nov. 082022
 

Marți, 08 Noiembrie 2022

În cursul dimineții am avut iarăși contact cu partea aceea întunecată din mine, cu toate că nu a fost tot atât de neplăcut ca în alte rânduri trecute. Mai degrabă eram conștientă de energia proprie fiecărei emoții, iar acest lucru era, într-adevăr, destul de dezagreabil întrucât venea însoțit de toate acele furnicături pe care le resimt orișiunde în corpul de energie vitală inclusiv dincolo de zidul somnului, nu numai în corpul fizic. Captam și imagini, iar acestea erau precum o compilație a unora dintre cele mai importante episoade pe care le-am trăit corelate cu explorarea subconștientului, cu dezgroparea vechilor sentimente și traume refulate, cu munca interioară, astfel perindându-se prin fața mea unele din aceste surse care mi-au generat suferință, oameni, complexe, stereotipuri, etc.
Apoi, ca să ies de sub influența inconștientului, o mână de ajutor mi-a fost dată, iar aceasta venea din partea Zburătorului a cărui influență astrală a modificat-o drastic pe cea inițială, făcându-mi invitația de a-l însoți la o plimbare în lumină. Astfel m-a sustras din conținutul neplăcut în care mă scufundasem anterior, ținându-mă cu gingășie între brațele sale și ajutându-mă să duc exercițiul practic de vizualizare a luminii pe o treaptă mai eficientă, implicându-mă direct și în mod conștient în scene luminoase.
Când m-a atras spre lumină, am ieșit împreună cu el pe o stradă foarte cochetă, pe marginea acesteia, pe trotuar, fiind numeroși copaci foarte frumoși, cu coroană bogată de un verde crud și sănătos. Întregul trotuar era bine întreținut, iar strada era curată și liberă. Când am intrat în contact cu această scenă teribil de vividă, fiind totalmente conștientă de mine însămi și de faptul că eram proiectată dincolo de zidul somnului, am trăit un șoc destul de intens, căci amintirea orbirii era foarte vie în psihic, zicându-i Zburătorului:
-Ei, așa ceva chiar mi-ar plăcea să văd din nou, căscând bine ochii la împrejurimi care mi se umpleau de o autentică uimire, rememorând, în mod conștient și deliberat, actul de a mă plimba și de a privi la frumusețea spațiului înconjurător.
Așa mi-a fost captată curiozitatea către spațiul exterior pe care aș fi vrut să îl privesc dintr-o imagine de ansamblu. Colțul ochilor, în timp ce mergeam, nu îmi îngăduia să văd decât frânturi ale acelui spațiu, strada, copacii, trotuarul, cerul limpede și senin, depărtarea. La stânga mea, însă, se extindea priveliștea unui frumos cartier. Ca să îl pot vedea mai bine, m-am înălțat câțiva metri în aer, Zburătorul continuând să îmi țină companie. De sus, fiind deasupra acoperișurilor caselor, am putut vedea că acel cartier era o adevărată bijuterie a arhitecturii, a eleganței și a bunului-gust, era o încântare să le privesc pe toate, case, grădini curate și frumos amenajate, natură, flori, copaci și verdeață deopotrivă, încât iarăși am spus:
– Așa ceva chiar mi-ar plăcea să văd din nou! Dar stai să îți arăt, totuși, ce nu mi-ar plăcea să văd, amintindu-mi și de fața execrabilă a urbanismului.
Și, atunci, ne-am înălțat amândoi și mai sus ca să cuprindem o imagine și mai amplă a spațiului înconjurător, zburând către exteriorul frumosului cartier. În fața noastră s-a proiectat, atunci, un alt cartier urieșesc din blocuri înalte și cenușii, totul era numai ciment, niciun fir de iarbă nu pătrundea prin nicio crăpătură a asfaltului. Era imaginea vie a urbanismului modern.
– Ei bine, așa ceva chiar nu mi-ar plăcea să văd din nou, i-am mărturisit Zburătorului.
– Mie îmi spui?! mi-a răspuns acesta, părând ca și cum imaginea oribilului cartier cu aspect de fabrică îi atinsese o coardă sensibilă, părând a fi miezul unei suferințe ale sale pe care vrea să o înlăture din sufletul său.
Apropierea dintre noi ne-a făcut, după această scenă, să cădem într-o alta despre care nu se cade să mai scriu, unele trăiri de acest soi cerând să fie mai întâi rumegate, până a fi explicate.

iun. 132022
 

Luni, 13 Iunie 2022

Bună, A.J.!

Mi-a spus Ana că ați schimbat câteva cuvinte săptămâna trecută, așa că profit un pic de fereastra din timpul tău ca să te salut și eu. A trecut destul de mult timp de când nu ne-am mai scris.

Nu îți scriu mult, sunt și acum în dureri de nedescris, fiind vorba despre chakra gâtului. Începusem să mă sperii destul de mult la începutul anului din cauza acestor dureri din coloana cervicală și din partea dreaptă a gâtului, dar de curând durerea s-a mutat pe stânga, ca într-o oglindă. Când am percepția acestei lucrări ca într-o oglindă, mă liniștesc, știind că este o lucrare a Ființei profunde.

Dar ce primesc în schimb pentru această durere merită orice sacrificiu, anumite schimbări sunt perceptibile în simțirea mea și în gândirea mea, încât îți pot spune că de la ultimul mail din aprilie am primit un real ”boost” de ajutor din partea Ființei profunde pentru ca eu să dobândesc înțelegere profundă în legătură cu unele din aceste probleme despre care ți-am tot vorbit. Și am dobândit înțelegerea și concluziile pe care le-am tras sunt destul de minunate, iar efortul mi-e răsplătit fără doar șși poate, chiar dacă totul continuă să rămână în interior, deci continuă să nu se vadă în circumstanțele exterioare. Dar astfel am dobândit înțelegere asupra faptului că anumite evenimente trebuie să se întâmple la timpul lor, nici măcar cu un minut mai devreme sau mai târziu. Dar m-a costat foarte, foarte scump să dobândesc înțelegere asupra acestui adevăr. 🙂 🙂

În afară de aceste lucruri am mai avut și alte experiențe foarte minunate în Universul interior, majoritatea având un puternic caracter practic, deși nu le-a lipsit simbolismul. În legătură cu asta, uite o poantă pe care energia luciferică mi-a făcut-o. Eram într-un context vizibil simbolic, dar și practic în același timp, iar energia luciferică mă săpunea și mă chinuia foarte mult, încât l-am întrebat:
– De ce îmi faci toate acestea?
– Ca să pară totul mai realist, mi-a răspuns Luciferul particular.

Zău că da, A.J., toate acestea sunt de un realism dur și crud, dacă înveți să intuiești și să interpretezi pe loc toate aceste lucruri, chiar în timp ce ți se întâmplă. Indubitabil, eu trăiesc o minune, chiar dacă mulți continuă să o conteste. Dar Intimul m-a învățat să nu mai pun la suflet din micile răutăți ale celor din jurul meu, experiența pe care mi-a dat-o în legătură cu acest lucru fiind deosebit de poznașă, în stilul plin de umor al Ființei reale interioare de a aborda aceste chestiuni omenești care nouă ne par niște catastrofe, când pentru Ființa profundă nu au nicio valoare sau importanță.

Dar mă opresc aici, deja mi s-a intensificat iarăși durerea din gât și din umeri. Practic, simt o imensă cantitate de electricitate circulând (sau încercând să circule, dacă nu aș avea atâția cârcei în această regiune a corpului pe care o simt pietrificată) sub forma unui vortex, a unei spirale în coloana cervicală, venind dinspre coloană, prin tot țesutul intermediar, până în acea adâncitură de la baza gâtului, provocându-mi intense furnicături pe gâtlej și pe corzile vocale, durere foarte accentuată în zona urechilor și tot așa. E limpede că este vorba despre mișcarea chakrei gâtului, nu-i așa? Iar senzațiile acestea nu sunt lipsite de urmări, chiar se modifică ceva în centrul motor pentru care am nevoie de infinită călăuzire fiindcă ce simt este copleșitor, dar să se facă Voia Tatălui ca să nu fiu prinsă și pierdută între dorința personală și sentimentul datoriei, adică sentimentul sacrificiului pentru umanitate. Sper că nu am vorbit prea mult în dodii, mai clar nu știu să explic ce simt în legătură cu această lucrare din gâtul meu despre care îți tot scriu de la începutul anului.

Tu ce reflecții ai mai avut? La ce concluzii ai mai ajuns? Mi-ai scris lunile trecute că ai avut o serioasă mustrare de conștiință în legătură cu o persoană cu care te-ai întâlnit. Te-ai iertat pentru ce simți că ai făcut greșit? 🙂

Să ne auzim cu bine! Te îmbrățișez călduros,
Cătălina.

iun. 062022
 

<>

Luni, 06 Iunie 2022

Ursitul meu,

M-am frământat toată săptămâna trecută din cauza conversației de grup pe care am avut-o duminică după-amiază, în urmă cu o săptămână, discuție despre care am vorbit în treacăt în scrisoarea mea anterioară, cele petrecute în acea zi având unele consecințe extraordinare în Universul interior, ceea ce dovedește faptul că mâna Ființei mele profunde este mai grabnică să ajute decât este grabnică să refuze, zicând: ”Te-ai băgat singură în asta. Descurcă-te cum poți. Ești pe cont propriu!” Pe cont propriu am fost ori de câte ori m-am încrezut în propriul liber arbitru, fapt care m-a condus numai la a culege praf și pulbere după ce am semănat prăpăd. Și pentru că liberul meu arbitru nu mai corespunde necesității sufletului meu de a exista, mi-am încredințat liberul arbitru în mâinile Maestrului interior, de vreme ce sămânța nu poate da rod fără priceperea deplină a agricultorului potrivit.

Dacă noi am îngădui ca rolul de agricultor să revină exclusiv Ființei noastre profunde, desigur că și sufletul s-ar decora atunci cu toate splendorile, virtuțile și bucuriile care vin de la natura divină. Dar în câmpul vieții practice îngăduim și altor influențe exterioare nouă să pătrundă pe pământul nostru filozofic ca să deverse pe sămânța dumnezeirii noastre otrava relei lor voințe, a invidiei lor, a judecăților lor, a raționamentului lor materialist și a sterilității lor emoționale și sufletești. Astfel întinată, sămânța pune la suflet, în chiar rădăcinile sale, durere, amărăciune și complexe, pierzând din sensul menirii sale care este întotdeauna legat de rod. Rodul pe care îl dă sămânța este dovada vie a faptului că Monada Divină își împlinește cu succes meseria de agricultor, lucrând intens și eficient asupra seminței sale pe care buddatha, esența sufletului său uman o simbolizează. Buddatha este materia psihică primă din care sufletul uman se plămădește, fiind cele 3% de conștiință activă sau latentă de care dispune ființa umană din fabrică, ca să zic așa, aceste 3% trebuind să atingă maximul de 100% pentru ca ceea ce se numește ”trezirea conștiinței” să fie deplină și pentru ca sufletul să fie un suflet adevărat. Căci ce are omul în fapt este numai esența sufletului, deci un minuscul procentaj de luciditate cosmică și nimic mai mult.

Dacă am dobândit înțelegere asupra acestor lucruri într-un timp record este numai pentru că am plătit un preț atât de scump pe care numai extrem de puțini l-ar plăti din proprie voință, eu însămi aș fi refuzat să plătesc un astfel de preț din proprie voință, considerând că mi s-ar fi cerut prea mult. Dar agricultorul meu, Monada Divină, având interes să facă din pământul meu filozofic o grădină a splendorilor dumnezeiești, și-a răsfrânt în mine din harul Său pentru ca eu să încep să dau roade spirituale.

Dar dând roade spirituale, m-am grăbit ca o neghioabă să mi le expun în fața semenilor mei, întocmai cum se expune marfa cea mai de preț la piață, crezând în sincera mea naivitate că ceilalți piețari s-ar putea bucura pentru mine și pentru reușitele mele, știind că toată zbaterea mea a fost de așa natură pentru ca sămânța din pământ să iasă la suprafață ca să vadă lumina soarelui. (joc de cuvinte necoincidențial)

Dar, ursitul meu, aflu cu stupoare că nimeni nu se bucură pentru mine, cu toate că toți știu că mai tot din ce fac este pentru a dobândi Mila lui Dumnezeu ca să îmi fie iertată karma și ca să îmi fie redată vederea trupească. Vindecarea mea de orbire nu este singura mea motivație lăuntrică, dar constituie un factor de motivație foarte puternic și un pretext foarte bun sub care îmi pot ascunde alte căutări lăuntrice care cântăresc mai mult în balanța aspirațiilor mele decât cântărește vindecarea propriu-zisă de orbire. Altfel spus, nu mi-am mânat atenția către știința spiritului cu scopul principal de a mă vindeca de orbire, găsind că știința spirituală era ultima soluție la care aș mai fi putut apela, după ce toate ușile medicinei convenționale se închiseseră în fața ochilor mei. Transferând din harul Său în mine, a fost inevitabil ca Ființa profundă să nu transfere în mine și din năzuințele Sale pe care cu greu și cu mult efort le-a adaptat în sufletul meu ca să nu le mai resping. Astfel am înțeles că voia mea și că liberul meu arbitru nu cântăresc nici cât o ceapă degerată pe cântarul Ființei reale interioare al Cărei singur interes este să își îndeplinească misiunea pentru care Tatăl i-a dat expresie de manifestare prin energia Spiritului Sfânt.

Dar începând să înțeleg cu inima că nu m-am născut ca să fac umbră pământului degeaba, că am un rost pe lumea asta în care am trăit ca o frunză bătută de vânt, că destinul individual este, prin urmare, ceva atât de fix și de determinat, constat cu amărăciune și tristețe că nimeni nu se bucură pentru că eu îmi descopăr drumul în viață. Autenticul drum în viață pe care sunt predestinată să merg din Voia Tatălui.

Ca să primesc laude și felicitări și anunțări din trâmbițe și din cornuri și din lăute din partea semenilor mei în fața cărora m-am confesat în ultimii ani ar fi fost un joc de paradă prea absurd, niciodată nu m-am așteptat să primesc cuvinte admirative din partea tuturor, dar atâta împotrivire câtă am primit chiar din partea tuturor nu am crezut că poate fi posibilă, atât de puțin se bucură cei din jurul meu pentru ceea ce dobândesc pe tărâmul muncii interioare, în lumile interne suprasensibile.

Acel unic factor care îi determină pe cei din jurul meu să fie atât de sceptici în privința lucrurilor pe care le spun ești tu, ursitul meu. Nematerializarea ta în viața mea le insultă acestor oameni inteligența, raționamentul lor deductiv materialist și limitat neputându-le explica motivul real pentru care tu nu ai coborât încă din dimensiunea ipotezelor ca să îți confirmi și existența materială, motiv pentru care reținerea aceasta a lor ei și-o exprimă astfel: ”Ești sigură că nu interpretezi toate acestea greșit?” Așadar, ”toate acestea” nu se referă numai la tine, ci la tot ce trăiesc, însă eroarea mea de judecată se datorează în ochii lor, firește, interpretării greșite a manifestării tale. Ai fost vis, ai fost incub, ai fost intruder, ai fost himeră, ai fost obsesie, dar nu ai fost niciodată real pentru nimeni în afara sufletului meu.

Dar de ce îți repet acum toate aceste lucruri pe care le cunoști atât de bine? O fac din dorința de a-ți povesti că m-a chinuit o problemă întreaga săptămână ce tocmai s-a încheiat, lucru despre care începusem să scriu la începutul scrisorii mele. Căci discutând în acea duminică de după ziua mea de naștere despre perioada copilăriei, prietena mea și a surorii mele mi-a adresat următoarea întrebare:
– De ce aceste lucruri nu te-au făcut, totuși, mai puternică?

Întrebarea ei m-a lăsat atât de perplexă fiindcă nu mi-am putut închipui ca cineva să poată judeca pe altul într-o astfel de măsură.
– De ce mă judeci? mi-am întrebat cunoștința, îmbujorându-mă ca macul de pe câmp.
– Dar nu te judec, doar întreb de ce aceste lucruri care ți s-au întâmplat în copilărie nu te-au făcut mai puternică, mi-a răspuns cu un vădit efort de a-și controla timbrul vocal, fapt care m-a împins să îi răspund sec:
– Vai mie, că și mama mi-a reproșat același lucru, acuzându-mă că am clacat în acest nefericit accident cerebral, când ar fi trebuit să fi fost mai puternică, continuându-mi răspunsul pe un ton și mai sec pe care nu îl voi mai reproduce.
– Ai grijă la amorul propriu, mi-a adresat prietena mea un cuvânt de avertizare, crezând că durerea mea lăuntrică ce țipa în mine era o reacție a amorului propriu rănit.

Mi-a venit să plâng, atâta amărăciune am simțit în acea clipă, dar mi-am înecat toate lacrimile ca să nu dovedesc slăbiciune în fața niciunei insulte. Nu fusesem numită slabă cu numai un minut înainte? Această chestiune a propriei slăbiciuni este problema care mi-a chinuit sufletul de la acea conversație încoace, întorcând chestiunea slăbiciunii mele pe toate părțile ca să pot defini cu claritate durerea mea. Și pentru că nu mi-a fost ușor să leg această definiție în gândirea și în simțirea mea, Ființa mea profundă mi-a oferit brațul Său de care să îmi sprijin afirmațiile și concluziile, spre a servi drept învățătură de minte și semenilor mei ca să nu mai pună la suflet orișice cuvânt aruncat în obraz de către o persoană în care poate că ne încredem. Fiindcă adevărul gol-goluț este că am pus atât de mult la suflet comentariul prietenei mele care nu a fost la prima expresie a relei sale voințe față de mine, încât pe parcursul întregii săptămâni nu am făcut decât să îmi pun întrebarea: ”Oare nu reușesc eu să explic destul de clar că trecutul este irelevant, de vreme ce Tatăl manifestă Milă față de mine în momentul prezemt?”

Ursitule, mi-ai citit jurnalul din scoarță în scoarță și cunoști modul cum mustrarea mea de conștiință m-a făcut să mă blamez până și pentru niște fleacuri de isprăvi care nu ar putea constitui motiv de karma. Dar adevărat este că, totuși, nu cred că am accentuat suficient de intens nota asupra propriei blamări. Vreau să zic că nu am accentuat-o suficient în scris fiindcă, totuși, mustrarea mea de conștiință este autenticul motiv pentru care mi se arată Milă. M-am blamat atât de mult pentru cât de slabă am fost în această viață că s-ar fi înduioșat de mine până și cele mai dure pietre care stau la baza munților. Remușcările mele pentru faptul că nu am fost mai puternică au fost atât de sincere încât adeseori, de rușine, mi-am imaginat că mă preschimb într-o râmă oarbă care, târându-se în măruntaiele pământului, se oferă de bună-voie să își ispășească pedeapsa pentru păcatele sale în adâncul infernurilor atomice ale naturii, fapt care s-a și întâmplat, scrisorile mele trecute dovedind faptul că am plătit pentru păcatele mele prin suferință trăită în infernul personal. Despre acest adevăr depun mărturie cu deplină convingere. Când ți se arată Milă, înseamnă că Tatăl Voiește iertarea karmei personale. Când ți se arată Milă, înseamnă că Tatăl îngăduie iertarea slăbiciunilor tale trecute. Iar când ți se arată Milă, cel mai absurd lucru pe care îl poți face este să refuzi Mila Tatălui, zicând Preamilostivului că nu o meriți, că nu meriți iertarea Sa fiindcă tu singur nu te poți ierta. Cu alte cuvinte, auto-condamnarea în sine este atât de benefică fiindcă ea singură este suficieentă să atragă mila Tatălui și a Marii Legi, știindu-se faptul că Marii Maeștri de compasiune pot scoate până și din infern pe aceia care sincer se căiesc, dându-li-se alte câteva vieți și creându-li-se noi oportunități pentru realizarea Ființei lor intime. Dar auto-condamnarea veșnică este o măsură absurdă, excesivă și nenecesară de stoicism care nu face bine nimănui, cu atât mai puțin sufletuluii care, necunoscând ce va fi însemnând Mila Divină, nu va cunoaște fața lui Dumnezeu.

Îmi amintesc și acum de unele comicuri de situație în legătură cu căința mea. Plângând atât de mult în fața terapeutei reiki care s-a ocupat de cazul meu în anii anteriori, vorbindu-i despre greșelile mele trecute, m-a mângâiat cu gingășia unui părinte iubitor și îngrijorat, zicându-mi că auto-condamnarea mea era mult prea dură, mult prea excesivă. O dragă doamnă profesoară din liceu, fiind martoră la o altă criză a mea de mustrare de conștiință, a încercat să mă avertizeze asupra faptului că această excesivă auto-critică a mea nu face bine psihicului, povățuindu-mă să fiu mai blândă cu mine. Alte astfel de îndemnuri mi-au fost sugerate de-a lungul ultimilor ani, dar adevărul este că auto-condamnarea mea nu își atinsese încă punctul culminant în acea perioadă, că nu eram, prin urmare, încă suficient de severă cu mine, deși repet că auto-critica mea era văzută drept excesivă. Punctul culminant l-am atins de-abia la sfârșitul anului trecut, când am avut edificatoarea revelație a faptului că originea întregii mele suferințe și, deci, și a karmei mele se găsește în egoul bestialic inconștient despre care aveam cu precădere noțiuni teoretice, nu și practice. Acela a fost momentul real când propria neputință de a mă ierta pentru ce am făcut în trecut și-a slăbit intensitatea, făcând loc unei reale dorințe de a lupta împotriva demonului intern. Prin urmare, mi-am dorit cu orice preț schimbarea, revoluția interioară. Dacă nu aș fi cerșit și implorat pentru îndurare și dacă nu aș fi făcut munca interioară din ultimii ani, nu m-aș fi făcut vrednică de Mila Tatălui, iar aceste adevăruri nu mi-ar fi fost revelate încât pot conchide că aceia care cred că a te ierta pe tine însuți pentru o crimă înfăptuită înseamnă să treci cu vederea greșeala respectivă se înșeală amarnic, această auto-iertare fiind suprema auto-condamnare, anume coborârea în infernul personal din proprie voință cu scopul ca întreaga cauzalitate karmică să fie dezintegrată, fapt care implică o enormă suferință și sacrificiu de sine complet. Efectul acestor numeroase plăți ale karmei mele în adâncurile infernului personal în care am avut contact cu atâtea forme ale eului inconștient se vede în minunata și adorabila mea voce de copil, esența sufletului meu pe care Mila Tatălui a binevoit să o scoată la lumină din cele mai întunecate unghere ale abisului ca să dea credibilitate mărturiei mele despre cum mi se dovedește că Mila Justiției Divine este cu adevărat infinită.

