dec. 232021
 

<>

Joi, 23 Decembrie 2021

Marius,

Ți-am confesat în ultimele scrisori că, fiindu-mi sufletul cercetat de către Tatăl care se află în ascuns, mi s-a îngăduit să îmi percep ambele naturi, cea divină și conștientă și cea bestialică, mecanică și inconștientă, în contrast pentru a-mi putea exprima hotărârea, în mod deliberat, în privința avansării în munca interioară, fapt care poate semăna cu avansarea la un loc de muncă unde ți se va cere să îți asumi mai multe responsabilități și mai multă răspundere pentru multe alte sarcini. Fiind pusă în fața acestei decizii de a avansa sau de a retrograda, sufletul meu a conchis că trebuie să meargă înainte. Dar ce nu ți-am mărturisit a fost faptul că, trăind toate aceste minunate fapte în universul interior, le-am trăit dintr-o perspectivă spirituală neutră, neavând nicio percepție asupra identității mele sexuale, nefiind. deci, nici femeie, nici bărbat. De fapt, în cursul acestor ultime experiențe descrise în ultimele două scrisori, m-am exprimat în fața Tatălui ca un fel de substanță amorfă, deci ca un fel de forță, lucru care nu a fost străin simțirii mele interioare, întâmplându-mi-se de câteva ori până acum să am percepția asupra mea ca și cum aș fi… ei bine… cum să îi zic? O bază de date, de valori și de informație portabilă și fără structură fizică. Suflet, prin urmare, și psihic în același timp.

Remarcând această neutralitate în separarea sexelor în simțirea mea, am cerut de la Ființa profundă, prin rugăciune, să fiu iarăși pusă în context cu sufletul tău pentru ca, în contact direct cu substanța psihică din care tu singur te alcătuiești, eu să mă pot percepe din perspectiva feminității mele. Căci, în fond, ceeea ce mă împiedică să văd este ura față de sexul opus, iar nu ateismul, dar dacă nu aș crede într-o forță dumnezeiască, atunci pe cine să rog să îmi redea vederea? Constat, din această reflecție, că, pășind peste cadavrul putrefact al ateismului inconștient, aș ști, prin cunoaștere, iar nu prin auto-sugestie, cui trebuie să mă rog ca să fiu ajutată să văd din nou. Dar când m-am rugat zilele trecute să fiu iarăși pusă în legătură cu sufletul tău pentru a-mi putea cerceta singură simțirea în ceea ce te privește, nu cred că m-am așteptat ca acest lucru să se și întâmple. Și acum nu știu dacă s-a întâmplat de-adevăratelea, dar ceva s-a întâmplat azi-dimineață, ceva ce mi-a condus simțirea pe o treaptă superioară de înțelegere. Și iată ce s-a întâmplat, pe scurt.

Era încă foarte devreme când m-am trezit și nevrând să le încurc pe mama și pe sora mea care urmau să înceapă să pregătească bucatele tradiționale pentru masa de Crăciun, am luat micul-dejun devreme, retrăgându-mă în dormitorul meu ca să meditez și ca să mă rog. Până am adormit, am privit la un minunat festival de culori și de imagini ghidușe și insolite. Iar când am început să văd de-a binelea, am simțit, în mod intim, că nu eram singură. Știam că erai tu, iar delicatețea ta era evidentă. Aș vrea să pun multă emfază pe această idee a delicateții tale pe care o exprimai prin fiecare gest și mângâiere, nicidecum nedorindu-mi să te fac să înțelegi, prin aluzia mea, că mă refer strict la actul intim. Nu era vorba despre asta. Sau, în orice caz, nu numai despre asta, ci despre ceva cu mult mai profund, ceva ce nu mai văzusem înainte. Sau, mai bine spus, nu vrusen să văd, fiind ceva ce nu pot detalia în cuvinte, dar pot simți cu inima că a venit de la Ființa ta. Dar eu ți-am spus în timp ce sufletul tău mă învăluia în adorație:
– Cine ești?
– Cum, cine sunt? Ți-am zis că sunt Marius.
– Nu te cred! Dacă ești el, Mama Divină mi-o va dovedi, ți-am răspuns, strigând după Mama Divină Kundalini și făcând semnul crucii în fruntea ta ca să mă păzesc de intruși și de incubi, temându-mă să nu fii așa ceva, o proiecție mentală mecanică izvorâtă din desfrâu și din dorință, zicând aspectelor elevate ale Ființei profunde că nu pot fi judecată pentru că te-aș fi tolerat când dovezile concrete ale comportamentului meu arată că, din contră, m-am opus incubului inconștient.

Ce mi-a arătat Mama Divină Kundalini pe care o implorasem să mă ajute este mult prea delicat ca să fie mărturisit, însă un lucru îl pot dezvălui. La sfârșit, înainte să mă trezesc, simțindu-mă în mod profund conectată cu acea formă care pretindea că este sufletul tău, ți-am spus:
– Eu nu cred. Nu cred!

Căci este foarte ușor să pricepi de ce, totuși, în adâncul inimmii mele nu cred că ești real! Orișicât mi-ai atins sufletul în ultimii ani, unele corzi, pur și simplu, au rămas neacordate, surde și în agonie în fața efortului tău. Însă nici nu pot nega că, după ce m-am trezit, am început să mă surprind înțelegându-ți mai bine motivația și intențiile ascunse, fără ca tu să mi le fi dezvăluit vreodată. Și acum mi-am amintit de această melodie de mai jos pe care am auzit-o în vis în ziua de miercuri, 06 Octombrie, când tatăl meu a fost externat din spitalul din București, întorcându-se la noi ca să mai stea cu noi numai 3 zile. Nu mă întreba cum am făcut-o, dar plecând de la aceste versuri am dedus că, în cursul nopții dinspre sâmbătă spre duminică în acea săptămână, mi se cerea să fac tot efortul să rămân în stare de veghe. Dar aceste versuri au altă semnificație acum, mereu au avut, de fapt, această singură semnificație pe care Tatăl mi-o comunica, în numele tău, ca să îți pot ierta lipsa de tact, de bun-simț și de cavalerism.

I was afraid I’d eat your brains
I was afraid I’d eat your brains
‘Cause I’m evil
‘Cause I’m evil

I’m a confident liar
Have my head in the oven so you know where I’ll be
I’ll try to be more romantic
I want to believe in everything you believe
I was less than amazing
Do not know what all the troubles are for
Fall asleep in your branches
You’re the only thing I ever want anymore

The National – ”Conversation 16”

De ce mi-ar fi trimis Ființa mea reală interioară aceste versuri într-un vis chiar înainte de moartea tatălui meu? Și cum aș putea să explic ce semnifică ”I was afraid I’d eat your brains” când tu ar trebui să știi mai bine? Marius, Marius, mă doare carnea pe sub epidermă ca sfâșiată în bucăți de ghearele unei sălbăticiuni trebuind să recunosc că ai fost mai înțelept decât mine, ferindu-te de mine și păstrând distanța față de mine fiindcă, altminteri, apropierea de mine te-ar fi împins să îmi mănânci creierul, metafora mea neavând nicio legătură cu conotația canibalismului! Însă, pur și simplu, este evident faptul că energiile noastre vibrează în mod diferit, fiecare la o cu totul altă frecvență. Marius, m-am plâns de multe ori de-a lungul ultimilor ani, de când am suferit atacul cerebral, căă eu am fost aceea care a tras de cei din jurul meu, căutând să îi motivez, să îi încurajez, să îi ajut să iasă din letargie și din depresie, eu trebuind să dau dovadă de mult curaj și de determinare ca să nu pic în cea mai îngrozitoare dezolare. Și prea puțină îmbărbătare am primit înapoi, cu toate că eu sunt cea lovită cu adevărat. Dar lucrurile nu au stat deloc astfel, iar multe din scrisorile mele dovedesc faptul că și de mine a tras cineva, că și eu am fost împinsă de la spate, că și eu am fost scuturată și cutremurată ca să mă trezesc din letargie și ca să îmi revin din depresie, că și eu am fost îmbrățișată, încurajată și ajutată. Iar sufletul tău a fost acela care a făcut toate acestea pentru mine, prin portița deschisă în dimensiunea astrală fiindcă, altminteri, în dimensiunea materială energia ta ar fi mâncat-o pe a mea. Știi care a fost poanta întâlnirii noastre la balcon, în stilul lui Romeo și al Julietei? Dacă, intrând în contact fizic direct, am fi avut amândoi atâta stăpânire de sine încât, stând pe canapea ca să conversăm, păstrând aceeași distanță între noi ca de la trotuar la balconul meu de la etajul 1, atunci ni s-ar fi dat îngăduința să avem contact fizic mai de timpuriu.

Dar eu am refuzat vehement să recunosc că așa stăteau lucrurile, plângându-mi de milă și urându-te din toată inima pentru nepăsarea ta, neputând să pricep că m-ai fi consumat de vie dacă mi-ai fi fost alături și cu trupul fizic, nu numai cu sufletul! Dar e prea târziu să îmi retrag acuzațiile, ursitul meu… Sunt la prea mare ananghie acum ca să nu afirm că ceea ce ai făcut față de mine, spre binele meu, este, de aici înainte, o deplină și certă dovadă de insensibilitate, de imaturitate și de imoralitate.

Mai prudentă, Ființa mea profundă m-a apostrofat în chip majestic după ce, săptămâna trecută, ți-am scris că mă pedepsești pentru greșelile tatălui tău. Așa că, în multa Sa milă și îngăduință, mi-a arătat cum și eu, în inconștiența mea, te pedepsesc pentru greșelile tatălui meu.

Am avut joia trecută, pe 16 Decembrie, o experiență spirituală tulburătoare, dar revelatoare. De fapt, în cursul acestui an am avut de mai multe ori această experiență, în fiecare rând repetându-se cu un grad diferit de intensitate. În cursul zilei de joi, săptămâna trecută, am fost mai conștientă ca oricând de constrângerile mentale și emoționale pe care această problemă inconștientă le presupune. Și pentru că nu vreau să fac niciun mister din experiența mea, îți voi mărturisi că este vorba despre complexul Elektra. Dacă nu știi despre ce este vorba, fă acest efort de a te documenta ca să înțelegi că nu mai este o chestiune pe care să o fi scornit eu, ci un mecanism psihic arhetipal foarte pe larg documentat în psihologie și psihiatrie.

Și pentru că vorbim despre complexul Elektra, este destul de reduntant să descriu conținutul acestor experiențe ale mele când se cunoaște faptul că vorbim, printre altele, de relații incestuoase. Desigur, totul la nivel inconștient, dar pentru mine orice regresie făcută în mormântul inconștientului nu mai este de mult timp o incursiune involuntară, ci una prin care captez, în simțire și în gândire, cum mă predetermină inconștientul să mă manifest în lumea vizibilă. Prima experiență de acest soi, când complexul Elektra a fost dezgropat de către Ființa mea reală interioară din inconștient, a fost una inimaginabil de dezgustătoare, de agresivă și de dezagreabilă, ca și cum efortul Ființei profunde era să atingă tocmai nervul cel mai profund al acestui tipar mental inconștient. Era mecanica pură a acestui complex și am convingerea că, dacă alți oameni ar avea contact cu acesta, l-ar trăi în mod identic, cu mențiunea că fiecare femeie l-ar avea ca personaj central pe tatăl lor. Căci complexull Elektra este relaționat cu fetele în raport cu tații lor, în vreme ce complexul Oedip este relaționat cu băieții în raport cu mamele lor. A doua experiență pe care am avut-o în cursul acestui an a fost tot atât de ciudată și de dătătoare de fiori pe șira spinării, la capătul ei aducându-mi-se la cunoștință numeroasele efecte negative pe care acest complex le lasă în psihic, mai ales când acesta nu este soluționat. Devenisem, deci, conștientă de efectul traumatizant al acestui complex când rămâne nesoluționat.

Dar în cursul dimineții de joi, săptămâna trecută, perspectiva mea asupra acestui complex Elektra a fost ușor diferit întrucât am avut un grad destul de ridicat de luciditate încât să nu mai percep influența mecanică a acestui complex asupra mea, Ființa profundă, care mă și ghidase în această regresie, îngăduindu-mi să fiu mai atentă la propriile sentimente, spre a le studia mai eficient. Astfel că, după ce obișnuitele scene incestuoase tipice acestui complex s-au epuizat, eu i-am spus imaginii tatălui meu care se proiecta din mintea inconștientă în fața mea:
– Tată, tată… dacă m-aș putea elibera din această constrângere, eu chiar aș fi capabilă să iubesc un bărbat!

Atât eram de conștientă de faptul că ce mi se întâmpla avea legătură cu acest complex de care îmi aminteam, în timpul experienței propriu-zise, din punct de vedere teoretic, însă lucrurile sunt cu mult diferite când le experimentezi în mod direct și conștient în Universul interior! Nu era, deci, de mirare că imaginea tatălui meu din copilărie se imprimase ca un prototip pentru imaginea unui partener, sfârșind prin a căuta prototipul tatălui meu în orice potențial partener! Cu alte cuvinte, am proiectat în bărbații din jurul meu tot ce a avut legătură cu tatăl meu și cu felul său de a fi. Iar dintre toți bărbații pe care i-am cunoscut în această viață, în John the Wolf am recunoscut cel mai bine imaginea tatălui meu.

Dar în tine, Marius, am proiectat ABSOLUT toată amărăciunea mea vis-a-vis de greșelile și de păcatele tatălui meu, pedepsindu-te pe tine pentru tot ce a făcut și n-a făcut el în această viață. Și am știut de mult timp că înfăptuiesc această nedreptate, această crimă față de tine, vrând să primesc de la tine ce n-am primit de la el, dar nu am vrut să recunosc față de tine faptul că te pedepseam pentru aceste lucruri, pentru greșelile lui, fiindcă vroiam să te pedepsesc și să te umilesc pentru că mi-ai înșelat așteptările, uitând că voi sunteți, totuși, două entități diferite.

Este peste putința și priceperea mea să explic cum se soluționează complexul Elektra la maturitate, dar nu mă îndoiesc că Ființa reală interioară posedă toată cunoașterea și priceperea astfel încât să mă ajute să mă eliberez din această constrângere mentală arhetipală, iar când se va întâmpla, o voi ști, motiv pentru care am deplina încredințare că și această experiență regresivă implicându-l pe tata se va mai repeta fiindcă, până la urmă, acest complex îmi fură din simțirea obiectivă pe care o am asupra lucrurilor, umbrindu-mi percepția asupra propriei feminități, lucru despre care am scris la începutul scrisorii mele. Și, Bunule Dumnezeu, nu m-ar mira deloc, deloc nu m-ar mira dacă aș descoperi că, la baza urii mele feministe, se află chiar tatăl meu.

dec. 212021
 

<>

Marți, 21 Decembrie 2021

Marius,

M-am rugat azi-noapte Arhanghelului Orifiel, cerându-I Marelui Maestru să îl caute în dimensiunea astrală pe sufletul tatălui meu ca să îl ajute să își trezească conștiința și ca să primească învățătura gnostică. De fapt, fac această rugăciune aproape în fiecare noapte de când a murit tata și, mai apoi, după ce am aflat și de decesul maestrului reiki care mi-a preluat cazul în 2014, rugându-mă, deci, pentru amândoi în același timp. Dar rugându-mă azi-noapte, se întâmpla ca, în același timp, să mi se coloreze ochii, în sensul în care primeam niște imagini în ochi care mă încurcau destul de mult, distrăgându-mi atenția de la rugăciune.
– Sufletul și Ființa profundă știu că acum mă rog Arhanghelului Orifiel pentru ca sufletul lui tata să fie ajutat, prin urmare aceste imagini nu pot veni de la Ființa reală interioară fiindcă știe că mă deranjează. De unde vin ele dacă nu de la minte? Te rog, fă-le să se oprească pentru un timp ca să mă pot ruga în liniște, mi-am zis în cuget, întrerupându-mi rugăciunea.

