nov. 132021
 

<>

Sâmbătă, 13 Noiembrie 2021

După ce am aflat mai multe detalii despre decesul maestrului reiki care mi-a preluat cazul pro bono în urmă cu fix 7 ani, mi-a devenit și mai limpede faptul că jurământul meu și profesiunea mea de credință cereau consolidare, având prioritate în meditațiile mele. Dacă aș fi știut la momentul respectiv că pierdusem două figuri paterne în decursul aceleiași săptămâni, drama maestrului reiki desfășurându-se concomitent cu drama tatălui meu, aș fi înnebunit de tristețe! Dar acum până și faptul că Tatăl care se află în ascuns a început să mi se dezvăluie în lumile interne suprasensibile, creând profunde și intine conexiuni cu mine, capătă o cu totul altă semnificație acum, mult diferită de interpretarea mea inițială care m-a împins să cred că era vorba de apropierea momentului vindecării mele de orbire, însă acum constat că trebuie să fi fost vorba despre o cu totul altă învățătură, această prețioasă învățătură pe care sufletul meu o primește direct de la Tatăl care îi dezvăluie sufletului faptul concret și irefutabil că acesta din urmă nu este singur, nici după ce figura paternă a tatălui biologic și figura binefăcătorului său din persoana maestrului reiki se retrag în același timp de pe scena vieții. Iar eu lor nu le pot fi de niciun folos, în necaz simțindu-mă. Și pentru că nu pot fi de folos nimănui, fiind oarbă de ură și de mânie, trebuie să îndepărtez de la mine cauza mizerabilă din care se datorează karma mea personală. Astfel m-am rugat azi-noapte Mamei Divine Kundalini, cerându-i în timp ce meditam:
– Te implor din toată inima, Mamă Divină Kundalini, ajută-mă să dobândesc abilitatea de a înțelege lucrurile acestea. Te implor din toată inima, lucrează asupra mea conform cu Voia Ta ca să îmi deschizi mintea spre înțelegere, în măsura în care Marea Lege îți permite conform cu datoria karmică pe care încă o mai am de plătit. Dar te implor din toată inima mea, nu mă menaja căci simt că nu e pic de timp de pierdut. Taie în mine ca în carne vie de este necesar, oricât ar fi de dureros și de dezagreabil. Numai să rezolvăm chestiunea de karmă personală ca să pot fi de folos celor care au nevoie de mine, de povestea mea și de abilitățile mele! Te implor, deci, să mă educi! Ajută-mă să înțeleg legătura dintre chestiunea de familie și karma mea! Ajută-mă să înțeleg unde am greșit!

Aceste cuvinte sunt numai un rezumat al rugăciunii mele de azi-noapte, dar sunt suficiente cât să surprindă faptul că intenția mea era să dobândesc învoirea de a explora, prin intermediul altor regresii în mormântul inconștientului, căile eului și ale labirintului meu emoțional lăuntric. Nu căutam să mi se deschidă calea către un alt pion mental care să zugrăvească imaginea de ansamblu a lumii mele interioare, atâția demoni și instincte inconștiente despre care am scris până acum dovedind că punerea cap la cap a acestor piese de puzzle într-o viziune de ansamblu a constituit rostul adevărat al muncii interioare din ultimii 5 ani. Nu mai doream o astfel de încercare cu lenea sau cu păcatul îmbuibării despre care nu am scris încă. Cu alte cuvinte, căutam să dobândesc de la Mama Divină Kundalini îngăduința de a soluționa în mod practic și eficient chestiunea cauzală a karmei mele, referindu-mă, desigur, la orbire.

Am adormit după ce mi-am încheiat rugăciunea. Nimic nu s-a întâmplat în cursul nopții, dar în primele ore ale dimineții am fost martoră la un fenomen în Universul interior de care aș fi fugit mâncând pământul de s-ar fi declanșat în alte condiții, dar în acest rând m-am speriat cu mult mai puțin, devenind conștientă de acest fenomen chiar de la bun început, lucru despre care am scris în repetate rânduri că se întâmplă foarte rar. Trupul fizic negreșit dormea profund în pat, însă eu vedeam destul de clar că, de undeva de foarte departe, o multitudine de arme, de cuțite și alte obiecte ascuțite erau proiectate spre mine cu scopul clar de a mă răni. Despre acest fenomen intern al cuțitarului din ochii mei am scris în trecut, așa că nu există rost în a relua ideea, rândurile acestea fiind suficiente ca să se înțeleagă că este vorba despre un fenomen recurent pe care nu am reușit să îl înțeleg încă.

În fine, văzând toate aceste cuțite aruncate spre ochii mei și văzându-le pătrunzându-mi în ochi, m-am trezit de-a binelea în Universul interior, fără să am cunoștință despre ce aș fi putut face. Dar sufletul, obișșnuindu-se cu anumite practici predate de Maestrul interior, a făcut acest lucru la care m-am așteptat cel mai puțin. Și mișcându-mi brațul drept în sensuri circulare, ca și cum țineam o lingură foarte mare în mână, am amestecat în formă de spirală în acea stranie substanță semi-vscoasă și întunecată, precum este smoala, din interiorul căreia acele cuțite erau aruncate în ochii mei. Și fără putință de a mă opune voinței propriului suflet, am asistat ca martoră la deschiderea acelui portal care leagă propriul inconștient de infernul personal, acest portal nefăcând decât să compartimenteze aceste încăperi ale micro-cosmosului particular, inclusiv iadul și raiul, fără putință de a se confunda.

Și numai o clipă am stat lângă portal că m-a absorbit cu repeziciune în măruntaiele sale. Neîndoielnic, m-aș fi înfricoșat cumplit de mult dacă m-aș fi trezit în spațiul abisal tenebros descris de atâtea ori, înfruntând euri peste euri și umbre peste umbre, dar când m-am văzut trecută dincolo de portal, m-am trezit într-un loc destul de deosebit, chiar dacă nu totalmente străin percepțiilor simțurilor mele interne suprasensibile, fapt care mi-a dovedit foarte clar că Mama Divină Kundalini dăduse curs rugăciunii mele, inducându-mi regresia mult cerută. Căci în interiorul unei emoții mi s-a trezit sufletul, trăind din perspectiva lui toată drama molestului și a siluirii. Și timp de multe, multe minute la rând am trăit retrospectiv toate întâmplările din această viață care au fost rodul unui act de agresiune și de hărțuire făcut asupra mea, ca și cum amprentele emoționalăăe și energetice ale tuturor acestor întâmplări se imprimaseră în aceeași încăpere a subconștientului meu. Și timp de multe minute în șir am retrăit din punct de vedere mental și emoțional absolut fiecare moment în care un străin mi-a pus mâna pe fund sau pe alte părți ale corpului, m-a hărțuit, m-a agresat, m-a insultat, m-a încolțit pe stradă sau în alte spații publice, m-a intimidat verbal și fizic, etc. Apoi din spațiul agresiunilor publice datorate sexului opus am fost absorbită în spațiul privat delimitat de relația cu un partener, retrăind timp de alte minute în șir toată drama agresiunii emoționale și mentale din cuplu, toate bătăile, toate certurile, toată ocara, toate injuriile, tot abuzul. Și amprentele tuturor acestor degete care m-au pipăit și atins fără voia mea le păstram încă în dosarele ”criminalistice” ținute în evidența urii și scârbii mele față de sexul opus, neputând șterge nici măcar o amprentă până în ziua de azi, iar asta fiincă nu am iertat încă pe nimeni.

A fost, de departe, una din cele mai oribile experiențe relaționate cu dezgroparea emoțiilor mele inhibate și refulate în subconștient de până acum. Căci trebuie negreșit să mărturisesc că amprentele emmoționale cele mai profunde și dureroase lăsate în corpul meu de energie vitală s-au datorat relațiilor cu vărul meu și cu Silviu. Dar în context cu ura mea față de bărbați mai mult de atât nu am fost lăsată să explorez. Ce mi se dăduse fusese oricum incredibil de greu de suportat, atâta toxicitate emoțională cuprinsă într-o ființă abrutizată și neputincioasă, atât de neputincioasă să își ia apărarea fiindu-mi foarte greu să accept că trăiește încă în psihicul meu și în corpul meu de emoții!

Când m-am trezit din această încercare pusă în practică de către Mama Divină Kundalini, ceasul arăta 08:30. Și pentru că nu mă săturasem de somn, am căutat să adorm la loc, nădăjduind că explorarea acestei căi a subconștientului meu avea să mă conducă și la alte rezultate. Și când am adormit, așteptările nu mi-au fost înșelate întrucât un al doilea episod mi-a fost indus, deși a avut caracter de test. Ca în multe rânduri anterioare, stimulii și circumstanțele vieții au fost simulați în acest nou context oniric în care m-am trezit în București, continuând relația cu Silviu. Trăsăturile relației dintre noi au fost și ele simulate în întregime, eu identificându-mă pe deplin cu vechea mea versiune la 20 de ani, plecată lla studii, departe de părinți și de casă.

Toată povestea brutalității și agresiunii dintre mine și Silviu fusese transpusă atât de fidel în aceste scene onirice încât a fost cu neputință să nu reacționez la stimulii săi. Și scenă după scenă toată drama s-a repetat, toată cearta, toate bătăile, tot scandalul. Și toate acestea duse la limita extremă, în spațiul public al stației de metrou din piața Unirii. Și când nu am mai putut suporta ce mi se întâmpla, am ales să fug, să fug de el ca de ciumă, așa cum fuge un martor implicat într-un proces periculos, intrând în programul de protecție al martorilor. Și oriunde mă ascundeam trăiam în cumplită teroare, copleșită de frica lui, de frica de a fi găsită și târâtă înapoi în relația cu el. Mii de oameni treceau pe lângă mine pe stradă și la metrou, iar eu nu aveam cui să îi cer ajutorul, hrană și adăpost. Iar când s-a făcut târziu în noapte, m-am hotărât să îmi sun părinții, mărturisindu-le astfel:
– Sunt într-un mare necaz. Sunt într-o situație foarte neplăcută din cauza lui Silviu. Nu mai pot rămâne cu el, nu se mai poate. Vă implor să veniți să mă ajutați să rup legătura cu el fiindcă singură nu pot. Veniți cât mai degrabă!

Și închizând telefonul, am rămas pe stradă să îi aștept căci am știut că de m-aș fi întors în locuința pe care o împărțeam cu el, mi s-ar fi jelit și mi-ar fi căzut în genunchi în fața ochilor, cerșind o nouă șansă. Pe care, din nefericire, i-aș fi dat-o! Și pentru că sufletul meu devenise conștient de aceste calcule probabilistice, a ales să petreacă o noapte pe stradă, ca un om al străzii, așteptând sprijinul și ajutorul părinților.

