oct. 052021
 

<>

Joi, 30 Septembrie 2021 (text completat marți, 05 Octombrie 2021)

De când am primit îngăduința de a da adresa jurnalului de față și altor prsoane pe care textul scris de mine i-ar putea ajuta pe drumul de inițiere spirituală și în munca interioară, mi-am petrecut o bună parte a fiecărei zile din ultima lună răsfoind printre zecile de compuneri și de scrisori și făcând inventarul acestora. Și când am constatat că sunt peste 2000 de pagini scrise, m-am simțit copleșitor de panicată fiindcă nu însemna decât că aveam în față o grămadă de muncă de corectare de făcut. Și sincer mărturisesc că m-am simțit copleșită de toate acestea, nevenindu-mi a crede cât am putut scrie de-a lungul anilor, cât mi-a dat Ființa profundă să explorez și să experimentez în universul interior!

Mi-ar fi fost foarte greu să țin pasul cu transcrierea unor noi experiențe spirituale și cu corectarea textului din urmă, dar întâmplarea a făcut că în ultimele 2-3 săptămâni nu am mai avut experiențe în lumile interne, cu excepția obișnuitelor contacte cu energia luciferică și a unor contacte cu Zburătorul drag mie care fac subiect de altă compunere. Din acest motiv m-am grăbit să profit de această pauză care nu putea să îmi fie îngăduită decât de către Ființa profundă ca să revizuiesc o parte din textul anterior. Și parcurgând vreun sfert din el mi-a mai venit inima la loc, așa că zilele acestea m-am confesat Maestrului intim în timpul meditației, spunându-I că mi-am mai venit în fire în legătură cu munca ce mă așteaptă de aici înainte, înțelegând foarte bine că tot ce mi-a dat Tatăl până acum nu este decât o minusculă parte din ce are să urmeze, adică o viață întreagă de muncă interioară din care nu pot să rezulte decât mii de alte pagini scrise în jurnalul oniric de față. Așa I-am mărturisit Ființei profunde că mă simțeam destul de pregătită pentru a continua munca interioară, cerându-I să continuie să mă instruiască în lumile interne suprasensibile dacă și Ființa reală interioară găsea că venise timpul pentru o nouă încercare.

Și nu mare mi-a fost mirarea când am fost condusă din nou în universul interior cu scop practic, ceea ce nu dovedea decât faptul că nu era pic de timp de pierdut. Toată noaptea care s-a încheiat a fost o lungă listă de trăiri sufletești foarte deosebite, având legătură cu practicarea magiei interne (unele scene dovedindu-mi că a poseda abilități și puteri în perioada copilăriei este o chestiune foarte periculoasă când ai karma de plătit, când ai orgoliu și când ți-ai pierdut simțul dreptății divine), dar ultima experiență din serie trebuie elaborată un pic fiindcă m-a pus în contact direct cu Ființa profundă și cu Mama Divină Kundalini.

Ca în multe alte rânduri anterioare, nu îmi amintesc nimic din începutul experienței, dar cert este că aveam suficientă luciditate încât să îmi dau seama că trecusem dincolo de zidul somnului, în lumile interne, fiind condusă în infernul particular de către Ființa profundă care mi se arăta iarăși sub aspectul Său feminin, dar într-o formă foarte simplă și obișnuită. Cu toate acestea, prezența Sa era o binecuvântare.
– Astăzi mergem în a 9-a sferă, mi-a dezvăluit, încercuindu-mă cu brațele ca într-o îmbrățișare care m-a ferit din a percepe toate acele cumplit de dezagreabile senzații descrise în compuneri anterioare.

