ca scuturată din temelii de parcă era cutremur, însă nu percepeam vibrația aceea odioasă și terifiantă pe care de atâtea ori am descris-o înainte! Fără urmă de îndoială că acel perimetruu asigurat de ghidul meu de jur-împrejurul meu mă ferea să percep unele lucruri, însă nu bloca tot ce trăiam și experimentam acolo, iar cutremurul acela pe care eurile îl provocau asupra mea era înspăimântător, cu adevărat sunt convinsă de faptul că egoul este forța malignă care dezechilibrează psihicul, în vreme ce pentru ego eliberarea din temnița minții constituie dezechilibrul de care se teme ca de moarte, am trăit-o de prea multe ori ca să nu fiu convinsă că așa stau lucrurile!

Ieșiți din acea pâclă, m-am trezit trăind alt fenomen dătător de fiori pe șira spinării. Începusem să tremur înspăimântător și să vibrez în numeroase niveluri scufundate în interior pe care le puteam percepe sau de care, din contră, nici nu eram conștientă că există, părând ca și cum incursiunea noastră în cimitirul inconștientului avusese un efect devastator asupra mea, ca și cum eram posedată, dezechilibrată. Dar recunoșteam fenomenul. Puntea de legătură cu subconștientul și inconștientul se crea pentru ca un eu îngropat adânc să iasă la suprafață. De aceea percep acel cutremur, acea vibrație, fiind ca și cum pământul (pământul filozofic) se despică în interiorul meu pentru ca din măruntaiele sale să iasă afară un duh/demon/eu psihologic! Trăirea aceasta a fost mai intensă decât în oricare râând anterior și era limpede că era menită să îmi testeze curajul și forța sufletească! Dar ce era dezgropat din mormântul subconștientului pentru ca un astfel de cutremur să mă cuprindă din cap până în picioare, înăuntru și în afară? Ei bine, era starea de șoc în care mintea se lasă prinsă în fața evenimentelor vieții și în fața cărora mintea își spune sieși: ”nu pot să cred că mi se întâmplă așa ceva, nu poate să mi se întâmple mie așa ceva, NU MIE! Nu-mi vine să cred că trec prin așa ceva!”. Dar nu m-am temut nici în acest rând, lăsând ca fenomenul să mi se întâmple pentru ca totul să se retragă în interiorul meu după aceea.

Trecusem cu bine de toate încercările până aici, dar luându-mă de mână și continuând să mă călăuzească înainte, însoțitorul meu îmi dovedea că nu se terminase încă. Am pătruns după aceea cu el în cabina unui lift foarte mic, nu mai mult de 2-3 persoane putând intra în el. Atunci el m-a eliberat din strânsoarea sa datorită căreia mă bucurasem până atunci de curaj, echilibru, protecție și siguranță, rezemându-se de peretele ascensorului care o pornise în jos, dându-mi îngăduința să îl privesc mai îndeaproape pe ghidul meu. Era așa de tânăr, iar eu încă nu înțelegeam cine era, un maestru din lumile interne sau un aspect al Ființei interioare profunde? Și dacă acesta era cazul, care aspect se putea manifesta sub această formă și de ce? Însă el se uita ca din întâmplare și cu multă nepăsare în sus, îndemnându-mă astfel să îmi ridic și eu privirea. Și la o singură aruncătură de ochi, am văzut prin ferestruica din sticlă de pe tavanul liftului că unele din cablurile care susțineau liftul în casa liftului se rupeau rând pe rând, făcând ca liftul să coboare extrem de repede, ceea ce ar fi dus la un inevitabil și nefericit accident la impactul cu solul de jos. Nu era prea plăcută scena, eu suferind pe deasupra și de un pic de claustrofobie, dar mi-am întors privirea către însoțitorul meu care nu părea a se îngrijora deloc. Dacă el nu se îngrijora, eu de ce aș fi făcut-o? Nu m-am temut nici în această probă, desigur una simbolică, toate erau metafore pentru situațiile de viață care, când nu au caracter de karma, constituie probe inițiatice, teste, încercări, etc., așa că am continuat să iau aminte la detaliile din jurul meu spre a le memora. Eram curioasă. Unde aveam să ajungem la sfârșitul călătoriei acesteia? Dar mă jenam atât de mult din cauza leșinurilor mele, a blackout-urilor intermitente pe care le sufeream, crezând că dădeam dovadă de lipsă de seriozitate din cauza lor și temându-mă sincer că aveam să rup conexiunea cu acea stare de conștiință duupă următorul blackout. Apoi am băgat de seamă că pe un perete, chiar lângă însoțitorul meu, era scrijelit un text și cum primul cuvânt pe care am apucat să îl citesc era ”Cătălina”, am presupus că mesajul îmi era adresat, venind din universul interior, lucru care m-a determinat să îmi concentrez atenția pe corpul textului ca să îl memorez. Dar ori că nu mai știam eu să citesc, ori că textul era indescifrabil, nu am putut reține decât câteva cuvinte care sunau astfel: ”Cătălina, …, curaj, …, răbdare, …, ești foarte aproape, …”
– Îmi pare rău, dar nu pot citi mesajul acela ca să îl înțeleg, cred că privesc la unele din acestea și mi se par absurde. Nu mă pot concentra, e ceva absurd, i-am mărturisit însoțitorului meu care mă privea cu interes, în vreme ce eu începusem să îmi percep inabilitatea de a citi ca o reformulare simbolică a lipsei mele de coerență, a citi printre rânduri sugerând neputința de a vedea imaginea de ansamblu. Îmi percepeam inconștiența din cauza căreia mă simțeam amorțită, ca și cum purtam în interiorul psihicului meu numeroase deficiențe, defecțiuni, instabilități și erori în judecată, în gândire și în simțire, etc.