Ar trebui, așadar, să clarific faptul că, dacă am pus la suflet comentariul cunoștinței mele care îmi sugera că ar trebui să mă auto-blamez mai mult pentru că nu am fost mai puternică, ceea ce ar fi putut evita pedeapsa karmică, nu a însemnat decât o temporară recidivare în pesimism și o negare a binelui pe care Tatăl îl face față de mine în prezent, una din cele mai fundamentale îndatoriri ale mele fiind aceea de a aduce rugăciuni de mulțumire și de recunoștință față de Ființa profundă care m-a scos, prin interrvenția Sa directă în circumstanțele de viață, din acele oribile întâmplări care au constituit karma mea. De fapt, Ființa mea reală interioară mi-a arătat că abaterea de la rugăciunea de recunoștință față de Mila Tatălui pentru momentul prezent este atât de indezirabilă și atât de periculoasă pentru suflet încât a pica iarăși în regret pentru momentul trecut ar echivala cu o renegare a binelui din prezent care dovedește mai multă milă și iertare decât sugerează pedeapsă, în ciuda aparențelor, încât pot spune cu deplină convingere că neputința noastră de a ne ierta singuri este o armă cu două tăișuri în care se vede mai multă rea-voință decât se vede mustrare sinceră de conștiință, prima fiind total capabilă de a vorbi prin gura unui prieten, din adâncul inconștientului său, ca să îi zică unui alt prieten suferind, într-o manieră subtilă și răutăcioasă, că s-ar cuveni să se căiască mai mult pentru slăbiciunile sale, că el singur s-ar căi cu mult mai mult dacă ar fi în locul celuilalt.

Numai Ființa profundă, intimul, poate cunoaște și cântări intensitatea căinței fiecăruia, lecția despre intensitatea căinței neputându-se preda. Dar ce se poate preda este studiul de caz despre cum mâna Tatălui a lucrat în viața unei ființe umane, iar cazul meu particular este unul atât de insolit, încât cu greu pot convinge pe cineva că minunile care mi se arată sunt reale, faptele despre care povestesc semănând atât de mult cu ficțiunea, de parcă minunile Tatălui ar trebui să se manifeste conform cu un tipar exclusivist ce nu face loc niciunei excepții, oamenii trebuind să se vindece numai în acest mod sau în celălalt, oamenii trebuind să își depășească problemele numai într-un fel sau într-altul, sufletele pereche trebuind să se cunoască numai pe stradă, la muncă sau la discotecă, etc. Firește, modul cum sufletul meu l-a cunoscut pe al tău este atât de fantastic, fiind și acel ingredient care face din această poveste una incredibilă, deci lipsită de credibilitate pentru simplul fapt că nu mi-ai confirmat nici măcar existența ta materială. Tu, ursitul meu, ești acel singur și unic motiv pentru care sunt luată în răspăr, ridiculizată, compătimită și umilită până la batjocură încât, dacă aș fi pus la suflet chiar toate răutățile care mi-au fost adresate mai pe față, mai în ascuns de-a lungul anilor din cauza ta, acest roman inițiatic pe care l-am scris nu ar mai fi existat, iar Ființa profundă nu ar mai fi cules niciun rod spiritual din pământul meu filozofic, ceea ce denotă că nervii mi-au mai fost întăriți spre a suporta cu mai multă demnitate insulta și bătaia de joc. Toate aceste răutăți vor veni la mine cu putere înzecită dacă acest roman inițiatic va fi vreodată publicat, încât antrenamentul în rezistența nervoasă devine tot atât de necesar precum este exercițiul fizic. Dar maniera prin care Ființa mea reală interioară m-a educat săptămâna trecută ca să nu mai pun la suflet orișice înțepătură amicală răutăcioasă a fost atât de năzdrăvană încât mă tem că, în acest rând, nu mă vei mai lua în serios, punând următoarea experiență din Universul interior pe socoteala unei imaginații foarte bogate. Dar să mă ierți, rogu-te, dacă îți voi părea pedantă, vrând să îți explic că imaginația obiectivă a Ființei profunde este un cu totul alt concept decât acela de ”imaginație subiectivă” ce aparține eului și care se poate traduce mai ales prin fantezie și visare cu ochii deschiși la cai verzi pe pereți.

Astfel îți voi povesti că în dimineața zilei de miercuri, săptămâna trecută, Maestrul Interior mi-a predat prețioasa lecție de a învăța să nu mai pun la suflet bădărăniile care îmi sunt adresate din exterior, această lecție părând a avea o deosebită importanță pentru bunăstarea și liniștea mea, ajutându-mă să înțeleg că zgomotul de fundal al vociferărilor semenilor mei trebuie ținut la o distanță cât mai mare de urechea interioară ca să nu cad în fatala greșeală de a confunda bâzâitul celor din jur cu vocea intuiției, vocea Tatălui din interiorul fiecăruia care m-a asigurat de atâtea ori că tot ce îmi este dat să trăiesc are complet sens, chiar și atunci când totul pare taman pe dos, lipsit de sens.

Corpul fizic dormea profund, însă eu eram totalmente trează în cugetul meu, fiind martoră la o manifestare atât de năzdrăvană, aproape poznașă, ceea ce îmi îngăduie să afirm că individualitatea Ființei profunde este atât de particulară, încât nu s-ar putea găsi două Monade Divine identice în tot spațiul cosmic. Intimul se manifesta sub forma unei perechi de ochi atât de blânzi și de milostivi, dar atât de poznași, fapt care nu îmi era străin. Ochii erau parcă desenați cu creionul și atât de animați că orice modificare din expresia lor trăda o emoție vividă și intensă. Astfel că, deși erau aceiași ochi blajini sub forma cărora Tatăl mi S-a mai arătat anterior, în acest rând trădau o evidentă severitate, ochii Intimului privindu-mă direct în suflet cu o încruntătură vizibilă, chiar dacă nu și amenințătoare. Câteva secunde mai târziu, din această pereche de ochi s-a dedublat o a doua pereche de ochi, eu observând cu deosebită atenție că această a doua pereche de ochi o umbrea pe prima, ochii secundari fiind teribil de șireți, de misterioși și de seducători. Dacă îți amintești de pisicul Garfield, află că ochii ce umbreau pe Intim aduceau destul de mult cu ochii cei galeși și puși pe șotii ai lui Garfield, pisoiul cel portocaliu și vărgat sub forma căruia energia mea luciferică se manifestă adeseori, schimbând uniforma pijamalelor sale portocalii cu blana de aceeași culoare a unei pisici, simbolul oniric al pisicii fiind următorul:

PISICĂ
-Elementul volatil al Alchimiei: Mercurul Filosofic.
-dacă ne atacă: infidelitate a cuiva apropiat nouă.

Maestrul Samael Aun Weor – ”Dicționar de simbologie onirică”

În mod evident, ochii cei șireți aparțineau Luciferului particular, reflexia Tatălui proiectată în adâncul fiecărei Ființe. Timp de două minute sau trei, cele două perechi de ochi au discutat intens, fără ca vreun cuvânt audibil să ajungă la urechile mele pe căile telepatiei sau prin alte căi. Cu toate acestea, expresiile acestor două perechi de ochi trădau atâta emoție și atâta conștiință de sine încât nu mi-a fost greu să citesc în acești ochi care își vorbeau următorul dialog, dialog pe care Dumnezeu îl poartă sub o formă asemănătoare cu Satan în capitolul ”Iov” din Biblie:

Ochii cei blajini (sugerând foarte multă severitate): Trebuie să îi predau buddathei mele o lecție. Vreau cu orice preț ca ea să priceapă ceva, știi tu ce!
Ochii cei șireți (trădând infinită încredere în sine și în metodele sale de a preda lecții dure): Știu ce-i trebuie ca să înțeleagă. Am eu ac de cojocul ei! Îmi dai mână liberă?
Ochii cei blajini (vizibil convinși și încrezători în puterea de convingere a celorlalți ochi): Absolută! Dar orișicum ai proceda cu ea, vezi și singur că de-acum știe că Eu te trimit. Nu mai suferă ca în trecut.
Ochii cei șireți (trădând o intensă viclenie): Mi-ai dat mână liberă!
Ochii cei blajini (trădând hotărâre): Să înțeleagă!
Ochii cei șireți (trădând satisfacție): Se va face.

Astfel vorbindu-și unul altuia, ochii cei șireți și-au modificat manifestarea, preschimbându-se într-o rază de lumină care a coborât din ochii cei blajini care s-au retras, dispărând din aria mea vizuală. Ajungând la mine, raza de lumină a împrumutat fizionomia bărbatului înalt, blond și slab, îmbrăcat în pijamalele portocalii ale vărului meu, înfățișare sub forma căreia Lucifer-Tentatorul mi se arată de doi ani și jumătate la fiecare 2-3 zile. Dar când a coborât la mine, nu a venit singur, ci aducând cu sine din spațiul cosmic unul din cele mai nesuferite instrumente de tortură psihologică din câte pot exista, anume o influență astrală, un prăpădit și un amărât de țânțar astral, o astfel de influență astrală purtând denumirea de ”intruder/intrus” în unele doctrine pseudo-ezoterice care atribuie unei astfel de influențe astrale mai multă importanță decât merită, exagerându-i-se influența asupra corpului astral vreau să zic, când corespondența sa în clasificarea influențelor astrale aparține speciei țânțarilor. Însă orișicine știe că un țânțar, fizic sau non-fizic, este o gânganie extrem de nesuferită, cei astrali fiind îndeosebi extrem de pisălogi și destul de agresivi când se atașează de sufletul decorporalizat, însă dedublarea astrală nu este condiție obligatorie pentru ca o astfel de influență astrală să pătrundă în spațiul privat al unei conștiințe individuale, un țânțar astral putând orișicând să se alipească de un suflet, accentuându-i obsesiile și fixațiile, pornirile agresive, desfrânate sau de altă natură, scepticismul, negativismul, etc.

Rareori o astfel de influență astrală mi-a pătruns în spațiul personal de siguranță, dar sincer voi mărturisi că prima oară când am perceput o astfel de influență astrală din exteriorul meu a fost cumplit de dezagreabil, vibrația extrem de joasă a acelei insecte astrale dezechilibrându-mă destul de mult. Nu a fost aproape nicio diferență între ce am trăit prima oară și ce am simțit săptămâna trecută când Lucifer mi-a adus pe cap, la propriu, influența astrală a unui bădăran cumplit de agresiv și pus pe șotii. Lucifer ținea țânțarul cu care urma să mă turbeze de necaz și dezgust pe buricele degetului său arătător, lăsându-l să îmi pătrundă în psihic când a ajuns la mine. Ochiul meu interior mi-a permis să văd toate acestea în manifestarea lor obiectivă, eu putând avea imaginea reală a țânțarului care se cupla cu corpul meu de doorințe. Dar în clipa când mi-a pătruns în suflet, m-a dezechilibrat atât de mult, încât mi-era limpede că fusesem ”virusată”, cum s-ar spune în limbaj cibernetic, acea influență descărcând în mine tot codul său. Orișicât de dezacordată mi-ar fi vibrația personală, influența aceea astrală mi-a înrăutățit-o de zece ori mai mult. A fost atât de oribil să percep această influență că nu am cuvinte să descriu cum s-a simțit, Lucifer scoțând țânțarul astral din corpul meu de dorințe și punându-l la loc, făcându-mă să simt la fiecare câteva secunde diferența dintre propriul suflet și acea influență care venea din exteriorul meu. Apoi i-a făcut un brânci în adâncul sufletului meu, dându-i voie să mă chinuiască în cel mai cumplit și odios mod cu putință. Pătrunzându-mi în psihic precum un virus, mi-a furat din vederea interioară obiectivă, influența sa asupra mea determinându-mă să proiectez imagini onirice în lumina astrală. Visam fantezia țânțarului sub influența căruia mă aflam, țânțarul în sine având propria expresie de manifestare în visul meu, apărându-mi precum un tânăr bărbat. Iar prezența sa era, fără doar și poate, cea a unui bădăran. Din acest motiv mi-e mult prea silă să descriu ce am simțit și ce am auzit spunându-mi-se în acele clipe de cumplit supliciu, de insulte și de batjocură care mi-au fost aduse, atât de rănită m-am simțit, riposta mea fiind de-abia perceptibilă. Căutam mai ales să depistez țânțarul ca să îl zdrobesc între degetele mele, dar mă simțeam cumplit de bruiată și de agresată cum rar mi-a fost dat să mă simt, făcând să pălească tot ce am îndurat din cauza vărului meu în copilăria noastră, dar le-am îndurat pe toate cu destul stoicism, curaj și voință, chiar dacă știam în sinea mea că nu aveam nicio idee cum aș fi putut îndepărta acea influență astrală din sufletul meu. Dar nu a fost necesar să procedez în niciun fel fiindcă Lucifer l-a extras din interiorul meu, alungându-l sau zdrobindu-l, nu am acum nicio idee întrucât ce îmi amintesc că a făcut imediat după aceea a fost să îmi dea un ghiont zdravăn între omoplați, zicându-mi: ”Bravooo!”, întocmai cum este felicitat și îmbărbătat un soldat novice care se întoarce triumfător din prima sa misiune, o luptă corp la corp cu un dușman. Și iată că și eu reveneam din întâia mea confruntare cu o forță din exteriorul meu, un afurisit și blestemat de țânțar astral care m-a ciufulit și m-a săpunit și m-a agresat într-un chip atât de grosolan că îmi este și rușine să îmi mai afișez chipul în public o perioadă, eu crezând despre mine că sunt atât de vrednică și de curajoasă încât m-aș fi putut lupta cu cei mai de temut demoni din infern, aceia exteriori mie!

Dar când am revenit în corpul fizic, eram departe de a mă simți dezechilibrată, înspăimântată sau neliniștită. Era limpede că influența acelei entități astrale fusese alungată din preajma mea. Nu puteam decât să îmi aloc suficient timp pentru a medita asupra acestor lucruri, ceea ce am făcut de atunci încoace.

mai 312022
 

<>

Marți, 31 Mai 2022

Duminică după-amiază am fost cu sora mea la prietena noastră din vechiul grup gnostic ca să sărbătorim ziua mea de naștere. Dar nici că se putea să mi se dea un cadou mai frumos decât minunata și plăcuta conversație pe care am avut-o ce a avut ca temă principală munca interioară și care nu a fost totalmente lipsită de replici în contradictoriu! Este adevărat că auto-analiza este o procedură ce ține de intimitatea meditației, dar este de un real folos să spui lucrurilor pe lume, cu voce tare, chiar de față cu alți oameni, pentru ca toate concluziile introspecțiilor tale să se definească limpede și clar în înțelegere și simțire. Astfel am canalizat dezbaterile noastre în mod deliberat către ideea de stimă de sine, atât sora mea, cât și prietena noastră având intermitențe în stima de sine, fiind când scăzută, când ridicată. Nu încape dubiu că stima mea de sine s-a aflat sub limita decenței de-a lungul vieții și, deschizând astfel subiectul, am rezumat în fața lor concluziile pe care le-am tras în urma introspecțiilor și reflecțiilor mele, totul bazându-se pe numeroasele experiențe și regresii în mormântul subconștientului pe care le-am avut. Totul are, în sfârșit, foarte mult sens, toate întâmplările pot fi aacum explicate și justificate, inclusiv cele din copilărie pe care nu mi le-am putut explica, neînțelegând de ce a trebuit să trec prin astfel de întâmplări dezagreabile.

Cum simt o oarecare împotrivire de la prietena noastră care nu îmi primește întotdeauna concluziile cu ușurință, era firesc să mă aprind fiindcă mi-e sufletul cuprins de patos, de plăcere și de interes pentru psihanaliză, aprinderea mea sugerând, însă, mânie și iritare în ochii celorlalți. Vorbeam despre rudele noastre și îndeosebi despre vărul meu care mi-a influențat destul de mult modul prin care am filtrat impresiile vieții. Și discutând atât de intens și de înflăcărat, am lăsat impresia că toate acele lucruri de atunci încă mă afectează. Reluând ideea necesității de a ierta și reamintind de pactul făcut cu energia luciferică pe care l-am enunțat de atâtea ori înainte (”iartă-i pe cei despre care spui că te-au chinuit și torturat fiindcă, în comparație cu ce îți voi face eu, ei sunt un nimic, deci nu există rost în a le mai purta pică!”), prietena mea mi-a spus pe șleau:
– Și de ce nu îl ierți pe vărul tău?

M-am fâstâcit destul de mult căutând să îi răspund într-un mod care să îi convină. Vorbim despre iertare de 2 ani deja și desigur că aprinderea mea denotă că nu am izbândit mare lucru în privința iertării. Dar iertarea nu este lesnicioasă, nu vine peste noapte pentru ca, la trezire, să te simți asigurat că iertarea greșiților tăi este deplină și definitivă, astfel încât resentimentele tale să nu se mai întoarcă niciodată la tine. Era deosebit de necesar ca mai întâi să dobândesc înțelegere asupra lucrurilor greșite pe care le-a făcut față de mine pentru a ști pentru ce îl iert fiindcă a-l ierta pentru că m-a agresat în copilărie e doar o jumătate de măsură, adevărata înțelegere trebuind să fie în relație cu efectele profunde suferite în interiorul meu pentru ca și iertarea să fie sinceră.

Mai mult decât atât, preocupându-mă atât de mult chestiunea iertării, mi-am pus deseori întrebarea: ”Cum îți dai seama, totuși, că ai iertat pe un greșit al tău?” Ca să dobândesc înțelegere asupra răspunsului la întrebarea mea, Ființa mea reală interioară a intervenit, ajutându-mă să înțeleg faptul că iertarea nu se vede când uiți de suferința ce ți-a fost adusă, ci în conversația aprinsă despre suferința ta în care trebuie să se vadă că ce ți s-a întâmplat nu mai doare, nu te mai face să suferi. Și tocmai în acest gen de dezbateri îmi este adusă în atenție dovada că eu nu am iertat, că nu m-am eliberat!

Ce prostie, Bunule Dumnezeu, cât de jenă mi-este că astfel îmi este interpretat patosul! Cum de se face că nimeni nu remarcă faptul că vorbesc despre multe din aceste lucruri mai mult râzând ddecât plângând? Cum de nimeni nu intuiește schimbarea ce s-a produs în mine, văzând numai îmbujorarea din obrajii mei și auzind tremurul mânios din vocea mea ce se datorează cu mult mai mult credinței mele că interlocutorii mei nu mă cred, că orice aș face și orice dovezi aș aduce, nu îi voi convinge că aceste schimbări s-au produs, că există un rezultat benefic în sufletul meu, rezultat al muncii interioare pe care o practic? De necaz, fiindcă nu sunt crezută, fiindcă nu îmi stăpânesc timbrul vocal și circulația sângelui cu măiestrie, mă încurc în propriile simțăminte, lăsând să se vadă în starea mea de spirit ceva mai mult, ceea ce nu are legătură cu tema în discuție. Fiindcă, realmente, modificările sunt observabile, văzându-se în inocenta mea voce de copil pe care nimeni nu o mai ia în seamă, deși inocența vocii copilului meu interior este autenticul cântar pe care se pot cântări rezultatele practicilor spirituale pe care le pun în aplicare, în vederea purificării și eliberării sufletului.

Dacă mi-ar chestiona cineva copilul interior în privința iertării, s-ar vedea într-ânsul că iertarea a prins rădăcini puternice fiindcă stă în naturra inocenței de copil să poată ierta, așa cum în natura adultului nu stă cu tot atâta ușurință. Firește, dintr-o rădăcină trebuie să crească și trunchiul pentru ca iertarea să fie solidă, profundă și definitivă, iar eu nu contest faptul că nu îmi hrănesc suficient de bine rădăcinile din care ar trebui să răsară puterea mea de iertare, agățându-mă adeseori de micile fleacuri pentru a-mi justifica resentimentele, dar mai ales neputința mea de a duce această muncă la bun sfârșit.

Când mă abat astfel de pe cale, Ființa profundă nu întârzie să intervină, amintindu-mi de acest pact menționat la început, condiția iertării fiind obligatorie în vindecări și nu numai! Prea des pomenit în conversația noastră de duminică, Luciferul particular nu putea decât să răspundă invocației mele, cerându-i în timpul meditației mele din acea noapte să se facă perceptibil în timpul somnului meu, chemându-mi forța sexuală mai degrabă din curiozitate, ca să îmi pot studia reacțiile în context cu prezența sa. Invocat în mod deliberat, Tentatorul va veni destul de curând.

S-a făcut perceptibil și tangibil în primele ore ale dimineții de ieri, punând în practică, în universul interior, un alt extraordinar exercițiu de educare a voinței conștiente și de transmutare a impulsului sexual brut într-un impuls mistic, toate aceste exerciții din ultimul an fiind extraordinare și deosebit de benefice în procesul amintirii de sine și al cunoașterii de sine, dar drept voi mărturisi că ieri dimineață, ca în multe alte rânduri, energia luciferică m-a făcut să cunosc agonia, ceea ce mă face să recunosc că nu există pe lume altceva mai chinuitor decât tentația luciferică, abilitățile sale de psihologie inversă dezgropând din subconștientul și din inconștientul meu cele mai stranii procese de gânddire pe care mi-a fost dat să le descopăr existând în sinea mea. Și pe toate mi le dezgroapă prin chin, prin tortură psihologică și emoțională, făcându-mă să agonizez în interiorul dorințelor mele neîmplinite și refulate.