Apoi am coborât cu Ființa profundă într-o obscuritate atotcuprinzătoare, dar pentru că am trecut de atâtea ori prin acest proces al coborârii în infernul personal, m-am deprins să fiu atentă la detaliile și decorurile din jurul meu spre a le memora, dar numai mă laud că memorez toate aceste detalii care se pierd din amintire după ce mă trezesc. Însă în acest rând Ființa profundă îmi îngăduia să văd că spațiul tenebrelor era foarte precis și clar compartimentat, nicio încăpere a infernului nu se confunda cu alta, tot acest spațiu arătându-mi-se ca o casă foarte mare cu multe încăperi. Nu mai avea nimic din acea regiune pe care am perceput-o mereu ca fiind infinită, deci fără de început și fără de sfârșit, un spațiu atotcuprinzător de suferință fără de margini. Dar Ființa profundă pășea cu multă fermitate și precizie prin aceste compartimente, neîngădduind să pierdem nicio clipă pe drum căscând ochii și gura la decorurile acestor încăperi. Era clar că știa unde trebuia să ajungem și că trebuia să ajungem urgent acolo. Dar mărturisesc că acest „acolo„ unde am ajuns m-a luat prin surprindere întrucât era o încăpere scufundată într-o lumină alb-lăptoasă și cumva electrică, dacă aș putea-o descrie astfel. Contrasta atât de puternic cu tot acel întuneric care o înconjura, însă recunosc că pe moment nu mi-am amintit că această reprezentare a celei de-a 9-a sfere sub forma unui spațiu plin de lumină scufundat foarte adânc în măruntaiele infernului era ceva ce îmi mai fusese arătat în trecut, atâta doar că în celălalt rând mi se dezvăluise precum o cetate cu totul și cu totul albă, însă azi-noapte i-am perceput compartimentarea în universul interior cu deosebită precizie.

Și când am fost condusă în acea lumină electrică, am trăit puternicul sentiment că acolo era Mama Divină Kundalini, așteptând să o rog să mă dezintegreze. Dar nu pentru aceasta venisem. Nici nu îmi dădeam seama ce era cu mine acolo, dar cât am stat în acea lumină, adică un timp destul de scurt, am simțit că forța acelei Lumini mă scana, pătrunzându-mi în compoziția moleculară. Și cât de straniu m-am simțit, Bunule Dumnezeu, cât de straniu m-am simțit când mi-a pătruns în aparatul reproductiv fiindcă ce am simțit a fost ca și cum toate durerile corpului meu fizic mă însoțeau acolo! Și o durere foarte acută s-a declanșat în energia corespunzătoare aparatului reproductiv, ca și cum aveam numeroase leziuni pe pereții uterului și ai celorlalte organe corespunzătoare aparatului reproductiv. Și sincer am să mărturisesc că această scanare a măruntaielor organelor mele genitale căuta să îmi aducă la cunoștință efectele mizerabile și dezastruoase pe care spasmul orgasmic le produce, în realitate, în corpul de energie subtilă și, de aici, în corpul fizic. Și lasă-mă să spun că totul era foarte dureros, neplăcut și dezagreabil.

Drept voi spune că mă așteptam să fiu dusă în vreo luptă directă cu vreun eu subconștient, dar nu se părea că scopul acestei coborâri să fi fost altul în afara acestui control pe care îndrăznesc să îl numesc „medical„, Ființa profundă spunându-mi că aceasta fusese totul pentru această zi. Nu se putea, trebuia să fie mai mult, îmi doream să fie ceva mai mult, cu toate că sincer voi mărturisi că nu mi-a părut deloc rău să ies de sub raza luminii care mă controlase. Totul fusese foarte dureros, intens și neînchipuit de autentic, dar eu vroiam ceva mai mult, o provocare în plus, așa că îmi amintesc că, parcurgând drumul înapoi, Ființa profundă m-a pus față în față cu o formă asupra căreia trebuia să acționez conform cu învățătura primită. Și mi-e greu să explic de ce am intuit că acea formă era dorința sexuală profană și amintindu-mi cuvintele prietenului meu gnostic misionar care m-a învățat că dorința trebuie privită direct în față și strivită ca pe un vierme, am căutat să procedez întocmai, dar acum nu pot să îmi amintesc nimic din ce am făcut și ce s-a întâmplat în acel punct al călătoriei.

Și pentru a mă ajuta și mai mult, pe acest drum de întoarcere Ființa profundă m-a pus la mare încercare, căutând să verifice dacă am învățat lecția primului curs al muncii interioare intensive al cărui conținut l-am descris săptămâna trecută, având o puternică legătură cu dizolvarea sentimentului singurătății și al abandonului. Astfel m-a cuprins de jur-împrejur, conducându-mă prin labirintul umbrelor subconștientului și ale inconștientului. Zeci și sute de umbre ne ieșeau amenințătoare în cale și cu toate că simțeam prezența Ființei profunde alături și zorindu-mă din spate să merg înainte și împiedicându-mă din a percepe acele vibrații neplăcute, m-am înspăimântat și m-am panicat teribil de mult văzându-mă singură în față, cu toate că Ființa reală interioară mă mâna din spate. Dar m-am speriat cumplit de tare, temându-mă de acele umbre și de emanația lor, pierzându-mi curajul și dârzenia și făcându-mă de toată rușinea în fața Maestrului intim față de Care atâta mă lăudasem că aveam să fac și să dreg fapte de vitejie. Așa m-am foit și m-am sucit, cerându-I să mă scutească de la această încercare pentru care nu dovedeam încă disponibilitate să o duc la capăt.