În clipa următoare liftul s-a oprit, iar ușile s-au deschis, însă el nu mi-a dat nicio indicație să ies din lift, așa că am rămas pe loc. Imediat după aceea a intrat în cabină un bărbat vârstnic, în jur de 50 de ani, pe care doar în felul următor îl pot descrie: un porc pervers și libidinos! Acel bărbat era simbolul pentru cel mai negru coșmar al meu și sursa urii mele feministe!

Legătura cu lumile interne s-a rupt instantaneu, eu întorcându-mă imediat în stare de veghe. Nu am idee să spun acum dacă motivul trezirii mele a fost neputința mea de a-mi mai menține luciditatea onirică activă, în fond trecusem printr-o jumătate de duzină de blackout-uri până atunci sau teama mea de a sta cu sursa urii și scârbii mele într-un spațiu atât de mic precum era cabina liftului, chiar dacă însoțitorul meu, deși mă slăbise din strânsoarea sa protectivă, nu mă abandonase cu totul.

Am reflectat o bună parte din zi la sensul acestei încercări și pentru simplul motiv că am izbândit în toate aceste probe, cu excepția celei de la sfârșit, strict datorită prezenței însoțitorului meu am credința că acesta a fost Buddhi, sufletul divin. În lumea vizibilă a materiei căsătoria legitimă este comuniunea dintre o femeie și un bărbat care se potrivesc, în vreme ce în microcosmosul-om căsătoria este comuniunea și fuziunea dintre sufletul uman și sufletul divin, cele două suflete pe care Ființa reală interioară le posedă. Cerând să primesc confirmare pentru aceasta printr-un cuvânt ale cărui litere, însumate conform cu alfabetul românesc, să dea 1 pentru ”da, a fost Buddhi” și 2 pentru ”nu, nu a fost Buddhi”, referința primită din lumea interioară a fost ”peliculă”, literele acestui cuvânt însumând 100, deci 1 pentru ”da, 100% sigur a fost Buddhi”, învățându-mă până acum că numărul 100, când îmi este trimis, îmi indică să nu am nicio îndoială.

feb. 112021
 

<>
Joi, 11 Februarie 2021

În afară de aceste nemaipomenite momente de reculegere și de lupte corp la corp cu eurile descrise în partea anterioară a scrisorii mele, Lucifer mi-a făcut 4 oferte fățișe și extrem de seducătoare în acest an al lui 2020:
1. Mi-a oferit bani, lux și materie, fără nicio grijă pentru ziua de mâine.
2. Mi-a oferit incinerarea pe loc a câtorva euri foarte supărătoare.
3. Mi-a oferit vindecarea pe loc de orbire și ameliorarea senzațiilor acelora extrem de neplăcute pe care le simt în corp despre care ți-am vorbit în trecut.
4. Mi-a oferit întâlnirea pe loc cu tine, sufletul meu pereche.