Nu am așteptat nici măcar 10 secunde că am și perceput, cu ajutorul simțurilor interne, un fel de rază/lumină care mi-a străpuns nervii, scurtcircuitând transmisia imagistică ce mă încurca în timpul rugăciunii, care s-a și oprit brusc. Inimaginabil de brusc, deși numai pentru aproximativ 5 minute, cât mi-a luat să îmi reiau rugăciunea și să o termin, rostind-o în numai câteva cuvinte simple, după care sufletul meu și-a pierdut concentrarea, lăsând revoltei de imagini să aibă loc, imagini al căror conținut nu îl voi mai descrie fiindcă nu mi-l amintesc.

Dar dacă vrei să știi un fapt destul de ghiduș, atunci află că de câteva luni am început o practică cu mintea mea menită să mă ajute să o stăpânesc și să o domin, programând-o să asculte de voia sufletului care nu este decât un preambul la a asculta de Voia Tatălui. Astfel am început să îi cer minții, în timp ce meditez târziu în noapte, să îmi trimită imagini cu flori! Simple și banale imagini cu flori! Dar sincer voi mărturisi că, făcând acest exercițiu practic de auto-stăpânire, mi s-a revelat cumplitul adevăr că aveam parcă de-a face cu un catâr necioplit și atât de îngrozitor de încăpățânat care nu făcea decât să tragă ”hăis” numai în direcția vrută de el, motiv pentru care, în loc de imagini cu flori, primeam imagini cu monștri și alte mizerii dezgustătoare. Impunându-mi cu severitate voința asupra minții, îi ziceam cu autoritate, ca și cum îi vorbeam unui copil needucat și scăpat de sub control:
– Obraznico și nesimțito! Îți cer să îmi trimiți imagini cu flori, iar tu ce faci? De ce te faci de rușine în fața unui exercițiu atât de incredibil de banal? Conștientizezi tu, oare, că nu ai absolut niciun motiv pentru care să ai atâta considerație pentru tine însăți de vreme ce nu pricepi solicitarea mea de a-mi arăta imagini cu flori? Haide, nu te mai face de tot râsul și arată-mi flori, chiar și din acelea desenate de mână de către un copil, ca atunci când eram mică!

Și trebuie că îmi atinsesem mintea într-un nerv sensibil, acuzând-o de nepricepere și prostie, căci de atunci, repetând acest exercițiu practic, mintea mea a început să se supună, cu toate că numai ocazional, cerinței mele de a-mi arăta imagini cu flori. Astfel comunicând în chip dialogat cu mintea, am avut de câteva ori puternica percepție a disocierii de ea, remarcând faptul frapant că eu nu eram nicidecum mintea, iar că mintea era un simplu organ exterior conștiinței de care aceasta putea să se folosească. Numai de ar fi putut-o stăpâni!

Ți-am confesat toate acestea ca să pot ajunge la următoarea chestiune. Întrebându-mi azi-noapte Ființa profundă, după rugăciune, ce problemă trebuie să abordăm în meditație și reflecție în perioada următoare, Ființa reală interioară mi-a dat ca temă să reflectez la întrebarea: ”Cine sunt eu?”

Știi cum am răspuns după câteva minute de reflecție? Am răspuns că sunt un vindecător. ”Pe cine vindeci?”, m-a chestionat vocea interioară în secunda următoare. Ca răspuns, am zis: ”îi vindec pe cei ca mine!” Dar cine sunt eu, până la urmă? Și cum să exprim acest silogism astfel încât să aibă sens, ”îi vindec pe cei ca mine, eu fiind eu însămi”?

Eu fac, eu dreg, eu cred, eu consider, eu caut, eu găsesc. Și cine sunt eu dincolo de aceste forme? Sunt acela care are o percepție obiectivă, dincolo de orice dubiu, asupra naturii adevărate a Universului. Eu nu am încă această natură obiectivă sau, în orice caz, nu prea mult din ea fiindcă, atunci când, în urmă cu 10 zile, sufletul mi-a fost cercetat, dovezile au arătat că o oarecare modificare s-a produs în adâncul psihicului la capitolul ”cum percep lunea din jurul meu și dincolo de ea”.

Am avut această experiență în timpul căreia sufletul mi-a fost cercetat sâmbătă dimineață, pe 11 Decembrie. Pentru că ziua de naștere a tatălui meu ar fi fost a doua zi, pe 12 Decembrie, nu am avut tărie să trec în scris ce se întâmplase cu o zi în urmă, dar nici nu vreau să las să treacă prea mult timp la mijloc de la acea experiență fiindcă o voi uita. Așadar, iată cum a fost.

Dormisem zbuciumat în noaptea respectivă, așa că, în cursul dimineții, mă simțieam foarte obosită. M-am dus în pat, căutând să combat epuizarea cu meditație. Dar am adormit. Sau, în orice caz, numai trupul fizic adormise, trecând de la starea de veghe în universul interior păstrându-mi destul de intactă conștiința lucidă. Mă ajuta, totuși, și Luciferul particular a cărui prezență este un declanșator extrem de eficient al lucidității mele. Fără urmă de dubiu, decorurile spațiului unde mă trezisem indicau regiunea infernului personal, unele furnicături electrice fiind perceptibile simțurilor mele, dar pentru un timp mi-au apărut estompate, oprite din a veni în contact direct cu mine. Dar acele scene de început în timpul cărora conștiința a căutat să se adapteze spațiului spre a nu adormi au prea puțină importanță ca să le descriu în detaliu fiindcă partea cu adevărat minunată a acestei experiențe este următoarea.

Nu vedeam foarte clar de jur-împrejurul meu, dar absolut toată percepția mea asupra spațiului s-a modificat drastic în momentul în care o lumină foarte puternică a străpuns bezna, strălucind cu intensitate undeva mult deasupra capului meu. Când această lumină s-a răspândit deasupra spațiului, am băzut că acesta era unul destul de vast, de adânc și de profund. Desigur că nu era vorba despre niciun spațiu fizic, dar mi-e cu neputință să cuantific spațiul interior folosindu-mă de alți termeni decât ”lungime”, ”lățime”, ”înălțime” și ”volum”. Era, pur și simplu, vast și adânc, profund! Dar când am văzut lumina, am trăit intensul simțământ care nu mă putea trăda și din cauza căruia simțeam o puternică atracție față de sursa luminii. Dar mai mult decât atracție, simțeam venerație și adorație față de originea Luminii către care am pornit-o în goană ca să o pot atinge. Nu aveam nicio îndoială că acea lumină venea de la Tatăl care se află în ascuns, deci de la Intim! Iar sentimentul venerației era acea trăire interioară pe care sufletul meu a învățat să o exprime față de Creatorul său, dezvoltând un minuscul grăunte de obiectivitate despre care am scris anterior și care îngăduie sufletului să perceapă natura lucrurilor în adevărata lor lumină! Cu alte cuvinte, sufletul se percepea pe sine în raport cu lumina adevărată a lucrurilor! Iar simțul venerației se dezvoltase suficient de mult în sufletul meu încât să nu îmi mai doresc să stărui să rămân în întuneric! Când am zbughit-o spre lumină, nu mi-a mai păsat nici de furnicături, nici de urzicări, nici de faptul că părăseam zona mea de siguranță, plonjând în sus cu multă nădejde, dar Lucifer m-a cuprins de mijloc, creând o contraforță extrem de intensă ca să mă tragă înapoi, zicându-mi foarte amuzat:
– Unde crezi că te duci?

Avea vreun rost să îi răspund? Sau să îi arăt prin gesturi ca să îmi exprin intenția? Faptele ar fi vorbit de la sine, așa că mi-am întărit boința și determinarea, slăbindu-mă din strânsoarea lui Lucifer și plonjând iarăși în sus, către Lumină. Dar el m-a urmat, fiindu-mi umbra de care nu mă pot desparte!

Mă așteptam ca, intrând în Lumină, să fiu cuprinsă de vreo stare senzațională de exaltare, dar lucrurile acestea au avut un caracter un pic diferit, însă foarte plăcut și îmbucurător de constatat. Căci am pătruns într-un fel de casă scufundată în semi-întuneric prin ale cărei încăperi m-am preumblat cu repeziciune ca să bag de seamă că multe din cotloanele ascunse ale sale și că multe unghere și camere străluceau în lumină, ca și cum perdelele de la ferestre erau trase ca să pătrundă lumina Soarelui înăuntru. Nu era cazul să mă abțin din a ghici că acea casă era chiar psihicul meu, că acele odăi erau încăperile ascunse ale subconștientului și că lipsa mea de credință îmi era cercetată din nou, așa cum mai fusesem cercetată de către Tatăl cu fix un an în urmă când, pătrunzând în Soare, mi-a căutat în suflet să afle dacă învățasem semnificația Sfintei Treimi, simbolizată atunci printr-un tricolor alcătuit din roșu, galben și albastru. Era o mare bucurie pentru mine să văd cu proprii ochi, iar cu ochii nimănui altuia că ateismul meu fusese atins de Lumina Tatălui! Spun numai ”atins” căci, repet, numai câteva unghere, cotloane și odăi erau sub raza Luminii care mă căutase în cursul acelei dimineți de acum 10 zile. Și dacă ar fi să dau o definiție ateismului, atunci nu aș spune că este absența credinței într-o putere dumnezeiască, ci absența abilității psihicului de a se percepe pe sine însuși în raport cu alte forțe cu care intră în contact și pe care nu le poate explica într-un mod care să îi convină sau dovedi că sunt adevărate. De aceea și multe din experiențele care mi-au fost date au avut ca scop să mă pună în legătură cu diverse forțe cosmice pentru ca, în relație directă cu ele, psihicul să revină în starea de conștiință obișnuită cu deplina convingere că acele forțe nu erau forțe pe care psihicul să le fi creat! Căci până și inconștientul, cuprins de fascinație și curiozitate pentru aceste insolite fenomene ce vin dincolo de el, s-a folosit de funcția sa ideoplastică pentru a copia și imita fenomenul original ca să îl reproducă pentru propriul divertisment.

Aș vrea să subliniez cu multă emfază că întregul psihic uman nu înseamnă suflet și nici măcar esența acestuia, materia primă din care se fabrică sufletul! Totuși, psihicul meu a fost îndelung expus la multiple fenomene pentru a se percepe pe sine însuși în contrast cu natura! De aceea, trecând de cercetarea luminii Tatălui, am fost condusă după aceea în alte scene deosebit de interesante și iată de ce.

Pătrunsesem într-o casă ce nu putea fi confundată, fiind casa bunicii din cauza căreia s-au declanșat atâtea drame în familie. Nu are rost să mai descriu decorurile sau alte detalii. Cert este că verificam fiecare cameră pe rând, mânată de curiozitate și simțind caracterul deosebit al contextului oniric. Mai apoi, am auzit o bătaie în ușa de la intrare. M-am grăbit să o deschid, dar aruncând o privire peste prag, am văzut că în fața ochilor mei stăteau două persoane, frate și soră, care locuiesc pe ulița bunicii și care mi-au fost prieteni apropiați în copilărie. Dar numai în baza instinctului am intuit că erau ei fiindcă, după fizionomie, erau niște drăcușori întruchipați! În realitate, le puteam vedea, folosindu-mă de vederea interioară, adevăratul lor chip. Chipul demonului lor intern! Și văzându-i atât de întunecați și de dezagreabili privirii, m-am cutremurat de spaimă, vrând să fac ceva, nici eu nu știam ce, iar fiindcă nu am putut face nimic, am dat un răcnet asurzitor, neputând să îmi recunosc propria voce fiindcă nu era nicidecum voce de om, ci un fel de ciripit ca de pasăre alungată din propriul cuib! Îmi accesam spontan inconștientul într-o regiune a sa în care funcția limbajului verbal era un mister, iar când mi-am perceput natura, m-am văzut pe mine însămi ca fiind tot atât de urâtă pe dinăuntru ca cei din fața mea în contrast cu care nu eram mai bună! Revenindu-mi din șocul inițial de a-i vedea pe vechii mei prieteni cum arată pe dinăuntru, am dat să îi invit înăuntru, dar în acel moment am fost trezită de către mama care venea să mă salute în lumea vizibilă.

Conștientizându-mi natura inconștientă instinctuală și demonică deopotrivă în cursul acelei dimineți, nu trebuie să surprindă pe nimeni faptul că, o săptămână mai târziu, ceea ce este, totuși, autentica esență a sufletului meu, orișicât de mică îi este proporția, a fost ajutată să se izoleze pentru ca, putându-se pune în contrast cu egoul mecanic inconștient, să poată judeca, delibera și lua o hotărâre în privința avansării și intensificării muncii interioare!

Și toate acestea se întâmplă, Marius, fiindcă întrebarea ”Cine sunt eu?” a atins, mi-e limpede, o coardă vibrantă în suflet!

dec. 142021
 

<>

Marți, 14 Decembrie 2021

Marius,

Ai făcut acest lucru în lumea tridimensională a materiei, știi tu mai bine care lucru, care îmi oferă luxul să am certitudinea de a crede că cel puțin îmi citești scrisorile. Dar dacă ești sau nu prezent și în visele mele continuă să rămână pentru mine un mister căci acest fapt nu te-ai îndurat să mi-l confirmi. Dar timpul mi-a dovedit că toată această chestiune a vindecării este ceva deosebit de tragic în Cosmos fiindcă, bolnav fiind, orb ca mine sau suferind de vreo altă afecțiune, ești constrâns de Marea Lege să ai mai puține așteptări să fii ajutat, să fii mângâiat, să fii consolat, să fii încurajat, să fii sprijinit de cei din jurul tău. Din contră, bolnav fiind, chiar și atunci când îți funcționează numai jumătate din creier, cum este cazul meu, tu ești acela care trebuie să facă acest sacrificiu de sine, ajutând pe alții, consolându-i, ascultându-i, încurajându-i, sprijinindu-i și mângâindu-i. Și toate acestea sunt acțiuni imperative pe care un suferind trebuie să le pună în practică pentru ca acesta să se deprindă, prin aceste circumstanțe în care este pus, să iasă în afara egoismului, a auto-importanței și a amorului propriu.