Însă partea cea mai neobișnuită și cea mai importantă a acestei călătorii în a 9-a sferă s-a petrecut către sfârșit când, panicată peste măsură de mult din cauza umbrelor din față, nu mai luam aminte la faptele care se petreceau în spatele meu. Dar brusc am început să mă simt neliniștită și nemulțumită, ca și cum îmi pierdusem subit încrederea în Ființa care mă călăuzise până atunci. Iar acest lucru se datora faptului că simțisem cum i se modificase spontan anatomia, așa că I-am spus:
– De ce cred, totuși, că ești bărbat?

Numai acest fapt în sine mă scârbise foarte mult, anume ideea unei divinități masculine, acest detaliu fiind foarte important pentru dezlegarea unui mister intern ce ține de orgoliul meu feminist despre care am tot scris. Puțin mai târziu m-am întors în stare de veghe.

Astfel mi s-a arătat că nu am învățat încă lecția cursului de săptămâna trecută, sentimentul cum că sunt singură, neprotejată și abandonată de căătre Divinitate în munca interioară continuând să îmi pună serioase piedici pe drum.

Dar în afara acestui lucru, am mai primit înțelegere asupra unor probleme la care am tot meditat și reflectat de când am avut această experiență, trebuind să subliniez cu multă emfază că acel dezgust față de sexul masculin al Divinității dezgropat din corpul meu de emoții fiind foarte important, având ferma convingere că identificarea și izolarea sa au fost un rezultat al controlului Mamei Divine Kundalini de dinainte. Următoarele afirmații m-au ajutat să înțeleg ceva despre procesele mele interne, sperând să le și pot explica într-un mod care să aibă sens:

Breathe in,
I am alive,
I am alive inside of you.
Agony creeps behind you.

Sensul primelor afirmații este destul de limpede, în timp ce ultima explică starea de neliniște și de nemulțumire care mă cuprinsese la sfârșitul coborârii descrise mai sus, agonia fiind creatura care s-a târât pe la spatele meu ca să îmi slăbească curajul și determinarea. Dar acest cuvânt englezesc „agony„ ascunde un alt sens mai misterios, cuvântul putând fi interpretat conform regulilor rebusului în felul următor: ag on (adică peste) y, din care rezultă „agy„. Aceste litere, inversate un pic, dau „gay„, adică homosexualitate/lesbianism. Agonia și lesbianismul erau creaturile care s-au târât la spatele meu, modificând încrederea mea în Ființa profundă în ură și dezgust față de principiul masculin al Divinității.

Despre tendința mea spre lesbianism am tot scris în treacăt, dar nu am putut încă să identific sursa acestei orientări, iar acum nu pot decât să pun cap la cap unele deducții anterioare care nu sunt nicidecum concluziile finale. Practic, de-a lungul mai multor vieți am dezvoltat în sistemul intern cu mult mai multă energie feminină decât energie masculină, fapt care m-a determinat să caut mai ardent Divinitatea Feminină decât Divinitatea Masculină, sfârșind prin a ajunge la concluziaa că principiul feminin este superior celui masculin, deținând supremația. Căutarea Divinității Feminine nu era o chestiune greșită, dar s-a întors împotriva mea când a căpătat prea multă forță și agresivitate fiindcă a condus la ură față de sexul opus. Dar pericolul cel mai mare s-a ascuns în tentativa subtilă a egoului de a orienta psihicul, în mod subliminal, către lesbianism.

