feb. 192021
 

<>

Vineri, 19 Februarie 2021

– Ajunge cât ai scris despre scena onirică simbolică desprinsă din ”Anatomia lui Grey”. Ai scris suficient de bine. Și, în plus, unele sensuri mai profunde le vei înțelege mai târziu. Acum trebuie să te liniștești. Mâine dimineață vei avea treabă. Va trebui să te rogi pentru cineva, îmi spuse sufletul meu aseară, abia trecând de ora 21:00, când încă mai scriam la scrisoarea intitulată ”Regina dramei pe scena operei contemporane”.
– Pentru cine trebuie să mă rog? am vrut să știu din timp.
– Vei vedea în curând! Nu mai ești un caz disperat care are nevoie de speranță, ci unul care trebuie să ofere speranță, a fost ce mi-a zis sufletul.
– Înseamnă că am iarăși de scris mâine? Are să mi se întâmple ceva în această noapte? am insistat, încercând să îmi trag de limbă inima.
– Întotdeauna ai de povestit ceva și întotdeauna vei avea! adăugă sufletul meu, retrăgându-se după aceea în tăcerea sa.

Așa că, atunci când în cursul nopții mi-am recuperat luciditatea în timpul visului, am înțeles că fusesem avertizată din timp cu un scop clar și în mod intenționat, cu toate că pe moment nu mi-am amintit nimic din avertizările timpurii ale sufletului.

Nu pot descrie primele secvențe ale întâmplării nocturne fiindcă nu mi le amintesc. Firul memoriei începe din momentul în care, separându-mă de grupul cu care eram și îndepărtându-mă de ceilalți ca să mă retrag într-un vast salon bogat ornamentat al unei imense case, am trăit o senzație conștientivă extremm de ciudată și foarte neplăcută, ca și cum un corp energetic cu o vibrație extrem de sinistră și de joasă se alipise de mine, pătrunzându-mi în corp sau, în orice caz, accesând frecvența mea. Într-un fel, aș putea explica prezența aceea atât de odioasăă ca și cum ar fi putut fi o fantomă bântuind imensa casă ce părea a fi un fel de conac foarte vechi, iar puternicul simțământ experimentat atunci, cum că era o forță din exteriorul meu care se lipea de mine, nu mă putea înșela foarte mult. Nu știu cum am reușit să îmi păstrez cumpătul și stăpânirea de sine, fără să nu intru în panică și să nu mă înfricoșez sau să paralizez de-a binelea de frică!
– Dispari! Pleacă de aici, creatură! i-am spus intrusului cu voce fermă și foarte categorică, foarte sigură pe mine.

Dar ce a urmat după aceea mi-a demonstrat foarte limpede că Ființa reală interioară nu avea încă disponibilitate să alunge creatura fără ca eu să nu fi văzut și înțeles înainte cu cine aveam de-a face!

Așa că am fost înșfăcată și târâtă în vizuina creaturii și dată puilor săi pentru a fi devorată. Apariția acelor forme miniaturale de umbre posedând gheare și cioc (și colți???) cu care au început să ciugulească din trupul meu a fost o reală încercare pentru nervi și curaj, dar văzînd și observând suficiente detalii, am fost scoasă de acolo cu multă ușurință, trezindu-mă în trupul fizic.

Mult timp am stat cu ochii deschiși, reflectând la sensul celor întâmplate. Nu vroiam să adorm la loc fără să nu fi făcut măcar o schiță sumară mentală pentru ce se înntâmplase, știind cu deplină certitudine că, îndată ce aș fi adormit, m-aș fi dus tott acolo, în cuibul acela de drăcovenii. Știam că fuseseră euri mentale și schițându-mi o posibilă explicație pentru manifestarea lor, identificându-le în grădina zoologică mentală pe care o port în inconștient, am adormit la loc fără spaimă, așa cum mi s-a întâmplat de atâtea ori în trecut.

Cum era de așteptat, tot în mijlocul lor m-am trezit, însă în acest rând a fost ca și cum eu (sau, mai bine spus, Ființa reală interioară) fusesem cea care pusese momeala, făcând bestiile și sălbăticiunile instinctuale animalice inconștiente să răsară spontan, ieșind la suprafață, la disecția și analiza conștiinței.

Oh, cum m-am luptat cu siniștrii pui mentali, dând iar dovadă de curaj, dar și de nerăbdare, parcă vrând cu orice preț să alung influența vibrației lor din jurul stâlpilor care mă susțin (valorile, codul etic și credințele). Până dimineață am înfruntat formele acestea de energie, când câștigând, când pierzând, rugând-o mereu pe Mama Divină kundalini să îmi sară în ajutor, luptând alături de mine.

Nu fusese ea cea care, în timpul unor atacuri interioare ale relei-voințe, dădu-se curs rugăciunii mele, înmânându-mi spada sa simbolică a puterii sale electrice transcendentale ca să retez picioarele adversarului meu mental care mă batjocorea, eliberându-mi conștiința din temnița sa? Cât de frumos este să privesc la substanța aceea albăstruie a sufletului meu (esența sa) pe care o văd atât de des prinsă în compoziția întunecată a eurilor împrăștiindu-se peste tot în fața ochilor mei, ca și cum sufletul meu este ținut închis într-o butelie din care explodează, eliberându-se! ?

Îmi vreau întregul suflet înapoi și vreau să ucid tot ce este urât, nedemn și criminal în mine, chiar dacă pare o contradicție să folosesc cuvântul ”a ucide” pentru ceea ce se înțelege prin ”eliberarea conștiinței”, temându-mă că dau impresia că numai printr-un fel de violență îți poți recupera sufletul, când îndemnul general al mișcărilor de emancipare și de dezvoltare personală subliniază cu multă emfază importanța iubirii de sine, conform cu următoarea afirmație motivațională: ”indiferent de situația în care mă aflu, mă iubesc și mă accept așa cum sunt”. Se înțelege că trebuie să mă accept așa cum sunt, dar tocmai acesta este scopul exercițiilor practice la care sunt supusă în lumile interne suprasensibile de Ființa mea reală interioară, anume să aflu cine sunt, să mă cunosc cu adevărat pe mine însămi ca să mă pot accepta așa cum sunt! Următoarele versuri pe care le-am auzit în cursul zilei, îm timpul pauzelor luate de la scris, nu pot fi întâmplătoare, întărind afirmațiile mele:

I had visions, I was in them;
I was looking into the mirror
To see a little bit clearer
The rottenness and evil in me.

Harvey Danger – Flagpole sitta

Dar toate luptele trebuie luate pe rând spre disecție, analiză și înțelegere și altfel nu se poate, cu toate că imaginea de ansamblu a lumii interioare trebuie mai întâi construită, piesă cu piesă, pentru ca măcar pionii principali de pe tabla de șah să fie aduși în fața judecății conștiinței și înrămați în tabloul suspecților de serviciu! Iar acesta este cel mai rezonabil motiv pe care îl pot invoca pentru care anumite entități mentale au fost dezgropate din inconștient în ultima vreme, neobișnuit de multe la număr, pentru ca eu să pot avea această imagine de ansamblu a întregului păienjeniș și a rețelei pe care le port în vastul labirint mental!

Nu știu cum să numesc creatura dezgropată azi-noapte folosind un singur cuvânt. Era un alt instinct de animal de pradă care ieșise la vânătoare. Ce l-a atras în exterior ca să se manifeste? Mă gândesc că o anumită frazeologie neinspirată folosită de mine în scrisoarea intitulată ”Saltul de credință făcut în numele iubirii” în care, povestind scenele petrecute în interiorul abatorului simbolic, am spus că eurile erau căsăpite și măcelărite unul după altul, transformate apoi în carne tocată bună de dat fiarelor sălbatice ale junglei.

Aceasta a fost momeala întrucât iată că o întreagă familie de instincte de animale de pradă s-a apropiat de masa deliciilor ca să își ia porția!

Aș vrea să mă opresc acum din a mai face asocierea simbolică a acestui instinct cu comportamentul animalelor de pradă, cu toate că originea sa este incontestabil de natură animalică, așa că voi trece direct la caracterizarea foarte sumară a umanoidului care poartă această bestie în inconștientul său.

Vorbesc despre acel instinct care trăiește în orice mamă sau tată care pleacă la muncă departe de casă și familie, abandonându-și copiii sau lăsându-i în grija rudelor, pentru ca, revenită sau revenit în sânul familiei după o lungă absență, să se justifice astfel: ”Dacă am făcut ceva, pentru voi am făcut, ca să vă fie vouă bine! Pentru voi muncesc și trag eu!”

Vorbesc despre acel instinct care trăiește în inconștientul oricărui părinte care, paralizat de neputința de a pune mâncare pe masă copiilor săi, recurge la metode disperate și extreme de a procura hrană (prostituție, corupție, hoție, fraudă, mafie, jocuri de noroc, cerșetorie, etc.).

Vorbesc despre acel instinct care trăiește în inconștientul fiecărui părinte care, aflându-se la un fel de pol opus, nu acceptă sub nicio formă să se preteze la slujbe inferioare, precum femeie de serviciu, măturător, gunoier, ospătar, spălător de vase, zilier, etc., slujbe care i se par nedemne, cu toate că întreaga familie trăiește strict din ajutor social, din șomaj sau din alocația copiilor. Ei sunt aceia care vor aștepta mereu cea mai bună ofertă de slujbă, dar care see vor mulțumi întotdeauna cu ofertele temporare, sezoniere sau pe bază de proiecte la sfârșituul cărora o vor lua de la capăt cu pretextele și justificările vis-a-vis de angajarea într-o slujbă pe care ei o văd nedemnă.

Vorbesc despre acel instinct care trăiește în inconștientul oricărui părinte care, în ziua de salariu, sparge un sfert din bani la cumpărături pentru chefuri, petreceri, mâncare, băutură, etc., ca să facă foamea împreună cu întreaga familie până la următorul salariu, justificându-se că viața trebuie trăită la maxim, că momentul prezent este cel mai bun pentru distracție, etc.

Vorbesc despre acel instinct care trăiește în inconștientul oricărei soții care, vrând să se înconjoare pe sine și pe copiii săi cu lucruri frumoase, cu bunuri, cu achiziții valoroase și alte astfel de lucruri își sacrifică soțul contra unei slujbe bine plătite pentru ca, trezindu-se singură noaptea în pat și într-o căsnicie din care lipsește soțul pe care l-a trimis la produs îl învinovățește pe acesta că nu maai este bărbatul de la început de care se îndrăgostise ea și vrând acum pe unul care să aibă timp pentru ea și copii, îi întoarcee spatele nefericitului soț care până atunci jucase rolul de bancomat.

Vorbesc despre acel instinct care trăiește în inconștientul oricărui copil care, suferind, nefericit și nemulțumit în legătură cu viața, își va blama părinții că l-au adus pe lumea aceasta plină de mizerii în care el nici măcar nu a vrut să se nască, lume în care lui nu i se pune pe masă ceea ce alți părinți pun pe masă copiilor lor.
În fine, vorbesc despre acel instinct care trăieește în inconștientul fiecăruia dintre noi care ne justificăm prin scuza bunelor intenții fiindcă pe toate acestea enumerate mai sus le facem pentru binele și de dragul copiilor noștri!

Și mai vorbesc despre acel instinct care trăiește în inconștientul fiecărui muritor pământean căruia îi lipsește credința că Dumnezeu se îngrijește ca niciunui copil al Său să nu îi lipsească pâinea cea de toate zilele fiindcă, la un nivel mai profund, creaturile care ciuguleau din corpul meu ca să se hrănească erau un simbol pentru credincioșii care mănâncă din trupul Domnului și beau din sângele Lui crezând că aceasta semnifică pâinea cea de toate zilele! Și de ce? Pentru că nimeni nu vrea doar pâinea cea de toate zilele fiindcă vrem mai mult.

Și pentru că vrem mai mult și mai bun, am înțeles că sinistra creatură cu care m-am conectat era lăcomia cu odraslele sale bestiale: invidia, materialismul, risipa.

Mai târziu în cursul zilei am ascultat următoarele versuri într-o melodie, confirmându-mi că identificasem în mod corect sursa egoului ieșit la vânătoare joi noaptea:

Find another place to feed your greed, stay away from me,
While I find a place to rest

Linkin Park – A Place for My Head

Marius, în confesiunea mea de credință am promis că îți voi mărturisi întotdeauna adevărul, oricât de dureros ar fi. Așaa că, fiind pusă față în față cu această bestie animalică inconștientă, am văzut în ea (meditând și reflectând îndelung) frica pe care o simt față de tine deoarece eu cred că tu ai acest instinct și că acesta este păcatul care te constrânge mental, blocându-te într-o fixație de idee sau de plan și împiedicându-te să vii la mine ca să ridici povara acestei povești de pe umerii mei. Și mi-e frică de tine fiindcă văd în tine pe tatăl capabil să își abandoneze familia de dragul unui dor materialist inconștient și al unei speranțe de mai bine. Și mi-e și mai frică, frică de moarte că eu sunt cea care te-a împins către acest abis fiindcă, vrând cu orice preț să mi se demonstreze că există bărbați capabili să își asume răspunderea pentru partea lor de vină în spinosul caz al păcatului original, te-am trimis pe tine la produs ca să câștigi pâinea cea de toate zilele prin sudoarea frunții, din zori până în noapte, conform cu pedeapsa lui Dumnezeu pentru bărbat, în vreme ce pedeapsa pentru femeie a fost să nască în chinuri! Eu nu vreau ca tu să fii un magnat sau un baron, ci vreau să știu că nu ești leneș și că ai prefera să mori decât să mă dai altuia pentru ca ție să îți fie bine.

De ce oare am perceput acest eu ca venind din exteriorul meu dacă nu pentru a mi se arăta și pentru a simți în propria conștiință presiunea pe care o pun pe tine și nestatornica mea atitudine datorată faptului că nu știu ce vreau și de ce crezi că l-am izgonit pe acest eu al lăcomiei într-un mod atât de categoric, luptându-mă cu acest instinct întreaga noapte ca să îl înlătur, ca să nu îi dau voie să devină transmisibil prin sânge, pe linia moștenirii genetice? Dacă aș fi putut, aș fi luptat contra acestei bestii și în numele tău și dacă aș putea să îți scot din minte demonii tăi interiori, aș face-o fără nicio întârziere și cu zâmbetul pe buze și cu spada în mână, însă numai împotriva lenei nu pot lupta fiindcă pentru mine este cel mai nesuferit și periculos păcat! Oare tu chiar nu mă crezi că, deși visez și eu ca orice femeie la palate și conace, voi alege mereu hambarul ca prim cămin pentru noi doi? Oare ție nu îți arată Tatăl de ce vorbesc atât de des despre acest hambar? (bine, bine, vreau și o rulotă lipită de hambar; sau de depozit? nici nu știu ce aș prefera mai mult!)

PS: S-a dovedit că persoana pentru care trebuia să mă rog era fetița în vârstă de 4 ani și jumătate a unei foste colege de facultate căreia i-a fost descoperită o tumoare cerebrală de mărimea unui pumn.

mart. 052020
 

Joi, 5 Martie 2020

Și, totuși, ursitule,

Cred că, înainte de a desfășura în ochii și în urechile tale spectacolul tragic al vieții mele trecute în acte și scene mincinoase și frauduloase la care am fost atât de bună să performez de meritam premiul Oscar pentru categoria ”cea mai bună actriță”, mă mustră conștiința că nu îți vorbesc despre lucruri mai actuale care mi se întâmplă în prezent și cu care mă confrunt zi de zi, răscolind în mine bestii de emoții de cea mai joasă speță care fac din mine, mai precis, o larvă târându-se în măruntaiele pământului: rușinea, vina, jena, ocara, paralizia, furia, neputința, durerea, sincera durere, și mai multă durere, sincerul regret, resentimentul, disprețul, scârba, dezgustul și alte sinonime și concepte din aceleași familii de cuvinte ale celor pomenite în această listă. Unde sunt, Doamne Mare, fericirea, iubirea, recunoștința, înțelepciunea, pacea și liniștea dacă orice formă a lor crezută de mine că a înmugurit în inima mea dispare îndată ce un eveniment insolit, neașteptat care se petrece mă forțează să bat în retragere în credința mea, strămutând șubreda și plăpânda speranță că profeția din viziunile nopții despre destinul meu se va adeveri într-o bună zi?