Acest vagabondaj precum un om al străzii este o experiență pe care am trăito și pe care însuși marele Judecător Cosmic Anubis mi-a dezvăluit-o la începutul lunii iulie, dându-mi îngăduința să arunc o privire la cauzalitatea karmei mele, motiv pentru care tind să cred că rezultatul experimentului oniric de azi-dimineață s-a fundamentat pe putința mea psihologică și emoțională de a lua decizii în baza unor experiențe trecute. Dacă acum, după acest test matinal, am dat semne că am învățat lecția corelată cu relația dintre mine și părinții mei, pricepând, în sfârșit, că trebuie să le cer ajutorul la necaz, ce drăcie de predispoziție egoică m-o fi determinat în cursul celeilalte vieți să îmi continui vagabondajul pe străzi, alegând să mă adăpostesc la străini în loc să cer ajutor, hrană și adăpost de la părinții biologici desemnați pentru mine în acea viață? Căci deduc că din această deviație de comportament mi se trage o mare parte din necazul karmic, deci din relația dintre mine și familia mea, stabilită în primii ani ai copilăriei, cu toate că trebuie să adaug faptul că anumite detalii și simboluri onirice de azi-dimineață mi-au sugerat și chestiunea karmei saya (sexuale). Revenind la anii copilăriei, iată că am identificat câteva expresii ale vagabondajului meu, tendința de a fugi de acasă aducând-o cu mine din viețile mele anterioare, faptul că am ales să rămân pe stradă în cursul testului de azi-dimineață dovedind existența în subconștientul meu a acestei tendințe:
1. Până la vârsta de 8 ani am obișnuit să mă închid cu cheia în sufragerie ca să mă rup de familie și ca să rămân singură. Mai mult decât atât, îmi aranjam într-un colț al sufrageriei un adăpost improvizat alcătuit din cearceafuri, pături și perne, căutând mereu să mă ascund de supravegherea mamei, etc. Numai de curând am îmțeles că straniul meu comportament imita comportamentul vagabonzilor.
2. Tot până la vârsta de 7-8 ani am obișnuit să îmi fac un fel de bagaj de mână, punându-mi toate lucrurile personale într-o servietă veche de-a tatei și luând-o cu mine afară o dată la câteva zile, zicând tuturor că plec în lume. De zeci de ori mi-am lăsat povara pe afară, trebuind ca mama să îmi culeagă bagajul de pe străzi. Și pe mine deopotrivă!
3. Tendința mea de vagabondaj s-a mai exprimat și în anii preadolescenței când, în cursul verilor petrecute la bunicii din partea mamei, am căutat să stau cât mai departe de curtea lor și, prin urmare, și de agresiunea vărului meu, motiv pentru care mi-am făcut câteva prietene pe alte uliți ale satului, făcându-mă nevăzută de acasă și colindând drumurile cu o fată de prin vecini. Acest obicei al meu a contrariat-o pe bunica mea care mi-a purtat multă antipatie pentru comportamentul meu, nepricepând că totul se datora neputinței mele de a mai suporta aagresiunea și hărțuirea vărului meu în legătură cu care ea și ceilalți adulți din familie nu luau nicio măsură.

Mă gândesc că mai ales în acest ultim subpunct stă întregul secret al cauzalității suferinței mele, dar nuu pot decât să continui să mă rog Mamei Divine Kundalini să mă ajute să aprofundăm și mai mult tema aceasta a vagabondajului meu în relație cu ura mea față de sexul opus și cu karma personală și de familiee!

aug. 122021
 

<>

Joi, 12 August 2021

”Joi, 12-13. Numai cei cu obrazul roșu ca focul sunt puri ca mătasea!”

Azi este o zi de joi, 12, iar cuvintele de mai sus sunt cuvinte pe care Mama divină Kundalini particulară mi le-a adresat într-un vis în urmă cu mai bine de 4 ani, acel obraz roșu ca focul și pur ca mătasea fiind, desigur, obrazul sfiosului, castului, rușinosului, candidului și inocentului. Iar azi, fiind o astfel de zi de joi, 12, numai despre aceste virtuți minunate ale sufletului nu pot vorbi întrucât acestea sunt virtuți pe care eu nu le-am dobândit încă. Așa că mă voi ocupa să scriu despre ce am în locul acestor virtuți ale sufletului. Ca un făcut, mâine este o zi de vineri, 13, ceea ce îmi oferă pretextul perfect de a scrie despre următoarele!

Zburătorule, m-am tot întrebat zilele trecute cum aș defini diferența dintre manifestarea ta și manifestarea lui Vlad din visele mele fiindcă o diferență extrem de pronunțată este vizibilă în contextul aparițiilor imaginilor voastre în visele mele. Dacă față de tine simt rușine și jenă până și pentru banalul gest de a te privi, Vlad îmi apare totalmente diferit, spontan, exuberant, prietenos, fermecător și accesibil. Și tocmai acesta din urmă a fost cuvântul pe care mintea l-a folosit ca să descrie această diferență dintre voi căci dacă Vlad îmi apare accesibil, tu ești polul său opus, complet inaccesibil. Și parcă interzis. Dar nu am întrebuințat în mod corespunzător acel cuvânt ”parcă” deoarece acesta mai lasă portițe deschise și altor posibilități de interpretare. Nu, nu… tu nu îmi apari în vise parcă interzis, ci cu desăvârșire interzis, ca și cum contactul cu tine este strict neîngăduit, nepermis. Și cine interzice acest contact dacă nu tu?

Dacă duminică dimineață te-ai manifestat atât de intim în lumea mea interioară, proiectându-te în fața ohilor mei din cap până în picioare ca un fel de a-mi spune ”acesta sunt și nimeni altul”, marți dimineață ai făcut haz de necazul meu, bătând la ușa visului meu costumat precum un fel de eschimos echipat din cap până în picioare cu vestimentația specifică Polului Nord, încât absolut niciun centimetru de piele nu era vizibil. Și mai ningea și viscolea de jur-împrejuurul tău de parcă eram în epoca de gheață, cu toate că pe mine mă smulseseși dintr-un cadru oniric însorit! Cât de straniu este să ai vise în interiorul viselor, să fii rupt dintr-un scenariu ca să pătrunzi într-un altul cu totul și cu totul deosebit de primul!

Dar nu despre aceste tehnici de proiecție onirică intenționez să scriu, ci despre centrul meu emoțional care, condimentat în exces cu sare turnată pe rănile sale din cauza acestor imagini (pe care aș face foarte bine să le interpretez apelând la înțelepciune), dar mai ales din cauza acestor deducții care mi te arată totalmente interzis și inaccesibil, a dat frâu liber imaginației spre a-mi servi o poantă ca să îmi dovedească faptul că eul nu duce lipsă de inteligență.

Dacă săptămâna trecută Ființa profundă a deschis meciul contra larvei mentale a stimei de sine scăzute în ceea ce am asociat în mod involuntar ca fiind un banal joc în jocul ”Worms”, acum mintea, ațâțată de curiozitate, s-a grăbit să își dovedească pasiunea de ”microb(istă)” (jocul din acest cuvânt e necoincidențial!), săpând singură, deci fără aprobare de la arbitru, în cimitirul inconștientului spre a aduce la lumină alte personaje din categoria ”viermilor” care să își primească punctajul în seria ”Worms” care, plecând de la un singur episod-pilot izolat, se va preschimba în curând în serial!

E de necontestat faptul că mintea, prinzând gustul curiozității, a început să se deprindă, să învețe să exploreze singură căile inconștientului, dar ce grozăvie a pescuit mintea pe cont propriu din inconștient marți înspre miercuri noaptea a fost un potrivnic bun de categoria grea, când abilitățile mele de analiză și de introspecție nu îmi permit câteodată să răspund nici măcar la întrebarea: ”De ce nu mai vreau să mănânc cartofi prăjiți acum, când toată dimineața am zis că vreau să mănânc cartofi prăjiți?”

Zburătorule, marți noaptea mi-a fost foarte rău, plângând un ocean de lacrimi din cauza poveștii care te implică, iar criza mea era puternic legată de orgoliul meu rănit, neputând să împac oaia cu lupul în mintea mea, ca să zic așa, căci mă văd într-un conflict emoțional pe care nu am nicio idee cum să îl soluționez decât dezvoltând infinită indiferență și nepăsare față de felul tău de a fi în raport cu mine. Cu adevărat și cu deplină sinceritate mărturisesc că nu am nicio idee cum să mă comport și ce atitudine să mai adopt vis-a-vis de chestiunea existenței tale astfel încât să îmi las, totuși, o portiță liberă care să îmi permită vindecarea.

Căci dacă te las să câștigi acest meci dintre noi, acest lucru însemnând să te las să faci ce te taie capul fără să îmi mai pese că îmi faci mult rău, în clipa contactului direct tu n-ai să ai de-a face decât cu o sclavă, cu un animăluț de companie care ascultă de stăpânul său. Nu pot decât să mă întreb în felul următor: ”oare el vrea să fie cu o femeie sau să aibă un pet?” Nu mai este deloc o chestiune dacă eu merit sau nu ceva mai mult decât o încurcătură cu un golan, cu un bătăuș și cu un agresor fiindcă întrebarea care ridică mai multe semnale de alarmă este următoarea: ”oare tu înțelegi că o femeie nu este un animal de companie, ci un organism viu care îți este egal?”

Dar hai să derulez scenele de marți noaptea fără a mai întrerupe firul acestora cu comentariile mele.

Trecuse bine de miezul nopții, iar eu nu adormisem încă. Meditam, dar mai degrabă plângeam de mânie și de neputință în legătură cu tine, cu cruzimea de care dai dovadă și cu ofensa pe care mi-o aduci de atâta timp. Și când momentul prielnic pentru ca meditația mea să fie însoțită de imagini vizuale s-a creat, ochii mei au început să perceapă scene al căror conținut m-a cutremurat din temelii din prima clipă. Căci ce mi se arăta era imaginea unui bărbat foarte mare și vânjos care târa de păr capul decapitat al unei femei pe un fel de hol. Am refuzat să privesc la acea imagine care mi-a întors stomacul pe dos de greață și de groază, dând să alung acea reprezentare din ochii mei și din minte, dar după numai câteva minute imaginea de coșmar s-a repetat cu și mai multă stăruință.
– Minte, minte, ce cauți să faci? Pe cine cauți să provoci cu imaginea aceasta pe care mi-o trimiți? mi-am interogat subconștientul, cuprinsă de neliniște.
– Am să îți dovedesc că, dacă te târăsc aici, Dumnezeu nu are să trimită pe nimeni ca să te salveze, mi-a răspuns eul.
– Nu provoca Ființa că are să ne pară tuturor rău, am zis, făcând o nouă încercare de a alunga acele imagini din minte și de a o liniști fiindcă era limpede că plânsul meu necontrolat răscolise și agitase subconștientul.

Dar nu am reușit să înlătur amenințarea care căuta să mă atace, așa că nu poate fi surprinzător că, după ce am închis ochii ca pentru somn și am adormit, acea contraforță care se exprima într-un chip atât de odios și de terifiant m-a târât în mijlocul mecanismului său. Ce a urmat după aceea a fost un autentic coșmar desprins din filmele de groază cu criminali în serie. Aș vrea să subliniez în mod accentuat că absolut niciun clișeu cinematografic nu a fost uitat și omis. Tot ce face ca un film cu criminali în serie să fie o poveste de groază s-a exprimat în visul meu, cu mențiunea că tot ce vedeam era și mai terifiant și monstruos pentru că mă aflam în mijlocul întregii acțiuni în care un criminal în serie răpea femei, le tortura și le căsăpea într-o locuință particulară pe care o transformase într-o măcelărie, într-un abator de femei.

Și multe, multe clipe la rând am trăit în mijlocul acestor scene, pietrificată de groază, privind la trupuri de femei descăpățânate, dezmembrate, trunchiate, tăiate în bucăți. Și eram totalmente înlemnită de frică, complet neputincioasă și incapabilă să reacționez, să zicc ceva, să mă rog măcar, să implor să fiu scoasă de acolo, în ciuda faptului că aveam percepția faptului că mă aflam în interiorul unui vis asupra căruia simțeam că nu aveam niciun fel de control. Eram prizonieră în acel abator, iar rândul meu avea să urmeze în curând, aceasta era tot ce știam.

