Folosim cookie-uri pentru a-ți îmbunătăți experiența pe acest website, pentru a-ți oferi conținut, pentru a analiza audiența si traficul site-ului. Înainte de a continua navigarea pe site-ul nostru te rugăm să citesti și să înțelegi conținutul politicii cookie.
Politică cookie-uri
Am avut un noroc chior când l-am cunoscut pe Maestrul meu reiki, în urmă cu mai bine de 4 ani. Cunoscând foarte bine natura și sursa reală a bolilor (și mai ales a bolilor serioase și grave), a înțeles destul de repede că dumnealui nu îi stătea în putință să mă vindece de orbire, orbirea fiind unanim recunoscută în orice religie ca fiind o pedeapsă grea pentru un păcat grav comis ori în această viață, ori într-una anterioară. Nu dumnealui ar fi putut face acest bine pentru mine, redându-mi vederea, dar știa, din fericire pentru mine, cine ar fi putut-o face. De aceea, cred că în acea primă lună de terapie cu dumnealui, nu mi-a făcut reiki propriu-zis, pentru că întrevederile noastre nu semănau cu cele pe care le aveam cu bioenergeticianul de la Galați, la care m-am dus imediat după ce am ieșit din spital, în Decembrie 2013. Dar nu aș putea explica acum ce anume mi-a făcut acest maestru, deoarece nu vedeam și auzeam numai parțial. Iar când mi s-a întâmplat ce trebuia s mi se înntâmple, dumnealui nu a părut deloc surprins. Nu mi-a zis decât ”Învață lecția despre care ți se vorbește. Iar dacă ți s-a spus că vei vedea din nou, atunci așa este, fără urmă de îndoială. Tu doar ascultă și fă cum ți se spune.” Iar de ascultat nu trebuia să îmi ascult decât propriul suflet, căci pe acest ghid interior adormit îl trezise terapeutul meu reiki. Iar când i-am mulțumit că îmi făcuse acest bine neprețuit, dumnealui a exclamat uimit: ”Eu te-am trezit? Sau tu ai făcut-o?” Deoarece așa fac maeștrii adevărați, nu își asumă meritele și laurii pentru un bine pe care îl fac unui seamăn aflat la ananghie. Ei nu se consideră decât simpli mijlocitori între cer și pământ, nimic mai mult decât niște simpli conductori de energie, lucrând în acord cu Marea Lege Divină.
Iar de când am picat pe mâinile propriului suflet, a început un nou capitol din viața mea pe care nu am cum să îl cuprind în numai câteva rânduri, un capitol etern și fără de sfârșit.
Toate întâmplările s-au legat armonios și succesiv după acest fericit moment al trezirii scânteii mele divine. Conștientă de sine și amintindu-și foarte bine de unde vine, pe unde a trecut, pe unde a umblat și unde trebuie să ajungă, nu i-a fost deloc dificil să identifice și s interpreteze erorile pe care interfața sa umană (adică eu, prostuța și nesăbuita cea păcătoasă și plângăcioasă) le-a comis de-a lungul existențelor sale, erori care au culminat într-un atac cerebral și o orbire. Așa par să fie lucrurile la prima vedere, potrivit cu teoria despre spirit din cărți cunoscute sau mai puțin cunoscute, numai de nu aș mai avea acest sentiment că orbirea îmi este familiară, ca și cum îmi era perfect cunoscut faptul că urma să nu mai văd, ca și cum toată viața nu am făcut decât să mă pregătesc pentru acest eveniment, pe care l-am tratat în adâncurile ființei mele ca pe o încercare, ca pe o probă a vieții pe care trebuie negreșit să o depășesc, pentru că la finalul acestui test de verificare mă va aștepta o răsplată incomensurabilă de care mintea mea umană nici mcar nu este conștientă și pe care nici nu și-o poate imagina! Un pas făcut de suflet mai aproape de casa sa adevărată, unde acasă este inima mea.
Eu nu mi-am dat propriu-zis seama că îmi căutam propriul suflet încă de când eram foarte mică, încercarea mea de a-l găsi devenind mai evidentăă, mai profundă și mai intimă începând cu decembrie 2011, când m-amm mutat singură într-un apartament spațios care mi-a oferit terenul de practică pentru luptele corp la corp cu demonii interiori timp de un an și jumătate, până să plec în Irlanda, unde am suferit atacul cerebral. Dar negreșit m-am oferit în acea perioadă de un an și 6 luni Universului, deși realitatea mea de atunci mă îndemna să îmi vând sufletul principiului negativ al lui Dumnezeu pentru 10 ani de fericire, bunăstare și prosperitate, lucru pe care am fost atât de tentată să îl fac și pe care aproape că l-aș fi făcut dacă aș fi știut vreun ritual real de invocare a ființelor infernale și tenebroase, iar nu idioțeniile folosite și arătate în seialul ”Supernatural” care mi-a stat atunci drept sursă de inspirație. Atât de nefericiți, de goi și de lipsiți de sens au fost anii mei de la 20 de ani încoace. Porți cu tine, în orice moment al zilei, pe oriunde te duci, această cruce personală, acest gol, aceastăă atitudine de mort viu, acești ghimpi și coroana de spini pe frunte. E o melodie care spune: ”Nu este ca și cum ai îndreptat o suliță plină de venin și ură în coastele Sale”.
Mi-am pus de un milion de ori întrebările: ”Care îmi este păcatul de moarte care a determinat Marea Lege să mă servească într-un mod atât de dur cu o orbire? Care i-a fost păcatul de moarte copilului de 8 ani care am fost, căruia soarta i-a scos în cale un pedofil care a molestat acest copil inofensiv și inocent, eveniment care a dus la atacul cerebral, 18 ani mai târziu? Nu e ca și cum acel copil a îndreptat sulița către coastele lui Iisus, răstignit pe cruce! Așa că de unde vine această pedeapsă atât de ddrastică?”
Ca să fac haz de necazul meu,mă voi pronunța acum cu un verdict atât de uluitor în procesul meu de judecată, încât îmi este aproape teamă că vei crede că delirez! Dar ce are a face, Zburătorule? Nu am fost eu cea care a zis că aș da și aș face orice numai ca să te văd o dată? Măcar o dată, o ultimă dată, în persoană? Dar pentru a te vedea, au nu trebuie eu oare să văd, chiar să văd, să îmi fi recuperat în prealabil vederea? Iar ca să îmi recuperez vederea, nu trebuie eu oare să aflu mai întâi de ce mi s-a întâmplat acest lucru, de unde a venit cu adevărat și ce vrea să îmi spună? Adică să îmi învăț lecția, așa cum mă sfătuise cu nesfârșită iubire părintească și maestrul meu reiki, în urmă cu 4 ani?
Și iată acum verdictul meu pe care am să îl expun succint, deoarece subiectul acesta necesită o investigare mult mai amăunțită și mai profuundă în amintirile sufletului la care nu am acces direct și constant. Vorbesc despre aceste lucruri pentru că povestea mea se află într-o puternică contradicție cu teoria despre spirit. Toți înțelepții pe care i-am întrebat au fost tare nedumeriți în privința mea. Au fost de comun acord că orbirea este întotdeauna pedeapsă karmică grea, dar nu a putut niciunul nega că trezirea sufletului meu s-a întâmplat extrem de rapid, lucru neobișnuit pentru cineva ca mine, eu considerându-mă atee aproape întreaga viață, celor mai mulți luându-le ani buni de meditație și practică spirituală pentru a ajunge la gradul de conștiență la care am ajuns eu într-un timp atât de scurt. ”Pur și simplu tu ești în afara tiparului obișnuit!”, mi s-a spus. Așa că, pe scurt, orbirea mea este un mijloc de a opri o recurență nefastă de a se mai repeta. Orbirea, oricât de rea ar fi, este un rău mult mai mic decât acela prin care aș fi putut trece, dacă nu aș fi fost arestată la domiciliu din cauza inabilității mele de a acționa în niciun fel. Pur și simplu faptul că nu văd mă împiedică din a mă mișca liber, mă constrânge și mă forțează fără drept de apel să îmi ucid egoul din interior. Abilitatea mea de a acționa în mod voluntar, potrivit cu propriile aspirații, speranțe și nădejdi este redusă acum către extrema minimă, încât mă văd nevoită să suprim orice dorință care vine din interior care presupune contribuția unei secunde sau terțe persoane în execuția și aplicarea sa în practică. Orbirea îmi spală creierul și îmi recablează mintea subconștientă, determinându-mă să privesc lucrurile în alt mod. Și deși acest lucru sună ca și cum este ceva rău, nu este, dacă îmi doresc să merg pe calea spiritului. Iar cum întregul Univers este al Spiritului, mă gândesc că oricum nu prea am de ales. Din fericire.
Mi-ar displăcea profund să știu că ți-ai putea gogona ochii cât cepele și că ai putea să trântești dispozitivul electronic folosit ca să citești aceste rânduri de podea, pufnind și tunând: ”Asta-i nebună? Acum zice că orbirea nu mai este pedeapsă, după ce mi-a scos ochii atâta timp că din cauza mea i s-a activat ei pedeapsa?!” Oh, cum să răspund eu la această întrebare? Nu orbirea e pedeapsa, ci limitarea libertății de acțiune, fapt care imită în corpul meu mental prizonieratul! Orbirea este doar mijlocul prin care acest arest se manifestă, fără să mă duc la o închisoare reală, deși ar fi trebuit. Îmi amintesc foarte bine păcatul comis, dar a fost cu atât de mult timp în urmă, încât a intrat sub incidența legii karmei vechi. Am scăpat de această pedeapsă în rânduri anterioare pentru că nu am mai avut viață de trăit. Dar acum, cum am primit o extensie, s-au reactivat și legăturile mele karmice vechi. Iar printre acestea se numără Bryan, alături de care am comis fraudă, (emoțională) în urmă cu atât de multe secole!
Mi-am dat seama de la început că orice altă tentativă a mea de a mă vindeca de orbire era sortită eșecului. Nicio terapie și niciun doctor, vindecător, medicament sau aparat nu ar fi putut face ceea ce Tatăl din Ceruri nu avea de gând să înfăptuiască, intenționând să continue a mă ține oarbă pentru binele meu! Îmi este atât de clar acest lucru acum, încât aș fi în stare să mă pun de-a curmezișul oricărui individ care ar încerca să mă convingă de contrariul! Au nu mă oferisem eu pe tavă Tatălui din Ceruri în cumplitele mele momente de crize de conștiință, între 2011 și 2012, când Îl imploram să mi se releve, să îmi dea suflet, să dea scop, sens și menire vieții mele? Dar mai ales, să îmi dea dreptul de a-mi întâlni sufletul pereche, fără d care mă simțeam inutilă, ciuntită și incompletă? Nu mă oferisem eu atunci să fiu instrumentul de scris în mâinile lui Dumnezeu căruia Îi permiteam să scrie orice poveste ar fi dorit prin intermediul meu, făcând din mine un exemplu de urmat pentru ceilalți frați întru suferință? De ce să mă plâng acum, când se întâmplă tocmai lucrul pe care m-am oferit să îl fac!
De aceea mi-am dat seama de la bun început că nimeni altul decât propriul suflet avea să mă ghideze cu cea mai mare precizie ca să ies din labirintul în care mă aflu, fără să dispun personal de întreaga înțelepciune, cunoaștere, pricepere și măiestrie de care dispunea arhitectul Dedal, cel care a construit aripi pentru sine și pentru fiul său, Icar, ca să iasă din propriul labirint în care trăia închisă bestia fioroasă, Minotaurul, progenitura hidoasă a regelui Minos.
Dar eu nu dispun de acel gen de măiestrie cu care era înzestrat Dedal. Însă dispun, așa cum am afirmat la început, de trei calități pe care nu mă îndoiesc că le posed în psihicul meu: abilitatea de a observa mersul lucrurilor, abilitatea de a consemna în scris impresiile create de observațiile mele într-un mod coerent care să aibă sens și abilitatea de a negocia prețul lucrurilor pe care mi le doresc, toate trei fiind instrumente utile pentru Univers. Calități care ar fi fost total inutile dacă m-aș fi aflat acum sub incidența legii recurenței, din cauza căreia ar fi trebuit acum să fiu strangulată, ucisă și aruncată în vreo groapă comună într-o țară săracă a lumii a treia.
Sunt un om tare prostovan și îmi este extrem de dificil să admit despre mine că, dacă nu mi se întâmpla să mi see pună vederea pe pauză, aș fi continuat să comit aceleași erori care m-ar fi băgat în mormânt înainte de vreme. M-aș fi întors la Bryan, m-aș fi apucat de fumat iarbă cu el, m-aș fi delectat din numeroasele sticle cu alcool pe care le ținea în vitrina din bibliotecă, aș fi acceptat și m-aș fi împăcat cu ideea că nici nu vroia să se căsătorească cu mine, nici nu vroia să aibă copii cu mine. Aș fi continuat să mint pe toată lumea, perpetuând un comportament nociv și auto-distructiv care m-ar fi determinat să îmi trădez Ființa profundă și sufletul până la pierderea definitivăă a acestuia. Aș fi uitat cu totul că, în 2011 și, mai ales, în 2012 promisesem și jurasem lui Dumnezeu că aș fi făcut și aș fi dat orice, numai să mi se permită să îmi întâlnesc sufletul pereche! Iar rugăciunea mea a fost atât de sinceră și arzătoare, încât nu mai încape vorba că Îngerii din Ceruri au auzit-o!
Privind la rece, îți poți da tu seama oare, Zburătorule, că am orbit ca să nu mai fug de acasă, lucru pe care l-am făcut în repetate rânduri de-a lungul vieții, sub o formă sau alta, fugă care se tot repetă de la o viață la alta, fugă care vine din inconștientul impulsiv, de unde vine și impulsul scrisului, fugă care m-ar fi băgat în și mai multe probleme, chiar mai mult decât aș fi putut duce? Știu că aș fugi chiar în clipa asta de acasă dacă aș vedea, mânată din interior de un ecou al trecutului asupra căruia nu mă pot pronunța, de care nu îmi amintesc cu claritate, dar care mă împinge să repet scene deja trăite și consumate. Iar în aceste scene din trecut te-am căutat. Așa cum aș face și acum, dacă aș vedea. Deși tu locuiești peste drum de mine.
Dar, deși te-am căutat, nu am fost cinstită și nu am rămas fidelă amintirii tale. Așa cum nici acum nu sunt. Deloc. Așa că orbirea mea are mai ales scopul de a o suprima, anihila și dizolva în întregime pe Eva din interiorul meu, adică ispita.
De la bun început sufletul meu a știut unde era problema și ce era de făcut ca să o rezolv. Și atâta a fost: ”Tu stai pe loc, liniștită și cuminte. Fii curată în cuget și în purtare și pregătită să îl urmezi, căci va veni după tine. Așteaptă-l. Și scrie-i scrisori despre tine, despre viața ta și despre visele tale, pentru că ai să-i îndulcești zilele și nopțile. Are nevoie de speranță și credință. Și roagă-te pentru iertarea sufletului său, luându-i apărarea, deoarece i-am intentat proces de judecată.”
Și de atunci scriu necontenit, deoarece știu că scrisul meu este moneda mea de schimb în Univers. Atâta timp cât transform acest act dintr-unul inconștient într-unul perfect conștient! Îți amintești ultimul meu vis cu îngerul iubirii Anael, în timpul căruia mi s-a spus că o carte este cea care va face legătura dintre noi, așa cum era planificatîn scenariul original al Universului? Asta este cartea! Zecile de scrisori sunt această carte! E inevitabil. Ne apropiem de sfârșit. Corabia ta urmează să intre în port, câteva secole mai târziu. Dar mai bine mai târziu, decât niciodată!!!
Mi se strânge inima ca-ntr-un clește și mi se face mică, mică de tot, cât un purice, când citesc ceva pe undeva care are legătură cu tine, cu pasiunile tale și cu modul în care privești și îți trăiești viața. Îți folosesc imaginea imprimată demult, cu atât de mult timp în urmă în nivelurile scufundate ale psihicului meu, imagine pe care am reliefat-o din ce în ce mai mult, adăugând strat după strat, layer peste layer la macheta cu numele de ”Marius” din imaginația mea ca să îmi recuperez vederea, vindecând în acest fel și unul din blocajele emoționale profunde care mi-au dirijat cursul vieții în sens negativ și involutiv. Ar trebui s îmi fac curaj să nu te mai caut în dimensiunea materială, deoarece tot ce aflu aici despre tine se află în conflict cu imaginea despre tine din mintea mea. Iar orice conflict mă trimite cu 6 km înapoi pe drumul meu spre vindecare, iar cifra propusă de mine nu este deloc o exagerare. Crezusem atât de multe lucruri bune despre tine până la 1 Martie 2016, iar toate credințele mele se manifestau splendid în visele mele care erau atunci pline de lumină și de culoare. Dar mi-am pus pe cap cornițele de diavoliță pe care le scot din când în când de la naftalină și te-am căutat și aici, pe pământ, nemulțumită fiind în sinea mea să știu doar ce mi se spunea de acolo, de sus, de la Puteri mai Înalte. Datele acelea, imprecise și incomplete, îmi păreau insuficiente pentru ca mintea mea să stea complet liniștită și răbdătoare. Nu e mintea făcută să stea calmă și împăcată cu mersul lucrurilor, ea căutând neîncetat dovezi ca să se convingă, să afirme sau să infirme o teorie. A mea n-a căutat de la 1 Martie 2016 încoace decât să te infirme, să dovedească cu orice preț că nu ești real, că nu ești demn de încrederea mea, că nu meriți să îți permit să îmi pătrunzi mai adânc în minte și în inimă, ca să îmi fii chiar mai drag decât îmi ești deja.
Și ca să îmi fie demonstrat că sentimentele mele pentru tine sunt lipsite de sinceritate și de autenticitate, am început să am contact cu o altă versiune a ta, a Zburătorului, un fel de frate geamăn al tău menit să mă testeze noaptea în lumile interne suprasensibile, în timpul experiențelor onirice. Aprobat de către Ființa mea profundă, acest program subconștient creează și recreează același context, devenit un lait-motiv, în timpul căruia sunt supusă la ispită. Eșuez de fiecare dată. Pur și simplu nu mă pot abține. Trădez orice principiu pe care încerc să îl transform în literă de lege în timpul zilei. Dau cu totul de pământ, calc orice valoare morală în picioare, sfârtec în milioane de bucățele toate tentativele mele de a mă aduce pe calea cea bună, pe care le ard apoi la foc domol până se transformă în cenușă ca s-o arunc mai apoi în cele patru zări, întorcând în acest fel spatele oricărei intenții bune de a mă reabilita, complet dezinteresată, discreditând încercările sufletului și clasificându-le drept puerile și imposibil de îndeplinit și de materializat..