Am recitit aproape tot textul scris până în clipa de față și nu m-am putut abține să nu zâmbesc, remarcând că mai toate scrisorile de la început pe care ți le-am adresat începeau cu fraza: ”Nu vreau să îți scriu, dar mă obligă sufletul meu.” Nu cred că îți poți imagina cât efort sufletesc am depus în ultimele 2 săptămâni ca să îmi calc pe inimă pentru a-ți scrie aceste rânduri, adresându-mă direct ție. Ca să îmi calc pe inimă a însemnat să ies de sub influența lui ”madam”, deci de sub influența orgoliului meu rănit, acest eu psihologic care, în practică, s-a dovedit atât de greu de depistat în labirintul lăuntric fiindcă toate vociferările sale îmi par acuze îndreptățite și justificabile.

Marius… Marius… la ce bun să ai un suflet pereche? Ce rost au toate aceste lucruri care te implică în povestea mea de viață când tu nu mi-ai adus decât mâhnire, dezamăgire și deziluzie? La ce bun ești tu, bărbatul, când iată că în socoteala vieții practice te dovedești a fi o sursă inepuizabilă de amărăciune, de tristețe și de durere? La ce bun ești când golul pe care l–ai lăsat în existența mea nu am făcut decât să îl umplu cu lacrimi? De ce, în cruzimea ta absurdă, nu mi-ai dat drumul, eliberându-mă când ai fi putut, dacă nu ai vrut să ai de-a face cu mine? De ce m-ai făcut să gust infernul singurătății, al abandonului, al mâniei, al geloziei, al invidiei, al îndoielii, al neputinței, al neîmplinirii?

Marius, Marius…, am avut un vis tare năzdrăvan în urmă cu câteva zile în care mi-au apărut câteva figuri de vedete făcând cele mai poznașe fapte numai bune de surprins pe cameră de către paparazzi. De fapt, aceasta era și esența visului meu, anume că până și cele mai dosite și ascunse secrete ale oamenilor ies la suprafață dacă investigatorul care cercetează un caz oarecare dă de urma documentelor ”incriminatoare” potrivite. Dar zău, Marius, că în cazul tău tot ce ține de tine e învăluit de mister și de secretoșenie, ca și cum numai simplul act de a-ți pronunța numele în spațiul public constituie un sacrilegiu, un delict. Cum de este posibil să știu ce a mâncat Benedict Cumberbatch la micul-dejun azi-dimineață, dar nu pot să știu despre tine ce facultate ai făcut, unde lucrezi, ce hobby-uri ai (în afara skateboarding-ului și a jocurilor video), etc.? De ce nu mi se îngăduie să cunosc nimic despre tine? De ce nu îmi îngădui tu singur să fac parte din viața ta privată? De ce nu îmi dai voie să cunosc nimic din ce gândești? Din ce vrei? Din ce visezi? Din ce nădăjduiești? Oare nu au importanță aceste lucruri exterioare, iar din acest motiv îmi rămân tăinuite? Dar dacă nu au importanță, atunci de ce eu am fost forțată să le mărturisesc pe toate care țin de ființa mea pentru ca tu să cunoști din timp cine sunt și la ce să te aștepți? Ești tu oare un caz mai puțin complex decât al meu pe care îl voi putea elucida și decripta în numai câteva clipe îndată ce te-aș întâlni? E oare nevoie să te întâlnesc în persoană ca să pot decripta mecanismul tău de funcționare?

Marius, ca să te pot descifra nu trebuie decât să pătrund în încurcatul manual tehnic al orgoliului masculin. Ca să aflu cine ești în natura ta interioară nu trebuie decât să decriptez funcționalismele orgoliului masculin. Dacă pe orgoliul meu feminist l-am numit ”madam”, mă întreb pe al tău cum să îl numesc ca să fac dreptate adevărului despre absurdul situației dintre noi? Căci această poveste care trebuia să fie una despre iubire și despre suflete pereche s-a preschimbat într-un război al orgoliilor, iar orgoliul este cel mai puternic auto-sabotor al vieții. Chiar mai puternic decât este ateismul.

Orgoliul masculin este acea netrebnică practică a eului de a fi capabil de a purta războaie, de a vărsa sânge, de a îndura răni și de a avea mădularele zdrobite, dar de a nu putea suporta mustrarea unei femei. Dar am să împărtășesc cu tine motivul pentru care trebuie să te cert, să te dojenesc și să te scutur din himera în care dormi ca hipnotizat. Este vorba despre testul cuplului despre care am vrut să scriu în septembrie, înainte ca tatăl meu să moară. Primisem într-o noapte, în cursul meditației, o imagine deosebit de gingașă și de revelatoare. Eram împreună, iar fiecare era înconjurat de jur-împrejur de o aură luminoasă și strălucitoare. Apropiindu-ne unul de celălalt, am fost portretizați, în următoarele secunde, în actul intim. Însă începând cu acele clipe, aurele noastre mi s-au dezvăluit ca fiind atât de cuplate încât, împreună, formam o singură ființă și o singură aură. Toată acea strălucire ne învăluia pe amândoi, ca și cum eram acoperiți de o plapumă de energie luminoasă și vibrantă, electrică. Eram, pe drept cuvânt, complet îngemănați.

Nu mai este niciun mister pentru nimeni adevărul concret potrivit căruia energiile celor doi parteneri se cuplează în timpul actului intim, cunoscându-se faptul că germeni de lumină și germeni maligni ai egoului animalic sunt, inevitabil, transferați de la un partener la altul, în acest fenomen constând și karma sexuală. Dovada vie că așa stau lucrurile se vede foarte limpede în comportamentul tuturor partenerilor care, după ce au contact sexual repetat, încep să împrumute din obiceiurile și din năravurile celuilalt. Dar ceea ce nu se știe, lucru pe care nici eu nu l-am știut, este că tainele lui Dumnezeu sunt atât de nebănuite încât excepții de la regulă se pot ivi, chiar dacă pot surprinde. Vreau să spun prin asta că, în mod normal, energiile celor doi parteneri se cuplează în timpul actului intim, nu în afara lui. Și, așa cum am mai spus, acest fenomen poate determina situația, deseori inevitabilă, în care cei doi vor plăti karmic pentru greșelile celuilalt. Ei bine, Marius, excepția de la regulă este tocmai cazul meu și al tău, în acest fenomen stând și misterul din spatele actului magic și mistic de pe 13 Septembrie 2015 care ne-a legat sufletele și care a constat în această subtilă transfuzie reciprocă de germeni solari, ca și maligni, în ciuda faptului că noi nu am stat absolut niciodată unul în apropierea celuilalt la nici măcar un metru pentru ca un astfel de transfer de date să se facă. Astfel a procedat Tatăl cu noi pentru ca Voia Sa să se facă, avertizându-mă de multe ori de-a lungul timpului că scopul acestui act mistic era următorul: ”ca să înveți că greșelile și păcatele lui sunt și ale tale”.

Cu alte cuvinte, condiția de a-ți decripta păcatele și minusurile, ca și cum sunt ale mele fiindcă sunt ale mele deja, a devenit obligatorie ca să pot primi de la tine îndurarea ta. Nădăjduisem să primesc de la tine iubirea ta, ajutorul tău, consolarea ta, mângâierea ta și sprijinul tău, dar a trebuit să abandonez această nădejde, înțelegând că nu le voi primi de la nimeni, nici de la mama mea, nici de la sora mea, nici de la rude sau cunoscuți și nici măcar de la tine fiindcă nu m-am născut ca să fiu consolată, așa cum nici nu m-am născut ca să consolez. Departe de mine acest gând căci tocmai mi-am sumetecat mânecile, plângând și simțindu-mi inima sfâșiată, pricepând că rostul meu pe lume este să îi ajut pe ceilalți să își ia propriul taur intern (egoul animalic) de coarne pentru a-l răpune. Deci ca să mai aștept iubirea ta, sprijinul tău și mângâierea ta este o pierdere inutilă de timp. Mi-am făcut prea multe iluzii în privința ta, căsătorindu-mă cu tine și făcând copii cu tine în imaginația mea, ca să mai stărui în neghiobia mea căci refuzul tău de a avea de-a face cu mine și de a-mi vorbi a fost pentru mine ca lovitura de bocanc pe care i-o dai în pântec unui om ca să îl faci să priceapă că este slab, prost, învins. Lovitura ta de bocanc în pântecul meu trebuia să curme în mine orgoliul, dar, în schimb, ai omorât în mine nădejdea fiindcă nu mai pot crede că toate acele lucruri legate de destinul meu pe care al 3-lea ochi mi le-a dezvăluit de-a lungul timpului mai pot fi posibile. Nici copilul, nici vindecarea mea, nici întâlnirea cu tine. Mai ales întâlnirea cu tine! Mi-am cercetat îndelung inima în cursul ultimelor zile, cântărindu-mi fiecare lacrimă ca să îi aflu sursa de proveniență. Și nu există dubiu că ele vin din deznădejde, din pierderea speranței și a încredințării că te voi cunoaște în persoană într-o bună zi.

Pe bună dreptate îți scriu toate acestea ca să te dojenesc pentru că sufletul tău singur mi-a zis astfel: ”Fă-mi inima din rece caldă și fă din piatră, precum e, să iasă foc.” Focul este Eros, este iubirea și este Mama Divină Kundalini. Dacă nu crezi în Divina Mamă, atunci nu ai înțeles nimic din ce am scris și cu atât mai puțin ai înțeles faptul că, simțindu-i forța electrică în corp în fiecare minut al zilei, am atins pragul agoniei din cauza durerii. Dar dacă ai vedea rezultatul (sau, mai bine zis, dacă l-ai auzi), am încredințarea fermă că nu te-ai mai îndoi că sub epiderma mea circulă o forță electrică mistuitoare capabilă să deschidă orice înfundătură oarbă.
– Atunci, de ce nu îți deschide înfundătura orbirii? mi te vei adresa țâfnos, tot așteptând de atâția ani, de la distanță, să vezi miracolul înfăptuindu-se.

Poate că uiți, în lamentările tale, că focul care purifică este Eros și este iubirea. Și poate că uiți că ura stă la baza orbirii mele. Ura, în mod evident, este antagonistul iubirii, iar pentru a mi se îngădui să lucrez la mecanismul urii pentru a preschimba această emoție din păcat în virtute, trebuie să aduc numeroase dovezi de bună-voință, de bună-credință, de disponibilitate de a coopera cu Marea Lege, etc. Mai mult decât atât, îți voi povesti în cele ce urmează o scurtă experiență avută în urmă cu 2 săptămâni care mi-a dovedit ceea ce am înțeles și simțit încă de când am suferit atacul cerebral, anume că îmi percep orbirea ca pe un fel de pânză ținută dinadins peste ochii mei ca să mă împiedice să văd.

Așadar, visam în acea noapte ceva destul de urât, o grozăvie, o mutilare. Un corp de femeie rănit, sângerând, descărnat. Mecanicitatea visului s-a dovedit în momentul în care, deși începusem să conștientizez faptul că visam, nu îi puteam pune punct. Din contră, tot acel context sinistru se încăpățâna să se proiecteze din mintea mea în fața ochilor mei, în lumina astrală. Era cu adevărat foarte oribil, iar eu nu mă puteam trezi. După câteva clipe de privit ceva destul de minunat s-a întâmplat căci niște mâini gingașe și pline de milostenie divină s-au manifestat în visul meu, acoperindu-mi ochii și împiedicându-mă să mai privesc la scena macabră anterioară care nicidecum nu dispăruse. Dar eu nu o mai puteam vedea, ochii mei și sufletul meu nu mai erau expuși acelor imagini de coșmar. Cineva mă proteja, mă mângâia, mă consola și mă alina. Negreșit că acele mâini aparțineau Ființei mele profunde care mă supraveghea îndeaproape în cursul visului și care hotărâse să intervină atunci când acțiunea minții luase o turnură nefirească spre morbid. Dar sincer voi mărturisi că, percepând influența acestor mâini peste ochii mei, am băgat de seamă că acea percepție era identică cu simțământul pe care îl am vis-a-vis de orbire, anume că o forță superioară mie îmi acoperă în mod intenționat și deliberat ochii ca să mă împiedice să văd. Atâta doar că, până în acea noapte, nu am avut și percepția simțământului protecției. Cine mă protejează este limpede și demonstrat deja. Spiritul Sfânt dă bolile și le ridică în conformitate cu Marea Lege și cu Voia Tatălui. Dar de ce zic și simt că mă protejează nu pot încă să explic fiindcă nu pot să aleg din atâtea surse, sursă pe care, dacă aș vedea-o, expunându-mi ochii și sufletul la mecanismul său, negreșit că mi-ar distruge orice șansă de revenire la sânul Ființei profunde. Dar numai zic că nu știu să aleg din atâtea posibile cauze căci de simțit, o simt cu toată inima că aceasta este ura. Și unde este ură, este și orgoliu. Atât de mult orgoliu rănit!

Marius, toată viața mea am avut o stranie auto-imagine despre mine, ca și cum cea mai prețioasă lecție pe care trebuia să o învăț era aceea de a mă percepe pe mine însămi, ca femeie, în context cu sexul opus. Desigur că și toate celelalte aspecte ale vieții, ca bunăstarea, prosperitatea, succesul, meseria, etc., aveau importanță, dar cel mai pregnant sentiment pe care l-am trăit toată viața mea a fost legat de binomul femeie-bărbat și de raporturile dintre cele două sexe. Fiindu-i imprimată această căutare în genetica particulară, sufletul meu a căutat să răspundă în mod pozitiv acestei lecții pe care trebuia să o învețe, dar pentru că nu a primit și un educator potrivit care să îi predea această învățătură, s-a desincronizat de calea pe care trebuia să o urmeze. Scopul acestei învățături era foarte bine definit și numai de puțin timp am început să îi înțeleg semnificația, influența ta asupra existenței mele jucând rolul ”vrăjitoriei” care îmi deschide ochii către înțelegere. Iar dacă mama mi-ar citi confesiunea de față, s-ar înnegri de mânie și de supărare pentru că ea numai în această poziție nu ar vrea să mă știe, așa cum nu și-ar dori ca nicio femeie să fie, așa cum a fost și ea față de tata, anume într-o relație de inter-dependență totală de bărbat. Cât ar fi vrut ea să mă știe liberă și complet independentă de orice bărbat! Cât s-a luptat să îmi dea această învățătură, încercând să răsfrângă în mine frustrările ei, supărările ei, necazurile ei trăite alături de tatăl meu! Și cât de mult a greșit, imprimând în mine acea cauză pentru care Ființa profundă îmi acoperă ochii ca să nu mai văd, limitându-mi acțiunile și libertatea de mișcare la strictul necesar, la supraviețuire.