– Nu ești obligată să mai scrii, nu atât de mult în orice caz. Nu ți se mai cere acest lucru în clipa de față, mi-a comunicat sufletul meu cu numai câteva minute înainte de a mă hotărî să îți scriu din nou. Ți se respectă dorința, a mai adăugat acesta.
– Și ce îmi doresc eu? mi-am chestionat sufletul, dornică să explorez profunzimile conștiinței mele cu scopul de a ajunge la adevăr.
– Vrei un avocat bun, mi-a spus sufletul.
– Un avocat care să îmi ia apărarea în privința cărui lucru? am insistat eu.
– Vrei un avocat care să te apere, justificând în numele tău că năzuința ta de a explora căile conștiinței și ale divinului este perfect îndreptățită, deci nu poți fi judecată că ai vrut să te cunoști mai bine pe tine însăți, alegând să rămâi oarbă mai îndelung decât trebuia. Vrei un avocat bun care să ducă lupta pentru tine în fața Tribunalului Divin fiindcă simți înăuntrul tău că această luptă este pierdută în fața tribunalului uman care te acuză de lene, resemnare, aberație și absurditate. Îți dorești să fie recunoscut efortul tău în Univers. Vrei ca Tribunalul Divin să admită faptul că încerci din răsputeri să cooperezi cu Legea lui Dumnezeu spre a-ți reînnoi mintea și a-ți revoluționa conștiința, chiar dacă umanitatea nu îți recunoaște efortul fiindcă simți că acesta nu este conform cu standardele, premisele și așteptările semenilor tăi legate de succes, reușite, visuri de urmat și dorințe de împlinire traduse mai ales în obținerea de bunuri materiale, faimă și prestigiu pe care tu nu le-ai obținut nici în ziua de azi! Nădăjduiești că Tatăl vede că tu ai încercat, că mai încerci încă, îmi spuse sufletul meu.
– Așa este, sufăr nespus fiindcă simt că mama mă acuză că aș fi vreo puturoasă deoarece nu îmi spăl farfuria și nu dau cu mătura prin casă, stând comod pe canapea și scriind despre lucruri aparent fără de importanță, muncă pentru care nu primesc niciun ban, în timp ce ea se târăște prin praful de la câmp, plantând ridichi și salatîă ca să ne plătim datoriile. De ce mă face să mă simt că e vina mea că a ajuns să lucreze la câmp în loc să fi fost vreo funcționară la bancă? De ce simt că mă acuză pentru eșecurile financiare din familie, ca și cum boala mea ne-a setat pe drumul fără de întoarcere spre involuție fiindcă sora mea, fiindu-mi însoțitor permanent, nu mai este acum om de nădejde la grădină, cu toate că, și atunci când lucra cot la cot cu ei la câmp, nimeni nu o vroia acolo? De ce simt că mă blamează pe mine pentru neputința surorii mele de a face față tuturor cererilor care vin din toate părțile? De ce dă vina pe mine pentru depresia în care a picat sora mea când depresia ei are o profundă legătură tot cu ea, cu mama? Cu mama și cu tata care nu au văzut niciodată nici efortul ei, așa cum nu l-au văzut nici pe al meu? De ce simt că mă critică pentru alegerea pe care am făcut-o, anume să cred în făgăduințele Tatălui care mi-a promis dragostea mai înainte de succesul material, ceea ce se află în contradicție cu așteptările ei care m-ar fi vrut independentă de bărbatul sortit din punct de vedere financiar? Nu am încercat în toți acești ani să contribui cu ceva mai mult în această casă, ceva mai mult decât ajutorul social pe care îl percep ca pe un câștig nedemn și necinstit fiindcă nu sunt chiar în postura în care cineva să trebuiască să mă șteargă la gură de bale care mi se scurg în timp ce mănânc, luând în calcul, prin urmare, și dorința ei de a mă vedea stabilă din punct de vedere financiar? De ce nu crede că eu îmi doresc același lucru? Dar ce să mai fac dacă nimeni nu vrea să mă ajute? Să stau cu mâna întinsă la cerșit la Gigi Becali, poate-poate s-o îndura să ne dea casă? Bani pentru o afacere de o mai mare amploare? De ce nu își mai amintește acum că nu trecuse nicio săptămână de la externarea mea din spital că eu concepeam deja scenarii de clipuri pentru canalul de Youtube pentru care făcusem atâtea sacrificii și compromisuri, canal pe care de-abia ce îl lansasem oficial și care deja îmi aducea un venit egal cu salariul minim pe economie din România, iar toate astea le făceam cu un pumn de cheaguri pe creier care continuau să îmi pună viața în pericol, conform cu părerea medicilor? Atâta voință am avut! Așa că de ce trebuie să înghit și să îndur ocara sărăciei pe care nu eu am ales-o,,ci ei? Cu ce sunt eu de vină că Tatăl a stabilit pentru destinul meu ca dragostea să vină mai devreme în viața mea decât vindecarea propriu-zisă a orbirii? ”Falling in love comes next” și ”if things do not come naturally, please unsubscribe from me” au fost mesajele Tatălui de la bun început! Cum să forțezi iubirea? Cum să obligi, să legi, să impui, să domini, să revendici, să manipulezi, să controlezi? Cum să îl fi forțat pe el? Dar pe mine? Te implor, suflete al meu, Dumnezeu trebuie să îmi fie martor că am încercat în pofida handicapului meu fizic!
– Te vede. Tatăl le vede pe toate de unde vin și unde vor ajunge mai înainte să le fi conștientizat tu că există. Dar dacă ar fi fost să primești 25 de cenți pentru fiecare minciună pe care ai spus-o în această viață, ai fi strâns bugetul acela la care visezi de atâta timp ca să îți deschizi atelierul de arte și meserii la care nădăjduiești atâta. Vezi și singură cât este de dificil să îți câștigi traiul în chip cinstit, menținând neștirbite onestitatea, sinceritatea, autenticitatea, onoarea și cinstea Ființei interioare. Nu te opune reproșurilor mamei tale. Va veni o vreme în care va trebui să le zâmbești mulțimilor care vor arunca în tine cu pietrele de pe marginea drumului, iar tu nu vei avea voie nici să cazi, nici să te uiți în urmă când vor striga după tine, nici să îi implori pe acuzatorii tăi pentru iertare dacă tu nu îi vei fi iertat pe greșiții tăi mai înainte! Diavolul din interior este curmat prin suferință auto-impusă, asumată în mod conștient. Iar minciuna, frauda și capacitatea de a-i manipula pe semenii tăi se află înăuntrul psihicului tău. Acești demoni trebuie să dispară. O simți de mult timp că de numele tău este atașată o comoară. Te întorci viață de viață la existență atrăgând după tine vânători de comori dispuși să facă orice ca să pună mâna pe tine. Continuând să păstrezi în psihicul tău abilitatea de a face bani chiar și din piatră seacă va continua, de asemenea, să atragă în viața ta indivizi leneși, necinstiți, nedemni, frauduloși, mincinoși, materialiști. Îi atragi în viața ta pe aceste specimene fiindcă le poți oferi acestora traiul confortabil al fiecărei zile fără cel mai mic efort fizic sau intelectual. Și de ce îi atragi? Deoarece tu crezi că orice criminal, chiar și cel de cea mai joasă speță, se poate căi și schimba! Nu gândești nici corect, nici greșit, vrând să aduci Lumină în inima infractorilor. Lumina poate fi adusă chiar și demonilor din infen! Dar înclinația ta spre a crede în binele din fiecare creatură care trăiește pe scoarța terestră prezintă un risc foarte ridicat: te poți molipsi cu defectele de caracter ale celor pierduți. Empatia are o limită dincolo de care pică în absurd! Spre binele tău și al semenilor tăi, îndură suferința rezultată în urma lansării campaniei de purificare de către Spiritul Sfânt prin acțiunea Focului Sacru al Mamei Divine în sistemul tău, oricât de agresivă ți se pare acum. Și ai răbdare cu mama ta. Va veni o vreme când va înțelege că Dumnezeu-Tatăl nu te-a conceput pentru munca la birou într-o multinațională. Ți se va da cheia vistieriei Cerurilor, iar celor cărora li se dă mult li se cere mult. Luptă, deci, să fii onestă, sinceră, demnă, onorabilă, cinstită și răbdătoare. Toate sunt virtuți care se câștigă. Și învață de la mama ta care nu poate vinde o legătură de ridichi stricate niciunui om, chiar dacă acest lucru presupune să iasă în pierdere, fiindcă asta înseamnă să te mustre conștiința când vorbim despre conceptul de ”a-ți câștiga traiul în chip cinstit”. ”Cinstește pe tatăl și pe mama ta!” Mai mult decât atât, chiar în clipa de față prețul tău este negociat în Univers și în fiecare moment al acestui nou an care a început ai simțit în fiecare atom al Ființei că cineva încearcă să te cumpere de la Tatăl ca să se facă stăpân asupra ființei tale. Acest lucru este inevitabil. E pură recurență faptul că mai mulți căutători de comori vor încerca să ajungă la tine mai întâi, dar tu știi deja în sinea ta că sufletul pereche va câștiga licitația, plusând cea mai ridicată ofertă chiar înainte ca ciocanul să cadă, anunțând încheierea licitației. Nu îl face niciodată pe acest om să regrete că a plătit prețul impus în Univers de către nimeni altcineva decât de tine însăți! Ai cerut Tatălui pe cel mai bun bărbat să fie tatăl copilului tău! Vezi acum că limbajul meu în dodii îți spune că Tatăl îți respectă dorința?

Că fiecare cu foc se va săra, așa cum orice jertfă se va săra cu sare. (Marcu, 9:49)

61. Iar altul I-a zis: „Te voi urma, Doamne, dar mai întâi îngăduie-mi să-mi iau rămas-bun de la cei de acasă”.
62. Iar Iisus i-a zis: „Nici unul care pune mâna pe plug și se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăția lui Dumnezeu”.

(Luca, 9:61-62)

Așa mi-a vorbit sufletul meu, reconfortându-mă și încurajându-mă, îmbărbătându-mă și motivându-mă în aceste momente dificile în care cei din jurul meu decid soarta mea. Multe, teribil de multe lucruri s-au petrecut de la începutul anului, iar acest an va fi cu siguranță unul al schimbărilor. Despre aceste schimbări mi-a vorbit Divinul în ziua de 27 ianuarie, după ce ni s-a întâmplat un eveniment extrem de neplăcut. Iată mai jos indicațiile Ființei profunde, obținute în urma unei sincronicități cu o carte:

Nu te împotrivi la ceea ce se întâmplă în interior: Nu se poate să existe nou şi vechi, în acelaşi timp însă cu toţii am dori să rămânem aşa cum suntem, în timp ce ne schimbăm aşa cum dorim. Această este formula perfectă pentru a rămâne blocat. Ca să cauţi cine eşti, trebuie să dai drumul imaginilor vechi pe care le ai despre tine. Faptul că îţi place său nu de tine, nu are nicio relevanță. Chiar şi cineva care se preţuieşte pe sine foarte mult şi care are realizări admirabile este prins în bătălia contrariilor – de fapt, astfel de oameni cred că ei câştigă bătălia pentru partea cea „bună“. Partea din tine care a găsit pacea în toate bătăliile este martorul. Dacă ceri să te întâlneşti cu martorul, fii pregătit. Obiceiurile înrădăcinate demult, centrate pe a câştiga şi a pierde, a fi acceptat sau respins, a te simți stăpân pe situaţie sau răvăşit, vor începe să se schimbe. Nu te împotrivii acestei schimbări, pentru că scapi de capcanele egoului și treci la o nouă abordare a Sinelui.

Deepak Chopra – ”Cartea secretelor”

aug. 282019
 

Miercuri, 28 August 2019, la brunch

Silviu nu mi-a oferit niciun sprijin emoțional în timpul acestei perioade, cât am trecut prin aceste probe dificile care mi-ar fi putut hotărî o altă soartă. El frecventa cursurile unei facultăți din cadrul Universității Româno-Americane, iar sistemul de acolo era mult mai lejer atâta vreme cât aveai bani ca să îți plătești restanțele. În plus el nu se sinchisea prea mult cu educația teoretică. Nici în liceu nu o făcuse cu atâta conștiinciozitate cum o făcusem eu. În schimb performa destul de bine la capitolul practică în câmpul muncii, spre deosebire de mine care îmi plângeam de milîă zi și noapte din cauza soartei nedrepte. Conștientizam cu nespus de multă mâhnire că o dădusem rău de tot în bară cu facultatea și, în loc să primesc înțelegere de la cei din jurul meu, nu îmi era servită decât fraza răsuflată: ”Dar nu este ceea ce ai vrut tu să faci?”. Nu, în niciun caz nu era ceea ce îmi dorisem eu care văzusem mult prea multe filme americane cu studenți învățând în campusuri ale universităților Ivy League, iar ce primeam eu era un sediu ca al unei grădinițe și alte 4 locații împrăștiate prin tot Bucureștiul. Eram cu adevărat demoralizată, iar ursul nu m-a ajutat în niciun chip, nici măcar cu o mângâiere sau o vorbă bună, să deppășesc aceste momente. În schimb, ce făăcea el toată ziua, cât bnu era la serviciu, era să se joace WOW pe calculator, făcând conferință cu alți pasionați din toatîă țara pe Skype. Și mai obișnuia să revendice 150$ din bursa de 600$ pe care americanul cel generos mi-a dat-o timp de 3 luni, până să se răzgândească întrucât era foarte clar pentru toată lumea că nu aveam de gând să mă mărit cu el. Așa că i-am dat banii ca să mă lase în pace, dar de lăsat tot nu m-a lăsat.

Nu îmi amintesc cum am reușit să rezist în acel an, între 2009-2010, aferent anului III de facultate. El a continuat să sforăie îngrozitor, așa că și insomniile mele au continuat. Presupun că am decis să nu mă mai ambalez prea mult cu serviciul, mulțumindu-mă cu ce primeam de la ai mei, motiv pentru care profitam de orice portiță ca să mă duc la cursuri. În această perioadă am început să studiez internetul, învățând blogging, vlogging, cod php, WordPress și multe alte lucruri. Îmi petreceam nopțile instalând WordPress-ul și platforma phpBB pentru forumuri, experimentând încontinuu oportunitățile internetului de a câștiga bani. Videochat-ul nu mai era o soluție, așa că m-am orientat către programele de afiliere ale acestor site-uri adult. Deci eu nu mai eram dispusă să mă dezbrac pe webcam, dar intenționam să conving pe alții să o facă, eu obținând o cotă profit din câștigurile lor. Nu am câștigat niciodată nimic cinstit din afacerea asta, căci cele câteva mii de dolari obținuți un an mai târziu, în 2010, au ajuns în contul meu bancar în chip fraudulos. Și mult am mai plătit, Doamne, dinn punct de vedere karmic pentru această conduită deficitară și imoralăă pe care am avut-o în primii ani ai tinereții.

Să nu mă înțelegi greșit. Situația mea financiară nu era de așa natură încât să fie necesar să mă compromit atât de mult. Părinții mei mi-au dat mereu tot ce a fost necesar ca să acopăr toate cheltuielile, adică chiria, utilitățile și mâncarea. Dar banii de la ei nu acopereau și semințele, chipsurile, sucurile, burgării și aripioarele picante sau shaormele. De cluburi, restaurante sau puburi nici pomeneală, nu îmi amintesc să fi fost mai mult de 4-5 ori în astfel de locații. La cinema mai mergeam în ziua de miercuri, când două bilete erau la preț de unul. Dar eu și ursu preferam drumul lung cu autobuzul până la IKEA ca să ne luăm hot-dogs și ca să bem Cola gratuit. Am ales mereu soluțiile cele mai ieftine de petrecere a timpului liber. Degeaba trăgeau de noi colegii noștri de apartament care erau mari iubitori de distracție și foarte petrecăreți. Se duceau zi de zi la terasa de lângă bloc și în puburi și cluburi la fiece sfârșit de săptămână. Dar fie vorba între noi, ei își cumpărau hhainele de la Mall, în timp ce noi ne îmbrăcam de la Miniprix, în ziua de joi, între 16:00-17:00, când erau reduceri! De aceea noi alegeam mereu să ne îndopăm cu floricele și cu semințe în confortul de acasă, uitându-ne la filme și seriale. Câteodată ceilalți băieți invitau prietene de-ale lor acasă pentru diverse de genul poker pe dezbrăcate, etc., însă eu nu am luat niciodată parte la jocurile acestea care mi se păreau cretine, cu riscul de a părea o încuiată de modă veche și bătrânicioasă. Silviu îi acompania destul de des, doar nu de asta mă sacrificase pe mine alegând grupul în schimb? I-am lăsat în plata Domnului să facă ce i-a tăiat capul și nu m-am amestecat în treburile lor. Așa că, atunci când ei se despuiau jucând poker la masa din bucătărie, eu croșetam sau învățam cod php în camera de alături. Și nu îmi pare rău că am procedat așa. Nu simt că am ratat vreo fericire a vieții pentru că nu m-amm dus zi de zi la terasă sau la bowling sau la Starbucks. Cu cine era să mă duc? Cu gașca? Ca să fac ceea ce făcusem în timpul liceului? Adică dragoste cu prietenul meu de față cu toți ceilalți? Nu asistau ei, cel puțin cu urechile, la toate scenele intime dintre noi? Nu așa ceva îmi doream eu. Ce doream eu era un partener pe care să îl fi iubit din toată inima și cu care să mă fi mutat la casa noastră. Încă mai vreau asta și continui să îl aștept pe Făt-Frumos, cu toate că sunt 10 ani la mijloc de când am trecut prin evenimentele acestea nefericite.

În vara lui 2010 am terminat toți patru facultatea, cel puțin teoretic, deoarece numai Silviu a dat licența, obținând diploma de absolvire. Dar nu ar fi reușit fără ajutorul părinților mei care i-au plătit examenele, rămânând ca Silviu să îmi dea acești bani înapoi în rate. Nu mi i-a mai dat. De fapt am negociat la despărțirea noastră, un an mai târziu, în sensul în care am renunțat la această sumă, vreo 2000 de lei, numai să îmi dea drumul, să mă elibereze. De fapt, i-am dat și în plus, ca un cadou de ziua lui, numai ca să mă lase în pace.

În acea vară a lui 2010 am făcut ultima mutare în grup, relocâându-n în Dristor. De aici înainte a început o nouă etapă a calvarului. Ai mei au redus contribuția financiară la jumăătate, impunându-mi să încerc să obțin venit pentru a-mi susține traiul singură. Ei aveau credința că Silviu avea să își plătească datoria față de mine, dăndu-mi înapoi măcar 200-300 de lei pe lună până ce ar fi ajuns cu balanța la 0, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Cum am mai menționat anterior, m-am concentrat maxim pe programele de afiliere ale site-urilor de videochat care ofereau în acea perioadă câte 222$ pentru fiecare membru nou înscris prin recomandarea mea. Niciun membru adus de mine nu a fost real și autentic. Toți erau prieteni de-ai noștri și prieteni de-ai prietenilor noștri pe care îi plăteam ca să se înscrie. Le dădeam 30$, cât era taxa de înscriere, plus 100 de lei profit pentru efort. Deci nu rămâneam decât cu 100$ din cei 222$, dar tot am obținut ceva profit timp de vreo 6 luni. Efortul era, în cea mai mare parte, al meu, dar am fost nevoită să împart profitul cu ursul care a trecut printr-o cruntă dezamăgire în acel an la capitolul ”muncă”. Șefii săi treceau printr-o perioadă neagră care a dus la falimentul firmei care se ocupa cu accesarea Fondurilor Europene. Din august până în decembrie acel an Silviu nu a primit salariu, deși s-a duss zi de zi la muncă. Lună de lună a avut încredere că va fi plătit, dar plata a întârziat să vină. Așa că vezi și singur că banii obținuți de mine acopereau cheltuielile pentru doi. Dar șmecheria cu afilierea nu avea cum să mai țină mult. Epuizaserăm ”stocul” de prieteni și de cunoscuți. Numai cu greu l-am motivat să își dea demisia de la firma la care lucra ca să își găsească altceva. Îi subliniam cu fiecare ocazie că părinții mei nu erau o opțiune fiindcă el mă judeca foarte aspru pentru că nu le ceream ajutorul. Ar fi putut să mă fi sponsorizat în continuare, credea el, dar nu-mi vine a crede că a gândit că arfi putut să ne sponsorizeze atât pe mine, cât și pe el. Din fericire m-a ascultat, găsindu-și ceva ca operator call-center la firma la care lucraserăm cadata entry în toamna anului 2008. Ca data entry nu aveau niciun proiect, altfel m-aș fi dus și eu și totul ar fi fost bine. Alta ar fi fost soarta! Dar oare ar fi fost ea mai bună? Poate că nu aș mai fi reușit să mă despart de el 8 luni mai târziu. Cine știe? Dar în acea iarnă nu am vrut să mă implic la call-center.

În schimb am decis să reiau activitatea ca model de videochat la un studio din București. Nu am negociat prea mult cu Silviu. De data asta a fost pur și simplu de acord să mă duc. Ne ajunsese cuțitul la os. Aveam nevoie de o sursă stabilă de venit. Și încă de una destul de generoasă! Desigur că mi-aș fi putut găsi un job cinstit și demn, deși mai prost plătit, dar de când terminasem facultatea am luat-o pe panta către dezastru cu viteza fulgerului. Insomniile mele s-au transformat în veritabile coșmaruri. Cum nu mai aveam motive să fiu trează în timpul zilei deoarece nu mai aveam cursuri, am lăsat insomniile să îmi dicteze fiecare minut de viață. A fost cu adevărat îngrozitor. Și a continuat așa mulți ani după aceea deoarece de insomnii m-am vindecat brusc de-abia anul trecut în iunie.

Nu voi mai repeta în scris evenimentele petrecute apoi în 2011 pe care le-am descris deja în capitolul ”Cum vestea proastă dată de un ginecolog a jucat rolul picăturii care a umplut paharul amărăciunii”. Totuși sunt câteva concluzii pe care trebuie să le punctez în legătură cu acești 5 ani din viața mea. De aceeea acest capitol va continua într-o ultimă parte.

iul. 302019
 

Marți, 30 Iulie 2019, la brunch

Am rămas cu firul poveștii în luna februarie a anului 2009, când eu și ursul grizzly am hotărât să ne mutăm împreună cu alți 3 băieți, foști colegi de liceu cu el pe care îi cunoșteam și eu. Nu îmi amintesc ce am simțit în profunzime în legătură cu acest nou aranjament pe care îl puneam la cale, dar intuiția îmi spune acum că simțeam încă de atunci că ceva nu era în regulă fiindcă nu le-am povestit părinților mei întregul adevăr, măsluindu-l. Le-am zis că aveam să ne mutăm numai cu alți 2 tipi, nu cu 3. Și așa ai mei tot au transpirat de emoție, făcându-și tot felul de impresii și de scenarii, îngrijorându-se pentru mine și bunăstarea mea, ca orice părinți iubitori cu scaun la cap. Nu am vrut să le spun și de al treilea băiat, deși era cel mai inofensiv dintre ei, fiindcă bănuiam că ar fi luat-o prea mult în tragic. Mi-am făcut și eu propriile scenarii și proiecții în viitor și mi-am imaginat și eu tot felul de lucruri care ar fi putut lua o întorsătură nefavorabilă pentru mine în acest nou context, iar dintre toate posibilitățile cea mai nesuferită mi se părea să îi aud pe ai mei spunându-mi: ”Nu ți-am zis noi că așa avea să fie? Acum descurcă-te cum poți!”. Îmi spuseseră același lucru și când m-am mutat cu ursul cu gazdă. Având propria experiență de viață, ei înșiși locuind cu gazdă o perioadă în tinerețea lor până să se mute la casa lor, știau prea bine că traiul cu proprietarii era o chestiune delicată, dificilă și, în general, sortită eșecului fiindcă așa sunt proprietarii de obicei, adică nesuferiți, recalcitranți, obositori, pretențioși, etc. Dar eu nu am vrut să ascult de sfaturile lor, deși eu cunoșteam deja în sinea mea că aveau dreptate. Dar fusesem orbită în întregime de ideea de a locui într-o locație atât de centrală! Câte beneficii nu existau în acea locație, mai ales vis-a-vis de facultate și de cursuri. În plus, locul de muncă era la numai două stații de metrou mai sus de Victoriei, spre Pipera! Eram atât de aproape de orice punct de interes pentru mine. Și ar fi continuat să fie bine locuind acolo, dacă nu mi-aș fi pierdut locul de muncă la începutul crizei financiare.