Așa că îți poți lesne imagina că, atunci când citesc ceva de genul ”Arena dnb” pe acolo pe unde mai lași frimituri în urma ta , aflând că este un ceva legat de stilul muzical ”Drum„nBass”, programul suferind din subconștientul meu reacționează imediat, transformând acest byte de informație într-o adevărată tragedie și lansând judecată după judecată și ațâțând frustrarea, mândria și orgoliul rănit cu fraze de genul: ”Nu ți-am zis eu că este totul inutil? Nu ți-am zis eu că nu îl cunoști, că nu știi nimic despre el? Nu ți-am zis eu că trebuia să combați această manifestare la început, înainte să fie prea târziu? Nu ți-am zis eu că este periculos? Unde ți-a fost mintea? Acest om este un străin pentru tine, un complet necunoscut cu viața sa, asupra căruia n-ai niciun drept! Ce crezi că poți face tu cu un bărbat care ascultă hip-hop și ”Lambada”, când tu asculți rock? Nu îți amintești cum au fost acei 5 ani cu ursul grizzly, de fiecare zi era un război al egourilor din care niciunul nu era dispus să cedeze în fața inamicului? Cum crezi tu că aveți să vă înțelegeți,când nu vorbiți aceeași limbă? Cum îți imaginezi că va fi, tu stâând într-o cameră ascultând Cradle of Filth, iar el stând într-altă cameră, ascultând ”Move on, bitch”! Și ce zici de faptul că e fan al ”comediei stând în picioare”, când ție îți vine să calci în picioare bancurile alea de 2 bani! Cum de îți permiți tu libertatea de a-i atribui lui calități de grădinar, de zugrav, de tâmplar, de cioban și de mecanic auto, când știi despre el că are o slujbă fistichie într-o multinațională? Iar tu te îmbraci de la second-hand, la reduceri, în timp ce el îi poartă pe ”Dickheads – The Originals” pe piept, în dreptul inimii! Ce are a face că știi că știe de știința spiritului, cel puțin la nivel teoretic? Asta nu înseamnă nimic și nu dovedește absolut nimic! Nu vă face potriviți și cu atât mai puțin nu vă face suflete pereche! Chiar dacă este singurul bărbat pe care îl știi despre care cunoști că este adept al aceste științe! Nu este decât o coincidență! O simplă și banală coincidență! Se mai întâmplă și din acestea! ”
Iar de cele mai multe ori mă uit cu și mai multă înverșunare și ranchiună pe profilul tău, sperând în sinea mea că îți vei schimba din nou starea civilă care te pune într-o relație cu ”Salomeea” din ZZ-LL-AAAA, numai ca dracul nesatisfăcut din mine să prindă gustul victoriei, ca să poată spune după aceea: ”Nu vezi? Nu ți-am zis eu că toată tâmpenia asta nu era decât în mintea ta? Nu ți-am zis eu de la bun început? Nu ți-am spus eu că nu ești suficient de puternică să faci diferența dintre real și imaginar, că nu vei fi în măsură să păstrezi limita dintre permis și interzis? Nu ți-am zis eu că este un lucru să îl visezi și să îl idealizezi pe sufletul tău pereche, dar că este un cu totul alt lucru să folosești amintirea și imaginea unui băiat real drept schelet pentru a-ți construi idealul? De ce nu te-ai oprit tu la imaginea lui Benedict Cumberbatch ca să susții acest mit al sufletelor pereche în care crezi, așa cum ți-am sugerat la început? Era mult mai puțin riscant și ar fi creat mult mai puține așteptări în privința acestui individ care nu îți datorează nimic! Absolut nimic! Dar tu nu, căpcăuno, ai vrut să crezi în Batman! Na, să îți fie învățătură de minte, că prea ai vrut tu să fii Jane Austin! etc. etc. ” Aproape că îmi doresc să te știu din nou cu altcineva, numai ca acest mic drăcușor să se bucure de triumf! Cu orice ocazie se bucură din plin de triumf, ca și cum este sfârșitul lumii atunci când aflu un nou lucru despre tine, mai ales când aceste lucruri noi pe care le descopăr te pun într-o situație de viață oarecare, ca într-un parc, jucând fotbal cu un copil, sau la munte, la Castelul Peleș, aceste frânturi de date dispersate nefăcând altceva decât să îmi arate, printre rânduri, că tu ai o viață, departe de mine, în timp ce eu nu am, eu fiind un zombie.
Construiesc imaginea ideală a sufletului meu pereche în baza imaginii pe care o am despre tine, de acum mulți, mulți ani când, nu știu din ce motiv copilăresc și prostuț, te-am ridicat la rang de zeu olimpian în ochii mei care nu s-au bucurat niciodată de prezență masculină fermecătoare și satisfăcătoare, prezență de spirit care să mă fi determinat să nu mai vreau mai mult, să nu mai caut mai mult nicăieri, la nimeni altcineva. Dintr-un motiv necunoscut mie, mi s-a părut atunci, când eram copii, că îl aveai pe ”du-te-vino”. Nu pot să explic cum de am crezut în mintea mea că nu exista alt băiat mai simpatic decât tine, indiferent de direcția în care aș fi privit, cu toate că n-am vorbit decât o singură dată, mai puțin de un minut. Cum de prezența ta a creat această impresie atât de puternică în sufletul meu, de nu te mai pot uita? Eu chiar am crezut că eram îndrăgostită de ”X”, ”Y” și ”Z”, dar să fi fost tu până la urmă prima mea iubire, iar eu să nu îmi fi dat seama de acest lucru? Să te fi pus eu atunci pe un piedestal, pe o treaptă atât de înaltă și să te fi văzut drept cel mai bun dintre cei buni, încât să îmi fi sabotat eu orice șansă la fericire alături de altcineva, pentru că nu găseam pe nimeni care să te egaleze? Nu mă mai mir de nimic!! Mintea umană e unn tărâm al misterelor!
Mai degrabă am menționat despre detaliul legat de ”Arena dnb” ca să admit despre mine că mă mâhnește într-un mod aproape oribil să aflu despre tine că te duci la petreceri drum„n„bass, când te-aș fi preferat închis în casă, turmentat și turbat, disperat și fierbând în sinea ta că numai o scamă din Univers te ține departe de mine, numai un hop, un moft…
Mă gândesc acum că nu a fost prea grozav pentru tine să îmi afli întreaga poveste de viață înscrisă aici, expusă în acest mod lipsit de delicatețe, chiar în văzul tuturor. Mă gândesc că unele lucruri trebuie spuse în față, iar nu pe ocolite, când privirile nu se pot întâlni, când cuvintele nu se pot întrerupe de lacrimi și suspine (sau de pumni dați în cap și în coaste), când gurile nu se pot acoperi de sărutări fierbinți ca să curme potopul de dojeni… dar pentru ce să te dojenesc eu acum pe tine, ființă reală, carnală, materială a bărbatului din visele mele? Nu e ca și cum tu, cel material, din carne și oase, mi-ai promis vreodată ceva sau mi-ai dat vreodată vreo speranță, pentru că n-a fost niciodată vorba de așa ceva. Pentru ce să te mai blestem eu pe tine acum? Pentru ce să te mai învinovățesc eu pe tine, când tu ai făcut acel pas spre mine, cu atât de mult timp în urmă, portiță de care eu nu am profitat la timpul potrivit?
Dar nu mă pot opri din scris, este ceva ce vine de dincolo de mine, din vremuri vechi străvechi, chiar mai vechi decât acestea de la 2003 încoace, când sorții te-au despărțit de mine. În cel care ești acum și în cel care ai fost atunci sufletul meu recunoaște un singur suflet. Suflet care a trăit în două corpuri distincte și separate, în țări diferite, la câteva secole distanță, dar având personalități și obiceiuri atât de asemănătoare. Asemănarea dintre voi este incredibil de izbitoare în secvențele pe care sufletul meu le accesează din când în când în memoria sa. Și atunci, ca și acum, nu ne-am vorbit decât un singur minut, dar care minut a fost suficient pentru varianta mea de atunci să recunoască în tine amprenta energetică a unui suflet care îmi era deja familiar, deoarece nu ne aflam la prima întâlnire. Am văzut cu al treilea ochi atât de multe alte astfel de ”prime” întâlniri. Acum nu mă mai pot lăuda cu performanța de a te fi recunoscut din prima ca fiind cel pe care l-am întâlnit de atâtea ori, ființă cu care trebuia să fiu, dar cu care nu am mai apucat să îmi împart viața. Iar la ultima noastră intersectare, te-ai dus să cumperi ceai și cafea de la magazinul de la colț, de la capătul pământului, atunci când încă se mai credea că pământul era pătrat. Și nu te-ai dus cu skate-ul și nici n-ai zburat, dar oricum ai fi fost plecat, nu te-ai mai întors înapoi la mine cu ceaiul, ca să îmi sufli în ceafă după prepararea unei cești din această licoare preferată de mine. Iar în absența ta ți-am scris zi de zi, de parcă nici nu plecaseși deloc de lângă mine. Așa de mult ți-am scris, că am cuprins în toate acele pagini întreaga Carte a vieții. Am creat atunci o recurență favorabilă pentru mine și pentru tine, cei de acum. Am creat atunci material de calitate, documentație pertinentă despre psihicul uman, în corelație cu visul, deși eu nu făceam decât să îți scriu ție, iubitul meu dispărut pe mare. Îmi amintesc că nu scrisul fusese principala mea activitate, ci negustoria. Căutam să învăț despre negoț pentru că speram să te găsesc naufragiat pe undeva, pe un țărm sau pe o insulă. Te-am căutat și în gaură de șarpe. Iar acum înțeleg de ce nu mi-a plăcut să învăț geografie la școală, deși m-am priceput la toate celelalte materii, numai la geografie nu! Vezi tu, eram sătulă până la saturație de munți, fluvii, mări, oceane, continente și insule neexplorate. Dacă ai putea să înțelegi ce sentiment copleșitor de deznădejde mă cuprindea atunci când priveam hărțile geografice ale lumii cunoscute în urmă cu câteva secole, știind în sinea mea că tu ai fi putut fi oriunde, naufragiat sau dus de ape în adâncurile oceanelor? Acum înțeleg de unde vine și oroarea mea față de moartea prin înec! Mi se pare că, ori de câte ori închideam ochii, nu te vedeam decât pe tine, dus de valuri, umflat de ape, mâncat de pești. Moartea prin înec mi se pare cel mai terifiant lucru din toate posibilitățile de a-ți pierde viața într-un mod nenatural!!! Așa că stăteam mai mult cu ochii deschiși decât închiși,ca să izgonesc acele fantasme și imagini îngrozitoare din mintea mea, provocându-mi lungi nopți de suferință și insomnii. Sentimentele mele au fost atât de puternice, încât au lăsat o amprentă solidă în Universul material. Motiv pentru care legile sale mecanice au depus tot efortul ca să recreeze istoria, pentru a o repeta. Energiile mele de atunci, neîmpăcate și încă tulburate, au păstrat vii acele amintiri, motiv pentru care au fost resuscitate ca să trăiesc din nou dramele trecutului. Cu care aș face atât de bine să mă împac, definitiv și pentru totdeauna! Oh, de aceea am suferit de aceste insomnii în ultimii zece ani! Nu era decât o repetiție a unor evenimente trecute în ciclurile evolutive și involutive ale roții Samsarei!!! Iar eu am dat vina pe ursul grizzly că mi-a distrus viața pentru că sforăia de duduiau pereții și dușumelele, când nu era vorba decât de un ecou neîmpăcat din mine care căuta cu tot dinadinsul o portiță ca să se manifeste din nou! Iar sursa reală a lor a stat în faptul că tu ai dispărut brusc din viața mea, fără să mai am ocazia de a te mai revedea! M-am despărțit de ursul grizzly în 2011, dar eu m-am vindecat de insomnii de-abia 7 ani mai târziu, în mai – iunie 2018, chiar în perioada în care sufletul meu mi-a spus că de acum puteam sta liniștită, deoarece intrasem în grațiile Tribunalului Divin! Iar insomniile au dispărut brusc imediat după aceea.
Am acest sentiment atât de acut că anul trecut am depășit un hop crucial în ciclurile mele de existență în serie, piedica reală care mă împiedică să te întâlnesc și în plan material, nu numai în plan spiritual. Vezi tu, și atunci, ca și acum, m-am vindecat peste noapte de insomnii. Iar asta pentru că trecusem înainte de vreme în neființă, în chip tragic și violent. Trebuia să mi se întâmple acest lucru în mod asemănător și în această viață, în jurul vârstei de 26 de ani, când am suferit atacul cerebral sau un pic mai târziu. Dar am avut noroc, cum se zice. Numai că norocul nu există propriu-zis în lumea noastră materială. Norocul se fabrică în mod conștient, făcând fapte bune, muncă în folosul comunității și sacrificându-te pentru umanitate.
Dar revenind la sentimente mai bune despre viață, am dezvoltat atunci două sau trei abilități extrem de utile cu care m-am întors și în această viață, anume abilitatea de a observa mersul lucrurilor, abilitatea de a consemna în scris impresiile create de observațiile mele într-un mod coerent care să aibă sens și abilitatea dea negocia prețul lucrurilor pe care mi le doresc. Toate trei îmi sunt acum extrem de utile, îndeosebi în timpul conversațiilor mele cu Universul, pe care încerc să îl înduplec ca să schimbe sorții în favoarea mea, ca să iau frâiele destinului meu în propriile mâini. Iar ca să bat la porțile Universului pentru a-mi expune cazul am nevoie de multă înțelepciune, de multă cumpătare, de disponibilitate sufletească de a fi ascultătoare și cooperantă și de răbdare. Dar și de sacrificiu de sine. Nimic în viață nu este gratuit, toate au un preț în Univers. Iar ca să ți se ofere dreptul de a schimba circumstanțele dezagreabile de viață în oportunități pozitive de creștere și dezvoltare interioare, trebuie să știi să negociezi. Dar ca să poți negocia cu Tribunalul Divin, trebuie să ai monedă de schimb sau capital cosmic. Iar în acesta intră faptele noastre bune! Ele ne permit să schimbăm ceva în bine în viețile noastre. Dar acesta este doar începutul revoluției interioare, căci înainte mult mai este!
Dar când m-am născut în 1987, nu am știut care calități îmi vor fi necesare de-a lungul vieții, așa că pe unele le-am lăsat pe locul II, fiind împinsă din interior să acționez și să mă comport în baza legii recurenței, cea care face ca evenimentele și sceenele din trecutul nostru să se repete de mai multe ori la rând. Așa că am fost tare atrasă de negustorie, mai ales d la 20 de ani încoace, și mai ales de un anume gen de negustorie, lucru pe care îl mai făcusem și atunci, în urmă cu câteva secole. M-am priceput și mai bine la scris, dar din varii motive am lăsat pasiunea asta pe locul II sau III. Am scris mai mult jurnale intime pe care le adresam aproape întotdeauna unui potențial iubit, idealizat până la venerație, eu neavând decât vreo 12-14 ani când aprofundam acest subiect în conștiința mea,, neștiind că repetam în acest mod o scenă a trecutului. Numai că în acel trecut al meu, filele scrise de mine n-au mai fost văzute de ochii altor oameni în afară de ai mei, așa că tot ce am scris atunci s-a pierdut pentru totdeauna. Bine ar fi să nu se mai piardă, pentru că ce scriu poate fi de folos unui seamăn, măcar și numai pentru a-i ridica moralul într-un moment de tristețe, dacă nu pentru ceva mai profund. Cum atunci nu am folosit scrisul cu scopul de a mă întreține din punct de vedere financiar, căci nu aveam nevoie de o stare materială mai bună decât ca cea pe care o aveam deja, nici în viața asta nu m-am orientat cu tot dinadinsul către o carieră în scris. Am observat de-a lungul anilor înclinația mea deosebită către mânuirea dibace a cuvintelor, dar pur și simplu nu se lega nimic. Nu aveam scop și nici motivație reală. Iar acum sunt împinsă de la spate de acest impuls obsesiv-compulsiv care nu îmi mai dă pace și care mă îndeamnă să aștern cuvânt lângă cuvânt în propoziții, fraze și paragrafe care pot inspira pe semenii mei, într-un moment de cumpănă în viața lor.
Am primit o indicație de la sufletul meu undeva în noiembrie anul trecut care mă sfătuia să mă opresc din scris în acest jurnal ca să îmi iau o vacanță emoțională, departe de ispita suferinței și a tristeții,. Pur și simplu odihnă. Dar numai așa nu am putut face. În schimb, am mai scris vreo 100 de pagini, iar acum că microbul scrisului mi-a intrat în sânge și în conștiință, tare mi-e că n-am să pup eu acel concediu emoțional nici după ce ai să îmi bați la ușă, fapt care ar trebui să curme întreaga mea durere și, deci, care ar trebui să oprească și tornada dezlănțuită în chakra comunicării. Dar poate că tocmai de aceea nu vreau să mă opresc din scris, pentru ca atunci când îmi vei bate la ușă și mă vei lua cu tine ca să mă ții prizonieră în vreun beci, nici să nu îmi ridic nasul de la calculator ca să te privesc în timp ce te vei milogi de mine ca să fac lucruri împreună cu tine. Ai să mă tragi de picioare ca să mă gâdili în tălpi și ai să îmi trântești clăpița calculatorului peste tastatură, ai să arunci cu perne în mine și ai să tuni și ai să fulgeri a năduf că deja m-am plictisit de tine, deși nu ne vom fi cunoscut decât de o zi sau poate de o săptămână sau de o lună. Iar eu am să îți zic:
– Ce te mai plângi acum? Culegi ce ai semănat! Ce ai oferit asta primești! What goes around comes around! Iar Hazel este aceea care mi-a ținut companie în ăști ultimi 3-4- ani, nu tu, nătăfleață de om ce ești!
Iar tu ai să încrunți sprâncenele și ochii la mine, ai să îmi iei tableta din mână, ai să te duci la una din scrisorile din jurnalul de față și ai să zici cu nespus de multă emfază, tușind de vreo 5 ori ca să mă atenționezi să te urmăresc în timp ce joci teatrul tău afectat:
– Domnița mea Cătălina, permite-mi să îți reamintesc aceste câteva cuvinte pronunțate chiar de gura dumneavoastră nespus de drăgălașă, cuvinte înscrise ca mărturie de necontestat pe aceste foi ale jurnalului cu numele ”Wallflowers”, din care citez, cuvânt cu cuvânt, fără să aduc nicio alterație declarației dumneavoastră, drăguță domniță. Și iată cee spun aceste cuvinte: ”Dar de tine, băiatul cel negricios și cam slăbănog cu skate-ul și cu comerțul tău cu teniși și șireturi, îmi este dor nespus.” Am încheiat citatul. Nu i se pare dragei domnițe căă tocmai acest personaj atât de malefic, dar atât de drag inimii sale, așa cum însăși domnița mărturisește în scrisorile sale, stă ploconit la picioarele sale, în fața dânsei, cerându-și de un milion de ori iertare pentru nesăbuința de a nu fi sunat mai devreme la ușa micuței și gingașei domnițe?
Dar eu am să mă schimonosesc și mai mult la tine, fără să mă înduplec în încăpățânarea mea de a nu ceda avansurilor tale!
– Ce ți-e ciudă că nu mai avem acum subiect de conversație, odată ce am scris despre tot ce mă durea în jurnal? Na, să te saturi,, că n-am ce să îți mai zic! Dacă vrei să afli ce simt și ce gândesc, să poftească Măria-Ta să citească acolo, pentru că buzele mele sunt pecetluite!