Marius, toată viața mea am crezut cu sinceritate că sentimentele mele față de sexul opus sunt corecte, că am prețuire pentru bărbați, că le port considerație, afecțiune, admirație și dorință de apropiere. Desigur că toate acestea s-au văzut în exteriorul meu, în efortul meu de a mă pune în context cu sexul opus prin diverse situații de viață. Dar dezgropându-mi-se cadavrele emoțiilor refulate din mormântul inconștientului de către Mama Divină Kundalini cu scopul de a-mi studia mintea, am întâmpinat o piedică destul de tulburătoare de care nu am fost, pur și simplu, conștientă. Pe scurt, sub stratul aparent de prețuire și de considerație pe care le simt față de bărbați, am descoperit că, în mod subconștient și inconștient, mă percep pe mine însămi, ca femeie, ca fiind auto-suficientă pentru supraviețuirea mea de-a lungul unei vieți obișnuite. De fapt, în interiorul acestui eu subconștient autonomia mea este atât de mare încât aproape că mă percep total independentă de bărbat pe care îl privesc, prin ochii acestei feministe, ca pe un obiect nefolositor și aducător numai de nenorociri, de războaie, de conflicte, de lipsuri, de amărăciune, de suferințe și de dureri. Mai mult decât atât, în interiorul acestui eu subconștient simt că, omorându-mi dorința maternă, omor în mine și dependența de bărbat. Căci lipsindu-mi dorința maternității, mă pot lipsi și de prezența bărbatului de care nu am nevoie ca să supraviețuiesc.

Marius, Marius, atât de mult am vrut să fii al meu, dar pornirea mea îmflăcărată nu se dovedește decât o tornadă pasională de suprafață care se va stinge repejor, așteptând un alt stimul bestialic instinctual ca să o provoace. Fiindcă, în afara acestei pasiuni de moment, nu îți găsesc utilitatea. Nu îți văd beneficiile pentru bunăstarea mea mentală, fizică și emoțională, fiind, din faptele concrete pe care le faci, izvorul tuturor amărăciunilor și supărărilor mele. Dacă scopul apropierii dintre feneie și bărbat este pentru ca ea să simtă în pântecul ei lovitura lui de bocanc, atunci mă dezic de această apropiere și o refuz deschis căci nu îmi este de niciun ajutor să rabd cruzimea ta când de foane nu voi muri fără tine.

Dar iată că Tatăl mi-a dat această nesuferită boală a orbirii care nu îmi îngăduie nici măcar să aprind aragazul ca să îmi fac singură de mâncare fără să nu fiu în permanență în primejdia de a da foc casei. Desigur că mai toți nevăzătorii se descurcă la capitolul ”supraviețuire” și în bucătărie, dar nu caut să abordez cazul concret al fiecărui nevăzător, ci să vorbesc la modul simbolic despre năpasta în care mă aflu de 8 ani și care acum descopăr că ucide în interiorul meu autonomia mea ca femeie și dorința mea de independență față de sexul opus.

Desigur ai putea spune că o altă femeie mi-ar putea găti. Dar oare mi-ar putea bate cuiele în piesele de mobilier? Sau mi-ar putea repara robinetele stricate de la duș? Sau mi-ar putea zugrăvi pereții în care s-a infiltrat apa de la vecinul de deasupra? Fiindcă toate acestea erau activități pe care începusem să le fac singură înainte să îmi pierd vederea, căutând să înlocuiesc acțiunea bărbatului cu efortul personal ca să nu mai depind, sub nicio formă, de el! Fiindcă adevărul gol-goluț este că, sub aparentul strat de prețuire și de admirație pentru sexul opus, desconsider bărbații, îi disprețuiesc și nu le văd rostul.

Marius, știi cum este pentru regia feministă autonomă din subconștientul meu să învețe prețioasa lecție a dependenței de sexul masculin? E o tortură inchizitorială din cauza căreia mă zvârcolesc sub propria epidermă neîncetat, suferind amarnic. Mă doare toată ființa ca atunci când ești zdrobit de stânci, căzând de la o mare înălțime. Plâng de mi se rupe inima fiindcă simt că, dacă aș alunga de la mine aceste credințe, n-aș face decât să mă ofer de bunăvoie bocancului din piciorul tău ca să mă lovești în burtă ca să avortez din mine reacțiunea, împotrivirea.

Și, Marius, tu m-ai lovit atât de tare în pântec că am rămas atât de paralizată de neputința de a mai reacționa încât nu mi-a mai rămas altă soluție decât să cerșesc îndurarea de la Tatăl, implorând să se facă Voia Lui ca să fiu scăpată de pedeapsa pe care tu mi-o aplici. Căci eu plătesc acum pentru greșelile tatălui tău, fără să îți dai tu singur seama că, prin mine, te răzbuni pe el. Fiindcă, dacă ai înțelege acest lucru, te-ar mustra conștiința și ai înceta să îl mai faci. Dar tu nu te oprești, motiv pentru care pot deduce că nu ai mustrări de conștiință. Și dacă nu ai mustrări de conștiință, nu înțelegi ce faci. Dar departe de intenția mea este să mai cerșesc de la tine mila și îndurarea ta, implorându-te să te oprești, să nu mă mai zdrobești, să nu mă mai pedepsești, să nu mă mai umilești, să nu mă mai ignori, să nu mă mai chinuiești. Tristețea mea în privința ta a atins pragul nepăsării, fiind și motivul pentru care nu te-am mai visat aproape deloc în ultimul an și jumătate.

Și toate acestea se întâmplă de la 13 Septembrie 2015 încoace, ca să învăț că greșelile și păcatele tale sunt și ale mele, în această cumplită și neîndurătoare încercare constând testul cuplului pe care, dacă nu îl trec, nu primesc focul Mamei Divine Kundalini. Și nici îngăduința de a-mi publica textul.

Dar despre ce cuplu vorbesc aici, alcătuit din mine și dintr-o iluzie, dintr-o himeră, dintr-un vis? Să fie oare posibil ca un om și spațiul cuprins în inima sa pe care l-a umplut cu lacrimi să alcătuiască un cuplu? Și chiar dacă ai fi real, cum ar fi perechea noastră văzută din afară când unul se prezintă ca un prinț, iar celălalt drept cerșetor? M-aș fi săturat cu firmiturile pe care mi le-ai fi aruncat, din milă, în poală. Iar dacă banii sunt motivul pentru care nu ai vrut să ai de-a face cu mine, visând la visuri de înavuțire, sincer îți mărturisesc că nu mi-ai putea aduce ofensă mai mare pentru care nu am să îți spun decât următoarele: SĂ TE IA DrACUL și să aștepți tu mult și bine ca banii să îți încălzească ție inima, făcând să iasă foc din piatra inimii tale!

mai 082021
 

Sâmbătă, 08 Mai 2021

Azi-noapte am dormit și mai prost decât de obicei, trezindu-mă în jurul orei 05:45 ca să mă relochez în dormitorul părinților mei pe la 06:30, adormind la loc de-abia pe la 07:30, cu un gust foarte ciudat în gură, cu aciditate în sânge și cu nervozitate cardiacă sporită. Mi-e cu neputință să mai suport ziua prezentă care se desfășoară în fiecare zi după același tipar căci simt mai acut decât oricând dezechilibrele și lipsurile, lipsa de mișcare, lipsa de aer, lipsa de lumină, lipsa de odihnă, lipsa de companie umană autentică, etc. Dar pentru a-mi reaminti făgăduința Sa care nu s-a modificat în legătură cu recuperarea vederii mele care mi-a devenit extrem de necesară, Ființa interioară profundă a binevoit azi-noapte să îmi desfășoare în ochi o mulțime de planșe colorate în tot felul de nuanțe minunate de roșu, galben, portocaliu, etc., ceea ce m-a bucurat foarte mult întrucât nu mai primisem de o săptămână astfel de imagini colorate. Și, întrucât mă simt ca un copil mic care are nevoie în permanență să fie însoțit măcar de către unul din părinții săi oriunde s-ar duce și orice ar face, îmi sunt neînchipuit de benefice aceste mici fenomene care vin din universul interior. Percepeam foarte multe astfel de trăiri ghidușe și înainte, dar mărturisesc cu sinceritate că numărul lor sporit din ultimele 6 luni îmi îngăduie să cred că am fost trecută la terapie intensivă pentru ca sentimentul cum că am fost abandonată de Divinitate să fie complet eliminat din inima mea.

În afara acestei palete largi de culori, am mai perceput intermitent prezența unei raze de lumină coborând din Cer, luminând un perimetru larg în jurul său în care m-am simțit stând mai întâi în nesiguranță și singurătate, apoi în ușurare și încântare! Dacă mi-ar fi permis să beneficiez un timp mai îndelungat de această apropiere dintre sufletul meu și raza de lumină care coboară spre mine și care aparține Ființei profunde, aș vrea să o fac în deplină tăcere ca să pot contempla în fericire și liniște minunea care mi se întâmplă și care îmi este dată din milă și din bunăvoință Divină.

Și tot din milă și din bunăvoință a Dumnezeului intim am primit și ce a urmat în această dimineață, după ce am adormit la loc la 07:30. Încercarea la care am fost supusă dincolo de zidul somnului a început în forță, punând la înaintare reaua-voință și cruzimea de fond a acestui demon inconștient. Ar fi redundant să mai descriu iar tehnicile de șantaj și de intimidare folosite de reaua-voință ca să curme efortul sufletului de a se metamorfoza din bestie inconștientă în om autentic. Însoținu-se cu batjocura și cu sarcasmul pentru ca insulta să fie și mai umilitoare, malevolența m-a săpunit, m-a scărpinat, m-a furnicat, m-a înțepat și m-a urzicat, m-a ars și m-a electroșocat în fel și chip de am ajuns iarăși în pragul agoniei emoționale întrucât întregul context aducea iarăși a nebunie, așa de dureroasă este agonia procesului de purificare când delirezi febrilic și vezi adevărul în același timp.

Hotărât, ce mi s-a întâmplat a fost o autentică ședință de iradiere căreia cu greu i-am rezistat ca să nu strig din toți rărunchii: ”AJUNGE! Ajunge! Destul! Am îndurat destul!” Dar în loc să cer să se oprească, strigam în schimb: ”MA-MA! MAAAA-MAAA!”, aceasta fiind o mantră extrem de prețioasă menită să reactiveze anumiți atomi de lumină ai copilăriei scufundați în universul interior. Apoi iar am strigat: ”Ma-ma! Ma-ma Divină!”, rugând-o cu multă sinceritate să mi se arate pentru a mă ajuta și asista în acel infern pe care reaua-voință îl crea și care numai la auzul numelui Mamei Divine s-a agitat cu și mai multă agresivitate, inducând în energia mea vitală stări și senzații și furnicături foarte greu de suportat. Și am strigat iarăși și am dat din mâini și din picioare gândind în același timp în sinea mea că nu îmi mai păsa dacă trupul meu fizic avea să se miște somnambulistic în lumea vizibilă ori dacă aveam să încep a vorbi prin somn. ”Fie ce o fi, dacă mă aude cineva țipând prin somn va veni să mă trezească și să mă liniștească”, am gândit, continuând să strig după ajutorul Mamei Divine!(Bănuiesc că, dacă nimeni nu a venit să mă trezească auzindu-mi țipetele, înseamnă că ele au rămas în interior!)

Era clar că eu cerșeam dovezi ale existenței Mamei Divine și dovezi care să îmi demonstreze binefacerile pe care forța transcendentală a energiei Sale le are asupra psihicului/sufletului, vrând mai mult decât orice să o simt aproape, dar încă nu îmi era mie clar că mai ales eu eram cea care trebuia să aducă numeroase dovezi prin care să îmi demonstrez caracterul și intențiile. Așa că, atunci când un incubus plin de senzualitate și farmec a fost adus la mine ca să mă pună la încercare, mi-am vorbit astfel, îmbărbătându-mă singură: ”Cătălina, opune-te! Cătălina! Cătălina! Rezistă și opune-te! Oprește-te acum! Oprește-te din ce faci!” Astfel am reușit să mă opresc și să mă îndepărtez de acea formă a ispitei, însă nu cu ușurință sau fără regrete. Dar numai aceasta în sine nu constituia o dovadă convingătoare că merit să primesc mai mult foc purificator de la Mama Divină, așa că o altă trăire mi-a fost indusă curând după aceea sub forma vărului meu care, proiectându-se cu înfățișarea sa prezentă în fața mea, a început să mă tachineze amarnic. I-am întors spatele încercării fiindcă nu vroiam să am de-a face cu el, demonstrând că mai aveam un car de resentimente în legătură cu această poveste, dar nici nu am reacționat cu mânie și agresivitate precum făcusem în urmă cu două săptămâni, chiar dacă mă simțeam la capătul puterilor din cauza percepțiilor pe care le experimentam corelate cu vibrația foarte scăzută a acestor energii care ieșeau din mine ca aburul dintr-o oală plină ochi cu apă pusă la fiert.

Până în acest punct toate decorurile și scenele au fost nedefinite, haotice, însă după aceea totul în jurul meu s-a modificat contextual, luând forma unei clădiri obișnuite, eu stând întinsă ca pe o targă. Apoi Luciferul particular s-a ivit pe neașteptate, punându-și mâna pe capul meu ca pentru a mă mângâia, dar în clipa în care mi-a atins lobul temporal al emisferei cerebrale stângi, ceva foarte straniu mi s-a întâmplat întrucât o energie blocată în această regiune a fost stârnită, iar eu m-am cutremurat, simțind că mă întunec pe dinăuntru, că îmi pierd controlul și stăpânirea de sine, că mă demonizez și că mă las pradă celei mai cumplite mânii. Zilele trecute am început să simt cum un firicel de curent electric pătrunde tocmai în această parte a creierului meu, punând în mișcare ce este blocat acolo, fapt care a dus la stări emoționale și mentale conflictuale, bunăoară, în timpul plimbării de ieri de pe faleză am cedat iarăși în fața neputinței datorată circumstanțelor de viață, smulgându-mi masca pandemiei de la gură și venindu-mi să trântesc cu totul de pământ chiar în fața trecătorilor, înțelegând din cele petrecute în această dimineață că mi s-a dat voie din universul interior ca și rămile suferite în lobul temporal stâng să fie accesate și explorate printr-un control medical sufletesc de rutină menit să îmi descopere lezziunile emoționale la modul general.

Dar care era sursa mâniei mele nu pot preciza deslușit decât în măsura în care criza se datora tuturor stimulilor primiți în ultimele zile, cireașa de pe tort fiind cele petrecute azi-dimineață, dar de vreme ce ciudatul gust din gură nu mi-a dispărut nici acum, la mai bine de 24 de ore după ce simptomul a apărut, bănuiesc că îl pot asocia cu otrava zaharisită auditivă care intră prin ureche ca să fie procesată de lobul temporal, vrând să denumesc prin aceste deserturi toate dulcegăriile, toate promisiunile, toate dovezile îmbălsămate cu sirop pe care iubiții le cer unii de la alții, iar adevărul gol-goluț este că acum, seară fiind, îmi este foarte rău în tot corpul, venindu-mi să vomit numai dulce și iarăși dulce și zahăr, senzație pe care am trăit-o și pe perioada spitalizării, după ce am făcut atacul cerebral, motiv pentru care sunt îndemnată să cred că și atunci, ca și acum, mi se umpluse paharul de toleranță la făgăduințe. Dar acestea de azi-dimineață nu erau decât mustrarea Luciferului particular pentru slăbiciunea mea de ieri dimineață când, în mai puțin de 15 secunde, am cedat tentației lui chiar la sfârșit, după ce rezistasem cu sârg toată dimineața stimulului său. Ba mai mult decât atât, nu îmi reamintea Luciferul particular în acest mod că, în comparație cu caznele la care el are să mă supună, toți ceilalți despre care eu spun că m-au chinuit și torturat sunt o nimica toată, deci nu există rost în a le mai purta pică? Astfel îmi arăta că, în afara însușirilor descrise anterior, trebuia să dau dovadă și de conștiinciozitate, faptul că se ivea iarăși din seninul-seninului făcându-mă să cred cu fermitate că fusese în permanență în spatele cortinei, observându-mă pentru a da un calificativ efortului meu sufletesc.