La el, toate se fac pe loc și toate se află în puterea mâinilor sale și nu mă îndoiesc că poate face ce spune că poate face și, dintre toate ofertele, pe cea a vindecării am refuzat-o cu cea mai mare greutate. Apoi, refuzând vindecarea de orbire, mi-a făcut o altă propunere, poate cea mai tentantă dintre toate, lucru care s-a petrecut la începutuul acestui an. Timp de câteva zile mi-a arătat în timpul stării de veghe cum lui îi stă în putere să mă facă atât de hiper-conștientă de activitatea egoului pe care îl port în psihicul meu încât să observ cu precizie de milisecundă când un eu devine activ, preluând conducerea minții în timpul stării diurne. Realmente, de fiecare dată când mi se modifica starea de spirit, știam din cauza cărui eu mi se umbrea mintea fără nici cel mai mic efort de analiză introspectivă, auto-observare, meditație sau reflecție. Eram în permanență extrem de conștientă de procesele mele mentale și de activitatea egoului. Aceasta ar fi fost, într-adevăr, cea mai utilă unealtă ajutătoare în munca interioară, însă venea cu un preț extrem de costisitor: trebuia să resping oferta vindecării de orbire și să nu mai cer vreodată recuperarea ei, alegând să rămân oarbă. De ce fusesee impus acest preț? Mi-e greu să descriu cum, nevăzând lumea din exteriorul meu, de la atacul cerebral încoace am început să văd lumea din interior, ca și cum ochii mi-au fost întorși pe dos ca să văd ce este înăuntrul meu. Dar mai ales de când am făcut terapiile cu energie am devennit foarte conștientă de procesele interne, putând vedea în fiecare minut al zilei unde circulă energia, unde sunt blocajele energetice, cum arată și ce formă au, etc. Nu spun că doar simt fluxul de energie din corp, ci spun că, în plus, pot vedea traseul său în întregul meu corp! Nu neg ă această abilitate insolită de a-mi vedea organele interne din punct de vedere energetic este foarte utilă, iar pierderea ei mă frământă și probabil că se va pierde în momentul recuperării vederii trupești. Oh, și de unde să încep să descriu fenomenele interne pe care le percep în timpul meditațiilor care se datorează deprivării senzoriale? Dar această abilitate cu care m-am căpătat a fost de zeci de ori amplificată în timpul acelor zile nu doar fiind hiper-conștientă până și de cele mai subtile modificări ale stărilor mentale și emoționale, ci putând și vedea, realmente vedea, mișcarea umbrelor (a eurilor) pe ecranul la care privesc în fiecare minut al zilei! Mai-mai că mă convinsese să accept oferta unui 30-days-trial al acestei incredibile abilități de hiper-conștiență, dar am refuzat în cele din urmă, versiunea avansată a abilității dispărând curând după aceea. Vai, vai mie, câte alte oferte din această arie nu mi-a mai propus între timp! M-a pus după aceea în contact cu niște forme mentale foarte diferite față de umbrele obișnuite pe care le întâlnesc în timpul acestor încercări. Erau cu mult mai subțiri și cu o formă umană ușor mai pronunțată și, văzându-le, mai-mai că m-au păcălit să cred că erau din categoria ”celor buni”! Însă erau cele mai periculoase euri dezgropate vreodată întrucât erau linia extrem de subțire și de fină care se găsește la granița dintre bine și rău și care te vor face întotdeauna să devii din înger demon. Acel îndemn al demonilor minții (”haide, încearcă asta sau asta că nu ai să pățești nimic rău, încearcă o dată că nu se va întâmpla nimic rău, etc.”) se număra printre acele euri gri. Eram în zona gri, la limita dintre bine și rău și a fi fost conștientă în permanență de poziția mea pe această scală ar fi fost neînchipuit de util!