Necontenit mă gândesc că după această ceartă ai să…îmi reamintești o dată și încă o dată cât de des am repetat în compunerile mele cât îmi ești de drag. Atât de mult ai să îmi subliniezi asta, încât tare mi-e că n-ai să mai poți scoate un singur cuvânt din gura mea după aceea. Și am să te privesc cu ochi temători și șovăitori printre gratiile degetelor mele, rușinată și copleșită de proporția ușor cam exagerată pe care Măria-Ta o atribuie cuvintelor mele drăgăstoase pronunțate în momente de nebunie și delir.
– Noroc cu barba ta de voievod, am să ți-o trântesc atunci, că altfel… nici nu mă uitam la tine!
Și mă mai gândesc că, aflându-ne apoi în acel moment în care îți vei da seama că nu voi ceda în amorul meu propriu rănit, te vei îndepărta de mine ca să mergi la bucătărie ca să pregătești un ceai aromat și deosebit de delicios, minute care se vor scurge greu și lent, ca viața însăși când n-ai nimic de făcut, minute care mi se vor părea intolerabile, de nesuportat și caraghios de nesuferite, minute care mă vor face să mă simt ca și cum suntem prea departe unul de celălalt. Dar de mândră ce sunt, am să continui să îmi păstrez cu înverșunare cumpătul, chiar și atunci când, întors în sfârșit lângă mine cu câte o cană de ceai pentru amândoi, te vei așeza în spatele meu ca să îmi sufli în ceafă. Sau poate ca să scrii și tu cu mine despre aventurile noastre din timpul nopții. Sau poate despre amintirile noastre din vieți anterioare. (N.B.: Mi se pare mie sau am făcut un salt uriaș în abilitatea mea de a-mi imagina scenarii, din momentul în care am scris compunerea cu titlul ”Am reușit un „Bună„ în imaginația mea”încoace?)
Toate au un sfârșit, Zburătorule, inclusiv suferința mea. Iar aceasta se apropie de final, toate semnele din jurul meu îmi dovedesc asta. Iar la capătul acestui drum mă aștepți tu (sunt dispusă să ne întâlnim la jumătatea drumului). Este inevitabil. Îți scriu atât de mult aici ca să am sentimentul, chiar și numai vag, că și eu am putere în ființa mea, că și eu pot determina sorții destinului să lucreze în favoarea mea, dar și ca să simt că și eu am influență asupra ta, nu numai tu asupra mea. De fapt, dominația ta mă bulversează, mă necăjește și mă drenează de energie și de voință. Mă gândesc că, scriindu-ți necontenit, te voi împinge să faci unul din următoarele două lucruri: ori te vei sătura cu totul de teoriile mele și îmi vei bate la ușă ca să mă oprești din a elabora mai multe ipoteze supranaturale ca să te explic din punct de vedere logic și rațional, ori vei începe să mă vizitezi astral mai des decât o faci în prezent. În oricare din aceste două contexte m-aș afla, eu m-aș considera extrem de satisfăcută în legătură cu rezultatul. Iar asta pentru că nu mă mai pot sătura de tine. Al treilea scenariu, în care ai putea lăsa baltă povestea asta (și, deci, și pe mine) este neadmisibil. Nu se poate întâmpla.
Zic asta cu foarte multă convingere pentru că… Dar ce fac eu aici, punându-ți vorbe în gură și sentimente în inimă? Mă gândesc câteodată că este deja prea mult că îți folosesc amintirea ca să îți scriu scrisori de dragul unei nostalgii a trecutului. Și mă mai gândesc câteodată că de ai afla cumva de toată această poveste pe care o scriu despre cum te visez lucid, despre cum sufletul meu s-a conectat cu al tău și despre cum mi-am recuperat vederea fiindcă te-am iubit ca pe nimeni altul, tot nu te-ai simți măgulit. Descopăr cu nespus de multă tristețe că noi, oamenii, suntem lipsiți de generozitate când e vorba de a aloca timp dintr-al nostru ca să ajutăm alți oameni pe care nu îi cunoaștem personal (nu suntem dispuși să facem asta nici măcar pentru cei pe care îi știm).
Mă gândesc că tu trebuie să fii cineva care se numără printre pământenii norocoși care experimentează proiecția astrală în mod conștient, conform cu teoria din cărți. Așa cum au scris că li s-a întâmplat Robert Petterson în ”Out of body experiences” și Sandy Gustus în ”Less incomplete” și mulți, mulți alții, deși nici aceștia nu au omis să descrie evenimente neobișnuite, insolite care li s-au întâmplat și care s-au manifestat din primul moment, când s-au trezit în astral. Dar trăiesc cu acest sentiment foarte acut că tu te trezești în astral chiar lângă corpul tău, în camera în care dormi. Și că de acolo nu mai faci decât un salt prin teleportare ca să ajungi la mine în cameră ca să mă gâdili în tălpi și ca să mă necăjești cu afirmațiile și declarațiile tale de iubire veșnică. Nu îmi amintesc dacă am pomenit în vreo scrisoare anterioară de întregul tău potop de cuvinte de adorație față de bietul meu suflet, dar dacă nu am făcut-o, uite o compilație de perle care ți-au ieșit telepatic din minte, în timpul vizitelor tale astrale:
Ne ciondăneam într-o noapte, eu ținând-o pe a mea, iar tu pe a ta. Îmi vorbeai cu atâta familiaritate , de parcă mă știai de când eram copii.
– Cum poți să spui astfel de lucruri? zbieram la tine. Cum poți să vorbești așa, când nici nu ne cunoaștem?
– Vorbim deja de 15 minute, ai zis tu. Cred că am ajuns să ne cunoaștem în sfârșit. Dar bine, fie, cred că a venit momentul să afli și tu adevărul. Eu aveam 16 ani, iar tu 15, când te-am văzut prima oară și mi-am zis: ”Fata asta nu este ca celelalte fete.”
Undeva la începutul manifestării tale în visele mele, deci între 13 Septembrie – 31 Decembrie 2015, mi-ai zis într-o noapte: ”Când eram puști și mă duceam la școală, te-am văzut și am știut încă de atunci că am o legătură cu tine.”
Apoi au mai urmat: ”Sunt cât se poate de real. Nu vrei tu să fiu real. Bine, fie, câteodată sunt real, iar câteodată nu sunt real.” Sau: ”Tu chiar nu vezi ce se întâmplă cu noi? Tu chiar nu vezi că sufletul meu alege să vină întotdeauna la tine?” Sau: ”Tu ești iubita mea și nu am să îți dau drumul niciodată!” Sau: ”Te iubesc și nu plec de aici până ce nu îmi spui și tu că mă iubești!” Sau uite una din primele perle de care tocmai mi-am amintit: ”Cati, nu vrei să mergem în pădure, la vânătoare? Numai noi, amândoi?” Sau: ”Tu știi foarte bine că nu pot veni încă la tine, până ce nu îmi termin treaba aici. Pentru că, dacă aș veni acum, nu mi-aș putea lua mâinile de pe tine!” Sau: ”Ai răbdare și așteaptă-mă. Va veni și partea fizică, carnală în curând!” În timp ce duminică dimineața, în ziua de Bobotează, mi-ai șoptit: ”Cati, eu nu m-am așteptat niciodată să fiu chiar cu o fecioară.” Nu te îngrețoșează și pe tine și nu te ia și pe tine cu rău de la stomac când auzi replicile astea de agățat? Așa le-ai abordat tu pe fostele tale prietene, de le-ai convins să stea cu tine cu anii, nu cu lunile?
Îmi amintesc și acum cum m-a abordat ursul grizzly, ca să mă invite în oraș. Mi-a trimis un sms în care scrisese: ”Ce faci, dragă? Când ne întâlnim?” Era atât de convins că aveam să accept, că nu s-a gândit să fie mai cavaler și să scrie: ”Bună, sunt cutărică, ne-am cunoscut în Lacu Sărat, de ziua ta. Vrei să te întâlnești cu mine la un suc?” Dar bănuiesc că așa un kilometru de sms l-ar fi costat 14 eurocenți în loc de 7, bani de care nu dispunea din belșug la vremea aceea! Eu eram la București atunci, la un concert E.M.I.L. în parcul Herăstrău, în iunie 2006. Și am zis că da, să ne întâlnim, dacă altul mai bun nu vroia să îmi bată la ușă, ce era să fac? Să îl aștept pe Prince Charming toată viața? (desigur că asta trebuia să fac, dar nu am avut voință la 18-19 ani să mă abțin, eu nefiind cu nimic mai diferită față de majoritatea adolescentelor de vârsta mea)
Revenind la subiectul proiecției astrale, mi se pare că tu nu trăiești coșmarurile oribile prin care trec eu de când am început să experimentez proiecția astrală, dar mai ales de când s-a activat blestemata asta de legătură dintre noi, pe 13 septembrie 2015. Nici nu am avut timp să mă dezmeticesc atunci, de-abia ce mă întorsesem din București, de la terapie. Să mă fi văzut tu în acea vară prin București și să îți fi dat tu seama că era ceva în neregulă cu mine? Orbirea este o treabă destul de vizibilă în comportamentul și în gesturile nefericitului care și-a pierdut lumina ochilor. Noi, aceștia care nu vedem, suntem tare lipsiți de grație în felul în care ne mișcăm și ne comportăm. De exemplu, acasă fac foarte rar mișcări circulare pe unde merg, mă deplasez mereu în linie dreaptă, din colț în colț, urmărind întotdeauna cadrul unei piese de mobilier, ca să nu mă pierd în spațiu. Mă iau mereu după conturul canapelelor, al biroului, al rafturilor, al pereților și tot așa. Nu merg niciodată pe mijloc, fără să mă sprijin de ceva, pentru că reușesc mereu să îmi încurc poziția în spațiu. Iar casa noastră este un câmp minat cu duzini de jucării de-ale cățeilor împrăștiate peste tot!
Dar mă gândesc că astfel trebuie să fi aflat de soarta mea, zărindu-mă în mulțime, în București. Sau poate că ai dat de canalul meu de Youtube, deși mult mă îndoiesc că ai căutat tutoriale de croșetat ca să dai de mine în acest fel! Cu toate că multă altă lume m-a găsit pe Youtube căutând ”atac cerebral”. Oricum ar fi de m-ai găsit, mă gândesc că poate m-ai recunoscut de la pietre, din Nox sau de aiurea, că poate nu este atât de științifico-fantastică această ipoteză că ai fi putut lua la cunoștință prezența mea aflată în imediata ta proximitate, în ciuda faptului că nu mi-ai zis niciodată acel mult râvnit ”Bună” (uite că mint, de fapt ne-ai zis un ”Bună” mie și prietenelor mele). Eu știu de ce n-oi fi făcut-o tu mai devreme? Să fi crezut tu că eu și prietena mea eram lesbience în acel prim an de copilărit unul lângă altul pe Bază, lucru care te-a descurajat și te-a determinat să te dai 3 metri mai în spate, fără să îndrăznești să te implici? Nu m-aș mira deloc dacă ar fi așa, pentru că am identificat în cronologia vieților mele anterioare o astfel de secvență dintre mine și o fată, legătură care azi ar fi clasificată fără urmă de îndoială drept de natură ”gay”, deși atunci nu era. Dar potrivit cu legea recurenței, acel eveniment ar fi trebuit să se repete într-un mod asemănător, iar ciudățenia este că, în realitate, am prezentat în comportamentul meu o înclinație spre bi-sexualitate, fără să fiu cu adevărat gay. Dar la capitolul acesta sunt multe lucruri de zis, iar toate au rădăcină în copilărie, când mi s-au întâmplat atâtea lucruri ciudate!
Mă gândesc acum doar că trebuie să mă fi văzut sau să fi auzit de mine de pe Youtube în vara lui 2015, că trebuie să fi remarcat problema mea legată de vedere, că trebuie ca acest lucru să te fi împins să vrei să mă ajuți să recuperez ce am pierdut, că trebuie să fi făcut un calcul mental simplu în privința propriilor posibilități limitate de care dispuneai la momentul respectiv, dar și un calcul al manierelor prin care cineva ar putea să se vindece de orbire. Și că trebuie să fi ajuns și tu la concluzia, așa cum am ajuns și eu, că numai prin spirit se poate soluționa această problemă. Și cum tu dispui de Spirit Science din plin, mă gândesc că nu ți-a fost greu să întrevezi că soluția pentru cazul meu era să dezvolt vederea interioară, ca și proiecția astrală, experiență în timpul căreia văd! Într-adevăr, planul e perfect, iar tehnica e minunată! Și dincolo de faptul că te comporți cu mine ca un demon erotic și perfid, ghicesc în aura ta, în corpul tău mental acest licăr de speranță pe care îl emani în întregul mediu eteric și astral, că poate-poate creierul meu va prelua informația pe care o lansez în afara corpului legată de faptul că văd, ca să o transforme apoi în realitate, în fapt concret, odată întoarsă în corpul fizic. Are sens ce zic? La mine are, dar mă întreb dacă și tu gândești așa, pentru că nu pot face decât să intuiesc, să bănuiesc, să presupun. ”Să nu faci nicio diferență între starea de veghe și somn, ambele să fie unul și același lucru”, așa cum îmi repetă necontenit sufletul.
Toate acestea nu sunt decât propriile gânduri deductive, fără pic de fundament solid și concret, în afară de credință. Iar astea sunt doar o zecime din nenumăratele supoziții pe care le-am dezvoltat în teorii ca să pot explica motivația din spatele încercării tale de a mă ajuta să văd din nou. Mă gândesc că, pentru că ție ți se întâmplă proiecția astrală în felul descris de tipii de la Spirit Science, ai presupus că tuturor ar trebui să li se întâmple în mod asemănător. Altminteri , e unanim recunoscut faptul că nu este proiecție astrală dacă nu te trezești lângă propriul corp, în momentul desprinderii de acesta, ci numai ceva în aria visului lucid care nu este decât o formă mai avansată a visului mecanic, obișnuit. Ei bine, eu cred că toate sunt unul și același lucru sau că cel puțin toate se petrec în același loc, dincolo de lumea văzută, în lumile interne.
Dar să zicem că ești cineva care și-a pus în minte să ajute un orb să își recupereze vederea, ducându-l în dimensiunea astrală, unde poate dezvolta simțuri ascunse, latente și subtile. E total posibil și plauzibil și inevitabil să nu se întâmple, pentru că văd în mod conștient noapte de noapte. E inevitabil ca această conduită mentală să nu rescrie informația genetică, reprogramând creierul să vadă din nou. Deja am început să mă manifest tare ciudat în această privință, sunt confuză și oarecum amețită în timpul zilei, ca și cum sufăr de jet lag. Iar asta se întâmplă deoarece creierul, care nu face diferența între realitate și imaginar, a început să fie convins că nu există nicio deosebire între starea de veghe și starea de somn, cel puțin în privința unor lucruri legate de simțuri. Mă gândesc că, din acest motiv, am început s am vise în timpul cărora simt mirosuri și lucruri la nivelul simțului tactil. E inevitabil. Pentru că eu sunt convinsă că văd în timpul visului pe care îl consider doar o extensie a realității, voi determina sistemul care se ocupă cu vederea să se refacă. Am nevoie doar de motivație, de promisiunea unei recompense și de voință să fac asta, adică s îmi pun maxim în mișcare lobul frontal al creierului (unde se află și al 3-lea ochi, chakra care se ocupă de vedere, iar acest loc magic implică utilizarea corespunzătoare a imaginației), numai că zona asta prezenta încă leziuni minore la ultimul RMN făcut în urmă cu fix 4 ani (Doamne, chiar au trecut 4 ani de atunci?!). Parcă mă învârt în cerc, așa-i? Ca să reușesc n-am nevoie decât să smulg din rădăcină conceptele de ”frică” și de ”e imposibil” din psihicul meu. În lipsa acestor piedici impuse de mintea rațională, intelectuală, nu rămâne decât mintea inocentă a copilului interior, capabilă să înfăptuiască miracole. Iar eu dispun din plin de acest copil interior minunat! Copil care crede, doar crede, pur și simplu crede că orice este posibil.
Întorcându-mă la subiectul abordat anterior, atunci când ți-ai pus în minte acest plan, nu cred că tu ai fost conștient că eu aveam o karma de plătit. Iar că această pedeapsă era una destul de dură și extrem de precisă care ar putea să facă zadarnice orice încercări ale tale de a mă ajuta să văd din nou. Bănuiesc că nu ar trebui să te învinovățești prea tare în această privință! Nici eu nu am știut că sunt pe minus în borderoul Tatălui ceresc cu câteva datorii trecute ca plată prin suferință și lecții de învățat. De aceea, în timpul unei meditații cu cărțile mele, ghidul din interior mi-a transmis următorul mesaj: ”Eu ți-am limitat puterea de acțiune orbindu-te, dar nu și puterea de înțelegere, pe care vreau să o dezvolți.” Treaba asta cu karma este o chestie tare subtilă și trebuie să observi indiciile pe care Universul ți le lasă la tot pasul ca să te ajute să ieși cu bine din încercările vieții.
Bănuiesc că tu ai fost determinat de intenții pozitive să mă ajuți. Doar că nu ai știut că, în absența vederii fizice, mi s-a schimbat percepția despre mediul înconjurător la 180 de grade. Toate perceptele care îmi erau cunoscute despre spațiul tridimensional (lungime, lățime, înălțime) au fost înlocuite de altele noi care se manifestă instant în timpul experiențelor onirice. Mă gândesc că tu ieși din corp chiar în camera în care dormi, pentru că subconștient ești setat să vezi așa ceva, ești atât de familiar cu mediul în care stai, încât în subconștient este de la sine înțeles că te vei trezi plutind în aer, deasupra corpului sau lângă acesta, dar în camera în care dormi, iar nu aiurea, pierdut complet în spațiu. Cam așa scriu cei mai mulți că li se întâmplă, fără să ia vreunul dintre acești autori în calcul că acest fapt se datorează programării subconștiente bazată pe percepția vizuală. În timp ce la mine se manifestă total diferit pentru că nu mai am nicio noțiune legată de mediul înconjurător.
De exemplu, nu mai cred de 5 ani că oamenii sunt oameni, așa cum i-am cunoscut până la 26 de ani, când mi-am pus vederea pe pauză. Acum cred că oamenii sunt un fel de entități cu voce cam distorsionată și mecanizată, fără formă și fără corp, ca niște prezențe fantomatice care pot apărea din senin din orice direcție, din față, din spate, de deasupra (nu de puține ori m-a băgat mama în toate groazele când se apropia de patul meu în timp ce eram concentrată la ceva ca să mă sărute părintește pe frunte de noapte bună, aplecându-se peste mine, aspect care s-a înrădăcinat în mecanica inconștientă și subconștientă și care acum este redat în timpul viselor prin imagini cu creaturi înfiorătoare care se apropie de patul meu ca să mă atace și ca să mă mănânce de vie! Nu e vina bietei mele mame că gestul ei atât de tandru mi-a provocat atâtea coșmaruri! Pur și simplu foarte puțini oameni înțeleg mecanica minții unui om deprivat senzorial de două simțuri vitale, vedere și auz, om cu care trebuie să vorbești și cu care trebuie să te comporți în anume fel, ca să îl asiguri că se află în siguranță).
