iul. 242022
 

<>

Duminică, 24 Iulie 2022

Fiind captivată de o carte de beletristică pe care o ascult, vineri noaptea m-am lăsat furată de această narațiune care mi-a amânat somnul până la 03:15 în cursul nopții, însă am adormit chiar mai târziu, poate pe la 04:30, rumegând anumite informații în cugetul meu până m-a furat și somnul. Firește, nu am dormit suficient, așa că m-am mai lăsat să fiu furată de somn de alte câteva ori în cursul dimineții, rămânând în pat până la 12:30. În timpul acestei ultime ațipeli am avut această experiență minunată în lumile interne suprasensibile despre care vreau să vorbesc.
Adormindu-mi trupul fizic, sufletul a rămas destul de treaz în Universul interior, dar insuficient încă pentru a demara vreo cercetare lăuntrică. Eram cu mai mulți tineri care mă însoțeau, părând a fi tineri absolvenți ai unei forme oarecare de învățământ. Prezența lor era pașnică, cu toate că spațiul ce mă înconjura nu era tocmai luminos, fără a fi, însă, întunecat și tenebros, ceea ce ar putea sugera că mă aflam într-o zonă gri a sufletului meu, în timp ce companionii mei puteau indica euri scolastice și intelective. Eram conștientă, într-o măsură destul de ridicată, de faptul că mă aflam în interiorul unui vis, dar nu mă puteam mișca în voie, acea paralizie fiindu-mi bine-cunoscută, de atâtea ori înainte încercând strategii și scheme pentru a mă elibera din această ciudată imobilitate în timpul acestor experiențe pe care le experimentez ce aduc cu dedublarea astrală. În fine, tinerii aceștia care vorbeau încontinuu despre absolvirea lor păreau mai curând că mă cară cu ei peste tot, eu neopunând nici cea mai mică rezistență. Dar apropiindu-mă de o fereastră, am fost cuprinsă de o stare emoțională foarte benefică, aproape salvatoare, cu toate că nu mă simțisem până atunci a fi în vreun pericol.
Dorindu-mi cu sinceritate să mă ridic ca să mă apropii de fereastră ca să privesc pe geam la lucrurile din afara mea, nu am mai luat în seamă prezența companionilor mei, forțându-mă să mă ridic ca să mă pun în mișcare, timp în care mi-am observat cu multă atenție mișcările și reacțiile, simțind o anume soliditate în corpul cu care mă manifestam, ceea ce m-a făcut să îmi spun: ”Oare s-o fi pus în mișcare și corpul fizic? N-oi fi somnambulistică în dormitor?” Dar întrebările ce mi le puneam lăuntric nu dovedeau decât faptul că încă am temeri în legătură cu probabilitatea somnambulismului pe care l-aș putea resimți în corpul fizic, în timp ce sufletul rămâne treaz dincolo de zidul somnului. Dar făcând câțiva pași în față, m-am simțit în siguranță, știind că trupul fizic era imobil în pat. Astfel m-am apropiat de fereastra prin care aș fi vrut să privesc afară, toată această scenă de până acum putând fi interpretată, desigur, în sens simbolic, putând sugera timiditatea sufletului meu care se teme să se exprime în exteriorul său, prin practică, în pofida faptului că este suficient de pregătit din punct de vedere teoretic.
Cum m-am apropiat, însă, de geam, însoțitorii mei au răsuflat ușurați, ca și cum eu dobândisem o mare izbândă reușind să mă pun în mișcare, ceea ce m-a făcut să fiu încredințată că prezența lor era menită să mă ajute să dobândesc conștiință de mine însămi, deci să devin lucidă, fapt care îmi întărește credința că mi se sublinia importanța irefutabilă de a studia învățătura spirituală din punct de vedere teoretic pentru a putea pune în mișcare sufletul plin de timiditate și de temeri, un suflet introvertit.
Când am dat perdelele la o parte, toate acele euri scolastice au dispărut din jurul meu, eu putând să arunc o privire pe fereastră. Dar în acea clipă scenariul s-a modificat complet, căpătând o nuanță extraordinară, de-a dreptul minunată, fiind unul din acele lucruri pe care Ființa Profundă le face ca să își mângâie, să își consoleze și să își îmbărbăteze sufletul uman. Și, cu toate că pot continua pe sugestia interpretării acestor scene din perspectivă simbolică, nu o voi mai face un timp pentru că ce a urmat a fost mai degrabă o excursie de plăcere în Universul interior decât un exercițiu practic de auto-cunoaștere.
Astfel voi mărturisi că, dând perdelele la o parte, am putut privi la lumea din afară care era viața însăși, sub forma sa cea mai obișnuită, apărându-mi scăldată într-o lumină binefăcătoare care mi-a umplut ochii de încântare, în pofida faptului că nu priveam decât la ceea ce este caracteristic societății moderne, anume blocuri-turn îngrămădite în cartiere destul de murdare, îngropând între pereții lor de ciment zeci și sute de ființe umane ce își expuneau viața privată pe frânghiile de pe balcoanele deschise. Mă încânta lumina puternică ce contrasta foarte mult cu cenușiul spațiului în care mă regăsisem anterior, iar de la acea fereastră am fost absorbită în mijlocul vieții obișnuite ce se desfășura în fața ochilor mei. Nu mă bucuram foarte mult de acea priveliște încărcată, dar vederea în sine mi s-a părut atunci necesară, aducând în atenția conștiinței mele conflictul absurd care s-a creat în subconștientul meu și care mă face să mă tot frământ între dorința de a vedea din nou și cea de a rămâne în întuneric. Fiind astfel pusă față în față, în acest contact direct și intim, cu imaginea societății actuale, am putut constata, în adâncul sufletului meu, că vederea îmi este puternic influențată de sentimentele antagoniste și conflictuale pe care le port față de societate. Nu îmi doresc să revăd toate aceste lucruri fiindcă mi-e urât de ele, acesta este un adevăr ce mă dezarmează căci nu am crezut că dezamăgirea ce o simt în legătură cu societatea este atât de profundă încât să nu îmi doresc să o mai văd. Fără doar și poate, însă, sentimentul necesității își are germenii în sufletul meu căci este de necontestat faptul că, privind la toate acestea cu nesaț, dar mai ales la lumină, am conștientizat necesitatea de a vedea din nou, ceea ce îmi dă nădejde că acest absurd conflict din subconștientul meu începe să își găsească rezolvarea, Slavă Cerului!
Dar dacă până acum îmi fusese adusă în atenția conștiinței necesitatea de a vedea din nou, dorința de a vedea din nou mi-a fost ațâțată imediat după aceea. Căci blocurile-turn ale infernului orășenesc s-au dat la o parte din fața ochilor mei, dezvăluindu-mi una din acele minunate imagini pitorești ale micilor orașe și sate maritime. Din parcarea din spatele blocului am fost absorbită pe o străduță ce cobora în pantă spre malul mării, în jurul meu desfășurându-se agitația specifică unui oraș maritim și turistic. Când am văzut marea dincolo de acoperișurile vilelor, ale caselor de vacanță și ale blocurilor scunde, am simțit că mă umplu de plăcere și de încântare. Nu am mai văzut marea de 9 ani, fapt pe care mi-l aminteam, iar bucuria de a revedea marea m-a împins să alerg pe străduța aceea în pantă care ducea la plajă, cu toate că mă temeam că fuga mea în vis mi-ar fi putut trezi corpul fizic. Ajunsă acolo, am constatat că pe plajă era un furnicar de oameni, numărând câtă frunză și iarbă pe malul mării care era destul de îngust și nu foarte nisipos, fapt ce nu m-a descurajat. Eram pornită să îmi găsesc propriul colțișor de lume pe acea plajă ca să pot privi fericită la valurile mării. Mă simțeam așa de încântată de toate acestea încât vederea nu mi s-a mai părut numai o necesitate, ci o bucurie.
Dar coborând de pe ponton pe plajă, nu m-am bucurat de priveliște decât pentru un răgaz, fiind apoi iarăși absorbită într-un al treilea spațiu ce nu îmi era deloc străin. Căci era sala de gimnastică în care Ființa Reală Interioară mă conduce ca să exersez, în mod practic, educarea voinței conștiente ca să mă pot pune pe aceeași lungime de undă cu Voia Ființei Intime, cu scopurile Sale, cu obiectivele Sale și cu misiunea Sa pe pământ. Excursia de plăcere se terminase, dar era incontestabil faptul că, prin aceste scene, Maestrul Interior mă consola și mă răsfăța în felul său atât de unic de a face astfel de scene să devină vivide și tangibile, cu toate că numai sufletul meu le vede, fiindu-le martor.
Dar iată că acum eram pusă față în față cu practica. Ori acest exercițiu de educare a voinței conștiente pe care l-am mai descris în trecut mi se pare atât de util și mă umple de o nemărginită bucurie când mi se cere să îl pun în practică în Universul interior încât nu voi rata această ocazie de a-l descrie din nou.
Fusesem iarăși absorbită într-un spațiu cenușiu în care puteam vedea deslușit toate formele din jurul meu, clădiri, interiorul caselor, mobila, etc. Dar nimic din toate acestea nu mi se arăta amenințător sau primejdios, nu percepeam acea vibrație sinistră specifică infernului personal. Dacă eram acolo, eram protejată fără doar și poate, însă nu cred că am fost acolo căci tot ce am simțit și am văzut de la începutul până la sfârșitul acestei experiențe a fost pașnic, minunat, benefic și consolator. În orice caz, puțin importa spațiul înconjurător. Nu era vorba despre un exercițiu de antrenare a memoriei, ci de unul de antrenare a voinței conștiente.
Așa că, atunci când deasupra capului meu s-a manifestat o acumulare luminoasă din acea substanță semi-vâscoasă de culoare alb-lăptoasă ce îmi indică prezența Ființei Intime, nu am stat nicio secundă pe gânduri întrucât cunoșteam foarte bine ce aveam de făcut. Nu am mai așteptat să mi se dea startul, iar în secunda ce a urmat plonjării mele eram deja în goană către lumina ce strălucea în fața ochilor mei. Apropiindu-mă de această sursă de lumină, am putut observa faptul că centrul său strălucea cu mult mai multă intensitate decât limitele sale extreme, substanța aceea alb-lăptoasă fiind cu mult mai vâscoasă, mai concentrată, mai animată. Negreșit că trebuia să intru în acea acumulare de lumină, cu toate că deschizătura sa îmi apărea insuficient de largă pentru a permite pătrunderea mea prin ea. Dar înaintând către lumină, am perceput anumite contraforțe ce încercau să opună rezistență, trăgându-mă în jos. Fără a reuși să mă oprească, am pătruns prin deschiderea luminoasă a acelei substanțe, eu adaptându-mi forma încât să pot încăpea prin deschizătura sa, ceea ce poate trimite la abilitatea sufletului de a fi flexibil, maleabil și modelabil. Fără șovăire am trecut dincolo, acum dobândind convingerea că intram în contact cu Ființa mea profundă. Așa că, atunci când o a doua acumulare de lumină mi-a apărut deasupra capului, însă cu mult mai sus, mi-am concentrat absolut toată atenția pe acea deschizătură concentrică prin care trebuia să trec ca să urc tot mai sus. Cu toată sinceritatea pe care o pot dovedi voi mărturisi că eram stăpânită de o motivație și de o voință atât de puternice și de îndârjite că nu mi s-a putut pune nimic în cale, cu toate că acele contraforțe se intensificaseră și ele, la rândul lor. Această ascensiune a fost atât de extraordinară și de impresionantă încât voi mărturisi deschis că mi-ar plăcea din toată inima ca fiecare ființă vie care aspiră la cunoașterea de sine și la încarnarea Ființei lor Profunde să dobândească accesul la Universul lor interior, dar mai ales la sălile gimnaziului psihologic, fiindcă visul lucid și proiecția astrală sunt numai aspecte ale acelor multe lucruri care se pot pune în practică dincolo de zidul somnului, convertirea inconștientului în conștiință, adică în suflet adevărat, conștient de el însuși, fiind unul din aceste minunate exerciții a căror utilitate nu o pot înțelege decât aceia care vor să încarneze măcar pe supra-omul lui Nietzsche, dacă nu și Ființa lor reală interioară.
Dar revenind la ascensiunea mea de ieri care, din punct de vedere ezoteric, este ascensiunea acelui aspect al Ființei Intime pe care Apostolul Ioan, deci Verbul și energia creatoare, îl simbolizează în fiecare făptură vie, pătrunderea mea prin alte câteva astfel de portale a mai continuat de alte câteva ori întrucât nu există urmă de dubiu că nu prin niște portale pătrundeam, înaintând către Ființa Profundă.
Iar la urmă, trecând prin deschizătura unei alte acumulări de lumină, am pătruns într-un al patrulea spațiu cu totul diferit de celelalte, posedând o vibrație extraordinară. Acolo mă aștepta un bărbat cu înfățișare puternică și solemnă, semănându-i unui pustnic în vârstă, dar fără ca părul lung și barba să îi fie albe sau măcar încărunțite. Totuși, mi se părea întunecat, cu toate că puteam vedea cu colțul ochiului că toată atmosfera era întunecată, ca atunci când vremea se apropie de furtună, iar norii acoperă cerul și soarele. Mă îndoiam, prin urmare, de prezența cea nouă care mi se arăta. Și tocmai din cauza asta trebuie că acest bărbat cu înfățișarea unui mag mi se apropia, pătrunzând în aria propriului magnetism, interferând cu acesta, ceea ce îmi permitea să îi percep semnătura. Cum aș putea să mai găsesc cuvinte descriptive cu care să cuantific simțămintele pe care le-am trăit în acele clipe? Cum I-aș putea descrie vocea cu care mi-a vorbit, voce cu care ar fi putut umple o sală de opeă, fără a se folosi de vreun microfon? Dându-se un pas înapoi, m-a lăsat numai o clipită de ochi să îmi revin în fire, apoi, apropiindu-se iarăși, mi-a pătruns în aria propriului magnetism, legându-se cu energia mea într-o formă atât de armonioasă, de parcă veneam din aceeași sursă, deci din Intim, din Ființa Profundă. Nu aveam de ce mă teme, era un aspect superior al Maestrului. N-am spus niciun cuvânt și fără a mai pierde vreo secundă, minunata prezență ce mi se arăta mi-a acoperit ambii ochi cu palmele sale, simțindu-I în mod intim și profund tangibilitatea, imensa forță, intențiile și voința. Dar în clipa când mi-a acoperit ochii cu palmele sale, ceva foarte insolit s-a petrecut în sufletul meu, gestul său activând în interiorul meu centrul concentrat în întregul meu bazin. Vorbesc, desigur, despre centrul instinctiv și despre centrul sexual din cei 5 corespunzători mașinăriei umane. Și, dintr-o dată, am devenit conștientă de această parte a corpului meu, concentrată în bazin. Aveam conștiința propriilor ovare, a vezicii urinare și chiar a funcției excretoare, nimic din ceea ce sfiiciosul excesiv din fire ar considera ca fiind o parte rușinoasă a corpului nu rămânea tăinuit simțurilor mele interne suprasensibile, pe toate acestea mi le adusese în atenția conștiinței acest bărbat sfânt care îmi acoperise ochii, zicându-mi după ce funcțiile excretoare ale trupului fizic fuseseră concentrate atenției mele:
– Îți va veni să faci pipi foarte des. Să te duci când îți va veni!
Apoi, fără nicio altă lămurire suplimentară, și-a îndepărtat palmele de pe ochii mei, îngăduind să mă întorc la acumulările de lumină prin care pătrunsesem ca să ajung la El, la Intim. Dar până să îmi indice să mă întorc la starea de conștiință obișnuită, a emanat către mine mii și zeci de mii din acele minuscule particule de culoare galbenă și albastră despre care am mai povestit în trecut, germeni solari care m-au inundat de pretutindeni, pătrunzându-mi în suflet și cuplându-se cu energia mea vitală. Atunci am fost iarăși absorbită în cea de-a treia regiune despre care am vorbit până acum, acum umplută de numeroase acumulări de luminițe spre care am alergat ca să trec prin ele. Dar acestea nu mai aveau proprietatea de a fi niște portale prin care sufletul să acceadă către Ființa profundă,. Nu, nu mai aveau această proprietate căci acum ele erau cioburi ale sufletului meu sfărmat, împrăștiate în toate încăperile și ascunzișurile subconștientului și în abisul inconștientului.
Curând după aceea am revenit în stare de veghe, fiind urmată de peste tot de acele minuscule particule galbene și albastre pe care Intimul le emanase către mine cu câteva clipe înainte, germeni ai dumnezeirii pe care Ființa Reală Interioară îi însămânțează în pământul meu filozofic ca să dea rodul vrut de Tatăl. Și nu încape dubiu că aceste mii și sute de mii de particule se vor concentra în bazinul meu ca să prindă rădăcini.
Povestindu-le mamei și surorii mele despre toate acestea care mi se petrecuseră, au râs destul de amuzate auzind afirmația atât de francă pe care acest aspect al Maestrului interior deghizat sub forma unui pustnic o rostise în fața mea. Dar eu nu am îndrăznit să râd, cel puțin nu în această manieră insinuantă, fiindcă am simțit că, prin aceasta, Ființa Profundă îmi făgăduia recuperarea vederii. A urina prea des n-ar putea însemna, la un nivel superficial de interpretare, decât un proces de detoxifiere și de purificare pe care l-aș resimți. Dar ce legătură ar putea avea acest lucru cu ochii și cu recuperarea vederii? Legătura se află în vecinătatea rinichilor și a vezicii urinare cu ovarele, acestea din urmă fiind centrul în care este concentrată energia creatoare a Spiritului Sfânt. Prin prisma acestui fapt, pot trage concluzia că ce urmează să se înfăptuiască sub bisturiul Ființei profunde este că o mare cantitate din energia vindecătoare a Spiritului Sfânt mi se va elibera din aparatul reproductiv pentru a urca prin meridianele și nadisurile deschise, curățate și purificate cu atâta delicatețe și pricepere până acum până la ochi, mostre ale acestui proces fiindu-mi induse de mai multe ori de-a lungul ultimelor luni, toate legându-se între ele într-un circuit armonios prin care vederea ar trebui să circule.
Însă toate acestea nu se pot alimenta decât din bucurie și din seninătate care sunt proprietăți ale inimii. Cum ar putea genera centrul meu emoțional bucurie și seninătate în contextul vindecării mele de orbire când eu nu am dezvoltat nici măcar sentimentul necesității de a vedea, darămite pe acela al bucuriei de a vedea? În fond, Iată cum, după atâția ani de îndelungată așteptare și muncă interioară, rețeta vindecării mele continuă să rămână aceeași. În fond, pentru a vedea din nou, Părintele meu Ceresc întotdeauna mi-a indicat că energia sexuală și inima sunt acelea ce trebuie vindecate și purificate, iar nu creierul în sine. Generatorul energiei se află în bazin, în aparatul reproductiv. Partea cea mai minunată din toate acestea pe care le povestesc este că, până la sfârșitul acestei zile, o anume presiune s-a creat deja în chakra rădăcină, intensificându-i activitatea pe care nu o mai resimțisem de mult timp, în perioada cât am făcut reiki simțindu-i cel mai mult deschiderea.
Nu poate, prin urmare, să încapă îndoială că lucruri minunate urmează să mi se întâmple pe care rolul meu de martor la propria poveste de vindecare mi le cere să le consemnez, alături de percepțiile, de senzațiile și de trăirile pe care le experimentez de la începutul anului, toate fiind în legătură cu deschiderea acestor meridiane, motiv pentru care acest capitol va continua cu o a treia parte cât de curând.