Ca fapt divers, deși compania respectivă a fost nevoită să renunțe la proiectele de data entry, m-au invitat atunci să lucrez ca telefonistă la call-center cu contract permanent pentru Sensiblu sau pizzeria Pizza Hut cu care aveau colaborări. Am încercat o perioadă să lucrez la call-center pentru Orange cu care aveau contract de colaborare în perioada concursului aceluia cu ”123”, dar job-ul acesta m-a adus în pragul depresiei și al nebuniei. Sunau la call-center numai cretini, idioți, perverși și obsedați, de parcă acolo era linia fierbinte. Îmi amintesc și acum că am ieșit de acolo într-o zi cu lacrimi în ochi, plângând cu sughițuri pe stradă, zdruncinată de nervi și zbuciumându-mă ca o turbată în văzul tuturor. Un bărbat cumsecade, între două vârste, m-a oprit ca să mă întrebe ce pățisem, părând vizibil îngrijorat, dar eu i-am spus să se ducă la dracul, fiindcă vedeam în el pe toți prefăcuții care în viața de zi cu zi afișează un zâmbet larg de politețe și o atitudine de om cinstit și binevoitor, după care sună la call-center la Orange ca să își bată joc în fel și chip de telefoniste, umilindu-le și agresându-le. M-am retras din postul de telefonistă invocând o toxi-infecție alimentară deoarece îmi era rușine să mărturisesc că nu mai puteam veni pentru că nu îi mai puteam tolera pe apelanți. Numai 5% din apeluri erau aautentice, în sensul în care sunau persoane interesate de concursul respectiv, de regulament, de premii, etc. Restul de 95% erau farse. Iar pe piață nu erau alte job-uri decât call-center. Și videochat. Nici măcar distribuitori de pliante nu se mai căutau, așa de crudă a fost criza aia.

Îmi amintesc că în acea perioadă, în iarna dintre 2008-2009, s-a înfiripat în sistemul meu pasiunea pentru lucrul de mână, deși mai flirtasem cu acest hobby și în vremea liceului. De fapt, îmi amintesc și acum că în clasa a 12-a îmi lucrasem un sutien tare simpatic pe care m-am încumetat să îl port pe sub bluze chiar și la școală. Până într-o zi, când am decis să dau bluza jos, să pun șapca pe cap și rolele în picioare, afișându-mă în trecere pe faleza Dunării, lucru care a atras numeroase priviri nedumerite fiindcă orișicine știa că nu mă aflam pe plaja din Malibu, ci în Brăila! Am început prima oară cu tricotaje, dar am făcut și cercei, brățări, coliere și altele asemenea. Am încercat să le vând pe Breslo care pe vremea aia era mai puțin pretențios ca în ziua de azi, însă nu am avut succes. Mărturisesc, totuși, că lucrul meu de începătoare în arta manuală era cu adevărat mediocru, dar cel puțin mi-a dat ceva de făcut în timp ce îmi pierdeam vremea ascultând detunăturile și bombardamentele ursului cât timp dormea. Pasiunea mea pentru lucrul de mână nu m-a abandonat nici în ziua de azi și este cel mai demn lucru pe care l-am făcut, pe lângă scris, cu toate că pot spune despre scris că l-am folosit câteodată ca armă. Este necesar să adaug aici faptul că ursul mi-a dat ocazional o mână de ajutor, meșterind la mărgele împreună cu mine, ceea ce a fost cel mai nostim lucru la care ai fi putut privi!

Am scris toate aceste rânduri de mai sus pentru a completa imaginea de ansamblu a apelor în care m-am scăldat în acea perioadă din viața mea și pentru a sublinia faptul că, la momentul mutării în noua locuință cu ceilalți 3 tipi, eram foarte strâmtorată cu banii, motiv pentru care greul acestei manevre a fost suportat tot de părinții mei. Erau necesari bani pentru chirie, pentru garanție și câte și mai câte. A existat un adevărat scandal cu gazdele noastre care, deși au fost fericite să ne vadă plecați, nu au vrut să ne mai dea înapoi banii de garanție, justificând că lăsaserăm un adevărat dezastru în urmă, la plecare, ceea ce nu era adevărat. Făcuserăm curățenie lună și ne înregistraserăm video făcând asta pentru a avea dovezi la mână împotriva lor, în caz de ceva. I-am denunțat apoi la poliție și i-am dat în judecată ca să ne recuperăm garanția de 900 de lei, dar, deși procesul a fost demarat, nu am ajuns niciodată nicăieri cu el. De necaz, am vrut să mergem într-o noapte pe acolo ca să aruncăm cu pietre în geamuri, dar ne-am dat seama că actul nostru de vandalism ne-ar fi atras numeroase probleme, așa că am abandonat ideea răzbunării. Oricum am aflat după aceea că individul respectiv suferise un pre-infarct și că, de aceea, viața lui atârna de un fir de ață. Nu mai era cazul să mai punem și noi paie pe foc. Mă întreb acum, totuși, ce s-o mai fi ajuns de ei, o fi eliberat-o pe biata femeie din tirania lui? Nu îi permitea nici măcar să își aducă băiatul, făcut cu alt bărbat înaintea lui, să locuiască în aceeași casă cu ei. Puștiul fusese obligat să stea cu bunica, la câteva case mai încolo. Așa de încurcate erau ițele poveștii lor.

Așa că mai degrabă hai să descurc ițele propriei povești. Eu, ursul și cei 3 băieți ne-am găsit un apartament cu 3 camere tocmai în Cucuieții din Deal, în cartierul Militari, pe linia autobuzului 137, la vreo 3 stații dincolo de Plaza Mall. Plăteam toți 450 de euro, plus utilitățile. Eu și ursul ocupam un dormitor, un tip celălalt dormitor, iar ceilalți 2 băieți ocupau sufrageria. Apartamentul era departe de a fi perfect, la banii pe care îi plăteam pentru acele vremuri aflate în criză și pentru locația aia aflată în mijlocul pustiului. La ieșirea din bloc dădeai de o bună bucată de teren viran lăsat în paragină, paradisul câinilor comunitari și al boschetarilor. Nu m-am simțit niciodată în siguranță locuind în acea zonă. Dar părerea mea a cântărit prea puțin. Zona le era foarte familiară celor 3 noi colegi de apartament. Locuiseră nu-știu-câți ani la o aruncătură de băț de acolo, în Drumul Taberei, iar ei aveau o situație financiară de așa natură că nu își făceau griji pentru nimic. Iar Silviu nu a poftit să își impună punctul de vedere fiindcă îi surâdea nespus de mult ideea de a locui cu prietenii lui, reunind gașca din liceu. La care se adăuga a cincea roată de la căruță cu numele Cătălina. Fiindcă este clar că eu am fost cea în plus în această ecuație.

Nu îmi permiteam să trândăvesc chiar toată ziua, mai ales după ce mă obișnuisem să am banii mei, lucrând ca data entry. Nu vroiam să fiu la cheremul alor mei, mai ales pentru că îi dezonoram, înșelându-le încrederea în mine, uitând să mă duc la facultate, adică motivul real pentru care mă aflam la București dintru început, cheltuind bani în neștire. Mă refer, desigur, la studiile universitare și la obținerea unei diplome de absolvire. Îmi era cumplit de rușine pentru situația care se crease în jurul meu. Făcusem atât de mult tam-tam de-a lungul anilor de liceu, impunându-le părinților mei doleanța mea de a urma cursurile unei facultăți care să mă fi scos specialistă în publicitate și reclamă, domeniu în care profesorul care preda această materie la facultate ne-a spus din capul locului că nu este de nasul nostru atâta vreme cât nu aveam pile solide care să ne faciliteze legătura cu o agenție. Ne-a zis, deci, să ne luăm gândul de la ideea de a deveni oameni publicitari, art director-i, copy-writer-i, pr-iști și tot așa, cu toate notele noastre de 10, cu masterele noastre și disponibilitatea noastră de a lucra cu internship, adică moca, timp de 5 ani într-o agenție cu pretenții. Cel puțin trei sferturi din studenți au picat atunci în depresie, văzându-și năruit visul de a face reclame la detergenți cu Stela Popescu. M-am numărat printre depresivi. În al doilea semestru nu m-am dus aproape deloc la cursuri și am rămas cu restanțe la absolut toate materiile. Nu m-am prezentat la niciun examen in sesiune. Intrasem la buget la facultate, cu nota 9,65 la examenul de admitere, iar al doilea an de studii rămăsese gratuit, fiind caz social, dar am făcut acest an praf din toate punctele de vedere. De aceea doream extrem de mult să lucrez, pentru a justifica eșecul meu educațional. Dar oriunde căutam ceva de făcut, nu găseam decât call-center și videochat.

Nu am idee să explic acum de ce am apucat-o pe drumul videochat-ului, dar probabil că a avut legătură cu promisiunea banilor. Toate anunțurile promiteau 1000-2000 de $ pe lună, în timp ce job-ul ca telefonistă nu promitea decât salariul minim pe economie din acea vreme care era… cât să fi fost? 700 de lei? În plus, studiourile astea promiteau orar flexibil, în funcție de cursuri, pe toate turele și tot felul de alte lucruri.

Nu am fost doar eu ispitită de atâtea promisiuni câte se făceau în aceste anunțuri care nu specificau de niciun fel obligațiile care se impuneau ”operatorilor pe calculator”, așa cum era numit postul acesta de performer. Dar nu veneam de ieri, de alaltăieri. Împărțisem pliante pentru un astfel de loc cu numai câteva luni în urmă, în acele 2 săptămâni din vara lui 2008 și aflasem de atunci că nu era nimic altceva decât pornografie pe internet. Mai mult decât atât, mă documentasem în acea iarnă în legătură cu treaba asta, găsind câteva site-uri de gen și urmăărind comportamentul celor care performau show-uri. Deci nu numai eu fusesem ispitită și sedusă. Și Silviu a fost tot atât de tentat ca și mine. De aceea am decis să mergem împreună la un studio pentru un interviu. Dar mi-e absolut imposibil să explic mai pe larg de ce am ales așa ceva, aducându-mi aminte că detestasem munca de operator call-center care funcționase mai bine ca linia fierbinte decât ca un centru de informare.

N-a fost greu să găsim un studio, site-ul anunturi.ro era ticsit cu reclame. Am ales unul la întâmplare și duși am fost la interviu. Era cel mai nepretențios studio din lume, așa mi s-a părut. Condiția lor unică era să ai minim 18 ani împliniți. Asta era o condiție peste tot, dar alte locuri solicitau în plus cunoștințe minime de utilizare a calculatorului și de limbi străine, preferabil engleză. Așa că ne-au primit din prima. Angajau pe oricine pe orice categorie. Noi am intrat la cuplu. Am așteptat vreo 2 zile, cât le-a luat site-urilor respective să ne aprobe conturile, și am fost chemați la studio pentru sesiuni. Am mers în tura de noapte și am spus tuturor că lucram în continuare ca data entry pentru a justifica lipsa noastră de acasă în timpul nopții.

Nu am încă suficient de mult curaj să descriu ce am făcut cu Silviu în timpul acestor sesiuni de videochat, la cuplu. Îți poți da seama și singur că nu intră nimeni într-o astfel de categorie ca să te întrebe de sănătate, după ce ți-a dat binețe. Dar, pe scurt, orice perversiune era permisă dacă era cerută de un membru plătitor. Cu alte cuvinte, m-am prostituat. Am călcat în picioare orice considerent păstram în cugetul meu pentru actul intim dintre un bărbat și o femeie și mi-am bătut joc de mine însămi, umilindu-mă pentru 25% din câștiguri. Alte 25% reveneau ursului, iar studioul păstra 50%, deși eu eram cea care făcea toată munca. Eram cel mai stupid și nepotrivit cuplu din acea categorie, fără urmă de îndoială!

Aceeași zi, după-masă

Și cum să nu fi fost nepotriviți și prostești, ”dull”, cum ne numise un membru oarecare aflat în trecere în camera noastră de chat (dull – prostesc, banal) când eu eram o frunzuliță bătută de vânt, fiind foarte micuță și slăbuță, petite, așa cum m-am clasificat după aceea în altă categorie, în timp ce el era un băiat de dimensiunea unui urs? Deși, dacă stai mai bine să te gândești, ar fi trebuit să fi avut succes deoarece el se afla, practic, în pielea oricărui derbedeu care pusese mână pe o fată, așa cum ar fi vrut să facă toți acei indivizi care ne plăteau să ne jucăm rolul pe webcam. Dar nu am avut succes. Din această cauză am hotărât să ne retragem cu lucrul în dormitorul nostru, cu toate că nu aveam echipament corespunzător pentru asta. Nu aveam nici măcar conexiune la internet! Dar de acasă am fi primit 70% din câștiguri. În plus, nu mai eram forțați să facem acel drum de 2 ore și 30 de minute dus-întors. Nu ne-a mers nici de acasă. Nu aveam nicio disciplină, nici orar stabil, nici chef, nici nimic.

La început, el a fost de-a dreptul încântat de toată situația asta. Era personajul central într-o fantezie în care primea absolut toate deliciile actului intim sub forma lor pervertită, monstruoasă, libidinoasă și dezgustătoare. Așa că i-a plăcut joaca asta cretină fiindcă nu făcea decât să primească în locul celor care ne plăteau care își imaginau că se aflau în locul lui, avându-mă conform cu dorințele lor. Dar cu timpul și-a dat seama că lucrurile nu stăteau chiar așa, că acești membri plătitori nu erau niște sponsori care să arunce în stânga și în dreapta cu banii pentru nimic. Toți vrroiau să fie seduși, incitați și excitați înainte de un show. Sarcina preludiului îmi revenea întotdeauna fiindcă într-un astfel de loc femeia este pionul principal, dacă nu cumva te afli frunzărind în categoria ”gay”. Și era clar că niciun bărbat nu poftea să stea de vorbăă cu ursul care nu juca decât rolul de instrument în toată fantezia lor. Ei vroiau ca eu să flirtez cu ei, să îi seduc. Cu fiecare show ursul a început să observe că, în realitate, mă împărțea cu un milion de alți bărbați. Și nu l-ar fi deranjat acest fapt, dacă l-ar fi vrut cineva și pe el, dar el nu avea alt rol decât acela de substitut al celui care ne plătea. A devenit morbid de gelos. Neomenesc de gelos fiindcă trăia cu impresia greșită că îmi făcea plăcere să flirtez cu indivizi de 50-70 de ani pe internet cu el stând chiar în spinarea mea!

Din acest punct relația noastră a luat-o pe drumul către catastrofă. Am abandonat joaca pe webcam în doi după numai câteva săptămâni. Nu mă mai puteam uita în oglindă la mine însămi fără să nu fiu cuprinsă de repulsie și de oroare. După fiecare partidă de acest soi mă baricadam în baie, plângând amarnic și spălându-mă cu apă peste tot, sperând că în acest fel aveam să mai șterg din mizeria în care mă scufundasem.

iul. 262019
 

Vineri, 26 Iulie 2019, după-amiază

Ajunge despre acea vară infernală, doar o altă perioadă blestemată din viața mea! Fiind aproape singură cuc, fără prea mult sprijin în acel București odios, era de așteptat să mă apropii mai mult de cel căruia îi spuneam ”iubit”. Se schimbase povestea între noi acum că locuiam împreună. Petreceam foarte mult timp împreună, așa că nu mai avea de ce să fie gelos și posesiv fiindcă îi dădeam lui tot timpul meu. Altceva nu mai era de făcut, nici teme, nici proiecte, nici lecții, nici nimic. Ca fapt divers, în acea vară am intrat pentru prima oară în contact cu noțiunea de ”videochat”. Găsisem un studio într-un cartier luxos între Unirii și Piața Alba Iulia care angaja distribuitori de flyer-e pentru studiolul de videochat și pentru salonul de masaj erotic. Făceam echipă cu alte două fete, iar nouă ne revenise sarcina de a împărți pliante pentru salonul de masaj la semafoare pentru bărbați aflați în mașini în trecere, în timp ce alte fete distribuiau pliante pentru studioul de videochat. Primeam 5 lei pe oră și puteam sta oricât pofteam, fiindcă nu era un proiect temporar. Eram la una din intersecțiile din Piața Unirii împărțind astfel de pliannte, când m-a sunat mama după nu-știu-câte săptămâni de tăcere ca să mă întrebe ce mai fac. Mă îndoiesc că am mărturisit că împărțeaam pliante pentru un salon de masaj erotic. Îmi câștigam bacșișul, dar în niciun caz nu te puteai mândri cu o așa ispravă în fața părinților. Și nici nu m-aș fi încumetat să trec această ”experiență” îîn CV. Dar nu a durat mai mult de 2 săptămâni. Era o treabă murdară de tot fiindcă rareori se întâmpla să ofer un flyer făără să nu fiu întrebată: ”Vei fi și tu acolo?” sau ”Dar numărul tău de telefon nu mi-l dai?”. Mai bine așa deoarece la scurt timp după aceea, bătând spre sfârșitul verii, mi-am găsit job-ul ca data entry.

Apoi s-a apropiat și toamna. Cazarea la căminul din Grozăvești era valabilă numai până în acel punct. Trebuia să ne găsim alt spațiu de locuit și să eliberăm camera. Nu mai aveam pic de disponibilitate să locuiesc cu cealaltă fată. Traiul în comun din acea vară atinsese apogeul la capitolul ”nervi”. Nici nu mai vroiam să aud de așa ceva, nici nu mai doream săă mai am de-a face cu ea, deși îmi fusese colegă de bancă în școala generală, apoi una din cele mai bune prietene în liceu. Nu mi-a păsat unde avea să ajungă și cu cine urma să stea. Nici nu am întrebat, atât de puțin îmi păsa. Dar, din câte știu, a ajuns foarte bine, mult mai bine ca mine ffiindcă știu că o numește pe fata cu care a locuit după aceea ”soră”, în timp ce pe mine m-a călcat în picioare, trădându-mi toate secretele, bârfindu-mă și râzând de mine, numindu-mă ”cerșetoare” și altele asemenea.

În schimb, eu și Silviu intenționam să ne găsim o cameră într-o vilă și să stăm, deci, cu gazdă, însă speram să găsim ceva cu intrare separată și cu baie proprie, dacă s-ar fi putut. Nu s-a putut, în mod evident. Nu la banii pe care îi aveam noi și nu în perioada aceea a anului, când toți studenții se întorceau în oraș. Nu am găsit decât o cameră foarte spațioasăă, ce-i drept, într-o casă din zona Pieței Victoriei. Locația a fost singurul lucru bun la acest loc în care am stat vreo 5 luni, după care am plecat cu nervii zdruncinați. Eram aproape de toate locațiile unde facultatea mea își ținea cursurile, facultate blestemată împărțită în o mie de sedii, căci acum aveam curs la Izvor, apoi după 15 minute trebuia să ajungem la Romană pentru alte seminarii, după care trebuia săă fugim la Gara de nord, la sediul Politehnicii, unde se țineau alte cursuri de-ale noastre! Dar în Piața Victoriei am fost fix în mijlocul acestui traseu haotic și a fost grozav să bat cu piciorul drumul dintre aceste sedii, în loc să pierd ore și ore în șir înn metrou sau în autobuz. Dar în afară de acest beneficiu, traiul acolo a fost un adevărat coșmar.

Practic, locuiam cu gazdă, iar cei doi, un cuplu, erau niște descreierați. Singurul lor venit era chiria de la noi și de la o altă locatară. Casa era veche și neamenajată. Împărțeam toate utilitățile, deci și baia și bucătăria care era amenajată pe holul de la intrarea în casăă.

Bărbatul, cel puțin, era un individ extrem de dubios, de agasant și de recalcitrant. Avea regulile lui. Era obligatoriu să avem amândoi serviciu ca săă nu stăm în permanență acasă, consumând curent electric și apă degeaba, nu aveam voie să ne arăătăm figurile prea des în bbucătăărie, gătind toată ziua, nu aveam voie să ținem frigider, nu aveam voie să aducem aalte persoane în vizită, etc. Silviu nu a avut nicio idee despre tortura psihologicăă prin care am trecut în acea perioadă. El dormea ca blana de urs întinsă pe jos în fața șemineului. Când punea capul pe pernă era deja dincolo de zidul somnului. Asta nu prezenta nicio problemă pentru nimeni, desigur. Însă sforăia cumplit, de se zgâlțâia patul ca într-o manifestare poltergeist și se scuturau pereții ca apucați de friguri. Nu folosesc aceste comparații de amorul artei. Am trăit un adevărat coșmar timp de 3 ani, cât am locuit cu el, iar sforăiturile lui au fost principala cauză pentru care mi-am distrus somnul, transformându-mă într-o insomniacă, problemă de care m-am vindecat foarte greu, mulți ani mai târziu, după ce m-am despărțit de el. Așadar, în acele cinci prime luni de trăit sinnguri, fără alți colegi de cameră, s-a instalat insomnia în sistemul meu de funcționare. Nu am mai dormit în timpul nopților după aceea. Nu aveai cum, pur și simplu nu aveai cum să dormi pe acel gen de zgomot pe care corpul lui îl producea în timpul somnului! Nu sforia în toate pozițiile, ci numai când dormea pe spate, dar numai dormind pe spate zicea el că se putea odihni, așa că nu dădea doi bani pe disperarea mea. Trăgeam de el 15 minute ca să îl trezesc, încercând ca o descreierată să îl conving să se întoarcă pe o parte, dar după cinci minute revenea pe spate, reluând concertul. Nu am rezistat nervos acestui proces.