Nu îmi dau seama, nu îmi amintesc când Luciferul particular s-a manifestat în această proiecție onirică de groază. Eram într-un fel de beci la subsolul acelei case. Îmi amintesc că era relativ întuneric și că era un talmeș-balmeș de obiecte în jur. Tot contextul era întunecat, sumbru și haotic, dar cu imaginea acelor trupuri de femei căsăpite întipărite pe retina occhilor nu îmi mai ofeream luxul de a mai fi atentă la alte detalii. Și, cu toate acestea, mi-am dat seama că eram într-un fel de beci, așteptându-mi rândul, când Lucifer s-a făcut simțit în această proiecție. M-a înconjurat cu brațele sale, creând un cerc în jurul meu în interiorul căruia toate percepțiile mele s-au modificat radical. Dacă până în acea secundă mă simțeam pietrificată de groază și de teroare, îmbrățișarea lui m-a făcut să mă simt înconjurată de un scut de putere impenetrabilă. Nicio emanație vibrațională a sinistrului loc nu mai ajungea la mine sub formă de percepție, de impresie. Lucifer nu mi-a adresat absolut niciun cuvânt, dar limbajul său non-verbal m-a făcut să pricep că venise ca să mă scoată din acea proiecție onirică de coșmar în care mă vârâsem singură, din încăpățânare și din absurditate. Cu mult tact și cu multă băgare de seamă și cu luare aminte, energia luciferică mi-a modificat anatomia, făcându-mă să nu mai am percepția asupra propriei ființe din perspectiva corpului fizic întrucât acesta nu era cu mine, dar cu mine veniseră toate percepțiile subiective ale simțurilor, toate reflexele și toate automatismele care mă făceau să cred că eram în lumea materială și că toate lucrurile care mi se întâmplau erau de-adevăratelea. În schimb, am dobândit percepția asupra psihicului, a sufletului. Și pe acesta îl extrăgea Luciferul particular din măcelăria de coșmar prin țevile de scurgere ale casei, simțind tot drumul prin acea rețea de țevi ba că mă micșorez, ba că mă subțiez, ba că mă lungesc, drumul însuși nefiind lipsit de primejdii întrucât, prinzând de veste că victima avea să îi scape printre degete, criminalul s-a foit, s-a sucit, s-a învârtit, a bătut cu piciorul în podea de mânie, a vociferat și a amenințat în stânga și în dreapta, dar nimic cu adevărat înspăimântător nu mai răzbătea la mine, iar când m-a scos complet în exteriorul casei, m-am trezit într-un spațiu infinit și gol, întunecat și tenebros, făcându-mă să îmi dau seama că proiectasem tot coșmarul în timp ce mă găseam deja absorbită în spațiul astralului inferior. Cu alte cuvinte, eram în infernul particular unde îmi puneam în scenă coșmarul.

Dacă a fost nevoie de atâta efort și de atâta intervenție din partea Ființei profunde care desigur că își trimisese umbra, pe Luciferul particular, ca să mă trezească din acel coșmar, aș vrea să explic că acest luucru nu a însemnat că fusesem adusă în stare de veghe, fiind necesar tot atâta efort din partea mea să mă trezesc din astralul inferior în lumea materială, proces care mi s-a părut lung și anevoios întrucât ori de câte ori mi se părea că deschideam ochii în stare de veghe, îi închideam la loc din cauza somnolenței numai ca să mă întorc în acel spațiu înfiorător al infernului particular unde criminaalul în serie continua să mă aștepte să pic iarăși în capcana sa. Și numai după ce am fost sigură că mă găseam complet în stare de veghe mi-am putut descleșta maxilarul ca să mă rog Tatălui să mă aibă în paza Sa și să nu mai dea voie să fiu dusă înapoi în firul acelui coșmar fără putința de a lupta.

Până la ora prânzului pe parcursul zilei de ieri am crezut că întregul episod a fost iarăși un rezultat reactiv venit din partea relei-voințe sau a urii feministe. Îmi aminteam foarte precis de un alt episod trecut în timpul căruia ura mea feministă față de bărbați a apelat la clișeul criminalilor de femei în serie ca să se întărească în mecanismul său și în funcționalismele sale, iar cum stimulii primiți în ultima vreme care mi-au ațâțat și iritat destul de mult sensibilitatea feministă au fost destul de mulți și capricioși, am presupus că trebuie să fi fost vorba, din nou, despre această ură extrem de agresivă. Dar făcând efortul de analiză și de introspecție, am dedus că potrivnicul mental cu care am luat contact a fost cu totul altă entitate decât ura sau reaua-voință. A trebuit să fac un real efort de voință să derulez aceste imagini de coșmar din nou în conștiința mea ca să primesc cheița de interpretare, iar firul l-am prins chiar din prima scenă întrucât cu acea imagine a capului decapitat a început toată grozăvia.

E destul de ușor de dedus că acea entitate cu aspect masculin era un nou atacant care ieșea pe terenul de joc, venindu-mi în ofensivă. Capul decapitat nu era decât mingea pe care atacantul căuta să mi-o paseze ca pe o provocare, ca pe o sfidare. Căci și Divinitatea interioară a sfidat eul, declarându-i război.

Desigur că întrebarea care se punea era: ”pe cine vroia să simbolizeze femeia decapitată pe care atacantul o târa de părul său lung pe coridorul arenei?” Adeseori mă pierd în hățișșul labirintic al unei interpretări, dar de multe ori mă capăt cu acea extrem de precisă convingere care mă face să știu, fără urmă de îndoială, că am găsit răspunsul corect. Iar acea interfață de coșmar simbolică mi-a declanșat un fel de amintire, însă mai corect ar fi să precizez că detaliul părului lung a fost declanșatorul emoțional. Și iată ce mi-am amintit:

Pe parcursul copilăriei mele tatăl meu a avut o obsesie caraghioasă legată de părul meu și al surorii mele pe care amândouă îl purtam foarte lung. Tatăl meu ne-a interzis să ne tundem deoarece el avea fantezia ca, venind la noi ca să ne vorbească sau ca să îi povestim despre lucruri din viața noastră, el avea să ne mângâie pe părul nostru lung, frumos și bogat. Câtă vreme am fost mici, a obișnuit să facă acest gest părintesc, însă îmi amintesc că și-a modificat comportamentul după ce amândouă ne-am tuns, eu din cauza molestului, ea din vreun moft de moment, dar mă gândesc că trebuie că răceala sa să se fi datorat și celorlalți factori care ne-au afectat atunci viața fiindcă am povestit deja pe larg că am trecut printr-o perioadă critică tocmai în acea vreme. Dar nu acest lucru este cel care prezintă importanță, ci amintirea faptului că tata obișnuia să mă mângâie pe cap când eram mică, frumoasă, drăgălașă și sănătoasă. Acum am iarăși părul lung, lung ca al unei prințese, dar tatăl meu nu mai suportă să mă vadă în situația mea actuală în care nu mă mai prezint tocmai ca o păpușică scoasă din cutie pe care o mângâi când îți vine cheful. Acum sunt într-o situație de viață atât de dificilă în care mi-ar fi plăcut peste măsură de mult să fi fost mângâiată pe cap, îmbrățișată cu căldură și iubire, consolată, ajutată și sprijinită. Dar sunt aproape 8 ani de când am suferit accidentul cerebral, iar sprijinul emoțional pe care familia mea ar fi trebuit să mi-l asigure nu mai apare. Să pomenesc de prieteni care să mă fi îmbărbătat în vreun fel sau în altul de-a lungul acestor 8 ani? De unde să povestesc despre prieteni care să mă fi încurajat și care să mă fi îmbrățișat când toți m-au abandonat, cu o singură excepție care îmi face o vizită pe an, de Crăciun?

Ți-e limpede, ursitule, că acel cap aparținuse eului care are nevoie de mângâiere, de ajutor, de sprijin, de încurajare șși de îmbărbătare, iar toate acestea pentru că proprietara căpățânii frumos împodobite cu o claie de păr minunat și mătăsos se află într-o situație de viață atât de delicată încât a pretinde că a avea nevoie de mai sus-numitele acțiuni care pot fi asociate cu iubirea, prietenia, empatia, compasiunea, etc., să nu mai constituie un moft de păpușică scoasă din cutie? Înțelegi că bărbatul cel monstruos care târa acea căpățână de părul său cel lung era o reprezentare pentru bărbatul în care m-am transformat în ultimii ani, ucigând și decapitând în mine însămi nevoia de mângâiere, de sprijin, de afecțiune, de încurajare? Și fiindcă a trebuit să mă încurajez singură și să mă ajut singură în fiecare zi pentru că nimeni altul nu a făcut-o, cu toate că trăiesc un veritabil coșmar, scufundată în întunericul orbirii și al surzeniei, m-am făcut bărbată.

Și bărbatul în care m-am văzut obligată să mă transform ca să pot rezista clipei prezente fără să nu înnebunesc de-a binelea din cauza singurătății era criminalul în serie care ucidea euri de femei, euri de femei care au visat să aibă sens în raport u tine, euri de femei care au visat să… să le ia dracul de femei care au visat la un suflet pereche. La ce bun o fi să știi că ai un suflet pereche când ți-e interzis până și să vorbești cu el, când ți se întoarce stomacul pe dos de rușine și de jenă când nu faci decât să îi rostești numele? Și pe toate aceste femei pe care le port în interiorul psihicului meu mă forțezi, ursitule, să le ucid cu sânge rece ca să pot rezista clipei prezente căci nici tu, perechea mea, nu dai mai multă dovadă de milă, înțelegere și compasiune pentru tot ce am visat și nădăjduit vreodată să primesc de la tine. Căci dacă am sperat că va veni o zi în care aveam să beau ceai cu tine dimineața, a trebuit să ucid în interiorul meu acest vis, zicându-mi că este un lucru de nimic, un lucru lipsit de importanță, că pot trăi și fără să bem ceai împreună. Dacă am visat în fiecare zi în ultimii 6 ani că va veni o zi în care am să ies pe stradă ca să mă plimb cu tine a trebuit să omor în interiorul meu acest vis, zicându-mi că nu îmi este necesar, că pot ieși afară cu sora mea ca să îmi iau gura de aer necesară supraviețuirii. Dacă am visat în fiecare zi că va veni o zi în care aveam să pun pe masă dinaintea ta castroanele și farfuriile pline ochi cu mâncare gătită de dragul tău, a trebuit să omor în interiorul meu orice nădejde că aveam să pun în folosință ridicola mea comoară, zicându-mi că nimic din toate acestea nu are vreo importanță. Dacă strâng de atâția ani o cutie pe care să ți-o dau cadou de ziua ta, a trebuit să ucid în mine însămi iluzia puerilă care m-a făcut să cred că efortul meu era nostim, simpatic, iubitor, tandru și intim căci se dovedește că nimic din toate acestea nu are importanță.

Și acum e prea târziu ca să mai pun și alte emfaze poetice pe ce am visat eu în atâția ani în care am crezut că rostul tău este să fii cu mine nu ca să mă ajuți, ci ca să ne ajutăm, dar acum mi-e destul de clar că tu nu vrei să fii cu o femeie, ci cu un bărbat. Și încă cu unul rece, indiferent, sadic, crud și cinic. Căci nu reaua-voință sau ura se exprima prin criminalul în serie, ci cinismul.

Cinismul este o formă de judecată și de critică atât de dură și de crudă încât nu mă surprinde că Lucifer a fost trimis de Ființa profundă ca să mă scoată din mecanismul său. Cinismul nu este întocmai ca un microb care poate fi înlăturat relativ ușor, ci un demon al minții în toată regula și un dușman foarte periculos pentru credință. Fiindcă, dacă nu m-am putut ruga la Dumnezeu decât în ultima clipă, după ce toate se terminaseră, nu dovedea decât faptul că, în interiorul cinismului, sunt totalmente lipsită de încredere, de curaj, de speranță. Dacă aș face o demonstrație reală a abilității mele de a fi cinică, te-ai convinge că pot ucide un om prin cuvinte.

********

aug. 082021
 

<>

Duminică, 08 August 2021

Doar mi s-a părut vineri dimineață că am obținut victoria în partida jucată cu Luciferul particular. Nu fusese decât prima repriză, iar când a început a doua repriză în cursul nopții dinspre vineri spre sâmbătă n-a fost nevoie decât de o scurtă demonstrație a rafinamentului său karismatic ca să mă facă să pierd meciul din primele minute! Și când m-a avut la degetul său mic, urieșescul său cap de dragon s-a proiectat dinaintea mea, suprapunându-se imaginilor pe care le derula de jur-împrejurul meu și rânjind la mine cu mult subînțeles.

Căci habar nu am ce spun când scriu că își face demonstrate puterile în fața ochilor mei. Trebuie că nu și-a încercat nici măcar 1% din potențial.