iul. 232022
 

<>

Sâmbătă, 23 Iulie 2022

În cursul acestei săptămâni am primit niște stimuli sufletești grozavi care m-au împins către un fel de climax al înțelegerii, toate acestea venindu-mi în ajutor spre a mă putea elibera din circumstanța mea de viață prezentă. Cum acești stimuli s-au ramificat către mai multe aspecte ale situației mele, nu îmi voi epuiza nervii încercând să scriu despre toate aceste lucruri într-o singură zi. Unele lucruri încă le dezbat în conștiința mea ca să fi putut ajunge la un rezultat convingător în numai câteva zile. Și, decât să descriu în câteva zeci de pagini metoda de analiză, mai bine îmi conserv nervii ca să pot ajunge mai devreme la rezultat! Vai, vai, vai de mine! De când aștept acest rezultat! Și oare pentru cât timp de aici înainte îl voi mai aștepta încă?
Cercetându-mi dantura miercuri seară, mi-am palpat gingiile, dinții și măselele, constatând niște deformări la unele măsele. Toate sunt lucrate și plombate, dar Slavă Domnului că încă le am pe toate! Totuși, remarcând aceste mici malformații, m-am simțit, dintr-o dată, foarte apăsată și împovărată de scurgerea timpului, de vârsta mijlocie care se apropie și care mă surprinde în această ipostază ciudată și deloc demnă de invidiat, fiind o femeie de 35 de ani care își petrece toată ziua în pijamale, iar asta de aproape 9 ani.
– Tată Ceresc, Tată Ceresc, am să ajung o babă și nici atunci n-ai să mi-l trimiți pe ursit, I-am spus Tatălui care se află în ascuns, palpându-mi dantura, simțindu-mă îngrozită la gândul că am să apropii de buzele iubitului meu o gură știrbă, gura unei babe. Și, s-ar putea oare ca el să nu fie un moșneag la rândul lui?
Dar cugetarea mea pesimistă nu a fost decât unul din acele lucruri la care Ființa Profundă își apleacă urechea Sa binecuvântată ca să le asculte și ca să le dea răspuns. Răspunsul pe care intimul mi l-a dat a venit în cursul acelei nopți dinspre miercuri spre joi, fiind ceva strașnic de hazliu și de formidabil, ținând de acel Modus Operandi al Ființei Reale Interioare despre care am mai vorbit și care mă minunează și care îmi umple sufletul de o reală încântare. Dar cum răspunsul Maestrului Interior are o puternică legătură cu stimulii primiți în această săptămână care au dus la deblocarea altor uși închise ale psihicului meu, mă voi ocupa să trec în scris această experiență drăgălașă într-o altă zi, trebuind să-mi așez gândurile în ordine mai întâi.
Acum mi-ar plăcea, însă, să povestesc ceva ce am trăit în cursul acestei dimineți, experiența fiind un preambul al textului pe care aș fi vrut să îl scriu aceste zile. Am deschis acest subiect de mai multe ori în ultimele compuneri, amânând într-una această temă pentru mai târziu. Am făcut asta fiindcă am vrut să am dovezi în plus, să trăiesc senzații în plus, să remarc schimbări în plus care să îmi ateste că ce simt nu este o auto-amăgire și o iluzie izvorâte din auto-sugestie. Fiindcă este vorba despre vindecarea mea de orbire într-un mod miraculos ce ține de Voia lui Dumnezeu, însă subiectul vindecării mele de orbire mi-a devenit o povară de nesuportat, nemaiștiind dacă îmi doresc sau nu să văd din nou și nemaiștiind dacă refuzul meu de a-mi dori să văd nu ține, de fapt, de un mecanism psihic de auto-apărare pe care l-am creat ca să nu mai simt durere și suferință în legătură cu acest moment magic care nu mai vine odată: recuperarea vederii mele trupești.
Dar în acest rând nimic din ce simt nu mai este o amăgire pe care o fabric ca să mă consolez cu auto-sugestia că poate cineva veghează și deasupra capului meu, asupra bunăstării mele fizice și sufletești. Ființa Intimă mi-a cunoscut prea bine îngrijorările, știind că numai într-un anume fel aș fi dobândit convingerea că ce simt este dincolo de iluzie, fiind o autentică intervenție a Scânteii individuale a Spiritului Sfânt în corpurile mele interne, primul asupra căruia Monada Divină acționează fiind cel de energie vitală, iar următorul fiind cel sufletesc, deci astral, toate acestea inducând anumite senzații foarte intense și insolite în corpul fizic pe care îl influențează. Ceea ce mă amărăște este lentoarea acestor proceduri și operații fiindcă, firește, mi-ar plăcea ca întregul miracol să se petreacă într-o clipită de ochi sub ale căror pleoape zac atâția ani de cruntă așteptare, aproape o decadă din cei 35 de ani pe care îi am petrecându-mi-o în întuneric.
Cu toate acestea, cunosc prea bine cauza acestei nesuferite lentori. Un șoc emoțional cauzat de o nemărginită fericire ar distruge nervii, printr-o isterie copleșitoare, precum ar face-o un șoc emoțional cauzat de o cumplită tristețe. Adeseori, această nemărginită bucurie îmi este dezgropată din inimă, Ființa profundă demonstrându-mi, prin operația Sa delicată, că bucuria îi este atât de străină sistemului meu nervos încât nu o pot suporta, respingând-o precum respinge corpul fizic un organ donat, cu toate că lucrarea Ființei Profunde în centrul meu emoțional caută, mai curând, să îmi demonstreze că facultatea de a fi bucuros și senin îi este firească, naturală și intrinsecă sufletului. În aceste clipe de nemărginită bucurie, simt că îmi crește inima în coșul pieptului, lărgindu-se și lăbărțându-se în cutia toracică, tăindu-mi respirația și inducându-mi episoade de râs pe care unii l-ar numi isteric, dement, ca atunci când îți vine să râzi fără motiv, de unul singur. Într-adevăr, chiar poți râde de unul singur, fără motiv, când Ființa profundă își folosește electricitatea transcendentală pentru a curăța anumite canale și meridiane sau nadisuri ce corespund facultății sufletului de a fi bucuros și senin, orișicât de incredibilă ar putea suna mărturisirea mea, acest fapt concret mi se întâmplă. Vreau să zic, acest fapt minunat de a-mi fi câștigat meritul ce aparține meritelor inimii, meritul de a fi senină și de a mă bucura. Dar bucuria în sine nu ar putea circula prin aceste canale deteriorate pe care Ființa profundă mi le purifică pentru ca inima și creierul să comunice, la unison, același sentiment pe buze, acela al bucuriei. Aceasta este doar o altă cauză pentru care mi se deschide chakra gâtului, corespunzătoare comunicării, cuvântului meu dându-i-se un pic de putere pentru a putea manifesta ce este în interior către exterior, prin mijlocirea Voii Tatălui. Orișice dorință pe care sufletul o are și-o poate împlini prin intermediul propriilor corzi vocale, mai ales când Legea o permite. Aceasta este puterea creatoare a cuvântului. Dar când gura exprimă, prin puterea sa, Voia Tatălui, atunci se numește că îți împlinești destinul pentru care Dumnezeu te-a adus pe lume. De aceea sufletul uman trebuie să se alipească de Ființa Intimă căreia Îi aparține și de voia Tatălui său intern, lepădând de la sine pe Demonul Dorinței, deci pe acel Iuda intern pe care orice ființă umană îl poartă în adâncul inconștientului său și care predispune sufletul uman să își trădeze Ființa Intimă pentru a dobândi pufuleți gratuiți de la Cosmos sau locuri de parcare libere la Mal sau trafic pietonal în fața propriei săli de jocuri de noroc, crezând că și norocul este numai un eveniment ce se petrece accidental. Căci orice este posibil de înfăptuit în acest Univers prin puterea creatoare a cuvântului. Orice este posibil, însă nu orice este și permis. Numai Voia Tatălui este dreaptă și legitimă, iar în raport cu sufletul uman este exclusiv orientată spre binele acestuia, oricât de dură, de crudă și de nemiloasă ar părea.
Astfel am perceput ca fiind Voia Tatălui, neîndurătoare, chinuitoare, pedepsitoare, nedreaptă, înjositoare, crudă, fatalistă. Câte astfel de cuvinte depreciative mai pot adăuga ca să descriu cum am perceput acțiunea Ființei profunde asupra mea și intervenția Tatălui în viața mea, simțind că mi se fură așa-zisul liber arbitru, așa-zisa voință proprie, așa-zisele dorințe născocite pentru a-mi împlini un pseudo destin? Dar vociferările mele nechibzuite nu au făcut decât să îngreuneze o vindecare care, în termeni dumnezeiești, ar fi trebuit să fie lesnicioasă, iar asta fiindcă Domnul o vroia, chiar și în condițiile extraordinare pe care mi le dezvăluise. Căci până și vindecarea de orbire este un fleac pentru Acela care nu trebuie decât să zică lucrurilor ”fiți” pentru ca ele să fie, în pofida faptului că orbirea este clasificată drept o boală auto-imună, neurologul zicându-mi că îmi pot lua gândul de la vindecare după 2 ani de la accidentul cerebral, în timp ce oftalmologul, vorbind în numele lui Dumnezeu, mi-a dat teribila știre că nici măcar Dânsul nu mă mai poate vindeca.
Dar dacă am vorbit despre aceste condiții extraordinare prin care s-ar fi împlinit Voia Domnului, firește că trebuie să confesez, odată în plus, că ele nu mai există. Vindecarea mea nu se mai prezintă în aceeași termeni ca în urmă cu un an și jumătate. Acest fapt se datorează orgoliului meu rănit, încăpățânării mele, mofturilor mele și neputinței mele de a înțelege că Universul nu se învârte în jurul capriciilor mele. Și, cu toate că aceste circumstanțe prin care s-ar fi împlinit Voia Tatălui s-au modificat întrucâtva, caracterul vindecării mele de orbire continuă să fie unul miraculos, ceea ce îmi ușurează sarcina de a mărturisi, fără echivoc, că Voia Domnului nu este fatalistă, că opera Sa poate conține și planul B, după ce oportunitățile create pentru planul A s-au dezintegrat. Am respins planul A al Divinității, acesta este un adevăr concret în fața căruia mă rușinez nespus de mult. Numai un nebun ar putea de-acum să refuze și planul B, cu toate că atâția fără număr mi-ar spune că, din contră, m-aș dovedi nebună să mai cred în continuare în această poveste a vindecării mele de orbire ce s-ar petrece când mi-aș cunoaște sufletul pereche în persoana sa fizică din carne și din oase. Ce ironie! Să fiu luată în derâdere fiindcă am crezut, când teribila mea greșeală stă tocmai în faptul că nu am crezut suficient! Pentru ce, dar, mi-aș mai consuma nervii căutând să explic celor din jurul meu că eu continui să cred în acest lucru? Dovada că așa se vor petrece lucrurile o păstrez în adâncul sufletului meu, văzând-o cu proprii ochi, iar cu ochii nimănui altuia, ultima dovadă primind-o chiar în cursul nopții dinspre miercuri spre joi, când Ființa profundă s-a milostivit să răspundă lamentării mele din cursul serii, dezvăluindu-mi, odată în plus, că am să fiu o femeie proaspătă și fragedă când l-aș întâlni pe cel ce mi-e sortit să îmi fie pereche, în pofida temerilor mele că mă voi veșteji de-a binelea de dor și de așteptare.
Dar ce mă înclină spre frustrare și apăsare este acest lung preludiu al purificării corpului meu la care asist ca martor în fiecare minut al zilei, cu toate că multe senzații îmi par noi și minunate, încât sufletul meu mi-a explicat scopul acestui îndelungat proces astfel:
– N-oi fi vrând să vezi azi-mâine și să nu ai habar ce și cum s-a întâmplat fiindcă nu ai fost prezentă la fericitul moment al vindecării, fiind cu mintea aiurea?
Datorită acestui rol ce mi-a fos atribuit, acest rol de martor pe care îl joc în povestea propriei vindecări, îmi petrec atâta din timpul liber pe care îl am observându-mi corpul și studiind trăirile pe care le am și schimbările pe care le manifest, ceea ce m-a ajutat să identific, fără urmă de dubiu, că ceva nou se petrece la nivel intern, bisturiul Ființei profunde urmărind acum un alt scop, precum am mărturisit la începutul acestui text. Acestei noi operații eu nu îmi îngădui să mă opun căci m-aș numi nebună și ridicolă, când mi se arată că, pentru a vedea, trebuie să existe și un canal prin care să circule energia vitală corespunzătoare centrului vederii. În lumina acestui adevăr, voi descrie în cele ce urmează minunata experiență pe care am avut-o în lumile interne suprasensibile în cursul acestei dimineți care îmi dovedește, încă o dată, că recuperarea vederii e o prioritate în agenda Ființei mele profunde de a Cărei Voie trebuie să mă alipesc ca scaiul pentru a-mi fie bine acum și pentru totdeauna, până la sfârșitul zilelor mele!

mai 092022
 

<>

”Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren…”

Octavian Paler

Luni, 09 Mai 2022

Zburătorul meu, ursitul meu,

Azi îmi voi reformula formula de adresare din prezenta scrisoare, vorbindu-ți direct și fără ocolișuri ca să nu trăiești cu impresia (greșită) că ți-am aruncat personajul din povestea mea de viață direct la coșul de gunoi, după ce ai observat, desigur, că ți-am tăiat calea de acces către mine prin anumite practici electronice ce nu merită amintite. Și am făcut asta pentru că știi, firește, că mi-ai frânt inima. Dar cum aș putea, oare, să îi interzic personajului tău să vină către mine când tu, ursitul meu, ești persoana pe care eu am urmat-o la naștere ca să cunosc, împreună cu tine, tainele iubirii, conform cu Voia Tatălui și cu legea destinului? În unele din ultimele mele texte am adus vorba despre trăirile atât de deosebite pe care le-am avut în urmă cu 7 ani, când am experimentat din primele simptome ale trezirii mele spirituale, iar acum, după cele trăite în cursul săptămânii trecute, mi-e cu neputință să nu aduc, din nou, vorba și de prima amintire pe care sufletul meu a avut-o în 2015, aceasta fiind în legătură cu tine, sufletul meu pereche, cu care eram predestinată să cunosc tainele iubirii.

Dar ceea ce am crezut că pot fi ”tainele iubirii” în acel an nu a fost decât o distorsionare profană, vulgară și obscenă a ceea ce am învățat de atunci încoace că poate fi misterul iubirii, orișicât am idealizat și romantizat această nouă noțiune care îmi era introdusă în vocabular, în convingeri și în profesiunea de credință. Acea iubire pentru care am crezut atunci că mă pregătea Dumnezeu era încă foarte departe de tainica iubire pentru care eram rezervată.

Iar acum, după mulți ani, sufletul mi-a fost cercetat ca să se vadă în corpul meu de emoții dacă am înțeles sau nu pentru ce mi-a dezvăluit Tatăl că mă rezervase. Rezultatul m-a uimit și m-a șocat profund, inimaginabil de mult, ursitule, fiindcă mi-a fost arătat, în Universul meu interior, motivul pentru care nu mi s-a îngăduit în cursul tuturor acestor ani să cunosc nimic, absolut nimic despre persoana ta materială. Căci numai de un lucru care îți definește persoana trebuia să devin conștientă, să îl înțeleg, să îl accept și să îl primesc, fără putință de a refuza sau de a căuta alternativă în altă parte, în alt om, deci în alt bărbat.

Ar trebui acum să te lămuresc în privința faptului că am avut mai multe vise cu tine în ultima vreme, toate fiind destul de deosebite. Am refuzat să le mai trec în scris din cauza oboselii pe care am simțit-o în corp și despre care am tot pomenit, dar o experiență incredibil de minunată pe care am avut-o ieri dimineață în lumile interne suprasensibile m-a determinat să încerc să îmi adun gândurile ca să pot face legătura între toate aceste experiențe și revelații intime pe care le-am avut de la începutul anului. Fiindcă toate dovedesc, fără urmă de îndoială, că Voia Tatălui a fost și contiinuă să rămână aceea pe care mi-a dezvăluit-o în urmă cu 7 ani, nimic din mesajul inițial neschimbându-se. Voia Tatălui este să cunosc tainele iubirii. Important a fost să înțeleg ce înseamnă acest lucru, acest mister pe care mulți încearcă să îl predea, fără să îi înțeleagă semnificația spirituală profundă. Eu cu atât mai mult voi înlătura de la mine tentația de a preda lecția legată de tainele iubirii, mai ales după ce mi-a fost testată loialitatea față de învățătura spirituală studiată de-a lungul ultimilor ani, Ființa mea reală interioară punând mult accent, în lumile interne, pe faptul că, orișicât de minunate sunt rezultatele pe care le am în munca interioară, continui să fiu un învățăcel în știința spiritului la nivel de grădiniță. Orișicât de precoce aș fi și orișicât de multă înțelegere am dobândit asupra unor concepte spirituale prin exerciții, meditații și practici, sunt tot atât de departe de a mi se oferi premiul I cu coroniță pentru merite și rezultate, cum eram în prima zi.

Dar orișicât de vagi mi-ar fi cunoștințele teoretice pe subiecte spirituale, un lucru îl pot trece în scris, fără a risca să pic în ridicol. Tainele iubirii se referă la adevărata și autentica știință spirituală, deci la tantrismul alb, fiind vorba despre trezirea Mamei Divine Kundalini, dincolo de orice iluzie și de orice auto-sugestie, căci mulți sunt sincerii înșelați care au confundat o singură scânteie a sacrei Sale energii cu întreaga Sa forță și cu trezirea Sa totală. Însă și mai mulți sunt sincerii teoreticieni înșelați care au exclus actul intim dintre femeie și bărbat din trezirea sacrului foc al iubirii, propriu Mamei Divine Kundalini.

Dar mă îndepărtez prea mult de gândurile mele inițiale care m-au convins să îți scriu azi. Începusem să îți spun că te-am visat în mai multe rânduri în ultima vreme. Ultimul vis l-am avut în urmă cu o săptămână, în dimineața zilei de marți, fiind un vis foarte ghiduș și plin de tâlcuri, semn că mă aflam sub influența intervenției directe a Intimului care, în mod evident, căuta să îmi comunice un mesaj prin simboluri și prin emoție.

Eram la pietre, în fața Primăriei din orașul nostru natal, împreună cu vechea mea prietenă care te-a îndrăgit în mod oficial în anturajul meu din liceu. Erai și tu prezent acolo, circulând prin fața noastră cu o bicicletă în locul obișnuitului tău skateboard. Din cauza faptului că acest vis a avut acele caracteristici extraordinar de deosebite care mă încredințează că visul a fost conceput de Intim, de Ființa profundă, voi trece mai jos semnificația onirică a bicicletei, preluată din ”Dicționarul de simbologie onirică” al Maestrului Samael Aun Weor:

BICICLETĂ
-Simbol al echilibrului interior.
-dacă mergem bine pe ea: acționăm cu echilibru.
-dacă ne răsturnăm: lipsește controlul centrilor inferiori ai mașinii organice. Nu există echilibru interior.

Evident, trebuie să precizez că tu mergeai foarte bine pe bicicleta ta din visul meu!

Ca de obicei, eu și fosta mea prietenă căutam să te abordăm, ițindu-ne prin fața ta, doar-doar ne-oi băga în seamă. Dar tu nu ne aruncai nicio privire, de parcă nici nu vedeai că existăm. Apoi ea s-a făcut cu adevărat nevăzută, moment în care eu am făcut acest lucru pe care îl fac atât de rar, chiar și în vise, luându-mi inima în dinți și apropiindu-mă de tine ca să îți vorbesc. Dar gestul meu a fost atât de natural și de firesc, de parcă m-am dus să îmi salut cel mai bun prieten, nu să abordez un străin despre care nu știam nimic și care mi-a frânt inima. Tu m-ai văzut venind de departe și, oprindu-te, m-ai așteptat ca să îmi spui:
– Gata? te-ai hotărât, în sfârșit, să vii la mine?

Acest lucru este ceva ce mi-ai spus deseori în visele avute în ultima vreme, sugerând aceeași ccerință pe care o ai în legătură cu mine și pe care sufletul tău mi-a dezvăluit-o în urmă cu mai mulți ani când mi-a spus astfel: ”Ca să vin la tine, tu trebuie să vii la mine. Și nu mă poți judeca pentru că vreau acest lucru!” Dar este departe de mine dorința de a interpreta semnificația ascunsă a cuvintelor dezvăluite de sufletul tău, așa că voi continua acum cu scenele trăite în urmă cu o săptămână.