Costumat cu obișnuita sa uniformă portocalie, mi s-a arătat ieri dimineață, înfățișarea sa aducând atât de mult cu imaginea vărului meu. Totul în jurul meu era clar și limpede, vedeam lumină. Dar el, făcând numai un simplu pas către mine, m-a făcut să îmi pierd tot auto-controlul într-o singură clipită de ochi! N-a fost necesar să recurgă la niciun fel de atingere, căci simpla sa prezență fermecătoare m-a făcut să îmi pierd firea, dar rezultatul acțiunii sale asupra psihicului meu a fost cu mult diferit de orice am experimentat până acum, observând că nu senzualitatea căuta să mi-o dezgroape din subconștient, ci întregul apendice de gânduri profane, materialiste și lipsite de substanță spirituală. Procedând astfel cu mine, mi-am prceput vibrația în timp real și fiindcă nimic din ce emanam nu era înălțător, mi s-a dezvăluit poziția mea în Cosmos, în baza conținutului gândurilor mele. Atunci tot acest container subconștient m-a tras către jos, către regiunea astrală cu care gândurile și emoțiile mele se conectau în baza legii afinităților. Firește, m-am scufundat iar în întuneric, dar fără să percep tot ce este toxic în întuneric. Lucifer mă însoțea, tachinându-mă amarnic, modificându-și semnătura energetică și influențându-mi simțirea și gândirea, făcându-și simțită prezența tot mai perceptibilă în conștiința mea și dincolo de ea, în straturi tot mai scufundate ale subconștientului meu în care amprenta altor torționari ai mei era încă vie, amintirea lor fiind înlocuită treptat-treptat cu amprenta energiei luciferice. Dacă această penetrație a psihicului meu s-ar face până în cel mai scufundat nivel al inconștientului meu, eu voi avea revelația adevărului potrivit căruia iertarea este mai ușoară decât pare a fi și nu voi mai purta resentimente niciunui om despre care spun că m-a chinuit și torturat fiindcă, în fine, sufletul meu va fi recunoscut în Luciferul particular pe cel mai autentic antrenor în gimnaziul psihologic din câți pot exista, contraforța sa fiind una de hiper-conștiență, în contrast cu contraforța pur mecanică a demonului intern, deci a egoului bestialic inconștient.

Această contraforță a sa mi-a dezvăluit-o din nou ieri dimineață când, văzându-mă în întunericul în care gândurile mele lipsite de substanță mă conduseseră, m-am adunat într-un singur centru de conștiință și amintindu-mi că în ultima vreme au fost puse în practică exerciții menite să îmi transmute impulsul sexual inferior într-un impuls mistic, am încercat să mă gândesc la lucruri mai puțin profane, deci de natură spirituală, lucru care a avut un efect înălțător, eu începând să mă ridic din beznă, vibrația mea personală modificându-se ușor la rândul său. Dar curând după aceea Lucifer m-a cuprins de mijloc, trăgându-mă după el în obscuritatea cosmică ce îi este caracteristică.

Ce a urmat după aceea a fost unul din acele exerciții MAGNIFICE prin care mi se educă voința conștientă și impulsul sexual inferior pe care în veci nu îl voi putea descrie cu suficientă acuratețe, un astfel de lucru trebuie numai trăit și niciodată explicat, cuvintele nu pot nuanța, prin sensul lor, minunile care aparțin Ființei profunde.

Tot ce am trăit ieri dimineață a fost minunat, chiar dacă am avut o jumătate de duzină de black-out-uri din cauza cărora am crezut că mă voi trezi în corpul fizic, dar Lucifer mi-a întreținut luciditatea dincolo de zidul somnului, reabsorbindu-mă între brațele sale ori de câte ori păream că mă voi trezi.

Dar chinul pe care l-am îndurat a fost înălțător, din acest motiv nici nu pot descrie acest chin pe care l-am îndurat, atât de subiectiv este și chinul, atât de particular, atât de intim, atât de propriu fiecărei ființe vii încât înțeleg că Ființa reală interioară îmi dă câștig de cauză în contradicțiile pe care le am cu prietena mea cu care am conversat duminică și pe care mica mea dramă existențială nu o înduplecă să îmi înțeleagă mai bine nefericirea legată de karma de familie, această nefericire a mea fiindu-mi numai ușor reliefată în cursul dimineții de ieri. Ce mi-a fost adus în atenția conștiinței a fost revelator, fiind un adevăr pe care l-am intuit de mai mult timp, având o oarecare înțelegere asupra lui, fără a-l putea, însă, explica. Dar negru pe alb este faptul că abuzul fizic, psihologic și emoțional asupra unei alte persoane constituie un atac direct la adresa integrității fizice, emoționale, psihologice și spirituale a persoanei în cauză, constituind un delict greu de iertat de către Marea Lege. Nu se iartă cruzimea față de animale, cu atât mai puțin se iartă cruzimea față de oameni. Faptul de a fi fost îndelung agresată a însemnat pentru mine o înviolare a integrității mele, iar adevărul este că am avut încă din copilărie sentimentul că mi se încalcă dreptul de a exista, dreptul de a fi lăsată în pace să exist. Oriunde fugeam în copilărie de agresiunea vărului meu, o făceam ca să fiu lăsată în pace să exist. Indubitabil, copil fiind, aveam dezvoltată conștiința asupra acestui drept pe care fiecare om îl are, dreptul de a fi, de a exista. În chip straniu, dorința mea de a fi fost lăsată să exist pe care Ființa mea profundă mi-o dezgroapă din amintirile subconștiente ale copilăriei a fost privită drept o reacție a amorului propriu de către interlocutorii mei de duminică. A avea simțul corect asupra propriei integrități constituie fundația din care se dezvoltă stima de sine pe care eu nu am avut-o niciodată ridicată, dar pe care Ființa profundă (Intimul) caută să mi-o ridice din cel mai întunecat abis, ca o demonstrație a faptului că buddatha, esența sufletului uman, se poate elibera din orice traumă,. Buddatha este numele inocentului copil despre care scriu adeseori și pe care nimeni nu îl mai ia în serios spre a se convinge de eficiența lucrării Ființei mele profunde asupra mea, inocența mea de copil fiind acum confundată cu un mecanism psihic de auto-apărare sau chiar mai rău de atât, cu o exprimare exterioară a drăgălășeniei mele!

După această încercare de a-mi exprima deschis rezumatul reflecțiilor mele de față cu alte persoane, am înțeles că noi ne putem ajuta între noi, ne putem asculta, ne putem vărsa oful, ne putem da sfaturi reciproc, dar că tot ce este înțelegere umană, mai ales când conștiința doarme profund, este destul de limitat. Noi ne putem ajuta numai până la un anumit punct. Din acest motiv Ființa reală interioară este singura Ființă din întregul Univers care te cunoaște cel mai bine și căreia trebuie să I te adresezi mai întâi, înaintea oricui, pentru a-I aduce la cunoștință durerea care te apasă, necazul pe care l-ai întâmpinat și chiar frustrarea pe care o simți când nu știi dacă ai iertat sau nu pe torționarul tău, dovezi ale eficienței muncii interioare trebuind aduse în fața ochilor Ființei profunde, iar nu în fața semenilor noștri. Sufletul uman nu trebuie dezvăluit oricui, chiar dacă acela ți-e prieten. Fiindcă, de s-ar fi putut, cei din jurul nostru ar fi vrut să vadă în noi schimbări substanțiale care să le convină încă de acum 2 ani sau chiar 5.

Nu încape dubiu că din acest motiv, după ce mi-am concentrat simțirea și gândirea către sfere spirituale mai înalte, până să mă trezesc în corpul fizic ieri dimineață, am început să spun rugăciunea ”Tatăl Nostru”, chemând pe Dumnezeu să mă scoată din nefericirea mea pe care Ființa mea profundă a exprimat-o într-un mod foarte sugestiv, punându-mi o funie în mână și indicându-mi să întreprind o acțiune în privința ei. Era funia pe care orice nefericit și-o pune în jurul gâtului ca să își pună capăt zilelor când disperarea și deznădejdea i-au devenit crezul în viață. În schimb, eu mi-am legat funia de mijloc, ca să nu mă mai îndepărtez de Maestrul interior care continua să țină celălalt capăt al funiei în mâinile Sale. Acest simplu gest al meu demonstrează faptul că, exercitându-mi liberul arbitru și primind ca destinul să mi se lege de Voia Tatălui prin acea funie, eu am dezvoltat înțelegere asupra dublei naturi a Divinității, cea milostivă și cea justițiară, împlinirea Voii Tatălui fiind însoțită și de pedeapsă. Ori dacă sufletul demonstrează că a înțeles necesitatea pedepsei karmice ce i-a fost dată, iertarea și eliberarea sunt la numai o aruncătură de băț distanță, putând ajunge la ele și orb fiind, căci acela care te trage de funie prin întuneric, prin înțelegere, este Intimul. În aceste condiții, a-i spune celui care a greșit față de tine: ”Nu face nimic, am meritat-o!” este cea mai firească și naturală concluzie la care poți ajunge.

apr. 262022
 

<>

”De aceea nu suntem, în lume, decât ceea ce se întâmplă să fim. Un prieten, o dragoste, cărţile, luna de ieri-noapte, astea toate ne construiesc. Noi ne facem din propria noastră risipire. Fiecare om este dezordinea sa.”

Constantin Noica

Marți, 26 Aprilie 2022

Încep să mă capăt cu convingerea că Ființa mea reală interioară caută să acceseze, în subconștientul meu, amintirile și impresiile pe care actele de violență și agresiune la care am fost supusă le-au imprimat în corpul meu de emoții, devenind o sursă din care au izvorât ura mea, mânia și tendința spre violență, fiind mai mult o luptătoare decât o pacifistă.

Dacă în dimineața joii trecute am retrăit încă un alt episod legat de violență și de agresiune și de ură în lumile interne suprasensibile în context cu Silviu și cu relația abuzivă pe care am avut-o cu el, în această dimineață am avut o altă regresie în infernul personal, în regiunea subconștientă unde amintirile legate de agresiune s-au imprimat.

Dar e inutil să mai descriu în detaliu tot ce am simțit. Nu au mai fost bărbați implicați, găști de băieți, etc. Și în ciuda faptului că tot scenariul s-a derulat în bătătura din curtea bunicii care acum stă cu noi, nici imaginea vărului meu nu s-a proiectat în chip simbolic ca să îmi reamintească efectul dezastruos pe care relația de rudenie dintre noi l-a avut asupra mea. Dar cert este că toate impresiile pe care Ființa profundă m-a ajutat să le accesez azi-dimineață emanau multă violență, ură și mânie. Pe oriunde m-am preumblat în acest scenariu oniric, exprimat prin curtea bunicii, m-am simțit tot timpul în pericol, atacată și agresată de forțe imprevizibile asupra cărora nu aveam niciun control.

Iar când m-am trezit, am meditat numai un pic, încercând să dezleg sensul acestei noi trăiri, vrând din toată inima să identific sursa acelor impresii imprimate în subconștientul meu. Și cu riscul de a se râde pe socoteala mea, voi mărturisi că acele impresii ale agresiunii vin din copilăria mea, când adversarii mei în luptă corp la corp nu au fost nici vărul meu, nici alți băieți, ci animalele din curtea bunicilor mei! Vai de mine, că sincer mărturisesc aceste lucruri, descoperind acum, cu multă uimire și surpriză, că acele întâmplări ale copilăriei au lăsat amprente emoționale atât de puternice, creând fundația unor tipare de gândire și de comportament pentru persoana care am devenit mai târziu.

Astfel am descoperit că, fiind atacată de gâște , fugărită de oi și de berbeci, apostrofată de câini, zgâriată de pisici, îmbrâncită de mânji, etc., mi s-a cam împuținat siguranța în proprii pași și în propria persoană, determinându-mă să mă percep drept o victimă a violenței și a agresiunii.

Nu încape dubiu că Ființa profundă mi-a dat accesul la aceste impresii și emoții refulate ca ssă devin conștientă de faptul că am exagerat, de multe ori, dramatismul unor experiențe de viață, cunoscând acum sursa lor subconștientă de proveniență, dar și ca să pot face în continuare haz de necazul meu, dezvoltând și de aici înainte virtutea de a fi senină, mângâind copilul chinuit de altădată cu făgăduința că, de voi fi cuminte și ascultătoare, mi se va dărui abilitatea de a domina natura spre a nu mai fi o victimă a forțelor sale. (joc de cuvinte simbolic, chestiunea pe care o abordez e cu mult mai subtilă și profundă)

Trebuie, totuși, că întâmpin oarecare dificultăți și neplăceri în munca interioară, fapt pe care Ființa profundă mi l-a adus la cunoștință prin această poantă hazlie. Dacă nu am avut niciun talent, în timpul copilăriei, să stăpânesc animalele din curtea bunicilor, mi se pare peste putință acum să îmi domesticesc instinctele inconștiente animalice sau să le țin sub control măcar, forța lor imprevizibilă atacându-mă pe nepusă-masă, agresându-mă și dominându-mă, fapt care îmi displace profund, profund, acest fapt insolit de a mă ști sub puterea unor canine și a unor feline inconștiente, în loc să fie invers.

apr. 212022
 

<>

Joi, 21 Aprilie 2022

Trebuie că am primit un stimul destul de puternic discutând cu Alex despre feminism și despre ura mea față de bărbați întrucât azi-dimineață ceva din ura mea s-a proiectat în universul interior, în infernul personal.

Dacă am citit despre proiecția astrală de cu seară, dedublarea am încercat să o pun în practică, dar fără niciun rezultat. Mă durea tot corpul din cauza somnului, iar toate acele senzații care induc corpului fizic anestezia specifică somnului mă făceau neliniștită și agitată, încât aproape că mi s-a făcut rău, atât de apăsător percepeam somnolența. Și tot cee îmi doream era să mă întorc de pe spate pe o parte ca să mă dezamorțesc și ca să dorm, lucru pe care l-am și făcut, zicându-mi că aveam să încerc proiecția astrală în cursul dimineții, când aceste experiențe spirituale în lumile interne mi se întâmplă mai des. Dar ca ”răsplată” pentru lenea mea și pentru lipsa mea de consecvență, Ființa reală interioară m-a dus în regiunea astralului inferior ca să studiez mecanismul urii în loc să îmi dea un bilet de scurtă trecere în lumina astralului superior, răsplătindu-mi eforturile recente cu o călătorie de plăcere măcar în jurul blocului în care locuiesc.

Astfel am luat contact cu imaginea lui Silviu și a celorlalți colegi de apartament pe care i-am avut în timpul facultății, imaginea lor proiectându-se în infernul personal cu multă agresivitate, inducându-mi unele din cele mai neplăcute stări trăite vreodată. Chiar dacă reprezentările lor erau pline de răutate, nu frică mi-au indus, frica fiind un efect spontan pe care reaua-voință mi-l induce. Nu, de această dată nu frică am simțit, ci ură, multă ură. Și încă știu că nu am fost lăsată să accesez tot ”rezervorul” urii mele, luând, deci, contact numai cu o picătură din ea, din această emoție ucigătoare.

Și chiar dacă am chemat-o pe Mama Divină Kundalini să îmi vină în ajutor, asigurându-mi acel scut de protecție impenetrabilă care îi caracterizează puterea, Lumina Sa nu a coborât la mine decât ca să îmi dovedească faptul că nu sunt singură în această luptă cu ura, dar mai mult de atât nu s-a apropiat, îngăduind ca stimulul pe care îl primeam să îmi scoată la suprafață o picătură din ura aceasta pe care o simt față de bărbați.

mart. 212022
 

<>

Luni, 21 Martie 2022

Dacă ar fi fost să dau aceste file de jurnal publicului larg chiar la momentul scrierii lor, nu încape dubiu că nu aș fi primit un infinit de comentarii răutăcioase, exprimând cinism și scepticism că prea se lasă amânată împlinirea făgăduinței Tatălui ce mi-a dezvăluit (și încă de multe ori) că nu numai că aveam să îmi recuperez vederea trupească, ci și că, pe deasupra, aveam să îmi cunosc sufletul pereche. Dacă ce am scris ar fi fost scenariul unui serial, negreșit că cel ppuțin jumătate din spectatori ar fi renunțat să mai urmărească sezoanele și sutele de episoade, plictisindu-se și de poveste, și de personaje, și de intrigă, și de repetiția scenelor care au început atât de mult să semene unele cu altele.

Nu neg că și mie mi-ar fi plăcut ca toate aceste episoade să se fi derulat altfel, poate mai repede și mai concentrat pentru ca deznodământul să se închege mai grabnic, iar pildele despre răbdare nu mai mulțumesc pe nimeni ca să mă încumet să adaug că lecția despre răbdare este inevitabil atașată de povestea mea inițiatică. Dar mai curând decât răbdare mi se cere să am smerenie ca să pot recunoaște: ”Tu, Părinte Ceresc, ai dreptate!”

Dacă Ființa reală interioară mi-a cerut să fac acest efort de a recunoaște dreptatea în judecata Tatălui timp de 2 săptămâni, am făcut cum mi s-a poruncit, chiar dacă recidivările mele au fost multe și agresive, măsurând mereu calitatea lucrării Ființei profunde în balanța neplăcerilor și a suferințelor pe care mi le provoacă. Dacă mi-am exprimat liberul arbitru, îngăduind Monadei Divine să lucreze asupra mea, conform cu Voia Sa, pentru ca Voia Tatălui să se înfăptuiască, oricât ar fi fost de dureros, mărturisesc cu sinceritate că nu m-am așteptat ca lucrarea Ființei profunde să îmi aducă atâta durere pe care nu o pot descrie cu suficientă acuratețe ca să aibă sens pentru cineva din exteriorul meu, având în vedere faptul că nimic din ce descriu nu se vede la aparate de măsurat tensiunea, bătăile inimii, etc., etc., toate aceste percepții petrecându-se intern, în celelalte corpuri de existență. Cel mult îmi zvâcnește un mușchi câteodată. Numai lamentările mele necurmate sunt semn al adevărului irefutabil că bisturiul Ființei profunde taie sub epiderma mea, în corpul meu de dorințe, ca în carne vie. Acesta este efectul acestui curent electric pe care îl simt circulându-mi prin toate organele corpului, prin nervi, prin mușchi, prin țesut, în fine, prin toate celulele corpului. De la un timp, însă, am început să recunosc când anume Ființa reală interioară Își intensifică lucrarea asupra mea, inducându-mi percepții și dureri ce îmi aduc lacrimi în ochi și zvârcoliri în pat, atât de cumplit mă doare tot ce se ascunde sub piele. Nu aș greși deloc dacă aș spune că, în aceste perioade, percep plugul Ființei profunde, adâncindu-i cuțitele în pământul meu filozofic pentru a ara și a semăna, în sufletul meu, germenii Voii Sale.

Să nu surprindă, așadar, pe nimeni că în cursul săptămânii care s-a încheiat am trăit câteva episoade destul de deosebite relaționate cu modificarea unor tipare de gândire subconștiente ce au fost mai înainte dezgropate, Scânteia Spiritului Sfânt arând noi brazde în cugetul meu pentru ca sămânța unor noi valori să prindă rădăcină. Aceste trăiri nu sunt străine de simțirea mea, învățând deja de-acum să recunosc Modus-ul Operandi al Ființei profunde ca să nu mă mai împotrivesc operațiilor Sale în corpurile mele interne, dar sincer trebuie să mărturisesc că acestei dureri nu mă pot adapta nicicum, ca și cum lama tăioasă și ascuțită a unui bisturiu îmi taie suprafața țesutului de sub piele. Ori, când simt acea lamă de bisturiu apăsând și mai mult în țesut, mi-e peste putință să mai îndur durerea, trebuind să stau locului, în deplin repaos, întinsă pe pat ca să nu amplific aceste senzații prin efort suplimentar și oboseală inutilă, crezând astfel că îmi distrag atenția de la operația pe care o sufăr în interior. Toate acestea nu vin din imaginație, din închipuire sau din exercițiu de vizualizare, ci din dezvoltarea simțului suprasensibil asupra energiei și a vibrației. Cel puțin pe ale mele Ființa reală interioară mă educă să le percep, să le recunosc, să le conștientizez și să le înțeleg. Dacă aș deprinde abilitatea autentică de a recunoaște sursa oricărei stări pe care o simt în cursul unei zile, atunci nu încape dubiu că aș învăța să recunosc adevărata voce a Ființei profunde pe care inevitabil o confund adeseori cu versiunile eului care pretinde că vine din Ființa profundă.

Dar stările de conștiință pe care le-am trăit săptămâna trecută au fost mult prea deosebite ca să nu fi fost un rezultat direct al intervenției Scânteii Spiritului Sfânt, atât de particulare sunt ”ședințele” cu Ființa care împrumută caracteristicile unui fel de psiho-terapeut pentru a mă ghida, din treaptă în treaptă, în încăperile sufletului meu pentru a-l educa, pentru a-l cerceta și pentru a-i da învățătură. Ca să fiu mai clară, era o inevitabilitate ca, după ce făcusem exercițiul de educare a voinței timp de 2 săptămâni, să nu îmi fie evaluat efortul, atât de incredibil de importantă este etapa în care mă aflu, cerându-mi-se să dau dovadă de discernământ spiritual, de recunoștință, de gratitudine și de seninătate, totul având legătură cu boala mea, cu orbirea mea, cu karma mea, cu contextul istoric în care trăiesc și cu iertarea mea.

Astfel m-a ghidat Ființa profundă în cursul unei întregi nopți, jucând cu mine rolul unui părinte plin de îngăduință care își ajuta copilul să învețe poeziile pe care le avea de recitat la serbarea de la școală, deși mai degrabă ar trebui să spun ”grădiniță” fiindcă întocmai ca un copil de grădiniță m-am simțit în acea noapte, simțindu-mă conectată cu Ființa profundă care mă cerceta spre a se convinge că mi-am învățat lecția despre virtutea de a fi mulțumitoare și recunoscătoare, dar repet, în măsura în care un copil de grădiniță poate să simtă astfel de lucruri. Căci numai atât mi-a cerut, momentan, Ființa profundă să dovedesc, anume că pot purta recunoștință și mulțumire câtă poate purta un copil de 4-5 ani. Căci atât de lipsită de discernământ și de recunoștință am fost toată viața mea, iar rezultatul acestei acțiunii a Ființei profunde în încăperile psihicului meu mi-a dezvăluit în meditațiile mele din zilele trecute că nu am fost recunoscătoare pentru nimic și față de nimeni, nici părinți, nici profesori și educatori sau alte figuri cu autoritate cu care am avut contact. Nu am purtat respect pentru nimeni. Și cu atât mai puțin recunoștință și mulțumire, niciun educator din viața mea nu a rămas fără critică și judecată din partea mea, cu o singură excepție, anume fostul director al vechii școli generale unde am studiat între clasele IV-VIII. Altminteri, Ființa profundă mi-a dovedit că pământul meu filozofic nu era prielnic pentru a se însămânța în mine germenii recunoștinței, ai mulțumirii și ai venerației pentru educatori, profesori, învățători, maeștri, etc., acea regiune a psihicului meu cerând să fie mai întâi curățată, purificată și vindecată, regenerată. Altfel spus, m-am întors la mintea unui copil ca să o iau de la capăt ca să primesc prețioasa lecție despre cum ar trebui să gândesc, iar nu despre ce să gândesc.