Dar atunci când Ființa profundă nu îl trimite pe Luciferul particular ca să mă pună la încercare, alt Zburător se strecoară în universul meu interior prin acele portițe pe care le uit deschise, din neglijență și din nebăgare de seamă. Căci toată viața mea m-am păzit prea puțin, fiind totalmente încredințată că nu se uita nimeni la mine, că nimeni nu mă vedea ca să fie necesar să îmi ferec porțile de pătrundere în lumea mea interioară, să mă păzesc de vrăji, de farmece, de blesteme, dar mai ales de Zburători cuceritori!

Azi-dimineață am trecut prin ceva deosebit de nostim. Din cauza căldurii sufocante din dormitorul meu dorm noapte de noapte cu un mini-aparat de aer condiționat deschis, dar în ultimele 2 zile mi s-a părut foarte friguros înspre dimineață, iar azi-dimineață aerul răcoros mi s-a părut și mai tăios, chiar dacă îmi plăcea nespus de mult acea răcoare care îmi liniștea sistemul nervos. Nu aș fi vrut să închid aerul condiționat, așa că m-am gândit că ar fi fost bine să trag o pătură peste mine, cu toate că mi se părea destul de ridicol să stau cu aparatul deschis, învelită cu pătura!

Dar în tot acest zbucium al meu nu mi s-a părut deloc straniu că vedeam! M-am ridicat un pic din pat, dând să caut pătura pe care știam că o pusesem la stânga mea, dar privind puțin în jurul meu, am băgat de seamă că pe pat era deja o pătură făcută șomoiog.
– Cu asta ce o mai fi aici? Nu îmi amintesc să o fi uitat în pat aseară, am gândit în sinea mea, continuând să nu observ faptul că vedeam și să nu pricep că unele din acele ciudățenii pe care le percepeam, precum răcoarea din cameră, erau semnale prin care se căuta să fiu trezită în timpul somnului.

Fiindcă în vis eram și nu îmi dădeam seama că mă comportam somnambulistic în universul interior. Am vrut, prin urmare, să trag pătura găsită în pat peste mine, dar când am aruncat o a doua privire prin cameră, am văzut că pe podea era o totală harababură, un talmeș-balmeș de obiecte, de pături și de lenjerii de pat. Și când am văzut că printre pături dormea un fel de boschetar am început să pun sub semnul îndoielii tot ce se întâmpla în jurul meu, dar m-am încredințat de faptul că visam numai când decorurile s-au modificat total, ultimul lucru la care am privit în camera mea de dormit fiind boschetarul de pe podea pe care un fost coleg de școală îl impersona. Acel băiat este unul din cei mai mari golani pe care i-am cunoscut vreodată!

Dar din acele scene m-am trezit în cu totul alt scenariu, fapt care m-a făcut să iau aminte la noile decoruri, chiar dacă continuam să fiu destul de adormită. Însă scenele erau mult prea gingașe și expresive ca să nu recunosc în ele semnătura creativă a Ființei profunde care mă absorbise în mijlocul unei scene de la nunta mea, nuntă de la care mirele lipsea.

Și cât l-am așteptat să vină mi-e imposibil să scriu. Eram în rochia de mireasă și mă retrăsesem într-o încăpere dosită în imensa biserică unde urma să se țină cununia religioasă. Vroiam să evit contactul cu invitații care începuseră să își piardă răbdarea, cerând explicații în legătură cu absența mirelui. Iar eu plângeam de amărăciune și de tristețe, complet neputincioasă și dezolată. Și am tot așteptat ca tu să vii, ursitule, dar pentru că și răbdarea mea avea să își atingă limita, am început ușor și fără grabă să mă dezbrac de rochia de mireasă.

Atunci regizorul visului meu a mutat imaginea peste cea a invitaților care începuseră să plece din curtea bisericii, convinși că mirele nu va mai veni. Și după ce defilarea lor spre ieșire s-a mai potolit, regizorul a mutat imaginea spre un alt centru de interes.

Era un dormitor simplu în care nu se vedea decât patul. Iar în pat erai tu, ursitul meu! Când te-ai ridicat din pat, ai făcut-o numai pentru că cineva îți bătuse la ușă. Era un comisionar care îți adusese un plic. Când l-ai deschis, ai scos o invitație de nuntă. Era o invitație la propria ta nuntă pe care tatăl tău ți-o trimisese și pe care era scris:

Cred că acum trebuie să știi… știi?

Atunci ai început să conversezi cu tatăl tău în mintea ta, ca și cum ați fi coomunicat telepatic, ca și cum tatăl tău nu mai era în viață, dar pentru că visul meu nu mi-a oferit decât sugestia acestei conversații, nu o pot reproduce. Ce pot însă să spun este că, după ce ai citit acel mesaj de pe invitație, ai început să te pregătești. Când te-am văzut foindu-te prin cameră într-un mod atât de direct și de intim am simțit cu toată sinceritatea că aveam să mă întorc pe dos. Și numai în acea clipă am început să îmi percep conștiința lucidă și să pricep că acela la care priveam erai chiar tu, Zburătorule! Și m-am rușinat așa de mult privindu-te că nu știam unde să mă ascund de jenă, așa că am dat să îmi închid ochii ca să nu te mai văd, dar vrând să îi închid sentimentul care a însoțit acel întuneric a semănat atât de tulburător de mult cu orbirea mea și cu credința mea distructivă că eu nu merit nimic bun, nici măcar să privesc pe cineva care mi-e drag. Și nu am idee ce forță supranaturală izvorâtă din Ființa mea profundă mi-a deschis ochii, forțându-mă să te privesc din cap până în picioare în timp ce te îmbrăcai cu niștte pantaloni casual. Erai numai în boxeri, trăgând pantalonii pe tine, aranjând cutele mototolite și făcându-te că nu mai era nimeni în cameră cu tine, cu toate că ochii mei acolo erau, cu tine în dormitorul tău, privind la trupul tău nu foarte înalt, destul de slab și atât de măsliniu. Și ai continuat să îți aranjezi pantalonii, lăsând să se vadă elasticul boxerilor. Tricou nu ai mai pus pe tine. Și când ai terminat cu îmbrăcatul acesta numai pe jumătate, te-ai îndreptat din șale și m-ai privit direct în față. Și nu mi-ai spus niciun cuvânt pentru că totul vorbea de la sine.

Dar oare știi, ursitule, oare ai înțeles sensul tainic al cuvintelor scrise de tatăl tău pe invitație? Oare ți-ai dat seama până acum că m-ai pedepsit pentru greșelile făcute de tatăl tău, punându-mi la încercare rezistența nervilor fiindcă el nu a rezistat și a abandonat?

Și cât de mult aș mai fi vrut să continui să te privesc! Primesc atât de rar ocazia să îți văd chipul în lumină. Și nici nu te mai visasem de atâtea luni! Dar m-am trezit destul de curând după aceea, simțindu-mă foarte emoționată pentru că te putusem vedea. În cameră era o răcoare foarte plăcută și pentru că era aproape de 08:00, am închis aerul condiționat.

Totul se petrecuse în lumile interne suprasensibile. Iar eu eram tot oarbă în lumea vizibilă a materiei, chiar dacă în interior vedeam.

aug. 062021
 

<>

Vineri, 06 August 2021

Numai acum încep să pricep cu adevărat ce a vrut să îmi spună Divinitatea prin trimișii săi în legătură cu ispita de a căădea în mânie în fața ultimelor întâmplări petrecute în familie, așa că am să mă apropii de sfârșitul acestui capitol relatând următoarele:

Vărul meu și-a încheiat concediul ieri. Miercuri seara el și partenera lui, împreună cu fetița lor, au trecut în vizită. Toate au fost bune, călduroase și prietenoase în sufragerie, în timp ce mama și el au purtat o conversație între patru ochi în bucătărie, discuție pe care mama mi-a reprodus-o după ce urgia cu piatră s-a mai potolit. Furtuna aceea de miercuri seara a fost nemaipomenit de înfiorătoare, așa cum se auzeau pietrele izbind în geamuri din atâtea direcții, în toate încăperile casei, cu excepția băii. Și numai această ploaie profetică m-a făcut să fiu pe deplin convinsă că Însuși Tatăl Care se află în ascuns a hotărât ca întâlnirea sufletului meu pereche să nu mai fie condiționată de termenii anteriori, mai ales când și ultima Sa avertizare mi-a comunicat faptul că i-aș face o mare nedreptate perechii mele dacă i-aș mai cere în continuare să mă aștepte în fața balconului, când din Cer plouă cu piatră: ”Here comes the rain again/ Falling on my head like a memory.” Ce straniu a fost, totuși, să primesc aceste versuri cu atât de puțin timp înainte de această ploaie care a venit chiar în ziua de miercuri, cu puțin timp înainte de ora 21:00! Să fi simbolizat oare această întâlnire la balcon modul prin care mi-am pedepsit perechea, lăsându-l să aștepte în frig, ploaie, vânt și zăpadă în fața balconului meu?!!!

Dar când toate s-au mai liniștit miercuri seară, mama mi-a destăinuit versiunea de poveste a vărului meu care nu a coroborat-o decât prea puțin pe cea pe care ne-a servit-o mătușa mea în urmă cu 3 săptămâni încât acum nu prea mai am ce povesti, încercând să corectez cele scrise în trecut.

Dar cel mai șocant lucru a fost să aflu de la ea că bunica i-a cerut vărului meu într-una din aceste zile de la venirea lui în țară să se ducă la vechile ei case să facă un pic de curat pe acolo pentru ca, după aceea, să o ducă și pe ea înapoi până la plecarea lui. Astfel am primit confirmarea că ea, biata de ea, încă mai trage nădejde că are să se întoarcă în acele case care stau să cadă. Și numai vărul meu a putut-o face să priceapă că acest lucru nu se mai poate întrucât casele ei sunt o ruină, fapt pe care nu l-a crezut când i l-a povestit mama. Să fi gândit bunica mea că mama minte ca să o tragă pe sfoară? Până la urmă, complotul acesta al ei făcut pe la spatele nostru dovedește cât de puțin s-a adaptat ea traiului cu noi și cât de puțină disponibilitate are să facă acest efort, chiar dacă tocmai ce se întorsese de la spital, după ce suferise o criză de diabet. Pentru ce mai suntem noi de vină, așadar, că ea are acest puternic atașament față de acele locuri? E just ca noi să dăm dovadă de milă, de compasiune și de înțelegere față de situația ei, dar toată această poveste este atât de absurdă și de ridicolă încât nu pot reacționa în fața acestor fapte decât pufnind în râs!

Din toată această ridicolă absurditate mama a învățat un lucru minunat pe care tot timpul am încercat să i-l explic, anume să nu își mai pună baza în acea moștenire ca să poată renova casa luată acum 4 ani, fapt pe care l-a conștientizat și ea, din fericire pentru toată lumea! Căci Ființa profundă mi-a explicat de unde ne-au venit nouă unele probleme, mai ales în ultimii ani, mai ales în privința finanțelor. Contextual, lămurirea a venit sub forma unui citat dintr-o carte a lui Mircea Eliade pe care o ascultam, reformularea acestuia sunând în felul următor: ”sărăcia este o stare larvară, iar din mizerie nu se pot naște decât microbi și larve pe care nici biologia nu le studiază fiindcă acest domeniu studiază adulții, nu larvele”. E foarte simplu de priceput din acest text că multe din problemele noastre s-au datorat imaginii pe care am avut-o despre noi înșine în ultimii 25 de ani, de când am sărăcit dintr-o dată, păstrând foarte vie această imagine a sărăciei cu care ne-am identificat în mintea noastră, iar asta numai din cauza faptului că nu am avut, ca familie, o locuință în proprietate personală, cu toate că realitatea faptelor demonstrează că o ducem foarte bine, slavă Domnului, însă nu vreau să subliiniez decât ideea că atât de distorsionată a fost imaginea pe care am avut-o asupra vieții numai din cauza faptului că ne-am văzut pe noi înșine ca fiind săraci. Și iată că am primit învățătură de la Ființa profundă care mi-a ridicat vălul ignoranței de pe ochi, făcându-mi cunoscut faptul că sărăcia este o stare mentală larvară, a crede și gândi despre tine că ești sărac și că trăiești în mizerie nu poate decât conduce la nașterea de microbi și viruși mentali care se vor asocia cu diverse obsesii și fixații, etc… Ori toate acestea nu se vor traduce în viață decât în durere, suferință și amărăciune, iar familia mea apropiată cunoaște prea bine ce semnifică toate aceste lucruri. Și, totuși, este atât de ciudat. Noi nu suntem săraci!