Desigur că n-ai știut nici de faptul că eu am extrem de puțin contact fizic cu alți oameni pe care nu-i las să mă atingă pentru că nu am depășit încă experiența oribilă prin care am trecut la spital, iar această lipsă de uzanță a simțului tactil pe oameni mă face să îi privesc dintr-o cu totul altă perspectivă, detaliu care iar se manifestă întocmai în visele mele, unde oamenii nu apar decât ca niște ansambluri energetice mânate de intenții dubioase și ascunse. Simțul meu tactil este atât de alertat, încât am ajuns să aud o alarmă micuță emisă de corp ori de câte ori simt că mă atinge ceva neașteptat, inclusiv un fir de păr sau o picătură de apă la nivelul pielii! Simțul tactil a preluat mult din funcțiile cerebrale, de aceea simt de parcă am ochi în palme! Dar asta nu înseamnă că mă ajută să mă simt mai puțin că sunt un fel de animal încolțit și extrem de speriat! Uite, de exemplu, tocmai ce m-am întors de la masă. În timpul prânzului, mama mi-a luat palma într-a ei ca să îmi sărute mâna, așa cum fac mamele iubitoare de obicei cu copiii lor, indiferent de cât de maturi au ajuns să fie. Mi-am retras mâna imediat din instinct, pentru că nu mai suport atingerile de niciun fel, toate îmi par un fel de abuz, atâta timp cât sunt lansate asupra mea fără consimțământul meu. Nu cred că am subliniat îndeajuns în compunerile mele că am fost maltratată în numeroase feluri în trecut, fără să am putere să mă apăr. Iar dacă mă apăram, mai rău îmi era! Așa că îți poți lesne închipui că, ori de câte ori mă vizitezi în astral și îți lipești buzele de ale mele ca să trezești Frumoasa din pădurea adormită, nu faci decât să activezi corpul meu energetic, senzație care se resimte imediat și în corpul fizic ca un fel de furnicătură, moment în care simțul tactil începe să trimită impuls după impuls la creier ca să îl alerteze și ca să îl bage în panică!
Desigur că tu nu ai știut, când ai decis să mă ajuți să îmi recuperez vederea, fără să îmi spui de intenția ta, că, potrivit cu pedeapsa mea karmică, eu trebuia să trec printr-o experiență oribilă și plină de suferință care ar fi trebuit să imite întocmai detenția într-o carceră dintr-o închisoare, unde un gardian ar fi acționat ca torționarul meu. Nu ți-ai dat seama că tu urma să îndeplinești acest rol teribil. Dacă preferi, poți privi la discursul meu ca la o metaforă a vieții, dacă îți vine mai ușor așa. Nu aș vrea să ucid atât de curând fluturii pe care i-ai lăsat să se cuibărească în abdomenul tău de dragul meu, chestie pe care am simțit-o atât de intens marți după-masă, de parcă în acele câteva minute eram totuna cu tine!
Normal că nu ai știut că, din cauza tuturor acestor hibe și dezechilibre din viața mea, a încerca să dezvolți ochiul interior pe un câmp psihologic minat este o chestiune extrem de periculoasă, dacă nu de-a dreptul țăcănită, dacă mă poți crede pe cuvânt. Și desigur că n-ai bănuit, atunci când te-ai decis să te joci cu mintea mea, că nu făceai decât să declanșezi pedeapsa divină înscrisă pe numele meu, pentru că trebuie că știi și tu că lumea în care trăim e o lume întoarsă cu totul pe dos, în care criminali pedepsesc alți criminali, violatori abuzeazăă de alți violatori, iar hoți fură de la alți hoți. Iar ca să mă aflu implicată în povestea asta, înseamnă că nu sunt nevinovată și că mă fac responsabilăă de o greșeală pe care am comis-o undeva de-a lungul existențelor mele în serie, eroare pe care cred că am identificat-o, deși nu sunt pe depin convinsă că am înțeles această problemă în profunzime, sub toate aspectele sale. Dar m-am gândit mult și bine, căutând răspunsul la întrebarea: ”De ce sufletul meu pereche este cel care mă pedepsește? Ce anume îi dă lui acest drept?” Și mi-am dat seama în cele dinn urmă că trebuie să aibă legătură cu acel obicei prost al bărbatului de a lua justiția în propriile mâini atunci când este dovedit sau cel puțin bănuit că femeia sa îi este infidelă, situație în care, în loc să o servească cu actele de divorț, o servește cu o mamă de bătaie soră cu moartea și cu tăierea nasului la țigani sau chiar alte obiceiuri mult mai barbare prin triburi de peste tot prin lume. Nu mai adaug în plus la acest basm până nu descopăr mai multe variabile ale ecuației, n-are rost. Dar nu se simte decât că este vorba despre plata unei karme vechi.
N-ai avut nicio idee că, deschizându-mi canalele energetice secrete care îmi permit să am o legătură cu lumile interne, aveai să dezgropi demonii de mult uitați și adormiți din interiorul meu, monștri și bestii arhetipale despre care vorbește inclusiv Jung în manualele sale despre psihiatrie și psihologie. Să nu te îndoiești, dragul meu Zburător, de faptul că tu ai deschis mai multe meridiane și nadisuri în corpul meu decât a făcut-o maestrul meu reiki care s-a ocupat de cazul meu. Dumnealui mi-a operat pe corpul fizic și pe cel eteric, dar tu ai făcut, în inconștiența ta, saltul către corpul astral și mental, operând direct pe sufletul meu.
Și habar nu ai avut că urma să trezești demonul sexual, teribil de ispititor și aproape imposibil de învins. Este copleșitoare dominația sa asupra psihicului meu! Este oribil și cumplit de greu să mă opun acestui impuls care mă subjugă și mă ține sub puterea sa ca o sclavă, gata să răspundă la orice chemare de natură erotică, fără pic de ripostă. Mi-e cumplit de groază să privesc în trecutul meu, ca să identific sursa acestei maladii din mintea mea, dar odată și-odată trebuie să îmi fac curaj să vorbesc deschis despre influența pe care a avut-o videochatul asupra mea. Pentru că acolo nu am fost decât o sclavă în mâinile tuturor celor care erau dispuși să plătească prețul. Nu aveam putere de decizie în timpul show-urilor, făceam ce mi se cerea, iar perversiunile la care am fost supusă au fost multe și felurite, cu toate că m-am străduit să rămân pe poziții în categoria non-adult, unde nu ne era permis să afișăm conținut pornografic. Dar regulile lor erau inutile pentru că nu există bărbat normal la cap care să fie dispus să plătească de la un dolar în sus pe minut ca să vadă o fată dezbrăcându-se pe webcam.
Am făcut ferfeniță scrisoarea de azi. Nici nu știu ce am vrut să povestesc când am început să scriu. Nici nu știu ce anume îți mai reproșez azi. Probabil am vrut să fac o introducere elaborată la capitolul ”videochat – erotism – perversiuni sexuale”. Cred că vroiam să explic în acest fel de ce îmi este firea infidelă, adulterăă și perversă. Și de ce tu ești cel care mă pedepsește pentru asta. E ceva tare profund și spiritual în acest aspect al poveștii noastre și am să explic elementele acestea simbolice în momentul în care voi putea rula cuvinte atotcuprinzătoare pe limbă. Dacă aș începe să scriu acum, mi-e teamă că n-aș fi decât un copil de grădiniță încercând să explice teoria relativității a lui Einstein!
În timp ce tu știi că te vei trezi în astral lângă corpul tău, eu trebuie săă mă rog noapte de noapte la toți zeii ca să mă aibă în pază, ca săă vegheze asupra mea, pentru că eu mă trezesc cel puțin de 3 ori pe săptămână într-o ambuscadă de natură erotică, gen de experiență căreia nu îi rezist. Nu mă voi ocupa acum să descriu în detaliu această problemă, pentru că nu am curaj și mi-e îngrozitor de rușine, dar un rezumat tot pot să fac, ca să înțelegi ideea.
Săptămâna trecută m-am trezit că m-a adăugat pe Facebook un anume Thomas Jean din Danemarca. M-am tot învârtit și sucit dacă să accept sau nu cererea sa de prietenie. Sunt cam paranoică atunci când mă adaugă bărbați, mereu mă trezesc cu câte un ”Ce faci, frumoaso?” în inbox. Mi se părea numele tare cunoscut de undeva, dar nu îmi aminteam de unde. Și nu era ca și cum puteam să verific pozele, fiind oarbă și toate celelalte. Am vrut să îi scriu, să îl întreb de unde mă știe, dar am descoperit acolo că el îmi scrisese de o duzină de ori, pe toată perioada anului trecut. Numai că eu omisesem să citesc aceste mesaje, pentru că nu primisem notificări pentru ele. Atunci mi-am amintit cine era. Era un bărbat pe care îl cunoscusem pe unul din site-urile acestea de videochat. Era unul din membrii mei fideli care se pare că nu mă uitase nici după atâta amar de vreme și pe caree Universul l-a resuscitat ca să învăț o lecție, cred eu, despre trecut pentru care mă fac responsabilă. Bineînțeles că a urmat după aceea o vijelie de cuvinte de iubire pe chat, de unde nu au lipsit fraze de genul ”Sweetie, you were always the one, you are the perfect girl, I love you so much”, etc. etc. Nu mi-a venit să îmi cred urechilor, parcă eram iar în 2011, având de-a face cu o hoardă de barbari excitați. Ce i-o fi venit să mă caute, după atâta timp? Ce zici de regrete? De socoteli de încheiat cu trecutul? De cuvinte nerostite și de junghiuri în inimă care nu îți dau pace, care te turmentează și care te chinuiesc cu întrebări de genul ”Cum ar fi fost oare dacă se întâmpla, dacă ne-am fi întâlnit, dacă aș fi insistat?” Indivizii ăștia se îndrăgosteau de noi ca niște nebuni, cheltuindu-și salariile și banii de chirie în meștire pentru un moment de atenție. Nu fac și eu la fel cu tine acum? Nu te caut în același mod de ani de zile, mânată de un impuls plin de regrete al trecutului? Cu ce sunt eu mai îndreptățită să cred că mie mi se cuvine să mă împac cu demonii trecutului, iar lui Thomas nu, pentru că el este un pervers? Mi-a fost milă de el și l-am lăsat să îmi spună ce avea de zis și l-am ascultat, pentru că știu atât de bine cum este să fii respins atâția ani la rând. Iar asta pentru că sunt probabil naivă, căutând binele din oameni, chiar și în aceia sălbăticiți de-a binelea!
Problema reală a survenit câteva zile mai târziu, când propriul subconștient, răscolit maxim în nivelurile sale scufundate de această întâmplare inoportună, a scos la iveală alte mizerii și blocaje emoționale ascunse și mascate extrem de bine.
Am avut o experiență onirică în noaptea de miercuri spre joi, săptămâna asta, în care a apărut actorul Thomas Jane, din filmul ”Virtual Sexuality”. Era exact ca în acel film, cu părul blond, cu țepi, înalt, bine făcut, chipeș, la vreo 33 de ani. Iar visul meu a fost întocmai cum descrie titlul filmului. Am performat cu imaginea acestui actor absolut orice fantezie pe care am fost capabilă să mi-o imaginez. Eram complet lucidă și nu am avut pic de voință săă mă împotrivesc, deși știam atât de bine că nu făceam bine ce făceam. A ținut toată noaptea, iar la sfârșit am urlat: ”Este atât de dezgustător”, dar tot nu am reușit să mă opresc. Apoi m-am trezit și am adormit la loc la scurt timp după aceea, numai ca să mă trezesc tot în brațele lui Thomas Jane care în mod evident nu se săturase de scenariu. De data asta am reușit să mă opun, cu chiu, cu vai. Dar nu știu dacă am să reușesc și data viitoare. (editat ulterior: iar am avut un vis erotic, la câteva zile după aceea, în timpul căruia am reușit să opun rezistență impulsului, deși a fost tot așa de greu cum le este narcopaților să se lase de droguri!)
Nu mai continui acum. Mi-e scârbă.
Câteva gânduri adăugate ulterior:
După ce mi-am mai revenit după tumultul emoțional descris mai sus, am încercat să arunc o privire mai îndeaproape la visul meu cu Thomas Jane. N-ar trebui să omit să menționez faptul că danezul cu același nume era tot un blond la vreo 35 de ani când l-am cunoscut, fără să îl caracterizeze frumusețea trupească de care actorul acesta dispunea din plin la tinerețea sa! Ba din contră, danezul era cam bondoc, relativ plinuț și cu ochii cam șui. O perioadă am crezut că visul meu a fost declanșat de către mintea mea subconștientă care fusese atât de răvășită și de surescitată de întâmplarea asta, până când, câteva zile mai târziu, am auzit prima oară de termenul ”love bombing” care descrie nefericitul caz când un individ oarecare pus pe jocul cu mintea altei persoane, o bombardează cu gesturi și dovezi de iubire, afecțiune și tandrețe, pentru a se retrage mișelește din joc la foarte scurt timp după aceea, lăsându-și victima cu ochii în soare. Cu multă tristețe și părere de rău admit că și eu am avut un comportament asemănător cu numeroși indivizi cunoscuți online, pe care îi păcăleam cu vorbe false de iubire și promisiuni nebunești, pentru ca ei să îmi permită accesul la cardurile lor de credit și la portofelele lor. Noaptea aceea de miercuri spre joi a fost mai degrabă un fel de ”sex bombing” după melodia lui Tom Jones, decât ”love bombing”, pentru că n-a fost nimic tandru și cumsecade acolo, în visul meu, ci numai erotism pur, sexualitate virtuală 4-dimensională.
Subconștientul meu nu avea de unde să știe că eu urma să învăț acest concept nou la câteva zile după aceea, motiv pentru care bănuiesc că visul meu nu a fost indus de către mintea subconștientă, ci de către suflet, ca să îmi atragă atenția asupra unei probleme pe care nu am reușit să o înțeleg de niciun fel, până acum câteva zile, după ce mi s-a deschis mintea în legătură cu acel ”love bombing”. Ca să nu lungesc vorba prea mult, atacul acesta masiv de erotism și de sexualitate în visele mele e tot un aspect al pedepsei mele karmice. Energia noastră sexuală e una dintre cele mai mari responsabilități pe care le avem, nu mai încape îndoialăă de acest lucru! Iar eu mi-am bătut joc de mine și de alte zeci de vieți , întrebuințând acest rezervor de energie vitală într-un mod atât de netrebnic și de nechibzuit!
Oh, cât am putut să mă înșel în acești ultimi ani, de când am început s am vise erotice la ordinea zilei! Am crezut că nu sunt decât o întâmplare, o manifestare aleatorie a propriilor impulsuri refulate, răscolite de vizitele Zburătorului! Când, de fapt, era vorba despre altceva, tot o lecție extrem de dură de învățat, predată de către naestrul din interior.
Știai că s-a demonstrat științific că, în loc să fie benefic pentru corp, orgasmul este, în realitate, malefic? În timpul acelor câtorva secunde de spasme necontrolate pe care noi le confundăm cu plăcerea, corpul nostru se scurtcircuitează pe întreaga coloană, până la creier. Spasmul orgasmic întrerupe fluxul energiei vitale care ar trebui să circule fluent și uniform prin organism, asigurându-i vitalitatea. Da, da e pe bune! Fericire în doi există, indubitabil fericirea în doi este permisă în Univers, mai ales când el și ea sunt exponate ale lui Shiva și Shakti. Dar când el și ea nu sunt împreună și nu sunt prezenți nici măcar în aceeași cameră, atunci se cheamă că abuzezi de rezervorul tău de energie, ca și de al partenerului la distanță, pe care îl forțezi să se irosească degeaba! Iar eu am ”prăpădit” zeci și zeci de nefericiți pe webcam, făcându-le atât de mult rău și luându-le și banii pe deasupra! Of, vai mie, că n-am știut ce fac. Iar acum Universul întoarce ”favoarea”, în baza legii cauzei și a efectului, răzbunând în acest fel pe orice om asupra căruia mi-am exercitat arta seducției într-un mod atât de iresponsabil! Logic este ca acest fenomenn să se termine în momentul în care balanța cosmică se va echilibra. Din fericire și spre marele meu noroc, acest lucru se poate evita, iar asta pentru că Universul este plin de milă. Nu uită, dar poate ierta. Iar acum că mi-am dat seama unde era problema… tot degeaba…
Acum chiar că nu mai continui, mi-e și mai scârbă de mine însămi! Nu de alta, dar pentru o perioadăă, mi-a plăcut toată acea atenție de atunci! *My twisted fantasy* much? Să fii tu oare chiar mai macabru decât mine?
Nu mi-am mai pus busuioc sub pernă anul acesta, în noaptea de Sfântul Andrei, când acest ritual se face pentru ca fetele nemăritate să își viseze ursitul. Eu nu mai sunt chiar o domniță tinerică de acum, m-aș fi încadrat cu nespusă ușurință în categoria fetelor bătrâne sau a fetelor mari dacă aș fi trăit în urmă cu un secol. Și cum nu mi-am mai pus busuioc sub pernă, nici nu te-am mai visat. Ajunsese de câte ori te-am visat de ursită până acum. Și de Sfântul Andrei și de Bobotează și între timp, între cele două sărbători.
Azi nu fac decât să umplu spațiul degeaba pentru că nu am prea multe să îți scriu. Speram din toată inima să îți fi putut înmâna cadoul de ziua ta pe care îl strâng de trei ani încoace, dar ziua ta veni și se duse, cum vin și se duc toate în viață. Mai aștept, că la așa ceva sunt tare bună. Dar profit de ferestruica de față ca să îți urez un ”La mulți ani” călduros și prietenos pentru ziua de sâmbătă, cu toate că nu am certitudinea deplină că ziua ta de naștere este chiar atunci.
Nu te-am visat de ursită, în noaptea Sfântului Andrei, dar te-am visat din plin a doua zi, în noaptea de 30 Noiembrie spre 1 Decembrie.
Se făcea că eram cu sora mea într-o scară de bloc. Ne uitam la lista de locatari. Dormeam profund, nu aveam nicio frântură de luciditate în conștiință. Nu îmi aminteam niciun detaliu al zilei. Așa că m-am lăsat dusă de val, așa cum se întâmplă de obicei în timpul visului obișnuit. M-a străfulgerat un gând tot uitându-mă peste lista de locatari. Ceva m-a făcut să am un fel de senzație de deja-vu, ca și cum mă mai aflasem în acel context cu altă ocazie, căutând un nume pe o listă oarecare. Am asociat în acel moment cea mai apăsătoare problemă pe care cred că o am cu situația în care m aflam în timpul visului. Și am concluzionat, deși complet inconștientă cum mă aflam visând, că mă aflam în blocul în care locuiești, căutând în continuare un byte de informație reală despre tine. Trebuie că înțelegi și singur că această neîncetată și neostenită încercare a mea de a te găsi cu orice preț mi se trage din cealaltă viață, când te-am cunoscut, dar te-ai făcut pierdut în imensitatea oceanului. Nu îmi dau seama dacă și tu ți-ai dat seama că latura ta de comerciant cu teniși și șireturi ți se trage de atunci. Mă întreb dacă nu cumva ești băutor de ceai. Sau dacă ai ceva cu mirodeniile. În orice caz, mie de acolo mi se trag toate aceste înclinații și preferințe.