Ca să vezi în tine însuți că tu nu porți recunoștință nimănui, nici aceluia care te-a îmbrăcat și care ți-a dat să mănânci, nici aceluia care te-a învățat să scrii, să citești și să socotești fiindcă le porți resentimente pentru o palmă sau o pedeapsă sau pentru vreo notă proastă a fost un adevăr teribil de rușinos de care am devenit conștientă întrucât constat că acest fapt concret ce izvorăște din subconștientul meu este fundația pentru care mă împiedic singură din a-mi exprima recunoștința față de Dumnezeu Care mi-a arătat de atâtea ori până acum că binevoiește să îmi deschidă drumul către Mila Sa.

Ori ca să poți exprima o atare recunoștință trebuie mai întâi să devii pe deplin conștient, într-un mod extrem de realist, de sincer și de onest față de tine însuți, de coșmarul în care ai trăit până atunci, până în clipa în care Tatăl ți-a întins mâna ca să te scoată din infernul tău personal. Numai din prisma acestui fapt că tremur de frică și de groază, de oroare și de spaimă la gândul că m-aș putea întoarce la ce am fost, la ce am gândit și la ce am făcut în trecut că mă agăț cu încrâncenată disperare de poalele mantiei Ființei profunde ca să nu Îi mai dau în veci drumul, atât sunt de înfricoșată la gândul că m-aș putea întoarce la tot ce am trăit înainte de trezirea mea spirituală!

Iar propria-mi disperare mi-am văzut-o și simțit-o și mai limpede în cursul nopții de ieri când, simțind iarăși acea durere intensificată sub piele, am știut că Ființa profundă iar opera pe mine, arând și semănând, fapt care nu putea conduce decât la practică spirituală în lumile interne, deducția mea confirmându-se în toiul nopții când am avut un nou contact destul de agresiv cu infernul personal, mai ales propria răutate exprimându-se sub forma binecunoscutelor figuri, energii și voci. Cât am luptat acolo mi-e peste putință să mai povestesc, deja am făcut suficient haz de necazul meu la începutul acestui text, scriind că un public oarecare s-ar fi plictisit deja de mult timp din cauza caracterului repetitiv al acestor scene în care îmi port luptele cu demonii interiori. Desigur că și mie mi-ar plăcea ca totul să se fi curmat deja de mult timp. rapid, curat și fără durere, dar niciun cancer nu se vindecă astfel, iar egoul animalic inconștient este un soi de cancer care se extirpează prin aceeași metodă a iradierii. Cu mențiunea că această putere de a iradia, de a dezintegra și de a elimina și de a purifica tot ce ține de energia și de vibrația eului aparține Mamei Divine Kundalini. Tot pe Divina Mamă am strigat-o cu nesaț și azi-noapte, știind prea bine că nu aveam să dobândesc vreun triumf de una singură în fața urii și a răutății mele, iar raza Mamei Divine a coborât din înaltul Cerului ca să mă însoțească, lucru pe care l-a și făcut, acțiunea Sa asupra mea resimțind-o iarăși ca pe o ședință de iradiere a cancerului meu intern, a eului. Și când n-o strigam pe Mama Divină să mă ajute, strigam în schimb:
– Nu mai vreau să fiu în această circumstanță! Te rog să mă ajuți, căci nu mai vreau să fiu în această situație!

Am reflectat toată ziua la această pornire a mea de a mă împotrivi circumstanței de viață pe care am trăit-o în practica de azi-noapte ca să pot identifica, cu perfectă precizie, circumstanța la care m-am referit în toiul luptei mele cu demonul intern. Dar departe de mine gândul că aș vrea să arunc vina asupra bunicii mele, asupra vărului meu și a mătușii mele sau asupra proprietarului acestei locuințe care s-a hotărât peste noapte să o vândă. Fiind sub influența altui stimul primit în cursul zilei de sâmbătă, trebuie că mi-am sporit dorința de a lupta contra egoului animalic pentru a dovedi, odată pentru totdeauna, că mila Justiției Divine este infinită de vreme ce eu am fost iertată. Singurul și realul motiv pentru care nu pot dovedi încă acest lucru este pentru că nu mă opun circumstanței mele de viață în care m-am complăcut. M-am așezat atât de confortabil în propria orbire că nu îmi mai vine să ies din ea. Și numai sufletul meu pereche îmi ține această dorință de a vedea vie. Așa de mult aș vrea să îl văd din nou, matur fiind, iubindu-mă, adorându-mă și mergând pe același drum cu mine.

Când Tatăl Își întinde brațul către tine ca să îți dea mila Sa, niciodată să nu faci nechibzuința de a o refuza, crezând că nu meriți Mila Sa și că nu ești vrednic de ea. Desigur că poți gândi că nu ești vrednic, că ești un vierme, un nimic, dar niciodată să nu refuzi Mila lui Dumnezeu când ți-o acordă, din Voia Sa, ca să înveți prețioasa lecție că Tatăl Ceresc este ”Preamilostivul”, iar nu ”Preacrudul” sau ”Preajustițiarul”. De ce oare îi vine, atunci, firii umane să spună ”mulțumesc” pentru ce i se dă?

ian. 312022
 

<>
Luni, 31 Ianuarie 2022

Bună, A.J.!

Când am ajuns la acel ”cloudy” mărturisesc că nu am văzut nicio legătură cu mama ta, chiar am încercat să caut una, dar dacă tu ai găsit-o, mă bucur foarte mult că te-a ajutat! Până la urmă, opusul lui ”cloudy” este ”senin”! La propria seninătate lucrează Ființa profundă asupra mea în ultima vreme, fiind la o răscruce în care trebuie să îmi exprim seninătatea și recunoștința. Și uite un exemplu ghiduș de procedură: în cursul uneia din zilele trecute m-am trezit din zori cu zâmbetul pe buze. Am zâmbit involuntar toată ziua, însă eu știam că acest lucru se datora acțiunii din interior a Ființei profunde, m-am învățat să îi recunosc M.O.-ul. Apoi ascultând o povestioară în cursul serii, vocea interioară mi-a spus la un moment dat: ”Fii foarte atentă la ce se va spune în următoarele clipe în carte fiindcă mesajul ți se adresează.” Evident, mi-am ciulit și mai bine urechile, din 2016, de când mi-am luat laptopul, Ființa profundă face acest schimb de mesaje cu mine prin cărți, avertizându-mă anticipat să fiu atentă la următoarele cuvinte pe care am să le ascult în căști. Și uite ce a urmat chiar atunci:

”Zâmbește! Dumnezeu te iubește!”

Înțelegi acum de ce zâmbisem eu toată ziua aceea, exprimându-mi seninătatea? Pentru mine aceasta este cea mai prețioasă lecție pe care o pot primi!!
Apoi, în urmă cu o săptămână, am primit îndemnul de a asculta o altă povestioară. Am rămas cu gura căscată când am descoperit că personajul principal era un tânăr cu numele ”A.J.”! Apoi, la un moment dat, vocea interioară m-a avertizat iar, zicându-mi: ”Fii atentă la ce are să urmeze în carte. Mesajul este pentru A.J.!”

”- Poate este un vis… Dar tu ştii cu adevărat ce este visul?
– Poate că visul este ceva esenţial, care ne ajută să trăim, ceva ca aerul şi hrana…
– Nu, Alex, nu doar să trăim, ci să cunoaştem, să înţelegem. Visul este o formă de iniţiere, de evoluţie. Trebuie să avem curajul de a căuta şi a studia adevărul în faţă.”

Cătălin Ioniță – Troia, întâmplător

A.J., mi se pare extraordinar, vorbesc foarte serios, fiindcă așa aș fi vrut să fi completat mesajul despre curaj și despre infern pe care ți l-am transmis data trecută, fără să știu cum să scot cuvintele din burtă, cum se zice! Sper că prinzi aluzia din textul citat, eu mă tem să interpretez prea mult, știu că este o mare răspundere să interpretezi un mesaj primit pentru altcineva, dar poate fi vorba despre un test al curajului. Am primit foarte insistent acest îndemn de a te avertiza să ai curaj, cerând Ființei tale profunde să fii dus și tu în infernul tău personal ca să vezi adevărul în față, ca să îl confrunți. Vreau să spun prin ”a cere de la Ființa profundă” că trebuie să i te rogi, să îi vorbești și să îi explici cu cea mai deplină sinceritate și onestitate de care poți da dovadă că te simți pregătit să treci pe o treaptă superioară mai solicitantă și mai intensă în munca interioară. Cel mai probabil va trebui să aduci niște dovezi, mai mult ca sigur dovezi de curaj și de dedicare. Dar te rog să o faci, să ceri. Sau măcar să încerci, aducând aceste dovezi. Când am simțit că mă poticnesc, și eu am cerut și am implorat mult și mi s-a dat, dar a trebuit să aduc și niște dovezi, mai ales legate de curaj, trebuind să arăt că nu mi-e frică de nebunie și chiar de Loja Neagră. Experiențele acelea de atunci au fost extrem de puternice și nu au fost singurele. Mai ales în legătură cu realitatea testului nebuniei mi-a indicat Ființa reală interioară să te previn înainte de a-ți face invitația de ”go to hel”, zicându-ți că totul este extrem de dezagreabil, de dureros și de crud, dar că totul merită cu desăvârșire orice neplăcere, orice efort, orice sacrificiu dacă năzuința ta reală este de a te cunoaște pe tine însuți.
De exemplu, în 2016, când am început să am primele contacte cu infernul personal, povestindu-ți că atunci am trecut la o a doua fază, mai solicitantă, am experimentat unele trăiri foarte oribile. Auzeam voci destul de frecvent, însă niciodată în stare de veghe. Mereu le-am auzit între somn și veghe, dar mai mult în somn. Orbii au mai ales vise auditive, dar acelea nu erau simple vise, ci atacuri auditive get-beget, semănând foarte mult cu nebunia, fiind foarte malițioase și destul de agresive. Dar întotdeauna după un astfel de ”atac” eu experimentam ceva benefic, iar cu timpul mi-am dat seama că erau, în mare parte, teste menite să îmi cerceteze curajul. De fapt, virulența lor nu era decât modul prin care Ființa mea profundă hotărâse să mă ”răsplătească” pentru toate judecățile și criticile mele aduse celorlalți, nuindu-i pe toți ”nebuni” pentru orice fleac stupid și contradictoriu pe care îl făceau. De aceea am tot scris că Ființa mea profundă are un fel de simț al umorului negru și nu are absolut niciun pic de milă și de compasiune pentru eu și pentru greșeală. M-am luptat mult în cursul acelui an cu acele fenomene și am făcut-o prin rugăciune și prin încredințare că există o agendă a Ființei, iar după acel an au dispărut aproape de tot. Dar au să dispară numai când și reaua-voință are să dispară definitiv. Prin urmare, ca să trec de acest test a trebuit să îmi cer iertare pentru acea eroare de a-i fi numit pe ceilalți cu apelativul ”nebuni”, dar trebuie să precizez că acest test este, totuși, cu mult mai complex, dar te voi lăsa pe tine să reflectezi asupra subiectului. Nu vreau să spun decât că așa s-a desfășurat pentru mine acest test inițiatic legat de curaj în lumile interne pentru mine.
Acum, de exemplu, trăiesc altceva, ceva ce ține de la experiențele de la sfârșitul anului trecut despre care am făcut atâta tam-tam în mail-urile anterioare, fiind vorba de electricitatea pe care o simt în corp. M-ai rugat mai demult să îți povestesc un pic despre asta. Deci, după acele experiențe, mi-am exprimat disponibilitatea în fața Ființei profunde de a fi trecută prin orice experiență, oricât de dezagreabilă ar fi, pentru ca eu să pot vedea din nou fiindcă de-abia mai pot suporta circumstanța aceasta în care mă aflu. Să mă fac înțeleasă că m-am oferit de bună-voie durerii fiindcă știu că este inevitabilă. De fapt, îmi formulez rugăciunea cam așa: ”Te implor din toată inima, Mamă Divină Kundalini, să lucrezi asupra mea, conform cu Voia Tatălui pentru ca Voia Sa, pe care mi-a arătat-o, să se înfăptuiască!” Am ajuns la această ”frazeologie” fiindcă, unu la mână, Tatăl mi-a arătat că Voia Sa este să îmi recuperez vederea și, doi la mână, mi-a mai arătat că, din prostie și din prea mult stoicism (adică auto-pedepsire), pun piedici Milei Sale de a se înfăptui.
M-am așteptat să experimentez niște trăiri intense și neplăcute, dar sincer îți mărturisesc, A.J., că nu m-am așteptat să fie chiar atât de dureros și de dezagreabil. Practic, de la 1 Ianuarie simt acest curent electric pătrunzându-mi și mai adânc în țesut, în mușchi, în organele interne, pe nervi, etc. Nu am absolut nicio senzație aproximativă cu care să o asociez pentru a putea să descriu ce simt. În exterior nu se vede nimic, de-abia dacă îmi tresare vreun mușchi din când în când, dar în interior mă rup în bucăți, literalmente. A început cu gâtul, cu umerii, cu ceafa și cu maxilarul, deci cu chakra comunicării. Sunt deja vreo 3 săptămâni de când mi se mișcă în gât energia pe care o percep, în fapt, în tot corpul. Nu am cum să nu mă plâng, doare atât de tare că nu îmi găsesc locul în niciun minut al zilei. Dar după aproximativ o săptămână de când s-au declanșat aceste senzații am început să simt electricitate și în ovare și, în genere, în tot aparatul reproductiv. Apoi acești doi ccentri au început să comunice. să transfere energie, putând să observ că există o corespondență între aceste două locuri, dar nu pot să explic ce vreau să spun. Doar am observat că există, că trupul fizic este o mașinărie de transmutat permanentă, cum i-ai spus tu de fiecare dată. Acest lucru l-am observat de mult mai mult timp, dar acum îl înțeleg mai bine. De fapt, mi-ai spus într-un mail anterior că important este ca energia să se producă într-o cantitate cât mai mare, astfel Mama Divină poate elimina absolut orice defect. Îți mărturisesc cu sinceritate că nu îmi pot explica de unde poate acest corp în care trăiesc să producă atâta energie, câtă simt eu. E atât de multă câteodată că mă învârt prin casă ca un titirez, vrând să stau în cap. Au existat episoade (și încă foarte multe) în care am simțit agonie pură, ca și cum acest curent electric taie în mine ca în carne vie. Dar m-am învățat să observ că, atunci când aceste senzații se amplifică atât de extrem de mult, ce se întâmplă de fapt este că Ființa profundă operează, LITERALMENTE, pe mine. Iar această procedură mi se aplică și acum. Nu îmi vine să stau în cap, ca în alte rânduri, ci liniștită, relaxată și senină. Și numai cred că asta pentru a nu o mai consuma inutil, chiar și alergând prin casă. Dar doare EXTREM de tare! Iar efectul care rezultă în urma acestei lucrări este dincolo de putința mea de a-l descrie. Fiindcă ceva foarte intens și minunat se întâmplă la nivelul meu de a putea simți și înțelege lucrurile. Pentru mine toate aceste efecte țin de miracol, așa le simt și așa le percep. Cu alte cuvinte, doare, dar merită orice durere.
De exemplu, mai este o senzație care se repetă cam o dată pe an și care vine din stomac. De fapt, simt cum mai multe spirale, ca niște vortexuri, se declanșează concomitent pe o linie transversală care unește stomacul, splina și ficatul. Altfel spus, când se deschid aceste vortexuri, simt electricitate curgând sub formă de spirală în toate aceste organe. Iarăși nu am nicio senzație familiară cu care să compar ce simt în timpul acestei deschideri, fiind vorba de o durere atât de acută că simt că sunt înjunghiată. Ultima oară când am trăit acest episod a fost tot în jurul datei de 1 Ianuarie. Era noapte și meditam. Mi-a zis mama a doua zi că mi-a auzit țipetele din dormitorul ei, deci prin două uși închise, dar a crezut că plângeam din cauza situației noastre, după ce a murit tata, etc, așa că m-a lăsat singură să îmi vărs amarul. Apoi electricitatea aceasta a urcat în glandele mamare, în piept și mai ales în coșul pieptului, pulsând sau mai bine zis vibrând intermitent. Apoi electricitatea s-a retras, totul revenind la senzațiile obișnuite. Sau, mă rog… nu chiar, de vreme ce de atunci îmi este lucrat gâtul. Dar îți voi mai scrie despre aceste lucruri legate de energie și pe viitor fiindcă sunt foarte multe, foarte multe, multe, multe de tot, multe senzații pe care le-am trăit de-a lungul anilor.
Ți-am citit partea de reflecție asupra cuplului și a iubirii simțindu-mă destul de jenată. Până la urmă, eu pentru un astfel de comportament am primit multa mea karmă, deci tocmai pentru ”arta seducției” folosită în mod deliberat ca să rănesc. Mi-ai dat impresia că ai vorbit din experiența ta personală, sunt numai urechi dacă binevoiești vreodată să te destăinui, te ascult. Eu nu am avut niciun pic de discernământ la capitolul ”confesiuni”, chiar dacă poate că regula de ”too much information” se aplica! Așa că imaginează-ți acum că eul pentru care am plătit este tocmai acela descris de tine, însă de ”n” ori mai rău și mai crud, atât de crud încât să nu existe în el niciun regret, nicio remușcare, nicio părere de rău. Tu ai pus mult accent pe partea de remușcare, de asumare a vinei și a răspunderii pentru greșeala comisă. Dacă aș accesa acea remușcare, ar fi ceea ce am tot denumit ”criză de conștiință”. Ți-am povestit că am avut astfel de crize și că acestea sunt cele care m-au ”salvat”, într-un fel, fiindcă au ținut de căință. Dar în legătură cu această artă a seducției nu simt foarte multă căință fiindcă mi se pare totul ca și cum ține de basm, dacă nu de SF! Iar asta fiindcă am fost în această viață atât de ștearsă și de nebăgată în seamă, atât de puțin versată, cum ai denumit tu această caracteristică a eului, încât NU POT să cred că eu, CHIAR Eu aș fi putut să comit astfel de fapte, deci să fac tocmai ce ai descris tu în mod intenționat ca să rănesc. Dar am primit suficiente dovezi care mi-au demonstrat foarte clar că acest eu a existat și că el a fost corectat destul de mult prin întâmplările neplăcute din copilărie.
Dar uite și o contradicție în reflecția ta. Dacă un astfel de efect i se atribuie unui individ pe care tu l-ai numit bun, care nu avea experiență și care nu merita să cunoască un astfel de eșec, nu înseamnă că, de fapt, și individul respectiv a făcut ceva identic sau că, în orice caz, deține putința de a o face, chiar și în stare latentă, în psihicul său? Tu ai spus-o că efectul greșelii se întoarce mai târziu la tine, sub formă de suferință în cuplu.:-):-):-)
Oricum, eu continui să mă jenez din cauza acestui defect pe care îl am. Cu siguranță încă îl mai am, chiar dacă nu atât de activ. De aceea fac în permanență efortul de a-mi studia comportamentul ca să îmi identific intențiile reale din spatele acțiunilor fiindcă am observat că în spatele unui aparent și banal gest de prietenie se poate ascunde flirtul, deci intenția de a cuceri, de a seduce. Și apropo de afirmația ta potrivit căreia ”în iubire trebuie să fii prost, dar sincer”. Am descoperit, din experiență, că sinceritatea este o armă cu două tăișuri. Fiindcă sinceritatea mi-a fost adeseori interpretată foarte greșit, fiind văzută ca o invitație pentru flirt când ea nu era, de fapt, decât naivitate, credulitate că fetele și băieții pot fi cei mai buni prieteni din lume fără să existe pic de romantism între ei. Deci, când am fost ”bluntly honest”, mi-au fost aduse mărturisiri de ”te iubesc” de la mai multe persoane în care eu vedeam prieteni, adică frați. Am pierdut câțiva amici din cauza asta, fiindcă nu am răspuns cu aceleași sentimente. Dar inima mi-a fost frântă de cel puțin două duzini de ori în schimb! Așa că îți las mai jos încă o descriere a ”scorpiei” ca să înțelegi mai bine pentru ce am plătit, mai precis, karma în cuplu, plus o experiență foarte drăguță legată de suflete pereche(1).

Cu drag,
Cătălina.

(1) – a se citi ultima parte a textului scris pe 25 Noiembrie 2019, ”Promisiunea e datorie, ambiguitatea se plătește, iar iubirea se răsplătește”

ian. 062022
 

<>

Joi, 06 Ianuarie 2022

Marius,

Nu, nu îți scriu aceste rânduri ca să îți povestesc că te-aș fi visat azi-noapte, de Bobotează. Sau, în orice caz, nu a fost tocmai un vis trăirea pe care am avut-o. Dar am stat mult timp pe parcursul zilei de ieri ținând degetul arătător pe butonul ”enter” al tastaturii, nehotărâtă dacă să apăs sau nu pe butonul de ”Add Marius as a friend” pe rețelele de socializare. Te-ai hotărât, deci, să îmi dai un semn de viață după ce figurile paterne din viața mea s-au stins, plecând în lumea de dincolo. Am vrut să te adaug ca să termin cu acest bâlci nefericit, vrând să aștern în scris câteva cuvinte de genul ”mai încerc încă o dată cu tine, nu am de pierdut decât un pic din orgoliu și un pic de demnitate”, dar inspirând și expirând adânc, calmându-mi nervii, mi-am lăsat orgoliul să câștige în această luptă, retrăgând soldatul trimis în acțiune de pe butonul ”enter” și închizând fereastra. Nu se putea să cedez impulsului de moment, știind că eram mânată din bezna subconștientului de mânie și de amor propriu rănit.