Dar hai să înlocuim sărăcia cu alt concept defectuos ca să pricepem ce va fi însemnând ca bălăcindu-te într-o mlaștină emoțională și mentală să semnifice a da naștere la microbi, bacterii și larve mentale. Vai de mine, iată că experiența de viață m-a făcut să știu foarte bine ce înseamnă să te bălăcești ca porcinele în cocina mizerabilă a minții, fapt din care nu a putut să rezulte decât multa amărăciune pe care am simțit-o aproape întreaga viață!

Și când toate s-au încheiat ieri, iar vărul meu trebuie să fi pus piciorul în casa lui din străinătate, Maestrul meu interior (Monada Divină) a dat semnalul arbitrului printr-un gest cu mâna cu profundă semnificație sufletească, deschizând partida pe terenul de joc și de practică, în universul interior.

Și atacantul care mi-a venit în ofensivă cu o forță nemaivăzută până acum a fost Luciferul particular. Când m-am trezit azi-dimineață, ceasul arăta 07:34, trebuind să mă ridic din pat ca să verific ora ca exercițiu practic de a-mi educa voința, fapt despre care am scris în compunerile trecute, dar ora încă matinală m-a îmbiat să mă întorc la somn. Am avut o noapte dezgustătoare în lumea visului, lucru care m-a făcut să am remușcări la trezire, atât de trist și de puțin încurajator mi se pare să descopăr cât de slabă sunt în fața tentației.

Dar după ce am adormit la loc azi-dimineață Lucifer nu s-a mai ascuns, arătându-mi-se sub forma atât de bine-cunoscută mie. Portocaliul vestimentației sale de împrumut strălucea ca niciodată până atunci, tulburându-mă peste măsură de mult fiindcă îmi amintea iarăși de chestiunea rudelor mele, iar asta atât de curând după plecarea lor și după încheierea subiectului despre care am crezut că nu mai am ce povesti.

Și cât de departe a fost Lucifer în această dimineață de firea lui enigmatică, seducătoare și karismatică! Din contră, mi se arăta brutal, excesiv de brutal, de vulgar, de obscen și de poruncitor. Supliciul la care m-a supus a fost atât de dezgustător încât nu mi-a venit a crede că aveam de-a face cu aceeași entitate care de atâtea ori m-a luat prin surprindere cu farmecul său! Și pentru un timp m-a chinuit și m-a tachinat în felul în care vărul meu m-a torturat în perioada copilăriei, fără ca vreun adult să mă fi scos vreodată cu adevărat din mâinile sale. Însă Luciferul particular nu s-a mai oprit acolo unde vărul meu n-a mai îndrăznit să înainteze, așa că supliciul de azi-dimineață a fost cu mult mai cutremurător decât ce mi s-a întâmplat în viață. Iar pentru Luciferul particular nu cântărea nici cât o ceapă degerată strigătul meu năpraznic prin care îi ceream să se oprească și să se îndepărteze de mine! Țipam deja, nu mai strigam și continua să nu îmi vină a crede că era aceeași entitate plină de farmec din alte rânduri.
– Dacă tu ești o entitate conștientă, ar trebui să te poți opri când ți-o cer! Căci tu singur mi-ai arătat că acela care nu se poate stăpâni nici când îi poruncesc eu este cel pe care mintea mea l-a fabricat, copiindu-te pe tine! Oprește-te, deci! i-am spus lui Lucifer, vrând cu orice preț să îi opresc atacul feroce care nu era decât o siluire și nimic mai mult.
– De ce nu vrei să primești ce-ți dau eu? mi-a răspuns.
– Fiindcă nu este normal. Ești vulgar, am dat zor să îi răspund, continuând să parez atingerile și mângâierile lui cumplit de ofensive și brutale, el era atunci opusul farmecului și stilului, o brută și atâta tot.
– Dar tocmai acesta este normalul acum! mi-a răspuns rânjind, căpătând o notă teatrală, aproape burlească, în felul său de a-mi vorbi.

Așa că iarăși m-a luat în brațele sale, căutând să facă o demonstrație a tuturor aptitudinilor de cuceritor și de Don Juan pe care o brută sau un golan le are. Și am urlat și mai tare, cu mult mai năpraznic chiar, cerându-i să se oprească, iar când a revenit la mine după ce îl îndepărtasem o clipită, și-a modificat amprenta/semnătura energetică, ceea ce m-a făcut să nu mai am dubii că nu eram față în față cu dragonul. Și când m-a atins în acea secundă, întreaga stăpânire de sine aproape că mi-a dispărut. Aveam să cad iarăși pradă farmecului său pe care îl petrecuse în spatele cortinei numai de formă până atunci, dar și farmecul acesta era numai de formă întrucât toate aceste scene conțineau un fel de simbol, o precizare, o indicație pe care numai acum am ghicit-o, scriind despre aceste lucruri.

Dar azi-dimineață eram sub influența stimulilor direcți care nu mi-au dat deloc timp să aduc vreo interpretare metaforei ce se ascundea în spatele atacului energiei luciferice. Și cum spuneam, cum-necum i-am respins în cele din urmă și nota șarmantă, iar curând după aceea și-a lepădat iarăși farmecul seducător ca să revină la forma brutei care, și mai sălbăticită, a încercat să obțină totul de la mine. Iar când această limită extremă a fost atinsă, eu am explodat majestic!

Atunci m-am cutremurat din toate încheieturile, scuturându-mă și vibrând toată, iar puntea de legătură cu inconștientul s-a creat instantaneu pentru ca o formă mentală îngropată în cimitirul său să iasă la suprafață. Nu îmi pierdusem întru totul natura umană când acea arătanie inconștientă s-a făcut perceptibilă în interiorul psihicului meu, putându-se, prin urmare, exprima prin personalitatea mea onirică. Acest proces de conectare cu subconștientul și inconștientul prezintă un deosebit interes pentru suflet, fiind atât de extrem de necesar și de folositor în procesul auto-cunoașterii și al descoperirii de sine încât m-am deprins să păstrez un minuscul dram de discernământ când acest fenomen mi se întâmplă, fapt care mă ajută să mă pot observa cu mai multă eficiență, lucru pe care am vrut să îl pun în practică și azi-dimineață, vrând cu multă ardoare și nerăbdare să înțeleg ce va fi vrut să însemne noua creatură dezgropată. Și am dat să deschid gura ca să îmi aud glasul de necuvântătoare căci am vrut să știu cărei specii de animale îi aparțineam, felinelor, caninelor, porcinelor, ovinelor, etc., dar niciun sforăit sau grohăit sau miorlăit nu s-a făcut auzit de pe buzele mele, ci numai un geamăt plăpând, de-abia perceptibil. Și tare mult am vrut ca limita să fi fost împinsă chiar mai mult, și mai adânc în propriul psihic, pentru ca această nouă entitate să mi se facă și mai perceptibilă în măruntaiele psihicului, cu toate că toți acești stimuli ai energiei luciferice făcuseră ca această prezență inconștientă să se izoleze într-un mod atât de extrem de precis, ieșind la lumina auto-criticii!

Dar arbitrul, Ființa profundă, care dăduse semnalul de începere a partidei pe terenul de practică în psihologia internă a încheiat jocul foarte curând după aceea, înainte ca pământul meu filozofic să ffie cutremurat de un nou seism, deci de o nouă criză emoțională!

Și până să revin în stare de veghe, deschizându-mi ochii, am fost asistată de acele mâini care de mii de ori mi-au apărut în ochi în ultimii 5 ani, fluturându-se și agitându-se și trezindu-mă în timpul visului. Acum iată că mă aplaudau!

Dar acum e prea târziu, fiind deja trecut de 21:00, ca să mai pot aduce completări acestei experiențe. Totul întru totul, trebuie urgent să lămuresc că această nouă formă psihică dezgropată nu avea cum să latre sau să chițăie la cererea mea fiindcă nu din regnul animal venea, ci din specia microbilor și a larvelor venea. Căci era creatura abrutizată, microbul mental care m-a făcut toată viața mea să cred că nu merit să fiu decât cu o brută, cu un golan, cu un bătăuș. Acea larvă mentală m-a făcut toată viața mea să cred că nu pot fi decât cu cineva care avea să mă bage în pământ, pământ în care am intrat mai întâi ca o râmă oarbă fiindcă atât de lipsită de valoare m-a făcut să mă simt în context cu sexul opus. Acea larvă mentală m-a făcut tot timpul neputincioasă, incapabilă să deschid gura ca să strig după ajutor atunci când eram supusă la acte de agresiune. Mai mult decât atât, în cursul acelor câteva clipe de conexiune cu acest agregat, m-am simțit cuprinsă de o stare generală de mortificare, de neputință de a reacționa.

Nu fac decât să vorbesc despre stima de sine scăzută. Această larvă mentală trebuie extirpată din psihicul meu cât mai urgent cu putință, chiar dacă este o formă prin care eul cerșește milă, compasiune, înțelegere, căldură, sprijin. Căci această larvă se vede pe sine drept o victimă abrutizată căreia trebuie să îi oferi toată compasiunea ta! Și nimic din toate acestea nu poate primi fiindcă această larvă fabricată de mintea mea în condițiile stimulilor vieții pe care energia luciferică i-a simulat în această dimineață este mizeria care mi-a otrăvit sufletul, slăbindu-mi prea de timpuriu puterea și discernământul.

Pentru că ar fi trebuit să știu, să simt măcar că trebuia să fi existat în întreaga lume largă un suflet care să se fi potrivit cu sufletul meu, în locul golanilor și bătăușilor cu care mi-am încurcat viața crezând că nu merit nimic mai bun!

iun. 172021
 

Joi, 17 Iunie 2021

Ar fi trebuit ca sprijinul pe care Ființa profundă mi l-a asigurat zilele acestea după zbuciumul fără de seamăn prin care am trecut vineri noaptea să îmi mai fi potolit supărarea, dar stând aseară în ploaie pe balcon așteptând și tot așteptând pe cineva care întârzie să vină pentru că nu vrea, nu pentru că nu poate mi-am dat seama că sunt pregătită din timp de către Maestrul interior pentru ceea ce afirmația ”vom fi împreună la bine și la greu până ce moartea ne va despărți” din jurământul de căsătorie. Atâta doar că mor de ciudă că Ființa profundă a decis să începem cu greul taman într-o perioadă în care oricum mi-e imposibil de greu să suport toate câte mi se întâmplă, fiind oarbă și singură și toate celelalte.