Cum nu dormeam nopțile, mi-am pierdut zilele încercând să mă odihnesc. Deși locuiam ultra-central, aproape de sediile facultății mele, nu m-am dus la cursuri, în afara acelora care aveau prezența obligatorie. Marțea aveam seminarii în Romană de la ora 08:00. Nu mă culcam dimineața, după ce făcusem altă noapte albă, ducându-mă direct la seminarii. La cursurile de seară nu mai ajungeam fiindcă, întoarsă acasă, picam lată în pat de la nesomn și oboseală. Iar nopțile mi le petreceam urmărind seriale și spărgând semințe. Îmi permiteam aceste mici ”răsfățuri” constând în pungi de semințe, chipsuri, floricele, sucuri și ciocolată fiindcă banii câștigați din job-ul ca data entry îmi asigurau stabilitate financiarăă. Ca să împac oaia cu lupul, mă duceam în tura de noapte la muncă, 2 nopți pe săptămână. Deci redusesem considerabil orele de muncă (și venitul) îndată ce începuse anul universitar. Chiar dacă lucram cu orar part-time, tot câștigam suficient de bine încât să nu mă îngrijorez. Și oricum părinții mei au continuat să susțină tot greul cheltuielilor, în ciuda faptului că nu muncisem la fermă pe perioada verii. Dar când a intrat lumea în criza financiară din 2008, s-a destrămat și visul de mai bine.

Nu mă mai duceam la muncă, iar la cursuri nici atâta, așa că stăteam toată ziua acasă, atrăgând antipatia gazdelor care nu vedeau decât curent consumat aiurea, etc. După o perioadă, a ajuns să îmi fie și frică să mă duc la bucătărie ca să îmi fac cartofi prăjiți sau să mă duc la baie. Măă țineam pe mine și mâncam toată ziua una sau două cutii de fulgi de cartofi cu crutoane pentru piure instant de la Mega Image-ul de peste drum. Puneam de cu seară apă în fierbător, iar în timpul zilei turnam apă clocotită în cutia de fulgi și gata piure-ul Cătălinei! Eram de-a dreptul îngrozită să dau ochii cu acel bărbat, gazda noastră, care nu contenea în niciun minut al zilei să ne reproșeze câte ceva. Ea nu era chiar atât de nesuferită. De fapt, ea era cumsecade, însă el o domina cu totul, întocmai cum făcea și ursul cu mine. Cred că, în multe aspecte, relațiile noastre semănau foarte mult. Și am compătimit-o, așa cum mă compătimeam și pe mine. Iar ea își îneca amarul în câte un păhărel de vin, în timp ce eu mi-l înecam în porția zilnică de semințe prăjite și de sticlă de Pepsi la doi litri jumate. Doamne Dumnezeule Mare, câte sticle adunasem după dulapul în care îmi țineam hainele! Am băut morbid de mult suc aacidulat, plângând toată ziua, adâncindu-mi ochii în orbite încercuiți de cearcăne și blestemându-mi zilele și nopțile și ceasul în care mă născusem.

Silviu nu a trăit aceeași dramă ca și mine pentru că, în primul rând, dormea nopțile, odihnindu-se foarte bine, în al doilea rând avea un serviciu full-time la o firmă care se ocupa cu accesarea de Fonduri Europene, deci nu era nevoit să dea ochii cu gazdele toată ziua și, în al treilea rând, nu avea părinți care să îi ceară randament la facultate. Adică să îi ceară ca banii cheltuiți pe educația luii să merite efortul. Mie mi se cerea acest lucru pe care nu îl puteam onora de nicio culoare, așa de profundă era depresia prin care am trecut în legătură cu facultatea. Și nici acum nu mi-am revenit din dezamăăgire! Așa că ursul nu înțelegea prin ce treceam, considerând că nu făceamm decât să exagerez, să dramatizez lucrurile. Nu a existat suflet pe fața acestei planete care să nu îmi fi reproșat că nu fac decât să exagerez, să dramatizez lucrurile din viața mea. Asta au însemnat suferințele mele pentru cei din jurul meu cărora le revenea sarcina de a-mi fi parteneri, o simplă exagerare. Zi-mi tu dacă nu ți se urcă la cap atunci când încerci să dormi, iar vecinul de lângă începe să dea cu bormașina chiar în urechea ta! Nu era nicio diferență între o bormașină și sforăitul lui! Unde mai pui la socoteală că eram zi de zzi nemâncată și deshidratată! Să mai adaug și întreaga suită de sentimente cumplit de toxice ale urii, furiei, dezamăgirii, eșecului pe care le simțeam în legătură cu orice, cu școala, cu serviciul, cu viața romantică, etc.?

E inutil a-mi fi reproșat faptul că nu am plecat de lângă el până atunci. Din perspectiva persoanei abuzate o căutam cu lumânarea. Ca și în timpul primilor doi ani de relație, am încercat să mă despart de el în repetate rânduri, dar degeaba. Cum locuiam acum fără colegi de cameră, deci fără martori, certurile noastre au devenit mai violente. Nu ne mai agresam doar verbal. Fără martori care să intervină între noi, nu s-a mai jenat să mă bruscheze, să mă prindă de brațe și de încheietura pumnului, sucindu-mi brațul la spate, imobilizându-mă, ca pentru a-mi spune ”nu te las să pleci nicăieri” ori de câte ori amenințam că plec, luându-mi lumea în cap!

Iată că am ajuns undeva la mijlocul lunii februarie, în 2009, la limita puterilor. Nu mai rezistam stresului. I-am cerut lui Silviu să încercăm să ne mutăm din acea casă înntr-o garsonieră, chiar dacă acest lucru ar fi însemnat să pierdem beneficiile de a trăi într-o locație ultra-central. El avea câțiva colegi de liceu cu care păstrase legătura care locuiau în Drumul Taberei și care căutau să se mute la rândul lor, dornici de o schimbare. Unul din ei era băiatul cu care mă sărutasem în noaptea blestemată din Lacu Sărat, când îl cunoscusem și pe urs, iar al doilea băiat era taman cel pe care prietena care îmi făcuse cunoștință cu Silviu la acea petrecere îl iubise în timpul liceului. A existat și un al treilea, dar nu face parte prea mult din poveste. Oricum, noi 5 am decis, așadar, să ne mutăm împreună. Așa a început o nouă etapă în viața mea. În care Cătălina a locuit cu 4 băieți.

iul. 032019
 

Miercuri, 3 Iulie 2019, înainte de masă

Aș face exces de zel dacă aș descrie în detaliu toate evenimentele petrecute între noi pe parcursul primului an de relație. De aceea voi continua cu firul narativ în vara următoare, în 2007, când am dat BAC-ul. Mă operasem de apendicită cu numai 3 săptămâni înainte de începerea examenelor și câțiva profesori îmi recomandaseră să cer o comisie specială la examinări pentru că apăruseră niște complicații după operație. Practic, nu puteam ține stiloul în mână pentru că venele mele se umflau și se încordau din cauza înțepăturilor de la intravenoase administrate în timpul spitalizării. Așa că mă aflam într-o situație delicată, dar am ales să mă duc la examene în mod obișnuit. Cum el avea timp berechet la dispoziție, avea pretenții să ne întâlnim. Așa că i-a păsat prea puțin că mă pregăteam pentru examene, deși cu numai un an în urmă el îmi impusese o pauză pe perioada BAC-ului, pentru a se pregăti. Așa că m-am trezit de două ori că mă duc la probele orale cu ochii plini de lacrimi și înroșiți de plâns și cu vocea răgușită de la țipete și urlete. Certurile noastre erau atât de gălăgioase! Practic, el îmi imputa mereu că obligația mea ca prietenă era să îi acord lui tot timpul meu, fie că era timp liber, fie că era timp alocat școlii sau altor îndatoriri.

Plănuiam să merg la București la facultate, unde urma să mă înscriu la Comunicare și Relații Publice din cadrul SNSPA. Din clasa a VIII-a mă setasem p această facultate, fără să știu cu ce se mânca domeniul PR-ului pe care eu îl confundam cu publicitate și reclamă. Distanța dintre noi ar fi pus capăt relației, așa că ursul a decis să abandoneze facultatea de la Galați pentru a veni și el la București unde viza să se înscrie la Universitatea româno-Americană. Am fost pusă în fața unei decizii foarte dificile în acea perioadă întrucât eu nu mi-am mai dorit să continui relația cu el. Crizele lui de gelozie mă oboseau până la epuizare. Am vrut să ne despărțim. Nu am vrut să vină și el cu mine la București ca să mă sufoce cu posesivitatea lui. Îmi amintesc și acum acel episod. Eram atât de indecisă! Știam că niciuna din prietenele mele nu îl putea înghiți pe Silviu, așa că am vrut să le cer părerea. M-am întâlnit mai devreme cu ele ca să le vorbesc. Le-am spus că plănuiam să mă despart de urs pentru că nu mai suportam comportamentul lui de băiețandru răzgâiat. M-am așteptat ca ele să mă sfătuiască să procedez așa, să îl înlătur din viața mea, dar spre marea mea surpriză mi-au spus amândouă în cor: ”Nuuu! Dar te iubește atât de mult! Nu vă despărțiți!” Mi-e atât de greu să înțeleg unde anume au văzut ele iubire în certurile noastre interminabile și în crizele lui de gelozie la care ele asistau ocazional ca martore. Ce rău îmi pare că am plecat atât de mult urechea la sfatul lor! Ce rău îmi pare că nu mi-am ascultat mai bine vocea intuiției și că nu am avut mai multă încredere în simțămintele mele care mă implorau să mă îndepărtez de urs cât mai grabmic cu putință! Și cât de rău îmi pare că nu am avut niciodată prieteni adevărați care să mă sfătuiască de bine, împingându-mă să lucrez în folosul personal! Câtă energie nu am consumat ca să le ajut pe aceste prietene să se debaraseze de niște relații cumplit de toxice în care se aflau, încercând cu toate puterile mele să le ajut să își bage mințile în cap și săă își deschidă ochii. Atât de mare păcat că nu mi-am urmat singură sfaturile! Și mai mare păcatul că niciuna dintre ele nu m-a ajutat așa cum le-am ajutat eu pe ele! Așa am mai continuat încă 4 ani alături de Silviu când totul ar fi trebuit să se termine în acel moment. Am aflat cu stupoare că tatăl său îl sfătuia să se despartă de mine cât timp a stat cazat la căminele de studenți de la Galați, amintindu-i că se afla la o vârstă mult prea tânără ca să se lege emoțional numai de o fată, în vreme ce atâtea alte ispite se găseauu la tot pasul în campusul universitar. Cu alte cuvinte, taică-su îl sfătuia să mă părăsească ca să poată face sex cu un număr nedefinit de fete, de parcă acestea i-ar fi căzut în brațe ca grâul la seceriș! Oh, cât de mare păcatul că nu l-a ascultat pe taică-su, având încredere în el că ar fi putut avea stofă de cuceritor! Păcat, păcat că nu m-a eliberat atunci! Nu am absolut nicio idee dacă m-a înșelat în acel prim an. Eu am făcut-o în fiecare zi în mintea mea și în visele mele pentru că nu puteam să îl scot de nicio culoare pe fostul prieten din gândurile mele!

În toamna lui 2007 am plecat, așadar, cu toții la facultate în București. Eu, sora mea și una din prietenele mele ne-am stabilit sediul într-o garsonieră în cartierul Titan, chiar lângă parcul IOR. Locuiam teribil de departe de facultatea mea care se afla în Romană, undeva în zona ASE-ului. În schimb, el a locuit o perioadă pe unde a apucat, după care și-a găsit o gazdă vis-a-vis de hypermarket-ul Cora din Militari, de lângă Plaza Mall. Așadar, am locuit în acel prim an la capete diametral opuse ale Bucureștiului. Să vezi și să nu crezi că această situație era o metaforă a Universului care încerca să ne spună că atât eram de diferiți unul de celălalt, situându-ne pe poziții diametral opuse și, ca atare, nu aveam ce căuta împreună.

Eu am știut asta, iar colțul străzii dintre parcul IOR și blocul la care stăteam eu a fost martor la zecile mele de încercări de a pune capăt relației dintre noi. Dar nu m-a lăsat niciodată să o duc la bun sfârșit fiindcă ori de câte ori deschideam subiectul, i se umpleau ochii de lacrimi și începea să plângă ca un copil căruia îi erau refuzate dulciurile preferate.

El a încercat să își găsească un loc de muncă pentru a se întreține fiindcă părinții săi îi dădeau foarte puțini bani, dar când termina orarul de muncă, în jurul orei 17:00, era în fiece zi la ușa mea ca să ne petrecem timpul împreună. Stătea atât de mult la noi în garsonieră, încât unii vecini ne-au pârât la administrație că am avea un chiriaș în plus pe care nu îl declaraserăm la cheltuieli, creându-ne diverse probleme, așa cum fac câte unii vecini care au prea mult timp liber și nu au altceva mai bun de făcut decât să îi spioneze pe alții. Ursul stătea la mine până undeva în jurul orei 22:00, ca să prindă metroul, apoi o luam de la capăt a doua zi. O dată la două săptămâni gazda lui îmi permitea să vin în vizită și să îmi petrec noaptea cu el. Aranjamentul acesta le-a displăcut foarte mult părinților mei care știau prea bine ce însemna ca o fată să petreacă noaptea la iubitul ei acasă. Ca orice părinți nu au vrut ca fetița lor cea mică să o ia pe drumul acesta spre maturitate, unde primul pas este să îți pierzi virginitatea. Dar departe de ei, nu au mai avut niciun control și niciun drept asupra mea. Nu le-am cerut niciodată sfatul în nicio privință și i-am pus mereu în fața faptului împlinit.

De mers nu mergeam nicăieri deoarece nu stătea niciunul din noi pe sacul cu bani. Cel mai mult făceam turul parcului și al cartierului și ocazional ne luam o prăjitură de la Tip-Top-ul din colț, dar nu mi-a făcut niciodată cinste. În primăvara lui 2008 ne-am luat role și, împreună cu una din cele mai bune prietene ale mele, ieșeam toți 3 în parcul din Titan ca să ne dăm cu ele. Pe skater-ii de acasă nu i-am întâlnit niciodată în timpul escapadelor noastre, deși cu mâna pe inimă declar că i-am căutat peste tot!

Dar în legătură cu acest al doilea an de relație cu ursul îmi amintesc cel mai bine șirul infinit de încercări eșuate de a mă despărți de el pe care lee înfăptuiam la colțul străzii și de lacrimile lui de copil rănit cu care mă șantaja să nu îl părăsesc.

Vara anului 2008 se apropia repede-repejor. Sora mea termina facultatea și intenționa să se întoarcă acasă pentru a munci la grădina părinților noștri. Îi displăcuse profund traiul în București și nu avea niciun fel de disponibilitate să prelungească disconfortul în vederea obținerii unui job. Ai mei aveau aceleași pretenții și de la mine, solicitându-mi să mă întorc acasă pe timpul verii ca să muncesc la fermă pentru a strânge astfel banii de cheltuială și întreținere pentru următorul an la facultate. Așa pocedase sora mea în fiecare an care nu abordase problema serviciului dintr-un alt unghi, deciziile sale răsfrângându-se în mod negativ asupra mea în momentul în care am plecat și eu la facultate. Pentru mine nu era o soluție să mă întorc în Brăila ca să îmi câștig dreptul de a sta la București încă un an muncind la grădină. Anul I de facultate provocase o cruntă și profundă dezamăgire în sufletul meu în materie de studii universitare. Facultatea pe care o alesesem era o mare porcărie, așa că nu m-am preocupat să fiu o studentă de nota 10 în vederea obținerii acelor drepturi studențești precum cămin sau bursă de merit pentru care sora mea muncise cu sârg și tenacitate. În schimb eu am căutat să mă angajez. Tot anul m-am preocupat să găsesc ceva convenabil d făcut, dar orice era convenabil cerea minim 2 ani de experiență în domeniu. Așa că am gândit că aș fi procedat foarte bine dacă aș fi rămas în București pe timpul verii ca să obțin experiență în câmpul muncii. Eram pregătită să fac inclusiv muncile de jos, ca de exemplu să împart pliante, întocmai cum procedează orice student novice numai ca să mă adaptez traiului în București. Dar toate eforturile mele au trecut pe lângă părinții mei care au refuzat cu vehenență să înțeleagă de ce alegeam să procedez așa. Degeaba am încercat să le explic că niciun angajator nu ar fi luat în serios trei luni de experiență ca zilier, adică muncitor cu ziua, la ferma părinților mei. Și cu atât mai puțin o agenție de PR sau o agenție de publicitate ar fi luat în serios și evitat acest gen de experiență trecută în CV-ul unui aspirant la un loc de muncă decent! În schimb, job-uri precum data entry, operator calculator, transcriptor sau call-center puteau cântări ceva din cauza referințelor de la angajatori. Dar degeaba, degeaba, degeaba totul! Sunt 11 ani de atunci și părinții mei nu m-au iertat nici în ziua de azi că am ales în acea vară să rămân la București ca să muncesc.

Cum sora mea hotărâse să revină acasă, nu îmi rămăsese altceva de făcut decât să fac casă cu prietenul meu și cu colega de garsonieră care se numărase până în acel an printre cele mai bune prietene ale mele. Dar traiul cu ea îmi dovedise că aparențele sunt incredibil de înșelătoare. Stând zi de zi cu ea în aceeași locuință am înțeles că nu mă înnebuneam după felul ei de a fi. Nu era tocmai o gospodină grozavă, iar modul cum își ducea viața de zi cu zi ne-a influențat maxim prietenia care s-a încheiat la începutul anului II de facultate. Sora mea avea un loc la căminele din Grozăvești, deși alesese să locuiască împreună cu noi în garsoniera din Titan, iar ea și colega ei de cameră au fost de acord să ne cedeze cazarea pe timpul verii întrucât cheltuielile erau mult mai mici pentru studenții facultăății respective decât pentru studenții din exterior.

Spațiul nu era mare. Eu și el ocupam un pat, iar ea pe celălalt. Eu am cumpărat un mini-frigider și un reșou, iar ursul a primit un cuptor cu microunde de la ai lui, așa că eram cumva asigurați cu procedurile de gătit! Numai de aș fi avut bani pentru mâncare, desigur, fiindcă părinții mei, care îmi purtau ranchiună, au refuzat o perioadă să mă sprijine. Am trăit o depresie de proporții pantagruelice în acea perioadă din cauza rupturii dintre mine și părinții mei. Cu prietena mea nu mă mai înțelegeam ca să mă pot spovedi ei, așa că Silviu a fost cel care a știut despre starea de spirit în care m-am aflat în acea vară. Cred că de-abia atunci am reușit să ne apropiem și să ne confesăm unul altuia. Nu mai eram doar prieteni într-o relație romantică, acum dormeam în același pat și împărțeam cheltuielile de întreținere.