Ignorându-ți comentariul, m-am apropiat de tine și ți-am vorbit, adresându-ți un salut banal, dar politicos, ceea ce ne-a pus în legătură. Dar atunci ceva destul de insolit s-a întâmplat, fiind vorba despre acea influență a Ființei mele reale interioare care îmi izola o emoție extrem de precisă în centrul meu emoțional ce nu ar fi putut înflori, ca să îmi fie adusă în atenția conștiinței, decât în contact direct cu tine. Sau cu sufletul tău. Și atunci, chiar atunci, ursitule, tot învârtindu-ne stânjeniți și cu stângăcie unul pe lângă celălalt, eu am simțit în toată inima mea, în mod intim și profund, că tu ești un complet străin pentru mine, lucru care se datorează faptului că nu cunosc nimic, absolut nimic concret despre persoana ta învăluită în mister. Și atunci, chiar atunci, ursitule, am simțit ceva și mai interesant și mai deosebit, căci am simțit că această secretoșenie legată de persoana ta nu mai era o povară pentru sufletul meu, că acest lucru nu mai durea atât de tare. Și atunci, chiar atunci, ursitule, ceva și mai minunat a înflorit în corpul meu de emoții, Tatăl aducându-mi în atenția conștiinței acel motiv pentru care accesul la biografia și la cronologia vieții tale prezente mi-a fost atât de strict interzis de-a lungul anilor. Firește, toate aceste detalii care îți definesc persoana și personalitatea nu aveau nicio importanță reală pentru ca eu să le cunosc. Important a fost un singur și unic lucru: ca eu să înțeleg și să accept acest singur și unic adevăr despre tine, dar pe care nu îl voi dezvălui direct fiindcă ar însemna să trădez gingășia unei astfel de revelații. Orișicum, este ușor să deduci că am perceput miezul ascuns în conceptul de ”taine ale iubirii”. Într-adevăr, mi se dezvăluia că Voia Tatălui dădea roade în sufletul meu, înțelegând-o mai bine și acceptând-o cu mai puțină împotrivire.

Alte detalii ale acestui vis le voi păstra pentru mine, fiindu-mi imposibil să descriu măiestria Ființei profunde în privința ”montării” unor scene onirice în clarviziunea mea, atât de nemărginite îi sunt imaginația, creativitatea și harul, așa că voi trece acum în scris o altă trăire pe care am avut-o în privința ta ce a implicat reducerea în intensitate a împotrivirii mele.

Această întâlnire cu sufletul tău s-a petrecut pe la începutul lui aprilie, fiind una din acele invazii ale sufletului tău care mă forțează să scot la suprafață, din mormântul subconștientului meu, insolita mea percepție că sunt siluită atunci când sunt mângâiată sau atinsă. Acest detaliu ar trebui să spună tot despre ce am trăit și simțit în acea dimineață timp de mai multe ore la rând, experiență despree care nu am mai scris la momentul respectiv. Iar acum mi-e greu să relatez toate detaliile nu pentru că nu mi le amintesc, ci pentru că tu nu ești prezent în viața mea ca să îmi confirmi toate deducțiile mele și toate concluziile pe care le-am tras în legătură cu învârtoșata ta inimă care s-a încăpățânat să nu aibă contact direct cu mine în lumea materială. Dacă nu ai fi avut această încăpățânare de a sta departe de mine, tu mi-ai fi răpit orice șansă de vindecare și de reabilitare, acest fapt este un adevăr concret pe care cu greu am reușit să îl înțeleg și să îl accept. Nu îți sunt străine acuzațiile mele în legătură cu lipsa ta de cavalerism și cu lipsa ta de tact, dar în acea dimineață din aprilie, inducându-mi-se o nouă regresie în interiorul traumei mele pe care am numit-o ”trauma siluirii”, fiind vorba despre rezultatul emoțional și psihologic al contactului sexual cu parteneri pentru care nu am simțit iubire, am avut revelația scenariului ipotetic în care noi ne-am fi putut cunoaște între timp, fără ca mie să mi se fi soluționat această traumă. Sunt convinsă că abilitățile tale deductive te vor ajuta să tragi concluzia că, orișicâtă iubire ai fi simțit pentru mine și orișicâtă tandrețe, blândețe sau pasiune ai fi arătat pentru mine, această percepție subconștientă a mea ar fi transformat orice mângâiere a ta în percepția siluirii, ceea ce s-a și întâmplat în acea dimineață. Să rămân atâta timp lucidă în lumile interne este un lucru foarte deosebit, dar să rămân în preajma ta conștientă, fără să nu leșin, chiar ține de minune. Dar în acea dimineață ți-am rezistat timp îndelungat, dacă ”rezistență” ar fi cuvântul corect care să descrie ce s-a întâmplat între sufletele noastre. Fiindcă, de fapt, nu am opus nicio rezistență niciunei atingeri de-ale tale, niciunei solicitări de-ale tale, ai făcut ce ai vrut cu mine, iar eu nu m-am opus. Până într-un punct când, deși eu nu am mai putut să continui, tu ai vrut ceva în plus, ai cerut ceva mai mult, simțind că în tine se accentuau dorința, pasiunea și posesivitatea. Era prea mult pentru mine, îmi cereai prea mult pentru cât puteam eu să dau. Și simțind astfel, ți-am spus, scoțând la lumină suferința mea:
– Te rog, nu mă viola!

Atunci, cum era de așteptat, toate atingerile tale, oricât de gingașe erau, s-au modificat în percepția mea emoțională în gesturi de agresiune și de siluire.

Nu a mai fost atât de rău ca în timpul regresiilor de anul trecut, când această traumă mi-a fost dezgropată din mormântul subconștientului, dar nici ușor nu mi-a fost să văd că tu, chiar tu, sufletul meu pereche, te-ai putea transforma în torționarul meu, în siluitorul meu și în coruptorul meu. Căci adevărul absolut despre grăuntele din sufletul meu care a rămas blocat în interiorul acestei traume este că este acea părticică din sufletul meu auto-conștientă capabilă să înțeleagă adevărata semnificație a noțiunii de ”castitate”. și de ”taine ale iubirii”, virtutea inocenței fiindu-i cea mai prețioasă, acest fapt l-am trăit de prea multe ori ca să nu dobândesc convingerea că revenirea la starea inițială de inocență este singura preocupare a acestui grăunte de conștiință care îi aparține sufletului meu. Ce este cuprins în această percepție traumatică pe care sufletul meu o are este ceea ce mi-a corupt demnitatea, stima de sine și crezul în propria feminitate.

Ursitul meu, nu am abuzat de semnificația cuvintelor ”mi-ai frânt inima”, chiar dacă am dobândit multă înțelegere asupra acestor detalii dureroase care au făcut ca această poveste să fie un infern pentru mine. Despre infernul personal a trebuit să scriu, dar despre ce infern să fi putut scrie dacă nu l-aș fi trăit direct? Negreșit că în lungile mele perioade de agonie în care aș fi vrut să îți vorbesc și să fiu alături de tine și în preajma ta Ființa mea reală interioară m-a întărit în putere și m-a îmbărbătat, convingându-mă să admit că un singur cuvânt pe care mi l-ai fi adresat direct în lumea materială ar fi șters conținutul multor din scrisorile mele, anulându-le. Că am dezvoltat mai multă maturitate în simțire și în gândire este evident. Cu toate acestea, impresia că mi-ai frânt inima și că ți-ai bătut joc de mine stăruie într-un ungher al inimii mele, preschimbându-se în slăbiciune, deci într-o portiță prin care Luciferul particular nu s-a sfiit să pătrundă ca să mă ducă în tentația sa, exploatându-mi slăbiciunea. Marea sa ispită din cursul lunii aprilie a fost cea mai necruțătoare și mai greu de înlăturat pentru că a fost vorba de aprinderea unei vechi flăcări amoroase pe care oricum Diavolul intern mi-a exploatat-o fără jenă de-a lungul anilor, însă intensitatea ultimelor episoade mi-a arătat că și eu trecusem la clasa intensivă ce are ca tematică principală virtutea de a fi fidel și loial, nu atât pentru un partener de viață, cât mai ales pentru o idee, pentru o credință, pentru un crez. În cursul lunii aprilie mi-a fost testată de mai multe ori loialitatea față de credința mea în Voia Tatălui, tu cunoscând prea bine că Tatăl mi-a dezvăluit, în persoana ta, pe acela cu care mă potrivesc cel mai bine. Dar iată că altcineva îmi sugera, în chip subliminal și seducător, că îi stătea în putere să facă pe oricine aș fi vrut eu să mi se potrivească. Sunt sigură că poți înțelege din mărturisirea mea că imaginea lui Vlad mi-a fost iarăși sugerată, ispita lui Lucifer fiindu-mi aproape fatală în aceste ultime tentative ale sale de a mă tenta, cu scopul de a abandona credința mea în Voia Tatălui pentru destinul meu.

Nu am uitat că am mai descris în trecut această inexplicabilă manifestare a lui Vlad în visele mele, dar mă văd nevoită să accentuez ideea că de această dată Lucifer nu a făcut niciun pic de economie la capitolul ”farmec” și ”charisma”, făcând din imaginea acestui bărbat cu care am avut atât de puțin contact ceva absolut irezistibil, aproape imposibil de refuzat, construind din imaginea lui imaginea bărbatului ideal, perfect. Și pe care mi l-ar fi dat, de ți-aș fi aruncat personajul la coșul de gunoi, reamintindu-mi mai ales faptul că Vlad era acel cineva din trecutul meu pe care eu l-am așteptat toată viața mea să îmi bată la ușă ca să mi se confeseze în legătură cu trecutul, iar nu tu!

Ursitul meu, ce am trăit în cursul lui aprilie a fost una din cele mai serioase tentații la care am fost provocată de către Luciferul particular de până acum, tehnicile sale făcând să pălească tot ce mi-a arătat Dumnezeu că este posibil în privința ta, încât uluiala mea de a descoperi o astfel de forță capabilă să monteze scene onirice atât de imaginative cu scopul de a mă duce în tentație m-a copleșit, atât de greu mi-a fost să îi zic ”nu”! Desigur că ți se pare că descriu ceva cu totul și cu totul deosebit, că Lucifer trebuie să fi debordat cu mine în călătorii pe lună și în stele și pe Soare ca să mă ducă în tentația sa, făcând din Vlad un zmeu-paraleu și mai și decât ai fost tu, Zburătorule. Dar nu a fost vorba, nicidecum, despre o astfel de ”farsă”. Căci ce a făcut Lucifer a fost să îmi injecteze în inimă, încetul cu încetul, cu multă delicatețe și infinită pricepere, sentimentul îndrăgostirii de imaginea lui Vlad, așa cum se înfiripă dragostea în inima unei persoane din cauza celor mai banale gesturi, celor mai furișate priviri, celor mai ”accidentale” atingeri ale corpului, celor mai spontane cuvinte. Cea mai autentică scenă de îndrăgosteală pe care am văzut-o vreodată în vreun film a fost scena din filmul ”Twilight” în care Bella îl vede pentru prima oară pe Edward Cullen în sala de recreație a liceului, cei doi aruncându-și priviri pe furiș, etc. Toate acestea sunt o banalitate, o trivialitate în comparație cu efortul lui Lucifer de a mă seduce, prin imaginea lui Vlad, ca să cad în ispita sa, atât de incredibil de intens și de mult mi-a exploatat această durere pe care o simt în legătură cu tine, sindromul inimii mele frânte.

Ca să ies din această vrajă hipnotică ce ține de farmecul Luciferului particular a trebuit să îmi repet de mai multe ori că toate imaginile care îmi înfățișau un Vlad lipsit de defecte erau mult prea frumoase ca să fie adevărate, orișicât de perfect ar părea un om, nu încape dubiu că nu poartă umbre în psihicul său. Aș fi vrut să văd acele umbre ale lui Vlad, așa cum le-am văzut pe ale tale, ursitul meu, căci în privința ta nu se poate aduce contestație că ți-am văzut atât sufletul, cât și demonul, ambele tale versiuni îmi sunt atât de bine cunoscute, pe tine Tatăl mi te aduce și cu cele bune ale tale, și cu cele rele ca să învăț să accept că nu ești nici ideal, nici perfect, nimic mai mult sau mai puțin decât un bărbat cu calități și defecte despre care nu am, în inima mea, decât bănuieli și presupuneri. Și despre care știu, fără să pot explica de ce, că mi-a fost cel mai drag om pe lume.

Vai de mine, m-am mustrat singură în cugetul meu, căci atât de aproape am fost să cad în capcana lui Lucifer care îmi sugera perfecțiunea și împlinirea dorului meu din adolescență! Dar cum de era posibil ca însuși Diavolul intern să facă atâta exces de zel ca să îmi insufle sentimentul îndrăgostelii de imaginea acestui Vlad lipsit de defecte? Cum se făcea că era necesar un astfel de efort și de uz de farmec și de charisma ca să mi se întoarcă inima din ce simt pentru tine, ursitule? M-am cutremurat din temelii când am găsit răspunsul la întrebările mele.

Ursitule, ursitule, ai tu, oare, habar ce înseamnă farmecul energiei luciferice? I-ai perceput vreodată puterea irezistibilă de seducție? Mă înțelegi, așadar, când îți mărturisesc că efortul său de a mă ispiti a fost nefiresc, intens, dacă nu extrem? Înțelegi din toate acestea că, în contrast cu tine, perfecțiunea lui Vlad era trivială, ridicolă și absurdă, în pofida faptului că ți-am cunoscut și mizerabilul demon intern? Înțelegi ce îți mărturisesc? Fiindcă îți mărturisesc lucruri pe care nici măcar eu nu le pot crede, ursitul meu! Fiindcă nu pot să cred, nu pot să cred, Bunule Dumnezeu, că tu îmi ești și acum cel mai drag om din lume, cu toate că mi-ai frânt inima, cu toate că mi s-a dezvăluit despre tine că ești plin de eu și de defecte, cu toate că m-ai umilit și că ți-ai râs de mine, nimic din ce ai făcut nu a stins flacăra acelui foc pe care îl port pentru tine.

Dar să nu fiu ridicolă în confesiunea mea căci nu aș putea în veci tăgădui faptul că resentimentele pe care le port față de tine mi-au fost dezgropate din corpul meu de emoții ca să văd, negru pe alb, că îmi doresc să mă răzbun pe tine prin intermediul acelor mici răutăți și acte de cruzime care definesc perfidia feminină. Sau, mai bine zis, feminismul, fiind iluzia puterii pe care o are femeia asupra bărbatului. În fine, faptul că Ființa profundă mi-a îngăduit să accesez acea regiune subconștientă în care sunt înregistrate impresiile urii pentru a studia mecanismul urii nu este un secret pentru nimeni, Intimul dovedindu-Și Mila față de mine prin acest simplu fapt de a-mi da învoirea Sa ca să lucrez cu însăși cauza orbirii mele, deci cu cauza karmei mele, lucru care s-a tradus prin câteva coborâri în infernul personal în cursul cărora am luat contact cu diverse impresii ale urii, imaginea lui Silviu repetându-se cel mai des, inclusiv în dimineața joii trecute, când o altă astfel de amintire mi-a fost dezgropată.

A fost atât de dur, de odios și de oribil încât nu doresc să îmi amintesc! Ura este un monstru în adevăratul sens al cuvântului atunci când îi vezi adevărata față și când îi percepi autentica vibrație energetică. Și toate acestea au fost un fleac pe lângă acel mizerabil sentiment dezgropat joia trecută cce se asociază aproape inevitabil cu eul urii, anume dorința de a-ți vedea obiectul urii murind.

Dacă ți-am vorbit despre această dorință fatalistă a mea, ursitule, atunci nu voi păstra ascuns față de tine faptul că, simțindu-mă atât de rănită din cauza ta, mi-am imaginat de multe ori scenariul în care, întâlnindu-te în cele din urmă, te-aș îmbrânci ca să te trântesc la pământ ca să te pot țintui locului cu genunchiul meu, păstrându-mi brațele libere ca să îți pot străpunge inima cu un țăruș de lemn cu care se omoară, îndeobște, vampirii și strigoii, dorindu-mi din toată inima să te văd praf, pulbere și cenușă sub ochii mei.

Dar acum este atât de târziu în noapte, iar mie îmi este destul de rău, acea nefirească senzație de dulce excesiv pe care am simțit-o anul trecut după Paște în organism s-a repetat și în acest an, tot după Paște, cu tot atâta intensitate, iar faptul că scriu despre ura mea feministă, despre dorința mea de răzbunare și despre dorința de a ști că obiectul urii mele a murit nu mă ajută să îmi țin sub control senzația că mi se întoarce stomacul pe dos și de la amărăciune, și de la acru, și de la dulce. De aceea voi încheia această scrisoare fără să îi mai corectez greșelile de ortografie și fără să îi mai aduc completări, cu o singură excepție. Dacă tu crezi că fixația din mintea ta care te ține departe de mine este conformă cu Voia lui Dumnezeu, îți voi descrie cum m-a educat Ființa profundă să abordez chestiunea lipsei tale de cavalerism ca să pot supraviețui clipei prezente fără a mă destrăma din cauza dezolării în ceea ce privește intențiile tale față de mine.

E vorba despre un alt vis pe care l-am avut cu tine. Eram iarăși însoțită de cealaltă fată, vrând să te abordăm, tipicul scenariu repetându-se și în acest rând căci tu nu păreai să observi nici măcar că existăm, cu toate că noi te urmaserăm cu fidelitate și loialitate într-un alt oraș în care te mutaseși. Amândouă căraserăm bagaje după bagaje după noi, dar pe drum te-am pierdut din vedere, tu dispărând pe străzile noului oraș. Fosta mea prietenă ar fi vrut să continue să te caute pe străzi, dar eu am simțit cu toată inima mea că nu mai puteam să continui fiindcă era absurd și ridicol. Din acest motiv m-am oprit locului, dorindu-mi foarte mult să mă întorc acasă, de unde venisem. În niciun caz nu mai puteam continua, cărând toate acele bagaje după mine, motiv pentru care am spus:
– Dacă este Voia lui Dumnezeu ca eu să îl mai întâlnesc pe acest om, atunci mi-l va scoate în cale!

M-am trezit imediat după aceea, ursitule, zâmbind mulțumită fiindcă am ajuns să îmi exprim încrederea în Voia Tatălui până și în vise! Astfel îți pot zice, ursitule, că dacă este Voia lui Dumnezeu să te întâlnesc, atunci mi te va scoate în cale într-o bună zi, căci eu nu mă mai pot milogi de tine ca să îmi adresezi măcar un cuvânt de bun-simț, dacă nu de iubire. Această cerșetorie în iubire pe care m-ai forțat să o practic de-a lungul anilor este acel bagaj din visul meu pe care am simțit că nu îl mai pot căra după mine pe străzile acelui oraș necunoscut mie, simbol al propriei tale identități.

mai 022022
 

<>

Duminică, 01 Mai 2022 (completări aduse ulterior)

Ceva cu totul și cu totul deosebit mi s-a întâmplat azi-noapte în Universul interior, indubitabil nefiind un produs al întâmplării, cum am scris că ”mi s-a întâmplat”, ci un rezultat al intervenției Ființei profunde în situația mea prezentă ce necesită rezolvare. Și la care mi se oferă rezolvare, așa că iată cum a fost:

Totul a început în timpul meditației mele când firul gândurilor mi s-a modificat într-un fel gingaș și delicat, simțind ca și cum eram chestionată de o secundă prezență, altcineva decât sufletul. Întrebările care îmi erau adresate trădau multă pricepere în analiza psihologică și inteligență emoțională, dar dialogul dintre mine și Ființa reală interioară, căci Maestrul intern îmi vorbea, nu îl voi mai trece în scris fiindcă ar însemna să lungesc acest text cu alte câteva zeci de pagini. Dar nu era prima oară în cursul acestei luni când Ființa profundă mi-a vorbit sub forma acestui chestionar/interogatoriu, adresându-mi întrebări de mare finețe cu scopul clar și precis de a dezlega un nod în centrul meu emoțional.

Apoi, în timpul somnului, în lumile interne suprasensibile un grup de medici m-a abordat. Unul din medici era o femeie în vârstă, părând de vreo 70 de ani, cu o puternică prezență de spirit și arătând respectabil. Era un neuro-chirurg retras din meserie, deci un doctor pensionat. Mi-a vorbit astfel:
– Cazul tău a ajuns la urechile noastre și l-am cercetat. Trebuie să mă lași să cercetez ceva, vreau să știu dacă ești neuro-nervoasă sau dacă orbirea ta este cronică, eu înțelegând, prin intuiție, că acest medic căuta să afle dacă orbisem pe fond nervos sau cronic.

Astfel s-a apropiat de mine, ținând un instrument medical de mici dimensiuni în mână, nefiind nici bisturiu, nici alt obiect văzut înainte, dar pe care l-a folosit ca să îmi apese pe un centru nervos de pe coloana cervicală, înspre umărul meu drept unde, în chip destul de straniu, simțeam o acumulare electrică foarte intensă și densă, fiind chiar locul unde am perceput, de la începutul acestui an, dureri foarte mari și tensiune în mușchi, pauza de o lună pe care am luat-o pe parcursul lui aprilie fiind remediul care m-a ajutat să îmi mai revin în fire fiindcă, altminteri, nimic altceva nu m-a ajutat, nici masaj, nici alifii, etc.