Cu toate acestea, demonstrațiile sale așa-zis gratuite ale puterilor sale nu au rămas fără efect. El nu îmi oferă decât mostre, însă numai acestea în sine au schimbat ceva în energia mea, motiv pentru care chiar și acum continui să tânjesc după atingerea degetului său vindecător, atât de puternică este tentația sa! Și tot atât de periculoasă este subtilitatea sa de fond!

Dar, observând eu insolitul în toată chestiunea aceasta a ofertelor sale cu care mă copleșește din abundență, am început să întrevăd, de pe la mijlocul lui septembrie, că Tatăl avea să Își facă simțită prezența în curând, intrând în scenă, ca să o spun într-un mod dramatic, în context cu pedeapsa mea karmică și cu orbirea. Și am fost foarte aproape de adevăr în deducțiile mele întrucât, de la 24 Noiembrie 2020 încoace, experimentez ceva în vise mai minunat decât orice, lucruri pe care le-am descris pe larg în seria de scrisori purtând titlul ”Cum nu m-am apropiat niciodată atât de mult de vindecarea mea”.

Sunt 3 luni de atunci și, aproape în fiecare noapte și dimineață, văd un soare imens proiectat pe bolta cerească a universului interior. Câteodată, când e și Lucifer în scenă, el se preschimbă într-un soare portocaliu, în nuanța soarelui când răsare dimineața. Apoi el se înalță, preschimbându-se într-unul galben (Logosul Solar și reflexia Sa, umbra Sa). Într-un alt rând, acesta galben s-a preschimbat într-unul albastru (Tatăl Cosmic Comun), iar cu altă ocazie s-a apropiat atât de mult de mine încât am intrat în interiorul soarelui și el în mine și ce am văzut și simțit acolo e dincolo de cuvinte descriptive fiindcă atunci L-am întâlnit pe Tatăl care venise să îmi comunice faptul că voi vedea în curând….

Dar oare ce poate să însemne acest ”în curând”? Cred că e cazul să continui să îmi biciuiesc mintea cu biciul voinței spre a o dresa să înțeleagă că ”în curând” nu poate însemna decât o săptămână, o lună, un trimestru, un semestru sau un an și că, oricum ar fi, înseamnă atât de puțin în comparație cu tot ce am trăit în ultimii ani. Trebuie că, atunci când încerci să îți iei destinul în propriile mâini, conform cu Voia Tatălui, cea mai mare provocare este să nu te împiedici pe ultima sută de metri, picând testul răbdării!

ian. 072021
 

<>

Joi, 07 Ianuarie 2021

Ursitule,

Aseară nu am mai vrut să ies pe balcon la ora 21:00 pentru obișnuita așteptare în frig și în zgomot pentru a te întâlni. Vroiam să mă răzbun astfel pe tine, nădăjduind că tu poate ai fi venit și ai fi așteptat o vreme pentru ca Julieta să nu iasă pe balcon în întâmpinarea lui Romeo al său pentru ca și acesta să cunoască ce înseamnă atâta așteptare! Se făcuse aproape de ora 20:00 și nu mă mobilizasem încă, nu mă îmbăiasem și nu mă îmbrăcasem cu pijamalele mele de întâlnire încă. Lucram la ceva de mână sau, mai degrabă, stricam un lucru de mână, deșirând o lucrătură tricotată de mama în urmă cu un an sau doi. Începusem să îi fac de petrecanie de marți seara tot de dragul de a-mi vărsa nervii pe ceva, răzbunându-mă. A venit Noul An și tot ce vreau pentru acest an este să ies la lumina soarelui, să mă plimb ca să mă dezamorțesc și să te ascult pe tine istorisindu-mi versiunea ta de poveste. Cum era de așteptat, sufletul se zbătea în interior căci o anumită dozăă de mustrare de conștiință îmi inunda inima aseară, reflectând în gând în felul următor: ”și dacă greșesc comportându-mă ca un copil răzgâiat acum? Nu dau dovadă de imaturitate? Nu mă împiedic eu acum pe ultima sută de metri?”