Dar meditând mai târziu, până să adorm, am avut o trăire foarte specială căci Ființa profundă mi s-a arătat din nou, desfăcându-și acele aripi imense care m-au impresionat atât de mult în septembrie, anul trecut. Și pentru că impresia și uluirea mea erau prea mari, nu mi s-a arătat decât pentru o secundă sau două, inducându-mi o altă trăire minunată. Căci mi-a arătat muntele, acel munte pe care îl taie calea tăișului de cuțit, drumul ascuns. Iar dinspre el doi porumbei au zburat spre lume ca să le vorbească oamenilor. Era indubitabil că eu eram unul din cei doi porumbei. O simțeam în mod intim și profund. Și tot așa de profund simțeam faptul că celălalt porumbel era sufletul meu pereche. Desigur, cineva ar putea spune că interpretez greșit acest simbol universal al Spiritului Sfânt, dar fără intuiție nu m-aș grăbi să îmi aduc propria interpretare unui simbol abstract și atât de impersonal. Mai mult decât atât, fiind conectată în mod intim cu Ființa mea reală care îmi vorbea, I-am auzit cuvântul în conștiința mea, zicându-mi:

– Ai înțeles acum de ce ați fost trimiși 2, de ce sunteți 2 la fel, o pereche. Și nu doar că te va căuta, dar va trebui să vină la tine acasă.

Desigur că banalele cuvinte pe care le-am reprodus nu transpun, prin sensul lor, și emoția pe care Ființa profundă mi-a conferit-o, prin intervenția Sa, chiar când mă simțeam teribil de descumpănită și de descurajată. Căci de la un timp am început să am înțelegerea faptului trist și amarnic că nu am nicio credibilitate în ochii celor din jurul meu, iar că lipsa mea de credibilitate vine mai ales din faptul că tu nu te-ai dovedit, încă, real.

Așa că am vrut să te dovedesc real, strângându-te cu ușa pentru ca, simțindu-te amenințat de presiunea de a fi demascat, să mi te confesezi, în persoană, ba ca să mă faci iubita ta, ba ca să îmi dai pace. Te vreau în persoană așa cum are nevoie pământul de soare ca să fie sănătos și, în același timp, nu pot suporta gândul că mi-ai putea fi alături fiindcă m-ai distruge.

Dar acum distrugerea mea prin forța ta este o perspectivă mai puțin sumbră decât a mă vedea distrusă din punct de vedere emoțional din cauza circumstanțelor de viață. A devenit atât de insipidă această chestiune a karmei de familie că nu mai are pentru nimeni efect de șoc, ca un reportaj de senzație. Desigur că nu mă înșelam simțind că rudele din partea mamei se comportă, de la moartea tatălui meu, ca și cum acesta nici nu a existat. Desigur că sora mamei a evitat, de la decesul lui, să îi insufle mamei măcar un cuvânt autentic de îmbărbătare. Totul până în ziua de Anul Nou, când a binevoit, în multa sa chibzuință, să îi ureze mamei, de ziua numelui său, o înjositoare calomnie la adresa tatălui meu, spunându-i mamei, ca și cum avea toate dovezile palpabile din lume ce nu puteau fi contestate, că era vai de capul mamei mele fiindcă habar nu a avut de nimic din activitatea extra-conjugală a tatălui meu din ultimii săi ani de viață. Cumva, nu știu cum, poate printr-o procedură magică necunoscută, întâmplarea a făcut ca un cunoscut al mătușii mele să fie întotdeauna la timpul potrivit și la locul potrivit ca să observe mașina noastră de familie parcată în fața celor mai insolite locații. Ce straniu este ca o persoană care locuiește la mii de kilometri de acest oraș să cunoască atât de amănunțit traseul unui om. Desigur, aluzia se referea la o aventură extra-conjugală pe care tata ar fi avut-o cu angajata de la ferma pe care am închis-o după moartea lui. Dar tragi-comedia în ipoteza rudelor noastre care nu au niciun dubiu în legătură cu necinstea tatălui meu vine din faptul că spionul lor a văzut mașina noastră parcată la ora 05:00 dimineața într-un animit cartier unde locuiește femeia respectivă. Desigur că acest binevoitor informator nu avea de unde să știe că, atunci când îl plasa pe tata în patul amantei sale, el era internat la spital, luptând pentru viața lui. Era o obișnuință ca, în timpul spitalizărilor de ocazie, mașina să rămână la această angajată care juca rolul de șofer auxiliar când tata lipsea. Așa că ajunge cu aceste exemple.

Totuși, cazul este interesant de analizat din cauza caracterului său de posibilă recurență. Cel puțin pentru mine și pentru sora mea nu mai era deloc un mister că sufletul tatălui meu făcuse această greșeală în viața sa anterioară, având o aventură extra-conjugală. Și sincer voi mărturisi că eu și sora mea ne-am așteptat mult timp să ne trezim că avem o surioară sau un frățior pierdut pe undeva prin lume. Dar toate semnele ne-au arătat că această greșeală a sufletului tatălui meu i-a fost iertată, deci ștearsă din memoria naturii, ca să nu se mai repete. Totuși, a fost clar, de-a lungul timpului, că anumite fișiere imprimate în aceste registre acașe au rămas, materializâând în lumea vizibilă anumite circumstanțe stranii și dubioase. Iar faptul că rudele noastre au fost atât de bine și de precis informate în legătură cu obiceiurile tatălui meu, chiar dacă se află atât de departe de țară, ”întâmplarea” făcând ca diverși ”spioni” să fie întotdeauna la momentul potrivit ca să culeagă date despre comportamentul tatălui meu dovedește că, în viața sa anterioară, a fost și spionat, și detestat. Iar din acest motiv acești oameni pe care cu regret trebuie să le spun neamuri nu îl regretă în niciun fel pe tata care toată viața lui a căutat să fie în bună înțelegere cu toată lumea. Și nu a dobândit decât ocară și calomnie.

Așa că trebuie că înțelegi și singur, Marius, că și acum destinul nostru, cel puțin al meu și al surorii mele, este rezervat către alt scop în imaginația rudelor noastre, făcându-ne pe amândouă oamenii de sacrificiu în maimuțăreala lor ipocrită. Aș fi vrut să te primesc chiar în acea clipă ca pe un trofeu pe care să îl înrămez în fața ochilor lor netrebnici ca să îmi recuperez din imaginația lor dreptul la o viață a mea și la un destin al meu. Aș fi vrut să îi fac una cu pământul, făcându-le perfect cunoscut faptul că nimeni dintre mine, sora mea și mama noastră nu mai are disponibilitate de a plăti pentru greșelile și pentru minciunile lor pe care nu le pot recunoaște ca fiind greșeli nici dacă ar primi un milion de dolari! Și am vrut ca tu să fii motivul pentru retragerea mea de pe scena aceasta detestabilă.

Dar când am cerut ajutor de la Ființa profundă și de la Mama Divină Kundalini ca să fiu călăuzită spre lumină, spre a ieși la suprafață, m-am așteptat ca piedica ce urma să fie abordată în practică să fie cu totul alta, să fie în relație cu ura, etc. Desigur că dacă aș vedea, toată această poveste ar lua o cu totul altă întorsătură. De ce, oare, nu mă lasă Ființa reală să întorc această circumstanță în favoarea mea? Eram îndreptățită să îmi pun astfel de întrebări, dar răspunsul l-am primit în cursul meditației de luni noaptea când, amorțindu-mi simțirea ca să pot izola cu precizie emoția cea mai intensă care nu putea fi decât răspunsul la întrebarea mea, am descoperit în starea mea sufletească generală că cel mai mult îmi doream să exersez încă o dată actul deliberat izvorât din voință de a urca la Ființa profundă ca să mă sincronizez cu Voia Sa și cu intenția Sa. Dacă aș fi înțeles mai bine Voia Sa și intențiile Sale, atunci că desigur că și prezentul mi s-ar fi părut mai ușor de explicat și mai ușor de tolerat.

Nu a fost de mirare că, cerând Ființei ajutorul Său, pe parcursul dimineții de marți mi s-a permis să exersez acest act de voință. Cum era de așteptat, Lucifer mi-a fost antrenorul, jucând rolul contraforței care mă trăgea în jos. Dacă aș fi pus acest exercițiu în practică pe cont propriu, negreșit că oponentul meu ar fi fost un eu aleatoriu din ale cărui gheare nu aș fi scăpat decât urlând și plângând. Din mâinile lui Lucifer nu am ieșit decât zdruncinată și necăjită, numindu-l nenorocit fiindcă mă mă punea la amarnice încercări numai prin simple atingeri. Îmbrăcat cu aceeași uniformă portocalie, îmi reamintea de pactul nostru vechi deja de 2 ani: ”Iartă-i pe cei despre care spui că te-au chinuit și torturat fiindcă, în comparație cu ce îți voi face eu, ei sunt o nimica toată, așa că nu există rost în a le mai purta pică.”

Eram în semi-penumbră cu el, recunoscând prea bine semnalmentele infernului personal. Apoi, când o lumină puternică s-a descărcat în cer, am zbughit-o către ea, cât m-au ținut forțele, luptându-mă nu numai cu substanța acelui spațiu în care mă aflam și care se opunea încercării mele de a urca, dar și cu Lucifer a cărui notă coercitivă mă aducea, numai prin simplele sale atingeri, în culmea disperării. Căci toate împunsăturile sale cu vârful degetului său arătător îmi punea în mișcare toată mașinăria concentrată în bazin și în organele reproductive, fapt care venea însoțit de acele senzații neplăcute de furnicături, de electricitate necontrolată, de instabilitate. Totul semăna atât de mult cu modul în care vărul meu mă chinuise în copilărie, scărpinându-mă peste tot de parcă eram un cățel.
– De ce faci toate acestea? l-am întrebat pe Lucifer.
– Ca să fie totul mai realist, mi-a răspuns amuzat, continuând să îmi furnice mijlocul cu atingerile sale, în timp ce urcam spre Lumină.

Desigur că ceva TREBUIA să fie realist fiindcă, altminteri, oricum aș explica în cuvinte caracterul practic al experiențelor acestora, nu pot ignora simbolismul lor. Iar pătrunzând în Lumină, am trăit o surpriză destul de mare. Pătrunzând de atât de multe ori în Lumină, am trăit în interiorul ei o diversitate de stări de conștiință, scenele și decorurile fiind destul de variate de la un episod la altul. Dar în acest rând am avut percepția unui tunel, nu tocmai ca într-un labirint întortocheat, ci mai curând aducând a șosea. O șosea pe care goneam cu toți caii mei putere, avându-l pe Lucifer ca și co-pilot, apăsând mereu pe frână ca să mă oprească. Tot traseul parcurs de la pătrunderea mea în tunel și până spre sfârșitul experienței a fost extrem de interesant și provocator fiindcă mi-a solicitat absolut TOATĂ puterea de concentrare și toată atenția și voința de care puteam da dovadă ca să rămân pe centrul drumului, în așa fel încât să nu mă abat de pe drum, să nu deraiez și să nu eșuez pe marginea drumului. Dar nimic din toate acestea nu era ușor fiindcă tunelul era deosebit de încurcat, cotind ba la stânga, ba la dreapta fără semne preventive de avertizare, fără indicatoare de sens, fără semafoare. Și ori de câte ori ajungeam într-un astfel de cot, viram în neștire, impunându-mi înzecit voința ca să rămân pe drum. Și de la un timp începusem să simt, intuitiv, când avea să urmeze un astfel de cot, concentrându-mi atenția spre a nu ieși de pe drum, însă trebuie să precizez că intuiție înseamnă a depista vocea Tatălui din interiorul propriei inimi. Altfel spus, Tatăl mă prevenea, marcându-Și prezența în simțirea mea prin indicatoarele Sale de sens.

Numai o dată am ieșit cu adevărat de pe drum, pierzându-mi mult din echilibru, din concentrare, din forță. Iar forța de atracție a tunelului de lumină mi s-a părut deconectată de mine, așa că numai printr-un act suprem de voință m-am cules de unde eșuasem, revenind în tunel și continuând goana.

Dar când să pătrund într-o altă secțiune a sa, ceva destul de straniu mi s-a întâmplat, ceva ce nu am reușit să decriptez nici acum. Căci Lucifer m-a cuprins de-a binelea în forța sa, trezind în inconștientul meu o anumită emoție, punând punctul pe ”i-ul” durerii mele. Și pentru că am căzut în acea clipă pradă emoției și dorinței mele particulare, nu am mai putut face nici măcar un pas spre tunel care m-a respins chiar din fața porților sale de pătrundere.

Ce putea să fie mai rău decât dorința? Dar dorința este un fleac teoretic și ipotetic pe care toată lumea îl flutură în propoziții și în fraze fără să îi înțeleagă sensul profund. Dar chiar mai rea decât dorința era ignoranța. Dar pentru că nu i-am dat de capăt stării aceleia emoționale finale, nu îți voi mai răpi din timp ca să concep alte teorii despre ce simt la modul ipotetic, mecanic, inconștient.

Dar la modul conștient, lucrurile stau destul de diferit. Dacă am făcut ca schița de mai sus a așa-zisei aventuri a tatălui meu să pară oribilă, află că acest incident a fost un fapt irelevant în comparație cu ce am trăit azi, avându-l în vizită pe celălalt văr al meu, cel din partea tatălui meu. Contactul cu el este destul de sporadic, iar relațiile dintre noi, deși destul de înstrăinate, sunt prietenoase și respectuoase. Totuși, discutând azi cu el, am făcut neghiobia de a-i confesa că te aștept, sufletul meu pereche. Reacția lui a fost catastrofică. Încă nu am cunoscut o altă persoană care să se fi opus mai mult și mai agresiv șanselor mele de a întâlni un bărbat care să mă primească, oarbă fiind. E prea rușinos să enumăr motivele emise de el care mă fac atât de indezirabilă în ochii bărbaților încât voi rezuma totul la singurele sale cuvinte care nu au abuzat de înjurături: ”Ce să fac cu tine?”

Căci întocmai așa stau lucrurile, ursitul meu. Ce să faci cu mine, oarbă fiind? Nu pot, însă, să nu remarc faptul că antrenându-mi voința și concentrarea în cursul dimineții de marți, am pătruns mai adânc în ”misterul” circumstanței mele de viață. Desigur că nicidecum nu este vorba că Ființa profundă nu vrea să modifice această circumstanță în favoarea mea din cruzime sau răutate, etc., ci este vorba de faptul că depinde de mine să mă opun ei, acestei situații, spre a ieși în afara ei, spre a mă îndepărta de ea, apelând la voința conștientă și la concentrare.

Și dacă aș vedea, te-aș mai aștepta sau te-aș mai vrea, oare, când tu, ursitul meu, nu mă vrei?

ian. 032022
 

<>

Hey, Alex!

Să îți fie Anul Nou plin de schimbări în bine, minunat și binecuvântat!
Ți-am citit mailul râzând cu un ochi și plângând cu celălalt și iată de ce.

Undeva pe la începutul anului trecut Maria mi-a povestit ceva, ceva ce poate că nu ar trebui să dezvălui, dar cred că are relevanță pentru subiectul pe care vreau să îl abordez și în privința ta. Mi-a povestit, așadar, că în cursul unei meditații de la începutul anului, vrând să mediteze asupra unei probleme care o privea direct, cursul gândurilor ei s-a modificat, orientându-se către mine. Și gândurile ei i-au comunicat faptul că accidentul meu cerebral a fost un simplu accident, iar nu un rezultat al karmei mele. Și fiindcă am căzut sub incidența legii accidentelor dintr-o întâmplare, Tatăl a compensat această eroare cosmică, dându-mi foarte multe experiențe cu caracter mistic. Apoi ea mi-a mai spus că sursa gândurilor ei i-a mai transmis că, pentru a vedea din nou, trebuie doar să o cer de la Tatăl care îmi va reda vederea, dar cu un fel de preț fiindcă va trebui să renunț la această vedere interioară care mi s-a dat numai ca pe o compensație, iar nu pentru efortul personal căci acesta nu există. Altfel spus, nu pot păstra ambele vederi, exterioară și interioară. În plus, mi-a mai comunicat că nu pot păstra vederea interioară fiindcă eu nu am coborât. Mi-a zis că mai întâi trebuie să cobor ca să urc, iar că această coborâre înseamnă să fiu, deci, ca ea și ca Ana ca să primesc, în adevăratul sens al cuvântului, ceea ce mi se dă acum.

Când am plecat de la ea, Ana mi-a spus că am dat dovadă de multă diplomație în răspunsul pe care i l-am dat Mariei, neștiind pe moment dacă vorbea serios sau dacă glumea. Dar timpul a dovedit că a vorbit serios, fiind evident că i s-a imprimat în psihic impresia meditației sale pe care e clar că nu a contestat-o. A devenit vizibil de atunci, în comportamentul său, că eu mi-am pierdut credibilitatea în ochii ei la capitolul ”cunoaștere spirituală”. Impresia pe care mi-o transmite este că această modificare a venit din faptul că nu am absolut niciun talent în interpretarea viselor pe care le are, aceste vise fiind din acelea destul de obișnuite, fără fir narativ, vise din care mai am și eu, dar pe care nu le mai iau în seamă întru totul, vise din care trebuie, efectiv, să extragi imaginile ca să le consulți semnificația simbolică din dicționarul de simbologie onirică al Maestrului Samael. Ca să pot interpreta aceste vise, ar trebui să învăț pe de rost întregul dicționar ca să pot răspunde cu promptitudine întrebărilor ei. Și fiindcă nu pot răspunde cu această promptitudine nici în fața Anei când îmi povestește unele vise de-ale ei, mie mi se pare vizibil că nici în fața ei nu am prea multă credibilitate fiindcă mai mereu pare nemulțumită de lucrurile pe care le zic. Dar pentru mine a le interpreta lor visele acestea obișnuite e peste puterea mea fiindcă știu că, înainte de simbolul oniric gnosticc elaborat de Maestrul Samael în dicționar, există propriul sistem asociativ subconștient particular perfect capabil să elaboreze un sistem de comunicare cu conștientul printr-un complex individual de asocieri, etc. De aceea am înțeles, din dicționarul Maestrului Samael, că numărul 2, de exemplu, presupune să te educi să faci astfel de asocieri armonioase între idei, concepte și lucruri familiare, etc. Cu alte cuvinte, ca să pot interpreta visele lor, ar trebui să cunosc cine sunt ele, cum gândesc, ce simt și cum asociazăă și filtrează experiențele lor individuale prin centrii propriei lor mașinării. Și fiindcă nu pot, nu am credibilitate. Iar când o fac, se feresc de mine așa cum te ferești de critică și de judecată.

Dar când mi-a povestit Maria despre cum, într-o experiență onirică, a confruntat un demon mare și rău care a atacat-o și cu care s-a luptat pe viață și pe moarte, experiența având și numeroase efecte vizuale foarte deosebite și intense, am înțeles perfect ce a trăit fiindcă din acest soi de experiențe am cel puțin una pe săptămână de fix 5 ani! Totuși, când a revenit în stare de veghe, era foarte speriată, nevrând să mai doarmă și temându-se de lucrurile și de umbrele din cameră. În cazul Anei, situația este și mai complexă. Nu are absolut niciun contact cu demonul ei intern, ci numai cu impresia lui vagă că ea se și sperie, neputând să facă niciun pas înainte din cauza acestei frici. Ei bine, și mie mi s-a dat această experiență identică, în urmă cu 5 ani, fiind pusă față în față cu demonul intern. Și eu m-am speriat și am fugit și încă o mai fac, dar mereu mă întorc acolo ca să iau ”monstrul” de coarne, cum i-ai spus tu.

Alex, acum te voi ruga să îți cercetezi și tu inima și mintea ca să îmi spui cu toată sinceritatea de care poți da dovadă de ce crezi că primesc atâtea zeci și sute de experiențe spirituale în lumile interne? Îmi poți da acest răspuns peste 6 luni sau chiar peste un an, dar este oarecum important pentru mine fiindcă ține de credibilitatea pe care o am în ochii celorlalți. De fapt, nici nu trebuie să îmi comunici răspunsul tău direct, ci trebuie doar să îl definești în sinea ta și să îl comunici Tatălui, eu fiind 100% încredințată că Acesta mi-l va comunica, lucrând asupra mea și educându-mă în așa fel încât să nu mai calc pe nimeni pe nervi, dacă ar fi să o zic în această notă forțată. Fiindcă am ajuns într-un punct critic în care am ajuns să simt jenă, rușine și vină pentru că primesc atât de incredibil de mult în lumile interne, ca și cum așa ceva este o chestiune imposibilă, ca și cum o persoană ca mine nu s-ar cuveni să primească atât de mult, cât am cuprins în scris în 2500 de pagini și care nu reprezintă decât jumătate din experiențele pe care le-am avut, pe restul nenaiputându-le trece în scris din varii motive, în timp ce pe altele nu am avut voie să le transcriu. Dar mai degrabă vreau să îți faci acest control de conștiință fiindcă, în schimbul tuturor instrumentelor, sfaturilor, ajutorului și echilibrului emoțional și mental pe care mi le-ai oferit de-a lungul timpului, s-ar putea ca și eu să am ceva de dat spre folosință și ajutor, iar acest ”ceva” ține de caracterizarea simbolului, deci de caracterul arhetipal al unui defect, deci de natura sa instinctuală, bestialică, animalică. Dintre toate, această experiență a contactului cu egoul animalic s-a repetat cel mai des. .

