ian. 062022
 

<>

Joi, 06 Ianuarie 2022

Marius,

Nu, nu îți scriu aceste rânduri ca să îți povestesc că te-aș fi visat azi-noapte, de Bobotează. Sau, în orice caz, nu a fost tocmai un vis trăirea pe care am avut-o. Dar am stat mult timp pe parcursul zilei de ieri ținând degetul arătător pe butonul ”enter” al tastaturii, nehotărâtă dacă să apăs sau nu pe butonul de ”Add Marius as a friend” pe rețelele de socializare. Te-ai hotărât, deci, să îmi dai un semn de viață după ce figurile paterne din viața mea s-au stins, plecând în lumea de dincolo. Am vrut să te adaug ca să termin cu acest bâlci nefericit, vrând să aștern în scris câteva cuvinte de genul ”mai încerc încă o dată cu tine, nu am de pierdut decât un pic din orgoliu și un pic de demnitate”, dar inspirând și expirând adânc, calmându-mi nervii, mi-am lăsat orgoliul să câștige în această luptă, retrăgând soldatul trimis în acțiune de pe butonul ”enter” și închizând fereastra. Nu se putea să cedez impulsului de moment, știind că eram mânată din bezna subconștientului de mânie și de amor propriu rănit.

Dar meditând mai târziu, până să adorm, am avut o trăire foarte specială căci Ființa profundă mi s-a arătat din nou, desfăcându-și acele aripi imense care m-au impresionat atât de mult în septembrie, anul trecut. Și pentru că impresia și uluirea mea erau prea mari, nu mi s-a arătat decât pentru o secundă sau două, inducându-mi o altă trăire minunată. Căci mi-a arătat muntele, acel munte pe care îl taie calea tăișului de cuțit, drumul ascuns. Iar dinspre el doi porumbei au zburat spre lume ca să le vorbească oamenilor. Era indubitabil că eu eram unul din cei doi porumbei. O simțeam în mod intim și profund. Și tot așa de profund simțeam faptul că celălalt porumbel era sufletul meu pereche. Desigur, cineva ar putea spune că interpretez greșit acest simbol universal al Spiritului Sfânt, dar fără intuiție nu m-aș grăbi să îmi aduc propria interpretare unui simbol abstract și atât de impersonal. Mai mult decât atât, fiind conectată în mod intim cu Ființa mea reală care îmi vorbea, I-am auzit cuvântul în conștiința mea, zicându-mi:

– Ai înțeles acum de ce ați fost trimiși 2, de ce sunteți 2 la fel, o pereche. Și nu doar că te va căuta, dar va trebui să vină la tine acasă.

Desigur că banalele cuvinte pe care le-am reprodus nu transpun, prin sensul lor, și emoția pe care Ființa profundă mi-a conferit-o, prin intervenția Sa, chiar când mă simțeam teribil de descumpănită și de descurajată. Căci de la un timp am început să am înțelegerea faptului trist și amarnic că nu am nicio credibilitate în ochii celor din jurul meu, iar că lipsa mea de credibilitate vine mai ales din faptul că tu nu te-ai dovedit, încă, real.

Așa că am vrut să te dovedesc real, strângându-te cu ușa pentru ca, simțindu-te amenințat de presiunea de a fi demascat, să mi te confesezi, în persoană, ba ca să mă faci iubita ta, ba ca să îmi dai pace. Te vreau în persoană așa cum are nevoie pământul de soare ca să fie sănătos și, în același timp, nu pot suporta gândul că mi-ai putea fi alături fiindcă m-ai distruge.

Dar acum distrugerea mea prin forța ta este o perspectivă mai puțin sumbră decât a mă vedea distrusă din punct de vedere emoțional din cauza circumstanțelor de viață. A devenit atât de insipidă această chestiune a karmei de familie că nu mai are pentru nimeni efect de șoc, ca un reportaj de senzație. Desigur că nu mă înșelam simțind că rudele din partea mamei se comportă, de la moartea tatălui meu, ca și cum acesta nici nu a existat. Desigur că sora mamei a evitat, de la decesul lui, să îi insufle mamei măcar un cuvânt autentic de îmbărbătare. Totul până în ziua de Anul Nou, când a binevoit, în multa sa chibzuință, să îi ureze mamei, de ziua numelui său, o înjositoare calomnie la adresa tatălui meu, spunându-i mamei, ca și cum avea toate dovezile palpabile din lume ce nu puteau fi contestate, că era vai de capul mamei mele fiindcă habar nu a avut de nimic din activitatea extra-conjugală a tatălui meu din ultimii săi ani de viață. Cumva, nu știu cum, poate printr-o procedură magică necunoscută, întâmplarea a făcut ca un cunoscut al mătușii mele să fie întotdeauna la timpul potrivit și la locul potrivit ca să observe mașina noastră de familie parcată în fața celor mai insolite locații. Ce straniu este ca o persoană care locuiește la mii de kilometri de acest oraș să cunoască atât de amănunțit traseul unui om. Desigur, aluzia se referea la o aventură extra-conjugală pe care tata ar fi avut-o cu angajata de la ferma pe care am închis-o după moartea lui. Dar tragi-comedia în ipoteza rudelor noastre care nu au niciun dubiu în legătură cu necinstea tatălui meu vine din faptul că spionul lor a văzut mașina noastră parcată la ora 05:00 dimineața într-un animit cartier unde locuiește femeia respectivă. Desigur că acest binevoitor informator nu avea de unde să știe că, atunci când îl plasa pe tata în patul amantei sale, el era internat la spital, luptând pentru viața lui. Era o obișnuință ca, în timpul spitalizărilor de ocazie, mașina să rămână la această angajată care juca rolul de șofer auxiliar când tata lipsea. Așa că ajunge cu aceste exemple.

Totuși, cazul este interesant de analizat din cauza caracterului său de posibilă recurență. Cel puțin pentru mine și pentru sora mea nu mai era deloc un mister că sufletul tatălui meu făcuse această greșeală în viața sa anterioară, având o aventură extra-conjugală. Și sincer voi mărturisi că eu și sora mea ne-am așteptat mult timp să ne trezim că avem o surioară sau un frățior pierdut pe undeva prin lume. Dar toate semnele ne-au arătat că această greșeală a sufletului tatălui meu i-a fost iertată, deci ștearsă din memoria naturii, ca să nu se mai repete. Totuși, a fost clar, de-a lungul timpului, că anumite fișiere imprimate în aceste registre acașe au rămas, materializâând în lumea vizibilă anumite circumstanțe stranii și dubioase. Iar faptul că rudele noastre au fost atât de bine și de precis informate în legătură cu obiceiurile tatălui meu, chiar dacă se află atât de departe de țară, ”întâmplarea” făcând ca diverși ”spioni” să fie întotdeauna la momentul potrivit ca să culeagă date despre comportamentul tatălui meu dovedește că, în viața sa anterioară, a fost și spionat, și detestat. Iar din acest motiv acești oameni pe care cu regret trebuie să le spun neamuri nu îl regretă în niciun fel pe tata care toată viața lui a căutat să fie în bună înțelegere cu toată lumea. Și nu a dobândit decât ocară și calomnie.

Așa că trebuie că înțelegi și singur, Marius, că și acum destinul nostru, cel puțin al meu și al surorii mele, este rezervat către alt scop în imaginația rudelor noastre, făcându-ne pe amândouă oamenii de sacrificiu în maimuțăreala lor ipocrită. Aș fi vrut să te primesc chiar în acea clipă ca pe un trofeu pe care să îl înrămez în fața ochilor lor netrebnici ca să îmi recuperez din imaginația lor dreptul la o viață a mea și la un destin al meu. Aș fi vrut să îi fac una cu pământul, făcându-le perfect cunoscut faptul că nimeni dintre mine, sora mea și mama noastră nu mai are disponibilitate de a plăti pentru greșelile și pentru minciunile lor pe care nu le pot recunoaște ca fiind greșeli nici dacă ar primi un milion de dolari! Și am vrut ca tu să fii motivul pentru retragerea mea de pe scena aceasta detestabilă.

Dar când am cerut ajutor de la Ființa profundă și de la Mama Divină Kundalini ca să fiu călăuzită spre lumină, spre a ieși la suprafață, m-am așteptat ca piedica ce urma să fie abordată în practică să fie cu totul alta, să fie în relație cu ura, etc. Desigur că dacă aș vedea, toată această poveste ar lua o cu totul altă întorsătură. De ce, oare, nu mă lasă Ființa reală să întorc această circumstanță în favoarea mea? Eram îndreptățită să îmi pun astfel de întrebări, dar răspunsul l-am primit în cursul meditației de luni noaptea când, amorțindu-mi simțirea ca să pot izola cu precizie emoția cea mai intensă care nu putea fi decât răspunsul la întrebarea mea, am descoperit în starea mea sufletească generală că cel mai mult îmi doream să exersez încă o dată actul deliberat izvorât din voință de a urca la Ființa profundă ca să mă sincronizez cu Voia Sa și cu intenția Sa. Dacă aș fi înțeles mai bine Voia Sa și intențiile Sale, atunci că desigur că și prezentul mi s-ar fi părut mai ușor de explicat și mai ușor de tolerat.

Nu a fost de mirare că, cerând Ființei ajutorul Său, pe parcursul dimineții de marți mi s-a permis să exersez acest act de voință. Cum era de așteptat, Lucifer mi-a fost antrenorul, jucând rolul contraforței care mă trăgea în jos. Dacă aș fi pus acest exercițiu în practică pe cont propriu, negreșit că oponentul meu ar fi fost un eu aleatoriu din ale cărui gheare nu aș fi scăpat decât urlând și plângând. Din mâinile lui Lucifer nu am ieșit decât zdruncinată și necăjită, numindu-l nenorocit fiindcă mă mă punea la amarnice încercări numai prin simple atingeri. Îmbrăcat cu aceeași uniformă portocalie, îmi reamintea de pactul nostru vechi deja de 2 ani: ”Iartă-i pe cei despre care spui că te-au chinuit și torturat fiindcă, în comparație cu ce îți voi face eu, ei sunt o nimica toată, așa că nu există rost în a le mai purta pică.”

Eram în semi-penumbră cu el, recunoscând prea bine semnalmentele infernului personal. Apoi, când o lumină puternică s-a descărcat în cer, am zbughit-o către ea, cât m-au ținut forțele, luptându-mă nu numai cu substanța acelui spațiu în care mă aflam și care se opunea încercării mele de a urca, dar și cu Lucifer a cărui notă coercitivă mă aducea, numai prin simplele sale atingeri, în culmea disperării. Căci toate împunsăturile sale cu vârful degetului său arătător îmi punea în mișcare toată mașinăria concentrată în bazin și în organele reproductive, fapt care venea însoțit de acele senzații neplăcute de furnicături, de electricitate necontrolată, de instabilitate. Totul semăna atât de mult cu modul în care vărul meu mă chinuise în copilărie, scărpinându-mă peste tot de parcă eram un cățel.
– De ce faci toate acestea? l-am întrebat pe Lucifer.
– Ca să fie totul mai realist, mi-a răspuns amuzat, continuând să îmi furnice mijlocul cu atingerile sale, în timp ce urcam spre Lumină.

Desigur că ceva TREBUIA să fie realist fiindcă, altminteri, oricum aș explica în cuvinte caracterul practic al experiențelor acestora, nu pot ignora simbolismul lor. Iar pătrunzând în Lumină, am trăit o surpriză destul de mare. Pătrunzând de atât de multe ori în Lumină, am trăit în interiorul ei o diversitate de stări de conștiință, scenele și decorurile fiind destul de variate de la un episod la altul. Dar în acest rând am avut percepția unui tunel, nu tocmai ca într-un labirint întortocheat, ci mai curând aducând a șosea. O șosea pe care goneam cu toți caii mei putere, avându-l pe Lucifer ca și co-pilot, apăsând mereu pe frână ca să mă oprească. Tot traseul parcurs de la pătrunderea mea în tunel și până spre sfârșitul experienței a fost extrem de interesant și provocator fiindcă mi-a solicitat absolut TOATĂ puterea de concentrare și toată atenția și voința de care puteam da dovadă ca să rămân pe centrul drumului, în așa fel încât să nu mă abat de pe drum, să nu deraiez și să nu eșuez pe marginea drumului. Dar nimic din toate acestea nu era ușor fiindcă tunelul era deosebit de încurcat, cotind ba la stânga, ba la dreapta fără semne preventive de avertizare, fără indicatoare de sens, fără semafoare. Și ori de câte ori ajungeam într-un astfel de cot, viram în neștire, impunându-mi înzecit voința ca să rămân pe drum. Și de la un timp începusem să simt, intuitiv, când avea să urmeze un astfel de cot, concentrându-mi atenția spre a nu ieși de pe drum, însă trebuie să precizez că intuiție înseamnă a depista vocea Tatălui din interiorul propriei inimi. Altfel spus, Tatăl mă prevenea, marcându-Și prezența în simțirea mea prin indicatoarele Sale de sens.

Numai o dată am ieșit cu adevărat de pe drum, pierzându-mi mult din echilibru, din concentrare, din forță. Iar forța de atracție a tunelului de lumină mi s-a părut deconectată de mine, așa că numai printr-un act suprem de voință m-am cules de unde eșuasem, revenind în tunel și continuând goana.

Dar când să pătrund într-o altă secțiune a sa, ceva destul de straniu mi s-a întâmplat, ceva ce nu am reușit să decriptez nici acum. Căci Lucifer m-a cuprins de-a binelea în forța sa, trezind în inconștientul meu o anumită emoție, punând punctul pe ”i-ul” durerii mele. Și pentru că am căzut în acea clipă pradă emoției și dorinței mele particulare, nu am mai putut face nici măcar un pas spre tunel care m-a respins chiar din fața porților sale de pătrundere.

Ce putea să fie mai rău decât dorința? Dar dorința este un fleac teoretic și ipotetic pe care toată lumea îl flutură în propoziții și în fraze fără să îi înțeleagă sensul profund. Dar chiar mai rea decât dorința era ignoranța. Dar pentru că nu i-am dat de capăt stării aceleia emoționale finale, nu îți voi mai răpi din timp ca să concep alte teorii despre ce simt la modul ipotetic, mecanic, inconștient.

Dar la modul conștient, lucrurile stau destul de diferit. Dacă am făcut ca schița de mai sus a așa-zisei aventuri a tatălui meu să pară oribilă, află că acest incident a fost un fapt irelevant în comparație cu ce am trăit azi, avându-l în vizită pe celălalt văr al meu, cel din partea tatălui meu. Contactul cu el este destul de sporadic, iar relațiile dintre noi, deși destul de înstrăinate, sunt prietenoase și respectuoase. Totuși, discutând azi cu el, am făcut neghiobia de a-i confesa că te aștept, sufletul meu pereche. Reacția lui a fost catastrofică. Încă nu am cunoscut o altă persoană care să se fi opus mai mult și mai agresiv șanselor mele de a întâlni un bărbat care să mă primească, oarbă fiind. E prea rușinos să enumăr motivele emise de el care mă fac atât de indezirabilă în ochii bărbaților încât voi rezuma totul la singurele sale cuvinte care nu au abuzat de înjurături: ”Ce să fac cu tine?”

Căci întocmai așa stau lucrurile, ursitul meu. Ce să faci cu mine, oarbă fiind? Nu pot, însă, să nu remarc faptul că antrenându-mi voința și concentrarea în cursul dimineții de marți, am pătruns mai adânc în ”misterul” circumstanței mele de viață. Desigur că nicidecum nu este vorba că Ființa profundă nu vrea să modifice această circumstanță în favoarea mea din cruzime sau răutate, etc., ci este vorba de faptul că depinde de mine să mă opun ei, acestei situații, spre a ieși în afara ei, spre a mă îndepărta de ea, apelând la voința conștientă și la concentrare.

Și dacă aș vedea, te-aș mai aștepta sau te-aș mai vrea, oare, când tu, ursitul meu, nu mă vrei?

dec. 212021
 

<>

Marți, 21 Decembrie 2021

Marius,

M-am rugat azi-noapte Arhanghelului Orifiel, cerându-I Marelui Maestru să îl caute în dimensiunea astrală pe sufletul tatălui meu ca să îl ajute să își trezească conștiința și ca să primească învățătura gnostică. De fapt, fac această rugăciune aproape în fiecare noapte de când a murit tata și, mai apoi, după ce am aflat și de decesul maestrului reiki care mi-a preluat cazul în 2014, rugându-mă, deci, pentru amândoi în același timp. Dar rugându-mă azi-noapte, se întâmpla ca, în același timp, să mi se coloreze ochii, în sensul în care primeam niște imagini în ochi care mă încurcau destul de mult, distrăgându-mi atenția de la rugăciune.
– Sufletul și Ființa profundă știu că acum mă rog Arhanghelului Orifiel pentru ca sufletul lui tata să fie ajutat, prin urmare aceste imagini nu pot veni de la Ființa reală interioară fiindcă știe că mă deranjează. De unde vin ele dacă nu de la minte? Te rog, fă-le să se oprească pentru un timp ca să mă pot ruga în liniște, mi-am zis în cuget, întrerupându-mi rugăciunea.

Nu am așteptat nici măcar 10 secunde că am și perceput, cu ajutorul simțurilor interne, un fel de rază/lumină care mi-a străpuns nervii, scurtcircuitând transmisia imagistică ce mă încurca în timpul rugăciunii, care s-a și oprit brusc. Inimaginabil de brusc, deși numai pentru aproximativ 5 minute, cât mi-a luat să îmi reiau rugăciunea și să o termin, rostind-o în numai câteva cuvinte simple, după care sufletul meu și-a pierdut concentrarea, lăsând revoltei de imagini să aibă loc, imagini al căror conținut nu îl voi mai descrie fiindcă nu mi-l amintesc.

Dar dacă vrei să știi un fapt destul de ghiduș, atunci află că de câteva luni am început o practică cu mintea mea menită să mă ajute să o stăpânesc și să o domin, programând-o să asculte de voia sufletului care nu este decât un preambul la a asculta de Voia Tatălui. Astfel am început să îi cer minții, în timp ce meditez târziu în noapte, să îmi trimită imagini cu flori! Simple și banale imagini cu flori! Dar sincer voi mărturisi că, făcând acest exercițiu practic de auto-stăpânire, mi s-a revelat cumplitul adevăr că aveam parcă de-a face cu un catâr necioplit și atât de îngrozitor de încăpățânat care nu făcea decât să tragă ”hăis” numai în direcția vrută de el, motiv pentru care, în loc de imagini cu flori, primeam imagini cu monștri și alte mizerii dezgustătoare. Impunându-mi cu severitate voința asupra minții, îi ziceam cu autoritate, ca și cum îi vorbeam unui copil needucat și scăpat de sub control:
– Obraznico și nesimțito! Îți cer să îmi trimiți imagini cu flori, iar tu ce faci? De ce te faci de rușine în fața unui exercițiu atât de incredibil de banal? Conștientizezi tu, oare, că nu ai absolut niciun motiv pentru care să ai atâta considerație pentru tine însăți de vreme ce nu pricepi solicitarea mea de a-mi arăta imagini cu flori? Haide, nu te mai face de tot râsul și arată-mi flori, chiar și din acelea desenate de mână de către un copil, ca atunci când eram mică!

Și trebuie că îmi atinsesem mintea într-un nerv sensibil, acuzând-o de nepricepere și prostie, căci de atunci, repetând acest exercițiu practic, mintea mea a început să se supună, cu toate că numai ocazional, cerinței mele de a-mi arăta imagini cu flori. Astfel comunicând în chip dialogat cu mintea, am avut de câteva ori puternica percepție a disocierii de ea, remarcând faptul frapant că eu nu eram nicidecum mintea, iar că mintea era un simplu organ exterior conștiinței de care aceasta putea să se folosească. Numai de ar fi putut-o stăpâni!

Ți-am confesat toate acestea ca să pot ajunge la următoarea chestiune. Întrebându-mi azi-noapte Ființa profundă, după rugăciune, ce problemă trebuie să abordăm în meditație și reflecție în perioada următoare, Ființa reală interioară mi-a dat ca temă să reflectez la întrebarea: ”Cine sunt eu?”