Dar în visul de vineri noaptea am sfârșit din nou prin a face pe detectiva cu indicațiile referitoare la tine. Caut indicii peste indicii ca să îți pot crea profilul psihologic înainte să mă decid dacă să îți dăruiesc sau nu inima mea. Nu știu de ce, dar mai degrabă îl căutam pe tatăl tău pe lista de locatari. Speram să întrevăd vreun indiciu care să îmi arate motivul pentru care nu îi porți numele de familie în spațiul public al rețelelor de socializare. Problemele tale de familie sunt ale tale, iar eu nu am dreptul să includ detaliile pe care le cunosc despre viața ta în compunerile mele. Dar visul e vis, iar subconștientul este containerul tuturor emoțiilor noastre, al amintirilor noastre, un fel de depozit de reziduuri lăsat în paragină. Dacă mai ai vreo rudă aici, în acest oraș dunărean, atunci trebuie că mai locuiesc încă la nici zece minute de mers pe jos de la blocul meu, iar acest gând, că m-aș putea întâlni întâmplător pe stradă cu cineva care te cunoaște foarte bine, ca mama ta, este extrem de tulburător și descurajant. Nu am obținut încă număr de ordine pentru o întrevedere cu tine. Rândul meu când va veni?
În visul meu o rugam pe sora mea să îmi citească toate numele, sperând să recunosc ceva, un nu-știu-ce extrem de nedeslușit pentru mine. Fonetică măcar, ceva care să îmi fi făcut inima să bată. Ea a tot citit când, deodată, te-am văzut coborând scările. Am avut atunci o reacție extremă la care nu m-am așteptat. Am urlat la sora mea să se oprească din citit pentru că nu vroiam să auzi că mă interesam de tine. Dar ea nu înțelegea ce ziceam pentru că nu te recunoscuse. Nici eu nu îți văzusem fața în timp ce coborai, dar îți recunoscusem semnalmentele fizice. M-am panicat cumplit de tare și îmi venea să intru în pământ de rușine pentru că mă descoperiseși așa, într-o ipostază atât de compromițătoare. Țipam în continuare la sora mea să tacă și nu știam unde să fug ca să mă ascund. Nimic din emoțiile mele subconștiente nu m-a îndrumat să mă opresc din alergat ca să trag adânc aer în piept pentru a-mi face curaj să te bat pe umăr ca să îți spun:
– Bună! Sunt Cătălina. Nu ne cunoaștem, dar mi-a plăcut mult de tine când aveam vreo 16 ani. Aproape că mi-am pierdut viața în urmă cu 5 ani și trebuie să știi și tu, măcar din filmele de la Hollywood, că persoanele aflate în poziția mea au tendința să încerce să se împace cu trecutul, acum că au putut arunca un ochi la lumea de dincolo. Etc., etc.
Sunt așa cum sunt, iar pentru că sunt așa, sunt îndreptățită să încerc să mă împac cu trecutul meu, ca să nu am niciun regret în privința acestuia. Mie mi se pare normal, chiar am fost pe patul de moarte, în spital. Nu mi s-au dat șanse de supraviețuire. Mi se pare uman să fiu lăsată să îmi mărturisesc ”păcatele” față de lume și de apropiații mei, dar am remarcat în ultimii ani, de când am orbit, că celor din jurul meu le lipsește umanitatea, pentru că am fost judecată extrem de aspru de către absolut toți cei din jurul meu pentru că am tot încercat să te caut, Marius, tu cel din cauza căruia am creat un blocaj la fel de mare ca Marele Zid Chinezesc în psihologia mea, cu toate că nu te pot condamna că nu m-ai văzut în urmă cu mai bine de zece ani. Nici eu nu am luat aminte la toate personajele care umblau pe la pietre. Trebuie că și eu să fi trecut cu vederea pe mulți care au vrut să mi se adreseze. Așa că asta este. Dar este groaznic de chinuitor să descopăr că băiatul pe care l-aam zeificat cu atâta adorație în urmă cu atâția ani nu are acel tip de umanitate în el. Nu reușesc să îmi revin din acest șoc ca să pot merge, în sfârșit, mai departe?
Și cum să merg mai departe când sufletul tău singur nu îmi dă pace deoarece, curând după ce m-am trezit din acel vis atât de tulburător, m-am lăsat să cad într-un altul. Ceva tare neobișnuit a început să se manifeste la mijlocul acestui nou vis. Vedeam niște flash-uri de lumină în ochi și auzeam niște zgomote puternice, ca și cum cineva de dincolo mă avertiza să mă trezesc cât mai degrabă, ca să fiu gata la timp, pentru că urma să am un vizitator de soi.
Era inevitabil să nu mi se trezească conștiința în tot acel vacarm. Mi-am dat pur și simplu seama că visam, așa că vraja visului mecanic s-a risipit în cele patru zări. M-am trezit atunci într-o nouă locație, dar în corp, ca și cum eram paralizată. Eram complet lucidă, suflet care încerca să se elibereze din corpul fizic. Îmi simțeam brațele pe care le lăsasem încrucișate când adormisem, detaliu care mă împiedica atunci să scot mâinile din corp. Puteam vedea ce era în jurul meu. Mă găseam într-o bucătărie de dimensiuni potrivite. Stăteam întinsă pe un pat care a început să se deplaseze brusc spre aragaz și spre ușă. Erau o grămadă de oale și de cratițe pe dulapurile din jur. Lumina era difuză, dar vedeam destul de clar. Am crezut că sunt singură, așa că mi-am permis să gândesc toate prostiile posibile și imposibile. Îmi ziceam lucruri de genul: ”Hai, Cătălina, ieși din corp, nu trebuie decât să te ridici. Ia-ți avânt și hopa sus!”, dar nu puteam pentru că îmi era somn și mai ales pentru că îmi era lene. Lenea este blocajul cel mai mare care trebuie combătut când încerci proiecția astrală. M-am strofocat în fel și chip ca să ies și chiar îmi spuneam: ”Dacă aș reuși să îmi eliberez măcar un braț, atunci aș putea să apuc una dintre aceste oale de coadă ca să ies, deși nu cred că ar fi o idee bună, pentru că nu au stabilitate cratițele alea pe dulap. Poate dacă m-aș apuca cu brațul de clanța de la ușă, aș putea avea o contraforță care să mă susțină.” Dar tot degeaba, că n-am reușit. Observam că ceva trăgea de pat care se apropia din ce în ce mai mult de focul aprins la aragaz, moment în care am gândit: ”Să vezi că dacă nici focul ăla amenințător nu mă determină să ies din corp, atunci sunt chiar mai rea decât omul cel leneș din poveste.” Eram atât de paralizată în corp,că nici măcar ideea de a-mi ști capul și părul arzând, chiar și în modul metaforic din dimensiunea astrală, nu mă făcea să mă sinchisesc prea mult.
Undeva în acest punct am observat că deplasarea patului era o chestie tare ciudată, așa că m-am concentrat mai mult la împrejurimi. Și mi-am dat seama că nu eram singură de fapt. Vizitatorul meu oniric era cu mine.
– Nu mi-am dat seama că ești aici, i-am zis.
– Poftim? a făcut el, ca și cum era nespus de concentrat la împinsul patului în care stăteam lungită.
– Ești cu mine! am exclamat a doua oară, plină de încântare.
– Da, sunt și eu aici, a răspuns el.
Apoi a ieșit din dosul patului și a venit deasupra mea, mai-mai să mă mănânce de vie din priviri. A fost aproape ridicol de ușor să îmi scot brațele din corp, după atâta chin și strategie mentală, numai ca să le pot înfășura în jurul umerilor săi! Doamne, ce poate să facă motivația! Ce încărcătură energetică avea! Fiecare moleculă a sa vibra energie, dar și o emoție tare pronunțată pe care mi-o trimitea telepatic. Zburătorul meu venise la mine în acea noapte ca să își revendice cadoul promis de mine de ziua lui. Apoi s-a întors la locul lui, în spatele patului de care a continuat să tragă.
– În ritmul ăsta n-o să ies niciodată de aici, am vociferat eu a năduf, necăjită pentru că toată acea muncă dura atât de mult.
– Nici eu din tine, a fost ce a zis el, revenind deasupra mea ca să mă învăluiască în energia sa.
Ardea de dorință, asta făcea. A fost, din nou, o prezență, aceeași, incredibil de intensă, de arzătoare, de reală. Umană! M-am trezit imediat, pentru că eram copleșită de emoție. Știam prea bine ce ar fi urmat dacă mai rămâneam acolo, în brațele sale.
Când m-am trezit, mi-am dat seama de semnificația contextului în care mă trezisem. Mă simțeam legată de pat pentru că eram așa, legată. Exista pe vremuri o practică nu prea creștină la români care își legau copiii de pat, cât timp adulții erau la muncile câmpului, pentru ca acești copii să nu facă prostii, să nu se accidenteze, să nu fugă, etc. Și eu m-am tot plâns că Părinții mei din Ceruri au aplicat aceeași procedură puțin cam drastică cu mine, ca să mă determine să nu mai fug de acasă, chestie care are legătură cu o altă ispravă dintr-o altă viață de care îmi amintesc. Numai că Zburătorului meu prea iubit nu i-a păsat de decizia Părinților mei interiori, luată pentru binele meu, așa că a venit să mă ridice cu tot cu patul de care stau legată, expresie metaforică a modului prin care felul meu defectuos de a fi este corectat.
Cum aș putea să explic în numai câteva cuvinte că prin acest ultim contact cu sufletul tău mi-a fost arătată umanitatea scufundată adânc în tine, umanitate de care nu am crezut că dispui, eu crezând despre tine că ești un nebun crud și psihopat, deci un demon în toată regula?
PS: Sâmbătă, târziu tare în noapte, înainte să adorm, am implorat al treilea ochi să îmi arate o singură frântură de imagine din ziua ta care se afla pe sfârșite. Îmi doream din toată inima să știu cum îți petrecuseși ziua de naștere. Atunci al treilea ochi mi-a trimis trei impulsuri electro-magnetice consecutive, al treilea materializându-se într-o secvență de clip video care a durat câteva secunde. Te arăta pe tine stând cu spatele la mine. Nu îți puteam vedea chipul. Rareori mi se permite să îți văd fața. Nu te-am văzut niciodată cu chipul actual. Nu am nicio idee cum mai arăți. În acea imagine aveai părul un pic mai lung decât îmi este descris de către secunde persoane care te văd în poze. Era brunet. Erai îmbrăcat într-un tricou de casă, cu mânecă scurtă. Deși nu te vedeam propriu-zis, îmi puteam da seama că ești matur, bărbat de 32 de ani deja, iar nu băietanul de care îmi amintesc eu. Stăteai în fața unor munți de ghemuri de lână, cântărindu-le după culoare și grosime. Tare simpatic păreai, fiind atât de preocupat să torci fire. Trebuie să fi fost ceva simbolic! Poate… că explozia de culori din fața ochilor tăi se datora jocurilor de artificii din Piața Unirii, unde trebuie să te fi dus cu prietenii?
După ce am scris ieri vreo 2000 de cuvinte, iar duminică alte 1600 de cuvinte, am zis că voi lua o pauză de câteva zile de la scris. În același timp, am promis că voi consemna în acest jurnal toate visele deosebite și absolut splendide pe care le voi avea de acum încolo pe care mi le voi aminti la trezire, nu numai pe cele care se rotesc în jurul Zburătorului (sau a celor îngrozitoare, de coșmar. Consemnarea tuturor acestor experiențe onirice atât de deosebite a fost o practică pe care am făcut-o cu sfințenie până undeva în 2016, iar acum nici nu îmi mai amintesc când m-am oprit. Să fi fost la începutul, la mijlocul sau la sfârșitul acelui an? Cert este că, după o anumită dată, m-am focusat în totalitate pe misterul vizitatorului meu oniric a cărui manifestare mi-ar plăcea să o demistific și să o înțeleg în întregime.
Am avut noaptea trecută o experiență atât de minunată, încât de-abia, de-abia reușesc acum să găsesc cuvintele potrivite ca să pot descrie ce s-a întâmplat. Trebuie că Ființa mea intimă să îmi fi dat un fel de indiciu în acest fel, în legătură cu ce am de făcut mai precis cât timp stau cu picioarele deasupra pământului, în această viață, până voi sta culcată la orizontală, la 6 picioare sub pământ. Am știut de la bun început că trebuie să scriu despre vis, despre proiecția astrală și dimensiunea astrală cu cele două extreme ale sale, astral superior și astral inferior, cel din urmă mult mai cunoscut mie deoarece m-am trezit de mult mai multe ori în întunericul infernal al astralului inferior decât în lumina splendid de divină a astralului superior. Fără să îmi spună vreun cuvânt de lămurire, Ființa mea intimă mi-a transmis, în interpretarea mea, următorul mesaj subtil: ”Nu sta că nu e timp de stat, ci scrie, pentru că este mult de scris”. Iar eu nu pot face decât așa. Am promis cu mâna pe inimă că așa voi proceda, că voi urma cu strictețe instrucțiunile emise de Ființa profundă, că voi spune purul adevăr despre povestea mea, indiferent de cât de neverosimil și supranatural vor suna mărturisirile mele legate de experiențele spirituale care îmi sunt date.
Experiența mistică de noaptea trecută a fost una deosebit de lungă, cu mult mai lungă decât de obicei, motiv pentru care unele detalii sunt cam neclare și confuze, dar dacă nu aș scrie despre ele , nici că aș avea vreo șansă să îmi îmbogățesc memoria. Nu degeaba mi s-a transmis de Sus de la bun început să țin un jurnal al viselor mele. Cel de noaptea trecută a fost compus din 3 părți.
În prima parte, m-am trezit într-un pat, într-o cameră oarecare. Nu îmi era cunoscut locul. Aveam un grad de luciditate extrem de ridicat, deși nu neg că mă aflam, totuși, destul de mult sub ”vraja/hipnoza” somnului mecanic. Totul se simțea cumplit de real, de material, de solid. Nu am mai avut niciodată această percepție a solidului în dimensiunea astrală care nu este guvernată de aceleași legi ca dimensiunea fizică. Dar am recunoscut din start acele culori atât de minunate ale astralului din cauza cărora devin de cele mai multe ori conștientă că sunt în timpul unei experiențe spirituale deosebite. Vederea mea era limpede ca și cristalul, iar sentimentul dominant era că exersam momentul în care îmi voi recupera vederea în corpul fizic. Simțeam cumplit de intens că mă trezeam dintr-un somn lung și greu care mă făcuse să ruginesc pe la încheieturi. Era copleșitoare senzația de real, de material, de fizic și de solid, încât am sfârșit prin a fi convinsă că sunt chiar pe pământ, iar nu în lumea de dincolo. Totuși, acel singur miligram de conștiință trează și-a păstrat sângele rece și s-a manifestat cu mult mai multă prudență decât ar fi făcut-o egoul mânat de percepția subiectivă a simțurilor.
M-am ridicat din pat și m-am îndreptat spre balcon ca să privesc pe fereastra deschisă care dădea într-o stradă. Speram să recunosc locul. Mi s-a părut tare familiar, împrejurimile aduceau foarte mult cu vechiul cartier în care am locuit cu părinții mei, până m-am mutat singură cu chirie în apartamentul actual pe care l-am cedat alor mei, în mai 2013. În visul meu, locuiam la etajul 1 în loc de etajul 4, dar era același bloc. Apartamentul nu era nici acesta așa cum mi-l aminteam, iar toate astea erau detalii pe care le procesam extrem de repede, prin filtrul conștiinței, iar nu prin cel al minții. M-am pierdut complet cu firea în momentul în care m-am apropiat de fereastră. Am uitat cu totul că sunt în timpul unui vis, în dimensiunea astrală. Tot ce am știut în acel moment era că în sfârșit îmi recuperasem în întregime vederea, iar că versiunea umană a Zburătorului locuia la 15 minute de mers pe jos din locul în care mă aflam eu. De la balconul meu atârna în jos un fel de funie care ducea până la parter, în fața blocului. Am fost teribil de tentată să folosesc acest mijloc de locomoție pentru a mă elibera din închisoarea blocului de ciment în care fusesem ținută prizonieră atâția ani la rând. Ba mai mult, am fost chiar ispitită să mă arunc de la balcon. Îmi aminteam că în dimensiunea astrală poți zbura, levita și trece prin ziduri. Dar acel dram de conștiință mi-a reamintit atunci că încerca să dea dovadă de discernământ și de bun-simț, indiferent de dimensiune, și că nici nu prefera să scurteze drumul, alegând calea mai ușoară în locul căii tăișului de cuțit. Mi-am amintit atunci că nu citisem în nicio carte despre proiecția astrală ca vreun practicant să fi plonjat în zbor afară pe geam, toți părăsindu-și locuințele pe ușă, nu pe fereastră. Așa că m-am deplasat către ușa apartamentului, cu gândul de a-mi obișnui mintea subconștientă cu ideea de a merge singură pe drum și de a vedea pe deasupra!
În drum spre ușă am avut o străfulgerare de gând. Mi-am zis că tocmai ce îmi recuperasem vederea, iar eu alergam fuga-fuguța să îl văd pe băiatul din visele mele, fără să îi fi anunțat înainte pe ai mei de înfăptuirea miracolului. M-am gândit că trebuie să fie tare jignitor comportamentul meu față de familia mea care a îndurat atâtea de când m-am îmbolnăvit. Așa că am decis să trec mai înainte de toate pe la ei ca să îi înștiințez că tocmai ce îmi recuperasem vederea. Atunci am putut observa că sora mea se afla în aceeași cameră cu mine. Nu o văzusem înainte. I-am spus că mă bucur să o văd din nou, apoi am purtat o conversație scurtă de complezență, politicoasă, despre lucruri mărunte. Mă grăbeam teribil, nu știam cât timp aveam la dispoziție până ce m-aș fi trezit în corpul fizic, iar eu îmi doream mai mult decât orice să apuc să îl văd pe băiatul din visele mele. Așa că am sperat în sinea mea ca părinții mei să fie înțelegători cu mine, dar pur și simplu trebuia să îl văd cu orice preț!