Cum era de așteptat, mi-am găsit ceva de făcut ca să îmi câștig bacșișul împărțind pliante sau transcriind conversațiile înregistrate în timpul unor focus-grupuri, iar spre sfârșitul verii mi-am găsit un job cu adevărat convenabil ca data entry unde ajunsesem să câștig o grămadă de bani, unde mi se permitea un orar flexibil, în funcție de cursuri și unde am putut să îl aduc și pe Silviu pentru același job. A fost cu adevărat ideal! Era tot ce îmi trebuia! Până a venit criza financiară mondială care a afectat bunul mers al lucrurilor pentru multe afaceri și companii, inclusiv pentru aceasta la care lucram noi care s-a văzut nevoită să renunțe la proiectele de data-entry.

apr. 192019
 

Vineri, 19 Aprilie 2019, după-masă

De amorul artei și pentru binele personal voi relua subiectul relației mele de 5 ani într-o altă compunere pe care o voi intitula ”Cum relația violentă cu un bătăuș m-a împins să îmi sap singură groapa”. Scriind aceste pagini ieri am concluzionat că nu sunt nici de departe împăcată cu această perioadă din viața mea, de la 19 până la 24 de ani, cât a durat relația cu acest băiat. Atâta timp irosit degeaba pe care l-am folosit ca să îmi sap singură groapa! Și cum făcuse soarta s primesc acele vești atâât de tulburătoare care mă înștiințau că nu mai aveam decât foarte puțin timp la dispoziție să caut un alt partener mai potrivit cu care să am un copil. Ce bulversantă poate să fie o astfel de știre, mai ales când scopul consultului fusese să obții acordul medical pentru acele medicamente cu ajutorul cărora se putea evita sarcina! Unde să găsești pe cineva într-un an cu care să stabilești o relație de lungă durată, dacă nu permanentă, în vederea întemeierii unei familii ? Și cum să aduci tu pe lume un copil când tu n-ai casa ta, n-ai o situație financiară stabilă, când tot trecutul tău execrabil ar fi putut ține la distanță pe oricare băiat cumsecade ? Cine s-ar mai fi uitat la mine, desfrânata care fusese făcută poștă pe webcam, chiar și în categoria non-adult, fiindcă perverșii tot perverși rămân, indiferent de categorie, doar că pe nișe diferite. Unde era să îl găsesc pe băiatul potrivit ? Unde, unde, undee ? Nu îl așteptasem atâția ani la rând în adolescența mea ? Și cu ce mă alesesem în schimbul așteptării mele ? Cu rușine, ocară și batjocură ca la gura cortului, cu ceartă și scandal de mahala, cu inima frântă și cu perspective de viitor lipsite de speranță! Cât m-am amărât de una singură în timpul acelor ani de până la 20 de ani. Cât de mult îmi doresc acum să fi avut mai multă putere în acea perioadă ca să mă fi opus, să fi rezistat impulsurilor de tot felul din perioada pubertății și a dezvoltării sexuale! Cât îmi doresc să fi așteptat mai mult, să fi avut credință și încredere în Forțele Divine că aveau să mi-l scoată în cale pe cel potrivit, fie că acest lucru s-ar fi întâmplat la 18, la 20, la 26 sau la 32 de ani! Am scris într-o altă epistolă cum că aș fi într-un punct în care simt recunoștință pentru toată drama din viața mea, inclusiv molest, relații eșuate și atac cerebral. Dar nu știu, Doamne, fiindcă îmi amintesc câteodată de cele 120 de kg ale acestui băiat care se cocoța pe mine ca să mă imobilizeze, strângându-mi brațele la spate așa cum fac mascații cu infractorii periculoși ca să mă împiedice din a mă zbate și mi se strânge inima în cutia toracică știind foarte bine că am încercat să mă despart de el în fiecare zi timp de 3 ani și jumătate, fără succes. Cum ar fi fost dacă aș mai fi economisit 3 ani din 5 pe care i-am pierdut alături de el ? Nu aș mai fi cunoscut insomniile care mi-au distrus somnul, nu aș mai fi cunoscut palma grea a omului care te lovește fără milă până în fundul sufletului, nu aș mai fi cunoscut ura față de cuvintele minunate ”te iubesc”. Probabil că aș fi terminat facultatea, poate mi-aș fi găsit un job care să îmi fi oferit demnitatea pe care o meritam. Dumnezeu mi-e martor că scriu aceste rânduri din inimă și cu deplină sinceritate, adresându-mă acelora care își țin cu forța și cu de-a sila partenerii lângă ei din atâtea motive dintre care cap de listă fac egoismul, frica de singurătate, stima de sine scăzută, așa cum face parte și sociopatia narcisistă. Sunteți nebuni, sunteți nebuni și v implorăm să ne redați libertatea! Sunt înscrisă într-un grup numit ”Empaths and survivers of sociopathy” și nu ți-ar veni să îți crezi urechilor citind poveștile acestor femei implicate în cazuri de violență domestică! Mulțumesc în fiecare zi bunului Dumnezeu că nu am ajuns niciodată la spital cu ochii umflați, cu coastele rupte și plină de vânătăi. Nu a fost acesta cazul meu. Era bătăuș și violent, dar nu m-a lovit propriu-zis niciodată. Dar așa cum am menționat mai sus, voi relua subiectul lui într-un capitol viitor.

În orice caz, așa eram de amărâtă după consultul ginecologic din septembrie 2011. Din cauza noii lovituri, începusem să privesc la Bryan cu ochi diferiți, ca la un potențial partener pe termen lung cu care mi-aș fi putut întemeia o familie, deși inițial nu îmi dorisem decât o aventură romantică care să mă fi revitalizat. Cu toate că știam că era șomer, mă gândeam că nu se datora faptului că era leneș, ci doar unei întâmplări. Au fost mulți care au rămas fără loc de muncă după criza economică mondială, iar Irlandaa, de unde era el, se număra printre cele mai lovite țări europene, alături de Grecia, Spania și Portugalia. De aceea nu mă îngrijoram foarte mult din cauza acestui detaliu. Îmi arătase un pic din casa lui pe webcam, casa tipică a irlandezului aparținând clasei de mijloc și nu-mi venea a crede ochilor cât spațiu avea!! Nu văzusem niciodată atâta spațiu, atâtea camere, atât potențial. M-am lăsat fermecată de ideea aceasta, deși el nu încerca să mă cucerească arătându-mi casa. Mă avertizase de câteva ori că nu avea niciun fel de situație materială, dar nu am vrut să aud. Nu vedeam decât acea casă imensă în care copilul meu ar fi avut loc de joacă, de explorat și de crescut, adică ar fi avut ceea ce eu nu mai avusesem de la 9 ani, când părinții mei au pierdut prima casă în care îmi trăisem anii minunați ai copilăriei.

Până să îl întâlnesc pe Bryan la Londra pe 24 Noiembrie, am fost de acord să cunosc un alt bărbat de vârstă mijlocie din Belgia pe care îl întâlnisem în același loc ca și pe irlandez. Știam că ținea foarte mult la mine pentru că era unul din cei mai fideli vizitatori ai mei, cheltuind sume considerabile numai ca s stea de vorbă cu mine. Nu îmi cerea niciodată mai mult de atât, așa că mi se făcuse milă de el, deoarece știam că se creaseră așteptări. Nu dădusem niciodată speranțe pentru o relație romantică în viața offline, dar asta nu l-a împiedicat să nu se atașeze de mine. De aceea am acceptat să îl întâlnesc la București la sfârșitul lui Octombrie. Am vrut să îi mulțumesc pentru că ascultase într-un rând muzica mea preferată cu mine pe cheltuiala lui și că mă lăsa să croșetez cât timp stăteam de vorbă în loc să fac streaptease pentru el, așa cum pofteau cei mai mulți și chiar mai mult de atât, deși toate poftele lor erau interzise în categoria mea.

Mărturisesc că este dificil să rămâi rece, indiferent și impasibil la durerea, la suferința și la declarațiile de iubire ale unei persoanne față de care nu răspunzi cu aceleași sentimente. A plâns, a promis, a jurat credință veșnică, numai s îi dau o șansă, bietul de el, fiindcă a fost cel mai cumsecade dintre toți, dar nu am mai vrut să joc dublu, știind că urma să mă mai întâlnesc cu alt bărbat la numai o lună mai târziu. Așa că i-am respins avansurile, deși eramm conștientă că, procedând așa, îmi pierdeam unul din cei mai buni sponsori pe care mi-i oferise videochat-ul. Nu știam eu foarte bine cum era să te țină un nebun cu de-a sila lângă sine în baza unor promisiuni deșarte ? Nu doream să joc acest rol. Și am făcut bine cum am făcut fiindcă 5 luni mai târziu s-a întâlnit cu o altă fată cam de vârsta mea pe care o știa de mult mai mult timp și care locuia în Kîrgistan. S-au căsătorit și au o fetiță împreună de 6 ani, dar nu aș putea spune dacă sunt sau nu fericiți. Nu l-am întrebat. De cee nu l-am ales pe acesta în locul lui Bryan, dacă îl descriu acum în acești termeni pozitivi ? Nu aș putea explica decât invocând defecțiunea psihologică căpătată după molest care mă împingea să îmi caut un abuzator și un salvator în aceeași persoană, iar acest bărbat din Belgia era mult prea domestic pentru genul de violență cu care măă obișnuisem până atunci și pe care o atrăgeam în mod inconștient din cauza vibrației personale extrem de joase care se datora stimei de sine foarte scăzute!

Apoi a venit călătoria la Londra despre care am să scriu într-o altă compunere. Nu neapărat pentru că merită povestită, ci pentru că a creat alte blocaje, alte atașamente față de diverse idei și locuri. Mi-a plăcut așa de mult orașul, că nu am mai putut concepe în mintea mea să locuiesc în altă parte decât acolo! Și încă mai cred asta, cu tot cu Brexit-ul lor și cu tot, ducă-se pe pustiu! Trebuie să adaug că am cunoscut în timpul acestei călătorii un al treilea bărbat cu 30 de ani mai în vârstă decât mine care îmi fusese primul sponsor în 2009, când am început să fac videochat, suflet pe care îl mai întâlnisem și în viața mea anterioară și cu care mă căsătorisem, în ciuda diferenței de vârstă, lucru care s-ar fi putut repeta și în această viață în baza legii recurenței, dacă nu ar fi intervenit bunul Dumnezeu ca să schimbe unele date ale acestor evenimente pentru ca eu să mă pot elibera din aceste circumstanțe potrivnice și ca să pot depăși dramele trecutului. Însuși faptul că am făcut videochat nu a fost decât o repetiție un pic mai elegantă a unor scene petrecute anterior, într-o altă viață.

În fine, să ne întoarcem la lucruri mai puțin îndepărtate în amintirea noastră. Pe 1 Decembrie m-am întors în România. Apropo, din cauza unei îndatoriri la noul său loc de muncă, prietena mea nu mă mai putuse însoți, așa că întreprinsesem această călătorie singură, nebuna, nebuna de mine! Ce risc mi-am asumat să întâlnesc 2 indivizi necunoscuți într-un oraș străin! Ce încredere am avut că nu aveam să ajung înjunghiată într-un șanț într-un oraș în care nu mă cunoștea nimeni! Până și șoferul de taxi care m-a dus la hotel căruia îi povestisem pe scurt despre scopul vizitei mele, numindu-i pe cei 2 străini prieteni întâlniți pe internet, a exclamat de dincolo de geamul care ne separa în mașină: ”You are a brave young lady!”. Nu sunt în niciun fel mândră de curajul meu, deși cred că nu îmi pare în întregime rău că le-am dat acestor 3 indivizi o șansă să își demonstreze caracterul. Ceea ce mă face, desigur, naivă, dar poți tu oare să înțelegi că atât eram de disperată să cunosc pentru întâia oară în viață un dram de afecțiune și de mângâiere după acești 5 ani de suferință neîntreruptă ? Așa m-am întors acasă pe jumătate îndrăgostită de Bryan pe care îl vizam acum ca posibil tată al copilului meu. Nu aveam nicio disponibilitate să caut mai mult pe cineva mai bun pentru că nu aveam unde și nnici timp. Oricum nu m-aș fi orientat decât către oamenii întâlniți online, fiindcă în privința celor din carne și oase eram lipsită de speranță. Așa că din cauza lui Bryan pe care nu am vrut să îl trădez și care nu cunoștea decât vag situația mea de acasă nu am mai putut prelungi co-habitatul cu ursul grizzly. Pe 6 Decembrie, ajutată de părinții mei și de primul sponsor, cel cu 30 de ani mai în vârstă care îmi trimisese o sumă mare de bani, mi-am găsit un apartament cu o chirie de 150 de euro pe lună, la numai 5 minute de mers pe jos de la garsoniera în care locuisem în timpul verii. Încă mai locuiesc acolo împreună cu familia mea. Dar atunci mi-am făcut bagajele, mi-am luat toate lucrurile, inclusiv frigiderul, mașina de spălat și purcelușii de Guineea, pe nume Cric și Pepsi, și am plecat fără să mă uit înapoi. Nu i-am zis că mă mutam de acolo, așa că, atunci când s-a întors acasă, a găsit locuința părăsită. Nu mi-a păsat deloc că îl rănisem pentru ccât mă făcuse să sufăr până atunci! Și așa cum am spus mai sus, de-abia de Revelion a înțeles și acceptat că nu mai exista nicio șansă de împăcare.

La finele lui 2011, în luna decembrie, eram în sfârșit liberă, independentă și pe picioarele mele! Primul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi cumpăr un pat în care m-am trântit ca să plâng. Și, doamne, ce am mai plâns, fără întrerupere până la 1 Aprilie 2012, când l-am vizitat pe Bryan în Irlanda pentru prima oară. Dar acel an prezintă prea puțin interes pentru mine. 2011 a fost anul greșelilor pentru care continui să plătesc karma și acum, 8 ani mai târziu. Până când, Doamne, până când ?

Cum ideile începute aici au legătură cu alte evenimente din viața mea, le voi relua în scrisori viitoare, sperând că voi ajunge și la o concluzie și un deznodământ în privința lor!

apr. 182019
 

<>

Joi, 18 Aprilie 2019, dimineața

Drag jurnal,

Ziua de miercuri la ora 21:00 funcționează pentru mine ca o ședință de terapie cu cel mai priceput psiholog din lume. De 3 ani folosesc această zi ca să îmi testez barometrul emoțional la care mă situez în legătură cu întâmplările acestea insolite prin care trec. Așa că este foarte ușor de înțeles de ce joi dimineața mă trezesc întotdeauna cu ochii umflați de plâns și cu inima încărcată de tristețe. Am mai scris în trecut spunând că există o îmbunătățire vizibilă în starea mea emoțională, însă când se apropie ora 21:00 în ziua de miercuri a oricărei săptămâni, parcă toată tristețea și toate regretele trecutului reînvie, doborându-mă la pământ. Așa mi se pare că nimic nu merge înainte, că bat apa-n piuă de ani de zile. Dar în timp ce îmi ștergeam lacrimile de la ochi și sudoarea de pe frunte, simțindu-mă depășită și presată de timpul care se scurge cu nepăsare și fără milă, știind că viața trece pe lângă mine în timp ce eu îmbătrânesc, am auzit vocea sufletului meu în inima mea care mi-a spus:

– Și, totuși, te faci mai frumoasă pe zi ce trece.
– Nu așa îmi simt musculatura facială, schimonosită de plâns, am făcut eu acru, îndepărtând orice zâmbet și privire blajină față de mine însămi spre a se afișa pe chipul meu.
– Totuși, așa este, fiindcă acum înțelegi mai bine celor năpăstuiți, știind tu însăți ce este necazul, a continuat sufletul meu pentru a se retrage după aceea înapoi în sine.

Nu am început această zi într-o notă veselă după potopul de lacrimi vărsate ieri. În plus, am rămas singură acasă cu 2 pacoste de căței pe care nu mă descurc să îi îngrijesc de niciun fel. Sunt nedormită, obosită și cu sistemul nervos iritat și nu este nici măcar 9:30 dimineața! Așa că ce să mai lungim vorba de început când condițiile pentru a scrie o nouă epistolă plină de amărăciune despre trecut s-au creat deja ?

Am ales să scriu azi despre anul 2011 deoarece consider că acesta este cu adevărat anul erorilor fatale pe care le-am comis. Am fost pusă în acest an în fața unor decizii extrem de dificile și cu nesfârșită mâhnire conștientizez că am fost incredibil de prost inspirată când am luat deciziile pe care le-am luat în acel an. Un pic mai diferit, mai inspirat și mai înțelept dacă aș fi trăit acel an, sunt sigură că multe lucruri care s-au petrecut după aceea ar fi fost evitate. Mă refer, bineînțeles, la atacul cerebral și la orbire.

Eram încă în București la începutul anului 2011, târându-mă de pe o zi pe alta, fără nicio perspectivă solidă de viitor. Trebuia să fi terminat facultatea în vara lui 2010, dar rămăsesem în urmă cu o restanță și cu licența. Nu aveam nicio tragere de inimă să încerc să închei afacerea și socotelile cu facultatea în sesiunea din iarnă, nici măcar din obligație față de bunii mei părinți care se dăduseră peste cap ca să mă țină la studii timp de 3 ani. Nu pot exprima suficient de limpede ce dezamăgire cumplită fusese această facultate de Comunicare și Relații Publice pe care o alesesem ca să mă instruiască pentru viața de adult și de angajat într-o corporație. Ce eșec, ce catastrofă a fost! Nu dau musai vina pe calitatea îndoielnică a acestei facultăți, ci mai degrabă critic propria greșeală. M-am cunoscut atât de puțin pe mine însămi! Nu îmi dădusem seama că o meserie în domeniul PR-ului sau al publicității nu se potrivea deloc cu firea mea timidă și visătoare. Mă mințeam singură că, dacă eram întrucâtva creativă, cu inițiativă și știam să scriu cât de cât, atunci aveam toate șansele să reușesc. Nu observasem suficient de mult că băteam mai mult spre negoț care mi s-ar fi potrivit mult mai bine decât job-ul într-o multinațională. Era clar că aș fi preferat să fi fost propria șefă, însă nu reușeam de niciun fel s îmi găsesc domeniul potrivit de activitate.

Am plutit în derivă din iunie 2010 până în februarie 2011, când traiul în București a devenit imposibil de suportat. Nu aveam slujbă, iar ursul grizzly avea probleme cu a lui. Ce nebun, orb și prostovan, căci a muncit ultimele 5 luni ale lui 2010 fără să primească salariu, având încredere prostească în șefii lui că aveau să îl plătească în cele din urmă, deși aveau serioase probleme financiare cu firma lor care se ocupa cu accesarea Fondurilor Europene, probleme care au dus în cele din urmă la falimentul lor. Numai cu multe insistențe și rugăminți am reușit să îl conving pe încăpățânatul urs grizzly să demisioneze și să își găsească altceva, așa cum a procedat în cele din urmă. A găsit un job temporar la un call-center la care mai lucraserăm noi și în 2008 pentru Orange.

În schimb eu reușisem să câștig câteva zeci de milioane vechi după ce am terminat facultatea din programele de afiliere la site-urile de videochat, chestie care ne-a permis să mai lungim traiul în capitală în acea perioadă. Cu alte cuvinte, l-am întreținut pe acest iubit al meu care își zicea bărbat adevărat. Ai mei reduseseră sprijinul financiar la jumătate după ce sfârșisem cu studiile universitare, ceea ce era de așteptat, mai ales fiindcă nu puteau tolera gândul de a-l întreține și pe el pe care nu-l puteau înghiți sub nicio formă. Mi-ar fi plăcut ca ei să fi intervenit mai mult, să fi încercat să îmi fi deschis ochii mai curând în legătură cu acest băiat din cauza căruia îmi amăram zilele și nopțile! Să le fi cerut ajutorul! Să le fi zis, să îmi fi făcut curaj să mă destăinuiesc lor!

Programele de afiliere ofereau în acea perioadă 222$ pentru fiecare membru nou înscris, iar ceea ce am făcut eu a adus foarte mult cu frauda pentru că membrii aduși de mine nu erau autentici membri plătitori fiindcă erau din cunoscuții mei pe care îi rugam să se înscrie pe cheltuiala mea. Le plăteam taxa de înscriere și le mai dădeam 100 de lei pentru efort, ceea ce însemna că rămâneam de obicei cu 100$ profit din cei 222$, ceea ce nu era de lepădat. Până la un punct, când am rămas fără prieteni, iar aceștia fără cunoscuți la rândul lor, pentru că reușisem să răspândesc vorba mai departe. Așa că eram deja în Decembrie 2010 și rămăseserăm fără venit. Hotărâsem să mă întorc la ”cariera” de performer de videochat de la care luasem o pauză considerabilă din vara lui 2009 până în acel punct. Făcusem așa din varii motive, din care menționez faptul că mă făcea să nu mai am respect față de mine însămi și că acționa ca și combustibil extrem de inflamabil pentru ceartă și scandal cu ursul, un tip foarte gelos și violent. Deși culmea culmelor, el mă împinsese către această ”meserie”, făcând el însuși sesiuni în categoria gay! Dar cum ne ajunsese cuțitul la os, nu mai făcea ifose și mofturi, așa că îmi promisese că nu mai avea să se comporte abuziv cu mine odată ce aș fi reluat activitatea ca model pe webcam.