Alex, în clasa a V-a, profesoara de limba română ne-a dat un extemporal la începutul anului ca să ne cerceteze talentul și aptitudinile relaționate cu această materie. Și ne-a dat să facem un rezumat pentru un text oarecare. Al meu a fost atât de bun încât profesoara l-a citit în fața clasei ca să dovedească faptul că, în comparație cu al dumneaei, care trebuia luat drept referință și barem, al meu era aproximativ identic. Așa că hai să mă întorc la clasa a V-a ca să fac rezumatul gândurilor și emoțiilor și ofurilor mele despre care am scris în celelalte mii de pagini și pe care nu îl pot exprima la telefon unde ne întrerupem unul pe celălalt și unde multe chestiuni rămân nespuse, incomplete și confuze. Însă am să te rog să faci tot efortul de imaginație să încerci să te pui în pielea mea, gândind ce gândesc eu și simțind ce simt eu aproape exclusiv din perspectiva faptului că nu văd deja de 8 ani fiindcă acest exercițiu practic te va ajuta maxim de mult cu empatia. De exemplu, nu știu dacă ți-a povestit, dar Maria a suferit o operație foarte serioasă în noiembrie. După operație nu a văzut timp de 24 de ore ca efect al anesteziei. Ne-a spus că a fost cea mai oribilă experiență prin care a trecut. Ar fi trebuit să poată empatiza cu mine fiindcă aceasta este experiența mea de 8 ani, dar încă nu poate. Ana nici atât nu poate. Dacă i-am cerut să se lege la ochi cu o eșarfă timp de o oră, n-a făcut-o până acum niciodată fiindcă simte teroare, frică nemărginită de întuneric. Dar poate tu vei putea să te pui în pielea mea ca să înțelegi că în spatele acestei circumstanțe în care mă aflu stă tot secretul poveștii mele. Un orb este, pur și simplu, un alt soi de om. Nu unul mai deosebit sau special, ci unul adaptat la natură în mod diferit. Adu-ți aminte că toți discipolii maeștrilor din filme cu arte marțiale se legau la ochi ca să se cunoască pe ei înșiși mai bine și ca să acceseze resursele sufletului cu mai multă eficiență!

Alex, am pus de o mie de ori, mai ales în cursul acestui an, următoarele întrebări Tatălui: ”De ce îmi dai atât de multe experiențe spirituale atât de diversificate și atât de minunate? Mi le dai ca pe o compensație fiindcă nu văd, precum crede Maria? Mi le dai în dar și, mai ales, gratuit, când se cunoaște adevărul că nimic nu se dă, pur și simpplu, în dar și cu atât mai puțin gratuit?” etc. etc.

Crede-mă pe cuvânt că jena și vina pe care am început să le simt fiindcă primesc atât de mult la nivel intern m-au adus în pragul isteriei și al nervozității, așa că am împins aceste întrebări dincolo de orice limită ca să aflu răspunsul, iar pentru fiecare concluzie pe care am tras-o am documentație stufoasă constând în experiențe directe care sunt prea convingătoare ca să le contești. Îmi amintesc că mi-ai spus de multe ori că tu consideri toate acestea ca fiind foarte prețioase fiindcă te ajută personal, deci nu considerație și stimă caut să primesc de la tine, cerându-ți să-ți faci acest control de conștiință. Vreau cu orice preț să identific acel lucru pe care l-am făcut, conștient sau involuntar, care mi-a atras Mila Tatălui ca să îl pot învăța și pe cel de lângă mine, cel care nu mă respinge, să facă la fel ca să se poată reconecta cu Ființa sa profundă. Iar răspunsul pe care îl primesc este mereu același. Primesc experiențe directe, ajutor și ghidare fiindcă pun în practică directă tehnica pe care tu mi-ai descris-o în mailul tău, fapt de care, în mod evident, se îndoiește toată lumea fiindcă eu nu descriu această tehnică folosind aceleași concepte pe care le-ai folosit tu! În ianuarie anul trecut, Tatăl mi s-a arătat în mod intim ca să își dea verdictul în legătură cu textul scris de mine și m-a avertizat cu multă emfază atunci că modul prin care eu am descris fenomenele prin care trec folosindu-mă de sinonime ale conceptelor folosite de Marii Maeștri poate crea iluzia (și o va face inevitabil) că vorbesc despre alte fenomene și că scornesc o nouă învățătură, diferită de cea pe care îmi fondez afirmațiile ca să explic fenomenele prin care trec. Cu adevărat constat cu multă uimire și surpriză că nu am convins încă pe nimeni că eu fac munca interioară în chip autentic DOAR fiindcă nu folosesc aceiași termeni ca să descriu tehnica. Dacă ai abordat subiectul ”sistemului probelor”, atunci mi se pare evident că toate acestea dovedesc că există un conflict la nivel de intelect între noi, așa că mă grăbesc să cobor la centrul emoțional fiindcă, totuși, mie mi se pare că noi doi, cel puțin, vorbim aceeași limbă, dar în dialecte diferite. De aceea te rog să te cercetezi singur ca să te convingi de faptul că eu vorbesc sau nu despre învățătură. Trebuie să iei în calcul faptul că, nevăzând, nu pot citi singură cărțile Maestrului Samael și că, auzind deficitar, nu înțeleg decât jumătate din ce îmi citește Ana sau din ce aud în căști din versiunile audio ale cărților care nu sunt foarte prietenoase pentru cei cu deficiențe de auz. Altfel spus, mă bizui în experiențele acestea pe ce îmi vine din interior și pe cele 50% din informații pe care le înțeleg auditiv. În acest sens, îți voi povesti că am avut destul de des o experiență anume care mă pune în contact direct și intim cu Ființa profundă care îmi transferă temporar abilitățile Sale corespunzătoare chakrei gâtului, în timpul acestor episoade întâmplându-mi-se ceva extrem de deosebit la capitolul ”comunicare”. Mudrele sunt numai un exemplu ce se petrece în stare de veghe. Dar în lumile interne, în timpul acestui fenomen particular, comunic aproape exclusiv prin pilde, prin metafore, etc. Dar într-un anumit rând Ființa reală interioară mi-a transferat și din dreapta Sa înțelegere, ca să îi zic așa. În timpul acestei experiențe am fost investită cu atâta înțelegere a fenomenelor cosmice și spirituale încât nu am întâmpinat nicio piedică în a putea explica, în concepte pe care nu le mai auzisem vreodată până atunci, Adevărul Tatălui. Dar după acest episod Ființa mea reală interioară (vei vedea mai târziu la cine mă refer) a primit o mustrare de la Tatăl fiindcă abilitatea de a înțelege conceptele spirituale la nivel de intelect, fără să le înțelegi și din punct de vedere emoțional, este destul de periculoasă, așa că îți dau dreptate în legătură cu tehnica descrisă de tine. Îți spun despre acest lucru fiindcă unele experiențe mi-au arătat că acest fapt mi s-a întâmplat, gândind mai mult și simțind mai puțin, picând în erudiție și în mândrie. .

Așadar, mi s-a răspuns că tot ce mi se dă ține și de efortul personal, de punerea în practică a tehnicii, cum ai numit-o tu. Totuși, Maestrul Samael nu a lăsat absolut nicio tehnică pentru dizolvarea egoului, chiar dacă ai menționat că Maestrul Samael a spus că trebuie să apelăm la un sistem realist în relație cu munca interioară. Dar sistemul realist la care a trebuit să apelez eu este în strânsă legătură cu faptul că nu văd, iar boala mea în sine nu poate fi exclusă din povestea mea fiindcă reprezintă deja un sfert din numărul de ani pe care i-am trăit pe acest pământ în această viață. Fiind, deci, în această circumstanță, dându-mi-se această boală atât de nesuferită, una din puținele boli ne-fatale pentru care nu s-a găsit absolut niciun tratament medicamentos sau aparat ca să fie combătută, era inevitabil ca un proces de introspecție să nu se declanșeze. Îți reamintesc acum că te afli cu mine într-un exercițiu de imaginație prin care te rog să te pui în pielea mea ca să înțelegi ce simt, iar acumn suntem la pasul în care devii conștient de faptul că introspecția era nu numai necesară, ci complet inevitabilă! Numai un nu-știu-cum-să-îi-spun ar putea să se trezească într-o astfel de situație, să orbească complet în numai o lună, și să nu se întrebe de ce i se întâmplă acest lucru. Această introspecție a durat pentru mine ceva mai mult timp, primii 2 ani fiind marcați de totala mea lipsă de cunoștințe teoretice spirituale, așa că tot ce am făcut a fost pură introspecție și auto-analiză a întregii mele vieți. Dar dacă îmi vei cere să descriu acest proces de introspecție, nu îl pot descrie în termenii folosiți de tine, chiar dacă este vorba de același lucru. Totuși, ca să mă înțelegi, am să te rog să îți reamintești că am fost la faza națională a Olimpiadei de Limba Română din clasa a VII-a până în clasa a XII-a fiindcă îți aduci aminte, de asemenea, că profesoara mea m-a luat sub aripa dumneaei după ce mi-a descoperit talentul în clasa a V-a. Dar talentul meu consta, de fapt, în abilitatea de a face caracterizări decente de personaje!!! 🙂 🙂 🙂 Cu alte cuvinte, chiar dacă ți se poate părea ridicol și pueril, a trebuit să mă întorc la anii de școală generală și să îmi reamintesc tehnicile de caracterizare a personajelor ca să mă pot caracteriza pe mine însămi. Poți deduce de aici că, în realitate, mi-a fost destul de rușine să mărturisesc că sistemul meu realist de a mă analiza se fonda pe tehnicile învățate la școală. Cu toate acestea, rezultatele dovedesc că au funcționat, dar numai în măsura în care poți admite că tot ce mi s-a dat intern nu a fost o simplă compensație sau un dar! Ca atare, fiind atât de obișnuită să deduc că dintr-un fapt sau altul pe care l-am făcut reieșea că sunt așa și pe dincolo, cred că nu ar trebui să te surprindă că am ajuns și în inima suferințelor mele. Atâta doar că eu chiar am făcut incredibil de multe greșeli din care au reieșit numeroase trăsături. Această perioadă dintre 2014-2016 poate semăna foarte mult cu sfârșitul vieții unui muribund care, suferind de o boală cu probabilități fatale, va face acel efort de auto-analiză și introspecție, cântărindu-și viața în balanța greșelilor pe care le-a făcut ca să aibă pentru ce se căi la Judecata de Apoi. Acum tu trebuie să devii conștient, ca să mă înțelegi, de faptul că este firesc pentru un om care se află în situația mea să sufere o puternică criză de conștiință care îi va cutremura existența. La mine, perioada aceasta a venit cu căința și cu mărturisirea greșelilor mele făcute față de părinți și nu numai. Mărturisirea în sine a greșelilor acestora mi-a eliberat puțin din acea voce inocentă de copil în urmă cu 6 ani, dar trebuie și să înțelegi că și mustrarea mea de conștiință a fost pe măsura rezultatului! Numai să identific pe toți cei față de care am greșit mi-a solicitat o grămadă de timp, de efort și de atenție, dar cum-necum am ajuns în 2016, când mi s-a cerut să aduc și dovezi ale căinței mele. Atunci Tatăl mi-a pus în brațe mini-laptopul acesta și mi-a cerut să scriu. Să îi scriu lui, sufletului meu pereche, fiindcă și față de el greșisem cu ceva. Tot atunci am fost pusă pentru întâia dată față în față cu demonul intern, așa cum a fost pusă și Maria, și nu am dat înapoi din cauza fricii, chiar dacă numai frică, singurătate și abandon am simțit. Dar toate erau un test. Tot atunci, în 2016, experiențele mele spirituale și-au modificat modul de manifestare, începând să am contact din ce în ce mai des cu infernul personal. Și tot atunci am avut și primul contact direct cu Mama Divină Kundalini, experiență descrisă în textul următor:

Conectarea cu Mama Divină Kundalini și manifestări ale celui de-al 3-lea ochi

Buuun, sper că până aici am explicat destul de clar că, la sfârșitul lui 2016, am intrat pe alt ordin de funcționare, cerându-mi-se mai mult efort în privința conștientizării greșelilor mele care au dus la circumstanța nesuferită în care mă aflu și acum. Însă mi s-au dat și câteva instrumente interne în plus. Tehnica de a mă auto-caracteriza, ca la școală, nu s-a modificat deloc. E ca un interogatoriu cu mine însămi, dar în timpul căruia nu sunt întotdeauna singură fiindcă eu una am percepția Ființei care mă ghidează, mai ales când mă împotmolesc, iar fără Ființa profundă eu nu îmi pot imagina cum s-ar derula acest interogatoriu fiindcă trebuie să mă crezi pe cuvânt că Ființa profundă mi-a dat niște ”tehnici” foarte interesante de a chestiona subconștientul. Când i-am povestit unui psiholog, în 2016, de aceste tehnici, a fost destul de surprinsă, zicându-mi că toate erau practici pe care și ei, psihologii și terapeuții, le foloseau pe pacienți pentru a stabili o punte de legătură cu subconștientul lor. Dar mi-e eminamente imposibil să le descriu, toate fiind homeopatice, ca să zic așa. Și multe au ca scop accesarea sistemului asociativ. În acea vreme mi-au venit multe astfel de practici ca să o ajut și pe Ana, meditații ghidate, etc., dar ea nu a exprimat un interes deosebit pentru aceste lucruri, iar eu, necăjindu-mă, am lăsat-o în grija Tatălui ei intim. Dar uite, îți voi da un exemplu mic de tot de astfel de ghicitoare menită să îmi cercetez modul cum asociez idei și concepte:

Vocea interioară întreabă: Unde vine mâine?
Eu răspund: La testimonial.
Vocea interioară întreabă: Despre ce depune mărturie?
– Eu răspund: Că azi a existat.

Dacă vrei să te ”joci” cu astfel de ghicitori, cere-mi și îți voi da. În acest joc, totul pleacă de la o întrebare fără niciun pic de sens în aparență, tu trebuind să nu faci absolut nniciun efort de a te gândi la răspuns, acesta trebuind să se formuleze de la sine, din sistemul asociativ. Singura regulă a jocului este că nu există răspuns greșit! 🙂 🙂 Iar în legătură cu ”interogatoriul”, nu am decât un exemplu în scris fiindcă mi s-a părut o reală muncă de Sisif să transcriu și aceste ”interogatorii” prin care îmi cercetez emoțiile și gândurile în stare diurnă, având în vedere faptul că ele s-au transferat extrem de repede în Universul interior.

Toate drumurile duc la Roma, partea a 3-a (meditație asupra ecourilor adolescenței)

Dar hai să ne întoarcem la sfârșitul lui 2016, când am primit îngăduința de a continua munca interioară pentru simplul fapt că nu am dat înapoi în confruntarea cu monstrul/inconștientul, intrând în contact direct cu Mama Divină după aceea. Apropo, nu știu dacă ți-am zis vreodată, dar din când în când simt o scăpărare electrică în osul sacral, apoi simt ca și cum am un fel de ou acolo a cărui coajă este străpunsă numai un picuț de acest curent electric care se descarcă din acest ou în organismul meu, răspândindu-se peste tot, inducându-mi senzația aceea de efervescență pe care apa minerală o are. Cel mai intens episod de acest soi pe care îl am cam o dată pe an s-a petrecut în septembrie acest an, la fix 5 ani de când intrasem în această a doua fază. Mai mult decât atât, trăind în acest corp alături de acest curent electric de atâția ani, am deplina încredințare că acest firicel de lumină, subțire ca o ață de cusut, posedă inteligență și voință proprii. De exemplu, sunt părți din corpul meu unde simt anumite blocaje destul de mari în interiorul cărora acest firicel de curent nu intră ca să pună în mișcare ce este blocat acolo. De fapt, mie mi se pare că intenționat nu intră acolo, că în mod deliberat evită să pătrundă în acele spații. Dar cu timpul am înțeles că acest lucru depinde de Marea Lege! Dar trebuie să îți amintești că, pentru a mă înțelege, trebuie să te pui în pielea mea ca să empatizezi cu mine, iar acum trebuie să conștientizezi faptul că, la sfârșitul lui 2016, eu eram deja puternic marcată de episodul mistic de pe 13 Septembrie 2015 care îl implică pe sufletul meu pereche, episod care se va dovedi ca fiind actul cel mai plin de milă pe care l-a făcut Tatăl pentru mine fiindcă are o puternică legătură cu boala mea, cu circumstanța mea de viață prezentă și cu percepția mea asupra faptului că mă prostituez ca să îmi ajut familia. Dar numai în cursul acestui an am înțeles de ce a fost un act de milă fiindcă până acum l-am perceput ca pe un blestem și ca pe o nedreptate.

1. Așadar, vorbesc despre o perioadă de 5 ani în cursul căreia am aprofundat un pic mai mult scenele vieții în care am identificat niște etape cu caracter recurent: copilăria și conflictul cu părinții; fuga mea de acasă, din sânul familiei; cerșetoria și vagabondajul; tâlhăria și frauda; căsătoria din interes. Cred că poți deduce singur în ce perioadă mă aflu acum.

2. În perioada aceasta am continuat să îmi exprim căința, dar mai curând mi-am asumat răspunderea și responsabilitatea pentru tot ce am făcut, înțelegând că totul s-a întâmplat din cauza mea, eu purtând vina pentru orice efect. Dar asumarea răspunderii nu a pătruns în subconștient decât până la un punct dincolo de care nu pot trece, iar acest punct este copilăria până la 8-10 ani.

3. Dar acești ultimi 5 ani ai nei au avut un puternic caracter de muncă de inventar. Dacă te vei ocupa să citești titlurile, etichetele și datele când am scris compunerile de pe blog, vei remarca faptul că, cel puțin în cursul acestui an, am avut o experieență deosebită în lumile interne la 2-3 zile, așa că afirmația ta cum că nu avem timp de pierdut și cum că trebuie să ne mișcăm într-un ritm alert mi-e perfect cunoscută. De fapt, toată această perioadă de 5 ani mi s-a părut că s-a derulat după un orar prestabilit asupra căruia nu am avut nicio putere decât în măsura în care sufletul meu devenea responsiv la ritmul Ființei profunde care nu m-a lăsat deloc să respir. Ba mint, m-a lăsat să respir când s-a terminat această etapă! De fapt, acest orar al Ființei a fost atât de fix încât tot ce mi-a prevestit s-a împlinit cu precizie de micro-secundă!

4. Vei citi în multe din compunerile mele, mai ales în cele scrise în cursul acestui an, că am cerut și am implorat și am cerșit de la Ființa profundă și de la Mama Divină Kundalini să trecem de la caracterul general al muncii interioare la caracterul său particular, urcând pe o treaptă superioară mai intensă și mai solicitantă, dar acest lucru nu mi s-a permis. Până în decembrie, când ceva s-a modificat în situația mea.

5. Acest caracter de general, de inventar al defectelor a fost ca un fel de a mă privi în oglindă ca să iau la cunoștință toate imperfecțiunile pe care le pot constata, privindu-mă direct, într-un interval de timp prestabilit și fix. Altfel spus, la modul complet realist, am alergat la maraton! Versiunea poetică a scopului de a mă privi în oglindă ca să văd cine sunt sună în felul următor:

I had visions, I was in them;
I was looking into the mirror
To see a little bit clearer
The rottenness and evil in me.

Harvey Danger – Flagpole sitta

6. Absolut niciun defect sau instinct nu mi-a fost dezgropat și scos la suprafață fără tehnica auto-caracterizării despre care ți-am vorbit, unele experieențe fiind rezultatul direct al situațiilor de viață, în timp ce altele au fost rezultatul unui fel de simulări onirice despre care ți-am vorbit. Simțul auto-critic a fost, însă, instrumentul cu mult mai util în perioada aceasta de 5 ani, fiind mai ascuțit decât în anii anteriori. Îți spun despre simțul auto-critic fiindcă este deosebit de relevant și îți voi spune un pic mai târziu de ce. Dar acest simț auto-critic este factorul care n-a ajutat, după analiza și disecția unui defect, să am un fel de revelație asupra naturii mele. Și datorită lui eu am înțeles că sunt o nenorocită, o iresponsabilă, o mincinoasă, o prostituată, etc. Vreau să înțelegi că nu zic că știu că sunt așa și pe dincolo, ci că am înțelegere a acestui fapt. Iar când acest moment atât de extrem de prețios survine, acest moment în care defectul în sine se percepe singur ca fiind un păcat, ceva foarte minunat se întâmplă. Diferența dintre mine, Ana și Maria se vede chiar în acest moment al înțelegerii defectului. Căci ele, chiar dacă obțin înțelegerea defectului, devenind conștiente de ramificația lui, sunt copleșite de această oroare de a se ști că sunt cu adevărat așa și pe dincolo, iar din acest motiv își spun că nu merită nimic bun, că nu merită mila Tatălui, că nu merită decât să plătească prin suferință, prin pedeapsă. La mine perceperea aceasta se produce diferit fiindcă nu filtrez înțelegerea defectului prin prisma conceptului de ”merit” care aparține, cum ai spus tu, intelectului. În schimb, în această etapă cân eu încep să știu că sunt o nenorocită și o prostituată are loc o criză de conștiință în timpul căreia mi se modifică percepția și în loc să îmi repet că nu merit mila Tatălui, spun că nu mai vreau să fiu acest lucru/defect/păcat oribil, implorând și cerșind în fața Divinității să fiu ajutată ca să nu mai fiu mizeria în care conștientizez că m-am transformat. Sincer îți mărturisesc că niciodată nu îmi este mai onestă și mai sinceră rugăciunea decât în acele clipe ale înțelegerii. Totuși, nu am căpătat înțelegere deplină asupra niciunui defect. Chiar și așa, Mama Divină a intervenit în absolut fiecare rând în care eu, înțelegânu-mi din ce în ce mai mult greșeala, eram atât de dezgustată de mine însămi încât să îmi spun și eu că nu merit iertarea, că nu merit decât să plătesc prin cele mai amarnice cazne, etc. Când această tendință de a respinge mila Tatălui intervine, zicându-mi că nu merit și dorindu-mi, practic, să mă biciuiesc singură pentru greșelile pe care le-am făcut, Ființa profundă mă împiedică cumva, în felul său atât de particular și plin de umor negru, să îmi orientez amărăciunea către corpul fizic, îmbolnăvindu-l ca să mă auto-pedepsesc, ca mijloc de a-mi ispăși păcatele. Căința este, câteodată, ciudat de toxică. În schimb, îmi îngăduie să ridic biciul asupra sursei care mi-a cauzat durerea, în Universul interior. Dar drept voi recunoaște că mi-am dat și eu pumni în cap, că m-am zgâriat pe față, că mi-am învinețit picioarele tot folosindu-le ca saci de box, iar nimic din ce zic nu este o exagerare. Această revelație a înțelegerii păcatului e, aproape întotdeauna, foarte șocantă din punct de vedere emoțional. Îți las mai jos linkuri către compuneri în care am descris cum s-a derulat acest proces al înțelegerii, al conștientizării, al renegării dorinței de a mai fi acel defect și al rugăciunii în Universul interior.