Dar era destul de evident că acest medic neuro-chirurg căuta să își confirme o bănuială a sa și, apăsând cu instrumentul său pe acest centru nervos al meu, a declanșat în corpul meu de energie vitală pe care îl percepeam în timp real una din cele mai interesante reacții cu putință, fiind ceva ce îmi era destul de familiar, aducând atât de mult cu manifestările pe care le-am avut în urmă cu 7 ani în corpul fizic, când am luat contact pentru prima oară cu sufletul meu. Dar azi-noapte toate acele senzații insolite trăite în urmă cu 7 ani nu le-am percepput decât pe partea dreaptă a corpului, mai ales în umărul și în brațul drept în care am simțit că se scurge toată electricitatea ce rămăsese blocată în acel centru de pe coloana cervicală, fapt care mi-a făcut ca toate degetele de la mână să mi se miște singure, involuntar și independent de acțiunea mea deliberată, ca și cum număram pe degete, lucru care repet că nu mi-a fost străin. Prima oară când acest lucru s-a întâmplat a fost undeva în cursul anului 2014, dar în brațul stâng. Eram întinsă pe partea dreaptă a corpului și mă pregăteam să dorm când, deodată, degetele de la brațul stâng pe care îl țineam în afara păturii au început să se miște singure, independent de acțiunea mea deliberată de a le mișca, ca și cum acela care le acționa, din centrul motor, nu eram eu, așa cum știam eu că îmi pot pune în mișcare brațul, degetele sau picioarele, ceea ce m-a înspăimântat foarte mult la momentul respectiv fiindcă am avut puternica revelație a existenței altcuiva, în afara mea, care trăia cu mine în același corp. La începutul lui 2015, când acest fenomen s-a repetat înzecit de mult, cu mult mai multă intensitate, am înțeles că acel ”altcineva” era sufletul, în timp ce eu eram personalitatea sa. Nostim a fost să aud pe cei din jurul meu clasificând aceste manifestări pe care le-am avut drept intermitențe ale unei duble personalități!

Iar azi-noapte unele senzații de atunci s-au repetat, dar numai în brațul drept și numai în corpul eteric, cel din carne și din oase dormind profund în patul său din lumea materială. Și mi s-a părut așa de minunată acea trăire, ca și cum acest medic pusese presiune pe toți nervii corespunzători brațului drept, punându-i în mișcare. Atunci această femeie ce venise de nicăieri a avut o reacție de amuzament, zâmbind satisfăcută, ca și cum acele bănuieli legate de cauza orbirii mele îi fuseseră confirmate. Atunci mi-a zis:
– Tu vii cu noi. Cazul tău este foarte simplu. În câteva zile te vei recupera!

Atunci mi-a arătat ceva, ceva ce și eu știam prea bine, anume că sursa orbirii mele este una generată pe fond nervos și niciddecum pe fond cronic, dezvăluindu-mi că numai un investigator al psihicului excepțional de bun mi-ar putea pune autenticele întrebări potrivite pentru ca ceea ce este ”înnodat” în sistemul meu nervos să se dezlege pentru ca eu să pot vedea din nou, în timp ce un chirurg tot atât de excepțional este tot atât de necesar în această operație pe sistemul meu nervos ca să îmi curețe nervii/canalele/meridianele/nadisurile prin care mecanismul vederii să circule. Și pentru că atinsese nervul potrivit, conform cu teoria sa, mi-a arătat că știa cu infinită precizie și claritate ce întrebări se cereau a-mi fi puse pentru ca psihicul meu să see dezlege din orbire.

Desigur că multe din aceste trăiri ale mele conțin o bogată încărcătură metaforică. Desigur că acest psihanalist excepțional de bun, capabil să cunoască cu atâta precizie interogatoriul necesar vindecării mele de orbire este Spiritul Sfânt. Și desigur că acel chirurg excepțional de bun, capabil să îmi curețe nervul potrivit este Mama Divină Kundalini, nu neg nimic din simbolismul trăirii mele care pentru mine a adus mai mult a recapitulare, pe scurt, a învățăturii spirituale studiate în ultimii ani, dar cine ar putea să îmi răpească vreodată senzația pe care am avut-o în coloana cervicală și în brațul drept? Cine ar putea să șteargă din amintirea mea apăsarea acelui instrument medical cu care acest doctor al ”închipuirii” mi-a presat pe acel centru nervos?

Toate acestea au fost atât de incredibil de autentice încât am avut puternica impresie că mi se întâmplau în lumea materială. Crezând astfel, am suferit atunci atât de mult, cum n-aș fi crezut vreodată că aș putea să sufăr aflând că vindecarea mea de orbire este o chestiune de numai câteva zile. De aceea am spus:
– Dar eu am crezut până acum că mâna lui Dumnezeu mă va vindeca, iar acum mă trimiți să mă vindece mâna unor medici convenționali? Nu vreau acest lucru, îl refuz, îl refuz, am continuat să exclam, căci eu credeam că am de-a face cu doctori ai medicinei convenționale din carne și din oase.

Și atunci, chiar atunci, conexiunea s-a întrerupt, eu fiind îndepărtată de acești doctori cu care avusesem contact și revenind la o stare de semi-trezire în corpul fizic. Dar până să mă trezesc de-a binelea, am plutit și tot plutit într-un spațiu lipsit de formă în care am văzut proiectându-se o pereche de ochi infinit de blajini care mă priveau cu bunătate, ochii Intimului. Dar curând după aceea acești ochi s-au dedublat, din ei dezlipindu-se o a doua pereche de ochi, șireți, misterioși și seducători. Ființa mă privea îngăduitor, purtând în ea însăși pe umbra Sa, pe Lucifer-tentatorul, cel pe care Tatăl îl trimite ca să iscodească inima devotului prin ispită.

Dincolo de caracterul de probă absolută prin care mi s-a testat credincioșia și loialitatea față de Voia Domnului pe care mi-a dezvăluit-o în legătură cu vindecarea mea de orbire în care nu a existat niciodată nici măcar aluzia medicinei convenționale, ce am trăit azi-noapte mi-a adus și mai multe chestiuni delicate în atenția conștiinței. Căci negru pe alb este faptul că experiența de azi-noapte a fost o transpunere în imagini, în sunete și în emoții a ceea ce trăiesc alături de Ființa mea profundă de la începutul acestui an, dar mai ales de la începutul lui aprilie, când chestiunea vindecării mele de orbire pare să fi trecut pe primul loc în agenda Sa. Până acum nu a fost fiindcă prioritate a avut să dovedesc Tatălui că merit Mila Sa, lucru pe care l-am făcut prin sacrificiu de sine și prin sacrificiu pentru umanitate, scriind o carte despre cum am trăit un infern în fiecare zi în propria identitate.

Dar la începutul acestui text nu am adus vorba decât de psihanalistul de excepție pe care scânteia particulară a Spiritului Sfânt o simbolizează și care mă ghidează înde-aproape, astfel încât să ajung, alături de Maestrul interior, la o emoție refulată care see pare că mă ține în întuneric, chiar dacă celelalte focare ale suferinței care m-a orbit au fost atinse de-a lungul anilor, descoperindu-le, identificându-le, cercetându-le, analizându-le și slăbindu-le intensitatea. Această slăbire în intensitate, deci această dezintegrare a durerii este ceea ce acel chirurg de excepție recomandat în experiența spirituală descrisă mai sus poate să facă, iar acest chirurg este, precum am mai spus, Mama Divină Kundalini. Dar Modus-ul Operandi (M.O.-ul) al Mamei Divine Kundalini este ceva ce am mai descris anterior, multe sunt paginile în care am vorbit despre puterea de dezintegrare și de purificare a electricității transcendentale care îi aparține și pe care o simt sub epidermă, dar ce este demn de menționat este faptul că ceva s-a schimbat în percepțiile mele de la începutul acestui an în legătură cu activitatea Mamei Divine Kundalini în corpul meu de energie vitală și în sufletul meu, vrând să spun că vindecarea mea de orbire cu adevărat pare să fi trecut pe primul loc în agenda Intimului.

Să fie acest lucru, oare, cu putință? Atâtea s-au modificat în conexiunea dintre mine și Monada Divină, meditațiile, practicile, mesajele, până și conținutul viselor, toate îmi indică faptul că soarta mea se dezbate în sfere spirituale mai înalte, dar cum se face că nu am nici acum deplina încredințare că cineva în Univers se ocupă de cazul meu ca să fie rezolvat? Să fie lipsa de încredere emoția refulată pe care Scânteia particulară a Spiritului Sfânt caută să mi-o dezgroape din subconștient prin toate aceste practici noi pe care le-a introdus în munca interioară? Să fie frica sau lipsa de credință emoția care îmi scurt-circuitează terminațiile nervoase, împiedicându-mă din a vedea? Mi-am luat mult timp liber pe parcursul zilei ca să meditez la toate acestea, ca să pot da un nume acelei emoții pe care medicul neeurochirurg mi-o izolase printr-un singur cuvânt în timpul nopții, acesta fiind numele lui ”Bryan”. Acest nume este adeseori scris și ”Brian”, literele acestui nume, inversate un pic, pot da ”brain”, deci ”creier”. Să fie încrederea trădată această emoție, amintindu-mi deja foarte bine că această lipsă de încredere mi-a fost arătată adeseori că îmi scurtcircuitează sistemul nervos? Dar tot săpând și săpând în corpul meu de emoții, punând nume senzațiilor pe care le simțeam, până la sfârșitul zilei am înțeles că singurătate era ce simțeam, că singurătate am simțit în casa lui Bryan, când am suferit atacul cerebral în urmă cu 8 ani și jumătate, că acel complex atins în acea zi care m-a zgruncinat a fost complexul abandonului. Abandonată și singură pe lume, așa m-am simțit în acea zi oribilă, singurătatea și abandonul fiind fondul subconștient care a generat acel puternic șoc emoțional care mi-a zguduit existența.

Cred că a fost inevitabil să nu dezvolt sentimentul că sunt singură pe lume de-a lungul anilor. Ce am scris despre trecutul meu în paginile anterioare ale acestui jurnal dovedește că am fost destul de singuratică începând cu 9 ani, în vreme ce după 20 de ani am fost o pustnică de-a binelea. Dar în timpul consultului său din toiul nopții, îndrumătorul divin deghizat în medic mi-a arătat, într-o altă scenă, că nimic din lucrurile obișnuite ale vieții, precum prieteni sau anturaj sau iubiți mai potriviți, nu ar fi umplut spațiul gol din centrul meu emoțional pe care sentimentul singurătății îl lasă, semn că neliniștile sufletului meu au fost mult mai profunde. Dar nici nu neg că lipsa de contact cu oamenii nu m-a afectat.

De fapt, cel mai provocator și nesuferit exercițiu pe care Ființa reală interioară mi-a cerut să îl practic în cursul acestei ultime luni a fost meditația prelungită, dar ar fi nedrept să spun că meditație mi s-a cerut să practic, când, în fapt, să zac ca o bolnavă în pat și să nu fac absolut nimic decât să urmăresc fluxul energiei din corp e tot ce mi-a cerut Ființa profundă să fac. Și nu am putut decât cu strângere de inimă din cauza sentimentului singurătății, simțind în mod intuitiv că în acest sentiment căuta Ființa să lovească, să cerceteze rezultatele muncii interioare din ultimii ani asupra acestei emoții, complexul abandonului și sentimentul că sunt singură pe lume fiind primele stări emoționale accesate în regiunea subconștientă a psihicului meu în care s-au imprimat, fapt care s-a petrecut de mai multe ori pe parcursul anului 2016, când am început să iau contact cu infernul personal. Însă eu nu pot să îndur să percep singurătatea nici măcar pentru o oră, așa că, în loc să ascult de ordinul Maestrului interior, m-am preocupat să îmi distrag atenția de la acest exercițiu făcând alte lucruri, mutând mobila prin casă, făcând curat în dulapul cu haine sau în dulapul cu fire de croșetat. Căci nu pot, nu pot să suport să îmi fie răscolită singurătatea, chiar dacă aflu acum că ea mi-a înnodat sistemul nervos pe 01 Noiembrie 2013, când am suferit atacul cerebral. Așa că acum, mai mult ca oricând, capătă sens următorul fapt care mi se întâmplă din iunie 2016, când mi-am cumpărat acest laptop și am învățat să lucrez la el, fenomen pe care l-am mai descris, dar pe care îl voi repeta:

Am peste 3000 de melodii pe acest laptop și, în mod obișnuit, lista melodiilor ar trebui să se deschidă la prima melodie, ceea ce se întâmplă, cum este firesc, în ”n” cazuri când deschid folderul cu muzică. Dar când acest lucru care ține de logică nu se întâmplă, lista mi se deschide cu o melodie intitulată ”You are not alone”, a 300+-a melodie din listă! Fiind un fenomen atât de insolit și de convingător, m-am încredințat, de-a lungul anilor, că vocea Intimului îmi dedică această minunată asigurare că nu sunt singură. Dar adevărul concret este că, după un timp, am început să mă îndoiesc de acest fenomen, gândind că trebuie să existe o explicație logică pentru manifestarea sa. Atunci fenomenul s-a oprit și oprit a rămas pentru mult timp, până m-am căit, regretându-mi îndoiala și cerând iertare Tatălui, L-am rugat să nu îi pună definitiv capăt, recunoscându-mi prostia și scepticismul. Și chiar la următoarea accesare a listei de melodii, s-a deschis iarăși pe aceasta care mă încredințează că nu sunt singură. Și iată că se fac 6 ani de când acest minunat mesaj îmi este transmis din Univers, descoperind acum că asupra sentimentului singurătății Ființa mea profundă a lucrat neîncetat, de la bun început, pentru ca singurătatea să se transforme în ceva benefic pentru suflet. Acest ceva folositor pentru suflet este timp, mult timp liber și util interiorizării. Ori această practică spirituală de interiorizare este modul prin care iau legătură cu Monada Divină și cu lumile interne suprasensibile.

De aceea nu mă pot abține să nu trec în scris nota umoristică ce îi este tipică Ființei despre cele petrecute în cursul nopții. Desigur că pentru un timp nu am putut face nicio legătură între desfundarea nervilor brațului meu drept și recuperarea vederii mele, așa că am cugetat și tot meditat, cerând Ființei să aranjeze sensul acestor lucruri în cugetul meu pentru ca eu să înțeleg poanta, căci negreșit trebuia să fie și o poantă. Atunci mi-am amintit că, deseori, am povestit că îmi percep orbirea ca și cum Ființa interioară îmi acoperă ochii cu mâna sa, în mod intenționat, pentru ca eu să nu văd. Dacă ar fi să admit că acest gest de a-mi acoperi ochii cu mâna Sa ar fi adevărat, atunci înseamnă că Ființa mea profundă nu și-a mai ridicat mâna de pe ochii mei de mai bine de 8 ani! Ține de logica elementară să deduci că degetele Ființei trebuie să fi înțepenit și trebuie să fi anchilozat de vreme ce nu și-a mișcat mâna de pe ochii mei absolut deloc, nici măcar într-un rând, ca să mă lase să văd măcar o intermitență a lumii exterioare printre gratiile răsfirate ale degetelor Sale. Dar iată că acum Marea Lege, exprimată prin această echipă de medici neurochirurgi, îi îngăduie Ființei mele reale interioare să își ia palma de pe ochii mei ca să își dezamorțească degetele înțepenite. Acel braț drept al meu în care am simțit că îmi curge energie era chiar brațul puterii Ființei!

De ce Ființa mea profundă își ține mâna pe ochii mei de atâta timp ca să nu văd este cel mai ușor lucru de explicat. Acoperindu-mi ochii și tăindu-mi calea de acces către exterior, Intimul m-a forțat, într-un chip aproape brutal, să îmi întorc ochii către interior ca să băd acolo, în Universul interior, că eu nu sunt deloc singură. Iar Dumnezeul intim nu și-a pierdut răbdarea și determinarea cu mine în toți acești ani, nici nu a obosit și nici nu s-a plictisit, nu I s-a urât de mine și nici nu m-a abandonat, continuând să mă împiedice să văd, spre binele meu, pentru ca eu să văd că El este cu mine întotdeauna, oriunde aș fi și orice aș face, în orice situație de criză aș fi și în orice impas, Ființa profundă este cu mine, lucru pe care eu nu l-am știut și de care nu am fost conștientă în ziua când am suferit atacul cerebral, simțindu-mă singură pe lume.

Dar eu, cu puțina mea minte, răsplătesc răbdarea și efortul Monadei Divine cu enervare, cu nerăbdare, cu lipsă de încredere, de consecvență și de disciplină, așteptând să văd rezultate excepționale, grandioase și magnifice după nici o lună de practică a unui exercițiu pe care îl transferă din harul Său în mintea mea, obosind după numai câteva încercări ce le pot număra pe degetele de la o mână și plictisindu-mă în numai câteva zile.

Dar poanta și mai hazlie a acestor întâmplări este următoarea. Fiind Paștele blajinilor, mama s-a dus la țară, la mormântul tatălui meu, conform cu datina acestei sărbători. Când s-a întors acasă, a venit cu unul din verii tatălui meu și cu soția lui, acest văr al său fiind un individ foarte înstărit. Când am suferit atacul cerebral, s-a oferit de mai multe ori să plătească orice tratament ce mi-ar fi putut reda vederea, propunând centre medicale din Austria și Elveția, etc., dar cum doctorii din țară ne asiguraseră că pentru orbire nu se scornise niciun tratament pe nicăieri, era o pierdere de timp și de bani să căutăm vreo soluție oriunde în lume, în aripa medicinei convenționale. Dar când au venit reiki și bioenergia, vărul tatălui meu a refuzat să sponsorizeze terapia, descalificând-o și râzând de ea, terapie pentru care Tatăl mi-a trimis alți sponsori fiindcă era conform cu Voia Sa. Revenită acasă, mama mi-a povestit că, pe drum, vărul tatălui meu a deschis din nou subiectul medicinei convenționale, al investigațiilor, al unor posibile operații, etc. Degeaba i-a spus mama că orbirea mea are cauze psihologice, ruda tatălui meu nu a vrut să audă, refuzând să creadă și să admită că așa ceva este posibil, continuând să propună investigații medicale de specialitate.

A fost numai o coincidență să primesc această experiență în cursul nopții în lumile interne suprasensibile, fără să am habar că, a doua zi, mama avea să aibă o conversație pe aceeași temă cu cineva din familie care mi-ar putea sponsoriza un astfel de control? Desigur că nu a fost numai o întâmplare, ci o re-re-reconfirmare a faptului că tratamentul meu a fost și continuă să rămână Voia lui Dumnezeu.

Dar să nu fiu înțeleasă greșit. Am datoria etică și morală să trec în scris și aceste ultime paragrafe ale acestui text. Voia lui Dumnezeu într-o chestiune medicală nu înseamnă abandonul soluțiilor propuse de medicina convențională, ca și cum Voia Domnului nu are nimic de-a face cu doctorii, cu spitalele și cu medicamentele. Ar fi o dovadă de mare prostie și iresponsabilitate să trec în scris o astfel de idee, când știu că medicina este o aripă a Divinității, că există o rază cosmică ce coboară din Dumnezeul Absolut specializată pe domeniul medicinei și întrupată în Arhanghelul Rafael, așa cum alte raze cosmice sunt specializate pe alte domenii, politică, economie, familie, arte, agricultură, etc.! Tragedia medicinei moderne vine din faptul că, deși este proprie Divinității, acest domeniu a exclus în mod irevocabil pe Dumnezeu din fundamentele sale teoretice. Dar acei oameni de excepție care trăiesc peste tot în lume și care devin medici din iubire adevărată pentru semenii lor și din devotament pentru autenticele principii ale medicinei sunt suflete care s-au născut sub raza Arhanghelului Rafael. Acest singur și unic fapt îi face pe acești doctori cu suflet să fie instrumente în Mâinile Tatălui prin care să își împlinească Voia. Dar Voia Și-o face Tatăl și prin medicii mai puțin excepționali, când plata karmei atârnă mai greu în balanța Justiției Divine, lucru care este posibil din cauza adulterării științei medicale de către reprezentanții săi.