Oricum, nu m-am lăsat condusă de subitul acces de mânie accesat în lobul temporal, ridicându-mă în capul oaselor și sărind în picioare. Multe din acele senzații atât de neplăcute dispăruse,ră, lucru care a stârnit în mine curiozitatea pentru noul context în care mă aflam. El atunci s-a grăbit să mă înconjoare de jur-împrejur, preschimbându-se într-un fel de umbră a mea și vorbindu-mi ca o voce în surdină. Și cu prezența sa dându-mi astfel roată a venit și acel pronunțat sentiment de interiorizare în puterea lui dominantă care mi-a permis să circul de-a lungul și de-a latul clădirii fără să mai percep accesele acelea de vibrații sinistre.

Am pășit pe ușa camerei în care mă trezisem ca să dau într-un hol, luând-o la dreapta și mergând înainte pe coridor, trecând pe lâângă numeroase uși închise sau deschise și pe o parte și pe cealaltă a holului. M-am văzut mergând încet, folosindu-mi picioarele ca să mă deplasez, așa că am făcut un salt în aer să văd dacă plutesc și văzând că pluteam într-adevăr m-am deplasat de aici înainte prin levitație, înaintând cu mai multă ușurință și repeziciune, aruncând o privire pe ușile deschise ale unora din acele camere. Astfel am văzut că acele camere erau saloane de spital în care pacienți și doctori luau contact, dar tot privind și privind în salon după salon am început să trăiesc cu puternicul sentiment că nu eram în orice fel de spital, ci într-un institut de psihiatrie, toți pacienții de la acel etaj fiind internați pe motive psihiatrice.

N-am scos niciun cuvânt până aici, ajungând la capătul holului și dând să urc pe niște scări ca să văd ce era la etajele de sus, simțindu-mă pornită să îmi găsesc salonul în care să mă pot integra potrivit cu diagnosticul meu, salon din care mai degrabă fugisem, ca și cum eram deja un pacient internat acolo și un obișnuit al casei fiindcă, în fond, stăteam la discuții cu umbra mea pe care doar eu o auzeam, dar pe scări am dat nas în nas cu o prezență care se exprima prin înfățișarea unui bărbat tânăr și relativ simpatic de care m-am speriat foarte tare în mod inexplicabil, simținddu-mă cuprinsă de o ciudată anxietate.
– De ce te-ai speriat de el? Nu este decât o derivare subiectivă a minții tale, mi-a șoptiit Lucifer din umbra care mă înconjura.
– Atunci și ceilalți pacienți sunt tot euri? l-am întrebat, dar fără a fi surprinsă să descopăr că toate acestea aveau legătură cu egoul, așteptându-mă la așa ceva.
– Păi, da, sunt euri, îmi răspunse el succint, fără să dea lămuriri suplimentare.
– Atunci ele au legătură cu isteria! am exclamat într-o doară, vrând să dau o interpretare pe loc simbolului sugerat de sanatoriul respectiv, continuând să merg cu Lucifer care mă umbrea pe un alt coridor.
– Păi, da. Doar te-am avertizat și am tot încercat să îți arăt că voi, femeile, simțiți unele din aceste lucruri mai profund, mi-a dezvăluit, dar continuând să păstreze misterul asupra semnificației simbolice a acelui loc pe care, în mod evident, eu trebuia să o decriptez, descifrându-mi emoțiile și stările pe care le experimentam pe loc stimulate de factorii aceia insoliți din jurul meu.
– Cred că vrei să îmi vorbești despre inima rănită? i-am spus după un răstimp, găsind că sentimentul mascat în acea clădire cu care mă identificam în acele clipe era dezamăgirea în dragoste care implică o serie infinită de alte emoții isterice și devastatoare.
– Acum vezi bine ce rămâne în urmă în tine după unul, a mai adăugat el, confirmându-mi că mergeam bine pe linia interpretării.
– Deci în acest loc este exprimată dezamăgirea mea trăită într-o chestiune de iubire? Toți acești pacienți sunt euri suferinde din iubire? am vrut să știu, văzând că el se dezlega la gură.
– Oh, unul am spus? Zici o dezamăgire? Ce-ai spune de 30? Nu îți amintești că de atâtea chestiuni de iubire a fost vorba? mi-a răspuns, punând sare pe rana mea.
– 30? Nu neg, dar aici sunt mai bine de 30 de euri. De fapt, cred că sunt câte 30 de euri pentru fiecare emoție în parte, 30 de versiuni ale isteriei, 30 de nuanțe ale dezamăgirii, 30 de feluri ale geloziei. Lucifer, tu nu îmi arăți iubirea. Tu îmi arăți coșmarul în relațiile dintre bărbați și femei! E un coșmar, i-am adresat Luciferului particular, dar nu fără a mă amuza într-o oarecare măsură fiindcă vedeam acum destul de limpede că toate acele elemente onirice, spitalul de psihiatrie, doctorii și pacienții, sugerau starea de isterie în iubire, ca atunci când iubești ca un nebun, ca un turbat, fără discernământ și fără limite în masochism și în suferință auto-impusă. Toate acele vibrații percepute la începutul dimineții aparțineau acestor stări emoționale și mentale, iar întregul haos era expresia câmpului de luptă într-o chestiune de iubire, reaua-voință nefiind decât mijlocitorul care scărpina rana. Vai de mine și de mine, câte astfel de coșmaruri nu am trăit și cum am resimțit fiecare refuz al vreunuia iubit de mine în secret ca pe o insultă pe care am exagerat-o și pe care am împopoțonat-o cu haina catastrofei căci Luciferul particular îmi arăta și spunea purul adevăr cum că eu, ca femeie, simt unele lucruri mai nuanțat.

Și zicând astfel, am pătruns cu Lucifer într-o zonă de subsol construită ca o galerie boltită fără ferestre, dar largă și spațioasă pe ai cărei pereți erau lipite numeroase postere promovând filme de groază despre relațiile dintre femei și bărbați. Le-am privit o clipă, recunoscând titlul unui film fiindcă purta numele lui Lucifer, așa că am vrut să mă întorc spre el pentru a-i spune:
– Uite, acesta este serialul acela despre tine. Nu prea te-au prezentat cum trebuie. De fapt, atât de puțini cunosc ce ești tu în fapt și de drept, dar degeaba vorbeam eu întrucât prezența sa dispăruse din jurull meu.

Atunci am băgat de seamă că o altă prezență se ivise în acea galerie ale cărei uși se încuiaseră în urma mea. Numai noi doi mai eram acolo, închiși ermetic în acea galerie. Era înfofolit bine într-un pardesiu lung și purta o pălărie care îi acoperea în întregime chipul, semănând cu un fel de detectiv din anii „50, dar dacă stau mai bine să mă gândesc, semăna mai degrabă cu omul invizibil al lui G.H. Wells. Era de o enigmă de nepătruns! Și cât ai clipi din ochi s-a descotorosit de vestimentația sa caraghioasă, apărându-mi sub forma unei mase de energie strălucitoare și vibrantă cu formă umană foarte bine definită. Văleu și vai de mine, era la mulți metri depărtare când s-a făcut astfel vizibil, dar chiar în clipita aceea m-a potopit cu cel mai îmbietor sentiment pe care mi l-ar fi putut induce: siguranța! Căci așa m-am simțit în preajma acelei noi prezențe, în largul meu și în siguranță! I-am vorbit prin semne timp de câteva secunde fiincă sufletul meu îl recunoștea pe cel care mi se arăta și dintr-un singur salt a venit de pe treptele galeriei unde stătea la început chiar în dreptul meu și punându-și o mână pe inima mea și cuprinzându-mă de mijloc cu cealaltă, mi-a activat esența feminină într-o singură secundă, zicându-mi:
– Medieval!

Numai 5 sau 7 secunde am stat în îmbrățișarea sa, revenind în stare de veghe cu inima bătându-mi să-mi sară din piept de emoție și mi-a luat câteva minute bune să mă dezmeticesc din uluială. Era 08:35. Numai bine ce mă trezisem că Ana a intrat atunci în dormitor ca să își ia hainele pentru a pleca la cumpărături, făcând ușile să scârțâie grozav. De m-ar fi trezit din acea splendoare de la sfârșit, tare mult m-aș mai fi necăjit, dar iată că fereastra de timp a fost atât de precisă încât nu o pot pune decât pe socoteala milei Tatălui care binevoise să îmi dea o nouă experiență plină de învățături. Această formă de la sfârșit a fost substanța pe care am primit-o ca pe o donație în corpul de energie subtilă pe 13 septembrie 2015, dacă ”donație” ar putea fi cuvântul descriptiv pe care să îl folosesc pentru ceva care mi-a fost forțat în sistem fără să am drept de alegere. Și până și în timpul acelor numai 5 secunde petrecute în brațele sale am citit în el ca într-o carte deschisă că nu avea niciun pic de disponibilitate de a-mi permite să îmi negociez libertatea, făcându-se stăpân asupra mea din cap până în tălpi, fără a numi aceasta posesivitate sau sclavie, ci năzuință aprigă de îngemănare cu persoana potrivită căreia, îndată găsită, nu vrei să îi mai dai drumul. Și de unde să încep să interpretez posibilele sensuri ale cuvântului ”medieval” în care iată că văd ”medie” și ”eva” și multe alte particule? Aș mai scrie alte 2 pagini numai despre acest cuvânt a cărui reformulare hazlie este ”înmărmuri” și iată de ce: Me die (eu mor) eva (chestiunea păcatului original) L; În măr (aceeași chestiune a păcatului original) muri (precum ”me die”), deci ”sunt înmărmurit”! Dar acea formă era Zburătorul de la începutul poveștii și sufletul meu pereche, puterea din prezența lui fiind copleșitoare. Dacă toată acea isterie relaționată cu dragostea s-ar vindeca, atunci cu siguranță această emoție s-ar preschimba în acel minunat și atât de curat și pur sentiment al dorului de îngemănare cu sufletul pereche pe care l-am văzut și simțit că există scufundat undeva în adâncurile psihicului meu! Mai mult decât atât, dacă inima nu mi-ar fi împrăștiată în atâtea versiuni și nuanțe ale suferinței în chestiuni de îndrăgosteală, atunci semnificația acelui sentiment de deplină siguranță trăit în preajma și în brațele lui s-ar limpezi complet fiindcă era abilitatea de a recunoaște pe sufletul pereche dintr-o mie și de a ști, de a simți când o persoană este total nepotrivită pentru tine. Când am terminat de scris prima parte a scrisorii, ceasul arăta 13:09. Dincolo de semnificația kabalistică a acestor două numere, ele sunt și data din calendar când această transfuzie a fost făcută, eu devenind conștientă în acea zi că el există. Mai mult decât atât, am mai primit prin muzică printr-o procedură care nu m-a dezamăgit niciodată la capitolul acuratețea mesajului venit de la Ființa interioară profundă o listă de melodii ale căror titluri au fost menite să îmi întărească convingerea că cel de la sfârșit este cel care îmi bântuie visele de atâta amar de vreme, ultima melodie din listă spunând totul despre identitatea celui de pe 13.09.2015:
1 Enigma – Beyond the invisible
2. Eve – Let me blow ya mind
3. Grey Daze – What„s in the eye?
4. Loredana Groza – Bună seara, iubite
5. RZA feat. Xavier Naidoo – Ich kenne nichts dass so scon ist wie du

De ce a venit azi-dimineață după ce nu s-a mai manifestat de nici 10 ori în ultimul an, de când Lucifer și-a dezvăluit infiltrarea în poveste? Pentru asta trebuie să mă întorc la evenimentele ultimelor câteva zile și la concluziile desprinse în urma meditațiilor și cugetărilor mele, așa că va continua!

apr. 122021
 

Luni, 12 Aprilie 2021

Azi-noapte l-am visat pe VladN., ceea ce face ca toată seria asta de vise cu fostele mele simpatii din trecut din ultima vreme să fie bătătoare la ochi. În fond, Ființa interioară profundă lansase această campanie de purificare a trecutului meu romantic în ziua în care eul feminist a fost dezgropat din mormântul subconștientului meu, așa că nu mă miră foarte mult de ce aceste chipuri care au creat puternice impresii sentimentale asupra mea sunt luate iarăși la rând pentru a fi înțelese, disecate și apoi eliminate.

Mărturisesc că toată această muncă interioară are câteodată un caracter plictisitor, putându-se lesne transforma într-o rutină mecanică pe care mintea nu va întârzia să o respingă. Cum trăiesc în condiții de viață atât de limitative, percepând în mod foarte accentuat dezechilibrele și lipsurile întâmpinate pe cale, de la o vreme am început să nu mai am tot atâta tragere de inimă pentru chestiunea aceasta a dizolvării egoului, tânjind cu multă ardoare după vederea trupească ce îmi lipsește, după culoare, după soare, după aer, mult aer proaspăt și binefăcător, după mișcare în natură, după vânt și după verdeață.

Dar simt acest pronunțat dezechilibru mai ales la nivelul centrului emoțional, deci în inimă, nevoia de companie umană devenind deja o povară atât de apăsătoare încât simt că mă apropii, cu adevărat, de limita mea de toleranță față de situația în care mă aflu.

Azi-dimineață m-am trezit dincolo de zidul somnului în interiorul acestui gol din inima mea pe care nicio activitate nu îl poate umple, nici măcar acestea cu caracter spiritual, nici măcar minunatele experiențe onirice pe care Ființa reală mi le dă din belșug. Orice acțiune sau activitate puneam în mișcare în timpul acestei trăiri sufletești pe care am experimentat-o azi-dimineață nu reușeam să umplu acel gol. Era golul pe care absența sufletului meu pereche o simbolizează în viața mea, conștiința trezindu-mi-se în interiorul acestei emoții copleșitoare care trebuie să nu fie necunoscută niciunui muritor care a aspirat și continuă să nădăjduiască la întâlnirea sufletului pereche.

Pe undeva pe cale, învârtindu-mă ca un titirez băgat în priză în casa în care mă trezisem, am perceput prezența Luciferului particular și dacă nu m-am ținut scai de el, mai ceva ca cea mai nesuferită lipitoare, urmându-l peste tot și rugând și cerând și cerșind și implorând să fiu lăsată să îl întâlnesc pe Marius în lumea vizibilă a materiei fiindcă nu mai puteam îndura acel dezechilibru pe care îl percepeam în chip limpede și clar în acele clipe, munca din postura de celibatar având o limită de care eu mă apropii furtunos din cauza centrului emoțional, a inimii!

Dar Luciferul particular nu dădea răspuns solicitărilor mele, făcându-mă să îl urmăresc peste tot, până în clipa în care am ajuns în dreptul unui balcon, moment în care mi-a spus:
– Ia privește în sus!