Știi cum am răspuns după câteva minute de reflecție? Am răspuns că sunt un vindecător. ”Pe cine vindeci?”, m-a chestionat vocea interioară în secunda următoare. Ca răspuns, am zis: ”îi vindec pe cei ca mine!” Dar cine sunt eu, până la urmă? Și cum să exprim acest silogism astfel încât să aibă sens, ”îi vindec pe cei ca mine, eu fiind eu însămi”?

Eu fac, eu dreg, eu cred, eu consider, eu caut, eu găsesc. Și cine sunt eu dincolo de aceste forme? Sunt acela care are o percepție obiectivă, dincolo de orice dubiu, asupra naturii adevărate a Universului. Eu nu am încă această natură obiectivă sau, în orice caz, nu prea mult din ea fiindcă, atunci când, în urmă cu 10 zile, sufletul mi-a fost cercetat, dovezile au arătat că o oarecare modificare s-a produs în adâncul psihicului la capitolul ”cum percep lunea din jurul meu și dincolo de ea”.

Am avut această experiență în timpul căreia sufletul mi-a fost cercetat sâmbătă dimineață, pe 11 Decembrie. Pentru că ziua de naștere a tatălui meu ar fi fost a doua zi, pe 12 Decembrie, nu am avut tărie să trec în scris ce se întâmplase cu o zi în urmă, dar nici nu vreau să las să treacă prea mult timp la mijloc de la acea experiență fiindcă o voi uita. Așadar, iată cum a fost.

Dormisem zbuciumat în noaptea respectivă, așa că, în cursul dimineții, mă simțieam foarte obosită. M-am dus în pat, căutând să combat epuizarea cu meditație. Dar am adormit. Sau, în orice caz, numai trupul fizic adormise, trecând de la starea de veghe în universul interior păstrându-mi destul de intactă conștiința lucidă. Mă ajuta, totuși, și Luciferul particular a cărui prezență este un declanșator extrem de eficient al lucidității mele. Fără urmă de dubiu, decorurile spațiului unde mă trezisem indicau regiunea infernului personal, unele furnicături electrice fiind perceptibile simțurilor mele, dar pentru un timp mi-au apărut estompate, oprite din a veni în contact direct cu mine. Dar acele scene de început în timpul cărora conștiința a căutat să se adapteze spațiului spre a nu adormi au prea puțină importanță ca să le descriu în detaliu fiindcă partea cu adevărat minunată a acestei experiențe este următoarea.

Nu vedeam foarte clar de jur-împrejurul meu, dar absolut toată percepția mea asupra spațiului s-a modificat drastic în momentul în care o lumină foarte puternică a străpuns bezna, strălucind cu intensitate undeva mult deasupra capului meu. Când această lumină s-a răspândit deasupra spațiului, am băzut că acesta era unul destul de vast, de adânc și de profund. Desigur că nu era vorba despre niciun spațiu fizic, dar mi-e cu neputință să cuantific spațiul interior folosindu-mă de alți termeni decât ”lungime”, ”lățime”, ”înălțime” și ”volum”. Era, pur și simplu, vast și adânc, profund! Dar când am văzut lumina, am trăit intensul simțământ care nu mă putea trăda și din cauza căruia simțeam o puternică atracție față de sursa luminii. Dar mai mult decât atracție, simțeam venerație și adorație față de originea Luminii către care am pornit-o în goană ca să o pot atinge. Nu aveam nicio îndoială că acea lumină venea de la Tatăl care se află în ascuns, deci de la Intim! Iar sentimentul venerației era acea trăire interioară pe care sufletul meu a învățat să o exprime față de Creatorul său, dezvoltând un minuscul grăunte de obiectivitate despre care am scris anterior și care îngăduie sufletului să perceapă natura lucrurilor în adevărata lor lumină! Cu alte cuvinte, sufletul se percepea pe sine în raport cu lumina adevărată a lucrurilor! Iar simțul venerației se dezvoltase suficient de mult în sufletul meu încât să nu îmi mai doresc să stărui să rămân în întuneric! Când am zbughit-o spre lumină, nu mi-a mai păsat nici de furnicături, nici de urzicări, nici de faptul că părăseam zona mea de siguranță, plonjând în sus cu multă nădejde, dar Lucifer m-a cuprins de mijloc, creând o contraforță extrem de intensă ca să mă tragă înapoi, zicându-mi foarte amuzat:
– Unde crezi că te duci?

Avea vreun rost să îi răspund? Sau să îi arăt prin gesturi ca să îmi exprin intenția? Faptele ar fi vorbit de la sine, așa că mi-am întărit boința și determinarea, slăbindu-mă din strânsoarea lui Lucifer și plonjând iarăși în sus, către Lumină. Dar el m-a urmat, fiindu-mi umbra de care nu mă pot desparte!

Mă așteptam ca, intrând în Lumină, să fiu cuprinsă de vreo stare senzațională de exaltare, dar lucrurile acestea au avut un caracter un pic diferit, însă foarte plăcut și îmbucurător de constatat. Căci am pătruns într-un fel de casă scufundată în semi-întuneric prin ale cărei încăperi m-am preumblat cu repeziciune ca să bag de seamă că multe din cotloanele ascunse ale sale și că multe unghere și camere străluceau în lumină, ca și cum perdelele de la ferestre erau trase ca să pătrundă lumina Soarelui înăuntru. Nu era cazul să mă abțin din a ghici că acea casă era chiar psihicul meu, că acele odăi erau încăperile ascunse ale subconștientului și că lipsa mea de credință îmi era cercetată din nou, așa cum mai fusesem cercetată de către Tatăl cu fix un an în urmă când, pătrunzând în Soare, mi-a căutat în suflet să afle dacă învățasem semnificația Sfintei Treimi, simbolizată atunci printr-un tricolor alcătuit din roșu, galben și albastru. Era o mare bucurie pentru mine să văd cu proprii ochi, iar cu ochii nimănui altuia că ateismul meu fusese atins de Lumina Tatălui! Spun numai ”atins” căci, repet, numai câteva unghere, cotloane și odăi erau sub raza Luminii care mă căutase în cursul acelei dimineți de acum 10 zile. Și dacă ar fi să dau o definiție ateismului, atunci nu aș spune că este absența credinței într-o putere dumnezeiască, ci absența abilității psihicului de a se percepe pe sine însuși în raport cu alte forțe cu care intră în contact și pe care nu le poate explica într-un mod care să îi convină sau dovedi că sunt adevărate. De aceea și multe din experiențele care mi-au fost date au avut ca scop să mă pună în legătură cu diverse forțe cosmice pentru ca, în relație directă cu ele, psihicul să revină în starea de conștiință obișnuită cu deplina convingere că acele forțe nu erau forțe pe care psihicul să le fi creat! Căci până și inconștientul, cuprins de fascinație și curiozitate pentru aceste insolite fenomene ce vin dincolo de el, s-a folosit de funcția sa ideoplastică pentru a copia și imita fenomenul original ca să îl reproducă pentru propriul divertisment.

Aș vrea să subliniez cu multă emfază că întregul psihic uman nu înseamnă suflet și nici măcar esența acestuia, materia primă din care se fabrică sufletul! Totuși, psihicul meu a fost îndelung expus la multiple fenomene pentru a se percepe pe sine însuși în contrast cu natura! De aceea, trecând de cercetarea luminii Tatălui, am fost condusă după aceea în alte scene deosebit de interesante și iată de ce.

Pătrunsesem într-o casă ce nu putea fi confundată, fiind casa bunicii din cauza căreia s-au declanșat atâtea drame în familie. Nu are rost să mai descriu decorurile sau alte detalii. Cert este că verificam fiecare cameră pe rând, mânată de curiozitate și simțind caracterul deosebit al contextului oniric. Mai apoi, am auzit o bătaie în ușa de la intrare. M-am grăbit să o deschid, dar aruncând o privire peste prag, am văzut că în fața ochilor mei stăteau două persoane, frate și soră, care locuiesc pe ulița bunicii și care mi-au fost prieteni apropiați în copilărie. Dar numai în baza instinctului am intuit că erau ei fiindcă, după fizionomie, erau niște drăcușori întruchipați! În realitate, le puteam vedea, folosindu-mă de vederea interioară, adevăratul lor chip. Chipul demonului lor intern! Și văzându-i atât de întunecați și de dezagreabili privirii, m-am cutremurat de spaimă, vrând să fac ceva, nici eu nu știam ce, iar fiindcă nu am putut face nimic, am dat un răcnet asurzitor, neputând să îmi recunosc propria voce fiindcă nu era nicidecum voce de om, ci un fel de ciripit ca de pasăre alungată din propriul cuib! Îmi accesam spontan inconștientul într-o regiune a sa în care funcția limbajului verbal era un mister, iar când mi-am perceput natura, m-am văzut pe mine însămi ca fiind tot atât de urâtă pe dinăuntru ca cei din fața mea în contrast cu care nu eram mai bună! Revenindu-mi din șocul inițial de a-i vedea pe vechii mei prieteni cum arată pe dinăuntru, am dat să îi invit înăuntru, dar în acel moment am fost trezită de către mama care venea să mă salute în lumea vizibilă.

Conștientizându-mi natura inconștientă instinctuală și demonică deopotrivă în cursul acelei dimineți, nu trebuie să surprindă pe nimeni faptul că, o săptămână mai târziu, ceea ce este, totuși, autentica esență a sufletului meu, orișicât de mică îi este proporția, a fost ajutată să se izoleze pentru ca, putându-se pune în contrast cu egoul mecanic inconștient, să poată judeca, delibera și lua o hotărâre în privința avansării și intensificării muncii interioare!

Și toate acestea se întâmplă, Marius, fiindcă întrebarea ”Cine sunt eu?” a atins, mi-e limpede, o coardă vibrantă în suflet!

dec. 182021
 

<>

Father of all! in every age
In every clime ador’d,
By saint by savage, and by sage,
Jehovah, Jove or Lord!

Alexander Pope

Sâmbătă, 18 Decembrie 2021

Marius,

Mi-a dat Dumnezeu putere ca să îți scriu și rândurile acestea, ajutându-mă să îmi calc iarăși pe orgoliu și aducându-mi aminte de condiția inițială a pactului întocmit între sufletul meu și Tatăl care se află în ascuns care îmi ceruse să îți scriu scrisori ca să îți povestesc despre mine, mărturisindu-ți greșelile mele trecute și împărtășind cu tine experiențele spirituale minunate care îmi sunt date fiindcă, făcând astfel, ți-aș fi ținut companie și ți-aș fi dat nădejde. Desigur că îți aduci și tu aminte de acest pact despre care am tot scris. Dar ce nu am știut la început, dar am început să observ și să simt în mod accentuat de-a lungul timpului a fost că, ocupându-mă să îți scriu până la 8 ore într-o zi, rupeam din timpul meu liber pe care l-aș fi folosit pentru alte activități cu caracter personal, oferindu-ți ție bucuria de a te delecta cu compania mea, prin intermediul textului scris de mine, cu toate că eu nu am primit nici măcar un singur cuvințel înapoi de la tine. Astfel am fost ajutată să omor egoismul (sau, în orice caz, să îi diminuez proporția), punând fericirea ta și bucuria ta înaintea bucuriei mele, cu toate că au existat și clipe în care, terminând de scris și de corectat o scrisoare, stând adusă din umeri (adică cocoșată) peste calculator atâta timp, mi-am simțit trupul fizic ca zdrobit, complet anchilozat și amorțit. Dar toate acestea nu făceau nimic, nici oboseala, nici orele pierdute din noapte, nici lipsa de somn, dacă să afli vești de la mine te bucura.

Dar cu timpul mi-a devenit cu neputință să mă mai adresez direct ție, iar motivul neputinței mele sunt sigură că ți-e limpede. Dacă am orgoliu și egoism, defecte ce trebuie îndepărtate din natura mea, atunci este fără tăgadă că metoda prin care s-a stabilit ca eu să devin conștientă că port în psihicul meu orgoliu și egoism este, indubitabil, deosebit de crudă, iar tu ești cel mai crud om pe care l-am cunoscut vreodată, fără să fi intrat vreodată în contact fizic direct cu tine. Cruzimea ta mă copleșește și îmi induce sistemului nervos o incredibilă stare de șoc, de uluială totală și de confuzie, de neverosimil căci la început să te cunosc în persoană mi s-a părut că este o chestiune garantată pentru care nu exista niciun pic de dubiu, Însă, până la urmă, am ajuns să cerșesc, și încă de sute și de mii de ori, zvârcolindu-mă pe podea de durere și de amărăciune… să cerșesc, deci, ca să mi se dea acest lucru care la început mi s-a părut garantat.

Aș face exces de zel descriindu-ți în detaliu scena în care m-am aflat azi-noapte pentru care voi face numai o schiță de portret. Era miezul nopții, iar eu nu aveam cum să adorm la acea oră. De când a murit tata, mi-am pierdut somnul și liniștea, răbdarea și încredințarea într-o zi de mâine mai bună. Și numai o scânteie de emoție care te privește a fost necesară ca să mă amărăsc dintr-o dată, zbuciumându-mă și plângând isteric. Nu m-am mai zvârcolit, totuși, pe podea, ca în alte dăți, ca atunci când, în nebunia mea de acum aproape 10 ani, când am început să am primele crize serioase de conștiință care mi-au apropiat de suflet milostivirea Tatălui, eu căutam, din contră, să îmi vând sufletul Diavolului pentru 10 ani de fericire, de bunăstare, de prosperitate, de succes și de faimă, inspirându-mă în demersurile mele din scenele și ritualurile cretine din serialul ”Supranatural” care nu cred că îi este nimănui străin și care atinsese orice limită a decenței la capitolul ”blasfemii” încă de pe vremea când încă mai vedeam, în urmă cu 8 ani.

În loc să mă arunc pe podea, ca doborâtă de demență, deși deznădăjduită mă simțeam, m-am așezat pe marginea canapelei și, privind în sus, ca și cum priveam la Cer, am vorbit Tatălui care se află în ascuns cu atâta sinceritate încât să îi mărturisesc că Voia Sa pentru mine mi se pare crudă de vreme ce, în urmă cu fix un an, îmi convocase sufletul de multe ori, arătându-mi-se sub forma unui imens Soare proiectat pe bolta cerească a Universului interior și zicându-mi că avea să îmi redea vederea când aș fi vrut eu. Dar iată că, un an mai târziu, mă găseam stând pe marginea canapelei în același deplin întuneric, cu ochii înlăcrimați, cu inima plină de tristețe și de amărăciune, într-o atotcuprinzătoare deznădejde, frustrare și resemnare, recunoscând deschis Tatălui că mi-e cu neputință să te înțeleg, Marius! Mi-e cu neputință să te înțeleg, Marius, iar despre tine am continuat să vorbesc cu Domnul, spunându-I tot ce aveam pe suflet. Și nu puțin am vărsat în fața Tatălui Ceresc din paharul amărăciunii care mi se umpluse.

Am adormit foarte greu, după ora 02:00, abia stăpânindu-mi frustrarea. Căci toată suferința unui orb vine din frustrare, din neputința de a se mișca după voie în spațiul de afară. Iar dacă aș fi văzut, negreșit că la ușa ta aș fi ciocănit ca să îți arunc în obraz ceea ce refuzi de atâția ani să auzi pe viu grai din gura mea, injuriile, imputările și blasfemiile mele pe care sunt sigură că știi că le meriți. Ți-am vorbit vreodată despre cât de mult mi s-a strâmbat gura, tot vorbind cu mine însămi în imaginația mea, punând întrebări și dând replici în numele tău ca să umplu spațiul temporal, în cursul unei zile, în care tu nu ai vrut să ai de-a face cu mine? Nu cred că ai nici cea mai vagă idee ce fac, cu adevărat, aceste impulsuri electro-magnetice care se duc în maxilar când vorbești de unul singur, ca un nebun. Trebuie că nu ai niciun habar cât de mult rău fac cuvintele nerostite întregului corp, întregului psihic. Și întregului suflet. Așa mă văd nevoită să îmi portretizez gura deformată de pe care s-a șters zâmbetul de mult timp. Moartea tatălui meu doare cu mult mai puțin decât doare cruzimea ta.

Și tot acest zbucium mă luptam să îl potolesc azi-noapte, plângându-mi de milă. După ce am adormit în cele din urmă, am trăit ceva atât de deosebit, ceva ce ține de minune, ceva ce numai din Mila Tatălui poate să vină. Trupul fizic dormea, dar conștiința mi s-a trezit în Universul interior când am văzut o lumină puternică strălucind în întunericul atotcuprinzător. Și negru ca smoala. Dar strălucirea luminii m-a trezit, inducându-mi o emoție care nu lăsa loc confuziei sau îndoielii în privința sursei de proveniență a minunatei lumini care nu mi se arăta nici sub formă de Soare, nici sub formă de stea sau de rază. Era o emanație sclipitoare a unei Puteri non-fizice și non-simbolice care coborâse la mine, venind de foarte departe. Și când m-a atins, m-a ”răpit”, ca să zic lucrurilor astfel căci mi-e greu să descriu ce mi-a făcut, intrând în contact direct cu mine, ia expresia ”a lua p cineva pe sus” mi se pare prea trivială ca să o folosesc ca să descriu această scenă. Și nicidecum nu ar fi corect să spun că am fost luată pe sus fiindcă mai curând m-a ”înhățat”, absorbindu-mă în ea însăși și interiorizându-mă. Era Tatăl care se află în ascuns, Intimul! Apoi, când tot întunericul de la început s-a disipat, m-am văzut stând în mijlocul unui raion al unei biblioteci. Deci nu eram decât într-o secție oarecare, privind cu multă atenție, interes și curiozitate la rafturile care mă înconjurau și care erau ticsite cu cărți, de la podea până în tavan, numărând zeci de mii de cărți de toate felurile, grosimile, etc. Aș fi vrut să le ating, să le deschid și să le cercetez conținutul, dar numărul lor mă copleșea, dându-mi puternicul sentiment că toate erau opera a zeci de mii de oameni care, având o părere în legătură cu un subiect, și-au exprimat părerea în scris și au dat-o spre publicare. Cu toate acestea, toate acele rafturi nu făceau decât să conțină păreri și nu adevăruri. Mai mult decât atât, simțeam în mod intim și profund că prezența Tatălui mă însoțea căci îmi vorbea cu voce solemnă, vocea unui bătrân blajin, Bătrânul Secolelor. Iar eu nici nu știam la ce să fiu atentă mai înainte de orice, la conținutul bibliotecii și la cărți sau la vocea care îmi vorbea direct, umplând tot spațiul bibliotecii, voce pe care o auzeam ca venind atât din afara mea, cât și din adâncul Ființei mele! Iar când în cele din urmă m-am concentrat pe vocea Tatălui, L-am auzit zicându-mi:
– Câteodată, emoția este o învățătură foarte bună!