Dar pentru că deznodarea nervilor mei încâlciți nu a ținut niciodată de competența niciunui medic, orișicât de excepțional ar fi fost, deoarece cauza reală a orbirii mele nu este una pur medicală, este ușor acum să trag concluzia că, pentru cazul meu particular, Tatăl Ceresc a cunoscut mai bine ce tratament mi s-a potrivit mai bine și ce doctori mi-ar fi înțeles mai bine natura suferinței, recunoscând cu sinceră inimă că tratamentul Său, deși dur, sever, drastic și cumplit de amar care m-a lăsat într-o mare de singurătate și de întuneric a fost spre binele meu și pentru salvarea sufletului meu, soluționându-mi complexul abandonului și sentimentul că sunt singură pe lume pe care Ființa mea reală interioară mi le-a sugerat, în chip metaforic, prin drăgălașa Sa ghicitoare pe care mi-a pus-o anul trecut, în cursul unei meditații, confirmându-mi că răspunsul meu intuitiv la întrebarea Sa, ”copilul nimănui”, era răspunsul corect:

Cine cade sub copac
Și se vinde-n târg la vrac?

dec. 232021
 

<>

Joi, 23 Decembrie 2021

Marius,

Ți-am confesat în ultimele scrisori că, fiindu-mi sufletul cercetat de către Tatăl care se află în ascuns, mi s-a îngăduit să îmi percep în contrast ambele naturi, cea divină și conștientă și cea bestialică, mecanică și inconștientă, pentru a-mi putea exprima hotărârea, în mod deliberat, în privința avansării în munca interioară, fapt care poate semăna cu avansarea la un loc de muncă unde ți se va cere să îți asumi mai multe responsabilități și mai multă răspundere pentru multe alte sarcini. Fiind pusă în fața acestei decizii de a avansa sau de a retrograda, sufletul meu a conchis că trebuie să meargă înainte. Dar ce nu ți-am mărturisit a fost faptul că, trăind toate aceste minunate fapte în universul interior, le-am trăit dintr-o perspectivă spirituală neutră, neavând nicio percepție asupra identității mele sexuale, nefiind. deci, nici femeie, nici bărbat. De fapt, în cursul acestor ultime experiențe descrise în ultimele două scrisori, m-am exprimat în fața Tatălui ca un fel de substanță amorfă, deci ca un fel de forță, lucru care nu a fost străin simțirii mele interioare, întâmplându-mi-se de câteva ori până acum să am percepția asupra mea ca și cum aș fi… ei bine… cum să îi zic? O bază de date, de valori și de informație portabilă și fără structură fizică. Suflet, prin urmare, și psihic în același timp.
Remarcând această neutralitate în separarea sexelor în simțirea mea, am cerut de la Ființa profundă, prin rugăciune, să fiu iarăși pusă în context cu sufletul tău pentru ca, în contact direct cu substanța psihică care ți-e proprie, eu să mă pot percepe din perspectiva feminității mele. Căci, în fond, ceeea ce mă împiedică să văd este ura față de sexul opus, iar nu ateismul, dar dacă nu aș crede într-o forță dumnezeiască, atunci pe cine să rog să îmi redea vederea? Constat, din această reflecție, că, pășind peste cadavrul putrefact al ateismului inconștient, aș ști, prin cunoaștere, iar nu prin auto-sugestie, cui trebuie să mă rog ca să fiu ajutată să văd din nou. Dar când m-am rugat zilele trecute să fiu iarăși pusă în legătură cu sufletul tău pentru a-mi putea cerceta singură simțirea în ceea ce te privește, nu cred că m-am așteptat ca acest lucru să se și întâmple. Și acum nu știu dacă s-a întâmplat de-adevăratelea, dar ceva s-a întâmplat azi-dimineață, ceva ce mi-a condus simțirea pe o treaptă superioară de înțelegere. Și iată ce s-a întâmplat, pe scurt.
Era încă foarte devreme când m-am trezit și nevrând să le încurc pe mama și pe sora mea care urmau să înceapă să pregătească bucatele tradiționale pentru masa de Crăciun, am luat micul-dejun devreme, retrăgându-mă în dormitorul meu ca să meditez și ca să mă rog. Până am adormit, am privit la un minunat festival de culori și de imagini ghidușe și insolite. Iar când am început să văd de-a binelea, am simțit, în mod intim, că nu eram singură. Știam că erai tu, iar delicatețea ta era evidentă. Aș vrea să pun multă emfază pe această idee a delicateții tale pe care o exprimai prin fiecare gest și mângâiere, nicidecum nedorindu-mi să te fac să înțelegi, prin aluzia mea, că mă refer strict la actul intim. Nu era vorba despre asta. Sau, în orice caz, nu numai despre asta, ci despre ceva cu mult mai profund, ceva ce nu mai văzusem înainte. Sau, mai bine spus, nu vrusen să văd, fiind ceva ce nu pot detalia în cuvinte, dar pot simți cu inima că a venit de la Ființa ta. Dar eu ți-am spus în timp ce sufletul tău mă învăluia în adorație:
– Cine ești?
– Cum, cine sunt? Ți-am zis că sunt Marius.
– Nu te cred! Dacă ești el, Mama Divină mi-o va dovedi, ți-am răspuns, strigând după Mama Divină Kundalini și făcând semnul crucii în fruntea ta ca să mă păzesc de intruși și de incubi, temându-mă să nu fii așa ceva, o proiecție mentală mecanică izvorâtă din desfrâu și din dorință, zicând aspectelor elevate ale Ființei profunde că nu pot fi judecată pentru că te-aș fi tolerat când dovezile concrete ale comportamentului meu arată că, din contră, m-am opus incubului inconștient.
Ce mi-a arătat Mama Divină Kundalini pe care o implorasem să mă ajute este mult prea delicat ca să fie mărturisit, însă un lucru îl pot dezvălui. La sfârșit, înainte să mă trezesc, simțindu-mă în mod profund conectată cu acea formă care pretindea că este sufletul tău, ți-am spus:
– Eu nu cred. Nu cred!
Căci este foarte ușor să pricepi de ce, totuși, în adâncul inimii mele nu cred că ești real! Orișicât mi-ai atins sufletul în ultimii ani, unele corzi, pur și simplu, au rămas neacordate, surde și în agonie în fața efortului tău. Însă nici nu pot nega că, după ce m-am trezit, am început să mă surprind înțelegându-ți mai bine motivația și intențiile ascunse, fără ca tu să mi le fi dezvăluit vreodată. Și acum mi-am amintit de această melodie de mai jos pe care am auzit-o în vis în ziua de miercuri, 06 Octombrie, când tatăl meu a fost externat din spitalul din București, întorcându-se la noi ca să mai stea cu noi numai 3 zile. Nu mă întreba cum am făcut-o, dar plecând de la aceste versuri am dedus că, în cursul nopții dinspre sâmbătă spre duminică în acea săptămână, mi se cerea să fac tot efortul să rămân în stare de veghe. Dar aceste versuri au altă semnificație acum, mereu au avut, de fapt, această singură semnificație pe care Tatăl mi-o comunica, în numele tău, ca să îți pot ierta lipsa de tact, de bun-simț și de cavalerism.

”I was afraid I’d eat your brains
‘Cause I’m evil

I’m a confident liar
Have my head in the oven so you know where I’ll be
I’ll try to be more romantic
I want to believe in everything you believe
I was less than amazing
Do not know what all the troubles are for
Fall asleep in your branches
You’re the only thing I ever want anymore”

The National – ”Conversation 16”

De ce mi-ar fi trimis Ființa mea reală interioară aceste versuri într-un vis chiar înainte de moartea tatălui meu? Și cum aș putea să explic ce semnifică ”I was afraid I’d eat your brains” când tu ar trebui să știi mai bine? Marius, Marius, mă doare carnea pe sub epidermă ca sfâșiată în bucăți de ghearele unei sălbăticiuni trebuind să recunosc că ai fost mai înțelept decât mine, ferindu-te de mine și păstrând distanța față de mine fiindcă, altminteri, apropierea de mine te-ar fi împins să îmi mănânci creierul, metafora mea neavând nicio legătură cu conotația canibalismului! Însă, pur și simplu, este evident faptul că energiile noastre vibrează în mod diferit, fiecare la o cu totul altă frecvență.
Marius, m-am plâns de multe ori de-a lungul ultimilor ani, de când am suferit atacul cerebral, că eu am fost aceea care a tras de cei din jurul meu, căutând să îi motivez, să îi încurajez, să îi ajut să iasă din letargie și din depresie, eu trebuind să dau dovadă de mult curaj și de determinare ca să nu pic în cea mai îngrozitoare dezolare. Și prea puțină îmbărbătare am primit înapoi, cu toate că eu sunt cea lovită cu adevărat. Dar lucrurile nu au stat deloc astfel, iar multe din scrisorile mele dovedesc faptul că și de mine a tras cineva, că și eu am fost împinsă de la spate, că și eu am fost scuturată și cutremurată ca să mă trezesc din letargie și ca să îmi revin din depresie, că și eu am fost îmbrățișată, încurajată și ajutată. Iar sufletul tău a fost acela care a făcut toate acestea pentru mine, prin portița deschisă în dimensiunea astrală fiindcă, altminteri, în dimensiunea materială energia ta creatoare ar fi mâncat-o pe a mea. Știi care a fost poanta întâlnirii noastre la balcon, în stilul lui Romeo și al Julietei? Dacă, intrând în contact fizic direct, am fi avut amândoi atâta stăpânire de sine încât, stând pe canapea ca să conversăm, am fi păstrat aceeași distanță între noi ca de la trotuar la balconul meu de la etajul 1, atunci ni s-ar fi dat îngăduința să avem contact fizic mai de timpuriu.
Dar eu am refuzat vehement să recunosc că așa stăteau lucrurile, plângându-mi de milă și urându-te din toată inima pentru nepăsarea ta, neputând să pricep că m-ai fi consumat de vie dacă mi-ai fi fost alături și cu trupul fizic, nu numai cu sufletul! Dar e prea târziu să îmi retrag acuzațiile, ursitul meu… Sunt la prea mare ananghie acum ca să nu afirm că ceea ce ai făcut față de mine, spre binele meu, este, de aici înainte, o deplină și certă dovadă de insensibilitate, de imaturitate și de imoralitate.
Mai prudentă, Ființa mea profundă m-a apostrofat în chip majestic după ce, săptămâna trecută, ți-am scris că mă pedepsești pentru greșelile tatălui tău. Așa că, în multa Sa milă și îngăduință, mi-a arătat cum și eu, în inconștiența mea, te pedepsesc pentru greșelile tatălui meu.
Am avut joia trecută, pe 16 Decembrie, o experiență spirituală tulburătoare, dar revelatoare. De fapt, în cursul acestui an am avut de mai multe ori această experiență, în fiecare rând repetându-se cu un grad diferit de intensitate. În cursul zilei de joi, săptămâna trecută, am fost mai conștientă ca oricând de constrângerile psihologice și emoționale pe care această problemă inconștientă le presupune. Și pentru că nu vreau să fac niciun mister din experiența mea, îți voi mărturisi că este vorba despre complexul Electra. Dacă nu știi despre ce este vorba, fă acest efort de a te documenta ca să înțelegi că nu mai este o chestiune pe care să o fi scornit eu, ci un mecanism psihic arhetipal foarte pe larg documentat în psihologie și psihiatrie. Și pentru că vorbim despre complexul Electra, este destul de reduntant să descriu conținutul acestor experiențe ale mele când se cunoaște faptul că vorbim, printre altele, de relații incestuoase. Desigur, totul la nivel inconștient, dar pentru mine orice regresie făcută în mormântul inconștientului nu mai este de mult timp o incursiune involuntară, ci una prin care captez, în simțire și în gândire, cum mă predetermină inconștientul să mă manifest în lumea vizibilă.
Prima experiență de acest soi, când complexul Electra a fost dezgropat de către Ființa mea reală interioară din inconștient, a fost una inimaginabil de dezgustătoare, de agresivă și de dezagreabilă, ca și cum efortul Ființei profunde era să atingă tocmai nervul cel mai profund al acestui tipar psihic inconștient. Era mecanica pură a acestui complex și am convingerea că, dacă alți oameni ar avea contact cu acesta, l-ar trăi în mod identic, cu mențiunea că fiecare femeie l-ar avea ca personaj central pe tatăl său. Căci complexul Electra este relaționat cu fetele în raport cu tații lor, în vreme ce complexul Oedip este relaționat cu băieții în raport cu mamele lor. A doua experiență pe care am avut-o în cursul acestui an a fost tot atât de ciudată și de dătătoare de fiori pe șira spinării, la capătul ei aducându-mi-se la cunoștință numeroasele efecte negative pe care acest complex le lasă în psihic, mai ales când acesta nu este soluționat. Devenisem, deci, conștientă de efectul traumatic al acestui complex când rămâne nesoluționat.
Dar în cursul dimineții de joi, săptămâna trecută, perspectiva mea asupra acestui complex Electra a fost ușor diferit întrucât am avut un grad destul de ridicat de luciditate încât să nu mai percep influența mecanică a acestui complex asupra mea, Ființa profundă, care mă și ghidase în această regresie, îngăduindu-mi să fiu mai atentă la propriile sentimente, spre a le studia mai eficient. Astfel că, după ce obișnuitele scene incestuoase tipice acestui complex s-au epuizat, eu i-am spus imaginii tatălui meu care se proiecta din mintea inconștientă în fața mea:
– Tată, tată… dacă m-aș putea elibera din această constrângere, eu chiar aș fi capabilă să iubesc un bărbat!
Atât eram de conștientă de faptul că ce mi se întâmpla avea legătură cu acest complex de care îmi aminteam, în timpul experienței propriu-zise, din punct de vedere teoretic, însă lucrurile sunt cu mult diferite când le experimentezi în mod direct și conștient în Universul interior! Nu era, deci, de mirare că imaginea tatălui meu din copilărie se imprimase ca un prototip pentru imaginea unui partener, sfârșind prin a căuta prototipul tatălui meu în orice potențial partener! Cu alte cuvinte, am proiectat în bărbații din jurul meu tot ce a avut legătură cu tatăl meu și cu felul său de a fi. Iar dintre toți bărbații pe care i-am cunoscut în această viață, în John the Wolf am recunoscut cel mai bine imaginea tatălui meu.
Dar în tine, Marius, am proiectat ABSOLUT toată amărăciunea mea vis-a-vis de greșelile și de păcatele tatălui meu, pedepsindu-te pe tine pentru tot ce a făcut și n-a făcut el în această viață. Și am știut de mult timp că înfăptuiesc această nedreptate, această crimă față de tine, vrând să primesc de la tine ce n-am primit de la el, dar nu am vrut să recunosc față de tine faptul că te pedepseam pentru aceste lucruri, pentru greșelile lui, fiindcă vroiam să te pedepsesc și să te umilesc pentru că mi-ai înșelat așteptările, uitând că voi sunteți, totuși, două entități diferite.
Este peste putința și priceperea mea să explic cum se soluționează complexul Electra la maturitate, dar nu mă îndoiesc că Ființa reală interioară posedă toată cunoașterea și priceperea astfel încât să mă ajute să mă eliberez din această constrângere psihologică arhetipală, iar când se va întâmpla, o voi ști, motiv pentru care am deplina încredințare că și această experiență regresivă implicându-l pe tata se va mai repeta fiindcă, până la urmă, acest complex îmi fură din simțirea obiectivă pe care o am asupra lucrurilor, umbrindu-mi percepția asupra propriei feminități, lucru despre care am scris la începutul scrisorii mele. Și, Bunule Dumnezeu, nu m-ar mira deloc, deloc nu m-ar mira dacă aș descoperi că la baza urii mele feministe se află chiar tatăl meu.

dec. 212021
 

<>

Marți, 21 Decembrie 2021

Marius,

M-am rugat azi-noapte Arhanghelului Orifiel, cerându-I Marelui Maestru să îl caute în dimensiunea astrală pe sufletul tatălui meu ca să îl ajute să își trezească conștiința și ca să primească învățătura gnostică. De fapt, fac această rugăciune aproape în fiecare noapte de când a murit tata și, mai apoi, după ce am aflat și de decesul maestrului reiki care mi-a preluat cazul în 2014, rugându-mă, deci, pentru amândoi în același timp. Dar rugându-mă azi-noapte, se întâmpla ca, în același timp, să mi se coloreze ochii, în sensul în care primeam niște imagini în ochi care mă încurcau destul de mult, distrăgându-mi atenția de la rugăciune.
– Sufletul și Ființa profundă știu că acum mă rog Arhanghelului Orifiel pentru ca sufletul lui tata să fie ajutat, prin urmare aceste imagini nu pot veni de la Ființa reală interioară fiindcă știe că mă deranjează. De unde vin ele dacă nu de la minte? Te rog, fă-le să se oprească pentru un timp ca să mă pot ruga în liniște, mi-am zis în cuget, întrerupându-mi rugăciunea.

Nu am așteptat nici măcar 10 secunde că am și perceput, cu ajutorul simțurilor interne, un fel de rază/lumină care mi-a străpuns nervii, scurtcircuitând transmisia imagistică ce mă încurca în timpul rugăciunii, care s-a și oprit brusc. Inimaginabil de brusc, deși numai pentru aproximativ 5 minute, cât mi-a luat să îmi reiau rugăciunea și să o termin, rostind-o în numai câteva cuvinte simple, după care sufletul meu și-a pierdut concentrarea, lăsând revoltei de imagini să aibă loc, imagini al căror conținut nu îl voi mai descrie fiindcă nu mi-l amintesc.

Dar dacă vrei să știi un fapt destul de ghiduș, atunci află că de câteva luni am început o practică cu mintea mea menită să mă ajute să o stăpânesc și să o domin, programând-o să asculte de voia sufletului care nu este decât un preambul la a asculta de Voia Tatălui. Astfel am început să îi cer minții, în timp ce meditez târziu în noapte, să îmi trimită imagini cu flori! Simple și banale imagini cu flori! Dar sincer voi mărturisi că, făcând acest exercițiu practic de auto-stăpânire, mi s-a revelat cumplitul adevăr că aveam parcă de-a face cu un catâr necioplit și atât de îngrozitor de încăpățânat care nu făcea decât să tragă ”hăis” numai în direcția vrută de el, motiv pentru care, în loc de imagini cu flori, primeam imagini cu monștri și alte mizerii dezgustătoare. Impunându-mi cu severitate voința asupra minții, îi ziceam cu autoritate, ca și cum îi vorbeam unui copil needucat și scăpat de sub control:
– Obraznico și nesimțito! Îți cer să îmi trimiți imagini cu flori, iar tu ce faci? De ce te faci de rușine în fața unui exercițiu atât de incredibil de banal? Conștientizezi tu, oare, că nu ai absolut niciun motiv pentru care să ai atâta considerație pentru tine însăți de vreme ce nu pricepi solicitarea mea de a-mi arăta imagini cu flori? Haide, nu te mai face de tot râsul și arată-mi flori, chiar și din acelea desenate de mână de către un copil, ca atunci când eram mică!

Și trebuie că îmi atinsesem mintea într-un nerv sensibil, acuzând-o de nepricepere și prostie, căci de atunci, repetând acest exercițiu practic, mintea mea a început să se supună, cu toate că numai ocazional, cerinței mele de a-mi arăta imagini cu flori. Astfel comunicând în chip dialogat cu mintea, am avut de câteva ori puternica percepție a disocierii de ea, remarcând faptul frapant că eu nu eram nicidecum mintea, iar că mintea era un simplu organ exterior conștiinței de care aceasta putea să se folosească. Numai de ar fi putut-o stăpâni!

Ți-am confesat toate acestea ca să pot ajunge la următoarea chestiune. Întrebându-mi azi-noapte Ființa profundă, după rugăciune, ce problemă trebuie să abordăm în meditație și reflecție în perioada următoare, Ființa reală interioară mi-a dat ca temă să reflectez la întrebarea: ”Cine sunt eu?”

Știi cum am răspuns după câteva minute de reflecție? Am răspuns că sunt un vindecător. ”Pe cine vindeci?”, m-a chestionat vocea interioară în secunda următoare. Ca răspuns, am zis: ”îi vindec pe cei ca mine!” Dar cine sunt eu, până la urmă? Și cum să exprim acest silogism astfel încât să aibă sens, ”îi vindec pe cei ca mine, eu fiind eu însămi”?

Eu fac, eu dreg, eu cred, eu consider, eu caut, eu găsesc. Și cine sunt eu dincolo de aceste forme? Sunt acela care are o percepție obiectivă, dincolo de orice dubiu, asupra naturii adevărate a Universului. Eu nu am încă această natură obiectivă sau, în orice caz, nu prea mult din ea fiindcă, atunci când, în urmă cu 10 zile, sufletul mi-a fost cercetat, dovezile au arătat că o oarecare modificare s-a produs în adâncul psihicului la capitolul ”cum percep lunea din jurul meu și dincolo de ea”.