Dar când m-am strecurat în pat pentru meditație m-am întors de la gândul meu, jurându-mi că nu am să mă mai mint singură niciodată, cosmetizând adevărul ca să îl fac mai ușor de suportat. Iar adevărul este că nu pot procesa faptul concret pe care îl aflu despre omul ce mi-e făgăduit ca fiindu-mi perechea sufletească. Nu contest că orgoliul îmi este fără de capăt și că, din acest motiv, a fost necesar să trec printr-o gravă și cumplită umilire ca să dobândesc virtutea umilinței (sau, cel puțin, să câștig dreptul de a lucra asupra acestei virtuți), dar circumstanțele în care sunt forțată să îmi scot la lumină mi se par atât de nedrepte, ca și cum însăși Marea Lege Divină trișează fiindcă în aceste condiții mi se pare imposibil să nu mă simt rănită. Am făcut tot efortul să creez scenarii în imaginația mea prin care să pot accepta cu mai multă ușurință ce mi se întâmplă, dar mai ales ce îmi face el așa încât să diminuez impresia că îmi este rănit orgoliul, dar nota aceasta mi se pare atât de forțată încât, ajungând la punctul culminant în aceste scenarii ale mele, mă trezesc mereu într-o întorsătură de situație neașteptată fiindcă sfârșesc întotdeauna prin a mă răzbuna pe cel care îmi bate la ușă. Ce rău îmi pare că, înainte să cunosc binele, a trebuit să văd și să cunosc în mine tot ce a fost mai rău. Cu toate acestea, justificarea acestor întâmplări folosind scuza necesității de a mă fi purificat înainte nu mai este un lucru care să mi se pară normal. De ce este necesar ca eu să mă purific, dar pentru el nu este? Oare el face ceva ddin această muncă interioară sau își râde de mine, zicând ca mulți alții că Dumnezeu trece peste factorul egoului personal care n-are nicio importanță când eu descopăr în practică adevărul crud că realul și autenticul Diavol este chiar acest ego animalic, bestia instinctelor inconștiente care trăiește în psihicul fiecărui umanoid?

Și, apoi, mi se păruse că scopul acestor încercări a fost să schimb credința subconștientă potrivit căreia gândesc că nu merit nimic mai bun decât împerecherea cu un golan sau cu un infractor, dar zău că ultimii ani nu m-au ajutat aproape deloc să modific acest tipar de gândire pentru că într-una trebuie să îmi spun astfel:
– Zi mulțumesc, proasto, și înghite!

Vai de mine că uite că am ajuns să fiu recunoscătoare pentru batjocură și pentru umilință, dar oare mâna care să mă mângâie când are să îmi ciocănească la ușă? E cumplit adevărul pe care nu vreau să îl mai preschimb în minciună ca să fie mai ușor de suportat, dar în atâția ani de cântărit lucrurile și greșelile și deciziile trecute, trag concluzia că parcă perechea mea îmi cere să mă simt rușinată și vinovată pentru că îl vreau în viața mea, că vreau să îi vorbesc, că vreau să fiu în preajma lui, că vreau să știu cine este, că vreau să primesc dovezi de iubire de la el, că vreau să am încredere în el, că vreau să știu dacă mă pot bizui pe el, că vreau să fiu curtată, că vreau să fiu adorată și alintată. Și câte nu mai sunt pe listă. Și pentru toate am început să simt vină că le vreau, ca și cum toate acestea nu sunt decât niște mofturi inutile care nu fac decât să îl deranjeze și să îl stânjenească pe ceel căruia n-ar trebui decât să îi mulțumesc că mă bagă în seamă. Dar măcar de m-ar băga în seamă! Până și un câine sau o pisică primește mai multă atenție, mai multă afecțiune, mai multe gesturi de alint și mai multe treats-uri de la stăpânul său decât am început eu să cred că merit să primesc și să gândesc că ar trebui să îmi fie rușine că le vreau și că le cer! Iar dacă le cer și insist să le cer după ce nu mi-au fost date se numește că sunt cicălitoare, interesată și materialistă și alte lucruri asemănătoare.

Și când am fost azi-noapte între somn și veghe, în profundă meditațiee, imagini delicate și gingașee mi-au fost dezvăluite. Priveam la un bebeluș dolofan și tare drăgălaș care stătea întins pe un pat, purtând numai scutecul în timp ce își prindea piciorușele pe care le ținea în sus cu mânuțele sale mititele ca să își bage degețelele de la piciorușe în gură, lucru pe care l-am băzut că toți copiii mititei îl fac și după care mă topesc. Atunci am auzit vocea Ființei reale interioare în conștiința mea care mi-a zis cu voce solemnă, gravă și profundă:
– Nu am de gând să îți omor copilul după atâția ani!

După atâția ani de când un suflet pereche și un copil mi-au fost făgăduiți, iată că făgăduința Tatălui a rămas neschimbată. Eu însă nu am rămas neschimbată căci și copilul din mine, inocența, era vizat de sensul cuvintelor pe care Spiritul Sfânt mi le rostise. Căci mai curând decât orice, copilul interior îmi moare sub efectul tristeții, al amărăciunii, al bătăii de joc și al derâderii.

Am oftat prelung azi-noapte, sugrumându-mi plânsul după ce am privit la imaginea adorabilului bebeluș făgăduit cu atâția ani în urmă. Și tot nu îmi pot astâmpăra orgoliul rănit și dacă nu am mai plâns azi-noapte am făcut-o azi, scriind aceste rânduri ale confesiunii mele despre mila lui Dumnezeu. Căci nu numai un suflet pereche am cerșit să primesc de la Tatăl, ci și să îmi fie redat propriul suflet, faptul în sine cerând plata unui preț neînchipuit de mare! Și de vreme ce Ființa profundă nu uită niciodată să îmi reamintească faptul că și eu, la rândul meu, mă ofeream să plătesc orice preț ce mi-ar fi fost cerut pentru ca sufletul să îmi fie înapoiat, la scurt timp după ce am reușit să mă calmez în timpul meditației, Maestrul interior m-a indus într-o stare de conștiință care nu îmi era deloc străină întrucât era chiar închisoarea mecanică din care sufletul meu trebuie eliberat.

Nu adormisem încă, dar imagini mi se prindeau rând pe rând pe retina ochilor închiși. Am acceptat o sugestie oarecare pe care mintea mi-o propunea, așa că, identificându-mă cu preocupările minții, m-am îndepărtat de clipa prezentă ca să mă întorc la vagabondajul minții. Mă lăsam hipnotizată cu încetinitorul de către vraja magnetică a somnului mecanic fără să opun cea mai mică rezistență, acceptând fără niciun pic de dovadă a discernământului că toate imaginile, gesturile și acțiunile care aveau loc erau reale. Cu alte cuvinte, sufeream de somnambulismul sufletului. Acum știam că stăteam întinsă în pat pentru ca, în secunda următoare, să îmi ridic brațele ca să mănânc o înghețată pe care mama mi-o pusese în față. Aveam ferma încredințare că eram la masa din bucătărie, mâncându-mi înghețata și sporovăind cu mama care mă privea de pe scaunul din stânga mea pe care stătea. Puteam vedea, chiar dacă nu foarte clar, iar mama mă fixa cu ochii într-un mod care nu îmi prea plăcea fiindcă mi se păreau iscoditori și sfredelitori. Și tot ce mi se întâmpla pentru mine era cât se poate de real, ca și cum toate aveau loc în viața de zi cu zi.
– Am venit, mi-a zis mama dintr-o dată, iar cuvintele sale mi-au părut a nu avea legătură cu ce se petrecea între noi.

Și m-am simțit dintr-o dată atât de ciudat căci nu mai suportam felul în care ea mă privea. Apoi am început să îmi aduc aminte că nu cu mult timp în urmă făceam altceva, stăteam în pat, meditând. M-am scuturat în interiorul meu din reverie, alungând din conștiința mea vraja hipnotică a somnului și trezindu-mă.

Nu îmi venea să cred! Fusesem hipnotizată de propriul subconștient care urmărea să mă inducă în starea onirică mecanică ce ține psihicul în închisoarea minții! Cu exercițiul acesta pus în practică, mi-a fost un pic mai ușor să rămân în starea de veghe în universul interior pe parcursul orelor de somn, cu toate că de mecanica visului tot nu am scăpat.

iun. 052021
 

Şi dacă’prietenul îţi face rău, să spui: „Răul ce mi-ai făcut, ţi-l iert; dar răul ce ţie însuţi ţi l-ai făcut, cum aş putea să-l iert?”
Aşa vorbeşte orice iubire mare: iartă şi are milă.

Nietzsche – ”Așa grăit-a Zarathustra”, cap. ”Despre cei milostivi”)

Sâmbătă, 05 Iunie 2021

Azi-noapte l-am visat pe Silviu. A fost una din obișnuitele tentative extrem de violente și agresive de a mă despărți de el. Tot trecutul se repeta iarăși, iar încăpățânarea lui de a nu-mi reda libertatea rămânea surdă la rugămințile mele stăruitoare. O modificare în acest scenariu oniric repetitiv s-a produs însă fiindcă după numeroase sforțări făcute de una singură de a-l înlătura de lângă mine, fără să am succes vreodată, dau fuga la familia mea ca să le cer părinților mei și surorii mele ajutor și numai cu sprijinul lor mă văd scăpată din încurcătură, cu toate că niciunul nu scapă nevătămat din încăierarea cu fostul meu prieten care, până să iasă vijelios din scenă, trântind cu violență ușa în urma sa, ne amenință pe toți, ne insultă și ne șantajează.

Punându-și o pungă pe cap și legându-și-o în jurul gâtului, se făcea că se asfixia. Urla și se bocea cumplit, stând cu capul în pungă, de i se urcase tot sângele la cap, iar fața i see făcuse roșie ca racul fiert, însă sora mea s-a apropiat de mine, zicându-mi:
– Nu tu ești de vină pentru acest gen de comportament! Nu te poate trage nimeni la răspundere pentru că el este așa!

Am avut nevoie să aud acele cuvinte fiindcă amenințarea lui Silviu, așa cum s-a exprimat în visul meu, a fost factorul puterii lui pe care l-a folosit ca să mă țină sub stăpânirea lui mult prea mult timp! Incontestabil, mă fac vinovată de păcate care mi-au atras karma, dar cum să mă fac vinovată și pentru proasta creștere și educație a celor din jurul meu? Mă fac responsabilă pentru ce este în interiorul meu care îi atrage pe cei care îmi pătrund în viață, dar cum să port vina și pentru ce poartă acești oameni înăuntrul sufletelor lor? Fiindcă mult, foarte mult timp am trăit cu puternica impresie că mie îmi revenea datoria de a-i face pe acești oameni să se schimbe.

iun. 032021
 

<>

Joi, 03 Iunie 2021

Zburătorule, Zburătorule,

Ce mi-ai făcut pe parcursul întregii dimineți a fost un autentic act de cruzime la care mi-ai supus sufletul, făcându-mă să văd destul de clar că povestea despre cum mi-am recuperat vederea continuă să fie strâns legată de tine, iar nu legată de datoria pe care o am față de sora mea sau față de părinți sau chiar de bunica mea căci în spatele orbirii mele continuă să stea ca un stâlp de ciment credința mea că eu nu merit nimic bun, că nu merit să îmi întâlnesc sufletul pereche, că nu îmi este îngăduit să cred că acesta poți fi chiar tu, cel pe care atâta l-am îndrăgit ca pe nimeni altul în anii de demult ai adolescenței.

Și ce mi-ai făcut azi-dimineață timp de două ore omenești dincolo de zidul somnului m-a tulburat atât de mult că, simțindu-te aproape, atingându-mă și pătrunzându-mă, te-am suportat chiar mai puțin decât de obicei și, cuprinsă de panică și de spaimă, te-am implorat să te oprești căci tu îmi pătrundeai existența și lumea interioară în mod intrusiv, forțându-mă să mă adaptez firii tale și planurilor și obsesiilor tale. Dar tu nu te-ai oprit când te-am implorat, așa că m-ai forțat și m-ai siluit sau, în orice caz, așa îți percepeam dorința pentru mine și nu am putut să îndur nimic din ce îmi ofereai, așa că am implorat Cerurile să fii oprit din a-mi mai invada sufletul și viața. Numai ce mă obișnuisem cu dispariția ta din universul interior și, relaxându-mi conștiința într-un timp, am lăsat garda jos, slăbindu-mi bigilența și paza de la poarta inimii. Și iată că răul a pătruns iar în lumea mea interioară, însă nu sub forma ta, Zburător nesuferit și urâcios ce ești, ci sub forma înstrăinării căci, în ciuda intimității profunde în care s-au găsit sufletele noastre azi-dimineață, nu ți-am putut spune pe nume, nume pe care de-abia l-am putut silabisi, nume pe care nu am mai avut curaj să îl rostesc, după ce mă obișnuisem cu ideea că îmi ești sufletul pereche.