Nu mă voi preocupa să abordez chestiunea sentimentelor mele față de ideea de Divinitate paternă fiindcă toate procesele mele interne sunt însoțite de multă ură, mânie, frustrare și ciudă, dar ce pot trece în scris este faptul că am perceput experiența de mai sus ca pe o atenționare prin care Ființa profundă m-a apostrofat să îmi țin sub observație pornirile și obsesiile față de ideea de Divinitate Feminină întrucât își aveau punctul de pornire într-o deviație a energiei mele feminine exagerat de dezvoltate, lucru asupra căruia mi-au atras atenția mai toți terapeuții bioenergeticieni care m-au atins cu palmele după ce am suferit atacul cerebral. Nu vorbesc decât despre o disproporție între Ida și Pingala, canalul feminin și canalul masculin. Această deducție îmi explică de ce am avut pronunțatul sentiment, în timp ce Ființa reală interioară Și-a pus mâinile vindecătoare peste întregul meu aparat reproductiv, dar mai ales deasupra ovarelor, făcând totul să se lumineze, că umbla să pună în echilibru pe Ida și pe Pingala. Poate că nu ar trebui să trec cu vederea faptul că de câteva ori de la acea experiențăă încoace am avut episoade, atât în stare de veghe, cât și în lumile interne, în cursul cărora am simțit foarte multă durere în anumite canale care își au rădăcina în ovare și sfârșitul în nări, iar zilele acestea durerea din ovarul stâng a devenit și mai acută, așa cum este și cea din nări, presiunea din spatele nasului părându-mi-se aproape imposibil de suportat.

În fine, voi trece în scris poanta tuturor acestor deducții ale mele despre energia mea feminină exagerat de dezvoltată contra căreia a fost necesar să fie luate măsuri extreme de corectare. Intuitiv, simt de foarte mult că unele aspecte feminine din personalitatea mea sunt lucrate spre a fi modificate în aspecte masculine. Cu greu trec prin această procedură de echilibrare a celor două principii interne și nu de puține ori am mărturisit, cu cinism, că simt că mă preschimb într-un bărbat. Iată că se dovedește că acesta era și scopul!

Dar toate acestea sunt subiecte la care voi reveni pe măsură ce mi se vor revela, acum trebuind să fac un pic de muncă de cercetare în legătură cu șerpii/canalele Ida și Pingala.

mai 142021
 

Vineri, 14 Mai 2021

Mi-am petrecut toată dimineața într-o călătorie onirică nemaipomenită, dar din care îmi amintesc mai bine simțămintele explorate decât imaginile pe care le-am văzut. Mult întuneric, mult tumult, multe încercări mi-au ieșit pe cale.

Undeva pe drum mi-a ieșit în cale un individ cu înfățișare înfricoșătoare și primejdioasă care nu părea deloc dornic să îmi dea voie să înaintez pe drumul meu pe care înaintam oricum anevoios fiindcă păream să sufăr de un fel de paralizie de la mijloc în jos. Mi-a vorbit prin niște semne diferite față de cele pe care le cunosc, înțelegând din acel schimb de semne că nu puteam continua drumul decât dacă treceam prin el, însă acel bărbat era clar un simbol pentru o piedică a minții.

Ce am făcut după aceea a fost un curat act de magie a manifestării credinței care poate muta munții din loc. Mi-am mișcat brațele într-un anume mod care mi-a devenit deja familiar, zicând și niște cuvinte tainice în vreme ce tot interiorul meu spunea astfel:
– Lumină! Sunt din lumină! Sunt din lumină!

Și cum credința îmi era statornică și fermă, ceva miraculos s-a întâmplat cu mine! Toată anatomia mi s-a modificat în sensul în care densitatea celulelor s-a modificat și dintr-un fel de corp solid precum eram m-am schimbat într-o formă atomică cu totul diferită care mi-a îngăduit să trec direct prin corpul acelui bărbat fără niciun necaz. A fost atât de nemaipomenită starea aceasta de conștiință că nu am suficiente cuvinte descriptive în vocabular ca să o exprim așa cum am experimentat-o în realitate! Era credința! Era magia credinței care poate muta munții din loc ca să îi arunce în mare!

Mergând de acolo pe cale am străbătut o regiune întunecată, neplăcută și neliniștitoare, dar pentru că am tot mers înainte, am ajuns într-un spațiu atât de deosebit că am căzut pradă uimirii și mirării!

Intrasem într-un fel de cetate cu totul și cu totul albă, cu ziduri înalte și albe din temelie până în vârf, cu trotuarul alb și cu acoperișul boltit de sus alb. Dar cel mai insolit detaliu al acestui loc era partea de mijloc a drumului care aducea a bazinul unui râu prin care curgea un fel de lichid semi-vâscos cu compoziție energetică de culoare albă. Tot acel lichid curgea domol între pereții râului, completând peisajul scufundat în alb al cetății care, la rândul său, era împrejurată din toate părțile de întuneric.