Atunci emanația vocii Sale mi-a pătruns adânc în suflet, îngăduindu-mi să înțeleg că Tatăl îmi dădea calificativul Său pentru tot efortul meu scriitoricesc, cuantificându-i calitatea după criterii cunoscute numai de Tatăl și descriindu-mi-l după potențialul său de a produce emoție într-un cititor. Dacă la începutul lui ianuarie, când Îl chestionasem pe Tatăl în legătură cu textul scris de mine, Acesta mi-a spus că scrisesem prost fiindcă pierdusem foarte mult timp căutând să umplu lacunele din cunoștințele mele cu citate din corpul teoretic al Marilor Maeștri, iată că acum îmi dădea îmbucurătoarea veste că acele goluri se umpluseră cu emoție, emoția mea, căci despre experiența mea mi se vorbea, experiență care putea servi drept învățătură pentru semenii mei. Ori adevărul irefutabil este că experiențele spirituale cu adevărat minunate pe care le-am avut până acum mi-au fost date în cursul acestui ultim an în care am avut atât, atât de multe de dovedit! Și dacă în timpul spovedaniei mele de cu seară Îi adresasem Tatălui incriminarea cum că, un an mai târziu de la minunatele apariții ale Tatălui în visele mele, eu simțeam că mă aflam în același loc nu făceam decât să alunec iarăși de pe potecă, făcându-mă că nu văd Lucrarea pe care Ființa profundă a realizat-o asupra naturii mele. Cu sinceritate admit că, în cursul ultimelor 12 luni, am avut cele mai minunate și splendide experiențe relaționate cu munca interioară, cu eliberarea sufletului și cu trezirea conștiinței. Nu negam nimic din toate acestea în fața Părintelui Ceresc, dar, cu toate acestea, tot ce ține de tine, Marius, continuă să fie o povară amară pentru care nu mai pot fabrica nădejde în uzina internă a inimii mele. Dacă văd rezultate formidabile în munca interioară, în poziția de celibatară fiind, nu captez în adâncul sufletului meu nicio emanație de la Tatăl sau de la Spiritul Sfânt (Monada Divină) care să îmi hrănească nădejdea că, totuși, vei face acest drum împreună cu mine. Dar ce drum? Ce drum inițiatic să fac împreună cu tine când tot ce am vrut a fost să beau o cană cu ceai în compania ta? Numai asta am vrut la început, în urmă cu 6 ani, dar iată că Lucrarea Ființei profunde asupra mea nu a rămas fără de ecou, distrugând în mine teribila mea înclinație și slăbiciune de a mă compromite pentru orișicine, de a mă da orișicui, de a primi ca partener de viață pe orișicare. Ca să iert, a trebuit să îmi văd procentul de 97% de inconștiență nu din punct de vedere teoretic, ci prin experiențe practice directe, astfel încât să pricep că nu sunt cu nimic mai bună ca oricare alt păcătos de rând ca să nu îl pot ierta, de vreme ce eu singură sunt dovedită (și încă din plin) că sunt făptașa multor crime odioase, dar conștientizarea acestui adevăr asupra propriei nimicnicii nu înseamnă să continui să mă însoțesc în viață cu alți ”atleți” eșuați în arta gimnasticii mentale. Cu alte cuvinte, Marius, în pofida faptului că mi-ai putea fi sufletul pereche, desprins ca și mine din aceeași ființă androgină de la începuturile timpului, nu mai manifest în firea mea aceeași disponibilitate de a mai avea contact cu tine în cazul în care nu te preocupă această muncă interioară despre care îți scriu de atâția ani. Poate că, în fapt, trebuia să îți scriu din timp pentru ca și tu să prinzi interes și năzuință pentru cunoașterea de sine, pentru dizolvarea egoului și pentru preschimbarea subconștientului în conștiință, iar dacă ai pierdut ultimii ani râzându-ți de mine, de efortul meu și de concluziile pe care le trag de pe urma acestor experiențe care implică infernul personal, demonii interiori și sufletul, adevărat îți mărturisesc că nu mai ai ce căuta pe piedestalul pe care te-am ridicat, la rang de zeu, în urmă cu atâția ani, când nu ești decât 97% de inconștiență pură care stăruie cu încăpățânare să greșească. Ori cu acea încăpățânare, cu acel căpcăun mental elementar, eu nu vreau să am de-a face. Pot să suport un gelos, un lacom, un gurmand, un orgolios, etc., dar nu un căpcăun. Iar tu, Marius, dintre toți, tocmai asta te dovedești a fi, un căpcăun închis ermetic în sine însuși. Și dacă în ultima mea scrisoare ți-am mărturisit că, deși la scoarța de suprafață a psihicului port considerație bărbaților, am descoperit, prin introspecție și auto-reflecție, că la un nivel mai profund, nu găsesc utilitatea sexului opus, atunci află că, tot prin meditație și introspecție, am descoperit, într-un ungher al sufletului meu, rezultatul lucrării Ființei profunde asupra mea. Căci am băgat de seamă că ura mea feministă nu mai acoperă întregul sex masculin ca specie, iar dacă am mărturisit că nu îți găsesc utilitatea este pentru că nu știu dacă faci efortul muncii interioare. Dacă aș ști că faci acest drum inițiatic, te-aș ține și acum pe piedestalul meu fiindcă aș ști că faci acest efort de a te preschimba din bestie inconștientă în om autentic, iar dacă nu faci această muncă interioară, atunci e irefutabil că degeaba îți spui ”bărbat” fiindcă nu ești.

Și ca să îți explic cât mai simplu cu putință că iau foarte în serios chestiunea eliberării sufletului meu din instinctualitate, din animalitate și din inconștiență, îți voi povesti cum a decurs partea a doua a experienței minunate de azi-noapte. Dacă se dovedește, în lumea practică a materiei, că stilul tău totalmente lipsit de tact, de finețe și de cavalerism îmi omoară orgoliul feminist, cele trăite azi-noapte mi-au arătat că Tatăl care se află în ascuns caută să îmi doboare orgoliul mistic. Căci orgoliu mistic trebuie să fi fost straniul simțământ care mă cuprinsese simțind, în adâncul sufletului, calificativul pe care Tatăl îl dădea efortului meu. Reacția mea spontană a fost să mă simt măgulită. Și numai pentru această aparentă minusculă eroare de judecată în simțirea mea Tatăl mi-a făcut cunoscut reversul monedei, îndepărtându-mă de la sine. Numai pentru o secundă mă identificasem cu amăgitoarea auto-importanță că a fost suficient să mă scufund într-o mare de auto-suficiență, de mândrie și de aroganță, plutind în mine însămi și în spațiul eteric cu o neverosimilă cantitate de îndrăzneală și de încredere în mine însămi. Numai când decorurile acestor scene s-au modificat, iar podeaua de sub tălpile mele a dispărut, eu întorcându-mă cu capul în jos și cu picioarele în sus ca să cad năpraznic și cu iuțeala fulgerului în abisul întunecat al ignoranței, am avut intensa percepție a faptului că, în interiorul emoțiilor și stărilor mentale ce tocmai îmi fuseseră induse, eu eram într-o zonă a psihicului aflată foarte departe de conștientizarea prezenței Tatălui. Eram atât de departe de Dumnezeu că nu aveam nicio percepție a Divinității. Eram atât de auto-importantă și de auto-suficientă încât psihicul nu avea dezvoltată nicio capacitate de a produce emoție constructivă și pozitivă relaționată cu autentica spiritualitate. Și căzând tot mai mult, am avut și puternica înțelegere a faptului că, identificându-mă atât de mult cu auto-importanța și cu auto-suficiența, nu puteam găsi, de jur-împrejurul meu, absolut niciun punct de sprijin de care să mă agăț ca să îmi opresc căderea în gol. Eu însămi eram golul, iar golul era în mine fiindcă toată baza îmi stătea în mine însămi și în propriile forțe. Dar efectele Lucrării Ființei reale interioare pe care am blamat-o că m-a lăsat în același punct de cotitură precum eram în urmă cu fix un an s-au văzut în clipele care au urmat căci, văzându-mă căzând fiindcă nu îl aveam pe Tatăl în apropiere ca să mă sprijin de El, am strigat după Acesta, umplând tot spațiul cu chemarea mea tânguitoare:
– Taaaaatăăăăăă!

Și am luptat, împotrivindu-mă acestei noi căderi pe care o experimentam în lumile interne suprasensibile cu mult zel și determinare, căutând, cu ajutorul simțurilor interne, acel punct de sprijin în Ființa profundă. Și găsindu-mi echilibrul într-un fel ce mi-e imposibil de explicat, m-am simțit înzecit de întărită și de împuternicită, prin Voia Tatălui, să îmi asum hotărâri, să iau asupra mea răspunderi, să îmi exprim propria voință. Era imperativ să înțeleg că, dispunând de Voia Tatălui care îmi acoperea spatele, trebuia să îmi exprim hotărârea, fără echivoc și fără cale de întoarcere, în privința muncii interioare. Dacă am clarificat, în ultimele câteva compuneri, faptul că până acum am lucrat cu Monada Divină și cu Mama Divină Kundalini la imaginea de ansamblu, generală, a stării mentale și emoționale în care nă aflam, era evident că, pentru a continua această muncă, urcând o treaptă în efort și intensitate, și eu aveam un cuvânt de spus. De aceea se numește că ai liber arbitru.

Trebuie să fi fost astfel fiindcă, oprindu-mi căderea și pornind-o în sus, am fost oprită pe un nivel intermediar și reținută de un fel de constrângere dincolo de puterile mele și de voința mea. Atunci a venit în fața ochilor mei, ieșind din întunecimea unui puț, ca dintr-o gaură neagră, cea mai hâdă și detestabilă creatură pe care mi-a fost dat să o văd vreodată! Una este să privești la o astfel de arătanie prin ochelarii 3D proiectată pe ecranul unui televizor sau dintr-o sală de cinema și cu totul altă poveste este să stea dinaintea-ți, la nici 2 metri în fața ochilor, în Universul interior unde, câteodată. realitatea faptelor este mai reală decât orice formă materială a oricărei idei, a oricărui concept! Iar creatura în cauză era, adevăr grăiesc, inimaginabil de oribilă, nefiind nici om, nici animal, nici robot, ci o mutație, fiind și om, și animal, și mașinărie. Era mașinăria umană, robotul mecanicității inconștiente, toată fibra sa musculară fiind numai nervi mecanici, deci venind dintr-un sistem nervos computerizat. Altfel spus, dinaintea-mi stătea egoul inconștient. Nu m-a atacat, dar nu voi nega că m-am simțit cumplit de terifiată privindu-mi egoul atât de direct și fără perdea! Iar el, la rândul său, și-a ațintit ochii nemiloși asupra mea. Trebuie că Tatăl să fi pus în mod deliberat în scenă acest joc de-a șoarecele și pisica dintre mine și propria inconștiență fiindcă totul a exercitat o puternică și deosebită influență asupra sufletului, declanșând o stare de conștiință splendidă, cu adevărat minunată!

Căci, deși m-am temut de adversarul meu, nu am dat niciun pas înapoi! Și răbdându-i privirea rece și crudă mi-am perceput, în mod intim, natura divină. Și era clar, clar ca lumina zilei că acolo, pe acea tablă de șah, co-existau două naturi, una divină, iar alta mecanică, inconștientă. Și două voințe erau. Și numai o decizie pe care o puteam lua, însă cu toată sinceritatea voi mărturisi că, în timp ce mi-am pronunțat sentința, am simțit, în mod profund, că îmi asumam un mare risc, cunoscând, în mod intuitiv, că sentința mea mi-ar fi putut agita atât de mult inconștientul, determinându-l să creeze contraforțe reactive și să atace cu ferocitate. Dar Îl simțeam pe Tatăl asigurându-mi tot sprijinul Său, toată călăuzirea Sa, toată învățătura de care am nevoie ca să biruiesc. Fiindcă de spus am spus astfel inconștientului:
– Îți declar război!

Nu după mult timp am revenit în stare de veghe, dar ca în alte rânduri trecute în timpul cărora am avut un astfel de contact cu Tatăl interior, revenirea mea în stare de veghe s-a petrecut progresiv, ca și cum mă întorceam în corp de la o foarte mare distanță! Trează fiind și amintindu-mi cutezătoarea declarație de război, mi-am făcut câteva calcule preventive, intuind că, după un astfel de contact atât de minunat cu Intimul, egoul inconștient ar fi reacționat foarte repede, gândindu-mă că demonul relei-voințe sau desfrâul s-ar fi grăbit cel mai mult să saboteze frumusețea acestei experiențe și nu m-am înșelat deloc prevăzând acest scenariu fiindcă, adormind la loc în jurul orei 08:00, m-am luptat, până m-am trezit la 10:30, cu imagini și proiecții desfrânate, așa cum m-am luptat și cu imaginea vărului meu, deci cu reaua-voință. De fapt, rezultatul acestor contraforțe inconștiente mecanice ar fi fost cu mult mai agresiv și dezgustător, dar pentru că mi-am prevăzut această posibilă reacție batjocoritoare, insultătoare și rău-voitoare la adresa Divinității, am cerut ajutor din timp pentru ca inconștientul meu să nu alunece prea mult către nefiresc, motiv pentru care Lucifer mi-a fost trimis, vărsându-mi toată amărăciunea și otrava inconștientă refulată în el, iar el, cu deosebita sa eleganță plină de farmec, mi-a reamintit că este un aspect al Ființei profunde totalmente conștient, dar supus Tatălui, în timp ce Diavolul inconștienței căruia îi declarasem război în cursul nopții era mecanică mentală pură, plină de automatisme.

Exult. Exult. Exult.
Ţi-au dat un nume mai bun decât ar fi crezut vreodată, vru ea să spună, şi poate că şi spuse. Credeau că-ţi iau numele în râs, credeau că da- că-ţi dau numele diavolului o să te înjosească şi-o să te micşoreze ca să se simtă ei mai mari. Dar Lucifer nu e adevăratul nume al diavolului. Lucifer înseamnă Cel Ce Aduce Lumină. Există o rugăciune latină în care însuşi Christ e invocat sub numele de Lucifer. Ieartare mie, Doamne, dar cum aş putea să tac aceasta?

Poul Anderson – Kyrie

Iertare mie, Marius, dar cum aș putea să tac toate acestea față de tine? Cum aș putea să nu mărturisesc față de tine că, dacă nu aș fi simțit că am un cât de mic punct de sprijin în Tatăl în ultimii ani, nu există niciun pic de dubiu că aș fi înnebunit de tristețe din cauza ta? Este tehnica preferată a inconștientului de a ataca, sabotând efortul de emancipare al sufletului. Acesta era și riscul pe care mi-l asumam, declarând război mașinăriei umane inconștiente, dar simțind că toată baza îmi stătea în Tatăl, iar nu în mine însămi, a da înapoi, chiar și cu un singur pas, se prezenta ca o absurditate. Și, Marius, nu am de gând să dau niciun pas înapoi, nici măcar de dragul tău, cel pe care atât de mult l-am îndrăgit ca pe nimeni altul.

dec. 082021
 

<>

Miercuri, 08 Decembrie 2021

Sunt 2 luni de când a murit tatăl meu, iar săptămâna aceasta, dintre toate, este cea mai apăsătoare și imposibil de îndurat. În mod obișnuit, ne-am fi petrecut aceste zile bătându-ne capul cu idei de cadouri pentru tata fiindcă onomastica lui era de Sfântul Nicolae, iar ziua lui de naștere urma pe 12 Decembrie. Ar fi împlinit 61 de ani peste 4 zile. Dar toate aceste obiceiuri s-au curmat, iar mie uneia mi se face rău de la stomac gândindu-mă la toate acestea și simțind în mod accentuat că am suferit un șoc destul de mare în seara când a murit, nevenindu-mi nici acum să cred că acest lucru s-a întâmplat, acest lucru de care lui i-a fost cel mai frică.

Dar Ana mi-a povestit în urmă cu o săptămână că, în timpul ultimului interviu radiofonic, Maestrul Kwen Khan Ku a discutat despre cum pierderea unei persoane dragi constituie o probă de aer pentru gnostici, iar instabilitatea financiară constituie o probă de pământ, trebuind în ambele rânduri să ne punem toată încrederea în Tatăl ca să ieșim victorioși din aceste încercări. Și mi s-a părut deosebit de interesant să aud că Maestrul Kwen Khan Ku a abordat aceste subiecte, dintre toate posibile, în toiul cărora eu și familia mea ne aflăm în clipa de față.

Desigur că pierderea unei persoane iubite constituie o probă, un test, o încercare căci mulți ne întoarcem împotriva Tatălui și împotriva hotărârilor Sale, zicând că ni s-a făcut o nedreptate furându-ni-se părintele și soțul. Dar oare această probă de aer presupune să trebuiască să înghițim și mizerabilul și execrabilul comportament al celor din jurul nostru? Căci rudele din partea mamei mele se comportă de acum ca și cum tata nici nu ar fi existat. Mătușa mea nu a mai sunat-o pe mama să o întrebe cum se mai simte de mai bine de o lună, în vreme ce vărul meu nu ne-a adresat încă nici măcar un cuvânt de condoleanțe, pretextând că mătușa este purtătorul de cuvânt pentru ei toți, mătușă care a uitat de bunul-simț și de buna-cuviință față de sora sa și față de cumnatul care, deși nu l-a înghițit niciodată, văzând în el un ratat care nu a fost capabil să ridice o casă, nu a uitat absolut niciodată să o sune, de când ne-a dat vestea diagnosticului cancerului său, să o întrebe cum se mai simte și să o încurajeze și să o îmbărbăteze. Dar acum toți acești oameni se comportă ca și cum tata nici nu ar fi existat. Însă sincer voi mărturisi că dacă aș auzi-o pe bunica deschizând gura ca să vorbească despre el, aș pocni-o și aș alunga-o în mijlocul străzii, în frigul de afară. Căci în judecata ei netrebnică, în timpul priveghiului de la biserică din ziua de luni, deci la nici 48 de ore de la moartea lui, ea trăncănea în biserică, vorbind rudelor și verișoarelor din partea tatălui meu despre minunatele isprăvi ale nepotului ei, vărul meu, făcându-mi stomacul să mi se întoarcă pe dos de greață și de dezgust și făcându-mă să îmi iau lumea în cap de mânie!

Pierderea unei ființe iubite constituie proba de aer, încercarea al cărei scop nu îl contest ca având sens și importanță, dar ca să înduri și toate aceste mizerii ce probă o mai fi constituind? Desigur că trebuie să fie proba iertării, cea mai dificilă și importantă dintre toate.

– De ce nu plecați din țară? ne-a întrebat la telefon, în urmă cu aproape 3 săptămâni, prietenul nostru misionar gnostic relocat în America Latină cu misiunea sa.

Dacă aș fi văzut, negreșit că acest lucru s-ar fi făcut, luându-le pe mama și pe sora mea cu mine. Fiindcă eu aș fi avut acest curaj și această îndrăzneală să plec în necunoscut, chiar dacă ultima oară când am făcut această mișcare de a pleca în necunoscut, m-am întors pe jumătate moartă din marea mea aventură. Și poate că faptul că nu văd este menit tocmai să mă împiedice să plec de aici. Să nu plec încă. Căci aș putea oare să trec cu vederea toate aceste semne care dezvăluie Voia Tatălui? Nu vorbesc numai despre vise sau sincronicități și citate, etc., chiar dacă trebuie să reamintesc în aceste rânduri visul pe care l-am avut cu Îngerul iubirii Anael de la mijlocul lui iulie în timpul căruia mi-a oferit indicația de a începe să mă familiarizez cu limba spaniolă pentru începători. De ce am avut acel vis tocmai în dimineața acelei zile cu deosebită semnificație în contextul chestiunii karmei de familie? Și cum aș putea ignora zecile de scene ale viitorului meu ce mi-au fost dezvăluite de către Divinitate care mă arată locuind în altă parte decât România? De unde știu că nu este vorba despre România, chiar dacă aceste viziuni n-au făcut decât să îmi arate ape, munți, dealuri, văi, păduri și vegetație din care are și România? Ei bine, din cauza unor alte ghidușe și poznașe imagini ale unor oi năzdrăvane care mi-au fost arătate cu mult timp în urmă, eu crezând la momentul respectiv că erau oi de pe alte planete din cauza dimensiunilor lor nefiresc de mari, în comparație cu mioarele de pe meleagurile noastre. Descriindu-i surorii mele năzdrăvana oaie cu care am fost dezvăluită că mă voi împrieteni într-o bună zi, sora mea mi-a confesat că acea descriere corespunde oii alpaca ce trăiește în America Latină!

Dar cel mai concludent semn este următorul. După ce am încheiat conversația cu prietenul nostru misionar care ne-a sfătuit, așa cum am mărturisit mai sus, să părăsim țara, m-am rugat Tatălui care se află în ascuns, cerând de la El un semn edificator și foarte clar prin care să ne arate că ne izgonește de pe teritoriul țării, dezvăluindu-ne astfel că Voia Sa este ca noi să locuim în altă parte. Am cerut Tatălui să nu fie îngăduitor cu noi și să ne trimită un semn oricât de dur care să ne scuture, chiar dacă ne-ar fi provocat suferință emoțională și mentală.