Mai rămânea problema cu el. Desigur că îmi displăcea profund ideea de a-l întreține din banii câștigați de mine într-un chip atât de rușinos și denigrant! Așa că am trecut la treabă, încercând să îi găsesc și lui ceva de făcut întrucât postul de telefonist la call-center era numai pe bază de proiect și se apropia de sfârșit. Am avut noroc. Urmăream de mult timp forumul unui individ pe tema videochat-ului, tip care era chiar de acasă, din Brăila. Cum se așează, se potrivesc și se sincronizează câteodată lucrurile în Univers, deși nu întotdeauna înspre bine, ci și către catastrofă! El și iubita sa de atunci plănuiau să își deschidă un studio, unul din primele de acest soi din oraș, așa că urmăreau să angajeze personal. Am luat legătura cu ei, eu rămânând să fiu performer și fotograf de ocazie, iar ursul grizzly admin, adică superviser pentru un salariu modic de început.

Așa ne-am întors la Brăila în februarie 2011, spre marea mea dezamăgire. Nu aș fi vrut să mă fi întors! Mie nu îmi displăcuse locuitul în capitală pe care nu ajunsesem să o cunosc suficient de bine și de care nu doream să mă despart atât de curând! Mă descuraja ideea de a locui din nou în bătrâna Brăila, atât de plictisitoare și de ștearsă! Nu mi-a plăcut niciodată orașul meu lipsit de oportunități și de perspective! Așa că am revenit în oraș cu foarte puțină tragere de inimă și cu foarte puțin optimism, simțind în fiecare atom al ființei mele că mă întorsesem ca o eșuată, ca o învinsă!

Nu am avut nicio resursă să ne mutăm chiar de la bun început împreună, așa că o perioadă am locuit fiecare la părinții săi. Ai mei, mai ales tata, nu au fost deloc blânzi și îngăduitori cu mine. Nu mi-au permis să îmi ling rănile nici măcar timp de o săptămână. Știau că aveam să mă angajez ca telefonistă undeva, fiindcă așa îi mințisem că însemna să faci videochat. Evident că am păstrat sub tăcere domeniul real de activitate în care urma să lucrez. Nu știau nimic de videochat, nici de pornografie, căci asta înseamnă să faci videochat, să îți vinzi inima și sufletul pentru o pungă de bani, păcat pe care îl comitem atâția dintre noi, chiar și aceia care nu se dezbracă și dansează pe webcam, dar care o fac în videoclipuri sau pe scenă și care se numesc cântăreți, artiști, actori, oameni de televiziune, bebelușe sau chiar secretare într-un departament oarecare la Prada! Nu se spune că diavolul se îmbracă de la Prada ? Nu cred în sărăcie și nici nu consider că sărăcia aparține sfinților sau că prin ea poți ajunge să îl cunoști pe Dumnezeu. Dar cariera ca performer de videochat m-a învățat ce înseamnă cu adevărat demnitatea umană. Și mai ales ce înseamnă să îți câștigi pâinea cea de toate zilele într-un chip cinstit, fără să te vinzi, cu sau fără hainele de pe tine și fără să uiți cu totul de sufletul din tine, iar asta fiindcă videochat-ul mi-a furat și ultima brumă de demnitate și de respect de sine pe care o mai aveam!

Așa am parcurs cele 2 luni cu ai mei, ântr-o tensiune și nervozitate totale. Ei deschiseseră un magazin Second-Hand în zona producătorilor la Piața Mare care le mânca timpul, banii și nervii degeaba întrucât nu era foarte profitabil. Îmi cereau și mie să mă implic, să o ajut pe sora mea care se ducea zi de zi acolo ca să aibă de-a face cu clienți dificili și țigani păcătoși puși pe furtișaguri! Ce oameni dezgustători sunt aceștia care se comportă așa! Eu însămi am fost un astfel de specimen degenerat în una din viețile mele anterioare la care nu privesc în niciun fel cu mândrie, știind foarte bine acum ce înseamnă să încalci Legea Divină! Poți eluda tu legea și justiția umană, dar nu poți scăpa de ochiul lui Dumnezeu care le vede și lee știe pe toate. Și nimic nu uită, însă le poate ierta atunci când căința este sinceră și din inimă!

Am început să simt căință pentru cele făcute față de familia mea cu mult timp înainte de atacul cerebral, însă la începutul anului 2011 nu dispuneam deloc de această facultate spirituală. Nu simțeam decât iritare, enervare, ciudă, frustrare, supărare, tristețe și dezamăgire față de părinții mei care nu păreau să înțeleagă deloc nefericirea prin care treceam. Comportamentul lor din acele 2 luni m-a îndepărtat cu totul de ei. Aveam atunci aproape 24 de ani și nu puteam concepe să trăiesc sub același acoperiș cu părinții mei, mai ales cu tata care uitase între timp că îmi era tată, nu șef. Nu dispuneam de înțelepciune, dar dispuneam din plin de orgoliu și de mândrie în schimb. Nu vedeam cum aș fi putut fi criticată și judecată pentru faptul că îmi doream să fiu liberă și independentă, dar ei au făcut-o și au făcut-o aspru, criticându-mă și blamându-mă tot timpul întrucât trăiau cu impresia că nu aveam pic de respect pentru meseria lor de fermieri (și cred că așa era) spre care doreau să mă atragă, deși nu am fost făcută pentru asta. Iar eu vroiam părinți, nu șefi!

Aici am comis una din acele greșeli îngrozitoare pe care o regret și acum! Deci sora mea deținea un magazin de care nu vroia să se ocupe fiindcă nu credea că i se potrivea meseria de om la tejghea. Prefera să stea la câmp, la soare și în aer liber, prășind, plivind culturile de buruieni și făcând legături de mărar și de pătrunjel, activități care pe mine nu mă atrăgeau deloc deoarece la momentul respectiv încă mă mai identificam în întregime cu intelectul meu, ceea ce nu îmi permitea să văd cum o deșteaptă ca mine ar fi putut sta toată ziua în praf și arșiță când locul meu era la birou, după credințele mele, birou pe care l-am mutat în fața webcamului pentru ca eu să adopt ținuta de secretară în sesiuni de roleplaying pentru 1$ pe minut! Am avut atunci opțiunea de a primi magazinul în grijă pe care sora mea mi l-ar fi cedat cu dragă inimă ca să fac și să experimentez cu el în fel și chip, cum m-ar fi tăiat capul și cum mi-ar fi permis inspirația și imaginația, calități care nu ar fi fost incompatibile cu un magazin care vindea haine la mâna a doua! Dar eu nu am vrut să continui să fiu sub tutela părinților mei, simțind că nu aveam să ajungem la niciun consens, oricât de mult ne-am fi străduit. Păcatul meu de moarte a fost că nici măcar nu am depus cel mai mic efort în acest sens! Nu am căutat decât să plec de acasă, de lângă ei, ca să nu le mai dau socoteală pentru absolut nimic.

Nu aveam deloc bani, iar ei nu intenționau să mă mai sprijine în cazul în care alegeam să merg pe un drum independent de ei, așa că m-am împrumutat cu 250 de euro de la cineva pentru ca eu și ursul grizzly să ne mutăm împreună. Am trăit o decepție uriașă când am aflat că prețul chiriilor din oraș era la egalitate cu cele din București! Ce lovitură, ce furie, ce proteste, dar nu am avut ce face. Niciunul nu dorea să stea cu părinții, așa că ne-am găsit o garsonieră la ultimul etaj de la Romarta, la Coloane, pentru 140 de euro pe lună în anul 2011 (o prietenă plătea 200 de euro pentru 2 camere situate la demisolul unei case aflate la 10 minute de mers pe jos de plajă pe insula Atos din Grecia!!!). Garsoniera era veche și demodată, cu instalația electrică defectuoasă, fără apă caldă și căldură. Dar era ultra-centrală și mai ales era în același bloc cu studioul de videochat, dar la o scară diferită. Mergeam 5 minute până acolo!

Așa m-am retras din sânul celor dragi către acest nou cămin al suferinței și deznădejdii, așa cum aveam să descopăr puțin după aceea, fiindcă lupul își schimbă părul, dar năravul ba! Plecarea mea de acasă a marcat îndepărtarea mea și răcirea față de tatăl meu cu care nu am mai comunicat deloc timp de câteva luni. Probabil fusese o lovitură pentru el că alesesem să merg pe drumul vieții alături de urs pe care nimeni nu îl agrea câtuși de puțin, în loc să rămân alături de ei. Da, desigur că nimeni nu l-a suferit pe acest băiat, dar nimeni, niciodată nu a încercat cu adevărat să mă despartă de el, deși era atât de limpede pentru toată lumea că trebuia înlăturat din viața mea. Ai mei nu au văzut vânătăile de pe brațele mele, că altfel sunt sigură că ar fi intervenit!

La studio nu m-am dus decât în luna mai, după care am renunțat. Sperasem ca tipa care deținea studioul și care era chiar ea un performer de succes să mă învețe din tainele ”meseriei” ca să nu fiu nevoită să mă înjosesc pentru 1$ pe minut din care 50c erau partea șefilor, dar ea era prinsă într-un milion de alte lucruri care o împiedicau să vină la sediu. De aceea îi cedase ursului sarcina de a ne învăța pe mine și pe celelalte 2-3 fete de acolo arta seducției. A fost una din cele mai dezgustătoare sarcini pe care le-am făcut vreodată, anume să primesc sfaturi și indicații cum să cuceresc bărbații de la nebunul care cu 2 ani în urmă nici nu mai poftea să mă mai atingă de scârbă din cauza aceluiași lucru! Cu alte cuvinte, bătăușul meu era acum peștele meu!

Ca să plec din acel loc am mințit în chip rușinos și monstruos. Am pretextat o sarcină inventată cu tot ce presupune acest lucru, adică grețuri, vărsături, amețeli și teste de sarcină cu 2 bețișoare evidențiate ca rezultat pozitiv, însă nimic din toate astea nu era real. Ursul nu era niciodată martor la vărsăturile mele și nici nu a revendicat testele de sarcină care ar fi putut atesta calitatea lui de viitor tătic. Dar invocam aceste simptome ca să mă îndepărtez de studio, cu gândul de a mă orienta către lucrul de acasă. Era normal ca situația creată să provoace câteva valuri, iar slujba lui a fost pusă în pericol. A avut atunci una din cele mai violente reacții. Dacă aș fi fost cu adevărat gravidă, aș fi pierdut sarcina în acea zi. El trăiește și acum cu credința că acea poveste a fost adevărată, ceea ce face din el un monstru și mai oribil deoarece a riscat viața mea și a unui posibil bebeluș pentru un salariu de 1000 de lei pe lună. Am dres această poveste mergând la un consult ginecologic care să infirme sarcina mea imaginată. Auzisem de falsele pozitive la aceste teste, așa că mă simțeam în siguranță. Nu îmi era teamă că aș fi fost descoperită decât dacă m-aș fi mărturisit. Acesta fusese planul meu pe care l-am pus în aplicare ca să scap de acolo, din situația aceea cretină care îl punea pe iubitul meu să mă învețe cum să flirtez și cum să seduc perverși pe internet. Cum e capabil omul de astfel de crime odioase, sfărmându-și sufletul în milioane de bucăți în loc să fie sincer cu sine însuși și cu ceilalți, asumându-și și răspunderea pentru acțiunile sale și consecințele acestora! Așa că nu e de mirare că acum plătesc karma severă pentru păcatul de a fi mințit! Minciuna este păcatul de moarte împotriva Tatălui, căci Dumnezeu este Adevărul, ura este păcatul împotriva Fiului, căci Fiul este iubirea, iar desfrâul este păcatul împotriva Spiritului Sfânt, căci Duhul Sfânt este dătătorul de Viață. Iar eu le-am comis pe toate și încă prea de timpuriu!

În orice caz, scăpasem de studio, rămânând în relații prietenoase cu foștii șefi. Nici ursul nu a avut probleme în cele din urmă, păstrându-și slujba ingrată de superviser. Stătea mai mult pe acolo, lucrând pe 3 ture și dormind într-una din camerele libere când prindea o fereastră liberă. Nu venea acasă decât pentru un duș, pentru a mânca și pentru a ne certa. Și toate astea pentru 1000 de lei pe lună care de-abia acopereau chiria și facturile. În schimb, eu câștigam 6000 de lei pe lună, așa că datoria mea era să cumpăr mâncare. Făceam de 5 ori pe săptămână cinste cu pizza sau shaorma sau grujoane de pui cu cartofi prăjiți și sos de tzatziki de ”La Grecu„” pe care le stropeam cu sticla zilnică de Pepsi la 2,5 L și la care asezonam semințe, chipsuri, floricele, ciocolată și prăjituri. Fiindcă asta fac banii obținuți pe căi necinstite și lipsite de demnitate. Te fac nebun, orb, absurd și risipitor! Totuși, am folosit o parte din ei ca să îmi cumpăr frigider, mașină de spălat, calculator și mobilă de care am avut trebuință.

Făceam cheltuieli pe care nu le puteam ascunde față de mama și de sora mea care veneau în vizită în fiecare duminică, așa că am continuat să mint, clarificând că obiceiurile de a cheltui se datorau unei avansări la locul de muncă, iar dragii mei dragi m-au crezut. Pe toate câte le-am spus ei le-au crezut! Dar cum să dau vina pe ei că au fost naivi și creduli, când ”arta” mea de a minți era desăvârșită ? Mi se întoarce stomacul pe dos când mă gândesc acum la acea abilitate a mea de a-mi controla emoțiile precum actorii. A fost numai în aparență o abilitate, deoarece emoțiile mele inhibate au creat blocaje energetice în corpul fizic care a clacat în cele din urmă la atacul cerebral.

Am fost în acea vară a lui 2011 suficient de singură și de independentă încât să prind gustul traiului pe picioarele mele, fără căpușa, fără parazitul care storcea toată vlaga din mine la orice întâlnire. Certurile și scandalurile dintre noi nu au fost niciodată mai îngrozitoare ca în acel an, ceea ce dovedea faptul că ne aflam pe panta involutivă către dezastru. Mă mir că nu a chemat nimeni poliția, mai ales când pe palier cu noi locuiau în marea majoritate numai bătrâni curioși și iscoditori cu ochii mereu la pândă după dovezi ale nesupunerii față de regulamentul blocului. Oh, Doamne, de câte ori nu am încercat să mă despart de el pentru a sfârși în cătușe și mai restrictive, și mai strimte, și mai umilitoare. Mă domina din cauza mărimii sale, fiind un individ de aproape 120 de kg în comparație cu cele 55 ale mele, greutate la care am contribuit fără discernământ pentru că eu îi făceam cinstea cu pizza de la pizzeria de la parter de nu-știu-câte ori pe săptămână, așa cum am mai evidențiat și mai sus. Deci nu am vrut să fiu sub șefia părinților mei, dar puteam tolera tirania acestui dezmățat! Cât de absurd, de contradictoriu și conflictual este egoul omului!!

În fiecare zi mă încurajam să îmi închei socotelile cu acest băiat de care doream din toată inima să mă eliberez, mai ales după cum văzusem cât de iresponsabil se comportase cu mine în legătură cu sarcina închipuită, însă nu găseam niciodată portița salvatoare. Până într-o zi, când s-au legat toate și am putut să o fac. Dar până atunci trebuie să completez imaginea de ansamblu a acestui spectacol infernal prin care am trecut în acel an cu câteva scene secundare.

Nu am fost fidelă nimănui pentru că nimeni nu s-a ridicat la rangul de ”perfect” ca să pot fi pe deplin mulțumită și fericită cu relațiile pe care le-am avut care nu au fost decât 3 la număr și toate oribile. Nesatisfăcută, energia mea sexuală inhibată și refulată a făcut ravagii în psihicul meu, în personalitatea mea și în comportamentul meu în așa măsură că aș fi material didactic pentru iubitorii Bibliei lui Freud în scopul dezvoltării domeniului psihanalizei. Vreau să spun prin asta că am căutat intenționat să îmi găsesc un iubit virtual printre membrii întâlniți online cu care să mă distrez pe webcam la distanță, numai ca să îmi pot consuma energia sexuală exagerat de ridicată, până ce nu avea să mă distrugă. Aș fi putut alege din zeci de bărbați mai cu capul pe umeri, dar eu m-am oprit asupra lui Bryan deoarece era singurul pervers dintre toți care nu era vulgar, care îmi putea induce o stare psihedelică prin cuvinte, fără imagini. L-am ales pe el ca să îmi petrec timpul liber cu el în absența ursului care îngrijea de sectoarele intime ale fetelor de la studio pe care sunt sigură că le-a studiat cu de-amănuntul în toată splendoarea lor!

Aceeași zi, după-masă

Problema reală a apărut când m-am atașat emoțional de acest bărbat cu 18 ani mai în vârstă decât mine. Ne petreceam multe ore pe zi împreună, discutând diverse, nu numai bălăcindu-ne în apele infectate ale perversiunilor sexuale. Așa am fost atrasă de ideea de a-l întâlni în persoană, de dragul unei aventuri romantice care să mă fi energizat după cei 5 ani de sclavie sentimentală petrecuți cu bătăușul. A fost de acord să ne întâlnim, așa că mi-am luat bilet de avion pentru Londra, în perioada 24 Noiembrie – 1 Decembrie 2011. O perioadă nu am îndrăznit să spun nimănui de planul meu de călătorie. Nu știa decât fosta mea colegă de bancă din liceu pe care o invitasem să vină cu mine, pe cheltuiala mea, și care acceptase. Ființă odioasă ce am fost, pentru că nu îi propusesem surorii mele! Dar cum să îi fi zis ei că mă duceam la Londra ca să întâlnesc un bărbat cu 18 ani mai în vârstă decât mine ? Desigur că nu le-am putut zice alor mei adevăratul motiv din spatele călătoriei mele, așa că i-am mințit că mă duceam la Londra cu altă fată și cu șefa noastră pentru un fel de summit, conferință, târg internațional de job-uri în vederea obținerii unei slujbe mai bune într-o altă țară pentru mine și proiecte și contracte sau colaborări noi pentru șefii mei cu care nu mai aveam de-a face de la sfârșitul lui Mai, detaliu despre care părinții mei nu aveau cunoștință. M-am văzut obligată să continui în legătură cu serviciul pentru a putea justifica banii pe care îi obțineam prin videochat și pe care îi spălam, așadar, prin povestea job-ului legitim de la început, așa cum am mai mărturisit un pic mai sus. Am perpetuat această minciună elaborată a serviciului bine plătit până în mai 2013, când m-am mutat în Irlanda. Și m-au crezut toți 3, bieții de ei, pentru că atât de multă încredere au avut în mine, nelegiuita de mine! Între timp mă împăcasem și cu tata cu care vorbeam din nou.

Mai greu era s îi spun ursului cu care eram încă într-o relație și pe care nu știam cum să îl informez. Dar m-a ajutat el în cele din urmă. Îmi amintesc și acum acea zi de sfârșit de august, mi se pare. Venise în vizită prietena mea care fusese de acord să mă însoțească în călătorie. Ne petrecuserăm toată ziua împreună făcând poze și bând cafea de la un chioșc șic de lângă tribunal. Îmi fusese tare dor de o astfel de întâlnire între fete! Fusesem foarte singură până atunci și nici după aceea nu am mai avut ocazii să ies afară cu prietene din caree categorie nu mai am nici cât să le număr pe degetele de la o mână! Eram pe undeva prin oraș cu ea când m-a sunat ursul ca să îmi spună că dăduse de contul meu de pe Wizzair, după ce verificase istoricul motorului de căutare de pe laptop-ul meu, descoperind și biletele de avion pentru Londra în acest fel. M-a chemat de urgență acasă ca să îi explic ce era cu acele bilete. Am știut din momentul în care mi-a spus la telefon că găsise contul meu că relația noastră nu avea să supraviețuiască acelei zile, așa că mi-am luat inima în dinți, hotărâtă în întregime să profit de situație ca să mă despart de el. M-am încurajat și m-am îmbărbătat pe tot drumul până acasă să nu dau înapoi, să nu cedez în fața rugăminților și smiorcăielilor lui, să nu mă las înduplecată sub nicio formă.

Ne-am certat toată ziua până a trebuit să plece la muncă. M-a șantajat ca în trecut, amenințându-mă că avea să le spună tuturor cu ce mă ocupam, dar de data asta îl aveam și eu la mână, vinovat pentru aceeași crimă. Apoi m-a implorat în genunchi să nu îl părăsesc, mi-a făcut promisiuni peste promisiuni, dar în zadar. Așa că la sfârșitul acelei zile mă despărțisem (numai parțial) de el. Ruptura adevărată s-a produs de-abia în noaptea de Revelion. Dar ce blând și milostiv a fost bunul meu Dumnezeu cu mine în acea zi, fiindcă altfel nu știu cum l-aș fi părăsit pe acel om care mi-a furat atâția ani ai primei tinereți! Mai degrabă regret relația cu el decât întâlnirea lui Bryan sau chiar atacul cerebral! Sistemul meu nervos a fost atât de puternic avariat din cauza certurilor nesfârșite, încât acum clachez în întregime după fiecare ceartă și Dumnezeu mie martor că mama nu m-a lăsat o clipă să îmi ling rănile după atac, reproșându-mi că am clacat în 2013, încât am devenit isterică și gata de atac la orice critică!