Și pentru că nu te-am putut suporta, temându-mă de tine ca de un torționar care mă chinuiește și care mă supune la amarnice cazne emoționale și sufletești de dragul propriilor obsesii, fixații și ambiții, am dat fuga să plec de lângă tine și am fugit și m-am ascuns în procese mentale subconștiente obscure, călătorind în propriul hățiș mental fără a-mi mai dori să dau ochii cu tine. Vroiam singurătatea, departe de tine, câtă vreme ar fi ținut expediția mea de auto-cunoaștere și auto-explorare, iar pentru ce revendicai tu de la mine cu atâta cutezanță, iubirea mea, loialitatea mea, fidelitatea mea și sexul meu, eu nu mă simțeam pregătită din punct de vedere psihic, emoțional și sufletesc.

Și m-am trezit azi-dimineață în interiorul traumei mele, în interiorul percepțiilor mele subiective și în interiorul impresiilor acumulate de-a lungul vieții, simțind atât de aievea și pronunțat că orice atingere a ta era pentru mine o agresiune și un viol și când m-am văzut scăpată din îmbrățișarea ta, m-am dus hai-hui în lumea visului, cercetând decorurile scenelor onirice, arhitectura caselor și urmele de praf de pe piesele de mobilier sau nămolul din șanțuri și de pe străzile nepavate ale orașului.

Astfel am văzut azi-dimineață că în conștiință îmi pătrunsese tiptil-tiptil uitarea căci nu pentru a memora cuiele și șuruburile dintr-un dulap mi s-a îngăduit de către Tatăl Ceresc să pătrund în mod conștient pe tărâmul visului, ci pentru a te cunoaște, perechea mea, pentru a-mi explora psihicul și pentru a mă vindeca de traume. Iar eu uitasem de trauma molestului și a agresiunii și când am găsit-o lăfăindu-se încă foarte comod în psihicul meu, nu mi-a venit a crede! Și cât de straniu m-am simțit în singurătatea mea, după ce te părăsisem, iar când m-am trezit brusc, brusc de tot hoinărind în ritm de jogging pe bulevardul magheru din București, venind dinspre Victoriei spreee Romană, am fost inundată de puternicul sentiment că ieșisem, în sfârșit, din sfera visului și că mă aflam, pe drept cuvânt, în afara trupului fizic, în dimensiunea astrală. Am respirat adânc, amuzându-mă peste măsură căci știam că nu aer respiram, dar mi-am folosit funcția respiratorie din obișnuință și, în mod straniu, am simțit că nu am respirat niciodată mai sănătos și mai corect ca atunci. Numai puțin am alergat pe Magheru, privind la clădiri și la mașinile de pe stradă și nu mă puteam abține, Zburătorule, nu mă puteam abține să nu te caut tot pe tine! Și pe tine te căutam tot din obișnuință, toată viața mea pe tine te-am căutat!Tu înțelegi oare, ursitule, că dacă aș vedea azi, chiar ACUM, tu ai fi prima persoană după care aș alerga să o văd? Tu înțelegi că la ușa casei tale sau a locului tău de muncă m-aș proțopi numai de dragul de a te vedea din nou? Iar tu cu ce îmi răsplătești iubirea? Cu agresiune, cu siluire, cu intruziune și cu inabilitatea de a te opri atunci când îmi faci rău și mă faci să sufăr, deși te implor să te oprești.

Și după un timp de hoinărit pe bulevard am cerut Tatălui să mă ducă din nou la tine ca să mai încerc o dată apropierea de sufletul tău care mi se dezvăluia ca un vulcan năpraznic de dorință și pasiune. Cum aveam eu să mă obișnuiesc cu acest fel al tău de a fi când eu nu am primit decât batjocură, umilire și agresivitate pe care cel din trecutul meu care mi le dădea le numea dovezi de iubire, tandrețe și romantism? Și numai o clipită de ochi a ținut călătoria înapoi în brațele tale și când am fost iarăși față în față cu sufletul tău, a început a doua rundă de siluire căci eu continuam să percep oricee atingere drept un viol. Atunci ți-am zis:
– Dacă ți-aș vedea chipul real, poate că nu aș mai simți nimic din toate acestea, căci adevărul era că nu îți vedeam înfățișarea, tu apărându-mi ca acea masă omogenă de energie sclipitoare și vibrantă cu formă umanoidă.
– Atunci imaginează-ți că sunt orice bărbat despre care mi-ai scris că l-ai îndrăgit, mi-ai răspuns cu răutate, lăsând în inima mea mușcătura usturătoare a cuvintelor tale.

Erai îndreptățit să mă judeci astfel, în fond și eu te-am numit în atâtea feluri insultătoare până acum și singurul mod prin care pot trece peste felul tău de a fi silnic și intrusiv este de a deveni conștientă de propriul handicap emoțional, adică de proporția covârșitoare de 97% de subconștient și inconștient din care mă alcătuiesc! Nu ți-am putut răspunde nimic, dar mult mi-aș fi dorit să îți spun că tocmai din acest motiv aveam percepția siluirii, din faptul că tu, perechea mea, ursitul meu, ai fi putut fi oricine, iar eu pe orișicare nu îl mai pot primi fiindcă intimitatea cu orișicare devine pentru mine frică și temere ca de viol! Un străin mi-a devenit temere de agresiune și de viol și tocmai această înstrăinare de tine mă făcea să cred că nu mai ești al meu, așa cum mă făcea să cred că nici tu nu mai aveai niciun drept asupra mea.

Să îți mai povestesc cum am fugit iarăși de tine ca să mă întorc tot la tine pentru a treia rundă de posesiune forțată? Să îți povestesc în detaliu cum felul tău de a mă avea m-a făcut să mă scufund înăuntrul traumei mele în care mi-am văzut și simțit frica de bărbați, frica de corpurile lor, frica de modul lor dezgustător de a poseda o femeie? Nu-mi vin cuvintele în cuget ca să pot explica într-un mod coerent cum am perceput în aceste ore ale dimineții legătura extrem de strânsă dintre orbirea mea și frica mea față de pretențiile și așteptările sexuale ale bărbaților, dar legătura este acolo, îngropată adânc în psihicul meu, am văzut-o și am simțit-o și am trăit-o ca și cum am făcut o ședință de hipnoză regresivă cu un psihoterapeut. Dar pe mine nu mă ghida nimeni altcineva decât Ființa interioară profundă care hotărâse, în sfârșit, că venise vremea vindecării traumei mele. Și cum să fi dat start procesului de vindecare dacă nu prin tine? Avea sens, nu negam, dar mă durea sufletește să îți simt puterea asupra mea, avându-mă și posedându-mă cum nu aș fi vrut vreodată și întorcându-mă și sucindu-mă pe toate părțile, m-ai expus privirii tale din cap până în picioare și m-ai făcut să îmi văd toată jena și toatăă rușinea pe care le-am imprimat în făptura mea chinuită, batjocorită și insuficient iubită, adorată, venerată, mângâiată și alintată. Și tu, tu, ursitule, cât te-ai căznit cu mine, cât te-ai îndărătnicit să îmi pătrunzi în suflet, în miezul sufletului meu și nu am habar ce căi ai urmat, dar undeva pe drum, în zbaterea noastră și în silnicia ta, mi-ai atins esența și m-ai făcut să văd că ea, esența sufletului meu, trăia adânc și nealterată în interiorul traumei mele, fapt care îmi îngăduie să cred cu fermitate că am toate șansele de a mă vindeca atâta vreme cât acea substanță/materie psihică primă nu s-a pierdut. Și orice atingere a ta de mai apoi mi-o traduceam în emoție, în gând, în rugăciune și în implorare și prin ele îmi spuneai:
– Te implor, te implor, nu asocia în mintea ta atingerile mele cu atingerile celor care te-au chinuit și siluit căci eu nu sunt ei. Te implor să te desparți de amintirea lor, te implor să uiți! Te implor, dă-mi voie să fac pentru tine acest lucru, să deschid în mintea ta ușa uitării. Te implor, dă-mi voie să te fac să vezi că orice gest al meu față de tine va fi un lucru nou pentru tine. Te rog, te rog, lasă-mă să fiu prietenul și iubitul tău!

Și nu văd rost în a folosi o mie de cuvinte ca să explic cum, în zbaterea noastră, încrederea în tine a fost emoția care mi-a sărit în ajutor când tu nu te opreai, așa cum nici Cerul nu te oprea din a mă silui! Și acum înstrăinarea de tine îmi îngroapă iar încrederea în subconștient. Și cum va fi să mă trezesc iar în interiorul traumei mele căci nu există urmă de îndoială că are să mi se întâmple din nou? N-a fost aceasta prima încercare de acest fel. Și numai așa a început durerea mea să cedeze și altfel nu s-a putut căci, dacă s-ar fi putut altfel, Dumnezeu ar fi ales o altă cale pentru vindecarea mea!

mai 202021
 

Joi, 20 Mai 2021

M-am temut, m-am temut sincer de contraforța mentală care avea să reacționeze în fața mustrării Ființei profunde de marți dimineață. Și cum era de așteptat, inhibatorii mentali (te rog, citește ”agresori”) care se exprimă prin înfățișarea fostului meu prieten și a foștilor colegi de apartament ca să mă tachineze și ca să mă intimideze în lumea mea interioară mi-au bătut azi-noapte la ușa visului pentru obișnuita paradă de răutăți. Nu a mai fost, totuși, la fel de rău ca în rândurile anterioare, dar frica tot mi-a fost răscolită. Și încă atât de mult încât emoția care mi-a fost accentuată a fost dorința de răzbunare. N-am fost conștientă până de curând că le-am purtat pică și celorlalți doi băieți care au locuit cu mine și cu Silviu, dar constat că există resentimente. Oare să nu fi auzit niciodată niciunul din ei plânsetele și urletele mele ca să intervină între mine și Silviu pentru ca el să dea un pic înapoi în chestiunea agresiunii asupra mea măcar din jenă față de prietenii săi?

Și cum fac acești agresori mentali de îmi inhibă judecata și discernământul? Ei bine, mă fac să cred că indiferent ce aș face și oricât de minunată aș fi, n-am să fiu niciodată suficient de bună pentru partenerul meu care în loc să aleagă viața conjugală potrivit standdardelor omului adult se va întoarce cu fiecare ocazie la vechea gașcă din liceu sau din facultate sau chiar de la bloc de dragul melancoliei pentru vremurile trecute.

Când eu aș vrea să fug în lume, să mă pierd în mulțime, să mi se șteargă identitatea și să devin invizibilă ca să fiu lăsată în pace să exist.

mart. 312021
 

Miercuri, 31 Martie 2021

Lupta de ieri dimineață cu reauavoință s-a derulat după tiparul obișnuit, acest demon interior luând chipul lui Silviu ca să mă sâcâie și ca să măă agaseze cu binecunoscuta sa pălăvrăgeală. Spațiul era același infern întunecat și dezolant, cu o singură excepție: raza de lumină a Ființei interioare profunde, coborând din Cer, s-a stabilizat deasupra capului meu la câțiva zeci de metri, însoțindu-mă peste tot pe unde am umblat.

Am ttot încercat să mă înalț la această acumulare de lumină din întuneric, dar eran necontenit atrasă în jos de vibrațiile acelea mizerabile pe care le percep. Iar malevolența era cea mai odioasă prezență. M-am mâniat mai cumplit ca oricând înainte împotriva propriei încăpățânări, fiind destul de conștientă că proiecția răutăcioasă a fostului meu iubit venea din chiar propria minte, așa că am ridicat o armă avută la îndemână ca să curm supliciul, vrând să forțez mintea să se vadă în toată absurditatea ei!