Câteva zile mai târziu, având niște treburi de terminat la vecheea fermă de legume și zarzavaturi, mama și sora mea s-au întors în acea după-amiază cu inima cuprinsă de amărăciune și de tristețe, povestindu-mi că ferma a fost iarăși călcată, hoții furând ABSOLUT TOT ce s-a putut fura, inclusiv arcele de la solarii, masa din casă și ușa de la intrare. Da! Da! Au scos ușa din balamale și au luat-o cu ei! Au furat până și gutuile din pomi!

Primul jaf de anul trecut care mi-a deposedat familia de toate bunurile și utilajele agricole agonisite de-a lungul anilor a fost o chestiune de karma, fapt pe care l-am acceptat și înțeles, dar începând cu al doilea jaf din august am început să îmi pun întrebarea dacă nu cumva Dumnezeu căuta să ne comunice un mesaj foarte important, vrând să ne arate, chiar dacă forțat și silnic, că se căuta să fim izgoniți de pe aceste pământuri, în mod intenționat și deliberat, spre binele nostru, destinul nostru având să se împlinească altundeva. Cum era de așteptat, interpretarea aadusă de mine acestei întâmplări a rămas fără ecou în familia mea, în timp ce acest ultim jaf nu este perceput decât ca o altă crimă comisă de niște tâlhari netrebnici și fără de niciun Dumnezeu. Dar eu aleg să privesc la toate acestea prin filtrul semnului pe care l-am cerut de la Tatăl și care îmi apare foarte clar și concludent, demonstrând că Voia Sa ne alungă nu numai de pe teritoriul acestei ferme, ci și din oraș, din județ și din țară. Dar ce știu eu…? Nu interpretasem greșit, atât, atât de greșit și semnul porumbelului alb cu aripile tăiate care venise la fermă în septembrie, fiind prevestitor de nefericiri în loc de bucurii? Și cum nu văd, continuând să fiu și acum oarbă, nici nu pot pleca niciunde, trebuind să lucrez în clipa fiecărei zile la cauza care mă împiedică să văd și, implicit, să mă deplasez liber înn spațiu.

Rugându-mă Ființei profunde și Mamei Divine undalini să fiu ajutată în acest sens, am primit îngăduința să lucrez în continuare la cauzalitatea durerilor mele, dar în loc să mi se deschidă mai mult calea către trauma molestului pe care o asociez, ca și cauzalitate, cu catalistul care a dus la accidentul meu cerebral și la orbire, în practică lucrurile se înfăptuiesc diferit întrucât tot Lucifer îmi este trimis la poarta somnului ca să mă chinuiască și ca să mă educe în gimnaziul psihologic. Și îmbrăcat în fiecare rând cu faimoasele pijamale portocalii despre care atâta am scris în trecut, mă supune calvarului de a-mi reaminti, cu fiecare ocazie, de agresiunea îndurată în copilărie. Pe parcursul ultimelor 3 săptămâni Lucifer mi-a bătut la ușa visului o dată la 3-4 zile, lucrând timp de ore și ore în cursul dimineților asupra corpului meu de emoții și asupra psihicului meu, dezgropând din subconștientul meu, prin stimulii săi, ceea ce am îngropat și inhibat în adâncul meu. Nu am vrut să mai transpun în scris chiar fiecare astfel de experiență avută de la ultima scrisoare întrucât am creat așteptarea ca ceva extraordinar să se petreacă în Universul interior, deci un fel de rezultat atât de exploziv care să îmi deblocheze emoțiile refulate și care să îmi inducă o regresie către o amintire trecută, ajutându-mă să înțeleg mai bine cauza suferinței mele. Dar oricât a lucrat Luciferul partticular asupra corpului meu de emoții și asupra corpului meu de dorințe, simt că nu am înaintat aproape deloc, cu toate că mici răbufniri și erupții ale traumei îngropate în mormântul inconștientului cutremură, din când în când, pământul meu filozofic.

Iar această palidă pâlpâire de conștiință începe să priceapă faptul concret pe care l-am trecut de mai multe ori în scris în trecut, descriind cum că, fiind forțată și obligată în mod silnic să suport agresiunea vărului meu pe parcursul copilăriei, am creat în subconștientul meu predispoziția spre a tolera, accepta și înghiți comportamentul agresiv al bărbaților din jurul meu. Dacă această predispoziție s-ar fi imprimat în mod corespunzător în psihicul meu, mi-ar fi îngăduit să simt milă și compasiune inclusiv pentru cei mai înrăiți agresori, lucru care mi-ar fi permis să pot lucra, bunăoară, ca psiho-terapeut într-o închisoare, ajutând condamnații să se reabiliteze, etc. Dar această predispoziție mi-a fost forțată în mod foarte greșit în psihic, nefiind deloc ajutată să filtrez aceste impresii și experiențe prin filtrul discernământului și al deliberării. Căci am fost silită nu să am înțelegere și compasiune pentru agresori și bătăuși, ci am fost silită să trăiesc ca într-o familie cu ei și să îi iubesc. Să îi primesc ca parteneri de viață și să le suport și să le tolerez agresiunile fără a cârti, fără a riposta, fără a cere ajutor de la cei din jurul meu. Fiind atât de agresată în copilărie fără să fiu vreodată ajutată și salvată cu adevărat de adulții din familie, această predispoziție subconștientă de a atrage bătăuși și agresori în viața mea m-a împiedicat să cer ajutor la timp de la familia mea fiindcă memoria îmi reamintea, din experiențele traumatice anterioare, că oricum ar fi fost inutil să cer cuiva ajutor de vreme ce nu am fost niciodată salvată în trecut!

Poate că cea mai interesantă experiență indusă de către energia luciferică din ultimele 3 săptămâni s-a petrecut în urmă cu o săptămână, în cursul dimineții unei zile. Cât m-a chinuit și m-a pus la încercare Lucifer nu voi mai descrie pe larg, dar ce merită povestit este următorul detaliu. Mă condusese într-o casă destul de spațioasă, cu pereți înalți și cu multe camere. Părea a fi locuința privată a unei familii numeroase, dar întregul spațiu emana către simțurile mele interne suprasensibile puternicul sentiment că mă aflam într-o casă de nebuni, așa cum numai o familie numeroasă și disfuncțională poate fi numită. Și prin orice ungher al odăilor eram condusă, percepeam niște energii sinistre colcăind peste tot, precum larvele și gândacii. Totul era atât de scârbos și de oribil și numai impunătoarea semnătură energetică a lui Lucifer m-a ajutat să rezist, cu toate că jocul lui de-a dezinfecția în acea casă nu era menită să mă împiedice să intru în contact cu toate acele larve. Din contră! Pe oriunde pășeam, călcând pe podeaua ale căror scânduri trebuie să fi simbolizat nervii unui membru al numeroasei familii răscoleam vreun cuib de larve și de gândaci care, ridicându-se în aer precum praful scuturat, îmi pătrundeau pe gură și pe nări în organism, cuplându-se cu energia mea vitală și modificând procesele mele de gândire, făcându-mă să mă identific cu obsesiile, fixațiile și preocupările lor. Fiindcă, în fond, toate acele dihănii care pluteau în aer erau larvele mentale ale obsesiilor și fixațiilor din care orice muritor umanoid are și care, în interiorul unei familii numeroase, se pot transmite de la un membru la altul precum microbii.

Dar paharul de toleranță la aceste trăiri insolite mi s-a umplut în momentul în care o ditamai larva mi s-a strecurat pe nesimțite pe gură, scufundându-se în măruntaiele mele precum un vierme și făcându-mă să mă identific cu mania sa, mania unui alt membru al numeroasei familii pe care Lucifer mi-o prezenta ca exponată a celor mai distrugători microbi și viruși mentali, aceia ai rudelor mai mult sau mai puțin apropiate alături de care viața trăită zi de zi în comun înseamnă să preiei din maniile, obiceiurile și obsesiile lor, identificându-te cu problemele lor, cu dramele lor și cu suferințele și credințele lor.

Cum aș putea să interpretez această ciudată, dar revelatoare experiență sufletească legată de casa de nebuni pe care o familie numeroasă care trăiește împreună o simbolizează? Să pic în ridicolul și în absurdul de a spune că cel mai înțelept și sănătos lucru este să mă țin la distanță, în permanență, de rudele mele ca să nu mă molipsesc cu drăcoveniile lor mentale și emoționale? Desigur că nu…. În fond, Marea Lege Cosmică m-a târât din Irlanda, prin intermediul accidentului cerebral, înapoi în sânul familiei ca să învăț prețioasa lecție a traiului în comun cu părinții și sora mea. Dar cum vreau să soluționez în mod practic și eficient această chestiune a conflictului cu rudele mele, voi povesti în continuare un alt semn/îndemn primit de la Tatăl în cursul acestui an, înainte de a ne muta în noua locuință, când conflictul dintre mine și bunica mea era mai amar. Rugând pe Tatăl să îmi arate ce atitudine să adopt, la modul general, față de chestiunea legăturilor de familie spre a-mi servi ca învățătură de minte pentru tot restul zilelor mele și pentru viețile mele viitoare, următorul fapt s-a petrecut câteva zile mai târziu.

Având un frate pe care nu îl mai văzuse de foarte mulți ani și care locuia în oraș, bunica l-a invitat într-o duminică, Venind în vizită, fratele bunicii era însoțit de un tânăr de vârsta mea despre care mama mi-a spus că era nepotul fratelui bunicii, deci văr de gradul II cu mine. Apoi mi-a mai povestit că tatăl acestui tânăr îi este văr bun mamei, dar că nu își amintește să îi fi vorbit vreodată de când se știe ea că trăiește pe lume, fapt care nu i s-a părut nimănui niciodată nici ciudat, nici deplasat, nici în niciun fel! Văleu și vai de noi, iată un caz de unchi, de nepoți de unchi și de verișori care nu au fost obligați cu de-a sila să aibă contact, să se cunoască, să se întâlnească, să își vorbească și să petreacă împreună! De ce, deci, eu și sora mea am fost silite să dormim în aceeași cameră cu vărul nostru, trebuind să suporttăm atâtea lucruri dezgustătoare pe care le făcea și despre care mi-e scârbă să povestesc? Nu constituie această micuță coincidență învățătura Tatălui despre complicatele legături de familie, când aceasta este numeroasă? Să ai, deci, unchi, mătuși, veri și verișoare, dar să nu îți treacă prin minte că există obligația, conform cu Legea Divină și cu Voia Tatălui, de a trăi zi de zi în aceeași bătătură cu toate neamurile tale! Căci negreșit că bătătura din curte s-ar preschimba, în cel mai scurt timp, în bătături pe suflet. Până la urmă, problema karmei de familie e o chestiune de identificare și de implicare într-un conflict care izbucnește între larvele obsesiilor și fixațiilor ce posedă și controlează/manipulează sistemul nervos al altor membri ai familiei, conflict în care tu nu ai ce căuta și de care trebuie să te detașezi cu orice preț!

Dar deduc din toate aceste întâmplări și trăiri că, deși Voia Tatălui pentru mine și pentru familia mea apropiată este să ne relocăm în altă țară, acest lucru nu înseamnă că nu vom întâmpina piedici pe drum, piedici pe care numai rudele noastre ni le pot pune, apelând la șantaj emoțional și la constrângeri ca să ne întoarcă din drum. Căci nu încape îndoială că, chiar dacă le-am face tuturor invitația de a veni cu noi în necunoscut, asigurându-le pâinea cea de toate zilele și acoperișul deasupra capului, nu ne-ar lua nimeni în seamă întrucât atașamentul lor față de proprietățile lor și de casele lor este profund. De exemplu, cu toate că bunica a fost de acord pe timpul verii să dea curs procesului de succesiune asupra terenurilor rămase după moartea bunicului, acum s-a răzgândit, crezând că, rămânând fără brațul tatălui meu, noi am rămas și pe drumuri, fără acoperiș deasupra capului și fără niciun mijloc de a ne mai câștiga traiul. Și pentru că ea prevede catastrofa aceasta în care nu vom avea bani să mai plătim chiria și ratele la bancă pentru casa de la țară, găsește că vechea ei casă bătrânească poate fi ultimul refugiu unde să ne adăpostim. E tragic, cu adevărat tragic văzând că bunica nici acum nu pricepe că acele case nu mai stau în picioare cu adevărat ca să se mai poată trăi în ele, refuzând să dea mamei o mână de ajutor și făcându-se că tata nici nu a existat vreodată. Din contră, tot ea este cea care caută să primească de la noi consolare…

Dar și eu prevăd catastrofa, marea catastrofă care va răsturna pământul cu susul în jos și despre care Iisus Hristos a profețit în Evanghelii. Iar când semnele Voii Tatălui nu vor mai lăsa niciun pic de dubiu nici în sufletele mamei și surorii mele că trebuie să plecăm din România, cineva din familie trebuie să își ridice vocea peste toate celelalte guri care acuză, judecă, critică, ocărăsc, pretextează, se justifică, vociferează și revendică. Și această singură voce dintr-o familie de dezbinați trebuie să îi facă pe ceilalți să priceapă că nu mai există scuze pentru nesimțire și josnicie. Rolul acestui purtător de cuvânt ieșit din minți, căci despre un nebun este vorba, îmi aparține. Până la urmă, a existat mult rost în testul nebuniei prin care Tatăl m-a trecut la sfârșitul lui august, trebuind să dau dovadă că nu îmi pasă că cei din jurul meu mă văd drept o nebună picată în mania religiozității și a sfârșitului lumii.

Însă testul nebuniei a fost unul lung și deosebit de delicat căci, până la urmă, în ultimii 6-7 ani am fost supusă la tot felul de probe, scoțându-mi-se în cale tot felul de oameni care, de exemplu, îmi acopereau gura cu podul palmei ori de câte ori încercam să vorbesc despre Mama Divină Kundalini, zicându-mi să tac și să nu vorbesc despre așa ceva pentru ca ceilalți din jurul meu să nu creadă că sunt nebună, etc. Să mai trec în scris detaliile despre cum alții m-au numit schizofrenică direct în față după ce le-am destăinuit unele din aceste experiențe mistice extraordinare care mi-au fost date? Însuși faptul că am auzit o perioadă voci, simptomul nebuniei de care ABSOLUT toți se tem ca de ciumă, a constituit un test al Tatălui care mi-a pus la încercare credincioșia și încrederea în Voia Sa!

Numai orbirea nu vrea să plece de la mine fiindcă, dacă ar fi plecat, și eu aș fi plecat de mult timp în lume. Și ce tragi-comic ar fi fost, amăgitorule, amăgitorule, tu cel în care mi s-a spus că stă adormit sufletul meu pereche, să mă cauți la mii și zeci de mii de kilometri depărtare de tine. N-ai vrut să ai de-a face cu mine când am locuit la 10 minute de mers pe jos de tine, cum ar fi oare să traversezi 2 continente și un ocean ca să mă întâlnești în persoană? Mare, mare păcat, ursitule, căci eu am crezut sincer că trebuia să fim 2 într-o barcă, aproape de locul nostru de lângă malul mării.

nov. 202021
 

<>

Vineri, 19 Noiembrie 2021

Am lăsat aceste câteva zile să treacă la mijloc fără a mai descrie continuarea experienței mistice ce mi-a fost dată în noaptea dinspre luni spre marți, acordându-mi acest interval de timp ca să mă reculeg fiindcă sarcina de a descrie (dar mai ales de a traduce) detaliile acestei experiențe este o adevărată provocare fiindcă întregul context a avut un puternic caracter simbolic, însă pentru mine simbolismul unui lucru poate fi ușor definit în următorii termeni, sufletului revenindu-i misiunea de a traduce simbolul în acțiune:

”Tot ce-i vremelnic
E numai simbol.
Inaccesibilul
Faptă devine-n ocol.
Inefabil deplinul
Izbândă-i aci.
Etern-femininul
Ne-nalţă-n tării.”

Johann Wolfgang von Goethe – ”Faust”

Despre noaptea dinspre luni spre marți am scris deja în ultima mea scrisoare în care am povestit numai ce cred eu că a fost o întâlnire cu sufletul tatălui meu decedat. De ce spun că numai ”cred”, iar nu că am deplina convingere? Răspunsul este destul de simplu. Având atât de multe experiențe spirituale din cele mai diverse, mi s-a îngăduit să observ că sursa care generează conținutul deosebit al unei experiențe dincolo de zidul somnului nu este întotdeauna sufletul sau Ființa profundă, inconștientul putând tot atât de lesne genera imagini deosebite, folosindu-se de funcția sa ideoplastică de a reda în mod mecanic ceea ce a memorat. De aceea mi-e de multe ori lehamite de noțiunea de ”simbol” întrucât îmi dă puternica sugestie de abstract, de lipsă de acțiune, iar din aceasta lipsă de izbândă. Câtă vreme voi privi la toate acestea numai din prspectivă simbolică, căile de acces către interior vor rămâne mereu închise, iar de sursa acestor proiecții onirice ar fi exclusiv ideoplasticitatea inconștientului, atunci cu adevărat nicio cale nu se va mai deschide în veci! Dar pentru că noaptea a continuat să se exprime în chip mistic în Universul interior, ceea ce dovedește că Ființa mea profundă m-a vegheat pe parcursul orelor de somn, îmi voi îngădui să cred că, într-adevăr, pe sufletul tatălui meu l-am întâlnit în acea noapte!

Îmi amintesc despre acea noapte că stăteam cu ochii deschiși, dar că nu aveam propriu-zis percepția spațiului și a timpului. Nu vedeam nimic altceva decât obișnuitul joc al pixelilor din ochii mei, deci trebuia să fi fost în stare de veghe, întinsă pe patul din dormitorul meu. Dar nu reușeam să conștientizez acest fapt. Atunci brațele mele au început să se miște dincolo de voia mea și de acțiunea mea deliberată, fiind activate de către Ființa mea reală interioară care se folosea de mâinile mele ca să execute semne și gesturi magice. Era o splendoare să simt într-un mod atât de intim acțiunea plină de eleganță și de măiestrie a Ființei profunde din brațele mele, acest fapt în sine trezindu-mă din ciudata stare în care fusesem surprinsă. Dar un gest ritualic dintre toate mi-a atras atenția,, neliniștindu-mă. Căci am văzut în el știința Maestrului interior care poate deschide poarta către infernul prsonal cu scop practic. Era același gest pe care mi l-a predat de multe ori înainte, învățându-mă să cobor în tenebre din proprie voință și în mod deliberat ca să îmi confrunt demonii interiori. Însă acum deschiderea acestui portal era executată direct din stare de veghe, iar contextul tenebros în care am coborât după ce trupul fizic a adormit a fost atât de deosebit, încât mi-a devenit perfect de limpede de la acea experiență încoace că totul fusese indus în mod intenționat și deliberat de către Ființa profundă pentru ca eu să extrag o învățătură extrem de prețioasă despre munca interioară făcută până în clipa de față, muncă ce a avut până acum un puternic caracter general, de ansamblu.

Dar înainte de a trece la descrierea propriu-zisă a experienței mistice primite în urmă cu câteva zile, țin să aștern în scris câteva cuvinte, destul de tehnice, despre ceea ce definește conceptul de ”împărăția Cerului”, cunoscut în toate religiile și învățăturile spirituale, concept care nu are nevoie de nicio descriere din partea mea ca să fie înțeles căci fiecare muritor trebuie să fie în stare să înțeleagă că Împărat în Împărăția Cerului este Tatăl, Cuvântul fiind instrumentul prin care Voia Sa se transpune în acțiune, restul ființelor cosmice, de la cele mai mici, până la îngeri și arhangheli fiind slujitorii Tatălui. Toate acestea descriu macro-cosmosul în sens pozitiv. În baza legii analogiilor filozofice, trebuie avut în vedere că tot ce se află în macro-cosmos își află proiecția, reflexia intimă în micro-cosmosul om. Cu alte cuvinte, Împărăția Tatălui Cosmic își află un corespondent în Universul interior al fiecărei Ființe, însuși micro-cosmosul om putând fi definit ca ”micro-împărăția Tatălui care se află în ascuns”, în interiorul căreia Tatăl intim al fiecărei ființe guvernează în propriul templu intern, celelalte aspecte ale Ființei intime (corespondente ale forțelor cosmice în micro-cosmosul om) slujesc Tatălui și Voii Sale. În afara acestei corespondențe, mai există una, una destul de frapantă care i-a împins pe cei mai mulți gânditori, filozofi și teologi să gândească în termenii bi-polari de ”bine” și ”rău”. Căci a doua corespondență a Împărăției Tatălui se proiectează în sens negativ, în baza legii dualității lucrurilor! Tot ce este conștient, pozitiv și trezit în lumină își are omologul egal în inconștient, în negativ și trezit în întuneric. Altfel spus, Împărăția Tatălui își are o versiune negativă atât în macro-cosmos, cât și în micro-cosmosul om, în acesta din urmă guvernând toate aspectele cosmice ale Ființei profunde, dar inversate în sens negativ, deci curgâmd în jos. Această împărăție a Tatălui inversată cu susul în jos este nimic altceva decât egoul intelectual, în vreme ce termenii de ”bine” și de ”rău” sunt numai niște iluzii fabricate de ignoranță căci ”pozitiv” nu înseamnă ”bine”, ci ”divin”, iar ”negativ” nu înseamnă ”rău”, ci ”natură animalică”. Iar ceea ce nu este divin în micro-cosmosul om este instinct animalic, făcând din om nimic altceva decât o specie evoluată de mamifere posedând proprietatea de a gândi, deci de a avea intelect.