Cursul ținut cu Ființa profundă despre răutate și cinism

Mâinile vindecătoare ale Ființei Profunde și „madam„, orgoliul meu feminin rănit

Și îți mai las un link și către o compunere în care am descris cum am fost lăsată să îmi vărs tot necazul al fiecărei zile pe cei 3 trădători ca să nu îmi mai biciuiesc corpul fizic din cauza frustrării și a neputinței.

Cu Lucifer în sala de gimnastică în fața celor trei trădători

7. Știu că această micuță revelație despre ”nu vreau să mai fiu așa și pe dincolo” este relevantă și importantă și uite de ce. Ana nu și-a exprimat niciodată respingerea față de circumstanțele de viață pe care le-a acceptat cu un aparent stoicism, crezând că îi sunt date din voia Tatălui, credință pe care o are și Maria. Dar, în realitate, Ana s-a complăcut, s-a plafonat. A fost nevoie ca Tatăl să o aducă în sânul familiei noastre pe bunica cea cu năbădăi pentru ca Ana să spună, pentru prima oară în viața ei, ”nu mai vreau să fiu în această situație, cu adevărat vreau să mă eliberez din această circumstanță, te implor să mă ajuți, Tată”. Când i-am spus zilele trecute că este pentru prima oară în viața mea când am auzit-o zicând așa ceva, nu a vrut să mă creadă, dar după nici 5 minute a tăcut brusc. Cred (sper) că a înțeles că, de fapt, spuneam adevărul. Crede-mă pe cuvânt, Alex, când îți zic că am așteptat-o toată viața mea să spună aceste cuvinte în locul cuvintelor ”eu nu merit”. Și te rog, de asemenea, să mă crezi când îți mărturisesc că primesc o puternică ghidare de la Ființa profundă pentru a canaliza acel ”nu merit” care survine ca efect al căinței pentru că am greșit către ”nu vreau să mai fiu acest defect, te implor să mă ajuți să îmi redobândesc inocența, Mamă Divină”. Cred că la Ana începe să prindă ”tehnica”, dar pe Maria nu știu cum să o abordez ca să o ajut să nu se mai auto-pedepsească. Dar la mama prinde cel mai bine, culmea!!! Dar adevărata culme a culmilor este că, dacă m-ai fi întrebat pe mine dacă vreau să ies din această circumstanță relaționată cu orbirea, mult timp am răspuns că nu vroiam fiindcă mi se părea necesar să învăț lecția pentru care am fost pusă în această circumstanță dintru început. Iar lecția are legătură cu copilăria și cu tendința mea de a fugi de acasă, de lângă părinți, sfârșind în cele din urmă să mă căsătoresc din interes ca să soluționez chestiunea lipsurilor financiare.

8. Ți-am spus anterior că nu am ajuns încă la înțelegerea completă a niciunui defect, totul învârtindu-se în jurul ideii de imagine de ansamblu tocmai ca să deprind tehnica explorării și analizei, făcându-mi-se cunoscut laboratorul intern. Dar în unele cazuri particulare ceva destul de interesant s-a întâmplat, desfrâul fiind unul din exemple. Și uite ce vreau să spun. Lucifer a fost stimulul care, punându-și amprenta coercitivă asupra mea, m-a împins, într-un rând anume, să mă scufund în propriul inconștient, de la un nivel la altul, din treaptă în traptă, din încăpere în încăpere, din ce în ce mai adânc, până am ajuns la o imagine simbolică, arhetipală, dincolo de care nu mai era nimic. Mai jos de atât nu exista nimic, mai jos de atât nu aș fi putut să cad. Iar imaginea în sine era atât de scârboasă încât mi-e rușine să o descriu, însă uite cum o pot relata într-o formă poetică. În loc să se căsătorească cu sufletul divin Buddhi ca să fuzioneze cu acesta pentru a urca mai sus, încarnând pe Dătătorul de viață și pe Hristosul intim, sufletul se căsătorea cu Diavolul, primind sămânța lui ca să întrupeze pe Distrugătorul de viață și pe Anticrist. Deci mai rău decât a fi Anticristul nu există! Astfel am deprins un pic de înțelegere asupra faptului că desfrâul este procesul involutiv, degenerativ și distrugător, deci pură mecanică cosmică, opusă Creației. Dar cum această experiență am avut-o numai o dată, nu mă aștept ca explicația mea a celor trăite, văzute și simțite atunci să te convingă prea mult. Cu mult mai autentică a fost experiența coborârii pe canalul demonului dorinței care m-a dus până la imaginea arhetipală a acestui mecanism al dorinței. Ca să am revelația acestei experiențe cu dorința a fost unul din scopurile muncii de inventar, deci un rezultat direct al ei. Uite mai jos textul pe care te-am rugat să îl citești din cauza caracterului său foarte, foarte teoretic:

Dorința, demonul care contrazice însăși rațiunea de a fi a sufletului și Voia Tatălui

9. Ființa mea reală interioară a folosit termenul de ”muntele batjocurii” ca să definească această perioadă de 5 ani, descriind-o ca fiind perioada inițiatică în care a trebuit să fiu umilită, luată în derâdere, compătimită, privită cu ochi neîncrezători și bănuitori, etc., trebuind să plâng și să sângerez pentru învățătură ca să mi se dea, ignorând scepticismul și îndoiala celorlalți care vin mai ales din faptul că materia nu se mișcă în jurul meu, în ciuda faptului că atât de multe fenomene și procese se mișcă în interiorul meu.. De exemplu, un test a fost să intru în contact cu oameni care, deși aveau cunoaștere asupra energiei, asupra chakrelor și asupra Mamei Divine Kundalini, îmi acopereau gura cu podul palmei ca să mă împiedice să mai vorbesc despre aceste lucruri, zicându-mi: ”Nu mai vorbi despre astfel de lucruri, vrei să creadă oamenii că ești nebună?” Dar eu am continuat să spun lucrurilor pe nume, așa că am fost lăsată să merg în continuare pe cale. Partea nostimă, stranie și tragi-comică în același timp este că cei din jurul meu au tolerat cu mai multă ușurință și deschidere să mă audă vorbind despre chakre, despre Mama Divină Kundalini și despre Ființa profundă decât au tolerat să mă audă vorbind despre sufletul meu pereche. Din neîmplinirea (încă!!!) a acestei părți a poveștii izvorăște lipsa de credibilitate pe care o inspir și din această bucățică de poveste vine și batjocura, umilința pe care a trebuit să o cunosc, să îmi cunosc destinul în liniile sale generale și să nu îl pot dovedi, eu trebuind, în ciuda insultei, a umilinței și a lipsei de sprijin din partea celorlalți, să nu abandonez efortul și drumul și trebuind să îmi pun toată credința în Tatăl că, la un moment dat, toate se vor lămuri, etc. Dacă filtrarea acestor impresii pe care le-am descris legate de umilință, de bătaie de joc, etc. s-ar face în mod corespunzător, în loc de mânie, de resentimente, de dorință de răzbunare față de cei din jurul meu care nu au crezut în mine, eu ar trebui să simt milă, compasiune și înțelegere pentru ei. Astfel ura mea s-ar modifica în înțelegere și în iubire. Ori ura este cauza principală a bolii mele și, deci, a circumstanței mele de viață, iar soluționarea ei este încă în plină desfășurare. Dar despre acest munte al ”batjocurii”, mi s-a mai arătat că există un fel de echivalent și în viața misionarilor, mai ales la început. Și uite citatul parafrazat pe care l-am primit zilele trecute ca și concluzie pentru această perioadă de umilință: ”Dacă nu te-a lovit nimeni în cap, de ce doare? Căci să fii scuipat în obraz nu te omoară!”

10. Ce pot să spun că s-a încheiat, totuși, este această perioadă de 5 ani de muncă de inventar în cursul căreia Tatăl mi-a cerut, practic, să scriu un dicționar al propriilor defecte, fiind mărturia mea despre adevăr. Dar dacă vrei să afli citatul nelipsit pe care l-am primit tot zilele trecute și care mă ajută să îmi completez mesajul, iată-l mai jos:

Am invocat dicţionarul ca pe o inconştientă mărturie despre om, o mărturie sugestivă şi avînd pentru discuţia rioastră o anumită valoare.

Ambrose Bierce – ”Stăpânul lui Moxon

11. Când această perioadă de 5 ani s-a încheiat, am fost trecută prin 3 teste la sfârșitul lui august care au rezumat, prin conținutul lor, scopul ultimilor 5 ani. Atunci mi s-a dezvăluit Ființa profundă. Îți trimit link către textul respectiv căci te va ajuta să răspunzi la întrebarea pe care ți-am pus-o anterior: de ce crezi că mi s-au dat sute de experiențe spirituale atât de deosebite în lumile interne? Acea Ființă pe care o descriu a făcut totul să se întâmple și îți trimit revelația din simpla dorință de a te ajuta să înțelegi că acea Ființă este Stăpânul meu și că între mine și Ființă există o legătură indisolubilă pe care absolut nimeni din întregul Univers nu mi-o poate răpi, nici măcar Tatăl absolut, atât de intimă, de profundă și de dependentă este relația dintre esență și Monada Divină, eu neputând fi transferată la altă Monadă, oricât de îndărătnică, de încăpățânată și de coruptă aș fi. Îmi cer iertare că, având revelația acestei legături care există între psihicul meu și această Ființă, mi-am exprimat bucuria, surpriza și exaltarea într-un mod prea deschis față de cei din jurul meu (te rog, citește Ana și Maria), făcându-i să se sintă prost și jenant, etc. Poate că trebuia să îmi exprim bucuria revelației exclusiv în mod intern, iar nu și extern, dar oare chiar nu poate să simtă nimeni empatie și pentru mine, înțelegând că trăiesc într-o izolare aproape deplină și în întuneric total de 8 ani? De aceea mi-a îngăduit Tatăl să scriu, ca să îmi pot exprima bucuria revelației în mod onest și sincer, fiindcă orice psihic are o limită de rezistență la stres, la supărare și la frustrare, iar orice suflet are o limită de rezistență la singurătate, la izolare. Și crede-mă pe cuvânt, Alex, că aș fi clacat (din nou) dacă nu mi s-ar fi dat voie să mă exprim prin scris, atât de inimaginabil de statică am fost în ultimii 8 ani, testându-mi-se rezistența nervilor! Până la urmă, am făcut un atac cerebral fiindcă am cedat nervos. Dar, în fapt, despre această experiență particulară nu i-am povestit decât Anei, iar de citit nu a citit-o nimeni, cu excepția acelui amic al meu care mă curtează, ajutându-mă din punct de vedere financiar. Și, cum ți-am mai spus, mai există și straniul caz al lui Marius care se comportă ciudat după ce public unele compuneri. În orice caz, dacă ajungi cu cititul până aici, cred că vei înțelege de acum la cine mă refer când zic ”Ființa reală interioară”, aceasta care mi s-a arătat fiind bărbat și femeie în același timp. Când Tatăl mi se arată, adoptă aproape exclusiv imaginea unui Soare urieșesc. Numai o dată a adoptat reprezentare umană, arătându-mi-se cu înfățișarea unui bătrân cu păr lung și alb și cu barba până la podea, dar cu chip de copil și de femeie în același timp.

Metamorfozarea sufletului într-un înger războinic (revelarea Ființei profunde la sfârșitul perioadei de probe)

12. La drept vorbind, faptul că nu am putut vorbi cu adevărat deschis față de cei din jurul meu care m-au ascultat numai până la un anumit punct, după care au început să mă respingă, a fost factorul care m-a ajutat foarte mult să interiorizez. Iar faptul de a fi scris un jurnal, fără să am cu adevărat cititori, m-a ajutat în munca cu eul minciunii!

13. Și pentru că ultimii ani au legătură cu ce am scris, în decembrie, deci săptămânile trecute, Tatăl mi S-a arătat iarăși de câteva ori ca să Își dea verdictul în privința poveștii mele inițiatice, spunându-mi: ”Câteodată, emoția este o învățătură foarte bună.” Adu-ți aminte de cuvântul ”diagnostic” ca și cuprins al tuturor experiențelor care mi s-au dat!

14. Dar până atunci, continuând să fac rezumatul celor 2500 de pagini, trebuie să abordez și tema scopului acestei munci de inventar, scop pe care nu îl pot descrie decât prin prisma rezultatului obținut. Alex, anul trecut ceva destul de minunat a început să se întâmple cu mine, ca efect al expunerii mele îndelungate la energie, la contact cu infernul personal, la contact cu forțe cosmice, etc., iar acest fenomen minunat s-a repetat de mai multe ori pe parcursul anului și tocmai această reacție a mea prin care am devenit responsivă, ca și cum m-aș trezi din comă, răspunzând la stimuli, mă face să cred că m-a ajutat să primesc îngăduința de a trece la nivelul următoor în munca interioară, urcând pe o treaptă mai intensă și mai solicitantă, așa cum tot implor de o bună bucată de timp. Ce s-a întâmplat a fost că am început să dobândesc conștiința faptului că am două naturi, una conștientă și divinnă și una mecanică, bestialică și inconștientă, ambele naturi fiind înzestrate cu liber arbitru și voință și putându-se separa, în anumite condiții, una de cealaltă. În fapt, când mi S-a arătat iarăși Tatăl în ultima lună și după ce a cercetat în mine rezultatele dobândite până în acea clipă, m-a pus iarăși în fața monstrului de acum 5 ani, dar acum aveam o cu totul altă percepție asupra situației fiindcă aveam conștiința propriei naturi divine. Și atunci Tatăl mi-a dat voie să îmi exercit liberul arbitru, dându-mi consimțământul în privința avansării în munca interioară, aflându-mă în cunoștință de cauză și știind din experiența directă a maratonului ultimilor ani ce înseamnă, de fapt, să nu pierzi timpul. Alternativa era să fiu retrogradată, să abandonez. Iar eu am declarat război egoului inconștient! Deci te rog să înțelegi că eu de-abia acum am declarat război direct egoului, că eu de-abia acum îmi depun jurământul de credință față de Maestrul Samael și că de-abia acum încep să îmi dezvolt profesiunea de credință, deci valorile și virtuțile. Uite mai jos scena:

Câteodată, emoția este o învățătură foarte bună (Tatăl, sufletul și versiunile Diavolului)

15. Cum îți spuneam, Tatăl mi S-a arătat de câteva ori, cercetându-mă foarte minuțios în acele niveluri scufundate ale psihicului, dezvăluindu-mi că acel instrument neprețuit care m-a ajutat să ajung până în acest puncct a fost simțul auto-critic. Dar totodată mi-a mai adus la cunoștință și faptul că, deși acest simț auto-critic a lucrat destul de eficient în această etapă, de aici înainte mi se cere să îl ascut cu mult mai mult, deci să știu că, la un nivel de analiză și introspecție mai profunde, sunt și mai nenorocită, mai mincinoasă și mai prostituată decât vreau să recunosc. De aceea ți-am povestit despre simțul auto-critic la un punct anterior. Tot în timpul acestui control, Tatăl mi-a cercetat percepția asupra propriei naturi, aducându-mi la cunoștință faptul că, având revelația faptului că sunt cu mult mai mult demon decât sunt om a fost un rezultat foarte bun al muncii, dar m-a și avertizat că, având acum cunoaștere asupra naturii umane, știind, deci, că și ceilalți din jurul meu sunt mai mult demoni decât oameni, mi-a arătat că arta de a fi diplomat în vorbire și acțiune este indispensabilă. Altfel spus: ”People are fragile things, you should know by now, be careful what you put them through!” Sau și mai bine spus, deși am avut revelația semnificației conceptului de ”armată de demoni interiori” pe care îl folosește Maestrul Samael, în conversație directă cu o persoană e mai prudent să folosesc termenul de ”defect” în loc de ”demon”, cum am observat că faci tu, fiind un mijloc mai diplomatic de a aborda o problemă.

16. E foarte necesar să adaug faptul că un alt rezultat al muncii de inventar care are legătură cu conștientizarea dublei mele naturi este modificarea înțelegerii mele a noțiunii de ”ateism”, despre care ți-am spus de multe ori că a fost, practic, primul defect asupra căruia Monada mea Divină a lucrat, făcând-o prin acest proces al cunoașterii de sine. Dar mă tem să explic mai mult ca să nu par prea ridicolă. Cert este că ateismul mi-a fost cercetat în decembrie și că ateismul e un defect pe care îl voi mai purta mult timp, pe măsură ce inconștientul se dizolvă, preschimbându-se în conștient.

17. Cu alte cuvinte, Alex, am primit, în sfârșit, în sfârșit, îngăduința de a trece de la caracterul general al muncii interioare la caracterul său particular, putând de aici înainte să iau defect după defect și fiecare demon interior la rând, având în posesie imaginea de ansamblu, cât de cât, a mlaștinii emoționale și mentale în care mă aflu. Trag concluzia că, de aici înainte, cam toate aceste euri și defecte pe care Ființa profundă m-a ajutat să le dezgrop până acum din inconștient și subconștient se vor repeta pe scena Universului interior, dobândind deja un pic de familiaritate în recunoașterea mecanismului și funcționalismelor lor. De fapt, în cursul acestui an s-a repetat de mai multe ori o anumită scenă în care Ființa profundă mi-a arătat un gest, o tehnică prin care pot deschide, în mod deliberat și din proprie voință, poarta către mormântul inconștientului ca să ”pescuiesc” din el un eu particular pe care să îl disec, să îl analizez și să îl studiez, Ființa făcând acel efort fără de margini de a-mi transfera năzuința de a mă auto-cunoaște! Însă mi-a arătat că numai de mine depinde să fiu de acord să retrăiesc o anumită scenă o dată și încă o dată și încă o dată, sufletul fiind blocat în interiorul scenei respective, întocmai cum ți-ai descris și tu tehnica! Atâta doar că am fost învățată să o pun în practică și în cursul orelor de somn. Și uite un exemplu de experiență:

În spatele orbirii mele stă ascunsă ura față de sexul opus (scurtă regresie în tendința spre vagabondaj)

18. Tot săptămânile trecute, în cursul meditațiilor, Ființa ce mi s-a dezvăluit mi-a comunicat faptul că, pentru a primi și numele Său, este necesar să primesc oferta Tatălui, intrând pe poarta pe care Acesta mi-a deschis-o, conform cu Voia Sa, și care ține de sacrificiul pentru umanitate, însă despre acest subiect nu vreau să vorbesc.

19. Dar efectul cel mai pregnant al acestor ani care se traduce printr-o emoție extrem de intensă pe care o simt, ca și cum sunt îmbuteliată și pe cale să explodez, este că sunt o fraudă, o înșelăciune, o creatură plină de ascunzișuri, de viclenie, de intenții numai de mine știute, etc., iar că din cauza acestor simțiri înțeleg că sunt încă extrem de departe de Divinitate, de Ființa profundă. Și îmi displace atât de mult acest sentiment cum că sunt o fraudă, o fraudă a inconștientului, că nu am putință să descriu întregul tumult pe care îl resimt, toată neliniștea care mi se urcă din inimă până la gât. În fapt, dincolo d aceste senzații, ce mi se întâmplă este că încep să devin conștientă de faptul că este absolut necesar, din acest moment, să dublez efortul, analiza, introspecția, meditația, auto-critica ca să pot deveni un investigator mai bun, mai obiectiv, mai util.

Alex, nu am nicio așteptare să îmi răspunzi ca să exprimi față de mine milă sau compasiune, etc., chiar dacă am cerut empatie. Empatia este altceva fiindcă te ajută să vezi și sensul lucrurilor, dincolo de ceea ce pare absurd. Deci nu pentru a primi milă, laudă și alte asemenea lucruri ți-am scris toate lucrurile acestea, ci ca să fac un pic de lumină în situația mea și ca să te ajut să înțelegi, măcar tu, că toate au perfect sens. Fiindcă am observat că, dacă nu le satisfac celor din jurul meu nevoia de a vedea sensul în lucruri, vor avea tendința de a mă agresa, de a mă ataca, de a-mi respinge povestea și de a-mi contesta experiențele, etc. Dar având acest lung rezumat pe care sper că ai avut răbdare să îl citești până în acest punct, trag nădejde că, dacă vei mai citi și din compunerile trecute, vei capta firul narativ și sensul lor, putând să îmi pui întrebări la telefon în mod mai eficient! Fiindcă sens au avut toate întotdeauna, doar că mă aflam numai în etapa desfășurării acțiunii, nu ajunsesem încă la punctul culminant și la deznodământ. Lucifer a fost punctul culminant! De fapt, nu fac decât haz de necazul meu fiindcă nu ți-am scris încă despre problema vânzării mele într-o căsătorie avantajoasă ca să îmi ajut familia, subiect despre care nu pot, pur și simplu, să vorbesc deschis la telefon, fiind și Ana de față fiindcă are legătură și cu ea. Dar cu acest eu am avut cel mai frecvent contact anul trecut, dovadă că nu este chiar o simplă percepție, o impresie sau o fantasmagorie, ci o chestiune destul de serioasă fiindcă orbirea lovește tocmai în acest defect. Așa că îți voi rezuma din experiențele pe care le-am avut ca să construiesc un fel de imagine de ansamblu a acestei probleme ca să îmi iasă din grijă, cum se zice, ca să îmi pot trăi ”liniștită” criza care mă cutremură de o lună și care are legătură cu frauda. Și am să încep cu un mic fragment pe care ți l-am trimis mai demult.

1.