Am ieșit pe ușă, apoi afară din bloc, în stradă, pe Hipodrom. Am făcut poi la stânga, pe Școlilor, după vreo 30 de metri de mers pe jos. Am ajuns repejor la intersecția Școlilor cu Dorobanți. Locul arăta oarecum diferit față de ce îmi aminteam eu, se manifestau tot felul de lucruri supranaturale, dar culorile erau tot așa de splendide. În locul sediului BRD din intersecție am remarcat că se construia o clădire tare neobișnuită. Sunt de obicei atrasă ca de un magnet de astfel de manifestări în visele mele care implică clădiri cu arhitectură supraomenească ce se construiesc în mijlocul orașelor, în plină aglomerație urbană. Le-am simțit mereu ca fiind manifestare a sacrului în profan, lucru de care numai puțini la număr sunt pe deplin conștienți. Așa că este lesne de înțeles că am decis să trec pe partea cealaltă a străzii ca să pot observa mai îndeaproape clădirea futuristică ce tocmai se înălța. Dar cu cât mă apropiam mai mult, cu atât mai mult puteam observa că era ceva extrem de nelalocul său în legătură cu această clădire. Era imensă, de culoare neagră, extinzându-se peste tot în jur, peste bloc, peste trotuar, în stradă, îngreunând traficul și așa destul de infernal. Nu avea nimic din farmecul templelor pe care obișnuiesc să le visez destul de des care, deși sunt de dimensiuni titanice, îndeobște construite în orașe, sunt complet invizibile ochiului de ”încuiat”. În schimb, această construcție era un monstru cu tentacule care părea că încerca în mod ostentativ să fie vizibil, să iasă în evidență, să fie remarcat. Am presupus pe loc că trebuia să fie vreo ispravă a magilor negri puși pe ideea de supremație și de dominație, așa că m-am îndepărtat cât mai degrabă de acel loc, traversând strada la semafor ca să mă îndrept spre Barieră, unde îmi aminteam că locuia băiatul din visele mele. Curând după ce am ajuns pe trotuar, mi-am dat seama că încercarea mea era sortită eșecului. Drumul pe jos dura prea mult, dar tot nu am vrut să zbor până la blocul lui. M-am gândit că poate ar fi fost mai bine dacă aș fi luat tramvaiul până la el, dar vroiam să profit de orice clipă ca să văd, iar despre zbor îmi aminteam că era fulgerător, ceea ce m-ar fi împiedicat să îmi obișnuiesc ochii și mintea subconștientă cu convingerea deplină că văd din nou. Nu ratez nicio ocazie în visele mele lucide să profit de lumină, de soare și de atmosfera plăcută ca să mă auto-sugestionez să gândesc pozitiv. Dar m-am trezit imediat după aceea.
Acum când mă gândesc mai bine, monstrul de clădire sinistră trebuie să fi fost o manifestare simbolică și metaforică a propriului ego, aflat în permanență în căutarea recunoașterii, a faimei, a aprobării, etc. Niciodată nu am simțit mai intens ca în această bucată de vis de ce sufletul meu m-a sfătuit dintotdeauna să ajung să nu mai fac nicio diferență între vis și veghe, în ambele stări de conștiință să mă comport la fel, ca și cum amândouă sunt unul și același lucru, în sensul în care visul trebuie să se preschimbe într-o continuitate a stării de veghe. Mai târziu am învățat din cărțile gnostice ale Maestrului Samael Aun Weor că trăsăturile acestui spațiu pe care l-am perceput atât de nefiresc de solid corespund regiunii minerale, deci infernului.
Dar în loc să mă trezesc în corpul fizic, așa cum era de așteptat, m-am trezit în cea de-a doua parte a visului meu. În fața mea se afla o persoană, nu îmi amintesc dacă era femeie sau bărbat, care mi-a zis: ”Credeai că s-a terminat?”
Primul lucru pe care mi-l amintesc, odată ce m-am trezit în această nouă secvență de vis, a fost să remarc în preajma mea prezența unei foste colege de școală generală care a murit în februarie 2005, la vârsta de 16 ani, după lungi suferințe datorate cancerului osos, boală din cauza căreia îi fusese amputat întreg brațul drept la o vârstă destul de mică. Am cunoscut-o în clasa a 4-a, după ce m-am mutat la o nouă școală, în clasă cu ea. Asta s-a întâmplat în septembrie 1998. Avea deja brațul amputat la acea dată și lua tratament pentru cancer din cauza căruia i se încrețise părul. Avea și culoarea pielii ușor măslinie, ca cea a mulatrilor. Nu era de origine rromă. Trebuie să mă crezi pe cuvânt când mărturisesc că a fost una dintre cele mai drăgălașe ființe pe care le-am cunoscut vreodată! Era o fată tare prietenoasă, cumsecade și plină de viață, în ciuda tragediei prin care trecea. Am fost cu toții copleșiți de durere când am aflat că s-a stins din viață, iar întrebarea ”Dar ce a făcut un copil atât de frumos ca să merite o astfel de soartă, sărmana de ea?!” a fost pe buzele tuturor mulți ani la rând. Deși în visul meu ea arăta așa cum îmi aminteam eu, am observat că în structura sa energetică se mai evidenția un chip, dar de bărbat, însă incredibil de asemănător cu al ei. Era un bărbat tânăr, mulatru, cu pielea măslinie și cu păr creț. Fără pic de efort, în locul în care mă aflam în acel moment puteam distinge și privi în viețile anterioare ale unei persoane. Îi puteam pătrunde aura fostei mele colege în care am putut citi că în viața sa anterioară fusese bărbatul al cărui chip se întrepătrundea cu al ei. Fusese un cântăreț de muzică jazz în această altă viață, perioadă pe care nu o folosise tocmai cu înțelepciune, ducând o existență promiscuă și vicioasă în urma căreia și-a distrus corpul fizic, consumându-și în mod iresponsabil capitalul de energie vitală. Din fericire, Dumnezeu nu este nedrept, iar existențele noastre sordide și pline de suferință nu sunt decât efectul propriilor noastre greșeli. Nu îndrăznesc să interpretez mai mult circumstanțele de viață ale fostei mele colege fiindcă intersectarea cu ea nu a durat decât o fracțiune de secundă, cât să îmi permită să citesc acel singur detaliu în aura sa. Nici nu am apucat să îi zic vreo vorbă deoarece imediat după aceea am fost scoasă din acel context de către prezența care mi se adresase la începutul acestei scene și dusă în altă parte.
Am aterizat după aceea într-o încăpere întunecoasă, în care erau îngrămădite mai multe paturi. Am încercat să nu mă sperii, deși era o atmosferă atât de întunecată, înăbușită și aglomerată, continuam să recunosc caracteristicile dimensiunii astrale, îndeosebi când o Ființă superioară îmi trimite mesaje și învățături sau povețe prin intermediul viselor. Am observat atunci că asist la o scenă tare, tare ciudată. În cameră erau adunate laolaltă toate neamurile noastre din partea tatălui meu. Pe paturi stăteau întinși bunica mea, mătușa mea, unchiul meu și fosta sa soție. Toți patru erau incredibil de slabi și de scofâlciți, arătau într-un chip aproape grotesc din cauza acestui lucru. În viața asta sunt toți grași, mai ales mătușa mea care este în realitate obeză. Am fost mai ales uimită să o văd în această scenă pe fosta soție a unchiului meu de care a divorțat în septembrie 2014, după un scandal monstru. Păreau să o ducă toți destul de rău, ca și cum sărăciseră între timp (sunt suficient de înstăriți cât să nu ducă niciunul din ei grija zilei de mâine), îngrămădindu-se toți într-o singură cameră, în acele paturi. În ciuda acestei răsturnări de situație care se desfășura în fața ochilor mei, aceste patru rude ale mele continuau să posede o înfățișare cumplit de perversă, de meschină, de răutăcioasă, de ranchiunoasă. Nu erau decât ego pur, fără pic de umanitate rămasă în ei, cum rar mi-a fost dat să văd în această viață. Nu sunt chiar atât de morbid de urâți în existența lor actuală, iar scena aceasta surprindea mai degrabă rezultatul viitor al ”crimelor” pe care le fac acum împotriva propriului suflet. Oameni setați în mod irecuperabil pe drumul involuției, dacă ar fi să îmi dau cu părerea. Iar dacă reversul vieții trăite prea din plin de către fosta mea colegă a fost o altă viață întreruptă brusc de cancer, mă gândesc că nici reversul acțiunilor rudelor mele nu va fi unul benefic pentru ei.
Atunci am auzit în eter vocea prezenței care mă purtase de la o secvență de vis la alta. Nu îmi amintesc cu precizie sfârșitul afirmației sale, deși păruse ca fiind un detaliu extrem de important. Dar decât să fac vreo confuzie și să mă ghidez după o credință închipuită, mai bine las deoparte ultimele cuvinte pe care ghidul meu le-a rostit. Restul a sunat în acești termeni: ”E un lucru pe care nu îl înțelegi. Cele două se vor certa pe cele trei obiecte pe care vrei să le trimiți.” Mărturisesc că nu m-am descurcat în traducerea acestor indicii ale visului, dar tind să cred că au legătură cu teoria pe care o am în privința karmei familiei mele (din care nu este exclus un blestem cumplit aruncat în urmă cu foarte mult timp chiar de mama mea actuală împotriva propriei fiice, delict care s-a întors în mod identic împotriva ei). E o chestiune mult prea complexă pentru a fi descrisă în rândurile de față.
Oricum, după ce a pronunțat acele câteva cuvinte, ghidul meu a întrerupt brusc transmisiunea, ca și cum văzusem și auzisem suficiente. Am crezut că aveam să mă trezesc imediat în corpul fizic, dar am constatat că nu se încheiase încă. Eram tot în dimensiunea astrală. I-am zis atunci acestei prezențe: ”Te rog, vreau să îl văd pe Marius!” Adică pe băiatul pe care îl visez de trei ani încoace, la care am vrut să ajung la începutul visului, fără izbândă.
Nu știu cu certitudine ce anume așteptam să se întâmple mai exact. Bănuiesc că aș fi vrut să fiu dusă în dimensiunea materială, lângă corpul fizic al acestui băiat, ca să îi pot vedea înfățișarea. Poate că mă așteptam să îl cunosc pe adevăratul-adevăratul Zburător. Dar mărturisesc că m-aș fi mulțumit atunci să mă uit la proiecția mentală în astral a imaginii pe care o am întipărită despre el în mintea mea subconștientă. Pur și simplu nu îmi amintesc chipul lui, cu toate că mi-a fost atât de drag în urmă cu 12-15 ani. Nu mai pun la socoteală zecile și zecile de vise pe care le-am avut cu el de la mijlocul lui octombrie 2015 încoace! Unde am fost dusă după aceea este greu de explicat în cuvinte. Am avut o multitudine de vise absolut superbe și de-a dreptul divine de la atacul cerebral, dar acest ultim vis le-a bătut de departe pe toate ca intensitate pentru că fără îndoială am fost dusă în paradisul astralului superior. Cel care mă călăuzise până atunci prin aceste vise nu a părut deloc surprins să audă rugămintea mea atât de stăruitoare. Așa că am fost teleportată în acest ultim loc.
Acordă-mi un minut să mă reculeg și să îmi pun gândurile în ordine, înainte să încep să descriu în aceste cuvinte atât de lipsite de substanță ce am văzut și ce am simțit dincolo, în lumile invizibile.
M-a izbit din plin lumina! Am fost copleșită din start de lumina splendidă a noii locații în care mă trezisem. Așa că de la bun început am fost învăluită din interior de sentimentul de recunoștință profundă. Mă trezesc atât de rar în lumină, încât nu mai reușeam să îmi încap în piele, așa de mult simțeam că mă extind peste tot, din-ăuntru spre exterior.. Împreună cu recunoștința pe care o simțeam, eram inundată tot din interior de o fericire sublimă. Acest loc atât de minunat și luminos era dictat de aceste sentimente superbe ale fericirii, iubirii și recunoștinței, sentimente atât de străine egoului nostru.
Mă aflam în vârful unui deal unde era construită o micuță bisericuță din lemn. Era vopsită în diverse culori, dar nu am putut să mă concentrez la imaginile pictate pe pereți, de aceea nu pot spune dacă aparținea unui rit religios precis. Și a fost mai bine că nu am recunoscut stilul. Eram îmbrăcată într-o rochiță vaporoasă de vară care îmi venea cam la două palme deasupra gleznei. Eram desculță. Mi-am privit labele picioarelor. Am constatat atunci că nu eram cu tălpile pe pământ, ci levitam cam la 20 de cm deasupra solului. M-am deplasat în acest mod printre coloanele subțiri de lemn ale micuțului așezământ, continuând să fiu inundată din interior de fericire și extaz. Se auzea o muzică desăvârșită în întregul spațiu, muzică din al cărui gen nu am auzit pe pământ decât vag și subtil în natură. O muzică pe care niciun instrument construit de mâna omului nu a reușit încă să o imite. Atunci din interiorul meu au început să se audă sunete melodioase asemănătoare muzicii din exterior. Se simțea ca și cum interiorul meu încerca să se acordeze și să se armonizeze cu exteriorul ca să devină unul cu acesta.
Simțeam o mie de lucruri în același timp, ca și cum o mie de lucruri se întâmplau simultan. Când am fost pe punctul să permit minții să emită un gând, chiar și de natură apreciativă, ceva s-a întâmplat cu mine. În interiorul meu s-a trezit o forță sublimă și desăvârșită care mi-a dus mâna la gură ca să mă avertizeze că trebuie să păstrez cu orice preț tăcerea minții.
Undeva între începutul acestei scene și ultimul detaliu descris, am remarcat că acest loc era guvernat de o vibrație extrem de ridicată a eterului care fără îndoială că ar spulbera în întregime corpul uman neobișnuit cu acest gen de magnetism. Chiar mă simțeam nespus de norocoasă că mă aflam atât de departe de corpul fizic care nu ar fi putut tolera acea vibrație atât de uluitor de ridicată! Îmi era cumplit de familiară această vibrație, dar nu reușeam să ies deloc din starea de uimire mută în care îmi căzuse mintea. Simțind atâtea detalii în același timp, am realizat cumplitul adevăr al existenței egoului, al demonilor din interior. Deși Ființa mea profundă redusese la minim manifestarea egoului în acest loc pe care numai cuvântul ”sacru” îl poate descrie în totalitate, am simțit în structura psihicului meu existența unui monstru cu tentacule cunoscut sub denumirea de ”ego”. Am devenit complet conștientă de întreaga suită de defecte psihologice în posesia cărora mă aflu, lucru de care m-am simțit copleșitor de rușinată. Am intuit și înțeles în profunzime ce eeste conștiința și ce este egoul, pentru că pur și simplu diferența dintre cele două concepte era observabilă. În locul în care mă aflam egoului nu îi era permis să intre căci acel loc era cu desăvârșire inocent, angelic și pur! Numai sufletul și esența sa primiseră voia de a pătrunde în acest spațiu al fericirii.
Am făcut un scurt tur în zbor printre stâlpii bisericuței când am observat că, la vreo 3 metri mai înlături, în iarba de un verde intens , se afla un grup de animăluțe care mai de care mai drăgălașe, unele din ele semănând cu un amestec de bursuci cu veverițe. Erau toate de mici dimensiuni și îmblănite cu blăniță curată, strălucitoare și tare pufoasă. Se uitau toate din iarbă la mine cu niște ochișori tare inocenți și profund uimiți. Deși simțeam că nu era necesar să scot pe gură niciun cuvânt, căci gândurile se trimiteau telepatic de la un participant la altul, am fost pe punctul să permit unei prostii de gând să îmi iasă pe gură ca să le spun acestor animăluțe că sunt tare drăgălașe, dar Ființa mea profundă cu care eram conectată a continuat să țină palma peste gura mea ca să mă oprească din a vorbi. Mărturisesc cu ciudă despre mine că am simțit timp de o fracțiune de secundă că mă aflam pe o treaptă superioară de existență în comparație cu aceste mici făpturi îmblănite pentru că simțeam că am conștiință de sine, în timp ce ele nu aveau. Deși nici micuții mei companioni nu vorbeau, le puteam auzi gândurile pe care mi le trimiteau telepatic. Cu nespusă uimire inocentă se întrebau între ele: ”Ce este această arătare?” Se refereau, desigur, la mine! Mă îndoiesc sincer că le este permis celor care încă mai posedă ego din abundență să tragă cu ochiul în acest loc de basm. De ce să mi se fi permis mie să privesc? Mă gândesc că s-a întâmplat așa pentru că Dumnezeu știe că nu voi mai minți și că voi scrie despre lucrurile minunate care îmi sunt revelate în aceste experiențe spirituale atât de delicate, precum am promis că voi face.
Nu am fost lăsată prea mult să contemplu acest loc paradisiac căci curând după aceea m-am simțit ridicată spre înaltul cerului de o nouă prezență care se desprindea din Întreg. Mi s-a părut chiar mai cunoscută această nouă prezență individualizată. Ca și cum mă mai aflasem în apropierea sa, ca și cum mă mai vizitase în rânduri anterioare acestei date, ca și cum mă obișnuisem într-o oarecare măsură cu amprenta sa energetică atât de greu de suportat, fiind incredibil de ridicată! Am auzit o voce bărbătească în spatele meu, unde se găsea noua prezență care mă ținea de mijloc. Mi-a zis: ”N-a fost să fiu Mihai Eminescu!” A ieșit apoi din spatele meu, m-a luat de mână și ne-am învârtit de câteva ori în văzduh, în formă de spirală. În acest loc unde nu se poate minți și nici păcăli, cunoști din start intenția clară a unei prezențe care lansează o acțiune. Din momentul în care am început să ne învârtim, am știut din capul locului că filmam o reclamă la Coca-Cola, detaliu la care voi reveni mai târziu. După 2-3 runde, ne-am oprit în înaltul cerului, iar cea de-a doua prezență a venit în fața mea, spunându-mi:
– Bună, Cătălina. Sunt Marius, iar aceasta este înfățișarea mea umană. Și te iubesc.
Am rămas ca trăsnită văzându-l și auzindu-l pe acest băiat în acest context atât de divin! Mă așteptasem să văd o simplă și banală proiecție mentală a imaginii sale din mintea mea, dar am primit cu totul altceva căci nu mă mai îndoiesc că cel care stătea în fața mea era chiar sufletul său care trebuie că locuiește în dimensiuni mai înalte de existență. Nu este de mirare că îmi era așa de familiar fiindcă amprenta sa energetică este cea a vizitatorului meu oniric care îmi dă peste cap frecvența când se află în preajma corpului meu fizic. L-am apucat de umeri pentru că îmi venea să dau de pământ cu el (nu am ales întâmplător această expresie ca să descriu ce simțeam în legătură cu el), și l-am împins, cu intenția să îl fac să cadă din poziția sa din ceruri.
– Arăți exact cum îmi aminteam că arăți, i-am zis, deoarece într-adevăr cel care se afla în fața mea era copia fidelă a băiatului de care mi-a fost atât de drag până la 20 de ani, când l-am văzut ultima oară, exceptând zecile de vise din ultimii trei ani.
Și Doamne-Dumnezeule Mare, că îmi ești martor, așa de fericită și mulțumită am fost să văd chipul său scăldat în acea lumină divină a astralului superior. Fără doar și poate că m-aș mulțumi pe deplin să văd acel chip în fiecare dimineață! Atât de mult dor cât îmi este să îl revăd, iar de asta nici nu am fost conștientă în ultimii 10 ani, dacă nu aș fi început să scriu în acest jurnal! El a căzut după aceea spre pământ, așezându-se grațios pe iarbă și privind în sus la mine. Nu am stat nici măcar o secundă să mă gândesc fiindcă am știut că trebuia să îl urmez indiferent ce, lucru pe care l-am și făcut.
Atunci am crezut că mă voi trezi cu totul în trupuul fizic pentru că deja lucrurile pe care noi doi intenționam să le facem nu mai erau permise în acel loc atât de sfânt, fiind o reformulare simbolică a căderii lui Adam și a Evei în păcat și a alungării acestora din Eden, dar visul tot a mai continuat puțin, însă într-un mod tare straniu. Vedeam niște particule rotunde de mici dimensiuni, ca bulele de aer sau acidul sucului Coca-Cola, încărcate cu un fel de substanță vibrantă, apropiindu-se de mine de peste tot și pătrunzându-mi în organism. S-a simțit ca și cum molecule ale sufletului său mi-au fost transplantate în corpul sideral în acele ultime momente ale visului meu atât de deosebit, consolidând într-un chip și mai intim și mai profund legătura dintre sufletele noastre! După care m-am trezit în corpul fizic.