Acestea fiind enunțate, mă voi întoarce acum la experiența din cursul nopții dinspre luni spre marți în timpul căreia am coborât în mormântul propriului inconștient, atât de mult am coborât încât am atins cu tălpile scoarța pământului arhetipal al acestei împărății a Tatălui care se află inversată, în contrast deplin cu adevărata Împărăție a Tatălui care se află în ascuns, în interiorul fiecărei ființe umane. Căci, în fond, această împărăție polarizată în sens negativ în inconștientul fiecărui om este un arhetip cosmic, deci găsindu-se în chip mai mult sau mai puțin activ în psihicul fiecăruia dintre noi, precum un tipar, o matrice.

Coborârea în această regiune a propriului inconștient a început în acea noapte în maniera plină de umor negru al Maestrului meu interior care mi-a dovedit de o multitudine de ori că auto-disciplina, auto-perseverența și auto-severitatea îi sunt trăsături caracteristice. Divinitatea interioară mi-a dovedit că nu posedă milă, compasiune și toleranță pentru egoul animalic pe care îl port în propriul inconștient fiindcă această bestie instinctuală mă face să fiu animal, nu om autentic, în adevăratul sens al cuvântului. Și conducându-mă în jos în acea noapte, mă mâna din spate cu biciul Său, biciul Voinței Sale! Desigur, aș putea extrage un sens simbolic din acest început al coborârii în împărăția tenebrelor, dar trebuie să clarific în confesiunea mea ceea ce am vrut să spun în primele paragrafe despre chestiunea simbolului, vrând să spun prin aceasta că dincolo de ideea de a-ți biciui mintea cu biciul voinței ca să o domini la modul simbolic, Ființa mea profundă se ocupă intens și asiduu să transmute simbolul în acțiune, în faptă, pentru ca adevărul revelat de simbol să izbândească. Iar biciul pe care îl mânuia mi-l plesnea în ochi, iar asta cu atât de puțină îngăduință și compasiune încât m-a forțat să bat în retragere, să mă duc, deci, spre interior ca să mă ascund de amenințarea acelui bici al voinței Sale!

Dar absorbția mea spre interior, spre profunzime și spre adânc a fost cumplit de odioasă și de oribilă! Nicio percepție legată de emanațiile energetice și vibraționale ale acelor regiuni ale propriului inconștient nu îmi era străină, dar în acest rând ceva a fost, totuși, destul de diferit. Căci dacă până acum eurile s-au exteriorizat în afara mea în spațiul abisal pentru ca lupta să se ducă între doi adversari bine definiți și delimitați, în cursul acelei nopți percepția mea a fost destul de diferită fiindcă mă identificam cu tot ce am întâlnit pe cale, eu eram tot ce era acolo, eu eram însuși împăratul suveran al acelui întreg spațiu! A fost cumplit pentru suflet să parcurgă această coborâre din treaptă în treaptă, până ce am atins cu talpa scoarța pământului conceptual al împărăției ideoplastice elaborată de inconștient căci am simțit tot timpul puternica incompatibilitate dintre anatomia conceptuală a ideii de suflet și structura internă a acelui tărâm în care am simțit în mod intim și profund că nu am ce căuta, motiv pentru care m-am simțit tot timpul ca și cum tot spațiul acela căuta cu orice preț să mă alunge din interiorul său, să mă excomunice fiindcă ce eram eu, anume esență divină conștientă de mine însămi, constituia un pericol pentru însăși rațiunea de a exista a acelui tărâm! Și cum nici eu nu puteam suporta toate acele dezagreabile percepții despre care am vorbit, am căutat să mă trezesc, revenind în stare de veghe. Dar Ființa profundă continua să mă mâne cu biciul Voinței Sale, obligându-mă în mod silnic să mă identific cu anumite aspecte ale acestei regiuni a inconștientului meu spre a mă ajuta să rezist un pic mai mult acestei încercări la care mă supunea, așa că de la un timp percepțiile mele s-au modificat întrucâtva, așa că am lăsat acele expresii mentale inconștiente să se reflecteze în mine, gândind gândurile lor și simțind emoțiile lor. Și din atâtea emanații mentale, una era mai puternică, mai intensă, mai dominatoare. Și când acel eu s-a răsfrânt în mine, m-am perceput ca fiind suveranul, împăratul acelui tărâm care îmi apărea ca un domeniu împărătesc obișnuit, posedând o curte, sfat domnesc, slujitori, etc. Și ce straniu, cât de straniu m-am simțit, Bunule Dumnezeu, căci timp de multe clipe la rând începusem să trăiesc cu impresia că fusesem în poziția de conducere supremă a unui teritoriu, deci un împărat, într-o viață anterioară, atât de deplină era identificarea mea cu acea structură psihică pe al cărei canal coborâsem în mormântul inconștientului meu!

Atunci am privit la împărăția asupra căreia domneam, văzând prin ochii acestui împărat și gândind cu mintea sa, iar tot ce era de jur-împrejurul meu exprima haos, neorânduială, anarhie. Guvernam peste un tărâm nestatornic și instabil, iar ființele la care mă uitam care îmi erau slujitori și ale căror gânduri se proiectau în mine însămi mi-au apărut tulburate, în dezordine, agitate, cuprinse de panică și de spaimă, complotând în mare taină ca să mă trădeze, ca să mă alunge din împărăție, detaliu care a accentuat foarte mult percepția dualistă asupra lucrurilor. Fiindcă în acel moment se urzea ca atât sufletul, cât și împăratul să fie izgoniți! Și nimic din spaima aceea nu venea din cuvântul, din hotărârea și din acțiunea mea asupra slujitorilor mei, căci altceva cutremurase pământul acestui tărâm al inconștientului, generând acea nemaipomenită stare de alertă din jurul meu. Și lasă-mă să mă exprim cât mai limpede cu putință ca să mă fac înțeleasă că era o zarvă cumplită, ca în vreme de război!

Dar eu, sufletul, nu eram decât un grăunte minuscul de potență divină în acest vast tărâm care tot timpul a continuat să încerce să mă excomunice în afara granițelor sale. Și pentru că nu am mai rezistat în interiorul acestor percepții care mă dezechilibrau, m-am simțit făcând drumul întors, dinspre ultimul strat al inconștientului către starea obișnuită de conștiință, iar curând după aceea m-am trezit în corpul fizic, fără să mă simt peste măsură de înspăimântată, deși sincer voi mărturisi că nu mi-am dorit absolut deloc să mă întorc la somn ca să nu mă întorc în acest straniu tărâm în care pătrunsesem pentru prima oară și pe care nu îl tradusesem încă din simbol în sens inteligibil. Dar incontestabil era faptul că Ființa profundă tăiase cu spada sa o potecă în propriul inconștient pentru ca eu, călăuzită de Intim, să am știință despre inteligența malignă din propriul psihic. Și drept voi mărturisi că a fost pentru mine o teribilă revelație să primesc înțelegere asupra acestei inteligențe maligne organizată în propriul inconștient sub forma unei împărății, cu un împărat pe tron, cu intrigă de curte, cu slujitori complotiști și cu sfetnici trădători, etc., toate acestea alcătuind imaginea de ansamblu a egoului intelectual, imagine de ansamblu la care Monada mea Divină a lucrat cu un incredibil zel, zi și noapte, timp de mai bine de 5 ani, ca să mi-o releve! Și ca să o înțeleg, căci nu mai am niciun pic de dubiu că acesta a fost rostul muncii interioare din ultimii ani, anume revelarea celor două împărății interne, una fiind, negreșit, a Tatălui intim!

Cine putea fi cel de-al doilea împărat, acela cu a cărui minte am gândit și prin ai cărui ochi am văzut? Nu voi da niciun pas înapoi în convingerea mea fermă că acest împărat este demonul interior care singur s-a auto-proclamat suveran și stăpân peste ceilalți, demonul Taj pe care l-am confruntat la începutul acestui an și care nu este nimeni altcineva decât demonul dorinței, deci unul din cei trei trădători și expresia lui Iuda în micro-cosmosul om. Mă folosesc de toți acești termeni deosebit de tehnici ca să descriu această deosebită experiență deoarece ea a avut un puternic caracter teoretic și simbolic, chiar dacă am ajuns pe acest tărâm prin practică. Dar altfel cum să explic ce am văzut și am simțit în cursul acelei nopți, acest adevăr irefutabil despre împărăția Tatălui întoarsă cu susul în jos în care un împărat domnea, incontestabil, peste întregul ținut? Și cum aș putea să traduc convingerea mea deplină că acest împărat al tenebrelor era dorința dacă nu apelând la vocea intuiției, vocea Tatălui din interiorul fiecăruia? Iar adevărul, dincolo de orice ficțiune, este că am experimentat în mod direct și intim mecanismul arhetipal al demonului dorinței, în contrast cu Ființa profundă, cu Intimul! Însă adevărul cu adevărat indisolubil a fost să aflu, în chip atât de direct și de profund, că dorința contrazice însăși rațiunea de a fi a sufletului, a celui adevărat și autentic, a cărui existență se fondează exclusiv pe Voia Tatălui, iar nu pe dorința personală și pe pasiuni. Realmente, trebuie să depun mărturiee despre acest adevăr pe care l-am trăit aceste zile, neputând încă șterge din memorie acea deplină incompatibilitate dintre sufletul meu și demonul dorinței pe care am simțit-o, dorința cu caracter de interes personal fiind extrema opusă a Voii lui Dumnezeu.

Și iată că tocmai educarea sufletului spre a adopta în profesiunea sa de credință valoarea că este imperativ ca Voia Tatălui să se facă în detrimentul voinței personale, al interesului particular și al ambiției era cutremurul care zguduise în chip atât de profund împărăția tenebrelor, cauzând agitație, spaimă și panică în întreaga armată de demoni interiori, în eul pluralizat pe care pentru întâia oară l-am perceput foarte puțin separat de la un eu la altul, înțelegând prea bine după această revelație legăturile dintre euri și organizarea acestora într-un sistem! Mai mult decât atât, incontestabil a fost faptul că Ființa profundă a prevăzut acest seism, pregătindu-mă din timp pentru ceea ce cu siguranță va fi o puternică criză de conștiință întrucât este destul de logic să intuiești că a educa sufletul să facă Voia Tatălui va avea ca rezultat alungarea dorinței de pe propriul tron! Dar ”alungare” nu înseamnă și ”anihilare” căci oricare uzurpator va căuta, prin ispitire, înșelăciune și trădare să se urce înapoi pe tronul său. Și precum am mai scris la mijlocul lui februarie, am deplina convingere că despre demonul dorinței voi mai scrie alte câteva zeci de pagini!

Am să închei această meditație printr-un citat care mi-a fost dat la două zile după această experiență mistică revelatoare fiindcă aceste rânduri preluate din ”Faust” sunt un evident îndemn de a continua munca interioară, trecând de la caracterul său general la cel particular cu scopul de a orienta sensul acestei împărății de jos către sus, păcatele cerând să fie preschimbate în virtuți: !

Toţi dracii începură ca-ntr-o baie
De fum, ca înecaţi, prin colţuri să tuşească.
Iadul se umfla de aburi de pucioasă
Şi apăsarea a crescut peste măsură,
Că neteda întinsa scoarţă pământească,
Oricât de groasă, trebui la urmă să plesnească.
Şi-acuma ai un adevăr în plisc:
Ce-a fost străfund, e astăzi pisc.
Învăţătură iei, din tot ce-am spus,
Să-ntorci ce-i jos, s-ajungă sus.
Noi cei ce slugi acolo jos am fost
În liberul văzduh găsirăm rost.
Vădita taină de păstrat
Numai târziu s-a revelat.

Johann Wolfgang von Goethe – ”Faust”

Este foarte clar că această ”vădită taină” ce mi s-a revelat despre împăratul suveran subpământean poate fi îndepărtat de pe tronul său, pentru început, înlocuind următoarele afirmații care îl definesc ”eu vreau și eu doresc” cu ”Părinte Ceresc, fie mie precum Voiești u”.

.

nov. 132021
 

<>

Sâmbătă, 13 Noiembrie 2021

După ce am aflat mai multe detalii despre decesul maestrului reiki care mi-a preluat cazul pro bono în urmă cu fix 7 ani, mi-a devenit și mai limpede faptul că jurământul meu și profesiunea mea de credință cereau consolidare, având prioritate în meditațiile mele. Dacă aș fi știut la momentul respectiv că pierdusem două figuri paterne în decursul aceleiași săptămâni, drama maestrului reiki desfășurându-se concomitent cu drama tatălui meu, aș fi înnebunit de tristețe! Dar acum până și faptul că Tatăl care se află în ascuns a început să mi se dezvăluie în lumile interne suprasensibile, creând profunde și intine conexiuni cu mine, capătă o cu totul altă semnificație acum, mult diferită de interpretarea mea inițială care m-a împins să cred că era vorba de apropierea momentului vindecării mele de orbire, însă acum constat că trebuie să fi fost vorba despre o cu totul altă învățătură, această prețioasă învățătură pe care sufletul meu o primește direct de la Tatăl care îi dezvăluie sufletului faptul concret și irefutabil că acesta din urmă nu este singur, nici după ce figura paternă a tatălui biologic și figura binefăcătorului său din persoana maestrului reiki se retrag în același timp de pe scena vieții. Iar eu lor nu le pot fi de niciun folos, în necaz simțindu-mă. Și pentru că nu pot fi de folos nimănui, fiind oarbă de ură și de mânie, trebuie să îndepărtez de la mine cauza mizerabilă din care se datorează karma mea personală. Astfel m-am rugat azi-noapte Mamei Divine Kundalini, cerându-i în timp ce meditam:
– Te implor din toată inima, Mamă Divină Kundalini, ajută-mă să dobândesc abilitatea de a înțelege lucrurile acestea. Te implor din toată inima, lucrează asupra mea conform cu Voia Ta ca să îmi deschizi mintea spre înțelegere, în măsura în care Marea Lege îți permite conform cu datoria karmică pe care încă o mai am de plătit. Dar te implor din toată inima mea, nu mă menaja căci simt că nu e pic de timp de pierdut. Taie în mine ca în carne vie de este necesar, oricât ar fi de dureros și de dezagreabil. Numai să rezolvăm chestiunea de karmă personală ca să pot fi de folos celor care au nevoie de mine, de povestea mea și de abilitățile mele! Te implor, deci, să mă educi! Ajută-mă să înțeleg legătura dintre chestiunea de familie și karma mea! Ajută-mă să înțeleg unde am greșit!

Aceste cuvinte sunt numai un rezumat al rugăciunii mele de azi-noapte, dar sunt suficiente cât să surprindă faptul că intenția mea era să dobândesc învoirea de a explora, prin intermediul altor regresii în mormântul inconștientului, căile eului și ale labirintului meu emoțional lăuntric. Nu căutam să mi se deschidă calea către un alt pion mental care să zugrăvească imaginea de ansamblu a lumii mele interioare, atâția demoni și instincte inconștiente despre care am scris până acum dovedind că punerea cap la cap a acestor piese de puzzle într-o viziune de ansamblu a constituit rostul adevărat al muncii interioare din ultimii 5 ani. Nu mai doream o astfel de încercare cu lenea sau cu păcatul îmbuibării despre care nu am scris încă. Cu alte cuvinte, căutam să dobândesc de la Mama Divină Kundalini îngăduința de a soluționa în mod practic și eficient chestiunea cauzală a karmei mele, referindu-mă, desigur, la orbire.

Am adormit după ce mi-am încheiat rugăciunea. Nimic nu s-a întâmplat în cursul nopții, dar în primele ore ale dimineții am fost martoră la un fenomen în Universul interior de care aș fi fugit mâncând pământul de s-ar fi declanșat în alte condiții, dar în acest rând m-am speriat cu mult mai puțin, devenind conștientă de acest fenomen chiar de la bun început, lucru despre care am scris în repetate rânduri că se întâmplă foarte rar. Trupul fizic negreșit dormea profund în pat, însă eu vedeam destul de clar că, de undeva de foarte departe, o multitudine de arme, de cuțite și alte obiecte ascuțite erau proiectate spre mine cu scopul clar de a mă răni. Despre acest fenomen intern al cuțitarului din ochii mei am scris în trecut, așa că nu există rost în a relua ideea, rândurile acestea fiind suficiente ca să se înțeleagă că este vorba despre un fenomen recurent pe care nu am reușit să îl înțeleg încă.

În fine, văzând toate aceste cuțite aruncate spre ochii mei și văzându-le pătrunzându-mi în ochi, m-am trezit de-a binelea în Universul interior, fără să am cunoștință despre ce aș fi putut face. Dar sufletul, obișșnuindu-se cu anumite practici predate de Maestrul interior, a făcut acest lucru la care m-am așteptat cel mai puțin. Și mișcându-mi brațul drept în sensuri circulare, ca și cum țineam o lingură foarte mare în mână, am amestecat în formă de spirală în acea stranie substanță semi-vscoasă și întunecată, precum este smoala, din interiorul căreia acele cuțite erau aruncate în ochii mei. Și fără putință de a mă opune voinței propriului suflet, am asistat ca martoră la deschiderea acelui portal care leagă propriul inconștient de infernul personal, acest portal nefăcând decât să compartimenteze aceste încăperi ale micro-cosmosului particular, inclusiv iadul și raiul, fără putință de a se confunda.

Și numai o clipă am stat lângă portal că m-a absorbit cu repeziciune în măruntaiele sale. Neîndoielnic, m-aș fi înfricoșat cumplit de mult dacă m-aș fi trezit în spațiul abisal tenebros descris de atâtea ori, înfruntând euri peste euri și umbre peste umbre, dar când m-am văzut trecută dincolo de portal, m-am trezit într-un loc destul de deosebit, chiar dacă nu totalmente străin percepțiilor simțurilor mele interne suprasensibile, fapt care mi-a dovedit foarte clar că Mama Divină Kundalini dăduse curs rugăciunii mele, inducându-mi regresia mult cerută. Căci în interiorul unei emoții mi s-a trezit sufletul, trăind din perspectiva lui toată drama molestului și a siluirii. Și timp de multe, multe minute la rând am trăit retrospectiv toate întâmplările din această viață care au fost rodul unui act de agresiune și de hărțuire făcut asupra mea, ca și cum amprentele emoționalăăe și energetice ale tuturor acestor întâmplări se imprimaseră în aceeași încăpere a subconștientului meu. Și timp de multe minute în șir am retrăit din punct de vedere mental și emoțional absolut fiecare moment în care un străin mi-a pus mâna pe fund sau pe alte părți ale corpului, m-a hărțuit, m-a agresat, m-a insultat, m-a încolțit pe stradă sau în alte spații publice, m-a intimidat verbal și fizic, etc. Apoi din spațiul agresiunilor publice datorate sexului opus am fost absorbită în spațiul privat delimitat de relația cu un partener, retrăind timp de alte minute în șir toată drama agresiunii emoționale și mentale din cuplu, toate bătăile, toate certurile, toată ocara, toate injuriile, tot abuzul. Și amprentele tuturor acestor degete care m-au pipăit și atins fără voia mea le păstram încă în dosarele ”criminalistice” ținute în evidența urii și scârbii mele față de sexul opus, neputând șterge nici măcar o amprentă până în ziua de azi, iar asta fiincă nu am iertat încă pe nimeni.