Cugetând astfel, m-am rugat Tatălui Ceresc în gând, zicând astfel: ”Tată Ceresc, dacă trebuie să mă ridic din acest loc ca să mă pregătesc pentru întâlnirea de la ora 21:00, atunci fă ca firul pe care îl deșir să se rupă în curând. Și de vei face așa, nu va însemna doar că trebuie să mă pregătesc, ci și că firul poveștii scrisă de mine despre cum mi-am întâlnit ursitul din vise se va încheia în curând!”

Împletitura mamei era lucrată din două culori pe care le deșiram. După ce mi-am încheiat rugăciunea, unul din fire s-a rupt după al doilea rând deșirat, iar al doilea fir s-a rupt după alte două rânduri, deci la nici 3 minute după ce îmi încheiasem rugăciunea! Dar nu ”rupt” descrie ce se petrecuse cu firul căci în timpul deșiratului nu simțisem rezistență în fir ca să se rupă! În fapt, firele erau tăiate! Trebuie că le tăiasem când deșirasem o altă parte a lucrăturii în timpul zilei anterioare, dar de unde să fi știut că întreruperea aceasta din fir să fi urmat CHIAR ATUNCI, chiar după ce îmi încheiasem rugăciunea ce conținea condiții atât de specifice? Era limpede pentru mine că rugăciunea mea nu fusese concepută propriu-zis de minte, ci plasată în mintea mea ca să se potrivească cu contextul, sincronizându-se cu detaliile acestuia. Efectiv, nu aveam de unde ști că firele erau tăiate chiar la rândul următor fiindcă sunt oarbă și nu văzusem sau simțisem nimic în legătură cu asta ca să falsific rezultatul rugăciunii mele, rupând firul de una singură și în mod deliberat dintr-un impuls inconștient, mânată de dorința ca lucrurile să se potrivească! Deci, cine mi-a plasat rugăciunea în minte și cine a repetat-o după aceea ca după dictare, cunoscând din timp ce avea să urmeze în vontinuare? Eu numesc această voce din urmă vocea intuiției, vocea Tatălui Ceresc din fiecare dintre noi, vocea Aceluia care cunoaște adevărul cu precizie de milisecundă. .

Cu un astfel de răspuns primit aproape instant este de la sine înțeles că m-am grăbit să te onorez cu prezența mea pe balcon ca să nu fii lăsat să aștepți o mironosiță mofturoasă și plină de ifose, dar timpul alocat așteptării se scurse până la ultima secundă, întorcându-mă în casă și dormind zbuciumat și chinuit până în această dimineață, însă nu cu tot atâta tristețe întipărită în inimă întrucât cuvântul Tatălui de aseară mi-a promis că anul 2021 este anul în care mintea mea va fi spulberată, bulversată și șocată căci va fi pusă față în față cu adevărul!

Prima treaptă a scărilor care duc la adevăr am urcat-o în această dimineață când am adormit iarăși în jurul orei 09:15 în dormitorul părinților mei. Ce mi s-a întâmplat în următoarea oră în Universul interior a fost un spectacol cosmic sublim, magic și magnific!

Eram împreună cu alți oameni pe ceea ce părea a fi o navă spațială, deși se înfățișa relativ rudimentar. Sau poate că nu eram eu atentă la detaliile legate de tehnologii, etc.? Și ce interes să fi manifestat pentru împrejurimi când în fața ochilor mei se desfășura ceva nemaipomenit de minunat? Împreună cu ceilalți alături de care stăteam într-un fel de balcon deschis priveam la bolta cerească întinsă în întregul spațiu cosmic. Și ce am văzut desfășurându-se în Cosmos era de o frumusețe rară și nespus de vividă căci Soarele, Luna, Stelele și o multitudine de alte corpuri luminoase se înălțau și circulau peste tot în spațiu! Un lucru mai mult decât oricare altul îmi atrăsese atenția, frapându-mă, anume faptul că nu un singur Soare strălucea pe bolta cerească, ci mai mulți Sori. Nenumărați Sori neîndoielnic Divini călătoreau în spațiul cosmic și, cum se apropia unul de noi, ne bucuram ca niște copii mici, cu toate că niciunul din noi nu capta sensul profund al înlănțuirii acestor Sori unul după celălalt ca într-un dans de mărgele pe un șir de mărgăritare. Era splendid, în orice caz!