Deși despărțiți, i-am permis să mai locuiască împreună cu mine din motive economice pentru el, fiindcă pentru mine nu mai erau probleme. Puteam suporta singură toate cheltuielile casei. A încercat tot timpul să mă convingă să mă răzgândesc, dar nu m-am lăsat înduplecată. Dar insistențele sale erau atât de bolnăvicioase, încât am sfârșit prin a-i da o sumă oarecare de bani ca să mă lase în pace, ceea ce l-a mai potolit. Am făcut o altă greșeală idiotică în momentul în care instalația electrică a garsonierei a cedat, făcând locuința respectivă prea puțin locuibilă. Trebuia să mă mut din nou și încă rapid și nu aveam cum să mă întorc la ai mei cu cariera mea de videochat-istă pentru care aveam nevoie de spațiul meu intim. Am avut foarte puțină disponibilitate să îmi găsesc singură alt spațiu de locuit, iar garsoniera aceea îmi devenise familiară pentru că era potrivită pentru o fată singură, dar nu mai aveam cum să stau acolo deoarece nu mai avea curent electric, necesitând renovări masive. Mătușa ursului care locuia în Italia s-a oferit să ne cedeze apartamentul său pentru o perioadă nedeterminată de timp, cât ne-ar fi luat să ne redresăm. Am acceptat propunerea din nebunie, că alt motiv nu a existat în spatele acțiunii mele. El stătea în dormitor, în timp ce eu am ocupat sufrageria, încercând pe cât posibil să trasez limitele acestui co-habitat. Asta se întâmpla la sfârșitul lui octombrie.

Călătoria la Londra rămăsese în picioare și toată lumea știa de ea, dar nimeni în afară de prietena mea nu știa adevărul despre excursie care își schimbase drastic scopul din momentul în care o planificasem. Asta pentru că în luna septembrie am făcut un consult ginecologic ale cărui rezultate au fost picătura care au umplut paharul amărăciunii. Am fost la consult în vederea obținerii acordului medical de a lua anticoncepționale. Mă încânta călătoria la Londra și întâlnirea romantică și plină de aventuri care urma, dar nu mă încântau și consecințele neplăcute care ar fi putut surveni după aceea, ca o sarcină nedorită. Doctorița mi-a dat niște vești atât de proaste că m-au lovit în moalele capului ca în timpul unei ploi cu grindină. Mi-a zis că aveam uterul înclinat în nu-știu-ce unghi, că aveam o rană pe col ce trebuia cauterizată și un fibrom uterin destul de mare care m-ar fi pus în dificultatea de a avea copii după 26 de ani. De fapt, la acea vârstă acest copil trebuia să vină deja pe lume. Deci nu mai aveam decât 2 ani până la acest termen-limită impus de medic din care 9 luni reprezentau gestația propriu-zisă. A sperat pentru mine să am un partener stabil în această chestiune și mi-a eliberat rețeta pentru anticoncepționale mai mult ca tratament pentru fibrom, pentru că altminteri mi-a sugerat să încerc deja să am acel copil dacă îmi doream unul. Dar ce să fac cu un copil la 24 de ani, mai ales când nu exista un posibil tată în peisaj ? Nu m-aș fi întors nici plătită la ursul grizzly cu care nu vroiam să mă leg pentru tot restul vieții mele printr-un copil! Nici plătită, nici moartă, nici în vreun alt fel! Visam să am 3 copii, iar perspectiva de a nu avea niciunul era intolerabilă, de neimaginat!

mart. 292019
 

Vineri, 29 Martie 2019

Zburătorule,

Am prins în sfârșit o fereastră liberă de liniște în casă, lucru care se întâmplă numai din când în când atunci când ai pe lângă tine 2 căței năzdrăvani care îți solicită în permanență atenția, așa că pot continua șirul gândurilor început marți în scrisoarea prezentă pe care nu știu cum să o intitulez încă. În plus, am profitat de aceste 2 zile de pauză ca să îmi pun în ordine gândurile și să îmi măsor cuvintele cu mai multă înțelepciune, întrucât tare mi-e teamă că abuzez pe alocuri de anume termeni și concepte asupra cărora nu am înțelegere deplină pentru că nu vorbesc despre aceste lucruri din experiență proprie, ci din experiența lui X, Y și Z care au scris despre astfel de lucruri anterior mie. Este un lucru când porți o conversație amicală într-un cadru mai intim cu diverse persoane despre chestiunile acestea și este un cu totul alt lucru când le abordezi în spațiul liber și public al internetului la care toată lumea are acces. Iar cuvântul este responsabilitate înainte de orice și tocmai această răspundere este o sarcină pe care sufletul meu încearcă să și-o asume ca să o pună în practică. Înainte de asta însă trebuie să îmi câștig dreptul de a fi eu însămi ca să pot pune în practică adevăratul scop al vieții mele pentru care m-am născut.

Eu nu pot fi eu însămi fără tine, Zburăătorule. Lumea în sine nu are niciun rost dacă tu nu ești cu mine, trăind în această lume împreună cu mine ca să ne îndeplinim rolurile în ecuația vieții, conform cu voința Tatălui. Am știut încă de când am fost foarte micuță că eu nu pot avea niciun rost și niciun sens fără tine. Am înțeles încă de atunci, de când eram copilă, semnificația ultimului verset citat în partea anterioară a scrisorii mele. Dar undeva pe drum mi-am pus în spinare cojoacele babei Dochia ca să nu mai las nicio rază de soare să pătrundă în curtea mea peste care s-a așezat norul înnegurat al minții subconștiente. Am creat acolo un Dumnezeu fals cu o voce falsă care să îmi șoptească verzi și uscate, idei, credințe, convingeri și percepte preluate de la alții, din experiența altora, ceea ce m-a făcut să uit cu totul de propria voce interioară, vocea intuiției. M-am lăsat influențată de una-alta, de lucrurile învățate la școală, de lecțiile predate de evenimentele vieții, creând impresii fără a le mai transforma în imagini clare și inteligibile în mintea mea. Vreau să zic că am funcționat până acum pe rețele neuronale și mentale haotice care nu au putut duce decât la dezastru. Am uitat cu totul de acele lucruri care păreau normale și naturale în inima și în sufletul meu și m-am împovărat cu sarcini grele, peste măsura puterilor mele de îndeplinit. Mi-am asumat în conștiința mea o misiune pentru care Universul nu mă desemnase pe mine și am făcut asta doar pentru că mulți alții de pe scoarța terestră o fac, ceea ce a înrădăcinat în mentalul colectiv convingerea falsă și greșită că așa trebuie procedat în genere, anume să te alături spiritului de turmă, chiar și atunci când este vorba de a face lucruri bune pentru alții sau pentru tine și cei apropiați ție.

În mintea mea inconștientă mi-am asumat o astfel de sarcină în momentul în care am decis să merg la facultate, deși nu ar fi trebuit, în ciuda faptului că am fost deșteapta clasei. Am vrut să fac acest lucru ca să îmi scot familia din necazurile financiare care s-au agățat de noi ca molima încă din 1995, când am început să ne confruntăm cu primele dificultăți de această natură de pe urma barului de la țară. Îmi vedeam și îmi cunoșteam propriul potențial, așa că am trăit întreaga viață cu impresia greșită că în mine stătea puterea de a schimba mersul lucrurilor pentru întreaga familie, mai ales pentru că bieții mei ochișori nu vedeau niciun progres real în întreprinderile și eforturile făcute de părinții mei. Așa ne este mintea nouă, tocilarilor. Credem că avem abilitatea de a salva întreaga familie de unii singuri, cu toate că familiile noastre nu ne-au impus nimic altceva decât, cum se zice : ”Veziți-vă de treaba, de viața și de fericirea voastră!” Așa i-am auzit și eu pe părinții mei zicându-mi, însă cuvintele lor îmi intrau pe o ureche și îmi ieșeau pe alta, continuând să trăiesc cu sentimentul greșit că depindea de mine și numai de mine ca familia mea să fie scoasă din sărăcie și din greutăți. Și câte demersuri nu am făcut în această privință, începând chiar din școala generală când am scris ziarului local, Monitorul de Brăila, crezând și sperând că cei de la redacție ar fi putut face în vreun fel ca să primim o casă mai spațioasă, lucru care nu s-a întâmplat, desigur, pentru că bieții reporteri nu aveau o astfel de abilitate de a îndeplini dorințe. Ce au făcut a fost să scrie un articol pe prima pagină despre situația noastră, sperând că un suflet bun și milostiv să citească și să dea o mână de ajutor. Nici acest lucru nu s-a întâmplat, ceea ce a aprofundat blocajele mele subconștiente și inconștiente. M-am îngreunat cu această sarcină și cu mai multă încăpățânare, acum că văzusem că nu mă puteam baza pe mila și compasiunea oamenilor. Să știi că le-am scris chiar și lui Sharon Stone și lui Bill Gates de la Microsoft, cerându-le sprijin și donații. Așa cum am scris și la Unilever, hypermarketului Carrefour, la câteva biserici și chiar și unei vrăjitoare care își făcea reclamă în revista TV Mania care promitea marea cu sarea pe ochi frumoși, dar care a început să mă exaspereze cu scrisori nesolicitate de tip spam prin poștă, flux pe care a trebuit să îl întrerup într-o manieră suficient de brutală ca să mă pot face înțeleasă, așa că mă tem acum ca nu cumva individa respectivă să mă fi blestemat. În fine, toate eforturile mele au fost zadarnice. Situația noastră financiară nu s-a schimbat în bine de-a lungul anilor și stăm acum cam în aceeași poziție ca în urmă cu 10 ani, deși ar fi nesăbuit din partea mea să nu menționez faptul că am intrat în sfârșit în posesia unei case bătrânești în mediul rural!.

Nu neg că un lucru s-a schimbat, totuși. Am lăsat o rază de credință să pătrundă în sufletele noastre și nu mă îndoiesc că acest sâmbure este capabil de a înfăptui minuni în viețile noastre. Nu dispuneam de acest sâmbure de credință în urmă cu atât de mulți ani când mi-am asumat această datorie morală față de părinții mei, alegând să parcurg acel drum al adolescenței mele de una singură, bazzându-mă pe propriile forțe, într-un fel de ateism forțat care se afla în conflict cu ceea ce inima mea a încercat din răsputeri să îmi arate și să îmi spună în acea perioadă.

Dar nu am avut nicio șansă. Ghioceii pe care mi-i doream eu nu au avut nicio șansă în fața buchetelor ispititoare de trandafiri atât de minunați și de splendizi, dar plini de spini pe care cei din jurul meu mi le puneau în brațe și în fața ochilor. Toată lumea și-a pus speranțe în mine, fiind deșteapta clasei, șefa de promoție în anul meu școlar, M-am identificat în întregime cu aceste trăsături ale personalității mele, fără să întrevăd că, în realitate, ele nu erau totul. Încă de atunci ciobănița și Bisisica de Cătălina se zbătea să iasă la lumină, dar am împroșcat-o și sufocat-o pe adevărata ”eu” cu impresii și imagini preluate din filmele de la Hollywood, cu idealul de tânără din persoana lui Rory Gilmore din serialul ”Fetele Gilmore”, mințindu-mă că așa mi-ar fi plăcut și mie să fiu, ca ea, în loc să mă fi gândit să fiu mai mult ca mine însămi. Nu trebuia să mă fi dus la facultate, cel puțin nu la zi, pentru că m-am dus acolo din aceste motive greșite, sub influența și sub presiunea celor cu mai multă experiență decât mine! Am ignorat în întregime propria voce interioară, cea intuitivă, care, deși atât de firavă ca un fir de iarbă primăvăratic, mi-a repetat și arătat în repetate rânduri că mă caracteriza mai mult acel atribut de ”auto-didact” și acea năzuință de a învăța mersul lucrurilor pe terenul practic al vieții. În sinea mea nu mai doream să învăț și mai multe lucruri, ci să pun în practică ceea ce știam deja, lucruri care îmi păreau suficiente ca să culeg ghioceii la care visam de atâta timp! Și aș fi putut culege atât de mulți ghiocei dacă aș fi fost mai înțeleaptă și mai prudentă, dacă nu aș fi dat ascultare capriciilor celorlalți și ale societății, în general, cu standardele și prejudecățile sale! Ce oarbă am fost! Am vrut să îi ajut pe părinții mei, muncind ca să îmi câștig traiul, dar am sfârșit prin a alege să mă afund în și mai multă teorie, ceea ce a căscat și mai mult prăpastia dintre mine și ei! E atât de târziu să îmi mai pară rău acum…

Am uitat cu totul de mine însămi, punându-mi în spinare crucea sacrificială pe care nici părinții mei pământeni, nici Părinții mei din Ceruri nu mi-o ceruseră să o car înainte de vreme, înainte de a fi pregătită, cu adevărat pregătită pentru scopul vieții mele, dar scopul cel real și autentic, iar nu acel impus de școală și de profesori. Am uitat că normal și natural înseamnă ”1+1= femeie și bărbat”, stare naturală a lucrurilor pe care am înlocuit-o în nivelurile scufundate ale minții mele cu credința falsă că trebuie să suferi, să fii îndatorat ca să obții lucruri materiale, să te mulțumești cu puțin, să nu ai răbdare să aștepți ca să nu ratezi ocazia, oportunitatea, iar toate astea pentru că viața este o chestiune dificilă în principiu în care supraviețuiește cel mai puternic! Așa am creat în mintea mea imagini oribile și degenerate despre lumea din jurul meu care îmi dictau să cred că, pentru a reuși în viață, femeie fiind, cu toate calitățile și talentele tale, trebuie să te supui jocurilor perverse ale bărbaților pe care negreșit trebuie să îi ții la degetul mic, lucru care nu se poate întâmpla în alt fel decât făcând sex cu ei. Așa am ajuns să dezvolt în natura mea o latură băiețoasă, masculină, gata în orice minut al zilei să calc pe alții în picioare și să îi lovesc cu coatele și cu pumnii ca să obțin ceea ce îmi doresc, inclusiv un loc liber în autobuz, uitând de tot de gingășia și de inocența din interiorul meu care m-au făcut să am mereu această înfățișare drăgălașă și copilăroasă pe care nu am vrut-o, preocupându-mă să îmi dezvolt mușchii de la brațe dând pumni în stânga și în dreapta, să car mobilă și să bat cuie în locul ursului grizzly căruia i-am luat cu timpul locul de bărbat în casă. Și pentru ce toate acestea, Doamne? Pentru confortul și pentru siguranța zilei de mâine, pe care oricum nu le-am avut niciodată? Tot ce am vrut a fost să am cămăruța mea, chilia mea, spațiul meu intim personal în care să fiu eu însămi. Și de aceea am uitat cu totul de tine, jumătatea mea, fiindcă nu am simțit nevoia să te cunosc pentru a obține acest singur lucru pe care mi l-am dorit pentru mine, spațiul meu.

De aceea îmi vine foarte ușor să plasez în imaginația mea tot felul de scenarii în care pun bazele unei fundații caritabile care să salveze Africa de la foamete și sărăcie sau în care am sub conducere mii de oameni în vreo fabrică de fire de tricotat, fără să îmi fie teamă de responsabilitatea pe care o astfel de funcție o presupune. Dar când mă gândesc că aș putea fi nevasta unui bărbat cu care să devin un singur trup, ființă androgină de la începutul timpului, mă îmbujorez toată, încep să transpir, să tremur, să mă codesc, să mă bâlbâi, ca și cum vorbesc despre cine știe ce lucru, iar asta nu mai e ceva normal.

Stau aici scriind aceste lucruri, complet oarbă și puțin cam surdă și, în loc să mă gândesc la tine, la întâlnirea cu tine, mă afund în dilema pe care o presupune aparenta datorie pe care o simt față de familia mea. Mă blochează. Nu reușesc să îmi doresc să te cunosc în persoană până ce nu rezolv orice am de rezolvat cu ei. Trebuie să fie o problemă legată de karma, vreun ecou al trecutului pe care nu mi-l pot explica acum, însă din cauza acestui impuls inconștient nu vreau să vii la mine, căci știu că, dacă ai veni, aș uita de toți și de toate, inclusiv de mamă și de tată. Știu că, dacă ai veni la mine, iar tu chiar ai fi tu, cel deopotrivă cu mine, nu mi-ar mai fi frică de nimic și aș pleca cu tine în lumea largă, în necunoscut, trăind cu tine într-o cocioabă la malul mării sau pe podeaua putrezită plină de paie murdare a unui hambar de lângă marginea unei păduri. A trebuit să trec prin suferințe cumplite ca să înțeleg că aș fi încântată și foarte mulțumită să numesc ”acasă” un hambar dărăpănat, atâta vreme cât tu ești cu mine. Aș pune piatră lângă piatră ca să întăresc pereții hambarului ca să fac din acest loc un cămin, o casă de piatră. Și ți-aș fierbe laptele la ceaun și ți-aș prăji ouă ochi la micul-dejun și aș fi cea mai fericită casnică, îngrijind de bărbatu-su și de odrasla lor de dimineață până seara, numai de-ai fi tu cu mine!

Dar toate aceste imagini ale unei vieți idilice în 2 îmi par atât de îndepărtate, încât am ajuns să îmi îngân un cântec de leagăn noapte de noapte ca să mă motivez să mai rezist, să nu îmi pierd speranța, aducându-mi aminte că și la 40 de ani mai poți avea acest gen de viață pe care numai călugării și penitenții ar mai alege-o. Dar eu aș alege-o și aș fi atât de fericită așa, cu tine, și nu știu ce să mai fac ca să îmi vină și mie rândul să stau în prezența ta. Așa de amăgitoare mi se pare dorința mea de a te întâlni, ținând cont de faptul că ceea ce am scris un pic mai sus stă în picioare. De fapt, nu vreau încă să te întâlnesc până ce nu știu că mi-am îndeplinit sarcina acasă, datoria pe care o simt față de familia mea pe care nu o pot explica mai bine decât am făcut-o mai sus.

Editat Sâmbătă, 30 Martie 2019, după-masă

Cât ar necăji-o pe mama să citească rândurile mele de mai sus! De câte ori nu mi-a zis ea: ”Nu te mai îngrijora tu pentru noi! Tot ce vrem pentru tine este să fii fericită! Du-te în treaba ta și trăiește-ți viața!” Da, știu că așa ar trebui să procedez. Dar atunci de ce simt de 3 ani încoace că, dacă aș pleca de lângă ei, i-aș abandona? Voi continua cu răspunsul la această întrebare în altă scrisoare.

PS: Of, ce sforăitură de scrisoare am conceput săptămâna aceasta când nu am vrut decât să îți zic că îmi este atât de jenă să te întâlnesc!

dec. 152018
 

<>
Sâmbătă, 15 Decembrie 2018

Zburătorule (sau Drag jurnal sau Drag cititor),

Când suferința îți este atât de mare și ajungi în acel punct în care urli din toți plămânii că ești dispus să faci orice numai ca Universul să îți dea cutare sau cutare lucru, sfatul meu sincer este să ai mare grijă ce promisiune faci față de tine însuți. Universul nu va uita să își ia partea promisă de tine, mai devreme sau mai târziu tot își va revendica partea. Universul nu uită niciodată, dar din fericire este dispus să ierte. Iertarea nu înseamnă că va trece cu vederea fărădelegile noastre. Nimic nu este gratuit în universul nostru tridimensional guvernat de legi mecanice. Ca să fim iertați fără să dăm ceva sau să facem ceva în schimb ar însemna să lucrăm împotriva logicii vieții, să scurtcircuităm sistemul atât de perfect al Spiritului Cosmic.

N-am filozofat doar așa, ca să mă aflu în treabă. Îmi fundamentez supozițiile pe multiplele observații pe care le fac asupra lucrurilor care mi se întâmplă, mai mici sau mai mari, deși din-acestea de mare amploare mi se întâmplă extrem de rar. Dar știi și tu cum se spune, ”Dracul stă în detalii”, iar când lucrezi cu ființa ta intimă ca să îți deschizi al treilea ochi, vrând-nevrând ajungi să vezi și musca de pe căciula ciobanului din Subcarpați.