A fost, de departe, una din cele mai oribile experiențe relaționate cu dezgroparea emoțiilor mele inhibate și refulate în subconștient de până acum. Căci trebuie negreșit să mărturisesc că amprentele emmoționale cele mai profunde și dureroase lăsate în corpul meu de energie vitală s-au datorat relațiilor cu vărul meu și cu Silviu. Dar în context cu ura mea față de bărbați mai mult de atât nu am fost lăsată să explorez. Ce mi se dăduse fusese oricum incredibil de greu de suportat, atâta toxicitate emoțională cuprinsă într-o ființă abrutizată și neputincioasă, atât de neputincioasă să își ia apărarea fiindu-mi foarte greu să accept că trăiește încă în psihicul meu și în corpul meu de emoții!

Când m-am trezit din această încercare pusă în practică de către Mama Divină Kundalini, ceasul arăta 08:30. Și pentru că nu mă săturasem de somn, am căutat să adorm la loc, nădăjduind că explorarea acestei căi a subconștientului meu avea să mă conducă și la alte rezultate. Și când am adormit, așteptările nu mi-au fost înșelate întrucât un al doilea episod mi-a fost indus, deși a avut caracter de test. Ca în multe rânduri anterioare, stimulii și circumstanțele vieții au fost simulați în acest nou context oniric în care m-am trezit în București, continuând relația cu Silviu. Trăsăturile relației dintre noi au fost și ele simulate în întregime, eu identificându-mă pe deplin cu vechea mea versiune la 20 de ani, plecată lla studii, departe de părinți și de casă.

Toată povestea brutalității și agresiunii dintre mine și Silviu fusese transpusă atât de fidel în aceste scene onirice încât a fost cu neputință să nu reacționez la stimulii săi. Și scenă după scenă toată drama s-a repetat, toată cearta, toate bătăile, tot scandalul. Și toate acestea duse la limita extremă, în spațiul public al stației de metrou din piața Unirii. Și când nu am mai putut suporta ce mi se întâmpla, am ales să fug, să fug de el ca de ciumă, așa cum fuge un martor implicat într-un proces periculos, intrând în programul de protecție al martorilor. Și oriunde mă ascundeam trăiam în cumplită teroare, copleșită de frica lui, de frica de a fi găsită și târâtă înapoi în relația cu el. Mii de oameni treceau pe lângă mine pe stradă și la metrou, iar eu nu aveam cui să îi cer ajutorul, hrană și adăpost. Iar când s-a făcut târziu în noapte, m-am hotărât să îmi sun părinții, mărturisindu-le astfel:
– Sunt într-un mare necaz. Sunt într-o situație foarte neplăcută din cauza lui Silviu. Nu mai pot rămâne cu el, nu se mai poate. Vă implor să veniți să mă ajutați să rup legătura cu el fiindcă singură nu pot. Veniți cât mai degrabă!

Și închizând telefonul, am rămas pe stradă să îi aștept căci am știut că de m-aș fi întors în locuința pe care o împărțeam cu el, mi s-ar fi jelit și mi-ar fi căzut în genunchi în fața ochilor, cerșind o nouă șansă. Pe care, din nefericire, i-aș fi dat-o! Și pentru că sufletul meu devenise conștient de aceste calcule probabilistice, a ales să petreacă o noapte pe stradă, ca un om al străzii, așteptând sprijinul și ajutorul părinților.

Acest vagabondaj precum un om al străzii este o experiență pe care am trăito și pe care însuși marele Judecător Cosmic Anubis mi-a dezvăluit-o la începutul lunii iulie, dându-mi îngăduința să arunc o privire la cauzalitatea karmei mele, motiv pentru care tind să cred că rezultatul experimentului oniric de azi-dimineață s-a fundamentat pe putința mea psihologică și emoțională de a lua decizii în baza unor experiențe trecute. Dacă acum, după acest test matinal, am dat semne că am învățat lecția corelată cu relația dintre mine și părinții mei, pricepând, în sfârșit, că trebuie să le cer ajutorul la necaz, ce drăcie de predispoziție egoică m-o fi determinat în cursul celeilalte vieți să îmi continui vagabondajul pe străzi, alegând să mă adăpostesc la străini în loc să cer ajutor, hrană și adăpost de la părinții biologici desemnați pentru mine în acea viață? Căci deduc că din această deviație de comportament mi se trage o mare parte din necazul karmic, deci din relația dintre mine și familia mea, stabilită în primii ani ai copilăriei, cu toate că trebuie să adaug faptul că anumite detalii și simboluri onirice de azi-dimineață mi-au sugerat și chestiunea karmei saya (sexuale). Revenind la anii copilăriei, iată că am identificat câteva expresii ale vagabondajului meu, tendința de a fugi de acasă aducând-o cu mine din viețile mele anterioare, faptul că am ales să rămân pe stradă în cursul testului de azi-dimineață dovedind existența în subconștientul meu a acestei tendințe:
1. Până la vârsta de 8 ani am obișnuit să mă închid cu cheia în sufragerie ca să mă rup de familie și ca să rămân singură. Mai mult decât atât, îmi aranjam într-un colț al sufrageriei un adăpost improvizat alcătuit din cearceafuri, pături și perne, căutând mereu să mă ascund de supravegherea mamei, etc. Numai de curând am îmțeles că straniul meu comportament imita comportamentul vagabonzilor.
2. Tot până la vârsta de 7-8 ani am obișnuit să îmi fac un fel de bagaj de mână, punându-mi toate lucrurile personale într-o servietă veche de-a tatei și luând-o cu mine afară o dată la câteva zile, zicând tuturor că plec în lume. De zeci de ori mi-am lăsat povara pe afară, trebuind ca mama să îmi culeagă bagajul de pe străzi. Și pe mine deopotrivă!
3. Tendința mea de vagabondaj s-a mai exprimat și în anii preadolescenței când, în cursul verilor petrecute la bunicii din partea mamei, am căutat să stau cât mai departe de curtea lor și, prin urmare, și de agresiunea vărului meu, motiv pentru care mi-am făcut câteva prietene pe alte uliți ale satului, făcându-mă nevăzută de acasă și colindând drumurile cu o fată de prin vecini. Acest obicei al meu a contrariat-o pe bunica mea care mi-a purtat multă antipatie pentru comportamentul meu, nepricepând că totul se datora neputinței mele de a mai suporta aagresiunea și hărțuirea vărului meu în legătură cu care ea și ceilalți adulți din familie nu luau nicio măsură.

Mă gândesc că mai ales în acest ultim subpunct stă întregul secret al cauzalității suferinței mele, dar nuu pot decât să continui să mă rog Mamei Divine Kundalini să mă ajute să aprofundăm și mai mult tema aceasta a vagabondajului meu în relație cu ura mea față de sexul opus și cu karma personală și de familiee!

nov. 112021
 

<>

Joi, 11 Noiembrie 2021

A trecut puțin mai bine de o lună de când a murit tatăl meu, iar lucrurile nu au devenit mai ușoare. Crizele mele de remușcare și de mânie se repetă foarte des, influențându-mi iarăși somnul și obiceiurile. M-am întors iarăși la tendința de a nu mai dormi noaptea, ascultând cărți audio până foarte târziu sau corectând din vechile scrisori. Și după ce termin cu totul, dau frâu liber lacrimilor pe care activitatea pe care o fac și care îmi distrage atenția mi le ține închise în ochi numai de-o părere. Dar nu mai vreau să vorbesc despre ce anume mă face să plâng când destul de limpede este faptul că Ființa profundă mi-a dat în cursul acestui an învățătură despre virtutea de a fi bucuros și senin ce a avut un cu totul alt scop decât cel bănuit de mine. Când îți moare un părinte, desigur că vei trage către impresia de dramă, de tragedie, dar păstrându-ți seninătatea poți reuși să nu te mai identifici cu drama în sine, lucru care poate ajuta sufletul să nu cadă în capcana de a crede că ce i s-a întâmplat este o nedreptate. Iar când m-am identificat cu drama, am dat curs invidiei care m-a făcut să îmi doresc ca și celorlalți tineri de vârsta mea să le moară un părinte ca să știe și ei prin ce trec eu fiindcă lasă-mă să spun că numai o cunoștință dintre atâția cunoscuți și prieteni s-a descurcat la capitolul ”consolare”, iar acest lucru fiindcă și ea și-a pierdut un părinte în urmă cu mulți ani, în timp ce multora din ceilalți se pare că le lipsesc bunul-simț, buna-cuviință și buna-creștere, lăsând zilele și săptămânile să treacă între simțitoarele și cuviincioasele cuvinte de alinare și de mângâiere: ”Ce mai faci? Cum te mai simți? Sunt aici dacă vrei să vorbești cu cineva!”

Dar desigur că vina tot eu o port, uitând că lumea din exteriorul meu (cunoscuții și prietenii mei) trăiește într-o atmosferă toxică de șantaj și de intimidare, iar când am ieșit numai puțin din mediul meu izolat al nesimțirii datorat orbirii mele, i-am găsit pe cei din jurul meu speriați de moarte, cu adevărat speriați de moarte. Căci și unora dintre ei le muriseră părinții, copiii și rudele. Și ca să mă mustre pentru înclinația mea criminală, Tatăl care se găsește în ascuns m-a făcut să aflu zilele acestea că maestrul reiki care mi-a deschis puntea de legătură cu sufletul meu în urmă cu aproape 7 ani a plecat din această lume cu numai 6 zile înainte de tata, pe 03 Octombrie 2021, moartea sa datorându-se covidului. Cu alte cuvinte, drama maestrului meu reiki s-a desfășurat în același timp cu drama tatălui meu. Și dacă aș fi știut acest lucru la momentul respectiv, aș fi înnebunit de tristețe căci am pierdut două figuri paterne în același timp! Și dintre toți oamenii de pe fața planetei, numai pe fiul binefăcătorului meu nu aș fi vrut să îl știu rămas fără tată, iar când acest adevăr irefutabil despre starea lucrurilor de pe mapamond mi-a pătruns în suflet, mi-am privit nenorocirea cu alți ochi. Căci tot eu sunt nenorocita, invidiind oameni fără motiv, când știu că drama noastră de familie li se va întâmpla absolut tuturor la un moment dat pentru că nimeni nu este nemuritor și încă mulți din ceilalți vor pierde definitiv contactul cu sufletele rudelor decedate, în timp ce eu știu că voi mai avea contact cu sufletul tatălui meu, că îl voi mai vedea și că îi voi mai vorbi. Desigur, nu aici, în lumea vizibilă a materiei, ci în lumea invizibilă, în dimensiunea astrală. Iar pentru ca acest contact să se înfăptuiască, eu nu trebuie să mor și nici nu trebuie să apelez la spiritiști care să îl invoce pe tata în lumea vizibilă prin acte de magie neagră. Spiritismul este contra Legii firii, iar eu nu vreau să am de-a face cu magia neagră decât lucrând împotriva ei, nu în favoarea ei. În mod evident, singura soluție practică este ca eu să pătrund în lumina astrală, rugând Ființa intimă să mă călăuzească până la găsirea sufletului tatălui meu în dimensiunea astrală.

Ideea aceasta este singura care m-a preocupat toată această lună care a trecut de la moartea tatălui meu. Am crezut cu sinceritate că Ființa reală interioară se va preocupa să mă educe în deprinderea abilității de a mă proiecta astral din proprie voință, în mod conștient și în sens pozitiv, dar nu am izbutit în nicio noapte până acum să fac măcar un pas în afara corpului fizic ca să am cât de cât convingerea că ce mi se întâmplă este o proiecție astrală autentică. Mai mult decât atât, am crezut cu sinceritate că părerile mele de rău în legătură cu tata vor avea prioritate în agenda Ființei mele profunde, eu găsind că aceste circumstanțe țin de cauzalitatea din spatele bolii și nefericirilor mele, dar mi se pare că mă înșel. Și în loc să fiu dusă să îmi văd tatăl ca să îi pot confesa adevărurile din spatele acțiunilor mele, așa cum trag nădejde că și el își va mărturisi păcatele față de noi fiindcă, fie vorba între noi, la capitolul ”minciună” am avut cu cine să semăn, Ființa reală interioară continuă să își trimită umbra, pe Luciferul particular, ca să mă educe în cu totul alte chestiuni decât proiecția astrală. Și venind la mine o dată la câteva zile, Lucifer îmi reamintește cu fiecare ocazie necesitatea imperativă de a mă vindeca și de a mă elibera din alte constrângeri mentale și emoționale. Căci travestit în obișnuita sa vestimentație portocalie, îmi pune în fața ochilor chestiunea rudelor mele pe care acum le învinuiesc pentru moartea tatălui meu, chiar dacă știu că tot ce i s-a întâmplat tatălui meu a fost o problemă de karma. Și încă una destul de dură, de vreme ce nu a fost iertat. Și numai văzând acele pijamale blestemate că mi se face rău de la stomac, aducându-mi mereu aminte de toate aceste porcării netrebnice care zugrăvesc portretul nostru de familie. Mi-e cu neputință să descriu cât de dezgustătoare este atmosfera din această casă în care am visat, începând cu luna iulie, când ne-am mutat aici, că multe aveau să se schimbe pentru noi. Și nu pot numi situația această decât ca fiind tragică întrucât nici acum, după moartea tatălui meu, bunica mea și rudele din partea ei nu și-au venit în fire ca să recunoască teribila eroare de judecată pe care au făcut-o față de noi, eroare de judecată pe care și noi trebuie să o fi făcut față de ei în existențele noastre anterioare, circumstanțe din care ni se trage, până la urmă, karma de familie.

Dar toate dramele și tragediile au și un sfârșit, cu toate că purtăm în adâncul inconștientului nostru tendința de a lua cu noi în viața de apoi și dorința de a ne răzbuna pe greșiții noștri, așa că să mă ajute Dumnezeu să pătrund pe deplin în taina sufletească ce mă leagă karmic de bunica mea, de vărul meu și de mătușa mea, de vreme ce Ființa profundă nu face deloc economie de ocazii de a-mi reaminti de această legătură pe care, în mod evident, trebuie să o rup. Și nu pot decât să trag nădejde că, având atât de des contact cu imaginea lui Lucifer care aduce foarte mult cu înfățișarea vărului meu, toți acești stimuli psihici și emoționali îmi vor induce alte regresii în mormântul inconștientului, scoțând la suprafață cadavrele unor emoții inhibate și refulate din timpul copilăriei sau chiar amintiri din viețile mele anterioare. Căci este cu neputință să nu mă las influențată de vederea acestor stimuli, iar acest lucru atât, atât de des încât a fost dus la limita paroxismului, acel portocaliu al vestimentației lui Lucifer ajungând să lucreze pentru psihicul meu precum lucrează batista roșie pentru un taur dezlănțuit în coridă! Deci cum să nu ajung să mă întreb astfel:
– Maestre, Maestre, ce vrei să îmi spui? Ce importanță poate să aibă legătura mea cu rudele mele pentru eliberarea mea de karma personală și de cea de familie? În ce a constat partea mea de vină în această poveste de am fost târâtă chiar în mijlocul ei, fără putință de a mă îndepărta măcar cu un pas, fiind oarbă și singură?

Și ca să îmi dea o mână de ajutor să înțeleg toate aceste lucruri mai bine, Ființa profundă și-a fluturat energic mâinile în fața ochilor mei în cursul acestei dimineți, aplaudând frenetic și trezindu-mă din visare în lumile interne suprasensibile, declanșând iarăși recurența exercițiului acestor mâini care mă ajută să îmi redobândesc luciditatea câtă vreme corpul fizic doarme. Și aplaudând într-una în ochii mei, chiar dacă știam că trupul fizic dormea, mi-am concentrat toată atenția asupra acestor mâini ajutătoare, vrând să mi le ridic și pe ale mele ca să le prind pe cele din fața ochilor mei. Ca în toate rândurile anterioare, m-am temut de somnambulism, dar această practică a Ființei care își vântură mâinile în ochii mei m-a ajutat să dezvolt un fel de simț al prevederii, căutând să cercetez coordonatele dimensiunii în care m-am trezit spre a mă asigura că sunt în siguranță și că nu mi-am trezit corpul fizic în mod somnambulistic. Așa că, văzând aceste mâini ajutătoare azi-dimineață, mi-am ridicat degetul arătător al mâinii drepte ca să îl introduc în cadru, gest pe care l-am făcut în absolut fiecare rând când am luat contact cu mâinile Ființei profunde care se exprimă prin acest fenomen recurent și care mi s-a părut întotdeauna foarte nostim și copilăresc întrucât îmi percep toată timiditatea sufletului surprinsă în încercarea mea de a mă asigura că nu sunt somnambulistică. De câteva ori această mișcare a degetului arătător al mâinii drepte mi-a activat brațul drept al corpului fizic, lucru pe care l-am simțit din interiorul lumii invizibile, fapt care m-a făcut să mă trezesc. Dar ridicându-mi degetul arătător în această dimineață, nu am constatat nicio anomalie relaționată cu corpul fizic, așa că am cutezat să îmi ridic întregul braț, apucând mâinile din fața ochilor mei care îmi făceau invitația deschisă de a mă prinde de ele.

Și când mâinile noastre s-au prins într-o încleștare zdravănă, Ființa din fața mea m-a săltat din corp într-o clipită de ochi, făcându-mă să simt desprinderea de corp. Dar în loc să mă ducă să îmi văd tatăl, cum aș fi vrut eu, m-a lăsat între brațele unei entități cu care nu mi-aș fi dorit să am contact. Cum era de așteptat, obișnuita răfuială între suflet și expresia acelui ego a avut loc, făcându-mă iarăși să mă cutremur de disperare și de mâhnire. Pentru ce să îndur atâta răutate, ironie și bătaie de joc? Iar răutatea acelei umbre era crasă, mizerabilă și ostentativă, dar pentru că între pereții acelei umbre sufletul meu se zbătea să se elibereze, ceva destul de minunat s-a petrecut spre sfârșitul acestei încăierări cu mintea mea îmbuteliată. Și când mii de sclipiri ai unei lumini intense au izvorât din zidurile acestei temnițe mentale, a fost pentru mine ca și cum Ființa mea reală interioară făcuse uz de dalta sa, cioplind în mine ca într-o stâncă de piatră, lipsită de formă, de frumusețe și de sens divin.

Dar acum nu pot explica deslușit legătura dintre acest eu de tâlhar care mi-a furat libertatea de mișcare fiindcă m-a preschimbat într-o stană de piatră și karma de familie pe care Maestrul interior mi-o sugerează prin vestimentația lui Lucifer, trebuind să aștept să mai trec prin astfel de încercări ca să pot capta sensul profund al acestor întâmplări. Dar oricât de dezgustător este adevărul cauzalității karmei mele, trebuie cu orice preț să îl aflu!

nov. 022021
 

<>

Marți, 02 Noiembrie 2021

Duminică dimineață am purtat iarăși cu mama o conversație foarte benefică pentru suflet, încurajându-ne și îmbărbătându-ne una pe cealaltă. S-au schimbat atât de multe de la moartea tatălui meu, de parcă a luat totul cu el când a plecat! Ar fi fost inevitabil să nu ne fi prăbușit toate 3 după ce a murit tata dacă Bunul Dumnezeu nu ne-ar fi pregătit din timp ca să primim această tristă pierdere cu mai multă înțelegere și deschidere, privindu-o dintr-o perspectivă mai puțin tragică. Totuși, schimbările ne bat la ușă, iar principala schimbare care s-a grăbit să ne forțeze mâna a fost grădina de legume și zarzavaturi la care a trebuit să renunțăm.