Am avut această experiență în timpul căreia sufletul mi-a fost cercetat sâmbătă dimineață, pe 11 Decembrie. Pentru că ziua de naștere a tatălui meu ar fi fost a doua zi, pe 12 Decembrie, nu am avut tărie să trec în scris ce se întâmplase cu o zi în urmă, dar nici nu vreau să las să treacă prea mult timp la mijloc de la acea experiență fiindcă o voi uita. Așadar, iată cum a fost.

Dormisem zbuciumat în noaptea respectivă, așa că, în cursul dimineții, mă simțieam foarte obosită. M-am dus în pat, căutând să combat epuizarea cu meditație. Dar am adormit. Sau, în orice caz, numai trupul fizic adormise, trecând de la starea de veghe în universul interior păstrându-mi destul de intactă conștiința lucidă. Mă ajuta, totuși, și Luciferul particular a cărui prezență este un declanșator extrem de eficient al lucidității mele. Fără urmă de dubiu, decorurile spațiului unde mă trezisem indicau regiunea infernului personal, unele furnicături electrice fiind perceptibile simțurilor mele, dar pentru un timp mi-au apărut estompate, oprite din a veni în contact direct cu mine. Dar acele scene de început în timpul cărora conștiința a căutat să se adapteze spațiului spre a nu adormi au prea puțină importanță ca să le descriu în detaliu fiindcă partea cu adevărat minunată a acestei experiențe este următoarea.

Nu vedeam foarte clar de jur-împrejurul meu, dar absolut toată percepția mea asupra spațiului s-a modificat drastic în momentul în care o lumină foarte puternică a străpuns bezna, strălucind cu intensitate undeva mult deasupra capului meu. Când această lumină s-a răspândit deasupra spațiului, am băzut că acesta era unul destul de vast, de adânc și de profund. Desigur că nu era vorba despre niciun spațiu fizic, dar mi-e cu neputință să cuantific spațiul interior folosindu-mă de alți termeni decât ”lungime”, ”lățime”, ”înălțime” și ”volum”. Era, pur și simplu, vast și adânc, profund! Dar când am văzut lumina, am trăit intensul simțământ care nu mă putea trăda și din cauza căruia simțeam o puternică atracție față de sursa luminii. Dar mai mult decât atracție, simțeam venerație și adorație față de originea Luminii către care am pornit-o în goană ca să o pot atinge. Nu aveam nicio îndoială că acea lumină venea de la Tatăl care se află în ascuns, deci de la Intim! Iar sentimentul venerației era acea trăire interioară pe care sufletul meu a învățat să o exprime față de Creatorul său, dezvoltând un minuscul grăunte de obiectivitate despre care am scris anterior și care îngăduie sufletului să perceapă natura lucrurilor în adevărata lor lumină! Cu alte cuvinte, sufletul se percepea pe sine în raport cu lumina adevărată a lucrurilor! Iar simțul venerației se dezvoltase suficient de mult în sufletul meu încât să nu îmi mai doresc să stărui să rămân în întuneric! Când am zbughit-o spre lumină, nu mi-a mai păsat nici de furnicături, nici de urzicări, nici de faptul că părăseam zona mea de siguranță, plonjând în sus cu multă nădejde, dar Lucifer m-a cuprins de mijloc, creând o contraforță extrem de intensă ca să mă tragă înapoi, zicându-mi foarte amuzat:
– Unde crezi că te duci?

Avea vreun rost să îi răspund? Sau să îi arăt prin gesturi ca să îmi exprin intenția? Faptele ar fi vorbit de la sine, așa că mi-am întărit boința și determinarea, slăbindu-mă din strânsoarea lui Lucifer și plonjând iarăși în sus, către Lumină. Dar el m-a urmat, fiindu-mi umbra de care nu mă pot desparte!

Mă așteptam ca, intrând în Lumină, să fiu cuprinsă de vreo stare senzațională de exaltare, dar lucrurile acestea au avut un caracter un pic diferit, însă foarte plăcut și îmbucurător de constatat. Căci am pătruns într-un fel de casă scufundată în semi-întuneric prin ale cărei încăperi m-am preumblat cu repeziciune ca să bag de seamă că multe din cotloanele ascunse ale sale și că multe unghere și camere străluceau în lumină, ca și cum perdelele de la ferestre erau trase ca să pătrundă lumina Soarelui înăuntru. Nu era cazul să mă abțin din a ghici că acea casă era chiar psihicul meu, că acele odăi erau încăperile ascunse ale subconștientului și că lipsa mea de credință îmi era cercetată din nou, așa cum mai fusesem cercetată de către Tatăl cu fix un an în urmă când, pătrunzând în Soare, mi-a căutat în suflet să afle dacă învățasem semnificația Sfintei Treimi, simbolizată atunci printr-un tricolor alcătuit din roșu, galben și albastru. Era o mare bucurie pentru mine să văd cu proprii ochi, iar cu ochii nimănui altuia că ateismul meu fusese atins de Lumina Tatălui! Spun numai ”atins” căci, repet, numai câteva unghere, cotloane și odăi erau sub raza Luminii care mă căutase în cursul acelei dimineți de acum 10 zile. Și dacă ar fi să dau o definiție ateismului, atunci nu aș spune că este absența credinței într-o putere dumnezeiască, ci absența abilității psihicului de a se percepe pe sine însuși în raport cu alte forțe cu care intră în contact și pe care nu le poate explica într-un mod care să îi convină sau dovedi că sunt adevărate. De aceea și multe din experiențele care mi-au fost date au avut ca scop să mă pună în legătură cu diverse forțe cosmice pentru ca, în relație directă cu ele, psihicul să revină în starea de conștiință obișnuită cu deplina convingere că acele forțe nu erau forțe pe care psihicul să le fi creat! Căci până și inconștientul, cuprins de fascinație și curiozitate pentru aceste insolite fenomene ce vin dincolo de el, s-a folosit de funcția sa ideoplastică pentru a copia și imita fenomenul original ca să îl reproducă pentru propriul divertisment.

Aș vrea să subliniez cu multă emfază că întregul psihic uman nu înseamnă suflet și nici măcar esența acestuia, materia primă din care se fabrică sufletul! Totuși, psihicul meu a fost îndelung expus la multiple fenomene pentru a se percepe pe sine însuși în contrast cu natura! De aceea, trecând de cercetarea luminii Tatălui, am fost condusă după aceea în alte scene deosebit de interesante și iată de ce.

Pătrunsesem într-o casă ce nu putea fi confundată, fiind casa bunicii din cauza căreia s-au declanșat atâtea drame în familie. Nu are rost să mai descriu decorurile sau alte detalii. Cert este că verificam fiecare cameră pe rând, mânată de curiozitate și simțind caracterul deosebit al contextului oniric. Mai apoi, am auzit o bătaie în ușa de la intrare. M-am grăbit să o deschid, dar aruncând o privire peste prag, am văzut că în fața ochilor mei stăteau două persoane, frate și soră, care locuiesc pe ulița bunicii și care mi-au fost prieteni apropiați în copilărie. Dar numai în baza instinctului am intuit că erau ei fiindcă, după fizionomie, erau niște drăcușori întruchipați! În realitate, le puteam vedea, folosindu-mă de vederea interioară, adevăratul lor chip. Chipul demonului lor intern! Și văzându-i atât de întunecați și de dezagreabili privirii, m-am cutremurat de spaimă, vrând să fac ceva, nici eu nu știam ce, iar fiindcă nu am putut face nimic, am dat un răcnet asurzitor, neputând să îmi recunosc propria voce fiindcă nu era nicidecum voce de om, ci un fel de ciripit ca de pasăre alungată din propriul cuib! Îmi accesam spontan inconștientul într-o regiune a sa în care funcția limbajului verbal era un mister, iar când mi-am perceput natura, m-am văzut pe mine însămi ca fiind tot atât de urâtă pe dinăuntru ca cei din fața mea în contrast cu care nu eram mai bună! Revenindu-mi din șocul inițial de a-i vedea pe vechii mei prieteni cum arată pe dinăuntru, am dat să îi invit înăuntru, dar în acel moment am fost trezită de către mama care venea să mă salute în lumea vizibilă.

Conștientizându-mi natura inconștientă instinctuală și demonică deopotrivă în cursul acelei dimineți, nu trebuie să surprindă pe nimeni faptul că, o săptămână mai târziu, ceea ce este, totuși, autentica esență a sufletului meu, orișicât de mică îi este proporția, a fost ajutată să se izoleze pentru ca, putându-se pune în contrast cu egoul mecanic inconștient, să poată judeca, delibera și lua o hotărâre în privința avansării și intensificării muncii interioare!

Și toate acestea se întâmplă, Marius, fiindcă întrebarea ”Cine sunt eu?” a atins, mi-e limpede, o coardă vibrantă în suflet!

dec. 142021
 

<>

Marți, 14 Decembrie 2021

Marius,

Ai făcut acest lucru în lumea tridimensională a materiei, știi tu mai bine care lucru, care îmi oferă luxul să am certitudinea de a crede că cel puțin îmi citești scrisorile. Dar dacă ești sau nu prezent și în visele mele continuă să rămână pentru mine un mister căci acest fapt nu te-ai îndurat să mi-l confirmi. Dar timpul mi-a dovedit că toată această chestiune a vindecării este ceva deosebit de tragic în Cosmos fiindcă, bolnav fiind, orb ca mine sau suferind de vreo altă afecțiune, ești constrâns de Marea Lege să ai mai puține așteptări să fii ajutat, să fii mângâiat, să fii consolat, să fii încurajat, să fii sprijinit de cei din jurul tău. Din contră, bolnav fiind, chiar și atunci când îți funcționează numai jumătate din creier, cum este cazul meu, tu ești acela care trebuie să facă acest sacrificiu de sine, ajutând pe alții, consolându-i, ascultându-i, încurajându-i, sprijinindu-i și mângâindu-i. Și toate acestea sunt acțiuni imperative pe care un suferind trebuie să le pună în practică pentru ca acesta să se deprindă, prin aceste circumstanțe în care este pus, să iasă în afara egoismului, a auto-importanței și a amorului propriu.

Am recitit aproape tot textul scris până în clipa de față și nu m-am putut abține să nu zâmbesc, remarcând că mai toate scrisorile de la început pe care ți le-am adresat începeau cu fraza: ”Nu vreau să îți scriu, dar mă obligă sufletul meu.” Nu cred că îți poți imagina cât efort sufletesc am depus în ultimele 2 săptămâni ca să îmi calc pe inimă pentru a-ți scrie aceste rânduri, adresându-mă direct ție. Ca să îmi calc pe inimă a însemnat să ies de sub influența lui ”madam”, deci de sub influența orgoliului meu rănit, acest eu psihologic care, în practică, s-a dovedit atât de greu de depistat în labirintul lăuntric fiindcă toate vociferările sale îmi par acuze îndreptățite și justificabile.

Marius… Marius… la ce bun să ai un suflet pereche? Ce rost au toate aceste lucruri care te implică în povestea mea de viață când tu nu mi-ai adus decât mâhnire, dezamăgire și deziluzie? La ce bun ești tu, bărbatul, când iată că în socoteala vieții practice te dovedești a fi o sursă inepuizabilă de amărăciune, de tristețe și de durere? La ce bun ești când golul pe care l–ai lăsat în existența mea nu am făcut decât să îl umplu cu lacrimi? De ce, în cruzimea ta absurdă, nu mi-ai dat drumul, eliberându-mă când ai fi putut, dacă nu ai vrut să ai de-a face cu mine? De ce m-ai făcut să gust infernul singurătății, al abandonului, al mâniei, al geloziei, al invidiei, al îndoielii, al neputinței, al neîmplinirii?

Marius, Marius…, am avut un vis tare năzdrăvan în urmă cu câteva zile în care mi-au apărut câteva figuri de vedete făcând cele mai poznașe fapte numai bune de surprins pe cameră de către paparazzi. De fapt, aceasta era și esența visului meu, anume că până și cele mai dosite și ascunse secrete ale oamenilor ies la suprafață dacă investigatorul care cercetează un caz oarecare dă de urma documentelor ”incriminatoare” potrivite. Dar zău, Marius, că în cazul tău tot ce ține de tine e învăluit de mister și de secretoșenie, ca și cum numai simplul act de a-ți pronunța numele în spațiul public constituie un sacrilegiu, un delict. Cum de este posibil să știu ce a mâncat Benedict Cumberbatch la micul-dejun azi-dimineață, dar nu pot să știu despre tine ce facultate ai făcut, unde lucrezi, ce hobby-uri ai (în afara skateboarding-ului și a jocurilor video), etc.? De ce nu mi se îngăduie să cunosc nimic despre tine? De ce nu îmi îngădui tu singur să fac parte din viața ta privată? De ce nu îmi dai voie să cunosc nimic din ce gândești? Din ce vrei? Din ce visezi? Din ce nădăjduiești? Oare nu au importanță aceste lucruri exterioare, iar din acest motiv îmi rămân tăinuite? Dar dacă nu au importanță, atunci de ce eu am fost forțată să le mărturisesc pe toate care țin de ființa mea pentru ca tu să cunoști din timp cine sunt și la ce să te aștepți? Ești tu oare un caz mai puțin complex decât al meu pe care îl voi putea elucida și decripta în numai câteva clipe îndată ce te-aș întâlni? E oare nevoie să te întâlnesc în persoană ca să pot decripta mecanismul tău de funcționare?

Marius, ca să te pot descifra nu trebuie decât să pătrund în încurcatul manual tehnic al orgoliului masculin. Ca să aflu cine ești în natura ta interioară nu trebuie decât să decriptez funcționalismele orgoliului masculin. Dacă pe orgoliul meu feminist l-am numit ”madam”, mă întreb pe al tău cum să îl numesc ca să fac dreptate adevărului despre absurdul situației dintre noi? Căci această poveste care trebuia să fie una despre iubire și despre suflete pereche s-a preschimbat într-un război al orgoliilor, iar orgoliul este cel mai puternic auto-sabotor al vieții. Chiar mai puternic decât este ateismul.

Orgoliul masculin este acea netrebnică practică a eului de a fi capabil de a purta războaie, de a vărsa sânge, de a îndura răni și de a avea mădularele zdrobite, dar de a nu putea suporta mustrarea unei femei. Dar am să împărtășesc cu tine motivul pentru care trebuie să te cert, să te dojenesc și să te scutur din himera în care dormi ca hipnotizat. Este vorba despre testul cuplului despre care am vrut să scriu în septembrie, înainte ca tatăl meu să moară. Primisem într-o noapte, în cursul meditației, o imagine deosebit de gingașă și de revelatoare. Eram împreună, iar fiecare era înconjurat de jur-împrejur de o aură luminoasă și strălucitoare. Apropiindu-ne unul de celălalt, am fost portretizați, în următoarele secunde, în actul intim. Însă începând cu acele clipe, aurele noastre mi s-au dezvăluit ca fiind atât de cuplate încât, împreună, formam o singură ființă și o singură aură. Toată acea strălucire ne învăluia pe amândoi, ca și cum eram acoperiți de o plapumă de energie luminoasă și vibrantă, electrică. Eram, pe drept cuvânt, complet îngemănați.

Nu mai este niciun mister pentru nimeni adevărul concret potrivit căruia energiile celor doi parteneri se cuplează în timpul actului intim, cunoscându-se faptul că germeni de lumină și germeni maligni ai egoului animalic sunt, inevitabil, transferați de la un partener la altul, în acest fenomen constând și karma sexuală. Dovada vie că așa stau lucrurile se vede foarte limpede în comportamentul tuturor partenerilor care, după ce au contact sexual repetat, încep să împrumute din obiceiurile și din năravurile celuilalt. Dar ceea ce nu se știe, lucru pe care nici eu nu l-am știut, este că tainele lui Dumnezeu sunt atât de nebănuite încât excepții de la regulă se pot ivi, chiar dacă pot surprinde. Vreau să spun prin asta că, în mod normal, energiile celor doi parteneri se cuplează în timpul actului intim, nu în afara lui. Și, așa cum am mai spus, acest fenomen poate determina situația, deseori inevitabilă, în care cei doi vor plăti karmic pentru greșelile celuilalt. Ei bine, Marius, excepția de la regulă este tocmai cazul meu și al tău, în acest fenomen stând și misterul din spatele actului magic și mistic de pe 13 Septembrie 2015 care ne-a legat sufletele și care a constat în această subtilă transfuzie reciprocă de germeni solari, ca și maligni, în ciuda faptului că noi nu am stat absolut niciodată unul în apropierea celuilalt la nici măcar un metru pentru ca un astfel de transfer de date să se facă. Astfel a procedat Tatăl cu noi pentru ca Voia Sa să se facă, avertizându-mă de multe ori de-a lungul timpului că scopul acestui act mistic era următorul: ”ca să înveți că greșelile și păcatele lui sunt și ale tale”.

Cu alte cuvinte, condiția de a-ți decripta păcatele și minusurile, ca și cum sunt ale mele fiindcă sunt ale mele deja, a devenit obligatorie ca să pot primi de la tine îndurarea ta. Nădăjduisem să primesc de la tine iubirea ta, ajutorul tău, consolarea ta, mângâierea ta și sprijinul tău, dar a trebuit să abandonez această nădejde, înțelegând că nu le voi primi de la nimeni, nici de la mama mea, nici de la sora mea, nici de la rude sau cunoscuți și nici măcar de la tine fiindcă nu m-am născut ca să fiu consolată, așa cum nici nu m-am născut ca să consolez. Departe de mine acest gând căci tocmai mi-am sumetecat mânecile, plângând și simțindu-mi inima sfâșiată, pricepând că rostul meu pe lume este să îi ajut pe ceilalți să își ia propriul taur intern (egoul animalic) de coarne pentru a-l răpune. Deci ca să mai aștept iubirea ta, sprijinul tău și mângâierea ta este o pierdere inutilă de timp. Mi-am făcut prea multe iluzii în privința ta, căsătorindu-mă cu tine și făcând copii cu tine în imaginația mea, ca să mai stărui în neghiobia mea căci refuzul tău de a avea de-a face cu mine și de a-mi vorbi a fost pentru mine ca lovitura de bocanc pe care i-o dai în pântec unui om ca să îl faci să priceapă că este slab, prost, învins. Lovitura ta de bocanc în pântecul meu trebuia să curme în mine orgoliul, dar, în schimb, ai omorât în mine nădejdea fiindcă nu mai pot crede că toate acele lucruri legate de destinul meu pe care al 3-lea ochi mi le-a dezvăluit de-a lungul timpului mai pot fi posibile. Nici copilul, nici vindecarea mea, nici întâlnirea cu tine. Mai ales întâlnirea cu tine! Mi-am cercetat îndelung inima în cursul ultimelor zile, cântărindu-mi fiecare lacrimă ca să îi aflu sursa de proveniență. Și nu există dubiu că ele vin din deznădejde, din pierderea speranței și a încredințării că te voi cunoaște în persoană într-o bună zi.

Pe bună dreptate îți scriu toate acestea ca să te dojenesc pentru că sufletul tău singur mi-a zis astfel: ”Fă-mi inima din rece caldă și fă din piatră, precum e, să iasă foc.” Focul este Eros, este iubirea și este Mama Divină Kundalini. Dacă nu crezi în Divina Mamă, atunci nu ai înțeles nimic din ce am scris și cu atât mai puțin ai înțeles faptul că, simțindu-i forța electrică în corp în fiecare minut al zilei, am atins pragul agoniei din cauza durerii. Dar dacă ai vedea rezultatul (sau, mai bine zis, dacă l-ai auzi), am încredințarea fermă că nu te-ai mai îndoi că sub epiderma mea circulă o forță electrică mistuitoare capabilă să deschidă orice înfundătură oarbă.
– Atunci, de ce nu îți deschide înfundătura orbirii? mi te vei adresa țâfnos, tot așteptând de atâția ani, de la distanță, să vezi miracolul înfăptuindu-se.

Poate că uiți, în lamentările tale, că focul care purifică este Eros și este iubirea. Și poate că uiți că ura stă la baza orbirii mele. Ura, în mod evident, este antagonistul iubirii, iar pentru a mi se îngădui să lucrez la mecanismul urii pentru a preschimba această emoție din păcat în virtute, trebuie să aduc numeroase dovezi de bună-voință, de bună-credință, de disponibilitate de a coopera cu Marea Lege, etc. Mai mult decât atât, îți voi povesti în cele ce urmează o scurtă experiență avută în urmă cu 2 săptămâni care mi-a dovedit ceea ce am înțeles și simțit încă de când am suferit atacul cerebral, anume că îmi percep orbirea ca pe un fel de pânză ținută dinadins peste ochii mei ca să mă împiedice să văd.