Am pornit-o agale pe trotuar, privind la toate câte se petreceau, văzând că ființe cu aspect umanoid se scufundau în acel lichid alb ca să iasă din el după un răstimp complet curățate și înalbite, purificate și schimbate. Atunci o femeie care părea a fi paznicul locului m-a întâmpinat pe cale, spunându-mi:
– Bine ai venit în a 9-a sferă!

Vai de mine, cât de bine cunoșteam semnificația simbolică a celei de-a 9-a sfere! Dar nu îmi venea a crede că eram chiar într-un loc care să aibă legătură cu a 9-a sferă! Și pentru că eram sceptică, m-am învăluit în sfiiciune, necutezând să mă apropii de lichidul acela alb pe care nu de puține ori l-am văzut înainte în clipe de minunate succese sufletești! Dar mă temeam cumplit de mult de ideoplasticitatea inconștientului și de imaginație, fiindu-mi frică să nu fie totul o iluzie, o plăsmuire a minții și a relei-voințe! Așa că am continuat doar să privesc, dar fără să ating nimic, până în clipa în care am revenit în stare de veghe.

Mare păcat că nu mi-am dat seama că acel lichid era o metaforă pentru apele spermale albe și că tot contextul a fost de foarte bun augur!

mai 162020
 

<>

Deoarece purtam în mine crima, am prevăzut-o. Deoarece purtam în mine războiul, l-am prevăzut.

Karl Gustav Jung, ”Cartea roșie”

Sâmbătă, 9 Mai – Sâmbătă, 16 Mai 2020

Ursitule,

Am rămas tare mult în urmă cu consemnarea minunatelor experiențe onirice prin care trec, ocupată fiind în ultima vreme să mă rog Puterilor Divine pentru binele umanității în contextul pandemiei cu Coronavirus. Boala prin orbire și prin surzenie parțială m-a făcut de-a lungul ultimilor ani să stau departe de știrile de la televizor, iar greul de nesuportat al clipei prezente m-a împins să mă distanțez de problemele care se petrec pe mapamond. M-am concentrat cu încrâncenare pe ideea de tine, de suflet pereche, gândindu-mă la tine mai mult ca la un colac de salvare decât ca la un bărbat căruia să îi încredințez soarta mea fără siguranța acelui colac (vreau să spun prin asta un bărbat cu care să mă însoțesc la bine și la rău întrucât în viață se petrec evenimente din ambele extreme!), încât mi-am închis complet ochii și mi-am acoperit cu totul urechile la tot ce nu ține de tine. Dacă am făcut sau nu bine punându-mă în această buclă temporală nu știu să spun, dar acum…acum am devenit conștientă, într-un fel, că tu te afli acolo, în lumea largă, făcând cine știe ce și pentru ce, expus pericolelor pe care iată că nu le poți prevedea! De când tot ticluiești tu planuri și scenarii, ai putut tu prevedea apariția acestui virus? De unde să poți că doar nu ești profet?! Și parcă nu-mi vine a crede că tu ești acolo, în lume, în timp ce eu sunt aici, așteptându-te la balcon ca să te pot vedea iarăși. Și numai de m-ai chema să cobor la tine în acea zi ca să îmi pot petrece brațele pe după umerii tăi ca să devin colacul tău de salvare, ce sarcină neasemuit de minunată mi-ai da! Fiindcă neprevăzutul, adică această pandemie, tot a avut loc și ea pare să complice lucrurile, să împiedice întâlnirea noastră care n-ar putea avea loc decât cu declarație scrisă și semnată pe proprie răspundere, însă viziunile pe care mi le dezvăluie Tatăl în legătură cu destinul meu continuă să fie aceleași, ca și cum Divinitatea s-a hotărât să îi arate conștiinței mele că minunate și nebănuite sunt căile Domnului atât în vreme de pace, cât și în vreme de război. Dar frântura de profetism de care scânteia de dumnezeire ce s-a trezit înăuntrul meu a dat dovadă până acum nu a prevăzut (sau nu a vrut să prevadă) o atare circumstanță dramatică extinsă la nivel global și cum nu am putut prevedea apariția unei pandemii, cu toate pretențiile mele de dumnezeire, iarăși mă simt trasă înapoi în întuneric și necredință. Cu toate astea, parcă tot nu îmi vine a crede că Tatăl m-a atras de partea Sa, încredințându-mi știința sufletului și profesiunea de credință într-Ânsul, așa încât să cred în minunile Sale și în puterea Sa fie de mi-ar fi bine, fie de mi-ar fi rău, ca să nu mai cad niciodată, dar absolut niciodată în plasa resemnării și a deznădejdii! Din acest motiv are foarte mult sens, într-un fel tare straniu, ca miracolele Tatălui să se înfăptuiască în perioada celor mai cumplite episoade de criză ca dovadă că mila Sa e cu adevărat infinită!