În timpul discursului meu motivațional rostit în fața mamei am pozat drept curajoasă, încrezătoare, stăpână pe mine și pe situație și în deplină cunoștință de cauză, explicând mamei teoria spirituală despre asumarea răspunderii, despre iertarea greșiților noștri, despre dizolvarea tiparelor de gândire toxice și, în cele din urmă, despre împlinirea Voii Tatălui. Așa i-am vorbit mamei timp de mai bine de o oră, dar în lumea mea interioară nici măcar eu singură nu știam cum mă simțeam în realitate. Iar stimulul pe care psihicul/sufletul l-a primit sub forma acestei emanații de prefăcătorie a provocat în sufletul meu o reacție care a venit deosebit de repede.

În cursul dimineții de ieri am avut o experiență sufletească destul de deosebită în lumile interne suprasensibile, cu toate că multe din particularitățile sale au adus foarte mult cu alte experiențe avute până acum. Dar un lucru a fost cu adevărat remarcabil, meritând să fie descris, așa că iată cum s-au derulat scenele, numai pe cele de la început neputându-mi-le aminti. Nu, pe cele de dimineață nu mi le pot aminti, dar toate acestea au început, în realitate, încă din cursul nopții când, deși trupul fizic dormea, am început să percep mișcarea vagă a unei umbre în jurul meu. Nu îmi dădeam seama ce făcea și numai forma sa de manifestare mi-a tăiat, chiar de la început, curiozitatea să aflu mai multe. Se mișca foarte repede în jurul meu, dar pentru că am recunoscut manifestarea respectivă ca fiind faza incipientă a contactului cu umbra inconștientului, m-am speriat destul de tare, dorindu-mi prea puțin să intru în legătură cu formele inconștientului meu, motiv pentru care m-am grăbit să mă trezesc în corpul fizic. În stare de veghe fiind, m-am rugat Ființei interioare profunde să îmi fie alături, zicând Maestrului interior că nu căutam să fug din fața încercării, dar că nu puteam suporta acele senzații neplăcute relaționate cu emanațiile energetice și vibraționale ale acelui loc. Așa am cerut Ființei reale interioare să mi se alăture dacă scena din care tocmai mă retrăsesem avea să mă atragă iarăși în interiorul său.

Dar nimic nu s-a mai întâmplat până dimineață când mi-am dat seama că eram trează dincolo de zidul somnului. De acest lucru eram perfect conștientă pentru că recunoșteam textura acelei substanțe în care pluteam și care m-a ajutat întotdeauna să îmi dau seama că ce mi se întâmplă nu mai ține de dimensiunea materială, ci de lumile invizibile. Totul era destul de întunecos, dar decorurile erau suficient de perceptibile încât să îmi dau seama unde eram, anume în orașul de baștină pe ale cărui străzi mă preumblam în grabă. Nu eram singură în timpul acestor preumblări ale mele, câteva proiecții ale unor forme umane însoțindu-mă dintr-un loc într-altul.

Ne grăbeam destul de mult, însă eu nu aveam nicio idee unde intenționam să ajungem, iar totul mi se părea destul de misterios și de lipsit de sens. Și cu toate că știam că visam, nu m-am putut abține să nu țin o prelegere în fața formelor care mă însoțeau, căutând să le explic din punct de vedere teoretic ce li se întâmplă sufletelor după ce mor, la pătrunderea lor în lumina astrală. Astfel am început să le spun despre acele lucruri pe care și sufletul tatălui meu trebuie că le trăiește, explicând mai departe ceea ce sora mea mi-a citit zilele trecute din cartea ”Enigmele morții” a Maestrului Samael Aun Weor, anume că sufletul tatălui meu, în ciuda faptului că ar putea primi o excursie în paradisurile astralului superior ca o răsplată pentru efortul pe care l-a depus în această viață ca să fie un om mai bun, ar putea fi împiedicat să vadă adevărul din cauza propriei stări de visare în care se află. Desigur, este destul de probabil că i se va îngădui să trăiască experiența fericirii absolute și infinite în paradisurile astralului superior unde și eu am fost dusă de câteva ori până acum ca să pot depune mărturie că aceste spații cosmice există, dar tot ce sufletul tatălui meu va trăi acolo va fi puternic influențat de propriile proiecții mentale și de imaginația sa.
– Negreșit, le ziceam acelor forme în prelegerea mea, i se va îngădui sufletului tatălui meu să aibă parte de experiența fericirii, dar numai în măsura în care propriile sale proiecții mentale vor fi ținute departe de păcate. Ar fi ridicol să crezi că păcatele pe care le avem și despre care credem că ne fac fericiți își vor găsi vreodată punct de pătrundere în paradis. Deduc, deci, că ceea ce visează sufletul tatălui meu că este fericirea trebuie să fie conform cu Legea. Și oricum ar fi, sigur nu vede adevărul.

Așa cuvântam în propriul vis, întocmai cum îi făcusem teorie și mamei cu o zi în urmă. Și continuam să ne mișcăm toți în mare grabă către o destinație totalmente necunoscută. Iar când de grupul nostru s-au agățat câțiva băieței cu o atitudine rău-prevestitoare, firul narativ al întregii experiențe mi-a devenit complet lipsit de sens. Urcaserăm cu toții, cu mic, cu mare, pe scările interioare ale unui bloc oarecare, oprindu-ne în fața unei uși în care am vrut să batem ca să ni se deschidă, dar totul mi se părea acum absurd și irațional, așa că m-am oprit în loc ca să cuget o clipă la toate aceste scene care se desfășurau în jurul meu. Acei băieței care se agățaseră de grup îmi displăceau profund fiindcă aduceau cu imaginea acelor golani în devenire de care mă tem, așa că le-am făcut un semn cu mâna ca să păstreze distanța față de mine. Și izolându-mă într-un colț al palierului, mi-am zis în felul următor: – Bun! Știu cu deplină certitudine că acum sunt în interiorul unui vis! Ce trebuie să fac ca să ies în afara lui?

Și numai ce mi-am emis reflectarea în spațiu că cel mai minunat și interesant lucru s-a petrecut imediat după aceea! Palierul pe care ne aflam toți s-a rupt, acei copii și alte câteva forme de dinainte rămânând pe o parte, iar eu pe cealaltă parte a crăpăturii care a început să se lărgească din ce în ce mai mult, făcându-mă să mă simt ca și cum eram expulzată din acea substanță în care mă trezisem plutind la începutul acestei experiențe! Cei din fața mea îmi păreau acum foarte îndepărttați, dar formele lor miniaturale îmi păreau acum că sunt absorbite în aceeași substanță de la început, din care și veniseră. Ruptura dintre mine și acele forme s-a accentuat din ce în ce mai mult, făcându-mă să mă simt cum ies în afara visului și a propriei fantezii, iar acest fapt în sine a fost o minune să îl trăiesc printr-o experiență directă!

Dar unde m-am trezit imediat după aceea a fost, cel puțin în primele clipe, cu mult mai dezagreabil decât fusese contactul inițial cu umbra care mă bântuise în cursul nopții. Acea semi-obscuritate care mă înconjura nu putea fi decât specifică infernului personal, iar greutatea pietrificată pe care o simțeam în toată ființa mea nu venea decât ca o reconfirmare a faptului că acum aveam contact cu tenebrele. Iar acela care a hotărât să se exteriorizeze în lumina astralului din propria aură pietrificată a fost un fel de imitație plină de malițiozitate a sufletului meu pereche care a căutat să copieze semnalmentele autenticului Zburător, de la înălțime și constituție fizică, până la voce și amprentă energetică. Și pentru câteva momente am lăsat garda jos, crezând că mi se dădea voie să am contact cu sufletul meu pereche, dar modul său intimidant de a se manifesta m-a pus pe gânduri. Și pentru că s-a realipit de mine, pătrunzându-mi în aură și făcându-mi povara din suflet să mi se pară și mai grea, am dedus că picasem în capcana unei contraforțe mentale foarte periculoase.

Primul meu impuls a fost să strig după ajutor, dar pe cine să chem mai întâi? Și fără pic de șovăire am strigat după Mama Divină Kundalini căci numai forța Sa electrică este capabilă să dizolve aceste forme mentale. Iar când deasupra capului meu a apărut un astru impunător de culoare gălbui-portocalie, precum coloritul soarelui când răsare dimineața, mi-am ridicat ochii către minunata prezență numai ca să strig cu și mai multă disperare:
– Mamaaaaaa Divinăăăăă!

Și niciun alt cuvânt în plus nu mai puteam rosti, simțindu-mă atât de agitată și zbătându-mă în fel și chip ca să ies din plasa acelei forme mentale care mă ținea prinsă între brațele sale.
– Mamaaaa Divinăăă! a strigat și eul din aura mea, însă sincer voi mărturisi că nu am mai auzit până în acea clipă un timbru vocal mai ironic, mai batjocoritor și mai răutăcios, așa cum numai blasfemia și luarea numelui Domnului în deșert ar putea să sune pe buzele unui nemernic.

Dar nenorocita și păgâna eram eu însămi. Și când am auzit acel timbru vocal masculin care nu era decât o emanație a propriului subconștient, m-am recunoscut în acea voce și în acea răutate disprețuitoare și insultătoare care se exprima astfel prin imaginea sufletului meu pereche în fața astrului din Cer la care continuam să privesc cu stăruință și nădejde și care nu putea fi decât o deghizare a Ființei mele reale interioare pe care eu singură o luam în derâdere. Și iarăși am strigat după mama Divină, mânată de disperare și de neputință.

Mi-e greu să explic ce s-a întâmplat după aceea. Minunile sunt atât de greu de descris întrucât cuvintele nu pot acoperi în sensul lor conceptual limitat tot ceea ce sufletul simte în mod intim și profund atunci când i se dăruiește o minune.

Rugăciunea mea stăruitoare, tânguitoare și ardentă nu a rămas fără răspuns. Întregul spațiu care mă înconjura a fost cuprins de o vibrație atât de minunată, încât mi-a îngăduit cel puțin să mă opresc din a mă mai zbate în ghearele propriei mele răutăți care mă ținea atât de strâns. Acea energie vibrantă nu a împrumutat niciun chip, dar prezența Sa umplea spațiul, vorbindu-mi cu vocea unei femei care, deși exprima blândețe și bunătate, purta în timbrul Său vocal foarte multă autoritate și severitate. Și cât de melodioasă îi era vocea, nu am cuvinte să descriu ce vreau să zic prin ”voce melodioasă”! Însă mai degrabă cred că acea melodicitate venea din cuvintele pe care le rostea, cuvinte nepământești care aparțineau acei limbi mistice pe care am auzit-o de atâtea ori în lumile internne suprasensibile venind de pe buzele Îngerului iubirii Anael și ale marelui Judecător Cosmic Anubis, cât și de pe buzele mamei Divine Kundalini, limbă pe care sufletul meu o înțelege, dar pe care nu o poate traduce.

Iar sufletul meu era totalmente neresponsiv în fața cuvântării Mamei Divine Kundalini. Putea să existe îndoială că nu Ei îi aparținea prezența care îmi venise în ajutor? Iar eu nu puteam face decât să ascult acele sunete atât de minunat de melodice rostite de Mama Divină Kundalini particulară care îmi pătrundeau în adâncul sufletului, liniștindu-mă încetul cu încetul, așa cum liniștește un cântec de leagăn pe un bebeluș agitat care a început să plângă. Nu mă mai zbăteam nici eu, nu mă mai împotriveam bunătății și acțiunii Mamei Divine asupra mea. Și până și contraforța mentală care răbufnise în acea dimineață se calmase, retrăgându-se în vizuina sa din subconștientul meu, cu toate că am continuat să îi percep greutatea și influența asupra psihicului meu și asupra emoțiilor și energiei mele. Mama Divină Kundalini numai îmi liniștise mintea agitată, nu și eliminase cauza agitației mele.

Nu, nu, acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla fără ca eu să nu fi înțeles în prealabil ce anume cauzase atâta necaz pentru minte. O perioadă în cursul zilei de ieri am crezut că a fost vorba despre demonul relei-voințe ale cărui simptome și caracteristici au semănat foarte mult cu cele ale contraforței mentale de ieri dimineață, dar până la sfârșitul zilei mă căpătasem cu convingerea că nu despre malevolență fusese vorba, ci despre invidie.

Căci în timp ce încercam să o liniștesc pe mama duminică dimineață, eu nemărginită invidie simțeam pentru absolut fiecare ființă care a fost, este și va fi pentru care Mama Divină Kundalini a obținut iertarea păcatelor și modificarea circumstanțelor de viață de la Tribunalul Cosmic. Și parcă nici nu îmi vine a crede cât de încercată a fost familia mea, chiar dacă știu că ”a fi încercat” înseamnă a avea multă karma. Și nu pot să cred, nu pot să cred că Mama Divină a putut să obțină iertarea fărădelegilor comise de marii maeștri, însă pentru mine nu a dobândit iertarea acelui păcat care mă împiedică să am contact direct cu sufletul meu pereche a cărui întâlnire mi-a fost proorocită încă de acum 6 ani! Și mi-e cu desăvârșire imposibil să îmi controlez acum invidia față de toți aceia care au fost iertați fiindcă nu pot să cred că tot efortul meu de a mă pune în slujba Tatălui nu a înduplecat nici măcar inima acestui suflet pereche care nici până în ziua de azi nu a coborât din dimensiunea ipotezelor ca să se facă material. Oare cu ce o fi greșit tatăl meu ca să nu merite dreptul de a-și vedea fetița ținând de mână pe un băiat cu care să nu îi fie rușine să se prezinte în fața părinților ei ca să primească binecuvântarea lor? Ce binecuvântare să mai primesc acum când tata nu mai este?

oct. 282021
 

<>

Joi, 28 Octombrie 2021

Azi-dimineață l-am visat a doua oară pe tata de la decesul său. Pe primul nu mi-l amintesc deloc, iar acesta de azi-dimineață mi s-a părut prea puțin sugestiv la început, așa că încă mai aștept ca Ființa mea profundă să facă acele demersuri prin care să mă pună în contact cu sufletul tatălui meu, acum trecut în lumile interne, invizibile. Cu toate acestea, aș vrea să trec în scris măcar schița visului de azi-dimineață fiindcă, dacă stau mai bine să mă gândesc, visul a avut destul de multă importanță.

El a intrat într-o cameră, zicându-mi că dorea să se odihnească un pic, iar eu nu m-am împotrivit dorinței sale, dar după puțin timp am intrat după el în cameră. Nu adormise încă, așa că i-am spus că aveam de gând să stau cu el acolo, făcându-mi treaba mea obișnuită la calculator, adică să scriu. I-am promis că nu aveam să îl deranjez, iar el a fost de acord să mă lase să stau cu el.

Camera era goală, iar noi stăteam pe podea, pe un covor. La câțiva pași înaintea mea am văzut un fel de recipient plin cu ulei din care s-a scurs o picătură, căzând pe covor și pătându-l. Atunci l-am trezit pe tata, zicându-i că picătura de ulei pătase covorul și că trebuia să o curățăm, dar el nu avea absolut nicio idee cum să facă asta. Dar eu am găsit în acea cameră un produs de curățat petele, precum Vanish-ul, așa că i l-am înmânat tatălui meu, spunându-i să toarne un pic peste pata de ulei, lucru pe care l-a făcut. Deja se părea că acel produs începuse să curețe pata, dizolvând-o, iar tata se bucura destul de mult, dar eu i-am tăiat din avânt, ca să zic așa, spunându-i că petele nu se șterg și se curăță chiar atât de ușor, dându-i câțiva bureți de bucătărie ca să frece covorul, în locul unde se scursese picătura de ulei.

Am păstrat destul de limpede amintirea acestei scene a picăturii de ulei peste care tata turnase dizolvantul, ca și cum tot focusul visului se concentrase pe acest detaliu care mie mi s-a părut lipsit de importanță, întregul vis părându-mi-se destul de simplu și obișnuit. În cursul vieții lui tata nu a acordat niciun fel de importanță acestui gen de accidente, în timp ce pentru mine, pentru sora și pentru mama mea așa ceva ar fi fost o catastrofă! Întregul conținut al recipientului de s-ar fi vărsat și de-ar fi pătat covorul, tata ar fi zis că nu era nimic, că am fi luat altul. Tata a fost un maestru foarte bun în materie de clasificări ale lucrurilor lipsite sau pline de importanță, iar eu ar fi trebuit să fi fost mai chibzuită și mai înțeleaptă, învățând de la tatăl meu să deprind această facultate sufletească pe care eu nu o am deloc, în timp ce el a avut-o din belșug, cât pentru toată familia! Chiar a fost un maestru în abilitatea de a disocia lucrurile pline de importanță de cele lipsite de importanță!

Dar revenind la vis, nu mai acordam o importanță aparte acestui gen de vise de foarte mult timp, dar l-am prețuit fiindcă mi-a dat putința de a-l revedea pe tata și de a-i vorbi, cu toate că știu perfect de bine că nu cu sufletul său am comunicat, ci cu o proiecție mentală imprimată în subconștientul meu. Dar uite că m-am înșelat în legătură cu importanța visului! Începusem să fac mental portretul tatălui meu, scoțând la lumină calitățile și defectele sale ca să pot juca rolul de avocat al apărării pentru sufletul tatălui meu în fața Marii Legi care trebuie să îi judece faptele și acțiunile și iată ce lucru uimitor a recunoscut sufletul meu în persoana care a fost tatăl meu biologic în această viață! Și sincer voi mărturisi că mult mai regret că nu am învățat mai din timp de la el să fiu mai puțin o regină a dramei, defect de caracter pe care Ființa reală interioară mi l-a dezgropat din mormântul subconștientului, punându-mă pe aceeași scenă cu acest defect! Și pentru că noi am exagerat importanța multor lucruri, tata ni s-a părut indiferent, prea detașat și destul de aerian, însă timpul și practica spirituală mi-au dovedit că ce a avut tata este o virtute, o nestemată neprețuită mult râvnită de mulți care o pornesc pe drumul de inițiere spirituală. Prin urmare, cum să fie judecat sufletul tatălui meu că nu a acordat importanță multor lucruri când această virtute este un deziderat până și pentru maeștri? Cum să fie pusă aparenta sa indiferență în balanța răutății sale și a greșelilor sale când vina de a fi acordat prea multă importanță unor lucruri de nimic, precum petele de pe covoare, ne aparține pentru că noi nu am avut dezvoltată această virtute prețioasă pe care dragul meu tată a avut-o și pentru care l-am judecat fiindcă mi s-a părut a fi foarte puțin empatic și înțelegător întrucât tot ce mi s-a părut mie ca fiind o catastrofă, precum o geantă pe care mi-o rosese cățelul, făcându-mă să zbier prin casă așa încât să mă audă și vecinii, pentru tata era mereu un lucru care nu însemna nimic, care nu avea pic de importanță. Dragul de el, cât de rău îmi pare că nu am învățat să stăpânesc această artă de la el, cât a fost în viață! Dar cât mă bucur să îmi văd mintea preocupată cu această sarcină de a juca rolul de avocat al apărării pentru sufletul tatălui meu! Și cât mă bucur să descopăr că propria minte recunoaște în mod deschis că a greșit acolo unde l-am blamat pe tata că greșise când, în realitate, el procedase corect!

În afara acestui vis cu tata, am primit mai puține experiențe spirituale deosebite în lumile interne suprasensibile decât de obicei, însă această stare a lucrurilor mi se pare a fi numai o perioadă de acalmie. Prevăd furtuna care mă va lovi din toate părțile, dar distanța în timp până la acest moment când furtuna se va dezlănțui în universul interior cred că depinde foarte mult de sinceritatea jurământului meu de credință. Nu am vorbit încă despre acest jurământ de credință după ce am descris cele 3 probe la care Tatăl m-a suupus la sfârșitul lui august, fiindu-mi revelată Ființa reală interioară la sfârșitul acestei perioade de testare. Aceste probe nu au fost nici aleatorii, nici unice, ca să zic așa, ci au fost aidoma examenelor date la sfârșitul unui ciclu educațional, vrând să spun prin acest lucru că ultimii 5-6 ani din viața mea au avut caracterul de perioadă de pregătire pentru aceste probe. Cu alte cuvinte, nu mi s-a acordat bucuria de a mi se revela Ființa profundă fiindcă am trecut peste trei probe care au ținut o săptămână, ci și pentru că, în plus, m-am pregătit timp de mulți ani pentru acest fericit moment.