Bine ar fi fost să am cu ce mă lăuda în privința celui de-al treilea ochi despre care nu știu să zic dacă s-a deschis măcar 1%. Nu se simte la o estimare cât de cât să se fi deschis mai mult de atât. Ca să îmi recuperez vederea în baza deschiderii, vindecării și echilibrării acestui centru magnetic corespunzător vederii și ochilor ar însemna să mai curgă multă apă sub pod deoarece e absurd să crezi vreodată că așa ceva se poate întâmpla peste noapte, mai ales când eu nu am un ghid care să mă îndrume mai cu pricepere pe acest drum al deschiderii acestei chakre minunate! Fac tot ce pot, având în vedere circumstanțele. Nu mi-a mai rămas alt ghid decât acela din interior. Și te mai am pe tine, Zburătorule, manifestare de tip Incubus al energiei mele sexuale freudiene inhibate, refulate, dezechilibrate. Ai putea fi tu oare altceva decât așa ceva?

Dar stând de atâta timp în mintea mea pisând și tocând dramele trecutului până ce au să se preschimbe în praf cosmic, lucru care mă va împiedica să comit din nou aceste orori în viitor, am identificat în psihologia mea o singură emoție deosebită, cu toate că se maschează tare bine în înveliș veninos și dezagreabil. De un milion de ori trebuie să găsesc înțelepciunea în mine să nu dau cu bâta-n baltă și să ratez această șansă de a-mi recupera vederea într-un mod tare ingenios și inventiv! Binecuvântate să fie imaginația obiectivă, voința conștientă, motivația și… proiecția astrală!

Ce îmi spune emoția asta mai sus menționată? De când am identificat-o stocată în corpul meu fizic și mental, îmi spune clar și răspicat că îmi este un dor nebun de tine. Aș da orice și aș face orice ca să te mai văd o dată! Nici nu mi-am dat seama că așa este dacă nu aș fi început să scriu aceste compuneri. Nu am fost absolut conștientă în ultimii zece ani că în mine dormea latentă această emoție care, fiind nocivă fără doar și poate, a creat mai multe complexe și blocaje în psihologia mea, dar pe care încerc acum să o transform din bestie în frumusețe. Și e simplu! E atât de simplu, e clar și limpede ca lumina zilei pentru mine că se poate pentru că, din fericire, emoția aceasta există deja în mine, nu trebuie să o scornesc de la 0, nu trebuie să o forțez în mintea mea, așa cum trebuie să forțezi un pumn de medicamente pe gât ca să te tratezi de cutare sau cutare boală. După logica mentalității de azi, ceea ce intenționez eu să fac este nepoliticos, intrusiv, obsesiv, mișelesc, nebunesc, imposibil, neadmisibil, injust, nerealizabil. Mi s-a recomandat să o las baltă, să merg mai departe, să mă resemnez cu boala mea, cu orbirea, cu tot. Păi, la recomandarea voastră, iată că m-am și resemnat, iar când m-ați văzut resemnată, m-ați blamat și m-ați judecat că am renunțat la luptă, că m-am conformat cu noua mea circumstanță de viață! Dacă nu mă vedeți dându-mă cu capul de pereți în fiecare zi urlând și țipând că vreau să văd din nou, înseamnă că m-am resemnat? Ce vreți să fac? Ce ați vrea să vedeți la mine? Ce dovezi vreți să primiți de la mine că nu am renunțat încă? Pentru că nu mai pot să rezist! Mi see întoarce stomacul pe dos și mă ia cu rău de la inimă când o mai aud pe mama zicându-mi:
– De ce nu te zgâiești la lucrul tău de mână când croșetezi și stai cu capul ușor înclinat spre stânga, direcție în care privești cu melancolie? Știi cum se vede? Ca și cum nu vrei să vezi! Ca și cum te-ai dat bătută!

Nici când vedeam nu mă uitam la lucrul meu de mână, ci la televizor, la vreun film, serial sau emisiune. De-aia nu mă zgâiesc nici acum, pentru că mi-a pătruns atât de mult în sânge, încât nu mai este nevoie să mă uit, așa cum face și un programator când ucide tastatura. Nici eu nu mă uitam la tastatură când tastam, așa de mult mă obișnuisem cu asta!

Am avut o viață extrem de ciudată, mai ales de la 20 de ani încoace, când am început să sufăr de insomnii severe. Am stat mai mult pe întuneric, cu lumina închisă, croșetând pe întuneric, citind pe întuneric. Întunericul îmi este incredibil de cunoscut, iar de aceea nu sufăr în egală măsură cu ceilalți năpăstuiți de soartă care pierd din diverse motive lumina ochilor. De aceea domniile voastre confundați familiaritatea mea cu întunericul cu resemnare.

Din cauza asta am renunțat să merg la psiholog. Cu toate bunele lor intenții, psihologii știu foarte bine că unele boli nu se vindecă, iar orbirea se numără printre acestea. Se cunoaște un număr mult mai mare de persoane care s-au vindecat de cancer, în fază terminală, decât de persoane care s-au vindecat de orbire, deși cea din urmă nu pune viața în pericol, așa cum face cancerul. Ai crede că ai toată viața înainte ca să îți recuperezi vederea după ce ai pierdut-o din diverse motive, iar acest lucru pur și simplu nu vrea să se întâmple. N-am găsit pe internet decât trei cazuri de vindecare de orbire, iar modalitățile prin care minunea s-a produs au fost cel puțin năzdrăvane în toate cele trei cazuri: în primul, bărbatul respectiv a fost lovit de un fulger, iar după asta a văzut din nou (bine că purta cizme de cauciuc la momentul respectiv!); o altă femeie a văzut din nou după ce s-a dus la un Izvor al Tămăduirii în Franța, unde s-a spălat în repetate rânduri pe ochi cu apă de la izvor; iar o alta a văzut din nou după 12 ani de la accidentul de mașină care provocase orbirea, iar asta dezvoltând vreo 10 personalități diferite pe care un psiholog experimentat și deschis la minte le-a ghidat să vadă din nou, până a ajuns și personalitatea originală să vadă din nou. Asta este tot.

Și de aceea, pentru că orbirea este boală auto-imună care nu se vindecă, și psihologul meu încerca relativ subtil să mă convingă să mă resemnez în privința vindecării. Era atât de convinsă că nu se poate, încât mi-a spus pe șleau că nu îmi voi găsi în vecii vecilor, amin, un băiat cu care să mă căsătoresc pentru că, zicea dumneaei, bărbaților le place să li se facă dimineața cafeaua. Și le mai place ca femeile lor să se ducă la piață, la cumpărături, aceasta fiind o activitate care ține de femei, nu de bărbați. Iar pentru că eram oarbă, nu eram femeie, ci un ghimpe în coastă sau un fel de ciot de om cu care un bărbat adevărat nu avea ce face, un bărbat adevărat fiind acela căruia îi place să îi fie servită cafeaua dimineața! Și mai zicea că se putea o viață singură, fără sex, fără mângâieri, fără tandrețe, fără sprijin. Dar mai adăuga, văzând protestul de pe chipul meu, că dacă eu simțeam că nu puteam să fac acest lucru numit ”viață” de una singură, îmi puteam găsi un partener la nu-știu-care biserică din orașul nostru unde știa dumneaei că mergeau persoane ca mine (adică persoane cu handicap) ca să își găsească parteneri de viață. Se părea că acel loc acționa ca un fel de agenție de matrimoniale pentru cei cu diverse dizabilități. Iar asta pentru că se pare că un om ”normal”, adică sănătos, nu ar accepta niciodată să își împartă viața cu un om ”anormal”, adică bolnav, handicapat, etc. Fericiți cei care au găsit așa ceva în viața asta, pentru că de restul… vai și amar de capul nostru ”

Nu am mai putut tolera aceste conversații cu psihologul meu. Nu puteam să accept invitația de a mă resemna, pentru că așa aș fi făcut în cele din urmă. M-aș fi resemnat. Deja am serioase dificultăți în a-mi dori să văd din nou. Totul este mecanică subconștientă! Pentru că m-am învățat ani de-a rândul să fac acțiuni care îmi permit supraviețuirea pe întuneric, acum îmi este egal cu 0 dacă văd sau nu. Nu este resemnare apărută după atacul cerebral, ci pattern de comportament imprimat în mintea mea subconștientă cu mult timp înainte de ”dezastrul” de la 1 Noiembrie 2013. Mi-au rămas mintea, memoria și capacitatea de a învăța și a înțelege lucrurile intacte. Nu mi-au fost afectate decât simțurile (văz, auz, miros). Așa că îmi amintesc foarte bine ce vroiam să fac și la ce visam înainte de AVC. Adică nu mare lucru. Reușisem până la atacul cerebral să iradiez din psihicul meu orice formă de ambiție stupidă, cel puțin în privința carierei. Tot ce vroiam atunci era să scap definitiv de videochat. Orice meserie mi s-ar fi părut bună, atâta vreme cât nu mă punea în situația de a mă mai prostitua pe internet. Nu cred că aș fi fost vreodată capabilă să duc această activitate în plan fizic din planul cyberspațiului, dar cei 4 ani de activitate intermitentă pe internet și-au pus amprenta în personalitatea mea. Iar de hiba asta nu știu cum să mai scap, pentru că se manifestă în moduri extrem de hidoase în visele mele, unde subconștientul se manifestă în timp real..

Dar nu despre natura mea seducătoare” începusem să vorbesc, ci despre orbire și resemnare. Și despre muncă. Nu mi-au fost deloc străine tehnicile de introspecție psihologică, iar asta încă din perioada liceului, dar mai ales după facultate, când m-am văzut nevoită să confrunt jungla vieții cu cele câteva unelte ajutătoare de care dispuneam. Acum dispun de mai multe, deși sunt pe minus cu vederea și auzul. Cu toate astea, nu am folosit acele câteva resurse interioare de calitate ca să mă pun pe picioare, perpendicular cu pământul, așa că am mers mai mult paralel cu mecanica vieții. Un lucru bun am făcut și eu în tot acel timp. Mi-am identificat toate calitățile și abilitățile și am ajuns la concluzia că nu puteam lucra decât ca freelancer, pe lângă casă, aș fi preferat eu în domeniul DIY. Era perfect! Puteam combina în fel și chip toate pasiunile și înclinațiile mele! Iar din acestea aveam cu duiumul! Viața însăși îmi părea o sursă constantă și infinită de inspirație pentru arta pe care o aveam în minte! Găseam în permanență noi idei de articole, de tutoriale, de poze, de obiecte de tip hardware de făcut. Nu mă plictiseam niciodată! Ce bucurie găsisem eu în nasturi! În numai 30 de minute reușisem să scornesc vreo 10 modalități de utilizare a nasturilor! Câtă bucurie am simțit în acele câteva luni, după ce mă apucasem de fleacurile astea, în vara lui 2013. Toate aceste activități și întrebuințări ale timpului meu au intrat în mecanica subconștientă. M-am educat în acei ani să gândesc și să mă comport într-un anume fel în domeniul muncii, unde am avut un real succes! Nu mi-a mers în celelalte aspecte ale vieții pentru că rulam după patern-uri mentale extrem de distructive, mai ales la capitolul ”iubire” din care nu am cunoscut niciun moment de tandrețe. Dar nu îmi păsa foarte mult de asta înainte de atacul cerebral.

Ba îmi dau seama acum că, de fapt, îmi păsa foarte mult. Ciudățenia pe care o perpetuam în comportamentul meu încă din adolescență dicta în continuare modul meu de a privi viața. La capitolul ăsta eram, da!, resemnată. În întregime și cu desăvârșire resemnată! De la 20 de ani nu mai credeam eu că voi întâlni vreodată persoana potrivită și mă ia cu rău de la stomac acum că știu, că mi-am dat, în sfârșit, seama de ce anume am ajuns eu să cred o așa idioțenie la 20 de ani! Dar acum e necesar să sfârșesc firul narațiunii început anterior. Vezi tu, eu nu mai găseam bucuria în noțiunea de relație. Nu am vrut decât un fel de amant, de iubit, de prieten cu beneficii, ceva care să nu mă țină în loc, legată de mâini, de picioare și de gât. N-am putere acum să explic mai pe larg de unde venea defecțiunea asta în psihologia mea, pentru că o aveam încă din perioada adolescenței. Mi se pare că nu îmi doream decât să experimentez aspectul sexual al unei relații, nu și tot restul care mă plictisea. Mai degrabă vroiam să citesc, să învăț, să muncesc, decât să îi țin de urât unui mucos plângăcios și depresiv. Tot ce îmi doream era ca ăla care mă pătrundea să nu îmi stea pe cap, să nu ajung să trag eu de el ca să se mobilizeze în privința vieții, să nu îl întrețin eu, să nu îi fac eu de mâncare. Nu vroiam decât contactul intim, iar în restsă mă lase dracului în pace. Dacă irlandezul ar fi fost mai responsabil în privința muncii, mult mă îndoiesc că mi-ar mai fi păsat că era un cretin pervers care se… Aici, da!, e resemnare. Încă este resemnare!

Fiecare om vine cu bagajul său emoțional din anii trecuți. Eu nu sunt cu nimic mai diferită. Am avut 26 de ani la dispoziție să instalez programe mentale auto-distructive în subconștient după care încă mai funcționez, după care încă mă ghidez, cu toate că sunt atât de vizibil învechite, dând erori peste erori, inclusiv un atac cerebral, pentru că să îmi spună mie careva cuțu că principala cauză a atacului a constat în faptul că am luat ocazional anticoncepționale! Sau pentru că aș suferi de trombofilie (de care nu sufăr!), fără să fi avut vreodată vreun simptom în prealabil. În realitate, nu am făcut decât să umplu bagajul meu emoțional cu pietre și plumb în loc de fulgi și de pene de gâscă, până când toartele genții mele s-au decis să cedeze de la atâta greutate, iar asta în cel mai nefericit moment cu putință, chiar în mijlocul străzii, chiar pe stop, chiar în văzul tuturor trecătorilor care m-au văzut cum mă preschimbasem, între timp, într-o hoarder de mizerie emoțională! În 2013 îmi concentrasem 99% din atenție și efort asupra muncii, domeniu asupra căruia doream cu ardoare să obțin controlul, iar numai 1% era focusat asupra celorlalte lucruri. Și tocmai acest 1% a decis să cedeze, să se împotrivească, să o lase baltă cu totul. Așa că am cedat impulsului înainte de vreme, cu mult timp înainte să mă pun în sfârșit pe picioare din punct de vedere financiar. Am revenit în sânul familiei mele cu care nu sunt compatibilă, pe aceeași lungime de undă. Nu vedem viața în aceleași culori și nici în aceiași termeni de utilizare (terms of service – TOS sau termeni și condiții).

Au trecut cinci ani blestemați de la atacul cerebral, iar eu încă nu reușesc să ies din șocul oribil în care mă aflu, iar asta nu pentru că am orbit, pentru că nu asta doare, ci pentru că aflu cu neasemuit de multă tristețe că nu reușesc să mă conectez cu sora mea care a rămas blocată cu o fată oarbă care vede lumea în artă, culoare și poezie, magie, în timp ce ea nu vede viața în aceleași culori. Au trecut 5 ani deja, iar faptul că mă aflu în pielea unei femei de 31 de ani trăind cu nici 500 de lei pe lună, bani primiți ca ajutor social care nu ajung întotdeauna în buzunarul meu, căci datoriile familiei sunt copleșitoare, mă îngenunchează de durere și mă pune la pământ. Sunt în pragul depresiei și al agoniei, iar asta nu pentru că nu văd, ci pentru că nu știu cum să fac să ajung la ea, ca să mă ajute să continui cu lucrul meu în domeniul DIY pentru care nu am nevoie de vedere în mod expres. Caut și acum, așa cum căutam acum cinci ani, un partener (fie femeie sau bărbat) care să mă ajute în munca mea. Am rămas cu această gândire de atunci, de dinainte de AVC, și nu reușesc să mă schimb. Nu reușesc să o las baltă, să uit, să merg mai departe, să accept că nu am reușit, că am eșuat, că n-a fost să fie. E copleșitoare această durere. Mă aflu într-un conflict de proporții pantagruelice cu mine însămi și nu am nici cea mai vagă idee în ce direcție să o apuc. Răscrucea asta de drumuri nu îmi oferă prea multe opțiuni. Știu doar că trebuie să îmi recuperez vederea, cu orice preț, pentru că alternativa este să îmi accept ”descompunerea” stând pe canapea. Ai mei nu sunt oameni răi, nu vreau să fiu înțeleasă greșit! E doar o problemă de incompatibilitate în felul în care vedem mersul lucrurilor și al vieții, eu având aptitudini totalmente diferite de ale lor ca să mă fi integrat în viziunea lor despre viață, atâta tot! Așa că trebuie negreșit să văd din nou, ca să îmi pot lua din nou viața în propriile mâini, dar cum să îmi recuperez vederea dacă mi s-a spus încontinuu în stânga și în dreapta că din punct de vedere medical acest lucru nu este posibil? Și cum să văd din nou dacă nu îmi doresc cu toată sinceritatea să văd din nou, lucru pentru care sunt atât de blamată de către cei din jurul meu? Mi s-a zis în nenumărate rânduri că pur și simplu se vede pe chipul meu că nu doresc stăruitor să văd din nou. Iar eu le spun tuturor că sunt nebuni să îmi ceară să transform liniștea din interiorul meu în disperare! Disperarea nu duce niciodată la nimic bun! Iar eu sunt deja obișnuită să trăiesc pe întuneric, pe programul de supraviețuire, de la 20 de ani. Fac și acum aceleași lucruri pe care le făceam atunci. Atât de puține s-au schimbat. Doar că nu mai sunt intimă cu nimeni. Atâta tot.

Am încercat și am depus tot efortul să nu disper din cauză că am orbit, dar disperată tot am ajuns să fiu. Cum să mă forțez eu acum să îmi doresc să văd din nou? Pentru asta ar trebui să îmi schimb toate concepțiile despre viață acumulate în 31 de ani. Nu că n-aș proceda bine făcând așa, ba bine de tot aș face dacă aș schimba modul meu de gândire, dar de unde să scoți o astfel de transformare radicală, la 180 de grade, peste noapte, când se știe că unora le ia o viață întreagă să se lase de fumat?

Nu de puține ori m-a certat mama pentru că, atunci când mă întreba care sunt lucrurile pe care doream să le văd, ridicam din umeri a neștiință.
– Nu știu, mamă, de ce mi-e dor, dar în ultimii zece ani de viață, am văzut foarte puține lucruri, trăind noaptea și dormind ziua, îi răspundeam eu.
Dacă ai putea să îți imaginezi ce crize și ce suferințe am produs în mama mea care mă întreba după aceea,
– Dar pe mine nu vrei să mă vezi?

Ce să îi zic? Oare chiar nu înțelege nimeni că am trăit atâta timp ca o pustnică, pe întuneric, în singurătate, fără să văd chipuri de oameni? De ce așa? Repet, pentru că am suferit de insomnii extrem de severe pe care nu le-am tratat și de care am scăpat anul acesta, în iunie! Mi-a luat zece ani să îmi revin! Cum să schimb peste noapte tot ce am acumulat în subconștient în acești ani? Nu vreau să văd pentru că în mecanica minții mele nu găsesc ca fiind necesar să văd ca să pot continua să fac multe din lucrurile pe care le făceam înainte de atac.

Și, totuși, ceva a răzbătut la mine. Un singur licăr de lumină s-a aprins în toată bezna din subconștientul meu. O singură emoție cu totul și cu totul deosebită a fost scoasă la lumină de către sufletul meu, iar de asta mi-am dat seama de-abia anul trecut, după ce am terminat de scris seria ”Baza de date WHO IS the real Zburătorul”. Doamne, că îmi ești martor în aceste clipe de cumplite încercări în care mă aflu. Este de necrezut să aflu acum că toată melancolia din mine se datorează absenței lui, a acestui skaterboy țigănos, urâcios și ignorant, din ultimii mei zece ani de viață! Este incredibil să descopăr acum cât de dor îmi este de el! Îmi vine să urlu! Nici nu mi-am dat seama! Cum de nu am reușit eu să traduc această senzație copleșitoare de dor mai devreme? Cum de nu mi-am dat seama?

Aș da orice și aș face orice ca să îl văd din nou, o singură dată, ca să știu ce s-a ajuns de viața lui! Atât și nimic mai mult, nu vreau să fim prieteni, nici să ne pupăm, nici nimic. Vreau doar să îl văd din nou. E singurul lucru pe care l-am identificat în mintea mea pe care îl doresc cu sinceră ardoare.