Atunci m-am uitat la bolta cerească unde am văzut o sclipire de lumină care, umplându-se, lărgindu-se și rotunjindu-se, s-a preschimbat într-un corp astral sferic și luminos ca un soare în miniatură. S-a apropiat cu repeziciune de mine până ce a ajuns în dreptul meu. Ceva îmi spunea că nu era Tatăl Ceresc, iar când acest astru mi-a vorbit cu acea voce feminină auzită de atâtea ori înainte, am știut că era Ființa interioară cea care se manifesta în acel chip simbolic al unui astru luminos și strălucitor. Și mi-a spus astfel:
– Dacă aș fi în locul tău, m-aș ocupa acum să mă întorc iar și iar și iar la acele ppuncte de început.

De acolo m-am întors în starea de veghe cu imaginea astrului stăruind pe retina ochilor mei și cu sentimentul că trebuie să mă întorc iar și iar la anii copilăriei ca să identific alte puncte de origine ale suferințelor și blocajelor mele. E tema pe care și Luciferul particular mi-o încredințase săptămâna trecută, din aceasta venea și refuzul său de a-mi lua în seamă cerșitul și tâânguielile. Nu îmi făcusem temele.

apr. 102021
 

Sâmbătă, 10 Aprilie 2021

Îmi vine foarte greu să descriu ce am trăit azi-noapte, dincolo de zidul somnului. Visam ceva mecanic și lipsit de importanță când, deodată, nu am mai fost stăpână pe mine însămi, pe mișcările mele și pe gândurile mele. Nu îmi era deloc străină senzația, motiv pentru care nu m-am înspăimântat, crezând că era vorba de un act de posesiune de către o forță exterioară mie.

Din contră! Ființa interioară profundă era puterea care mă stăpânea, arătându-mi limpede și clar cât de docilă și de ascultătoare trebuie să fiu, un simplu instrument în mâinile Sale de care să se folosească după voia Sa.

În această stare sufletească în care m-am aflat am executat gesturi ritualice magice de o perfecțiune desăvârșită și indiscutabilă cu întregul meu corp, nu numai cu brațele, fiecare parte a corpului aliniindu-se și ajustându-se în chip armonios și echilibrat în timp ce pluteam în aer, controlată de telecomanda aceasta la care doar Ființa interioară profundă are acces!

*******

Pe de altă parte, azi-dimineață m-am lăsat să cad în capcana tentatorului care mi-a bătut la ușa visului, adoptând înfățișarea actorului Nicholas D„Agosto din filmul ”Fired Up”, actor pentru care aveam o mare slăbiciune.

Călătoream semi-lucidă în lumea visului, oprindu-mă după un timp într-o clădire de apartamente, intrând pe furiș într-unul și zicând că este al meu. Părea a fi un fel de tentativă de exercițiu de vizualizare imaginativ, dar nu mi-am dat seama de acest lucru ca să profit de ocazie ca să explorez mai mult căile psihicului, mecanismul și funcționalismele sale.

Intrată în casă, am trăit puternicul sentiment că sufletul meu pereche avea să îmi fie adus la ușă ca să îl întâlnesc, iar când am auzit zgomot în dreptul ușii de la intrare, eram convinsă că el era acolo. Însă, când am deschis ușa, în prag stătea Nicholas D„Agosto.
– Nu ești Marius! i-am spus mâhnită.
– Nu, nu sunt. Sunt altcineva. Zi-mi George, de exemplu, mi-a răspuns el, zâmbindu-mi curtenitor.
– Ce mai este și cu tine aici? l-am întrebat, vrând să dau dovadă de reticență și scepticism.
– Îmi ești foarte dragă de ceva timp și căutam de muultă vreme să îți vorbesc, mi-a răspuns el, înșirându-mi o bună parte din povestea Zburătorului pe care am scris-o.
– Și altă cale n-ai găsit și tu decât prin vise ca să îmi vorbești? De unde ai știut că și eu devin lucidă în vise?
– Cum de unde știu? E totul public! Ai lăsat multe semne în urmă ca să fii găsită, mi-a răspuns el cu o notă dojenitoare în glas, intrând după aceea în casă după mine.

Ne-am întins pe podea la taifas, simțindu-mă buimăcită în preajma acelei prezențe fermecătoare, însă mi-am păstrat cumpătul un timp, refuzând să cred în povestea lui.

Dar când m-a prins de laba piciorului, cuprinzându-mi gleznele cu mâna sa eu nu am mai fost eu, cea de la suprafață. Realmente, m-am simțit scufundându-mă în interiorul meu dinspre un strat de suprafațăă înspre un strat ascuns și îngropat adânc în interiorul meu de care nici măcar nu eram conștientă.

Așa că, în acel substrat de conștiință scufundată pe care nici nu îl bănuiam că există, nu m-am opus atingerii actorului, dându-i voie să continuie până la genunchi.

Dar când pijamalele portocalii au apărut de nicăieri în raza mea vizuală, nu a mai fost cazul să mă îndoiesc că eram pusă la încercare de către Luciferul particular. Dădusem greș în mod lamentabil.

Concluzii după ce am reflectat la această experiență, observându-mi comportamentul, acțiunile și reacțiile:
1. Credința că sufletele oamenilor pot ieși în afara corpurilor în timpul somnului pentru a călători și a se întâlni s-a imprimat în psihicul meu chiar și în straturi mai profunde ale acestuia.

2. Credința că sufletul unui bărbat poate curta sufletul unei femei în afara trupului fizic , fie că se întâmplă din alegere personală sau cu Voia Tatălui, este de asemenea întipărită în psihicul meu, deci pe toate acestea am început să le cred ca fiind posibile!

3. În zona de suprafață, dar și în straturile imediat următoare ale psihicului meu am observat și simțit în mod direct că am acceptat povestea aceasta cum că sufletul meu pereche este Marius, obișnuindu-mă puțin cu varianta aceasta.

4. Dar, din cauza mâhnirii și a dezamăgirii pe care le trăiesc din cauza lui, cu toate că se pare că port sufficientă deschidere încât să admit că manifestarea lui este posibilă, nu resping ideea unui alt partener care să îmi fie desemnat ca pereche, cu condiția să posede aceleași abilități ca ale Zburătorului de la începutul poveștii.
5. Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi existat chestiunea dezamăgirii corelată cu comportamentul lui în lumea materială, mijlocirea întâlnirii noastre în afara corpului, în dimensiunea astrală, mi-ar fi cucerit sufletul.

mart. 282021
 

Duminică, 28 Martie 2021

Azi-noapte, până să adorm, alte fenomene foarte interesante m-au însoțit pe parcursul procesului.

Prima imagine trimisă din universul interior era a unei cruci foarte mari înfiptă în pământ (simbol al pământului filozofic) într-un spațiu deschis. Cunoșteam simbolul crucii, însă modul cum imaginea acestui simbol era manifestată era de un real folos pentru procesul recuperării vederii mele. Am privit la această cruce începând cu spatele său, apoi, ca și cum o cameră video înregistra momentul, perspectiva asupra crucii s-a modificat, rotindu-se de jur-împrejurul ei, în sensul invers acelor de ceas, din sspatele crucii până în fața sa.

După aceea, vocea interioară mi-a spus:
– Fii atentă că pot să mă și întind!
Atunci o altă imagine a unui obiect static, grinda verticală a crucii, mi-a apărut în ochi, dar privită de lla baza sa în sus într-adevăr mi s-a părut că se lungește foarte mult.

Alte câteva astfel de scene la care am privit mi-au demonstrat limpede că sistemul meu cerebral a început să dea semne vizibile de cooperare, punându-se pe aceeași lungime de undă (la propriu!!) cu Voia Tatălui Care nu de puține ori mi-a arătat că vindecarea mea de orbire este foarte necesară pentru binele meu.

*******

Pe parcursul nopții am avut un coșmar oribil, negreșit un rezultat al unei contraforțe mentale foarte încăpățânate, eul feminist despre care am vorbit în alte scrisori. Un criminal în serie ademenea femei în bârlogul lui extrem de bine și de plăcut amenajat, el însuși fiind un bărbat foarte prezentabil și chipeș, membru al unei trupe muzicale faimoase. Dar după ce le avea, le ucidea și le căsăpea, aruncându-le corpurile într-un feel de beci închis ermetic. Când am privit la acele trupuri măcelărite, am recunoscut în rănile fiecărei femei toată vina bărbatului în raport cu femeia. Cu alte cuvinte, am recunoscut în acele răni mortale tot ce asociez în mod subconștient ca fiind o crimă pe care un bărbat o săvârșește față de o femeie, nefiind vorba, prin urmare, de o chestiune exclusiv legată de violență fizică. Era dezgustător și macabru și nu îmi amintesc cum am ieșit din acel scenariu, trezindu-mă în corpul fizic, știind prea bine că singură proiectasem acel vis ca o expresie a ppropriei uri și mânii și scârbe față de bărbați!

Cum îmi stă în obicei să adorm dimineața pentru o ultimă repriză de somn, m-am culcat la loc în jurul orei 08:00, păstrându-mi luciditatea pe parcurs. M-am dus direct în tenebre datorită desfrâului, cum se întâmplă cel mai des, dar odată ajunsă acolo m-am lepădat de acest eu păcătos. Altceva părea că mă chemase acolo.

Când în fața mea s-a manifestat imaginea unui bărbat nici prea tânăr, nici prea vârstnic, nici prea frumos, nici prea urât, am simțit numai privindu-l că el era sursa mentală care fabricase coșmarul de azi-noapte. Nu m-am înfricoșat, înghețând de spaimă la vederea sa. Eram perfect conștientă de faptul că urmărea să mă ademenească în bârlogul său ca să mă distrugă și pe mine, bruma de conștiință activă, târându-mă în mocirla beciului simbolic, containerul întregii sale suferințe.

Am avut atunci o reacție foarte neașteptată. Am vorbit în ultima vreme despre mânia pe care o experimentez la contactul cu eurile, simțind în interiorul acelei mânii o extrem de puternică forță de respingere a influenței acelor drăcovenii mentale.

Când, privind pe acest bărbat pregătit să îmi facă tot ce făcuse femeilor din coșmarul meu, m-am lăsat cuprinsă de acea mânie, însă ea s-a manifestat foarte interesant după aceea. Când am început să tremur și să vibrez sub presiunea acelei forțe mentale, am recunoscut fenomenul devenit deja familiar. Puntea de legătură cu inconștientul se crea pentru ca o entitate psihologică să fie identificată și izolatăă, apoi scoasă la suprafață. Umanul dispăru atunci din acea formă mentală pentru ca animalul să apară. Mă preschimbasem într-un animal din specia caninelor sau a felinelor, mârâind cu nervozitate și multă autoritate la cel din fața mea pe care îl percepeam drept un dușman care îmi încălcase teritoriul, venit să mă atace. Nu știu dacă pot descrie suficient de limpede ce vreau să spun prin autoritate, dar trebuie negreșit observat comportamentul animalelor care sunt atacate pe teritoriul lor ca să se înțeleagă că eu accesasem același instinct de auto-apărare. Nu simțeam deloc frică, ci numai forță de opunere. Potrivnicul meu m-a privit mai întâi cu oarecare spaimă poate pentru că nu se aștepta la o astfel de reacție autoritară, dar curând și-a revenit în fire, fixându-mă cu ochii cruzi și reci care îi sclipeau în semi-penumbra în care ne aflam. Dar nici această manevră nu a intimidat eul animalic în care mă metamorfozasem, susținându-i privirea cu o căutătură încrâncenată ca să îmi exprim într-un mod cât mai limpede și clar că nu îi permiteam acelei mizerii mentale, un alt eu animalic vizibil degenerat, pervertit și involuat, să pătrundă pe teritoriul meu. Și ca să mă fac și mai bine înțeleasă, am sărit la piciorul lui ca să îl mușc.

Trebuie să subliniez în mod accentuat că toate acestea nu se petreceau la nivel conștientiv, ci în mod inconștient, la nivel de instincte.

Apoi am revenit la starea conștientivă obișnuită, identificându-mă cu Cătălina. Eul feminist dispăruse, iar când am perceput de jur-împrejurul meu o aură portocalie, simțind și nota energetică aparte a Luciferului particular, am tras concluzia că el îmi ascultase rugăciunea făcută de cu seară prin care îi cerusem să își facă simțită prezența pe tărâmul visului fiindcă începuse să îmi devină suficient de clar că era multă muncă la capitolul rafinarea și stăpânirea forței sexuale. Ori nici nu începuse bine încercarea aceasta azi-dimineață că eu și dădusem greș, lăsând spasmul orgasmic să îmi scape! Nici nu era de față, manifestat cu chip vizibil, că nu am putut rezista presiunii sale care venea din propriul bazin timp de nici măcar câteva clipe!

În fine, iată că acum lua chip și formă ca să mă educe cu mai multă eficiență în arta auto-controlului și a stăpânirii de sine. Dar acolo unde eram nu puteam suporta nimic din ce se întâmpla, simțind acele odioase și extrem de neplăcute furnicături și energii pe care le percep atât de des, eurile și blocajele.

Lucifer nu îmi oferea acel scut după care tânjeam, dar tot mi-am impus voința să rezist prezenței sale în acel loc atât de nesuferit, chiar dacăă testul nu era întocmai ce sperasem să fie. Nici când din întuneric s-a înălțat la cer o rază de lumină care s-a stabilizat pe bolta cerească sub forma unui astru strălucitor nu m-am simțit mai ușurată, continuând să percep afuriseniile de energii cu vibrațiee joasă pe care le port în interior. La început am crezut că era Tatăl Care hotărâse să mi se arate iarăși, dar curând după aceea am înțeles că era Scânteia Spiritului Sfânt care veghea ca ”joaca” cu energia luciferică să nu ia o întorsătură nefirească. Priveam la strălucirea acestui astru minunat simțind că trebuia cu orice preț să găsesc înăuntrul meu năzuința de a urca, prin puterea voinței, la acea sclipire din Cer, trebuind să lucrez cu forța energiei luciferice. De aceea Ființa nu intervenea pentru mine, acest pas fiind ceva ce eu trebuia să fac, exercitându-mi liberul arbitru.

Dar nu puteam face nici una, nici alta, nici lucra cu energia luciferică, nici urca la Ființă, înciudată fiind până peste poate că percepeam acele energii și vibrații, locul de practică părându-mi-se o extrem de neinspirată alegere.
– Te rog, creează în jurul meu acel scut de protecție care să mă împiedice din a mai recepta vibrația acestui loc, i-am cerut cu multă stăruință Luciferului particular, nădăjduind că aveam să beneficiez, prin intermediul lui, de acea stare de echilibru și de concentrare pe care nu de puține ori mi le-a arătat că sunt posibile.
– Vrei să spui acest scut? m-a întrebat el, luându-mă de mână și conducându-mă de-a lungul pereților încăperii unde ne găseam, dintr-un colț la celălalt, dar fără ca manevra sa să modifice ceva în percepția mea.

Și după alte câteva înghionteli și săpuneli primite de la Luciferul particular, am revenit în stare de veghe, dar păstrând încă pe retina ochilor acea imensă acumulare de portocaliu din care Lucifer iese ca să se manifeste cu formă și chip, culoarea soarelui când răsare dimineața.