Iar după ce Ființa reală interioară mi s-a dezvăluit, fără a mi se da și numele Său mantric, am trăit cu puternicul sentiment că trebuia, în perioada următoare, să îmi depun jurământul de credință față de Maestrul intim și față de Loja Albă. Dar sincer voi mărturisi că numai după decesul tatălui meu am început să simt în mod intim și profund năzuința de a-mi depune jurământul de credință în fața Ierarhiei Cosmice.

Îmi doresc prea puțin să fac vreun mister din semnificația acestui concept de ”jurământ de credință” fiindcă el nu semnifică decât a deține bun-simț față de Fraternitatea Universală, în contextul Marii Opere a Tatălui în slujba Căruia mă pun ca să se folosească de mine conform cu Voia Sa, astfel încât să fiu de ajutor umanității. Mi-e destul de greu să explic influența pe care moartea tatălui meu a avut-o asupra jurământului meu de credință, dar ea există, iar sinceritatea jurământului meu a devenit mai accentuată din cauza acestei triste circumstanțe care s-a petrecut în familia mea. Astfel am mărturisit Tatălui și Fraternității Albe că voi face tot efortul să dizolv eul, astfel încât să devin un investigator corect, autentic și obiectiv al adevărurilor și al misterelor cosmice, că mă voi ține departe de magia neagră, de vrăjitorie și de spiritism, că mă voi feri de șarlatanie și de prostituarea învățăturii, modificându-i conținutul și cerând răsplată financiară pentru serviciile mele și că, în fine, îmi pun abilitățile sufleteși la dispoziția Tatălui, a Maestrului Samael Aun Weor și a Lojii Albe spre a fi folosite, în mod practic, pentru binele umanității. De ce am făcut acest jurământ (care încă nu s-a consolidat în întregime ca fundație solidă și concretă pentru prezenta mea existență, episoade nefaste de intemperii psihice și emoționale continuând să mă determine să am dubii, îndoieli, nesiguranțe și neliniști) nu pot explica mai clar decât povestind un alt vis scurt pe care l-am avut marți dimineață și care a avut legătură cu actuala stare a lucrurilor de pe mapamond.

În timpul acestui vis călătoream cu familia mea cu o mașină mică pe o șosea națională. Căutam să fugim din aceste locuri, vrând să ne relocăm în altă parte. Dar pe șosea am fost opriți de o patrulă de poliție. Era un punct de trecere unde se verificau buletinele de liberă circulație ce s-au impus ca măsuri de prevenire a răspândirii koronavirusului. Noi nu aveam niciun fel de document, iar când am lăsat geamul în jos ca să discutăm cu polițistul, acesta ne-a cerut o cu totul altă formă de buletine de liberă trecere, informându-ne că această nouă măsură era foarte proaspătă. Tocmai ce fusese emmisă în timp ce noi circulam cu mașina. Nu puteam să trecem fără acel document, iar faptul că fuseserăm prinși fără acele acte cerea măsuri de pedepsire conform cu legea care nu mai avea nimic în comun cu democrația. Urma să primim o amendă foarte usturătoare, etc.
– Ce să facem acum? am zis. Nu cred că polițistul a trecut numărul de înmatriculare al mașinii în carnetul său. Dacă dăm mașina înapoi, vom ieși din acest punct de trecere. Cel mai bine va fi să o pornim pe drumurile dosite de țară. Nimeni nu circulă pe acolo, niciun polițist. Vom călători în voie și vom ajunge unde trebuie să ajungem.

Așa am dat mașina înapoi, intrând pe un drum de țară nepavat și pornind-o înainte către destinația noastră, lăsând în urmă nori imenși de praf care ne-au ferit de ochii malefici ai acestei pandemii netrebnice și grotești, ”opera” criminală a Lojii Negre.

Iar după ce am înaintat destul de mult pe drumurile de pe câmp, contextul oniric s-a modificat substanțial, trezindu-mă în interiorul altor scene. Eram în brațele sufletului meu pereche. Stăteam amândoi întinși într-un mijloc de transport destul de spațios care continua să se deplaseze pe drumurile de țară. El dormea, iar eu priveam la Cerul de deasupra noastră. Tocmai ce crăpa de ziuă. El s-a trezit curând după aceea, manifestând o reală surpriză fiindcă mă descoperea lângă el. M-a strâns și mai tare în brațe, căutând să se facă una cu mine. Și numai ce am auzit vocea Ființei profunde zicându-mi atunci:
– Cati, Cati, numai tu poți să suporți asta!

Dar acest lucru pe care numai eu pot să îl suport este greu de definit și de descris, singura mea putință de a face lumină în traducerea acestor cuvinte rostite de Ființa mea reală interioară este să mărturisesc că acest lucru pe care îl pot suporta ține de jurământul meu de credință.

Și timp de câteva nopți de-a lungul ultimelor aproape 3 săptămâni care au trecut de la moartea tatălui meu Steaua sub forma căreia Ființa profundă mi se arată cel mai des m-a vegheat îndelung, stabilind puternice conexiuni intime cu mine, lucru pe care nu îl pot numi decât ca fiind o reală binecuvântare, atât de neprețuită este această experiență pentru psihic/suflet, această experiență de a descoperi că puternice canale subtile îl leagă în mod intim și profund de o Ființă superioară.

Mai mult decât atât, în cursul câtorva dimineți am fost pusă la încercare de către Luciferul particular, continuând astfel munca interioară ce ține de rafinarea energiei sexuale, însă repet că îmi pare că acest număr scăzut de experiențe spirituale nu înseamnă decât perioada de acalmie de dinaintea unei furtuni care pentru mine nu va însemna decât măturarea de pe fața pământului meu filozofic a acestui diavol intern numit ego.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

oct. 052021
 

<>

Joi, 30 Septembrie 2021 (text completat marți, 05 Octombrie 2021)

De când am primit îngăduința de a da adresa jurnalului de față și altor prsoane pe care textul scris de mine i-ar putea ajuta pe drumul de inițiere spirituală și în munca interioară, mi-am petrecut o bună parte a fiecărei zile din ultima lună răsfoind printre zecile de compuneri și de scrisori și făcând inventarul acestora. Și când am constatat că sunt peste 2000 de pagini scrise, m-am simțit copleșitor de panicată fiindcă nu însemna decât că aveam în față o grămadă de muncă de corectare de făcut. Și sincer mărturisesc că m-am simțit copleșită de toate acestea, nevenindu-mi a crede cât am putut scrie de-a lungul anilor, cât mi-a dat Ființa profundă să explorez și să experimentez în universul interior!

Mi-ar fi fost foarte greu să țin pasul cu transcrierea unor noi experiențe spirituale și cu corectarea textului din urmă, dar întâmplarea a făcut că în ultimele 2-3 săptămâni nu am mai avut experiențe în lumile interne, cu excepția obișnuitelor contacte cu energia luciferică și a unor contacte cu Zburătorul drag mie care fac subiect de altă compunere. Din acest motiv m-am grăbit să profit de această pauză care nu putea să îmi fie îngăduită decât de către Ființa profundă ca să revizuiesc o parte din textul anterior. Și parcurgând vreun sfert din el mi-a mai venit inima la loc, așa că zilele acestea m-am confesat Maestrului intim în timpul meditației, spunându-I că mi-am mai venit în fire în legătură cu munca ce mă așteaptă de aici înainte, înțelegând foarte bine că tot ce mi-a dat Tatăl până acum nu este decât o minusculă parte din ce are să urmeze, adică o viață întreagă de muncă interioară din care nu pot să rezulte decât mii de alte pagini scrise în jurnalul oniric de față. Așa I-am mărturisit Ființei profunde că mă simțeam destul de pregătită pentru a continua munca interioară, cerându-I să continuie să mă instruiască în lumile interne suprasensibile dacă și Ființa reală interioară găsea că venise timpul pentru o nouă încercare.

Și nu mare mi-a fost mirarea când am fost condusă din nou în universul interior cu scop practic, ceea ce nu dovedea decât faptul că nu era pic de timp de pierdut. Toată noaptea care s-a încheiat a fost o lungă listă de trăiri sufletești foarte deosebite, având legătură cu practicarea magiei interne (unele scene dovedindu-mi că a poseda abilități și puteri în perioada copilăriei este o chestiune foarte periculoasă când ai karma de plătit, când ai orgoliu și când ți-ai pierdut simțul dreptății divine), dar ultima experiență din serie trebuie elaborată un pic fiindcă m-a pus în contact direct cu Ființa profundă și cu Mama Divină Kundalini.

Ca în multe alte rânduri anterioare, nu îmi amintesc nimic din începutul experienței, dar cert este că aveam suficientă luciditate încât să îmi dau seama că trecusem dincolo de zidul somnului, în lumile interne, fiind condusă în infernul particular de către Ființa profundă care mi se arăta iarăși sub aspectul Său feminin, dar într-o formă foarte simplă și obișnuită. Cu toate acestea, prezența Sa era o binecuvântare.
– Astăzi mergem în a 9-a sferă, mi-a dezvăluit, încercuindu-mă cu brațele ca într-o îmbrățișare care m-a ferit din a percepe toate acele cumplit de dezagreabile senzații descrise în compuneri anterioare.

Apoi am coborât cu Ființa profundă într-o obscuritate atotcuprinzătoare, dar pentru că am trecut de atâtea ori prin acest proces al coborârii în infernul personal, m-am deprins să fiu atentă la detaliile și decorurile din jurul meu spre a le memora, dar numai mă laud că memorez toate aceste detalii care se pierd din amintire după ce mă trezesc. Însă în acest rând Ființa profundă îmi îngăduia să văd că spațiul tenebrelor era foarte precis și clar compartimentat, nicio încăpere a infernului nu se confunda cu alta, tot acest spațiu arătându-mi-se ca o casă foarte mare cu multe încăperi. Nu mai avea nimic din acea regiune pe care am perceput-o mereu ca fiind infinită, deci fără de început și fără de sfârșit, un spațiu atotcuprinzător de suferință fără de margini. Dar Ființa profundă pășea cu multă fermitate și precizie prin aceste compartimente, neîngădduind să pierdem nicio clipă pe drum căscând ochii și gura la decorurile acestor încăperi. Era clar că știa unde trebuia să ajungem și că trebuia să ajungem urgent acolo. Dar mărturisesc că acest „acolo„ unde am ajuns m-a luat prin surprindere întrucât era o încăpere scufundată într-o lumină alb-lăptoasă și cumva electrică, dacă aș putea-o descrie astfel. Contrasta atât de puternic cu tot acel întuneric care o înconjura, însă recunosc că pe moment nu mi-am amintit că această reprezentare a celei de-a 9-a sfere sub forma unui spațiu plin de lumină scufundat foarte adânc în măruntaiele infernului era ceva ce îmi mai fusese arătat în trecut, atâta doar că în celălalt rând mi se dezvăluise precum o cetate cu totul și cu totul albă, însă azi-noapte i-am perceput compartimentarea în universul interior cu deosebită precizie.

Și când am fost condusă în acea lumină electrică, am trăit puternicul sentiment că acolo era Mama Divină Kundalini, așteptând să o rog să mă dezintegreze. Dar nu pentru aceasta venisem. Nici nu îmi dădeam seama ce era cu mine acolo, dar cât am stat în acea lumină, adică un timp destul de scurt, am simțit că forța acelei Lumini mă scana, pătrunzându-mi în compoziția moleculară. Și cât de straniu m-am simțit, Bunule Dumnezeu, cât de straniu m-am simțit când mi-a pătruns în aparatul reproductiv fiindcă ce am simțit a fost ca și cum toate durerile corpului meu fizic mă însoțeau acolo! Și o durere foarte acută s-a declanșat în energia corespunzătoare aparatului reproductiv, ca și cum aveam numeroase leziuni pe pereții uterului și ai celorlalte organe corespunzătoare aparatului reproductiv. Și sincer am să mărturisesc că această scanare a măruntaielor organelor mele genitale căuta să îmi aducă la cunoștință efectele mizerabile și dezastruoase pe care spasmul orgasmic le produce, în realitate, în corpul de energie subtilă și, de aici, în corpul fizic. Și lasă-mă să spun că totul era foarte dureros, neplăcut și dezagreabil.

Drept voi spune că mă așteptam să fiu dusă în vreo luptă directă cu vreun eu subconștient, dar nu se părea că scopul acestei coborâri să fi fost altul în afara acestui control pe care îndrăznesc să îl numesc „medical„, Ființa profundă spunându-mi că aceasta fusese totul pentru această zi. Nu se putea, trebuia să fie mai mult, îmi doream să fie ceva mai mult, cu toate că sincer voi mărturisi că nu mi-a părut deloc rău să ies de sub raza luminii care mă controlase. Totul fusese foarte dureros, intens și neînchipuit de autentic, dar eu vroiam ceva mai mult, o provocare în plus, așa că îmi amintesc că, parcurgând drumul înapoi, Ființa profundă m-a pus față în față cu o formă asupra căreia trebuia să acționez conform cu învățătura primită. Și mi-e greu să explic de ce am intuit că acea formă era dorința sexuală profană și amintindu-mi cuvintele prietenului meu gnostic misionar care m-a învățat că dorința trebuie privită direct în față și strivită ca pe un vierme, am căutat să procedez întocmai, dar acum nu pot să îmi amintesc nimic din ce am făcut și ce s-a întâmplat în acel punct al călătoriei.

Și pentru a mă ajuta și mai mult, pe acest drum de întoarcere Ființa profundă m-a pus la mare încercare, căutând să verifice dacă am învățat lecția primului curs al muncii interioare intensive al cărui conținut l-am descris săptămâna trecută, având o puternică legătură cu dizolvarea sentimentului singurătății și al abandonului. Astfel m-a cuprins de jur-împrejur, conducându-mă prin labirintul umbrelor subconștientului și ale inconștientului. Zeci și sute de umbre ne ieșeau amenințătoare în cale și cu toate că simțeam prezența Ființei profunde alături și zorindu-mă din spate să merg înainte și împiedicându-mă din a percepe acele vibrații neplăcute, m-am înspăimântat și m-am panicat teribil de mult văzându-mă singură în față, cu toate că Ființa reală interioară mă mâna din spate. Dar m-am speriat cumplit de tare, temându-mă de acele umbre și de emanația lor, pierzându-mi curajul și dârzenia și făcându-mă de toată rușinea în fața Maestrului intim față de Care atâta mă lăudasem că aveam să fac și să dreg fapte de vitejie. Așa m-am foit și m-am sucit, cerându-I să mă scutească de la această încercare pentru care nu dovedeam încă disponibilitate să o duc la capăt.

Însă partea cea mai neobișnuită și cea mai importantă a acestei călătorii în a 9-a sferă s-a petrecut către sfârșit când, panicată peste măsură de mult din cauza umbrelor din față, nu mai luam aminte la faptele care se petreceau în spatele meu. Dar brusc am început să mă simt neliniștită și nemulțumită, ca și cum îmi pierdusem subit încrederea în Ființa care mă călăuzise până atunci. Iar acest lucru se datora faptului că simțisem cum i se modificase spontan anatomia, așa că I-am spus:
– De ce cred, totuși, că ești bărbat?

Numai acest fapt în sine mă scârbise foarte mult, anume ideea unei divinități masculine, acest detaliu fiind foarte important pentru dezlegarea unui mister intern ce ține de orgoliul meu feminist despre care am tot scris. Puțin mai târziu m-am întors în stare de veghe.

Astfel mi s-a arătat că nu am învățat încă lecția cursului de săptămâna trecută, sentimentul cum că sunt singură, neprotejată și abandonată de căătre Divinitate în munca interioară continuând să îmi pună serioase piedici pe drum.

Dar în afara acestui lucru, am mai primit înțelegere asupra unor probleme la care am tot meditat și reflectat de când am avut această experiență, trebuind să subliniez cu multă emfază că acel dezgust față de sexul masculin al Divinității dezgropat din corpul meu de emoții fiind foarte important, având ferma convingere că identificarea și izolarea sa au fost un rezultat al controlului Mamei Divine Kundalini de dinainte. Următoarele afirmații m-au ajutat să înțeleg ceva despre procesele mele interne, sperând să le și pot explica într-un mod care să aibă sens:

Breathe in,
I am alive,
I am alive inside of you.
Agony creeps behind you.

Sensul primelor afirmații este destul de limpede, în timp ce ultima explică starea de neliniște și de nemulțumire care mă cuprinsese la sfârșitul coborârii descrise mai sus, agonia fiind creatura care s-a târât pe la spatele meu ca să îmi slăbească curajul și determinarea. Dar acest cuvânt englezesc „agony„ ascunde un alt sens mai misterios, cuvântul putând fi interpretat conform regulilor rebusului în felul următor: ag on (adică peste) y, din care rezultă „agy„. Aceste litere, inversate un pic, dau „gay„, adică homosexualitate/lesbianism. Agonia și lesbianismul erau creaturile care s-au târât la spatele meu, modificând încrederea mea în Ființa profundă în ură și dezgust față de principiul masculin al Divinității.

Despre tendința mea spre lesbianism am tot scris în treacăt, dar nu am putut încă să identific sursa acestei orientări, iar acum nu pot decât să pun cap la cap unele deducții anterioare care nu sunt nicidecum concluziile finale. Practic, de-a lungul mai multor vieți am dezvoltat în sistemul intern cu mult mai multă energie feminină decât energie masculină, fapt care m-a determinat să caut mai ardent Divinitatea Feminină decât Divinitatea Masculină, sfârșind prin a ajunge la concluziaa că principiul feminin este superior celui masculin, deținând supremația. Căutarea Divinității Feminine nu era o chestiune greșită, dar s-a întors împotriva mea când a căpătat prea multă forță și agresivitate fiindcă a condus la ură față de sexul opus. Dar pericolul cel mai mare s-a ascuns în tentativa subtilă a egoului de a orienta psihicul, în mod subliminal, către lesbianism.

Nu mă voi preocupa să abordez chestiunea sentimentelor mele față de ideea de Divinitate paternă fiindcă toate procesele mele interne sunt însoțite de multă ură, mânie, frustrare și ciudă, dar ce pot trece în scris este faptul că am perceput experiența de mai sus ca pe o atenționare prin care Ființa profundă m-a apostrofat să îmi țin sub observație pornirile și obsesiile față de ideea de Divinitate Feminină întrucât își aveau punctul de pornire într-o deviație a energiei mele feminine exagerat de dezvoltate, lucru asupra căruia mi-au atras atenția mai toți terapeuții bioenergeticieni care m-au atins cu palmele după ce am suferit atacul cerebral. Nu vorbesc decât despre o disproporție între Ida și Pingala, canalul feminin și canalul masculin. Această deducție îmi explică de ce am avut pronunțatul sentiment, în timp ce Ființa reală interioară Și-a pus mâinile vindecătoare peste întregul meu aparat reproductiv, dar mai ales deasupra ovarelor, făcând totul să se lumineze, că umbla să pună în echilibru pe Ida și pe Pingala. Poate că nu ar trebui să trec cu vederea faptul că de câteva ori de la acea experiențăă încoace am avut episoade, atât în stare de veghe, cât și în lumile interne, în cursul cărora am simțit foarte multă durere în anumite canale care își au rădăcina în ovare și sfârșitul în nări, iar zilele acestea durerea din ovarul stâng a devenit și mai acută, așa cum este și cea din nări, presiunea din spatele nasului părându-mi-se aproape imposibil de suportat.

În fine, voi trece în scris poanta tuturor acestor deducții ale mele despre energia mea feminină exagerat de dezvoltată contra căreia a fost necesar să fie luate măsuri extreme de corectare. Intuitiv, simt de foarte mult că unele aspecte feminine din personalitatea mea sunt lucrate spre a fi modificate în aspecte masculine. Cu greu trec prin această procedură de echilibrare a celor două principii interne și nu de puține ori am mărturisit, cu cinism, că simt că mă preschimb într-un bărbat. Iată că se dovedește că acesta era și scopul!

Dar toate acestea sunt subiecte la care voi reveni pe măsură ce mi se vor revela, acum trebuind să fac un pic de muncă de cercetare în legătură cu șerpii/canalele Ida și Pingala.