Trebuie să aduc niște completări. Așa cum am subliniat anterior, această nouă locație în care m-am trezit era guvernată de principiul transparenței. Acest lucru înseamnă că nu existau intenții ascunse în spatele acțiunilor noastre și că puteai înțelege în mod intuitiv din capul locului metaforele din cuvintele auzite. Așa că, auzindu-l pe cel care mă acompania în acest tur paradisiac spunându-mi că nu este Mihai Eminescu, am știut intuitiv că recunoaște despre sine că nici Luceafărul de zi nu este, așa cum nu este nici Luceafărul de noapte, acest lucru sugerând că el nu era Lucifer. A recunoscut despre sine că este străin la vorbă șiîn purtare, așa cum a recunoscut în plus că nici nu are talent poetic. Pe acesta îl am eu. A recunoscut în acest mod că sufletul său uman are defecte, printre care acela care îl determină să își otrăvească templul fizic bând Coca-Cola, detaliu din care se dezvoltase și ghidușa tentativă de a filma o reclamă pentru acest produs (trebuie urgent citită scrisoarea cu titlul ”Am reușit un „bună„ în imaginația mea”). Își cerea iertare pentru atâtea minusuri pe care le avea, mărturisindu-mi în cuvinte nerostite că tot ce putea face era să mă ducă în paradis, mie revenindu-mi sarcina de a trece în scris detaliile acestor călătorii și experiențe minunate. Nu am captat nicio umbră de amor propriu în această prezență, îmi vorbea și se comporta cu sinceritate evidentă.
Când s-a întors spre mine și am putut să îi privesc chipul, am trăit un sentiment extrem de intens pe care l-am tradus în acest fel: văzându-l în acel loc am avut o străfulgerare de amintire, ca și cum mai văzusem acel chip înainte de a mă naște, într-un moment în care amândurora ne fuseseră testate limitele extreme ale psihicului într-o dimensiune mai înaltă unde ni se deciseseră destinele, circumstanțele vieții, numele și chiar aspectul fizic. Când i-am răspuns că arăta exact așa cum mi-l aminteam, mă refeream la acel moment de dinaintea nașterii noastre, când mi s-a permis să îl văd.
Nu mai lungesc vorba cu alte comentarii. Mi-e și așa destul de greu să asimilez atâtea evenimente prin care trec în timpul zilelor și nopților, de aceea mă voi preocupa pe moment să consemnez aceste experiențe, fără să le mai interpretez adițional. Mă rog bunului Dumnezeu să îmi dea mai multă înțelepciune pentru ca, odată ce monada mea divină see va maturiza, să fiu capabilă să descopăr simbolurile ascunse în aceste experiențe mistice care îmi sunt date.
M-am înscris la o asociație de studii culturale, filozofice și antropologice. Oamenii aceștia țin de învățătura gnostică, deci sunt în totalitate în cunoștință de cauză cu fenomenele și experiențele mistice care mi se întâmplă de la 10 Ianuarie 2015, când m-am conectat cu Ființa mea Profundă pentru prima oară, lucruri despre care am început să scriu pe scurt în scrisoarea cu titlul ”Ce am de făcut ca să îmi recuperez vederea”, epistolă pe care mă văd nevoită să o abandonez temporar ca să trec în catastif o altă manifestare de-a ta cu care m-am confruntat noaptea trecută, în timpul somnului. Când am decis să scriu în acest jurnal, în ianuarie 2017 (cu toate că de scris tot am făcut-o cu mult timp înaintea acestei date, doar că prin dictare) m-am așteptat cu sinceră naivitate că voi face un fel de terapie prin scris, un fel de eliberare emoțională de energiile trecutului care m-au ținut blocată pe loc și chiar și în sens invers. Speram că voi ajunge să văd cu mai multă claritate conexiunile dintre evenimente, cauzele care au dus la aceste episoade și efectele lor, atât bune, cât și mai puțin bune. Așa speram că se va întâmpla. Nu-i vorba, de ajuns am ajuns eu la niște concluzii destul de tulburătoare, inclusiv în privința ta, dar ca să le emit aici, chiar așa pe față, fără să le fi înțeles pe deplin în prealabil, mi-e că îți voi gâdila egoul și așa destul de aglomerat cu proprii demoni interiori.
Mă întreb dacă ziua ta chiar este peste 2 săptămâni. Strâng de vreo 2 ani diverse obiecte pentru ziua ta, punându-le într-o cutie pe care sper că ți-o voi înmâna într-o bună zi în persoană. Unele lucruri am sfârșit prin a le da de pomană în stânga și în dreapta, crezând că așa marele Judecător Divin Anubis va mai șterge din datoria care te împiedică să te milostivești de mine și să îmi curmi suferința printr-un simplu ”Bună”, trimis chiar și scris pe o coală de hârtie, prin poștă. Stai liniștit, n-aș avea cum să îți verific amprentele lăsate pe hârtie, dacă ai proceda așa.
Dar cum tu nu procedezi în niciun fel în privința mea, grupul meu de suport de la asociație a ajuns la concluzia că ești un Incubus, adică un demon erotic creat de mintea mea subconștientă în baza imaginii tale păstrate în nivelurile scufundate ale minții. Tare, tare drag trebuie să îmi fi fost de tine când am fost amândoi puști ca să creez un așa Incubus înzestrat cu energie, forță, personalitate și inteligență. Dar manifestarea ta seamănă prea mult cu așa ceva ca să nu îți dea de bănuit. În acest sens, bine ai face dacă ai citi cartea maestrului Samael Aun Weor cu titlul ”The Mystery of the Golden Blosom”, ca să ai măcar o înțelegere cât de cât asupra răului pe care mi-l provoci cu (ne)bună știință, în caz de te-ai dovedi real.
Am vrut să scriu despre toate pățaniile din viața mea, mult și cât mai detaliat, ca să pot observa manifestarea emoțiilor mele și a psihicului meu de-a lungul anilor. Bănuiesc că nici în ruptul capului nu m-aș fi așteptat să agit și să agravez demonii și energiile nefaste ale trecutului. Cu alte cuvinte, am făcut din țânțar armăsar și din întâmplări banale o adevărată tragedie. ”Drama queen”, cum am fost descrisă de atâtea ori înainte.
– Ei, ce are a face că nici Diavolul nu dă doi bani pe mine? zic eu umplându-mi mânecile bluzei de casă cu lacrimi și mucoasă nazală.
Dar uite că Diavolului i-a păsat, așa că și-a vârât coada acolo unde nu îi era locul, punând mai multă sare pe rană și tristețe în inimă. Nu reușesc să scap de tristețea asta sub niciun chip, tristețea că am ajuns atât, atât de jos!
Marius, te-am visat din nou noaptea trecută. A scos la suprafață o emoție teribilă de care nici măcar nu am fost conștientă. Dar tocmai pentru aceasta este atât de bun visul, ca să îți poți observa mai îndeaproape subconștientul, cu toate ascunzișurile sale. Lumile acestea interne suprasensibile sunt un tărâm deosebit de propice pentru testare, experiment, investigare, dar și pentru a te cunoaște pe tine însuți. Nu mă așteptam să mă comport chiar în felul în care am făcut-o în timpul acestui vis, dar se pare că disperarea mea a atins limitele extreme menite să tragă semnalul de alarmă. Dincolo de ele nu mai este decât deznădejdea.
Eram tot eu în acest vis, iar orașul era tot acesta. Purtam la subraț o pernă, un cearceaf și o pătură. Mă îndreptam spre Dorobanți, lângă catedrală, vis-a-vis de blocul tău. Când am ajuns chiar în dreptul blocului tău, dar pe partea cealaltă a străzii, m-am oprit în loc. Mi-am pus pătura pe jos cu pernă cu tot. M-am lungit cât eram eu de scurtă în acest culcuș improvizat și m-am învelit cu cearceaful.
– Nu îmi vine să cred că am ajuns și cerșetoare, mi-am spus, uitându-mă fix la balconul de la apartamentul tău unde speram că te vei afișa tu odată și-odată.
În locul tău a apărut mama ta. Nu am văzut-o niciodată pe mama ta în persoană ca să o asociez cu orice chip din amintirile mele, dar era inevitabil să nu se manifeste în visele mele, mai ales pentru că în ultima perioadă m-am gândit foarte des la ea. M-am întrebat de multe ori cum ar putea suporta mama ta să știe că îndrăgești o fată oarbă. Puțini sunt cei care înghit astfel de situații, iar reproșuri sunt aduse chiar pentru lucruri mult mai mărunte. Viața cu mine, cu o persoană care nu vede, este groaznic de limitată și anostă pentru cel care este în totalitate sănătos. Alături de mine ai fi nevoit să îți reduci la jumătate din obiceiuri, iar acesta este un sacrificiu pe care nu îl pot cere nimănui să îl facă de dragul meu, deși mărturisesc că ideea unui suflet pereche mi-a surâs la început tocmai din acest motiv. M-am gândit atunci că numai un suflet pereche ar putea înțelege pe deplin genul de încercare la care sunt supusă și ar avea infinită răbdare până m-aș vindeca, fără să își amărască într-una zilele cu remușcări și regrete că trece viața… trece pe lângă noi, iar minunea nu se mai întâmplă. Vorbesc despre așa ceva pentru că acesta este tratamentul pe care îl primesc acasă, în familie. Cu toate că am primit cuvântul de la Tribunalul Divin că voi vedea din nou, anii care au trecut la mijloc umbresc această promisiune, făcând-o una cu pământul. E o promisiune pentru viitor care nu se manifestă în prezentul de zi cu zi, lucru care ne-a determinat pe toți cei ai casei să adoptăm o mutră funestă și tristă, iar asta în permanență. Nu se aude decât foarte rar câte un ”mulțumesc, Doamne, pentru că această pedeapsă nu este pe viață”. Nici măcar din gura mea nu se aude. Am primit o afirmație în acest sens în urmă cu câteva zile, după ce am întrebat Ființa Profundă dacă e vreo șansă să te cunosc în persoană până la sfârșitul acestui an. Răspunsul a fost:
– Hai să nu mai punem și alte lucruri la socoteală. Situația aceasta ar putea să țină toată viața. Răbdare, răbdare, nebuno. Că tu nu vei termina aici înaintea lui. (semnificația reală a calificativului de ”nebună” pe care l-am primit am trecut-o la sfârșitul scrisorii)
Complicată trebuie să mai fie treaba în care ești implicat! Câtă filozofie nu aș introduce aici, ca să explic motivul pentru care nu vii mai curând, dar m-aș abate prea mult de la subiectul visului de azi-noapte pe care l-am cam lăsat în urmă. Nu îndrăznesc să interpretez apariția mamei tale la balcon în locul tău, dar trebuie că are legătură și cu Mama Divină Kundalini din Ființa ta pe care o simt câteodată că te protejează cu strășnicie de zgripțuroaica cea netrebnică din mine.
Mai dureros este faptul că am ajuns să cred, în nivelurile scufundate ale psihicului, că dacă eram cerșetoare când eram puști, m-ai fi băgat măcar o dată în seamă, când mi-ai fi dat 1 leu din milă. Poate că mi-ai fi zis chiar și mult râvnitul ”Bună” și poate că m-ai fi întrebat chiar de povestea mea de viață. Vreau să zic că acum am ajuns să cred că acest gen de cerșetorie mi s-ar fi părut mult mai ușor de îndurat decât mizeria asta psihologică la care mă supui cu atâta înverșunare. Mi s-ar fi părut o karmă mult mai ușoară să nu fi avut de niciunele de-a lungul anilor decât să îndur tortura ignoranței tale. Pe care nu o mai suport de nicio culoare. Așa că de aceea m-am lungit pe trotuar în fața blocului tău, în visul meu, crezând că așa n-aveai cum să mă mai ocolești. E mai mult de explicat, dar mă doare brațul drept, cel cu care tastez mai mult.
După acest vis a urmat altul la fel de dureros. Îți scrisesem un bilețel care nu știu cum s-a făcut că a ajuns la tine. Te invitam la o conversație în căpița cu fân (visul se petrecea în mediul rural, la una dintre bunicile mele). Erai împreună cu alți câțiva amici de-ai tăi. Dar tu mi-ai întors spatele ca să te scuturi de mine. M-am întors și eu cu spatele la tine, cu inima frântă.
După o astfel de noapte groaznică, nu este de mirare că am sfârșit prin a fornica cu o duzină de reprezentări în timpul unui vis lucid, mai spre dimineață. A fost un vis atât de morbid de pornografic, că a reușit să mă determine să mă ridic din corpul fizic în astral ca să strig: ”Ajunge! Oprește-te!”
Dar cum eram deja vulnerabilă, Diavolul nu a întârziat să se implice în visul meu, sub forma fratelui tău geamăn, incubusul cel cuceritor, seducător, ispititor, imposibil de respins , atât de hipnotică este puterea sa. Timp de un minut am avut voință să mă împotrivesc prezenței sale. Ba mai mult decât atât, chiar mi-am permis îndrăzneala de a-mi pune palma peste ochii săi, numai ca să îi spun telepatic:
– Eu sunt cea oarbă sau tu ești? Acum mă vezi? De ce nu m-ai văzut înainte, cu ani în urmă, când aș fi putut fi a ta?
Crezi că a funcționat vorbăria mea? Energia luciferică este devastatoare pentru neofitul amator. La finalul visului, stăteam aplecată pe fereastră, uitându-mă pe geam pe care îl lingeam cu limba. În spatele meu Luciferul mă retrograda de la statutul de om la statutul de dobitoacă.
Mulțumesc. Și toate astea de la un simplu ”Bună” nespus la timpul potrivit. Vai și amar nouă, Doamne, iartă-ne, că nu știm ce facem!
**********
-Nr.21
Arcanul Nr.21 este „Nebunul Tarotului”. Suma cabalistică ne dă 2 + 1 = 3. În acest Arcan 21 Inițiatul trebuie să lupte împotriva celor Trei Trădători ai lui Hiram Abif: Demonul Dorinței, Demonul Minții și Demonul Relei-Voințe.
Niciodată nu suntem mai în pericol de a deveni Demon, decât atunci când suntem cel mai aproape de a deveni Înger.
Arcanul Nr.21, „Transmutarea”, indică faptul că trebuie să transmutăm. Cel ce lucrează la Auto-Realizare, este expus la a comite nebunii.
Când Alchimistul varsă Vasul lui Hermes, se transformă de fapt în Nebunul Tarotului:
„Nesăbuința”. Orice Inițiat care se lasă să cadă este în realitate Nebunul Tarotului. Arcanul Nr.21 este Eșecul și îl putem reprezenta prin steaua pentagonală inversată care reprezintă Magia Neagră.
În Arcanul 21 Pericolul este reprezentat tocmai de Crocodil. Nebunia, greșeala, este să ne îndepărtăm de Drum.
Am avut azi-noapte un vis tare drăgălaș cu tine. Scurt, foarte scurt, dar tare, tare simpatic. Primisem deja de vreo săptămână o afirmație de la sufletul meu care mă avertiza că ceva neobișnuit avea să se întâmple în această noapte, așa că am încercat să fiu vigilentă. Afirmația a fost cam așa: ”Va fi un atac terorist la Turnurile Gemene”, unde fiecare cuvânt poate fi interpretat în fel și chip. Am asociat turnurile gemene cu identitățile noastre umane, apoi am tradus că cele două turnuri pot fi o trimitere la chakra a 4-a, adică la inimă. Apoi am presupus că atacul terorist trebuie să aibă legătură cu o bombă cu ceas care, în asociere cu inima, m-a condus la clasica expresie ”mi-a bătut inima de era să îmi sară din piept de emoție”. Acum urma să văd dacă sursa unei astfel de manifestări avea să fie o emoție pozitivă sau una negativă (și fericirea poate produce efecte asemănătoare ca și frica!). Am bănuit că trebuia să se întâmple ieri, pentru că a fost 09.11 care în mod evident este o trimitere la atacul terorist de la World Trade Center din 11.09.2001. Mă așteptam să primesc vești foarte proaste despre tine, că ți-ai găsit o nouă iubită de exemplu, care veste ar fi fost chiar mai dureroasă decât să aflu că ești bolnav de leucemie (Doamne-Ferește, Ferească-Sfântul, ducă-se pe pustii o astfel de judecată a minții mele atât de slabe!).
Nu s-a petrecut nimic notabil în starea de veghe, pe timpul zilei, așa că m-am îndreptat către așternutul meu pe la 9 seara, convinsă fiind că iar trebuie să fi interpretat greșit afirmațiile venite pe cale spirituală. Am pus capul pe pernă și am adormit câteva ore mai târziu, după rugăminți repetate și fierbinți la mama divină să îmi ierte natura păcătoasă și să îmi dea o nouă șansă să mă ridic din mocirlă.
Nu îmi amintesc cum a început visul după ce corpul fizic a adormit. Dar vedeam mișcare în jurul patului meu. Se vedea lumină, un detaliu atât de rar în timpul viselor mele lucide, mai ales după 01 Martie 2016, când am aflat că ai o prietenă. După acea dată nu ți-am mai văzut chipul real și nici în lumină nu m-am mai trezit chiar atât de des ca în anul anterior, în 2015. Nici azi-noapte nu îți vedeam chipul, dar puteam vedea că stăteai aplecat parțial peste mine, ca să îmi șoptești la ureche binecunoscutele tale fraze de alint. Eu dormeam pe partea stângă a corpului. Îmi simțeam trupul fizic adormit, iar pe cel astral paralizat, blocat în interiorul celui de carne și oase. Nu mă puteam mișca de niciun fel, iar prezența ta lângă corpul meu mă dă complet peste cap. Nu încape îndoială că ai o vibrație muuuult mai înaltă decât a mea! Mă gândesc câteodată că nu este de mirare că bunul Dumnezeu a împiedicat întâlnirea noastră în persoană mai de timpuriu, având în vedere faptul că nu îți fac câteodată față nici măcar la distanță. Poate că a fost spre binele meu că s-a întâmplat așa.
Azi-noapte îți simțeam fiecare moleculă a ființei tale aplecate deasupra mea. Era nemaipomenit de intens și magnetic, mă bruiai teribil. Nu îmi dădeam seama ce făceai pe lângă mine, dar părea să fie o manifestare pozitivă a ta. Am depus tot efortul, cu tot bruiajul, să mă eliberez din paralizia specifică somnului, fără să îmi trezesc corpul fizic, ci numai pe cel intern.