Vineri, 16 Aprilie 2021

Nu știu ce m-a făcut în acea clipă să mă încred în sufletul divin, poate că amintirea de sine, dar cert este că la a treia încercare a lui Buddhi de a coborî cu mine în infernurile atomice m-am lăsat pe mâinile sale, ducându-ne atât de jos, până ce am pătruns cu sufletul divin într-un fel de bunker construit anume de el în adâncul infernului.
– Vom sta o perioadă aici. Avem multă muncă de făcut. Ți-am cerut atât de multe! mi-a mărturisit sufletul divin care, după ce mi-a dezvăluit astfel hotărârile sale, m-a scos într-o clipită la suprafață unde mi i-a arătat pe părinții mei căzând într-o prăpastie.

Am dat fuga spre marginea prăpastiei ca să le dau o mână de ajutor, dar sufletul divin m-a oprit locului, punându-și mâna în coșul pieptului meu (adică în dreptul centrului emoțional) ca să mă împiedice să alerg spre ei, zicându-mi:
– Dacă vei sări după ei ori de câte ori au să cadă în prăpastie ca să îi scoți de acolo, tu n-ai să poți face niciodată drumul înapoi spre mine. Și ei au lecții de învățat!

Buddhi ar fi putut atunci să îmi dezvăluie oricare piedică întâlnită pe cale sau chiar conținutul karmei mele, dar mi i-a arătat pe părinții mei pentru care am un puternic atașament din cauza neplăcutelor și dificilelor circumstanțe de viață în care ne aflăm de mai bine de două decenii și din cauza cărora m-am căpătat în judecata mea cu un puternic sentiment îndatoritor față de ei care mă determină să cred că de mine depinde modificarea circumstanțelor de viață în condiții favorabile bunăstării și prosperității. Ori din cauza acestei gândiri am făcut foarte, foarte, foarte multe greșeli pe drum, expresia pe care a folosit-o Ființa profunddă într-un alt rând ca să rezume definiția acestei piedici fiind ”money will hold me back forever”!

2. Am avut nevoie de mai multe experiențe și de multă, multă meditație ca să înțeleg de ce mi-a spus sufletul divin Buddhi că predispoziția mea de a sări după părinții mei ca să îi ajut când aceștia cad în prăpastie mă împiedică să fac drumul înapoi către sufletul divin. De ce a-mi ajuta familia din punct de vedere financiar ar putea fi o piedică? Dar am înțeles că nu din dorința de a-mi ajuta familia vine greșeala mea recurentă, ci din modul cum o fac, cum îi ajut. Acest mod este o căsătorie avantajoasă, deci făcută din interes. Nu mă întreba când s-a declanșat acest mecanism recurent, sunt încă multe goluri lipsă, dar cert este că l-am depistat că există. Mai mult decât atât, simt în mod intim că port toată răspunderea pentru episodul inițial al recurenței. Și cum ți-am mai spus anterior, acum sunt în această fază de recurență. Îți reamintesc și faptul că, la numai o zi după ce a fost înmormântat tatăl nostru, eu am primit o avertizare de la Ființa profundă să îmi temperez nervii și emoțiile pentru a nu cădea iarăși în tentația de a recurge, din disperare, la acest mecanism ca să soluționez instabilitatea financiară de moment.

3. Poți deduce de aici că într-o astfel de căsătorie interesată nu a avut cum să existe iubire. Nefiind iubire, nu a existat nici drum. Nefiind iubire, ceva foarte, foarte monstruos s-a dezvoltat înăuntrul meu. Eu am numit acest mecanism ”scorpia”. dar Ființa profundă mi-a prezentat acest mecanism ca fiind ”madam”, un traumatism emoțional foarte vechi. L-am numit și ”trauma siluirii”, din acesta venind percepția mea că mă prostituez, printr-o căsătorie interesată, ca să îmi ajut familia. Am retrăit acest episod al siluirii de mai multe ori în cursul anului, asocierea emoțională pe care o fac cu siluirea venind din faptul că, neexistând iubire autentică în căsătorie, actul intim se transformă într-un fel de viol pe care îl tolerez ca să îmi plătesc soțul fiindcă îmi asigură traiul. Mi-am reîntâlnit 3 din acești foști soți cu care am fost căsătorită și toți sunt bărbați cu 10-30 de ani mai în vârstă decât mine, așa că nu poți obiecta fenomenul recurent! Și uite mai jos descrierea acestei traume a siluirii, rezultatul lipsei de iubire în cuplu:

Legătura intimă dintre trauma siluirii și orbirea mea

4. Cred că îți poți imagina că din astfel de ”împerecheri” a rezultat o ditamai karma saya, circumstanțele mele de viață fiind dovada karmei. Dar iată mai jos portretul ”scorpiei” care ar mai fi continuat să trăiască în subconștientul meu dacă aceste corectări nu mi-ar fi fost aplicate prin intermediul karmei. Acestea sunt imagini pe care le-am primit de la Ființa profundă în timpul meditațiilor. Altfel spus, în această viață aș fi călcat pe urmele Monicăi Gabor, căutând să mă mărit cu un alt Irinel Columbeanu!

Luni, 18 Ianuarie 2021

De câte ori mi-aam văzut straiul de scorpie, eram portretizată drept o femeie fatală, rece și urmărind cu strictețe propriile interese. Aș fi fost în această viață o devoratoare de bărbați (și poate că și de femei) pentru ca, în altă viață viitoare să involuez într-o văduvă neagră și, ulterior, să degenerez în altă formăă de prădător sexual.

Mi te imaginez scărpinându-t nedumerit în bărbie acum, ursitule, fiindcă desigur că îți amintești de făptura mea atât de străvezie, de puțintică și de bătută de vâânt din anii adolescenței, crezând că poate glumesc în legătură cu senzualitatea mea aatât de fatalistă despre care vorbesc, dar nu aș fi făcut o astfel de confesiune dacă nu aș fi fost martoră și implicată în testele conștiinței mele, așa că lasă-mă să îți repet că, în fapt, natura mea este cu mult mai păcătoasă decât am lăsat să se întrevadă în scrisorile mele! Stând confortabil pe o canapea într-un club, picior peste picior, dichisită și aranjată până la ultimul detaliu, îmbrăcată cu o rochie albă mulată și foarte scurtă, fără bretele și cu un decolteu generos în care era vizibil implantul silicoanelor, bronzată din cap până în tălpi și cu părul prins într-o coadă de cal ținută într-o parte ca să pice peste piept (singurul obicei al scorpiei din acestea enumerate pe care încă îl păstrez), mă dovedeam expertă în școala vieții și a străzii ca nimeni alta. Inteligența intelectuală era totalmente întipărită în fizionomia mea, însă la fel de exagerat de dezvoltată și vizibilă era și feminitatea și nu acea feminitate grațioasă și gingașă a Ilenei Cosânzene, ci aceea plină de libertinaj și lipsită de inhibiții și restricții!

E regretabil faptul că am ajuns atât de aproape de marginea prăpastiei spre abisul fără de întoarcere și acum îmi pare să aibă foarte mult sens de ce, pentru a combate complexul de superioritate, a fost necesar să trec printr-o gravă umilire începând cu anii copilăriei, când mi-au fost furate demnitatea și înclinația mea exagerată pentru propria feminitate, defect de personalitate care începuse să se manifeste vizibil, așadar, încă de când eram foarte mică.

5. Uite cum își manifestă ”scorpia” căința în starea mea emoțională, în timp ce înțeleg defectul. Săăptămâna trecută am simțit că mă lovește în plin o emoție foarte puternică care mă făcea să mă simt oribil, dorindu-mi foarte mult să ies în afara mea ca să nu mai fiu totuna cu acel sentiment.
– Ce vrei să îmi spui? am întrebat această formă.
– Sunt urâtă, mi-a răspuns eul.
– De ce ești urâtă? am întrebat.
– Fiindcă văd că nu am nimic în comun cu feminitatea despre care scriu poeții în poeziile lor, mi-a răspuns eul, etc., etc.
Deci să nu te mire că am primit ca temă să scriu poezii ca să lupt contra propriei obscenități!

6. Dar aspectul cel mai oribil al acestui mecanism nu a fost căderea sa în vulgaritate, așa cum am spus mai sus că îmi percep feminitatea, și nici vânzarea sa în căsătorii materialiste, ci dorința sa de răzbunare. Prin acest defect, căutam să ”educ” alte fete și femei să fie ca mine, ”emancipate”, dar ce vroiam să fac era, de fapt, să mă răzbun pe sexul opus, prin ”agenții” mei, pentru toate nefericirile mele sentimentale. Aceasta e ura și acesta este agentul de corupere morală, termen pe care l-ai folosit la ultima conversație. Acest agent de corupere este un prădător, un instinct inconștient de animal de pradă pentru care am primit și trauma molestului, ca pedeapsă karmică. Ce aș fi făcut ar fi fost să încerc să transform fetele în mici Lolite, deci în arme de seducție. Și aș fi făcut-o prin scris și prin imagine, folosindu-mă de imaginea așa-numitei femei puternice, însă în clipa de față nu vreau să spun mai mult despre tema aceasta fiindcă mi-e destul de rușine și așa. Uite mai jos descrierea acestui prădător:

Sfârșit de sezon karmic în povestea personală, partea a 2-a (arhetipul instinctual al animalului de pradă)

7. Aș vrea să subliniez cu multă emfază faptul că rădăcina acestui mecanism subconștient nu ține exclusiv de dezamăgirea mea în dragoste în viețile mele trecute. Am trăit această experiență de suficient de multe ori ca să înțeleg că este ceva mai mult decât atât. Până la urmă, numele de ”alint” folosit de Ființa profundă este ”madam”, compus din ”mad” și ”adam”, deci nebunia mea vis-a-vis de chestiunea păcatului original. Extrapolat, mă refer la sentimentele mele în legătură cu situația generală a femeii pe mapamond ca rezultat al căderii sale în dizgrație după alungarea din Eden. Deci este o ură generală față de bărbat, ca specie. Lasă-mă să îți povestesc niște trăiri pe care le-am avut zilele acestea, ajutată fiind să descopăr sursa, deci scena inițială când s-a activat ura. Meditam când am primit o imagine care m-a absorbit în interiorul ei, inducându-mi un sentiment foarte puternic. Era o amintire dintr-o viață trecută. Eram o fată destul de tânără, iar un bărbat îmbrăcat în uniformă de soldat mă ținea în brațe, făcându–și loc cu mine printr-un desiș ca să mă ducă în pădure. Am trăit foarte intens acel sentiment, după care am fost adusă la starea de conștiință obișnuită. Emoția rămăsese, fusese dezgropată ca să o pot studia.

Vocea interioară: Ce simți
Eu: Omul care mă ține în brațe mă duce în pădure ca să mă protejeze, ca să mă salveze, nu ca să mă violeze.
Vocea interioară: Cine este acest om?
Eu: Nu îmi amintesc, dar cred că este tânăr.
Vocea interioară: Ce văd ochii tăi acum?
Eu: Văd peste umărul bărbatului care mă ține că mai sunt și alți bărbați care duc alte fete și femei în pădure. Dar simt că nu le duc acolo pentru a le salva. Îi văd violându-le. Văd crima față de femei. Dar pe mine mă salvează. De ce mă salvează?
Vocea interioară (după intensificarea emoției): Ce vezi acum?
Eu: Aceeași scenă a violului colectiv, dar acum sunt în alt sat. E o altă viață. Acum fetele sunt luate din sat nu de către soldați sau cotropitori, ci de către nobili, de către moșieri. Și le răpesc ca să le siluiască.
Vocea interioară: Ce faci tu?
Eu: Am rang nobiliar, sunt înstărită. Le ajut să învețe să scrie și să citească.
Vocea interioară: Ce crezi că a însemnat acest lucru pentru tine în această viață?
Eu: Ca răsplată pentru că le-am învățat să scrie și să citească, și eu am primit educație în această viață. M-a ferit de multe probleme și încurcături.
Vocea interioară: Ce mai simți în legătură cu pădurea?
Eu: Am vrut să le iau apărarea fetelor, dar nu am putut să lovesc pe nimeni folosindu-mă de pumni, eram femeie. Deci slabă. Am folosit cuvântul. Am folosit critica și judecata. Am folosit răutatea ca să îi rănesc pe vinovați. Dar vinovată m-au găsit pe mine. M-au acuzat de vrăjitorie și m-au spânzurat.
Vocea interioară: De ce crezi că ai ajuns în acea circumstanță?
Eu: Fiindcă m-am identificat cu problema respectivă. Am generalizat. Am crezut că dacă unii bărbați se comportă astfel, atunci toți o fac. Sau pot fi capabili să o facă. Am vrut să le arăt celor care se cred că sunt buni și cinstiți că și ei sunt capabili de cele mai ordinare josnicii.
Vocea interioară: Ți-am arătat că tu ai fost salvată o dată, câând multe nu au fost. Cine crezi că a fost salvatorul tău?
Eu: Un suflet pe care l-am ajutat într-o situație asemănătoare.
Vocea interioară: Îți amintești ce te-am învățat despre război și despre Marea Lege?
Eu: Da, mi-ai spus că, în război, ți se iartă crima seamănului tău când ești în legitimă apărare, dar că nu ți se iartă nimic când cotropești, când furi, când tâlhărești, când ucizi și când violezi pe cont propriu sau găsindu-te într-un grup, crezând că îți poți deghiza crimele sub scuza războiului.

Dar cred că ajunge cu acest dialog despre care sper că face un pic de lumină în chestiunea urii mele față de bărbați, ca specie. Trebuie, însă, să clarific că aceste experiențe de anul trecut cu mecanismul ”madam” mi-au arătat că nu sunt totalmente lipsită de leac. Ba dimpotrivă, mi s-a arătat că port ferma credință că sufletul se poate elibera din orice traumatism, din orice tragedie, din orice recurență, oricât ar fi de veche. Mai mult decât atât, am trăit un anumit episod foarte deosebit în timpul căruia Tatăl mi-a dezvăluit că a fost Voia Sa să mă lase să cad, și încă foarte mult, după care a hotărât să mă ridice, modificând această circumstanță de viață, arătându-mi să merg pe calea compasiunii.

7. Câteodată mă simt foarte jenată când mi se cere să explic, să aduc lumină acolo unde se spune că ”misterioase sunt căile Domnului”. Dar acum trebuie să trec la partea de ”basm” a poveștii, iar pentru a înțelege ”basmul” trebuie să trecem peste factorul rațiune” și să apelăm la logica inimii, cum îi spun inteligenței emoționale. Fiindcă, atunci când zic ”basm”, mă refer la sufletul meu pereche. Cred că îți amintești o anumită poveste relatată de către Maestrul Samael într-o conferință în care a vorbit despre o prostituată din America Latină care se lăuda că s-ar fi putut culca cu o sută de bărbați într-o zi și chiar cu Diavolul, dacă i-ar fi ieșit în cale. Contra acestui mecanism desfrânat, Tatăl intim al femeii respective a luat o măsură destul de extremă, invocând pe Luciferul particular al acestei femei și trimițându-l la ea ca să îi dea învățătură de minte, corectându-i defectul. Nu am nicio idee câte moduri există prin care propriul mecanism s-ar fi putut corecta, al meu nefiind chiar acest gen de prostituție, ci altceva. Dar nu pot explica ce se întâmplă decât prin prisma milei Tatălui, nu prin prisma compensației. Dar ca să fiu corectată, ca să ies în afara acestui mecanism subconștient care mă predetermină să îmi caut un bărbat vârstnic care să mă sponsorizeze mie mi-a fost activat dorul de sufletul meu pereche. Și nu numai dorul a fost activat, ci și legătura cu el. Trebuie că numai astfel s-a putut să fiu ajutată să ies în afara acestei stări emoționale pe care am numit-o ”trauma siluirii”. Da, poate că este basm, dar am trăit această experiență în lumile interne de prea multe ori ca să nu observ că numai în anumite condiții sufletul meu care rămăsese prins în acest mecanism mai putea fi atins, iar acest mecanism are foarte, foarte, foarte mult orgoliu rănit! Și, cum ți-am mai spus, am scris despre acest ”eu” în seria ”Madam, am venit să aduc moartea”. Anumite experiențe mi-au arătat că acest dor de întregire cu sufletul meu pereche s-a activat încă de mică, când am ”adulmecat” o anumită amprentă energetică în cartierul în care ne-am mutat în urmă cu mulți, mulți ani, Eu aveam vreo 12 ani când percepeam legătura aceasta. Dar ea s-a activat cu adevărat pe 13 Septembrie 2015. Ți-am vorbit de atâtea ori despre acest lucru, iar mai simplu de atât nu îl mai pot explica. Trebuie singur să observi că am fost adusă la starea emoțională și mentală a unei fetișcane aflată la vârsta adolescenței care își pune busuioc sub pernă de Bobotează ca să își viseze ursitul, dar oricât de pueril și stupid și jalnic ar părea, așa am fost ajutată de către Ființa profundă să mă îndepărtez de pretendennții de 50 de ani care mă curtau! Și uite mai jos o altă experiență foarte deosebită despre activarea acestei legături cu el. E o compunere mai hazlie în care am făcut portretul unei foste colege de școală, însă această caricatură îmi aparține, este portretul acestui mecanism pe care Marea Lege l-a corectat suficient de mult în mine prin circumstanțele de viață.

Erupție mentală vulcanică de răutate și perfidie feminină

8. Atâta doar că, pentru a-l întâlni și în persoană, Tatăl mi-a impus această singură condiție: să îl pot iubi pe sufletul meu pereche și să îl pot ierta pentru că nu a fost alături de mine de-a lungul ultimilor ani. Pricep ce trebuie să fac, pricep că trebuie să lucrez cu orgoliul rănit, deci chiar cu acest mecanism, dar conflictul care mă împovărează în legătură cu această poveste vine din situația de acasă.

9. Practic, le port resentimente Anei și mamei din cauza următoarei circumstanțe. Am primit prevestirea despre moartea timpurie a tatălui nostru între 15 August – 1 Septembrie 2015. Le-am spus mamei și Anei despre această prevestire și au acceptat-o, pe moment, ca fiind posibilă. Dar a trecut un an, apoi au trecut 2, iar prevestirea nu s-a mai împlinit. A fost, deci, evident că mi-au aruncat prevestirea la coșul de gunoi, zicându-mi de multe ori că știu ele cum fac eu de obicei, interpretând pe dos ce primesc de la Ființa profundă. Și dacă, totuși, nu interpretasem greșit mesajul? Alex, crede-mă pe cuvânt că am făcut absolut tot efortul, până am ajuns la epuizare nervoasă, să o ajut pe Ana să înțeleagă perspectiva faptului că, totuși, tata nu avea să trăiască etern și că, murind la un moment dat, în orice moment s-ar fi petrecut, peste un an sau 5 sau 20, ea trebuia să dea dovadă de multă maturitate și responsabilitate pentru că inevitabilul s-ar fi grăbit, la moartea tatălui nostru, să îi pună în cârcă o grămadă de alte sarcini și răspunderi. Numai să încerce să șofeze cât am putut să trag de ea să încerce din timp să se pregătească. Și în privința câtor altor lucruri n-am încercat să o previn, dar degeaba. Mi le-a luat pe toate în nume de rău, dându-mi impresia că nu mă mai suportă. Iar inevitabilul s-a întâmplat, întocmai cum mi l-a prevestit Ființa profundă în august 2015. Deci orișicât am încercat să le ajut de-a lungul anilor pentru a face față acestui moment nu au vrut să mă asculte. Și toate s-au spart tot în capul meu deoarece la acuzele mamei noastre cum că eu și Ana nu am făcut mare lucru ca să îi ajutăm în ultimii ani, Ana răspunde cu multă indiferență și foarte puțină mustrare de conștiință, în timp ce eu am ajuns să răspund cu isterie! Deci când îi aud acuzele legate de lipsa de bani, ca și cum este vina mea că nu sunt suficienți, îmi jupoi pielea din cauza frustrării, motiv pentru care se activează acel mecanism subconștient predispus să atragă un sponsor care să mă finanțeze. Însă îți amintesc că această predispoziție atrage sponsori de sex masculin, potrivit cu recurența mea. Și mama a observat ciudățenia aceasta legată de norocul meu la bani și nu a manifestat niciodată vreo mustrare de conștiință că primesc bani de la bărbați care pun presiune pe sentimentele mele. Iar Ana, la cât de cinstită este ea, dându-se de ceasul morții până și pentru simplul fapt că, stând la coadă la magazin, un bărbat oarecare o atinge din greșeală în îmbulzeală, rămâne surdă la necazul meu. În aceste condiții, de-a lungul anilor am fost înclinată să îl cer de la Tatăl pe sufletul meu pereche ca să pot satisface această necesitate financiară din familie, continuând să merg pe linia mecanismului subconștient recurent. Deci nici măcar în cazul sufletului meu pereche eu nu sunt capabilă să simt emoție autentică, văzând în el exclusiv pe sponsorul care îmi va salva familia. A trebuit ca Tatăl să îl pună pe sufletul meu pereche în chiar persoana lui Marius pentru ca eu să simt emoție autentică. Fiindcă oricum am întors problema pe toate părțile, de Marius mi-a fost cel mai drag pe lumea asta, dacă nu singurul de care mi-a fost cu adevărat drag. Mi-a fost atât de drag încât gândul că l-aș putea cunoaște în persoană mă ajută, mă ajută foarte mult să uit și de mamă, și de soră, și de necazurile financiare și să înțeleg că soluționarea acestor lipsuri nu depinde de mine, așa cum mi-a arătat sufletul divin Buddhi că în acest mecanism constă greșeala mea recurentă.

Mă opresc aici fiindcă scriu de o săptămână și mi s-a epuizat toată energia. Îmi rezerv dreptul de a folosi anumite paragrafe din mailul acesta ca să le trec pe blog ca și concluzii. Mă ajută pe mine să văd lucrurile mai clar când le scriu mai sistematic. Și nu mai am deloc energie ca să scriu alt text. Nu îți trec numele și voi șterge și povestioara cu Maria pe care nu am trecut-o decât ca exemplu pentru ce am vrut să spun că nu am credibilitate. Sper să ai răbdare să citești tot ce am scris fiindcă la telefon nu am cum să spun toate aceste lucruri dintr-o singură suflare pentru ca toată povestea să capete senns. Pentru mine are, dar nimeni nu are răbdare să mă asculte de la cap la coadă.

Te îmbrățișez călduros,
Cătălina.