Dar, mai apoi, am simțit în interiorul meu un fel de chemare, de invitație de a mă separa de grup și de a mă îndrepta către un alt balconaș izolat. M-am îndreptat într-acolo, simțind că acea chemare venise de la unul din Sori despre care eram convinsă că era Tatăl meu care se află în ascuns. M-am oprit în dreptul balustradei ca să văd cum unul din acei Sori se rupse din șirul de Sori, apropiindu-se de mine. La început fusese galben și strălucitor precum aurul, dar la jumătatea ddrumului și-a modificat coloritul, devenind argintiu. (Semnificația simbologiei onirice a aurului și a argintului am trecut-o la sfârșitul scrisorii mele.) Când, în cele din urmă, Soarele a fost chiar în dreptul meu, m-am fâstâcit și m-am emoționat foarte tare întrucât nici nu știam cum să mă comport, nici cum să vorbesc în așa fel încât să nu mă fac de rușine. I-am pus atunci Tatălui Ceresc aceeași întrebare pe care i-o pusesem în urmă cu aproape două săptămââni, pe 26 Decembrie 2020, anume : ”Când îmi vei reda vederea?”, dar amintindu-mi că mai întrebasem acest lucru o dată și amintindu-mi și răspunsul Tatălui de atunci, m-am retras câțiva pași în interiorul balconului, jenată și rușinată că prea sun ca o moară hodorogită! Borbeam cu vocea inocenței de copil ce aparține esenței divine, iar bocea îmi sună cristalină, limpede și deosebit de sinceră, zicând Tatălui astfel: ”Să se facă Voia Ta! Să se facă Voia ta!”, ca și cum îmi regretam felul insistent și pisălog de a fi, bătându-L la cap pe Tatăl cu revendicările mele, părându-mi rău și vrând să le corectez, ascunzându-mă în colțul pisicii. Atunci o voce de bărbat nici prea tânăr, nici prea vârstnic se auzi din interiorul Soarelui, chemându-mă iarăși în fața Sa și vorbindu-mi astfel:
– Desigur, pe toate aceste lucruri pe care le ceri Mi-ar fi fost ușor să le înfăptuiesc, dar aș fi putut oare să ți-l aduc pe el fără să îi fi povestit tu înainte despre tine, la câte nelegiuiri ai făcut?
– Am scris bine atunci? L-am întrebat pe Tatăl căci înțelesesem că despre confesiunea mea scrisă în aceste zeci de scrisori pe care ți le-am adresat la indicația Tatălui, ursitule, mi se vorbea în acele clipe.
– Nu, nu ai scris bine pentru că ai pierdut mult timp încercând să explici concepte pe care să le echivalezi în limba ta din engleză și pentru că, în plus, ai căutat să umpli spațiul gol din cunoștințele tale cu citate. Și mai este ceva, însă în acel moment Tatăl nu îmi mai vorbi, arătându-mi în conștiința mea o altă greșeală pe care o comisesem prin intermediul unui simțământ foarte intens la care voi reveni în curând. ”Dar pentru că ai scris, ți-ai anunțat candidatura la postul de adept”, îmi mai aduse la cunoștință Logosul Solar. Haidem acum să pornim pe cale, le spuse Tatăl celorlalți aștri solari, ca și cum mai aveau și alte vizite de făcut trecute în agenda Celestă, îndepărtându-se de mine și lăsându-mă să reflectez la sensul tainic al cuvintelor Sale.

Când m-am trezit, m-am trezit în cel mai minunat mod posibil, alunecând printr-un fel de tunel până în corpul fizic, ca și cum mă întorceam în lumea materiei dintr-un loc aflat la o distanță foarte mare de aceasta, de pământ. Rareori mi s-a întâmplat să simt că revenirea în corpul fizic să dureze atât de mult!