Cu chiu, cu vai am reușit să îmi eliberez degetul arătător de la mâna dreaptă. Îl puteam mișca relativ în voie, dar nu cred că îți dădeai seama ce vroiam să fac cu el. Nici eu nu știam ce vroiam că d-abia mă dezmeticeam. Iar de vorbit nu puteam lega nici două cuvinte. Era ca și cum mă trezeam din comă. Nici nu știam cu precizie în care dimensiune mă aflam, poate la granița dintre lumi. Mi se părea că îmi simt corpul fizic complet presat de energia ta, absolut intolerabilă. Nici nu vedeam bine, cu toate că era atât de luminos. Dar căutam să îți deslușesc mâinile și degetele în toată acea amestecătură de linii și curbe nedefinite. Poate că ți-ai dat seama ce căutam pentru că, în cele din urmă, ți-ai lipit unul din degetele tale arătătoare de al meu, chiar în buricul degetului. N-au ieșit scântei, cum mi-ar fi plăcut mie, dar tot îmi venea să chicotesc pe înfundate. Era atât de gingaș acel simplu gest, că mai să-mi sară inima din piept, așa cum fusesem avertizată cu o săptămână în urmă. Vroiam să îți zic ceva, să verbalizez, dar eram în întregime paralizată, iar prezența ta nu îmi ușura deloc munca. Din nou cred că îți dăduseși seama de intenția mea. Mi s-a părut atunci că îți ridici tricoul, spunând:
– Scrie aici ce vrei să spui.
Am folosit degetul arătător liber ca să scriu ”BUNĂ”, dar nu îmi dau seama dacă am scris în eter sau pe abdomenul tău.
Tu te-ai aplecat atunci și mai mult peste mine, ceea ce a făcut să îți suport și mai anevoios aura. Dar cât de acut o puteam simți!!! Cum ar fi posibil ca propriul subconștient să creeze un Incubus cu o așa cantitate de energie, când pe a ta o simt atât de gigantică, de puternică și de angelică? În plus, el ar fi trebuit să se fi hrănit cu energia mea, luându-mi pofta pentru multe lucruri. În schimb, eu nu fac altceva decât să întineresc, ca și cum eu sunt intrusul, sucubusul care se hrănește din energia ta. Nu înțeleg și nu reușesc să îți explic prezența din punct de vedere logic! În orice caz, te-ai aplecat așa spre mine, până ai ajuns cu buzele în dreptul urechii mele drepte în care ai șoptit:
– Hi! Hi! Hi! de vreo 5-7 ori la rând, cam cum s-au salutat Leonard și Penny în primul episod, în dreptul ușii d la apartamentul lui Penny.(partea nostimă legată de întâlnirea dintre cele două personaje a fost că Leonard i-a spus lui Sheldon după aceea că de ce nu ar fi posibilă o relație între el și Penny, când el este bărbat, iar ea este femeie, la care Sheldon răspunde că, deși sunt bărbat și femeie, nu fac parte din aceeași specie pentru ca o legătură între ei să fie posibilă; să explice această notă umoristică adevărul că nici noi doi nu facem parte din aceeași specie?)
M-am trezit complet la foarte scurt timp după aceea. Nu te mai puteam suporta, literalmente, voltajul vocii tale în urechea mea mi s-a părut peste măsură de ridicat, iar tu nu ai făcut decât să îmi șoptești! Îmi doream să îți mai scriu ceva, mânată de nebunia de moment, altfel nu îmi explic de ce aș fi vrut eu să îți spun ”te vreau” sau ”te iubesc” sau ”sărută-mă”. Nebunie, e limpede!!
Asta a fost tot. Scurt, dar gingaș și drăgălaș. Ție ți-a bătut până la urmă inima? Mie da, chiar în felul asociat exploziei unei bombe cu ceas, cu toate că până dimineața eram aproape în lacrimi de la durerea din corp, dar mai ales după vizita fratelui tău geamăn cel răutăcios, cel care nu se dă în lături de la nimic, mai ales de la tentație.
Iar tu… tu nu ai fi putut fi Buddhi sau Hristosul intim sau alt aspect al Ființei profunde. Gesturile tale au fost prea tandre ca să fi aparținut acestor aspecte elevate și superioare ale Ființei! Deci cine ești tu, cel pe care sufletul meu îl numește ”terorist”?
Revin cu o nouă epistolă în care am de gând să consemnez alte amintiri nocturne pe care le am cu tine, înainte ca acestea să se șteargă din memorie care deja dă semne de slăbiciune. Nu îmi amintesc cu exactitate dacă am consemnat deja în scris aceste episoade. Au fost așa de multe, iar eu am scris surprinzător de mult și de cuprinzător. Mai mult mistic și mai puțin material, pământean. Sper totuși din toată inima că tot materialul adunat de mine aici are o valoare cât de cât pentru Univers, lucru care mi-ar permite, cred eu, să îmi negociez karma la tribunalul divin, în fața lui Anubis și a celorlalți 42 de judecători divini. Știu și eu? Altceva nu am putut face și altceva nu mi-a recomandat Ființa profundă să fac decât să scriu. Să îți scriu ție mai ales, sperând în tot acest timp că, făcând așa, voi reuși să mă eliberez emoțional de demonii trecutului sau cel puțin să îi țin sub control, că voi reuși să văd mai obiectiv lucrurile, că îți voi ține companie în timp ce ești pe câmpul de luptă ducându-ți propriile bătălii de care eu una nu am habar. Și mi se pare că tocmai așa trebuia să fie. Eu să nu fi avut nicio cunoștință despre luptele tale interioare (sau chiar și exterioare). Ca să întăresc această ultimă afirmație, află că am mai avut o frântură de amintire dintr-o viață anterioară, dar despre care nu pot scrie mai mult pentru că nu a fost decât o senzație confuză despre o circumstanță ambiguă în care au fost implicate rudele mele. Karma de familie.
Așa că aș face mai bine să scriu despre lucruri pe care mi le amintesc mai bine. Ca de exemplu, aseară, înainte să adorm, am cerut mamei divine Kundalini să îmi permită să mă conectez cu corpul tău mental prin cordonul ombilical ce ne leagă pentru că îmi doream din toată inima să aflu ce simți și ce crezi tu despre orice. Nu vroiam să captez un adevăr divin, ci un fapt subiectiv care să îți aparțină. Așa m-am lăsat să alunec în vis, implorând cerurile să îmi îndeplinească dorința. Nici nu mai știu când a început visul, dar destul de repede după ce am închis ochii. Nici nu îmi mai amintesc secvențele de la început. Dar eram cu mama și cu sora mea. Ne uitam la ecranul unui televizor pe care se derula o înregistrare video cu tine. Tu nu erai chiar tu, așa cum mi te amintesc de la 20 de ani, când te-am văzut ultima oară, dar repet că până și această imagine a ta din trecut este destul de ambiguă în memoria mea. În visul meu de azi-noapte arătai ca un mix de Marius, de Abed din serialul Community, de Ali G. pentru că purtai niște ochelari asemănători celor purtați de acest personaj ridicol. Și să nu uit că mai aveai ceva și din cântărețul Xavier Naidoo cu care te-am asociat ca fizionomie când eram puști. Erai îmbrăcat cu haine groase d iarnă, purtai inclusiv fes și mănuși. Ningea, iar tu dădeai zăpada laoparte. Aveai o lopată cât toate zilele în mâini și te îndeletniceai cu acest sport atât de solicitant. Între timp mai făceai și oameni de zăpadă pe marginea șanțului. Apoi te-ai oprit și te-ai întors cu fața spre cameră.
– Te iubesc, Cătălina, frumoaso, au fost perlele și nestematele care ți-au ieșit pe gură.
Eu eram buimacă și înainte să mă dezmeticesc din această reverie, cu toate că deja începusem să observ insolitul manifestării și să îmi dau, deci, seama că trebuie să fie o transmisie difuzată de către ființa profundă, am fost smulsă din acel context și dusă într-o cameră. Era un dormitor foarte frumos amenajat și mobilat. Vedeam o lumină difuză de la niște veioze așezate pe două noptiere aflate de-a dreapta și de-a stânga unui pat imens, lipit pe centrul unui perete. În tot acest timp difuzarea decorului fusese însoțită de o voce care îmi transmitea telepatic:
– Și asta nu e totul. E vorba de 4, nu de 1.
Nu mi-am dat seama imediat la ce se referea, dar am continuat să privesc cu interes deosebit la această scenă. Din pat, de sub plapumă și cuverturi, ceva a început să se miște deodată. Cineva a dat învelitorile la o parte. Se auzise un fel de zgomot în împrejurimi, undeva în exteriorul camerei. Dar nu eram decât noi doi ieșind de sub plapumă. Amândoi aveam părul cam încărunțit, dar într-un mod ușor cam falsificat, ca și cum întreaga scenă era regizată. Părul meu mai ales era ridicol de nostim, cu șuvițe albe și negre alternând unele între celelalte. Eram îmbrăcați destul de gros, în pijamale, ca și cum în cameră și în casă era frig. Eu eram pe partea dreaptă a patului, iar tu pe stânga, cum privești patul din față.
Stăteam amândoi treji când, deodată, a pătruns în cameră sursa zgomotului de dinainte. Intraseră pe ușa dormitorului în miez de noapte o droaie de copii. Erau 3, unul mai drăgălaș și mai năzdrăvan ca celălalt. Cea mai mare era cea pentru care am primit Bunavestire pe 13 Septembrie 2015. Avea vreo 9 ani și semăna în totalitate cu mine. Avea până și părul identic cu al meu, cu tot cu șuvițele albe și negre. Se vedea cât de colo că era fata mamei. Urma apoi un băiețandru de vreo 6-7 ani, apoi unul tare micuț de vreo 2 ani despre care nu mi-am dat seama dacă era fată sau băiat. Toți 3 s-au aruncat în patul nostru, peste noi, dar mărturisesc că acesta micuț din urmă m-a înduioșat cel mai mult. Se aruncase și el cu chiu cu vai în pat, dar fiind atât de pitic, s-a blocat la mijloc. Nu se putea târî pe plapumă și rămăsese înțepenit locului pe burtică. Începuse să dea din mânuțe și din piciorușe și să orăcăie din toți plămânii, mititelul. Cât era de drăgălaș ! Mi se pare că al patrulea era în pântecul meu !
Totuși, era ceva ciudat în atmosferă. Toți eram îmbrăcați foarte gros, ca și cum nu ardea focul în casa noastră. Cred că acest detaliu este extrem de important, pentru că focul este simbol al energiei materne divine, Kundalini. O casa în care nu arde focul etern al zeiței mamă este sortită eșecului, în credința mea. Trebuie să mai fie și altă simbolistică, dar mă opresc aici cu interpretarea, având în vedere faptul că implorasem înainte să adorm să primesc prin intermediul unui vis deosebit ceva care să îți aparțină, care să țină de natura ta subiectivă și care m-ar fi ajutat să te cunosc mai bine.
Apoi m-am trezit din acest vis scurt, dar atât de deosebit! Unele lucruri sunt menite să se întâmple, iar altele nu, este tot ce pot să spun.
În orice caz, te sfătuiesc cu sinceră căldură și prietenie să citești din învățătura despre Mama Divină Kundalini (de preferat din cărțile gnostice) dacă intenționezi să stai în același așternut cu mine, altminteri te rog din toată inima să nu te mai apropii de mine, nici fizic, nici astral, nici aiurea și să îmi dai pacea și libertatea !. Asta mi-e religia și nu mai las pe nimeni, niciodată, să îmi zică altceva.
Vroiam să mai menționez vreo alte câteva manifestări anterioare, din anii trecuți, dar m-am lungit cu vorba în scrisoarea de față, așa că o voi lăsa pe altă dată. Acum mă duc să trag de fiare, că mă dor brațele. Iar diseară la RAAY, la masaj !!
Musai trebuie să consemnez în scris următoarea experiență că altfel se șterge din memorie și se uită sau, în orice caz, se alterează drastic de nu mai este bună după aceea nici să ștergi praful cu ea.
A început ieri când, folosind tehnica despre care am mai vorbit în scrisorile mele anterioare (cea de nu dă greș niciodată în privința acurateței), am avut următoarea conversație cu înțelepciunea infinită din conștiința mea:
– Să nu faci nicio diferență între cele două lumi, m-a sfătuit această voce a cărții. Somnul să îți fie precum îți este starea de veghe.
– Dar cum să fac asta? am întrebat nedumerită. Ușor de zis, greu de înfăptuit, am adăugat eu descurajată și descumpănită, știind prea bine cât de greu îmi este să mă concentrez cât mai mult cu putință în timpul stării hipnagogice, adică starea dintre veghe și somn, ca să îmi mențin conștiința cât mai trează odată cu instalarea somnului. De prea puține ori am reușit să mă mențin trează cu voință conștientă în această perioadă de tranziție. Deși corpul meu produce suficient de multă energie ca să mă propulsez în astral, e degeaba. Mă doare din cap până în tălpi, mai ales în zona inimii, a umerilor, a brațelor și a gâtului, adică la nivelul chakrei inimii și a chakrei gâtului. Iar asta pentru că am spus de prea multe ori „Te iubesc„ și nu am vorbit serios și încă de prea multe ori am spus „te urăsc„, afirmație oferită din toată inima și cu toată convingerea. Iar asta multor, multor oameni din trecutul meu. Așa că eșuez în mod lamentabil de cele mai multe ori. Mă pierd în haosul subconștient și inconștient, apoi pic în mod irecuperabil în somnul mecanic. De aceea nu am făcut decât să mă tânguiesc bunului ghid din interior și să mă lamentez a pagubă.
– Deci, cum mă sfătuiești să procedez? am continuat să întreb.
– Adu-ți aminte că la asta sufletul tău se pricepe foarte bine, mi-a reamintit maestrul intim.
– Daaa?! Eu să mă pricep la așa ceva? am exclamat, nevenindu-mi a crede o așa afirmație transmisă de Ființa profundă. Și când să încep să efectuez practica? Acum?
– Nu acum, mâine dimineață, mi-a propus ghidul meu. Iar vei avea vizitatori.
Așa a trecut noaptea. Întâmplarea a făcut că am avut un vis deosebit de lung cu nivel ridicat de luciditate în timpul căruia te-am căutat, ca de obicei, dar fără succes. M-am trezit prin Hipodrom, în apropierea vechii tale locuințe. Am trecut prin ziduri și pereți numai ca să ajung să te văd o clipă cu înfățișarea ta actuală. Gradul oarecare de luciditate îmi amintea că nu mai locuiești acolo (sau cel puțin nu tocmai în blocul și în apartamentul către care mă cățăram eu ca o nelegiuită și o infractoare de cea mai joasă speță, de prea puține ori m-am gândit să mă comport civilizat și să îți bat la ușă, în loc să dau buzna pe fereastră!), dar vroiam să testez și să experimentez manifestarea orice ar fi fost! Evident că nu te-am găsit pe nicăieri, cel puțin nu pe tine, cel adevărat, ci numai câteva frânturi de proiecții mentale ale judecăților și opiniilor personale și subiective pe care le am despre tine. Oricum, a fost neasemuit de interesant să observ cum mă dezintegram moleculă cu moleculă ca să trec printr-un perete care mă împiedica să ajung cât mai degrabă la tine.
Apoi a urmat un vis cu o casă umblătoare care s-a ridicat de la pământ după ce îi crescuseră din senin mâini și picioare ca să își mute locația fiindcă vechea așezare urma să devină un șantier în lucru.
În fine, am ajuns cu bine până dimineață, în jurul orei 7, probabil. Nu mai am nicio percepție a timpului de când nu mai văd, așa că mă iau după zgomotele din jurul meu ca să am o idee măcar cât de cât vagă asupra orei. M-am trezit, m-am ridicat, m-am dus la baie, m-am întors ca să adorm la loc. Știu din experiență că această oră este deosebit de propice pentru visare lucidă și experiențe mistice dintr-un motiv necunoscut mie. M-am gândit să procedez cum mi se sugerase cu o seară în urmă. M-am gândit strict și insistent la tine, încercând pe cât posibil să nu mai fac nicio disociere între vis și veghe, cele două lumi să fie, așadar, unul și același loc în conștiința mea, acest lucru însemnând că trebuia să rămâân trează. Așa am alunecat în somn și am adormit. Mi-am pierdut o bună parte din luciditate în acest proces, așa că nu mi-am dat seama chiar din prima unde eram și cu cine vorbeam. Dar mi se părea totul nespus de familiar, cam așa cum te simți când ești acasă, iar acasă este ceva ce îndrăgești din toată inima. Treptat, mi-am dat seama că vorbeam cu tine, că eram în prezența ta (pe care o percep atât de tandră și iubitoare, detaliu atât de contradictoriu cu modul în care îl percep pe cel care îți poartă numele aici, pe Pământ). Mi se pare că mă jeluiam, ca de obicei. Mă plângeam în legătură cu insensibilitatea ta față de starea mea actuală. Te imploram probabil să vii cât mai curând și cât mai degrabă la mine ca să pun și eu mâna pe tine, sărmana și nefericita de mine! Că altceva nu știu să fac decât să implor după milă, bunăvoință, tandrețe și afecțiune. Probabil e implicat în psihologia mea vreun complex al abandonului și vreun microb al stimei de sine scăzute de care aș face bine să mă descotorosesc definitiv. E clar că mi-ar fi plăcut să mă fi comportat diferit, să nu îmi fi dat din nou în vileag natura egoică atât de slabă. Undeva în timpul discursului meu înecat de suspine tânguitoare tu m-ai întrerupt ca să îmi spui:
– Ei, uite, asta e. Eu vin la tine noapte de noapte și stăm față în față, dar tu nu mă vezi.
M-am trezit imediat după aceea și încă mai păstrez în neuronii cerebrali auditivi sunetul vocii tale, atât de iubitoare, de tandră și de mângâitoare, ca sunetul unei doine de la munte. Mi se pare că nu ai făcut o referință la ochii mei materiali bleojdiți de întuneric și de prostie. Nu prin aceștia te pot vedea în lumea de dincolo. Crezi că nu știu despre ce ochi este vorba? Cu ochii larg închiși văd mai bine ca niciodată, dar natura mea duală și subiectivă și-a vârât coada în povestea noastră drăgăstoasă pentru că nu se poate să fie basm fără intrigă, fără Spân, fără zmei, fără balauri, fără Muma-Pădurii, fără zgripțuroaice și alte creaturi odioase și tenebroase, adică nimeni alții decât monștrii care trăiesc chiar sub patul nostru și care mă fac să dorm, să dorm profund și să nu te pot vedea.
Ei, uite, cum să fac să prelungesc acel singur minut de fericire sublimă când devin conștientă de prezența ta în visele mele, în timpul acestor conexiuni dintre sufletele noastre, ca să te pot vedea în timp ce stăm față în față?
Îmi amintesc și acum o altă vizită de-a ta. Stăteai deasupra mea, atât de ispititor de aproape de mine, mai să mă atingi, mai să mă îmbrățișezi, mai să mă săruți, mai să mă cuprinzi toată. Intenționat nu îți duceai gesturile afectuoase până la capăt, intenționat mă lăsai în expectativă, numai ca să îmi spui în ureche:
– Corpul fizic nu ți-l pot atinge, dar în sânge am putut să îți intru.
Mda, zic și eu necăjită. Ce ai fi vrut? Să bântui omul așa, în neștire, și să te aștepți să nu îi pici drag la inimă, chiar și cu forța? Și uite, ca să îți stric cheful, distracție maximă mâine la Death Fest! Tu bei berea blondă cu halba în timp ce eu o voi da după aceea afară prin ochișorii mei sărmani după care nimeni nu își manifestă dorul.