Așadar, visam în acea noapte ceva destul de urât, o grozăvie, o mutilare. Un corp de femeie rănit, sângerând, descărnat. Mecanicitatea visului s-a dovedit în momentul în care, deși începusem să conștientizez faptul că visam, nu îi puteam pune punct. Din contră, tot acel context sinistru se încăpățâna să se proiecteze din mintea mea în fața ochilor mei, în lumina astrală. Era cu adevărat foarte oribil, iar eu nu mă puteam trezi. După câteva clipe de privit ceva destul de minunat s-a întâmplat căci niște mâini gingașe și pline de milostenie divină s-au manifestat în visul meu, acoperindu-mi ochii și împiedicându-mă să mai privesc la scena macabră anterioară care nicidecum nu dispăruse. Dar eu nu o mai puteam vedea, ochii mei și sufletul meu nu mai erau expuși acelor imagini de coșmar. Cineva mă proteja, mă mângâia, mă consola și mă alina. Negreșit că acele mâini aparțineau Ființei mele profunde care mă supraveghea îndeaproape în cursul visului și care hotărâse să intervină atunci când acțiunea minții luase o turnură nefirească spre morbid. Dar sincer voi mărturisi că, percepând influența acestor mâini peste ochii mei, am băgat de seamă că acea percepție era identică cu simțământul pe care îl am vis-a-vis de orbire, anume că o forță superioară mie îmi acoperă în mod intenționat și deliberat ochii ca să mă împiedice să văd. Atâta doar că, până în acea noapte, nu am avut și percepția simțământului protecției. Cine mă protejează este limpede și demonstrat deja. Spiritul Sfânt dă bolile și le ridică în conformitate cu Marea Lege și cu Voia Tatălui. Dar de ce zic și simt că mă protejează nu pot încă să explic fiindcă nu pot să aleg din atâtea surse, sursă pe care, dacă aș vedea-o, expunându-mi ochii și sufletul la mecanismul său, negreșit că mi-ar distruge orice șansă de revenire la sânul Ființei profunde. Dar numai zic că nu știu să aleg din atâtea posibile cauze căci de simțit, o simt cu toată inima că aceasta este ura. Și unde este ură, este și orgoliu. Atât de mult orgoliu rănit!

Marius, toată viața mea am avut o stranie auto-imagine despre mine, ca și cum cea mai prețioasă lecție pe care trebuia să o învăț era aceea de a mă percepe pe mine însămi, ca femeie, în context cu sexul opus. Desigur că și toate celelalte aspecte ale vieții, ca bunăstarea, prosperitatea, succesul, meseria, etc., aveau importanță, dar cel mai pregnant sentiment pe care l-am trăit toată viața mea a fost legat de binomul femeie-bărbat și de raporturile dintre cele două sexe. Fiindu-i imprimată această căutare în genetica particulară, sufletul meu a căutat să răspundă în mod pozitiv acestei lecții pe care trebuia să o învețe, dar pentru că nu a primit și un educator potrivit care să îi predea această învățătură, s-a desincronizat de calea pe care trebuia să o urmeze. Scopul acestei învățături era foarte bine definit și numai de puțin timp am început să îi înțeleg semnificația, influența ta asupra existenței mele jucând rolul ”vrăjitoriei” care îmi deschide ochii către înțelegere. Iar dacă mama mi-ar citi confesiunea de față, s-ar înnegri de mânie și de supărare pentru că ea numai în această poziție nu ar vrea să mă știe, așa cum nu și-ar dori ca nicio femeie să fie, așa cum a fost și ea față de tata, anume într-o relație de inter-dependență totală de bărbat. Cât ar fi vrut ea să mă știe liberă și complet independentă de orice bărbat! Cât s-a luptat să îmi dea această învățătură, încercând să răsfrângă în mine frustrările ei, supărările ei, necazurile ei trăite alături de tatăl meu! Și cât de mult a greșit, imprimând în mine acea cauză pentru care Ființa profundă îmi acoperă ochii ca să nu mai văd, limitându-mi acțiunile și libertatea de mișcare la strictul necesar, la supraviețuire.

Marius, toată viața mea am crezut cu sinceritate că sentimentele mele față de sexul opus sunt corecte, că am prețuire pentru bărbați, că le port considerație, afecțiune, admirație și dorință de apropiere. Desigur că toate acestea s-au văzut în exteriorul meu, în efortul meu de a mă pune în context cu sexul opus prin diverse situații de viață. Dar dezgropându-mi-se cadavrele emoțiilor refulate din mormântul inconștientului de către Mama Divină Kundalini cu scopul de a-mi studia mintea, am întâmpinat o piedică destul de tulburătoare de care nu am fost, pur și simplu, conștientă. Pe scurt, sub stratul aparent de prețuire și de considerație pe care le simt față de bărbați, am descoperit că, în mod subconștient și inconștient, mă percep pe mine însămi, ca femeie, ca fiind auto-suficientă pentru supraviețuirea mea de-a lungul unei vieți obișnuite. De fapt, în interiorul acestui eu subconștient autonomia mea este atât de mare încât aproape că mă percep total independentă de bărbat pe care îl privesc, prin ochii acestei feministe, ca pe un obiect nefolositor și aducător numai de nenorociri, de războaie, de conflicte, de lipsuri, de amărăciune, de suferințe și de dureri. Mai mult decât atât, în interiorul acestui eu subconștient simt că, omorându-mi dorința maternă, omor în mine și dependența de bărbat. Căci lipsindu-mi dorința maternității, mă pot lipsi și de prezența bărbatului de care nu am nevoie ca să supraviețuiesc.

Marius, Marius, atât de mult am vrut să fii al meu, dar pornirea mea îmflăcărată nu se dovedește decât o tornadă pasională de suprafață care se va stinge repejor, așteptând un alt stimul bestialic instinctual ca să o provoace. Fiindcă, în afara acestei pasiuni de moment, nu îți găsesc utilitatea. Nu îți văd beneficiile pentru bunăstarea mea mentală, fizică și emoțională, fiind, din faptele concrete pe care le faci, izvorul tuturor amărăciunilor și supărărilor mele. Dacă scopul apropierii dintre feneie și bărbat este pentru ca ea să simtă în pântecul ei lovitura lui de bocanc, atunci mă dezic de această apropiere și o refuz deschis căci nu îmi este de niciun ajutor să rabd cruzimea ta când de foane nu voi muri fără tine.

Dar iată că Tatăl mi-a dat această nesuferită boală a orbirii care nu îmi îngăduie nici măcar să aprind aragazul ca să îmi fac singură de mâncare fără să nu fiu în permanență în primejdia de a da foc casei. Desigur că mai toți nevăzătorii se descurcă la capitolul ”supraviețuire” și în bucătărie, dar nu caut să abordez cazul concret al fiecărui nevăzător, ci să vorbesc la modul simbolic despre năpasta în care mă aflu de 8 ani și care acum descopăr că ucide în interiorul meu autonomia mea ca femeie și dorința mea de independență față de sexul opus.

Desigur ai putea spune că o altă femeie mi-ar putea găti. Dar oare mi-ar putea bate cuiele în piesele de mobilier? Sau mi-ar putea repara robinetele stricate de la duș? Sau mi-ar putea zugrăvi pereții în care s-a infiltrat apa de la vecinul de deasupra? Fiindcă toate acestea erau activități pe care începusem să le fac singură înainte să îmi pierd vederea, căutând să înlocuiesc acțiunea bărbatului cu efortul personal ca să nu mai depind, sub nicio formă, de el! Fiindcă adevărul gol-goluț este că, sub aparentul strat de prețuire și de admirație pentru sexul opus, desconsider bărbații, îi disprețuiesc și nu le văd rostul.

Marius, știi cum este pentru regia feministă autonomă din subconștientul meu să învețe prețioasa lecție a dependenței de sexul masculin? E o tortură inchizitorială din cauza căreia mă zvârcolesc sub propria epidermă neîncetat, suferind amarnic. Mă doare toată ființa ca atunci când ești zdrobit de stânci, căzând de la o mare înălțime. Plâng de mi se rupe inima fiindcă simt că, dacă aș alunga de la mine aceste credințe, n-aș face decât să mă ofer de bunăvoie bocancului din piciorul tău ca să mă lovești în burtă ca să avortez din mine reacțiunea, împotrivirea.

Și, Marius, tu m-ai lovit atât de tare în pântec că am rămas atât de paralizată de neputința de a mai reacționa încât nu mi-a mai rămas altă soluție decât să cerșesc îndurarea de la Tatăl, implorând să se facă Voia Lui ca să fiu scăpată de pedeapsa pe care tu mi-o aplici. Căci eu plătesc acum pentru greșelile tatălui tău, fără să îți dai tu singur seama că, prin mine, te răzbuni pe el. Fiindcă, dacă ai înțelege acest lucru, te-ar mustra conștiința și ai înceta să îl mai faci. Dar tu nu te oprești, motiv pentru care pot deduce că nu ai mustrări de conștiință. Și dacă nu ai mustrări de conștiință, nu înțelegi ce faci. Dar departe de intenția mea este să mai cerșesc de la tine mila și îndurarea ta, implorându-te să te oprești, să nu mă mai zdrobești, să nu mă mai pedepsești, să nu mă mai umilești, să nu mă mai ignori, să nu mă mai chinuiești. Tristețea mea în privința ta a atins pragul nepăsării, fiind și motivul pentru care nu te-am mai visat aproape deloc în ultimul an și jumătate.

Și toate acestea se întâmplă de la 13 Septembrie 2015 încoace, ca să învăț că greșelile și păcatele tale sunt și ale mele, în această cumplită și neîndurătoare încercare constând testul cuplului pe care, dacă nu îl trec, nu primesc focul Mamei Divine Kundalini. Și nici îngăduința de a-mi publica textul.

Dar despre ce cuplu vorbesc aici, alcătuit din mine și dintr-o iluzie, dintr-o himeră, dintr-un vis? Să fie oare posibil ca un om și spațiul cuprins în inima sa pe care l-a umplut cu lacrimi să alcătuiască un cuplu? Și chiar dacă ai fi real, cum ar fi perechea noastră văzută din afară când unul se prezintă ca un prinț, iar celălalt drept cerșetor? M-aș fi săturat cu firmiturile pe care mi le-ai fi aruncat, din milă, în poală. Iar dacă banii sunt motivul pentru care nu ai vrut să ai de-a face cu mine, visând la visuri de înavuțire, sincer îți mărturisesc că nu mi-ai putea aduce ofensă mai mare pentru care nu am să îți spun decât următoarele: SĂ TE IA DrACUL și să aștepți tu mult și bine ca banii să îți încălzească ție inima, făcând să iasă foc din piatra inimii tale!

mai 082021
 

Sâmbătă, 08 Mai 2021

Azi-noapte am dormit și mai prost decât de obicei, trezindu-mă în jurul orei 05:45 ca să mă relochez în dormitorul părinților mei pe la 06:30, adormind la loc de-abia pe la 07:30, cu un gust foarte ciudat în gură, cu aciditate în sânge și cu nervozitate cardiacă sporită. Mi-e cu neputință să mai suport ziua prezentă care se desfășoară în fiecare zi după același tipar căci simt mai acut decât oricând dezechilibrele și lipsurile, lipsa de mișcare, lipsa de aer, lipsa de lumină, lipsa de odihnă, lipsa de companie umană autentică, etc. Dar pentru a-mi reaminti făgăduința Sa care nu s-a modificat în legătură cu recuperarea vederii mele care mi-a devenit extrem de necesară, Ființa interioară profundă a binevoit azi-noapte să îmi desfășoare în ochi o mulțime de planșe colorate în tot felul de nuanțe minunate de roșu, galben, portocaliu, etc., ceea ce m-a bucurat foarte mult întrucât nu mai primisem de o săptămână astfel de imagini colorate. Și, întrucât mă simt ca un copil mic care are nevoie în permanență să fie însoțit măcar de către unul din părinții săi oriunde s-ar duce și orice ar face, îmi sunt neînchipuit de benefice aceste mici fenomene care vin din universul interior. Percepeam foarte multe astfel de trăiri ghidușe și înainte, dar mărturisesc cu sinceritate că numărul lor sporit din ultimele 6 luni îmi îngăduie să cred că am fost trecută la terapie intensivă pentru ca sentimentul cum că am fost abandonată de Divinitate să fie complet eliminat din inima mea.

În afara acestei palete largi de culori, am mai perceput intermitent prezența unei raze de lumină coborând din Cer, luminând un perimetru larg în jurul său în care m-am simțit stând mai întâi în nesiguranță și singurătate, apoi în ușurare și încântare! Dacă mi-ar fi permis să beneficiez un timp mai îndelungat de această apropiere dintre sufletul meu și raza de lumină care coboară spre mine și care aparține Ființei profunde, aș vrea să o fac în deplină tăcere ca să pot contempla în fericire și liniște minunea care mi se întâmplă și care îmi este dată din milă și din bunăvoință Divină.

Și tot din milă și din bunăvoință a Dumnezeului intim am primit și ce a urmat în această dimineață, după ce am adormit la loc la 07:30. Încercarea la care am fost supusă dincolo de zidul somnului a început în forță, punând la înaintare reaua-voință și cruzimea de fond a acestui demon inconștient. Ar fi redundant să mai descriu iar tehnicile de șantaj și de intimidare folosite de reaua-voință ca să curme efortul sufletului de a se metamorfoza din bestie inconștientă în om autentic. Însoținu-se cu batjocura și cu sarcasmul pentru ca insulta să fie și mai umilitoare, malevolența m-a săpunit, m-a scărpinat, m-a furnicat, m-a înțepat și m-a urzicat, m-a ars și m-a electroșocat în fel și chip de am ajuns iarăși în pragul agoniei emoționale întrucât întregul context aducea iarăși a nebunie, așa de dureroasă este agonia procesului de purificare când delirezi febrilic și vezi adevărul în același timp.

Hotărât, ce mi s-a întâmplat a fost o autentică ședință de iradiere căreia cu greu i-am rezistat ca să nu strig din toți rărunchii: ”AJUNGE! Ajunge! Destul! Am îndurat destul!” Dar în loc să cer să se oprească, strigam în schimb: ”MA-MA! MAAAA-MAAA!”, aceasta fiind o mantră extrem de prețioasă menită să reactiveze anumiți atomi de lumină ai copilăriei scufundați în universul interior. Apoi iar am strigat: ”Ma-ma! Ma-ma Divină!”, rugând-o cu multă sinceritate să mi se arate pentru a mă ajuta și asista în acel infern pe care reaua-voință îl crea și care numai la auzul numelui Mamei Divine s-a agitat cu și mai multă agresivitate, inducând în energia mea vitală stări și senzații și furnicături foarte greu de suportat. Și am strigat iarăși și am dat din mâini și din picioare gândind în același timp în sinea mea că nu îmi mai păsa dacă trupul meu fizic avea să se miște somnambulistic în lumea vizibilă ori dacă aveam să încep a vorbi prin somn. ”Fie ce o fi, dacă mă aude cineva țipând prin somn va veni să mă trezească și să mă liniștească”, am gândit, continuând să strig după ajutorul Mamei Divine!(Bănuiesc că, dacă nimeni nu a venit să mă trezească auzindu-mi țipetele, înseamnă că ele au rămas în interior!)

Era clar că eu cerșeam dovezi ale existenței Mamei Divine și dovezi care să îmi demonstreze binefacerile pe care forța transcendentală a energiei Sale le are asupra psihicului/sufletului, vrând mai mult decât orice să o simt aproape, dar încă nu îmi era mie clar că mai ales eu eram cea care trebuia să aducă numeroase dovezi prin care să îmi demonstrez caracterul și intențiile. Așa că, atunci când un incubus plin de senzualitate și farmec a fost adus la mine ca să mă pună la încercare, mi-am vorbit astfel, îmbărbătându-mă singură: ”Cătălina, opune-te! Cătălina! Cătălina! Rezistă și opune-te! Oprește-te acum! Oprește-te din ce faci!” Astfel am reușit să mă opresc și să mă îndepărtez de acea formă a ispitei, însă nu cu ușurință sau fără regrete. Dar numai aceasta în sine nu constituia o dovadă convingătoare că merit să primesc mai mult foc purificator de la Mama Divină, așa că o altă trăire mi-a fost indusă curând după aceea sub forma vărului meu care, proiectându-se cu înfățișarea sa prezentă în fața mea, a început să mă tachineze amarnic. I-am întors spatele încercării fiindcă nu vroiam să am de-a face cu el, demonstrând că mai aveam un car de resentimente în legătură cu această poveste, dar nici nu am reacționat cu mânie și agresivitate precum făcusem în urmă cu două săptămâni, chiar dacă mă simțeam la capătul puterilor din cauza percepțiilor pe care le experimentam corelate cu vibrația foarte scăzută a acestor energii care ieșeau din mine ca aburul dintr-o oală plină ochi cu apă pusă la fiert.

Până în acest punct toate decorurile și scenele au fost nedefinite, haotice, însă după aceea totul în jurul meu s-a modificat contextual, luând forma unei clădiri obișnuite, eu stând întinsă ca pe o targă. Apoi Luciferul particular s-a ivit pe neașteptate, punându-și mâna pe capul meu ca pentru a mă mângâia, dar în clipa în care mi-a atins lobul temporal al emisferei cerebrale stângi, ceva foarte straniu mi s-a întâmplat întrucât o energie blocată în această regiune a fost stârnită, iar eu m-am cutremurat, simțind că mă întunec pe dinăuntru, că îmi pierd controlul și stăpânirea de sine, că mă demonizez și că mă las pradă celei mai cumplite mânii. Zilele trecute am început să simt cum un firicel de curent electric pătrunde tocmai în această parte a creierului meu, punând în mișcare ce este blocat acolo, fapt care a dus la stări emoționale și mentale conflictuale, bunăoară, în timpul plimbării de ieri de pe faleză am cedat iarăși în fața neputinței datorată circumstanțelor de viață, smulgându-mi masca pandemiei de la gură și venindu-mi să trântesc cu totul de pământ chiar în fața trecătorilor, înțelegând din cele petrecute în această dimineață că mi s-a dat voie din universul interior ca și rămile suferite în lobul temporal stâng să fie accesate și explorate printr-un control medical sufletesc de rutină menit să îmi descopere lezziunile emoționale la modul general.

Dar care era sursa mâniei mele nu pot preciza deslușit decât în măsura în care criza se datora tuturor stimulilor primiți în ultimele zile, cireașa de pe tort fiind cele petrecute azi-dimineață, dar de vreme ce ciudatul gust din gură nu mi-a dispărut nici acum, la mai bine de 24 de ore după ce simptomul a apărut, bănuiesc că îl pot asocia cu otrava zaharisită auditivă care intră prin ureche ca să fie procesată de lobul temporal, vrând să denumesc prin aceste deserturi toate dulcegăriile, toate promisiunile, toate dovezile îmbălsămate cu sirop pe care iubiții le cer unii de la alții, iar adevărul gol-goluț este că acum, seară fiind, îmi este foarte rău în tot corpul, venindu-mi să vomit numai dulce și iarăși dulce și zahăr, senzație pe care am trăit-o și pe perioada spitalizării, după ce am făcut atacul cerebral, motiv pentru care sunt îndemnată să cred că și atunci, ca și acum, mi se umpluse paharul de toleranță la făgăduințe. Dar acestea de azi-dimineață nu erau decât mustrarea Luciferului particular pentru slăbiciunea mea de ieri dimineață când, în mai puțin de 15 secunde, am cedat tentației lui chiar la sfârșit, după ce rezistasem cu sârg toată dimineața stimulului său. Ba mai mult decât atât, nu îmi reamintea Luciferul particular în acest mod că, în comparație cu caznele la care el are să mă supună, toți ceilalți despre care eu spun că m-au chinuit și torturat sunt o nimica toată, deci nu există rost în a le mai purta pică? Astfel îmi arăta că, în afara însușirilor descrise anterior, trebuia să dau dovadă și de conștiinciozitate, faptul că se ivea iarăși din seninul-seninului făcându-mă să cred cu fermitate că fusese în permanență în spatele cortinei, observându-mă pentru a da un calificativ efortului meu sufletesc.

Oricum, nu m-am lăsat condusă de subitul acces de mânie accesat în lobul temporal, ridicându-mă în capul oaselor și sărind în picioare. Multe din acele senzații atât de neplăcute dispăruse,ră, lucru care a stârnit în mine curiozitatea pentru noul context în care mă aflam. El atunci s-a grăbit să mă înconjoare de jur-împrejur, preschimbându-se într-un fel de umbră a mea și vorbindu-mi ca o voce în surdină. Și cu prezența sa dându-mi astfel roată a venit și acel pronunțat sentiment de interiorizare în puterea lui dominantă care mi-a permis să circul de-a lungul și de-a latul clădirii fără să mai percep accesele acelea de vibrații sinistre.