Dar când am lovit în chipul pe care reauavoință îl adoptase, el s-a preschimbat într-un morman de carne tocată, așa că la vederea sângelui am dat un pas înapoi, slăbindu-mi vigilența. Aveam îndoieli în legătură cu acea luptă, gândind că poate prea forțez nota în legătură cu lipsa mea de toleranță față de răul din mine. Începusem să mă tem că aș putea cădea în extrema violenței pe care mi-aș fi putut-o adopta și în viața diurnă. Negreșit că pe parcursul celor 5 ani de relație cu el am vrut să îl omor, dar ca să văd cum ar fi fost să îl fi ucis de-adevăratelea a fost o scenă foarte neplăcută la care să te uiți prin filtrul conștiinței.

Și pentru că lăsasem garda jos, dând dovadă de lipsă de discernământ, uitând pentru o clipităă că reprezentarea din fața mea era o proiecție mentală izvorâtă din propria răutate încăpățânată care iată că iar făcea efortul suplimentar de a se pune de-a curmezișul în calea sufletului ca să îi încetinească înaintarea către lumină, m-am scufundat mai mult în smoală, întorcându-mă cu capul în jos și căzând în întuneric, în mijlocul unei haite de câini cărora degeaba am încercat să le cumpăr bunăvoința ca să mă lase să trec liberă pe cale, demonstrându-mi-se astfel că a încerca să negociezi cu egoul este o chestiune ridicolă, o aiureală și o pierdere de timp.

Am cerut Mamei Divine Kundalini și Luciferului particular să se manifeste ca să îmi dea o mână de ajutor și nu după mult timp altă lumină a devenit vizibilă în preajma mea, cea a Spiritului Sfânt continuând să strălucească fără încetare sus de tot, pe bolta cerească. M-am grăbit să alerg spre această a doua lumină și când am pătruns în ea am simțit în moleculele bietei mele făpturi că sunt atinsă de mila și de binecuvântarea Mamei Divine! Ea era! Ea era acolo împreună cu mine ca să îmi dovedească în chip foarte limpede că toată acea electricitate în care pătrunsesem, crezând că era Lumină, era însăși forța Mamei Divine de a curăța și purifica psihicul, sufletul!!

Doar prin Mama Divină și cu ajutorul ei am șanse să elimin blocajul mental idioțesc și absurd care mă îndeamnă să cred și în ziua de azi că eu nu merit nimic mai bun decât pe fostul meu prieten sau un alt echivalent al lui!

feb. 172021
 

Miercuri, 17 Februarie 2021

Marius,

Sunt trează de la ora 06:30 după o noapte istovitoare în care nu știu dacă să fi dormit 4 ore și aș vrea să îți povestesc despre minunile care mi se întâmplă în universul interior, în lumile interne suprasensibile, îndată ce închid ochii ca pentru somn fără să îți dau impresia că scornesc aceste scene sublime în care mă trezesc conștientă și cu mult mai lucidă decât în timpul stării de veghe, povestindu-le, așadar, fără să par că am luat înainte halucinogene sau stupefiante. Desigur, totul este iluzoriu când te afli pe efectul psihedelic al acestor substanțe, dar alta este povestea când sursa care proiectează aceste experiențe onirice minunate este substanța spirituală divină!

Nu am fost avertizată pe parcursul zilei de ieri că aveam să trec printr-o noapte dificilă, așa cum fusesem avertizatăă în ziua de Sfântul Valentin că avea să se petreacă în cursul nopții.

Până la ora 03:30 m-am trezit de două ori din cauza oftaturilor bunicii care continuă să nu afișeze niciun pic de considerație pentru mine și sora mea, părându-i-se și acum o chestiune absurdă că eu una, cel puțin, am nevoie de somn și de odihnă pentru sistemul meu nervos cerebral, recuperându-mă după un atac cerebral. Sora mea, având un somn profund, nu simte nimic din toate acestea și îmi dă de multe ori impresia că ea crede că scornesc lucrurile pe care le descriu, chinul la care mă supune bunica de mai bine de un an de zile, aproape în fiecare noapte.

Am primit dovada limpede că doar Tatăl Ceresc înțelege prin ce trec și azi-noapte mi-a dat iarăși o mână de ajutor să fac față supliciului astfel încât să nu fiu mânată să lovesc iarăși spațiul gol din fața mea cu pumnii din cauza frustrării și a neputinței.

Nu știu cât să fi fost ceasul când am devenit conștientă de faptul că priveam la derularea unor scene foarte insolite difuzate pe ecranul ochilor interiori prin intermediul acelei substanțe incredibil de vivide, de vibrante și de expresive care însoțește transmisiunile Divinului. Dar nu priveam la această transmisiune ca martor din exterior, ci ca personaj implicat în firul acțiunii, cu toate că nimic complicat nu se petrecea.

Îmi era destul de clar că eram într-un vehicul aflat în mișcare, deplasându-se pe străzile unui oraș foarte mare, dar necunoscut. Era noapte și, privind pe geamul mașinii, am văzut nesfârșitul joc de artificii care se proiectează în întunericul nopții de la luminile de pe străzi și de la luminile din casele oamenilor, din clădirile de birouri și din cele aparținând spațiului public. Tot orașul dormea cufundat în liniște, cu excepția milioanelor de lumini care luceau în beznă precum niște licurici. Și, desigur, și cu excepția mea, părând să sufăr de vechile insomnii de odinioară. Dar eram doar în trecere prin acest oraș foarte pitoresc, privind la casele care curgeau una după alta pe marginea șoselei, sufocându-s una pe cealaltă și revărsându-see în valuri de ciment pe carosabil. Am tot privit și privit la defilarea de construcții de locuit, case foarte mari, foarte îngrijite și foarte cochete, dar care erau atât de lipite una de alta încât era evident că de la fereastra unui dormitor puteai privi în dormitorul vecinilor. Totul era doar frumos în exterior, dar fără pic de intimitate.

Orașul întreg surprindea starea mea interioară și credința mea fermă că ce se întâmplă acum în familie este o crudă prefăcătorie. Iar eu simțeeam foarte acut că nu puteam trăi, sub niciun chip și cu niciun preț, într-un astfel de loc atât de frumos în exterior, de parcă era vrăjit, dar atât de puțin permisiv conținutului unei vieți private. Nu puteam trăi în acea prefăcătorie, amintindu-mi atât de bine că plătisem multă karmă pentru minciună și înșelăciune!
– Nu aici vreau să trăiesc! Altul este locul unde voi staționa, sunt sigură de aceasta, am gândit în sinea mea, continuând să privesc la deliciosul spectacol de lumini împrăștiate pe întreaga suprafață a orașului, ceea ce a avut un puternic efect liniștitor pe moment pentru nervii mei, acest spectacol de lumini nefiind primul de acest soi la care am asistat în cursul nopții, câtă vreme stau cu ochii închiși, dormind.

Dar nu am putut merge mai departe pe linia onirică simbolică întrucât începusem să percep zgomote din exterior, din dimensiunea materială. Mă trezeam, așadar, iarăși în mijlocul concertului de oftaturi nocturne ale bunicii! De ce, bre, mamaie, oftezi matale noapte de noapte după luminile satului de baștină când tu eești cea care nu s-a îngrijit din timp ca să te pui la adăpost la bătrâneți, făcându-ne pe noi să plătim pentru greșelile matale de judecată?

Dar pentru că mă trezisem din nou din cauza activității nocturne a bunicii din mijlocul unei transmisiuni venită din universul interior, am știut că scopul său fusese să aplaneze iarăși conflictul, administrându-mi-se din timp un calmant mental, dar care nu a fost suficient de liniștitor întrucât, așa cum am mai zis mai sus, m-am mai trezit o dată din cauza oftaturilor și căscaturilor ei până la 03:30.

Așa că Bunul Dumnezeu mi-a administrat o a doua doză de calmant efervescent care mi-a încântat, o perioadă, toate simțurile și care m-a umplut din abundență de o reală încântare și exuberanță fiindcă tu ai fost trimis să mă calmezi!

De-abia ți-am perceput forma și prezența în preajma mea, dar când mi-am dat seama că erai tu care veniseși la mine după lungi săptămâni de absență, am vrut să te cuprind într-o strânsoare de așa natură că nu am maai vrut să îți dau drumul! Mi-am înntins brațele spre tine ca să te îmbrățișez, dar tu mi-ai spus:
– Stai locului și nu mai da atâta din mâini că îți bagi degetele în ochii mei și în gura mea!

Desigur că cee îmi spuneai era o formă metaforică de a-mi cere să nu îți mai scot ochii din cap pentru idioțeniile și pentru neobrăzările pe care le faci sau pe care mi le spui în timpul întâlnirilor noastre! Așa că m-am lăsat pe mâna ta și nu știu cum ai procedat, dar m-ai eliberat din temnița trupului fizic așa că mi-am putut încolăci brațele, picioarele și trupul în jurul tău cum se încolăcește mlădița de viță de vie în jurul unui arțar. Apoi ce mi-ai spus, tandre cuvinte și confesiuni de iubire, m-a atras atât de mult în clipa acelui moment prezent încât nimic altceva nu mai conta decât chestiunea întregirii noastre în ființa androgină. Era scopul și finalitatea tuturor lucrurilor!
– Poate că și eu te iubesc până la urmă, ți-am mărturisit cu atâta sinceritate că mai-mai că m-am rușinat de propria îndrăzneală.
Și ca și cum mărturisirea ta nu fusese suficientă ca să stea drept dovadă irefutabilă pentru dragul pe care mi-l porți, te-ai apropiat atât de mult de mine încât în contopirea intimă a piepturilor noastre care se uniseră, ți-am simțit inima! Și câtă iubire am simțit că porți pentru mine în inima ta nu mi-a venit a crede, deși trăiam chiar în mijlocul sentimentului însuși și era atât de mult, de abundent, de generos și de copleșitor încât mi s-a făcut rău de la stomac! Eram departe de trupul fizic și, totuși, rău la stomac mi se făcuse, ca și cum trupul meu nu putea tolera toată acea vibrație uluitor de iubitoare, de îngăduitoare și de tandră pe care inima ta o emană în Cosmos pentru mine!
– Omul acesta are să mă facă să îmi pierd capul! Lângă el sunt pierdută! am gândit în sinea mea, neputând suporta iubirea aceea nesfârșită pe care mi-o ofereai și pe care nu o puteam accepta fiindcă nu știam ce este, simțindu-mă vulnerabilă și depășită. Nimeni nu îmi mai oferise nimic asemănător înainte!

Și nu am putut să cred că aș putea face față prezenței tale care mă bulversează până și de la distanță și am cugetat, stând în brațele tale, că ar fi imposibil să îți suport iubirea în fiecare minut al zilei, în lumea vizibilă. Așa că, de teamă că ai să mă distrugi, m-am îndepărtat de tine ca să recurg iarăși la soluția de compromis, apelând la compania unei forme mentale malițioase inferioare căreia i-am permis să mă chinuiască cu nelipsita sa predică: ”Tu nu meriți să cunoști atâta iubire și fericire alături de un bărbat! Privește bine la mine deoarece ce îți dau eu este tot ce vei primi în această viață!”

Dar în ciuda izului de malevolență pe care întâlnirea noastră l-a căpătat la final și care s-a datorat slăbiciunii mele, am păstrat mult timp după trezire exuberanța îmbrățișărilor noastre! Și câtă nevoie avusesem de acest medicament care ești tu deoarece, trecând de 03:30,, bunica m-a mai trezit de alte două ori până la 06:30 când am hotărât să mă rudic din pat ca să mă refugiez în baie unde am plâns și tot plâns din cauza neputinței și a mâhnirii și a eepuizării, iar acum de-abia pot sta cu ochii deschiși.

Și din acest motiv, între 03:30-06:30 Dumnezeul intim mi-a administrat o a treia doză de medicament și numai din cauza bună-voinței Tatălui Ceresc pot sta acum în șezut pe fotoliul din chilia mea de penitență de pe balcon cu zâmbetul pe buze și cu inima relativ liniștită!