N-a fost foarte greu să deduc că acea încăpere era un simbol pentru inima mea și că gestul lui Lucifer de a mă conduce de la un colț la altul era o aluzie la ceea ce se înțelege prin ”a-ți marca teritoriul”, obicei comportamental cunoscut în regnul animal. Era clar că primisem, mai înainte de orice, sarcina de a veghea asupra propriei inimi, marcându-mi teritoriul de jur-împrejurul ei și în interiorul ei, revenindu-mi datoria de a apăra acest teritoriu cu multă autoritate, dedicare și loialitate pentru ca nicio bestie feroce străină (ura, mânia, invidia, etc.) să nu pătrundă în inima mea căci acel eu de animal mâniat și agresiv, cu toate că era o expresie a unui instinct inconștient, putea să se modifice, dacă se lucra cu sârg și efort asupra sa, în autoritate și severitate canalizate către interior, spre dominarea și stăpânirea minții. De aceea se spune că inconștientul trebuie transformat în conștiință, păcatul în virtute, iar reacția inconștientă și involuntarăă în acțiune deliberată și conștientă.

mart. 202021
 

<>

Sâmbătă, 20 Martie 2021 (reeditat și adăugit pe 30 Martie 2021)

Eram fleșcăită deja după această încercare descrisă la sfârșitul celei de-a doua părți a scrisorii de față, însă nu am putut să nu constat că, ieșind din luptă, pătrunsesem într-o cămăruță mai mică și relativ întunecoasă. M-am așezat pe un scaun ca să îmi mai trag suflul, zicând Maestrului interior:
– Bine atunci, haide să îl vedem și pe Marius! Tare mult vreau să îl văd!
– Bine, haide să o luăm de la capăt, îmi spuse Ființa interioară profundă.

Mă așteptam chiar să fiu dusă să îl văd, întâlnindu-mă cu sufletul său într-o dimensiune superioară a naturii, așa cum se mai întâmplase de câteva ori înainte, dar când Ființa m-a săltat în aer ca să pătrundem împreună pe linia regresivă a amintirilor vieților trecute, revenind cât ai clipi din ochi în pielea vechiului tâlhar, am știut că ce vroiam eu nu avea să se petreacă. Altceva, cu totul deosebit, aveam să experimentez.

Întregul proces s-a concentrat aproape exclusiv pe eul animalului de pradă, lupul pe care îl port în adâncul inconștientului, pe modificările pe care acest eu le-a suferit de-a lungul mai multor vieți datorită evenimentelor vieții și pedepselor karmice menite să îl (mă) corecteze, etc. Cea mai aprropiată descriere pe care o pot face acestui proces de absorbție în trecut ca să merg după aceea progresiv de la punctul 0 până la viața prezentă în numai câteva clipe ar putea suna astfel: desigur că toți am fost curioși să vedem cum se simte când ne punem palma pe gura țevii aspiratorului când acesta este băgat în priză; ei bine, fenomenul trăit de mine seamănă foarte mult cu acea senzație de presiune și de aspirație din palmă, cu diferența că resimțeam absorbția în conștiință.

Așadar, în numai câteva clipe am trăit întregul proces evolutiv al acestui eu, sceenele vieților desfășurându-se incredibil de repede în jurul meu, motiv pentru care nu le pot descrie întrucât mai degrabă percepeam efectele pedepselor aplicate asupra mea decât detaliile propriu-zise ale acestor existențe trecute, cu toate că vedeam cum de jur-împrejurul meu decorurile diferitelor epoci și societăți în care trăisem se modificau rând pe rând. Astfel am ajuns în viața prezentă, în epoca blocurilor de ciment, găsindu-mă încă în posesia eului animalului de pradă, lupul. Dar acum lupul nu mai era totalmente lup, ci lupoaică. În acele câteva clipe am perceput numeroasee sensuri și semnificații corelate cu cauzalitatea întâmplărilor prin care am trecut de când m-am născut, inclusiv pentru tot ce mi s-a întâmplat în copilărie, toate având legătură cu acest eu mental fabricat și dezvoltat cu mult timp în urmă.

Cum spuneam, eul de tâlhar nu mai exista decât într-o proporție destul de mică. Conjuncturile vieților trecute rafinaseră și modelaseră acest tipar de comportament al meu suficient de mult încât instinctul reproducerii să fie totalmente extras din acest instinct al animalului de pradă, neputând să explic pe moment legătura dintre ele. Nu mai era un eu masculin, ci unul feminin. Eram o femelă lupoaică, iar singurul meu interes era să îmi găsesc cel mai potrivit partener cu putință pentru reproducere. Vroiam să fie cel mai bun din cei mai buni și cel mai puternic din cei mai puternici și îl vroiam pe viață, întocmai cum se întâmplă în cazul lupilor, legea crudă a naturii lor cerând ca masculii din haită să se lupte pe viață și pe moarte pentru a câștiga dreptul de a fi perechea lupoaicei. Ori influența acestui nou instinct animalic dezgropat în personalitatea mea m-a predispus să caut cu orice preț dovada irefutabilă că partenerul pe care mi-l alegeam era cel mai bun, într-adevăr! Așadar, viețile mele trecute mă modificaseră atât de mult încât au însămânțat statornic în mine năzuința de a-mi întâlni sufletul pereche, cu o singură adăugire, iată cum:

Ultima parte a acestei regresii mă adusese în pielea lupoaicei care se exprima prin personalitatea Cătălinei la 11-12 ani, pe parcursul anului școlar aferent clasei a IV-a. Eram în Bariera din orașul natal, adulmecând cu simțurile suprasensibile ale lupoaicei izul extrem de deosebit al cuiva ca mine care mă atrăgea în fel și chip în acea zonă. Lupoaica se învârtea în cerc în acel perimetru în care Cătălina tocmai ce se mutase cu familia, adulmecând într-una urmele cuiva pe care acel instint al lupoaicei îl găsea foarte potrivit să îi fie partener.

Ori toate acestea s-au exprimat în comportamentul meu din acea perioadă într-un mod accentuat și puțin cam necontrolat, amintindu-mi foarte bine cum obișnuiam să fac ture-ture în jurul Barierei, doar-doar aveam săă îmi întâlnesc sufletul geamăn, cum îl numeam eu atunci pe cel pe care îl căutam și despre care scriam în jurnalele mele secrete, în poezii și în compuneri, etc. Iată căă acum mi se arăta adevărul ascuns în spatele straniului meu comportamment pre-adolescentin. Iar adevărul gol-goluț care mi-a fost dezvăluit în lumile interne este că dădusem de urma unui suflet care mi se potrivea întocmai ca fire.

Atunci am înțeles că tocmai acest instinct era cauza numeroaselor probleme întâmpinate de-a lungul secolelor întrucât acest instincct se activa mult, mult prea devreme, la vârsta la care copiii ar trebui să fie atrași către jocuri și jucării, etc., nu către lucruri făcute de oameni mari. Aș vrea să subliniez ca să fie limpede că, trăind această scenă sub epiderma sufletului, am văzut și simțit în profunzime că acest instinct era neobișnuit de dezvoltat la acei numai 12 ani prăpădiți pe care îi aveam atunci!

Luând aminte la toate aceste taine care îmi erau dezvăluite și neputând nega în niciun fel faptul că pe Marius îl adulmecasem întrucât aproape că numai pe lângăă blocul lui dădeam târcoale, Ființa reală interioară m-a scos cu totul din starea aceea regresivă, repunându-mă în simțirile obișnuite. Apoi mi-a indicat o ușă prin care să intru și intrând în acea încăpere am văzut zeci și sute de fotografii pe pereți, dându-mi a înțelege că un nou test era pus în practică. Am privit la Monada Divină în imensa Sa strălucire dătătoare de pace, de armonie, de bucurii și de nădejde și m-am apropiat de fotografiile de pe pereți, dar atunci Maestrul interior a închis ușa încăperii, dispărând și lăsându-mă singură acolo. Când a închis ușa, tot ce venea dinspre Ființă înspre mine și am enumerat mai devreme a dispărut ca și cum nici nu a fost, obișnuita stare de dezechilibru și de dizarmonie pe care o experimentez în prezența egoului luându-i locul, eu începând să percep acele extrem de neplăcute furnicături și energii despre care atâta am vorbit până acum. Primul impuls a fost să mă înfricoșez și să îmi doresc să mă retrag din încercare, fugind cum îmi stă în fire să fac, dar m-am îmbărbătat ca să merg înainte, aducându-mi aminte de chibzuitul sfat de a face haz de necazul meu pe care de atâtea ori l-am primit de la sufletul meu. Când am început să râd în hohote, vocea mi-a sunat limpede și sinceră, dar vocea batjocurii și a relei-voințe a avut o viteză de reacție atât de rapidă, încât instantaneu am auzit venind chiar din interiorul meu și reverberând de jur-împrejurul meu un râset sarcastic, grotesc și hain față de care m-am ferit să manifest spaimă, păstrându-mi calmul și mergând înainte.

Astfel am luat la rând fotografiile de pe pereți. Sute de chipuri de bărbați erau imprimate în poze, chipuri atât de frumoase și de atrăgătoare, atât de ispititoare și de desfătătoare! Dar eu mă deplasam în mare viteză prin acele galerii, apropiindu-mă în treacăt de pereți ca să adulmec vibrația emanată de fiecare figură imprimată în poză. Și atunci am văzut că nu doar că îl căutam în exclusivitate pe Marius, dar că, mai ales, căutam sufletul lui pe care mă așteptam să îl găsesc deghizat într-un cu totul alt corp, atât de pusă la încercare am fost în acești ani să mă îndrăgostesc de sufletul lui, nu de personalitatea lui și de înfățișarea lui fizică actuală!

Dar de-abia, de-abia am mai putut înainta prin acele galerii. Furtunile și torentele de energie care se declanșaseră în mine îndată după închiderea ușii de la acea încăpere și dispariția Ființei reale interioare îmi îngreunau deplasarea, răpindu-mi voința și simțul discernământului, concentrarea și atenția. În acele explozii și furnicături pe care le percepeam erau imprimate amprentele și amintirile tuturor insultelor, batjocurilor, agresiunilor și palmelor puse pe fundul meu pe stradă și în alte spații publice de către reprezentanți ai sexului opus, toate acestea făcându-mă să simt că mi se umplea paharul de toleranță la suferință și la dezgust, mânie și ură.

Și, când din umbra unei galerii a ieșit Luciferul particular, m-am pierdut cu totul cu firea, cu toate că nu mă surprindea să îl găsesc tocmai pe el în această parte a experienței mele onirice atât de extinse corelată cu sufletul meu pereche! Fără Ființa care mă însoțise până atunci eu nu puteam face mai nimic, nu puteam lupta cu folos, nu puteam înainta suficient, nu puteam descurca ițele labirintului și nu mă puteam elibera din nimic căci vedeam bine că nu eu eram cea care lucra asuprea mea, ci Ființa lucra și opera asupra mea ca să mă modeleze și ca să mă educe după bunul Său plac! Și numai după bunul Său plac mă modelase de-a lungul vieților mele în serie, aplicând pedepse asupra mea conform cu necesitățile Sale, zdrobindu-mi fără milă sufletul până ce acesta și-a izolat în propriul corp de dorințe năzuința de a-și găsi perechea și de a se întoarce în grădina edenică. Și fără Ființă eu nu am rezistat de una singură acolo, în acea încăpere, chiar dacă ghicisem faptul că ea era o metaforă pentru inima mea. Eram în interiorul inimii mele ca să explorez simțămintele mele față de sufletul meu pereche, exercițiu practic pe care îl cerșisem în repetate rânduri înainte de la Ființa profundă, vrând cu multă ardoare să văd ce este în inima mea în legătură cu Marius și iată că cerința îmi fusese ascultată, iar punerea sa în practică înfăptuită! Astfel că, explorând zăcămintele propriei inimi, am văzut și simțit în mod pronunțat și limpede că eu nu pot trăi în inima mea fără prezența Tatălui Ceresc. Era imposibil să trăiesc în inima mea împreună cu mizeria aceea întunecată care mă batjocorea. Dar mai mult decât atât nu păream să am vreo șansă să îmi echilibrez inima în privința sufletului meu pereche atâta vreme cât nu făceam efortul de a filtra insolitul fenomenului ”Zburătorul” prin prisma voii Dumnezeului intim. Nu degeaba Luciferul particular era prezent în încăperea inimii.

M-am întors inimaginabil de repede în stare de veghe fiindcă nu am mai putut să suport energia și vibrația pe care propria inimă le emana, sfidând orice logică întrucât rezistasem cu mult sârg pe parcursul atâtor scene minunate prin care preumblasem înainte, trecând de la o stare de conștiință la alta, făcând regresii și salturi în timp și spațiu fără a mă trezi în corpul fizic, menținută în permanență pe linia de plutire de către Ființa interioară profundă și iată că, fără prezența Sa, mi se dovedea foarte limpede că numai liniștită nu îmi este inima.

Vai, ursitule, ursitule, cum s-a întors povestea tot la tine și cât mai am de săpat și câte de îndurat ca să ajung la adevăr? Dar oare mi-aș mai fi dorit eu să ajung la vreun adevăr dacă nu ai fi fost tu? Însă mai degrabă esența acestei ultime părți a călătoriei mele onirice se poate rezuma astfel, citatul ajungând la mine la foarte scurt timp după ce am compus prima schiță a scrisorii de față:

(…) culpeşul care se căieşte. Or, în ce mă priveşte, fărădelegea mea este nemăsurată, ştiu, da nici pocăinţa mea nu este mai mică; că lovitura cea dureroasă cu care, în bunătatea ta, ai binevoit să mă preacinsteşti, mi-a zdrobit, dreptu-i, trupul, da a fost un leac pentru sufletul meu şi o pricină de voioşie; precum ne învaţă înţeleptul: „Gustul dintâi al pedepsei pe care ţi-o îndrituieşte mâna dascălului tău este amestecat cu oarecare amărăciune, da gustul de mai apoi este mai desfătător decât mierea strălimpezită şi decât dulceaţa ei!”

”O mie și una de nopți”

ian. 162021
 

Sâmbătă, 16 Ianuarie 2021

În cursul acestei săptămâni Soarele nu mi-a maai adresat niciun cuvânt, însă nici eu nu am mai pus vreo întrebare. Vocea interioară însă îmi spuse zilele trecute astfel:
– Ai greșit mult din clipa în care ai început să intelectualizezi prezența Tatălui, încercând să înțelegi ttoate acestea prin intermediul raționamentului în locul inimii. Așa că, în următoarele oportunități pe care Tatăl ți le va oferi pentru a te apropia de Dânsul, tu să te bucuri de prezența Soarelui ca un copil mic!

Parcă nici că se putea să mi se ofere un dar mai generos, indicându-mi-se să mă întorc la esența inocentă a sufletului ca să evit rușinoasele și jenantele fâstâceli ale minții, dar am descoperit, în practică, tristul adevăr că raționamentul s-a lipit atât de mult de mine încât îmi vine foarte greu să mă dezbrac de această haină cusută cu fir din oțel. Dar voi mai încerca! Inocența sufletului trebuie să vadă lumina Soarelui/Tatălui!