Am pășit pe ușa camerei în care mă trezisem ca să dau într-un hol, luând-o la dreapta și mergând înainte pe coridor, trecând pe lâângă numeroase uși închise sau deschise și pe o parte și pe cealaltă a holului. M-am văzut mergând încet, folosindu-mi picioarele ca să mă deplasez, așa că am făcut un salt în aer să văd dacă plutesc și văzând că pluteam într-adevăr m-am deplasat de aici înainte prin levitație, înaintând cu mai multă ușurință și repeziciune, aruncând o privire pe ușile deschise ale unora din acele camere. Astfel am văzut că acele camere erau saloane de spital în care pacienți și doctori luau contact, dar tot privind și privind în salon după salon am început să trăiesc cu puternicul sentiment că nu eram în orice fel de spital, ci într-un institut de psihiatrie, toți pacienții de la acel etaj fiind internați pe motive psihiatrice.

N-am scos niciun cuvânt până aici, ajungând la capătul holului și dând să urc pe niște scări ca să văd ce era la etajele de sus, simțindu-mă pornită să îmi găsesc salonul în care să mă pot integra potrivit cu diagnosticul meu, salon din care mai degrabă fugisem, ca și cum eram deja un pacient internat acolo și un obișnuit al casei fiindcă, în fond, stăteam la discuții cu umbra mea pe care doar eu o auzeam, dar pe scări am dat nas în nas cu o prezență care se exprima prin înfățișarea unui bărbat tânăr și relativ simpatic de care m-am speriat foarte tare în mod inexplicabil, simținddu-mă cuprinsă de o ciudată anxietate.
– De ce te-ai speriat de el? Nu este decât o derivare subiectivă a minții tale, mi-a șoptiit Lucifer din umbra care mă înconjura.
– Atunci și ceilalți pacienți sunt tot euri? l-am întrebat, dar fără a fi surprinsă să descopăr că toate acestea aveau legătură cu egoul, așteptându-mă la așa ceva.
– Păi, da, sunt euri, îmi răspunse el succint, fără să dea lămuriri suplimentare.
– Atunci ele au legătură cu isteria! am exclamat într-o doară, vrând să dau o interpretare pe loc simbolului sugerat de sanatoriul respectiv, continuând să merg cu Lucifer care mă umbrea pe un alt coridor.
– Păi, da. Doar te-am avertizat și am tot încercat să îți arăt că voi, femeile, simțiți unele din aceste lucruri mai profund, mi-a dezvăluit, dar continuând să păstreze misterul asupra semnificației simbolice a acelui loc pe care, în mod evident, eu trebuia să o decriptez, descifrându-mi emoțiile și stările pe care le experimentam pe loc stimulate de factorii aceia insoliți din jurul meu.
– Cred că vrei să îmi vorbești despre inima rănită? i-am spus după un răstimp, găsind că sentimentul mascat în acea clădire cu care mă identificam în acele clipe era dezamăgirea în dragoste care implică o serie infinită de alte emoții isterice și devastatoare.
– Acum vezi bine ce rămâne în urmă în tine după unul, a mai adăugat el, confirmându-mi că mergeam bine pe linia interpretării.
– Deci în acest loc este exprimată dezamăgirea mea trăită într-o chestiune de iubire? Toți acești pacienți sunt euri suferinde din iubire? am vrut să știu, văzând că el se dezlega la gură.
– Oh, unul am spus? Zici o dezamăgire? Ce-ai spune de 30? Nu îți amintești că de atâtea chestiuni de iubire a fost vorba? mi-a răspuns, punând sare pe rana mea.
– 30? Nu neg, dar aici sunt mai bine de 30 de euri. De fapt, cred că sunt câte 30 de euri pentru fiecare emoție în parte, 30 de versiuni ale isteriei, 30 de nuanțe ale dezamăgirii, 30 de feluri ale geloziei. Lucifer, tu nu îmi arăți iubirea. Tu îmi arăți coșmarul în relațiile dintre bărbați și femei! E un coșmar, i-am adresat Luciferului particular, dar nu fără a mă amuza într-o oarecare măsură fiindcă vedeam acum destul de limpede că toate acele elemente onirice, spitalul de psihiatrie, doctorii și pacienții, sugerau starea de isterie în iubire, ca atunci când iubești ca un nebun, ca un turbat, fără discernământ și fără limite în masochism și în suferință auto-impusă. Toate acele vibrații percepute la începutul dimineții aparțineau acestor stări emoționale și mentale, iar întregul haos era expresia câmpului de luptă într-o chestiune de iubire, reaua-voință nefiind decât mijlocitorul care scărpina rana. Vai de mine și de mine, câte astfel de coșmaruri nu am trăit și cum am resimțit fiecare refuz al vreunuia iubit de mine în secret ca pe o insultă pe care am exagerat-o și pe care am împopoțonat-o cu haina catastrofei căci Luciferul particular îmi arăta și spunea purul adevăr cum că eu, ca femeie, simt unele lucruri mai nuanțat.

Și zicând astfel, am pătruns cu Lucifer într-o zonă de subsol construită ca o galerie boltită fără ferestre, dar largă și spațioasă pe ai cărei pereți erau lipite numeroase postere promovând filme de groază despre relațiile dintre femei și bărbați. Le-am privit o clipă, recunoscând titlul unui film fiindcă purta numele lui Lucifer, așa că am vrut să mă întorc spre el pentru a-i spune:
– Uite, acesta este serialul acela despre tine. Nu prea te-au prezentat cum trebuie. De fapt, atât de puțini cunosc ce ești tu în fapt și de drept, dar degeaba vorbeam eu întrucât prezența sa dispăruse din jurull meu.

Atunci am băgat de seamă că o altă prezență se ivise în acea galerie ale cărei uși se încuiaseră în urma mea. Numai noi doi mai eram acolo, închiși ermetic în acea galerie. Era înfofolit bine într-un pardesiu lung și purta o pălărie care îi acoperea în întregime chipul, semănând cu un fel de detectiv din anii „50, dar dacă stau mai bine să mă gândesc, semăna mai degrabă cu omul invizibil al lui G.H. Wells. Era de o enigmă de nepătruns! Și cât ai clipi din ochi s-a descotorosit de vestimentația sa caraghioasă, apărându-mi sub forma unei mase de energie strălucitoare și vibrantă cu formă umană foarte bine definită. Văleu și vai de mine, era la mulți metri depărtare când s-a făcut astfel vizibil, dar chiar în clipita aceea m-a potopit cu cel mai îmbietor sentiment pe care mi l-ar fi putut induce: siguranța! Căci așa m-am simțit în preajma acelei noi prezențe, în largul meu și în siguranță! I-am vorbit prin semne timp de câteva secunde fiincă sufletul meu îl recunoștea pe cel care mi se arăta și dintr-un singur salt a venit de pe treptele galeriei unde stătea la început chiar în dreptul meu și punându-și o mână pe inima mea și cuprinzându-mă de mijloc cu cealaltă, mi-a activat esența feminină într-o singură secundă, zicându-mi:
– Medieval!

Numai 5 sau 7 secunde am stat în îmbrățișarea sa, revenind în stare de veghe cu inima bătându-mi să-mi sară din piept de emoție și mi-a luat câteva minute bune să mă dezmeticesc din uluială. Era 08:35. Numai bine ce mă trezisem că Ana a intrat atunci în dormitor ca să își ia hainele pentru a pleca la cumpărături, făcând ușile să scârțâie grozav. De m-ar fi trezit din acea splendoare de la sfârșit, tare mult m-aș mai fi necăjit, dar iată că fereastra de timp a fost atât de precisă încât nu o pot pune decât pe socoteala milei Tatălui care binevoise să îmi dea o nouă experiență plină de învățături. Această formă de la sfârșit a fost substanța pe care am primit-o ca pe o donație în corpul de energie subtilă pe 13 septembrie 2015, dacă ”donație” ar putea fi cuvântul descriptiv pe care să îl folosesc pentru ceva care mi-a fost forțat în sistem fără să am drept de alegere. Și până și în timpul acelor numai 5 secunde petrecute în brațele sale am citit în el ca într-o carte deschisă că nu avea niciun pic de disponibilitate de a-mi permite să îmi negociez libertatea, făcându-se stăpân asupra mea din cap până în tălpi, fără a numi aceasta posesivitate sau sclavie, ci năzuință aprigă de îngemănare cu persoana potrivită căreia, îndată găsită, nu vrei să îi mai dai drumul. Și de unde să încep să interpretez posibilele sensuri ale cuvântului ”medieval” în care iată că văd ”medie” și ”eva” și multe alte particule? Aș mai scrie alte 2 pagini numai despre acest cuvânt a cărui reformulare hazlie este ”înmărmuri” și iată de ce: Me die (eu mor) eva (chestiunea păcatului original) L; În măr (aceeași chestiune a păcatului original) muri (precum ”me die”), deci ”sunt înmărmurit”! Dar acea formă era Zburătorul de la începutul poveștii și sufletul meu pereche, puterea din prezența lui fiind copleșitoare. Dacă toată acea isterie relaționată cu dragostea s-ar vindeca, atunci cu siguranță această emoție s-ar preschimba în acel minunat și atât de curat și pur sentiment al dorului de îngemănare cu sufletul pereche pe care l-am văzut și simțit că există scufundat undeva în adâncurile psihicului meu! Mai mult decât atât, dacă inima nu mi-ar fi împrăștiată în atâtea versiuni și nuanțe ale suferinței în chestiuni de îndrăgosteală, atunci semnificația acelui sentiment de deplină siguranță trăit în preajma și în brațele lui s-ar limpezi complet fiindcă era abilitatea de a recunoaște pe sufletul pereche dintr-o mie și de a ști, de a simți când o persoană este total nepotrivită pentru tine. Când am terminat de scris prima parte a scrisorii, ceasul arăta 13:09. Dincolo de semnificația kabalistică a acestor două numere, ele sunt și data din calendar când această transfuzie a fost făcută, eu devenind conștientă în acea zi că el există. Mai mult decât atât, am mai primit prin muzică printr-o procedură care nu m-a dezamăgit niciodată la capitolul acuratețea mesajului venit de la Ființa interioară profundă o listă de melodii ale căror titluri au fost menite să îmi întărească convingerea că cel de la sfârșit este cel care îmi bântuie visele de atâta amar de vreme, ultima melodie din listă spunând totul despre identitatea celui de pe 13.09.2015:
1 Enigma – Beyond the invisible
2. Eve – Let me blow ya mind
3. Grey Daze – What„s in the eye?
4. Loredana Groza – Bună seara, iubite
5. RZA feat. Xavier Naidoo – Ich kenne nichts dass so scon ist wie du

De ce a venit azi-dimineață după ce nu s-a mai manifestat de nici 10 ori în ultimul an, de când Lucifer și-a dezvăluit infiltrarea în poveste? Pentru asta trebuie să mă întorc la evenimentele ultimelor câteva zile și la concluziile desprinse în urma meditațiilor și cugetărilor mele, așa că va continua!

apr. 122021
 

Luni, 12 Aprilie 2021

Azi-noapte l-am visat pe VladN., ceea ce face ca toată seria asta de vise cu fostele mele simpatii din trecut din ultima vreme să fie bătătoare la ochi. În fond, Ființa interioară profundă lansase această campanie de purificare a trecutului meu romantic în ziua în care eul feminist a fost dezgropat din mormântul subconștientului meu, așa că nu mă miră foarte mult de ce aceste chipuri care au creat puternice impresii sentimentale asupra mea sunt luate iarăși la rând pentru a fi înțelese, disecate și apoi eliminate.

Mărturisesc că toată această muncă interioară are câteodată un caracter plictisitor, putându-se lesne transforma într-o rutină mecanică pe care mintea nu va întârzia să o respingă. Cum trăiesc în condiții de viață atât de limitative, percepând în mod foarte accentuat dezechilibrele și lipsurile întâmpinate pe cale, de la o vreme am început să nu mai am tot atâta tragere de inimă pentru chestiunea aceasta a dizolvării egoului, tânjind cu multă ardoare după vederea trupească ce îmi lipsește, după culoare, după soare, după aer, mult aer proaspăt și binefăcător, după mișcare în natură, după vânt și după verdeață.

Dar simt acest pronunțat dezechilibru mai ales la nivelul centrului emoțional, deci în inimă, nevoia de companie umană devenind deja o povară atât de apăsătoare încât simt că mă apropii, cu adevărat, de limita mea de toleranță față de situația în care mă aflu.

Azi-dimineață m-am trezit dincolo de zidul somnului în interiorul acestui gol din inima mea pe care nicio activitate nu îl poate umple, nici măcar acestea cu caracter spiritual, nici măcar minunatele experiențe onirice pe care Ființa reală mi le dă din belșug. Orice acțiune sau activitate puneam în mișcare în timpul acestei trăiri sufletești pe care am experimentat-o azi-dimineață nu reușeam să umplu acel gol. Era golul pe care absența sufletului meu pereche o simbolizează în viața mea, conștiința trezindu-mi-se în interiorul acestei emoții copleșitoare care trebuie să nu fie necunoscută niciunui muritor care a aspirat și continuă să nădăjduiască la întâlnirea sufletului pereche.

Pe undeva pe cale, învârtindu-mă ca un titirez băgat în priză în casa în care mă trezisem, am perceput prezența Luciferului particular și dacă nu m-am ținut scai de el, mai ceva ca cea mai nesuferită lipitoare, urmându-l peste tot și rugând și cerând și cerșind și implorând să fiu lăsată să îl întâlnesc pe Marius în lumea vizibilă a materiei fiindcă nu mai puteam îndura acel dezechilibru pe care îl percepeam în chip limpede și clar în acele clipe, munca din postura de celibatar având o limită de care eu mă apropii furtunos din cauza centrului emoțional, a inimii!

Dar Luciferul particular nu dădea răspuns solicitărilor mele, făcându-mă să îl urmăresc peste tot, până în clipa în care am ajuns în dreptul unui balcon, moment în care mi-a spus:
– Ia privește în sus!

Atunci m-am uitat la bolta cerească unde am văzut o sclipire de lumină care, umplându-se, lărgindu-se și rotunjindu-se, s-a preschimbat într-un corp astral sferic și luminos ca un soare în miniatură. S-a apropiat cu repeziciune de mine până ce a ajuns în dreptul meu. Ceva îmi spunea că nu era Tatăl Ceresc, iar când acest astru mi-a vorbit cu acea voce feminină auzită de atâtea ori înainte, am știut că era Ființa interioară cea care se manifesta în acel chip simbolic al unui astru luminos și strălucitor. Și mi-a spus astfel:
– Dacă aș fi în locul tău, m-aș ocupa acum să mă întorc iar și iar și iar la acele ppuncte de început.

De acolo m-am întors în starea de veghe cu imaginea astrului stăruind pe retina ochilor mei și cu sentimentul că trebuie să mă întorc iar și iar la anii copilăriei ca să identific alte puncte de origine ale suferințelor și blocajelor mele. E tema pe care și Luciferul particular mi-o încredințase săptămâna trecută, din aceasta venea și refuzul său de a-mi lua în seamă cerșitul și tâânguielile. Nu îmi făcusem temele.

apr. 102021
 

Sâmbătă, 10 Aprilie 2021

Îmi vine foarte greu să descriu ce am trăit azi-noapte, dincolo de zidul somnului. Visam ceva mecanic și lipsit de importanță când, deodată, nu am mai fost stăpână pe mine însămi, pe mișcările mele și pe gândurile mele. Nu îmi era deloc străină senzația, motiv pentru care nu m-am înspăimântat, crezând că era vorba de un act de posesiune de către o forță exterioară mie.

Din contră! Ființa interioară profundă era puterea care mă stăpânea, arătându-mi limpede și clar cât de docilă și de ascultătoare trebuie să fiu, un simplu instrument în mâinile Sale de care să se folosească după voia Sa.

În această stare sufletească în care m-am aflat am executat gesturi ritualice magice de o perfecțiune desăvârșită și indiscutabilă cu întregul meu corp, nu numai cu brațele, fiecare parte a corpului aliniindu-se și ajustându-se în chip armonios și echilibrat în timp ce pluteam în aer, controlată de telecomanda aceasta la care doar Ființa interioară profundă are acces!

*******

Pe de altă parte, azi-dimineață m-am lăsat să cad în capcana tentatorului care mi-a bătut la ușa visului, adoptând înfățișarea actorului Nicholas D„Agosto din filmul ”Fired Up”, actor pentru care aveam o mare slăbiciune.

Călătoream semi-lucidă în lumea visului, oprindu-mă după un timp într-o clădire de apartamente, intrând pe furiș într-unul și zicând că este al meu. Părea a fi un fel de tentativă de exercițiu de vizualizare imaginativ, dar nu mi-am dat seama de acest lucru ca să profit de ocazie ca să explorez mai mult căile psihicului, mecanismul și funcționalismele sale.

Intrată în casă, am trăit puternicul sentiment că sufletul meu pereche avea să îmi fie adus la ușă ca să îl întâlnesc, iar când am auzit zgomot în dreptul ușii de la intrare, eram convinsă că el era acolo. Însă, când am deschis ușa, în prag stătea Nicholas D„Agosto.
– Nu ești Marius! i-am spus mâhnită.
– Nu, nu sunt. Sunt altcineva. Zi-mi George, de exemplu, mi-a răspuns el, zâmbindu-mi curtenitor.
– Ce mai este și cu tine aici? l-am întrebat, vrând să dau dovadă de reticență și scepticism.
– Îmi ești foarte dragă de ceva timp și căutam de muultă vreme să îți vorbesc, mi-a răspuns el, înșirându-mi o bună parte din povestea Zburătorului pe care am scris-o.
– Și altă cale n-ai găsit și tu decât prin vise ca să îmi vorbești? De unde ai știut că și eu devin lucidă în vise?
– Cum de unde știu? E totul public! Ai lăsat multe semne în urmă ca să fii găsită, mi-a răspuns el cu o notă dojenitoare în glas, intrând după aceea în casă după mine.

Ne-am întins pe podea la taifas, simțindu-mă buimăcită în preajma acelei prezențe fermecătoare, însă mi-am păstrat cumpătul un timp, refuzând să cred în povestea lui.

Dar când m-a prins de laba piciorului, cuprinzându-mi gleznele cu mâna sa eu nu am mai fost eu, cea de la suprafață. Realmente, m-am simțit scufundându-mă în interiorul meu dinspre un strat de suprafațăă înspre un strat ascuns și îngropat adânc în interiorul meu de care nici măcar nu eram conștientă.

Așa că, în acel substrat de conștiință scufundată pe care nici nu îl bănuiam că există, nu m-am opus atingerii actorului, dându-i voie să continuie până la genunchi.

Dar când pijamalele portocalii au apărut de nicăieri în raza mea vizuală, nu a mai fost cazul să mă îndoiesc că eram pusă la încercare de către Luciferul particular. Dădusem greș în mod lamentabil.

Concluzii după ce am reflectat la această experiență, observându-mi comportamentul, acțiunile și reacțiile:
1. Credința că sufletele oamenilor pot ieși în afara corpurilor în timpul somnului pentru a călători și a se întâlni s-a imprimat în psihicul meu chiar și în straturi mai profunde ale acestuia.

2. Credința că sufletul unui bărbat poate curta sufletul unei femei în afara trupului fizic , fie că se întâmplă din alegere personală sau cu Voia Tatălui, este de asemenea întipărită în psihicul meu, deci pe toate acestea am început să le cred ca fiind posibile!

3. În zona de suprafață, dar și în straturile imediat următoare ale psihicului meu am observat și simțit în mod direct că am acceptat povestea aceasta cum că sufletul meu pereche este Marius, obișnuindu-mă puțin cu varianta aceasta.

4. Dar, din cauza mâhnirii și a dezamăgirii pe care le trăiesc din cauza lui, cu toate că se pare că port sufficientă deschidere încât să admit că manifestarea lui este posibilă, nu resping ideea unui alt partener care să îmi fie desemnat ca pereche, cu condiția să posede aceleași abilități ca ale Zburătorului de la începutul poveștii.
5. Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi existat chestiunea dezamăgirii corelată cu comportamentul lui în lumea materială, mijlocirea întâlnirii noastre în afara corpului, în dimensiunea astrală, mi-ar fi cucerit sufletul.