Însă parcă nu am primit în niciun rând anterior mai mulți germeni solari de la Tatăl ca în timpul acestei dimineți! Sunt foarte entuziasmată, curioasă și nerăbdătoare să văd cum se vor manifesta acești atomi de lumină în universul interior de aici înainte!

Bunule Tată, ajută-ne!

mai 202020
 

<>

Miercuri, 20 Mai – Duminică, 24 Mai 2020

Ursitule,

În urmă cu o săptămână sufletul meu îmi zise: ”Privește la următorul mesaj cu inima. Caută cuvântul „sentință”. 1869.”

Am înțeles că, înainte de orice, trebuia să caut citate etichetate drept ”sentence”, aceasta fiind traducerea cuvântului ”sentință”. Englezescul ”sentence” se poate traduce, însă, și ca ”propoziție” în română. M-am alarmat, emoționată din cap până în picioare, fiindcă, în mod evident, sufletul meu părea să îmi dea vești în legătură cu sentința mea în procesul de judecată cu Marea Lege. Am căutat, prin urmare, citate etichetate drept ”sentence” acolo unde le caut cu mai multă rapiditate, adică pe goodreads.com. M-am oprit asupra celui de-al 6-lea citat din listă datorită faptului că numerele 1869 însumează 6. Iată ce spune acest citat:

Each letter of the alphabet is a steadfast loyal soldier in a great army of words, sentences, paragraphs, and stories. One letter falls, and the entire language falters.

― Vera Nazarian, The Perpetual Calendar of Inspiration

Nu pare să spună nimic, așa-i?, mai ales când citatul selectat este o referință către semnificația de ”propoziție” a cuvântului ”sentence”, nu către sensul de ”sentință”. Însă, atunci când te-ai învățat să discuți cu propriul suflet în limbaj matematic, deduci că așa un mesaj nu poate fi decât o ghicitoare! Din capul locului am intuit că 1869 este o trimitere către literele alfabetului, iar mesajul din citat îmi confirma prima bănuială. În mod obișnuit, aș fi interpretat secvențialitatea literelor în funcție de alfabetul românesc, unde a=1, ă=2, â=3,…, d=6, e=7, f=8, g=9, etc. Prin urmare, numărul 1869 ar fi dat ”afdg”, litere pe care le-aș fi sucit și învârtit până ar fi dat ceva inteligibil, dar din combinația de litere ”afgd” nu am scos decât un ”fag+d” și m-am îndoit că sufletul meu ar putea folosi un astfel de limbaj ca să îmi comunice un mesaj. În mod evident, greșeam undeva. Uitându-mă mai apoi cu mai multă atenție la citat, am remarcat că acesta spunea că, dacă o literă a alfabetului ar lipsi, atunci întregul limbaj ar da eroare. Înțelegând indicația, am pornit atunci a interpreta numărul 1869 în funcție de alfabetul englezesc ce nu conține diacritice. Deci care era vestea dată de sufletul meu în legătură cu situația infernală în care mă aflu și din care vreau să ies? Noua interpretare a dat următorul rezultat: 1=a, 8=h, 6=f, 9=i, ”ahfi”. Oh, dar nici aceste litere nu par a-mi spune nimic! A trebuit să am în vedere că mesajul inițial mi-a indicat omiterea unei litere ca sensul unui cuvânt să fie alterat, asta neputând însemna altceva decât că trebuia să combin literele ”ahfi” cu încă o literă misterioasă ca să dea un rezultat logic din punct de vedere semantic. E redundant să trec aici întreaga listă de combinații incoerente de litere pe care le-am sucit și învârtit în fel și chip. Când am ajuns la ”faih”, nu mi-a luat mai apoi decât o fracțiune de secundă să deduc că litera ”t” era cea care lipsea pentru ca rezultatul să dea ”faith”.

”Faith! Faith! Faith! Faith! Credință! Credință! Credință!
Ai credință!”
Ce lucru mai minunat decât acest cuvânt, ”faith”, mi-ar fi putut comunica sufletul meu în legătură cu sentința mea pentru care aștept să se petreacă deznodământul? Desigur că acest cuvânt nu putea fi finalitatea mesajului, deși mulți s-ar mulțumi cu atâta tot! Trebuia să mai fie ceva în plus, o indicație ce ar fi completat golurile pe care de atâta timp aștept ca cineva să le umple pentru ca eu să nu mai fiu lăsată așa, în derivă și în necunoștință de cauză! Bineînțeles, o întrebare (sau mai multe) se punea: ”Pentru ce să am credință? Care aspect al sentinței mele se va soluționa? Ursitul? Vindecarea mea de orbire? Revenirea mea în câmpul muncii? Schimbarea circumstanțelor de viață? Lipsa de somn, de odihnă, de spațiu, de intimitate?” Răspunsul nu putea fi inclus decât în numerele din care cuvântul ”faith” se compune, stabilite în felul următor în funcție de alfabetul englezesc, precum fusese indicația inițială : f=6, a=1, i=9, t=20, h=8, ”619208”. Toate aceste numere, adunate, dau 8. E extraordinar ce am găsit după aceea la citatul numărul 8 etichetat cu ”faith”. Iată mai jos, ursitule, mesajul real de la sufletul meu:

If he’s not calling you, it’s because you are not on his mind. If he creates expectations for you, and then doesn’t follow through on little things, he will do same for big things. Be aware of this and realize that he’s okay with disappointing you. Don’t be with someone who doesn’t do what they say they’re going to do. If he’s choosing not to make a simple effort that would put you at ease and bring harmony to a recurring fight, then he doesn’t respect your feelings and needs. “Busy” is another word for “asshole.” “Asshole” is another word for the guy you’re dating. You deserve a fcking phone call.

― Greg Behrendt

În mod evident e vorba, în cele din urmă, despre procesul în care se judecă dacă ești sau nu unn porc, proces despre care am scris mai multe în epistola cu titlul ”Povestea porcului” în privința căreia aștept, într-adevăr, derularea punctului culminant și a deznodământului! E singurul lucru care mă interesează acum. Vezi și singur că deja întregul Cosmos a decis să îmi dea câștig de cauză în această ”aventură”, ca să nu îi zic război sau luptă, aventura în care am pornit pentru căutarea și găsirea sufletului meu pereche, aventură pe care ai lansat-o în egală măsură ca și mine, deși pe căi străine mie, ceea ce face ca noi doi să nu fim de niciun fel pe același picior de egalitate, dar din care eu ies mai șifonată, mai umilită și mai dezamăgită decât eram în momentul în care am pornit-o pe acest drum! Și unde mai pui la socoteală că mă lași și cu ochii în soare, dacă n-aș fi oarbă și chiar aș putea vedea soarele, ce minunat ar fi! Toată dezamăgirea aceasta ar fi doar un pic mai ușor de suportat! Și uite cum îmi vorbește sufletul meu, zicând să am credință că nu ești acest nenorocit, porc, măgar, bou, jigodie afurisită, ordinară și împuțită, cretin, idiot, nesimțit insensibil, egoist și parșiv din citatul de mai sus. Cum să treci acest mesaj prin filtrul centrului emoțional, adică al inimii, așa cum mi-a indicat sufletul meu săptămâna trecută, ca să îți găsesc motive să te apăr, să te scuz, să te justific, să te explic și să te iert, când eu sunt de acum o bombă cu ceas pe punctul de a exploda? Am văzut în cursul unei experiențe în universul interior adevărata față a nivelului de agresivitate pe care l-am atins și ce am văzut și trăit pe propria piele sau mai bine zis, am trăit în propria piele, e deosebit de îngrijorător și de alarmant.

Eram lucidă în timpul acelei experiențe onirice, luptându-mă cu energiile mele jucăușe care își puseseră în gând să mă tachineze și să mă chinuiască gâdilându-mă și scărpinându-mă în tălpi, pe burtă, la subțiori și pe unde le mai venea lor. Glumisem în acea zi pe socoteala lui Mozzie, cățelul familiei, care adoră să fie scărpinat, zicând următoarea frază neinspirată: ”Ce bine o fi de tine, piciule, să stai toată ziua la mângâiat, la masaj și la gâdilat! Ce ne-ar plăcea și nouă așa un tratament!” Și numai ce am spus așa o grozăvie că ceva din subconștientul meu a preluat sugestia, încercând să o transforme în realitate pentru psihic! În noaptea acelei zile vreo jumătate de duzină de perechi d mâini s-au manifestat în astral, proiectate acolo de către mintea mea, ca să îmi dea o ”mână de ajutor”, culmea ironiei. Ce gâdilături, ce furnicături, ce scărpinături, ce săpuneli, ce pișcături am simțit în corpul eteric, ca și cum toată energia mea vitală era întărâtată, pusă în mișcare, simțind-o foarte pronunțat ca și cum mi-ar fi fost introdus sifon în energie. Unde puneau drăciile mele de euri mâinile ca să mă gâdile, eu trăiam în corpul eteric senzația aceea de explozie de bule de aer pe care toți am avut-o ba bând un pahar de apă minerală, ba unul de suc acidulat carbo-gazos! Nu pot să explic cum de este posibil acest fenomen, anume să simt atâta energie îndată ce închid ochii să dorm, dar cert este că mi se întâmplă și, în acest sens, pot da mărturie cu mâna pe Biblie că energia și chakrele sunt chestiuni complet reale! În fine, m-au tot gâdilat și scărpinat mâinile astea întocmai cum îi fac și eu adorabilului de cățel, însă mie mi-a plăcut prea puțin să simt ca și cum o colonie de furnici decisese să emigreze în corpul meu eteric. De fapt, mi-a plăcut atât de puțin încât, atinsă în corzile mele sensibile, am devenit din ce în ce mai iritată, mai nervoasă și mai agasată întrucât ”meșterii” aceștia nepricepuți care mă gâdilau păreau să o facă intenționat, ca și cum m-ar fi asmuțit așa cum asmuți un câine ca să devină agresiv. Cât de terifiant a fost, Doamne Mare, când nemaisuportând mojicia propriilor euri, am răbufnit mai violent decât oricând până atunci, simțind cum fragmente de energie relaționate cu sistemul meu nervos și dispersate peste tot în corpul meu eteric, un gram în intestine, un gram în plămâni, altul în esofag, un altul aici, iar altul dincolo s-au conectat între ele într-un fel de centru, luând formă, chip, individualitate, energie, frecvență și vibrație proprii. Cu alte cuvinte, mă conectam cu eul agresivității/mâniei a cărui amprentă energetică în psihicul și în personalitatea mea s-a manifestat în timpul acestei experiențe interioare sub forma unui câine. Efectiv, în interiorul anatomiei mele psihice umane am simțit un demon interior a cărui fizionomie s-a preschimbat în cea a unui câine extrem de agresiv care, înnegrindu-se încetul cu încetul, a început să latre cu ferocitate la adunătura de euri care își făceau de cap în energia mea și care, speriate și îngrozite, au fugit care încotro în spațiul eteric. Ce nostim este, într-un fel, să asiști la acest spectacol tragi-comic în care euri se sperie de alte euri, euri bârfesc alte euri, euri trădează alte euri, euri dușmănesc alte euri, euri empatizează cu alte euri, euri care sunt solidare cu alte euri, unde toate aceste sute și mii de euri trăiesc la comun în interiorul psihicului meu. În sfârșit, în acea noapte am putut observa îndeaproape, mulțumită insolitei ședințe de scărpinat oferită de energia mea, eul îngrozitor al agresivității pe care nu îl mai pot tăinui că se află în interiorul meu. Ca să mă întunec atât de mult, ca să latru în acel fel și ca să sar pentru a mușca și sfâșia nu sunt decât alte dovezi că, într-adevăr, egoul psihologic este lumină astrală pervertită, înnegrită și că pe bună dreptate omului i se spune ”animal intelectual” când iată că înăuntrul psihicului meu există un agregat ce ține mai mult de natura animalică decât de cea umană. Desigur că cei mai mulți și-ar putea spune că așa o monstruozitate de eu nu există în ei, ei fiind niște pacifiști din naștere. Așa îmi ziceam și eu că nu sunt agresivă, iar după ce am conștientizat că posed acest defect de caracter, nu mi-am imaginat că s-ar putea manifesta astfel! A fost extrem de tulburător, dar totodată înălțător și benefic pentru procesul cunoașterii de sine să mă conectez cu animalul din mine, unul din multele animale, pentru a mă auto-observa îndeaproape. Un altul cu care m-am conectat a fost câinele ce simbolizează energia sexuală brută, materia sexuală primordială, însă acesta de acum era agresivitate pură! Cum se manifestă acesta în viața de zi cu zi face subiect de un capitol mai vast, așa că discuția despre cum îmi vine să latru ca un pitbull asmuțit spre a ataca și a sfâșia din cauza papucilor bunicii trântiți și bocăniți de podea cât e ziua de lungă, deși a fost apostrofată să curme crudul obicei de a ne deranja pe toți ai casei nu își are locul în aceste rânduri. Întocmai cum te-a străbătut și pe tine gândul, în fond și la urma urmei, toate astea nu sunt decât un altfel de a spune că sunt o cățea!

Despre nivelul de agresivitate la care am ajuns, însă, a trebuit să îți povestesc măcar în treacăt ca să știi că nu sunt o persoană cu care se poate trăi ușor. Miaun, latru, behăi, sforăi, plâng, urlu și vorbesc ca un copil! Și mai mult decât atât, deși îmi stă în fire să te numesc porc, bou și nemernic, terminologia de ”asshole” din citatul de mai sus nu a mai fost expresie pronunțată și emisă pe buzele mele de către acest eu agresiv, enervat, înfuriat și iritat pe care mai că l-aș boteza Katusha, cățelușa cea rea din ființa mea despre care atâta am zis și tot zis că trebuie dresată ca să nu muște mâna stăpânului când acesta o scarpină pe după ceafă. Nu, nu eu te-am numit ”asshole” și nici Tatăl care mi-a vorbit iarăși prin intermediarul dintre noi, sufletul meu, dar o avertizare că prea te întreci cu gluma în ceea ce privește răbdarea mea greu pusă la încercare, apoi în ceea ce privește sentimentele mele, nevoile mele și nervii mei surescitați Divinitatea tot îți adresează, iar tu, nesăbuit de om ce ești, ai fi nebun de tot să ignori avertismentul!

Credință, credință că ai un motiv extrem de bine întemeiat pentru care nu mi-ai dat încă binețe până acum mi se cere pentru ca sentința să nu fie pronunțată în defavoarea ta (și, implicit, și în a mea), dar parcă un afurisit de apel telefonic tot merit. Desigur, eu nu mai am număr de telefon sau telefon de la sfârșitul anului 2013, dar chiar și așa, un apel telepatic pur și simplu nu mă mai satisface! E ziua mea în curând, iar eu nu îți cer decât să te mai văd o dată, măcar o singură dată, nu să mă duci la Praga!! Bine, poate vreau și o floare. La urma urmei stau deasupra unei florării!

Și dacă nu ar fi fost sufletul meu la mijloc ca să te apere, eu nu te-aș fi iertat niciodată. Și dacă n-ar fi fost să fie vorba despre tine, nu te-aș fi iertat niciodată.