Dar să știi de la mine că nu îmi dă nicio Putere Cerească nimic pe degeaba, nici cunoaștere, nici înțelegere, nici vindecare, nici sănătate, nici pace, nici bunăstare, nici prosperitate, toate având un preț în Univers. Și chiar dacă știu că am plătit acest preț cu vârf și îndesat, având garanția succesului, îmi este cumplit de frică acum. Mi-e frică pentru mine și pentru tine că nu ne vom mai putea niciodată iubi ca în floarea tinereții. Nu ne mai putem iubi decât ca doi oameni maturi trecuți prin încercările vieții, purtând de aici înainte măști la gură și mănuși în mâini, ca simbol că ne-am comportat în așa feel unul față de celălalt, ascunzându-ne în spatele măștilor și nelipsindu-ne mănușile ca nu cumva să lăsăm amprente. Poți tu, oare, înțelege că va trebui să ne ducem în fundul câmpului ca să ne ținem de mână și ca să ne lipim buzele unele de ale celuilalt fără a fi somați că încălcăm măsurile de prevenire a acestei epidemii și toate astea sunt reversul acestui defect care ne caracterizează pe amândoi, anume lașitatea? I-ai putea spune timiditate acestei caracteristici a psihicului uman căreia psihiatria modernă îi spune ”anxietate socială” ce, mai nou, se tratează medicamentos. Îmi pare rău, dacă nu aș fi fost o lașă, te-aș fi salutat în urmă cu 15 ani, când hazardul ne-a pus față în față în timp ce eu coboram treptele de la facultatea d geografie, iar tu urcai. Nu am dat niciodată nas în nas cu hazardul, dar cu tine am dat în acea zi și dacă nu am fi fost lași și ne-am fi salutat atunci, nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat. Nu ar mai trebui acum să ne ascundem în mijlocul pustiului ca doi sihaștri, ca doi fruntași ai unui nou Exod ca să ne atinge, mângâia și iubi fără măști, fără mănuși, fără microbi, când eu vreau să îmi afișez iubirea în văzul tuturor pentru ca toată lumea să cunoască și să știe că eu, Cătălina, am sfârșit alături de acel om pe care atâta l-am îndrăgit de nu a mai putut nimeni altul să îl egaleze. Cred că mă pot mulțumi și cu atât, doar cu tine și cu iubirea ta, fără galeria de majorete care să mă felicite și să îmi hrănească amorul propriu, cunoscând deja că nu toate dorințele noastre se împlinesc. Și cât aș fi vrut, Doamne Mare, să îmi strig iubirea în gura mare, cât aș fi vrut să mă laud lumii întregi pentru ca acum, după atâta așteptare, să îmi ascund fericirea, satisfacția și zâmbetele în spatele unei măști. Și dacă ne-am fi salutat atunci, nota asta de mister care ne învăluie nu m-ar mai fi făcut să mă simt ca și cum sunt un secret pe care îl protejezi și despre care nu vrei ca nimeni să afle. (am scris eu oare aceste cuvinte din urmă când am văzut cu ochii mei fericirea întipărită în toată ființa mea stând în preajma ta, așa cum îmi arată aceste scene? să fi ajuns acum să cred că Tatăl îmi răsplătește prea puțin pentru cât am suferit și pentru câte am îndurat tot așteptându-te? să fi ajuns la limita răbdării de buzele mele nu mai pot exprima recunoștință, ci numai oftaturi de dor și de melancolie, simțăminte poate alimentate și de faptul că ieri, 13 mai, a fost Ziua Dorului? și, atunci, cum se vor petrece toate câte îmi sunt arătate dacă nu printr-o resetare totală a conștiinței mele golită de îndoială și de nerăbdare?) Faptul următor e deja mărturisit: m-am obișnuit ca, după ce ora noastră de întâlnire trece, să primesc un mesaj de la Tatăl prin care să îmi explice de ce întâlnirea a eșuat și prin care să îmi spună ce mai trebuie făcut. Am purtat următorul dialog cu Tatăl care îmi vorbea prin intermediul sufletului meu, replicile Sale fiind extrase din sincronicități cu cartea ”Toate numele” scrisă de Jose Saramago pe care le-am adaptat în felul următor:

Ce mai este de făcut?
– Concentrează-te de un infinit de ori mai crâncen asupra planului tău, până în punctul în care se va transforma într-o obsesie. Doar cu această maximă concentrare vei putea duce la capăt planul pe care ți l-ai propus!
– Nu te cred! Unde mai încape intervenția Ta divină dacă eu fac tot efortul? Am făcut deja tot ce mi-ai cerut! TOT! Până și să mă îndrăgostesc de el! Până și asta s-a întâmplat exact cum ai cerut! Și nu la modul obsesiv, ci în mod natural, întocmai cum mi-ai spus la început: ”if things do not come naturally please unsubscribe from me”. Eu știu că am făcut tot ce mi-ai cerut și mai mult nu mai pot! Dă-mi pace, nu concentrare obsesivă!
– Foarte bine! Dacă tu ești absolut convinsă că ai făcut ce trebuia și dacă nu te îndoiești în inima ta, ce trebuie să se întâmple se va întâmpla!

Iată că tot despre împlinirea dorințelor prin puterea credinței și a rugăciunii de recunoștință e vorba! Și pentru acele năzuințe care rămân în picioare, continuând să ardă ca la început, condiții și cerințe spre a fi îndeplinite sunt impuse fiindcă am învățat din experiență că nimic nu vine pe degeaba în Lucrarea Tatălui, nici pacea, nimic altceva. Dar nu despre împlinirea dorințelor intenționez să îmi vărs oful azi, ci despre starea lucrurilor în lume și despre iadul în care trăim atâția dintre noi de la începutul anului!

O planetă întreagă de păcătoși ce suntem și parcă tot nu cred că merităm să murim într-un mod atât de nedemn, implicat fiind un virus prefabricat de mână umană căci să i-o spună ei lui mutu„ pe-asta cum că ar fi vorba de legea selecției naturale din cauza căreia se petrece acest episod pe scena globală. Cum să nu?! Natura s-a hotărât dintr-odată, peste noapte, să îi elimine pe vârstnici și pe cei cu alte afecțiuni medicale când atâția psihopați din domeniul științei discută public despre problema supra-populării cu singura sa soluție: depopularea forțată. Ar fi fost ceva să ne ceară guvernele acum să ne punem singuri ștreangul de gât că s-au săturat până în gât să dea de noi, mulțimile parvenite ale clasei de mijloc, la Veneția, pe Coasta de Azur, în Tenerife și la Ierusalim, la Mormântul Sfânt în aceste vremuri de expansiune financiară când toată lumea își permite un concediu de odihnă în locațiile sus-numite. Și ar fi fost și mai și să ne trimită iarăși în lagăre de exterminare pentru ca domniile-lor, împreună cu odraslele lor și neamurile lor, să se bucure de întreaga gamă de resurse ale planetei, fără să le mai împartă și cu noi, ceilalți, handicapații și deformații, veriga slabă în lanțul trofic. I s-o fi acrit vreunui geniu într-ale biochimiei și geneticii de mirosul puturos de transpirație din autobuz și de traficul infernal din orașe și, gândind că face un bine umanității, a scornit covid19 ca să mai aerisească străzile, iar noi dăm vina acum pe legea selecției naturale. Cum uităm noi, marii lăudăroși ai acestui secol, posesori de mastere și doctorate universitare, că suntem capabili să dominăm și să manipulăm natura, folosindu-ne de legile sale mecanice care ne servesc pentru experiment și manifestare. Dar mare, tare mare e păcatul că le folosim pentru a distruge, nimici și extermina, în loc să le folosim pentru manifestarea spiritului în lumea văzută. Dar noi, în marele nostru avânt de expansiune științifică, L-am exclus pe Dumnezeu din propria Sa Creație! Mai încape îndoială că suntem conduși de demoni? Nu de demoni din aceia cu copite, cu coarne și coadă și furcă sau țepușă în ghearele lor dezgustătoare, ci de demoni cu chip de Donald Trump, de Adolf Hitler, de Fidel Castro, de Vladimir Putin, de Gheorghe Cutărică, etc. Dar numai în exterior arătăm ca niște umanoizi posedând un cap, un trunchi, două mâini și două picioare, căci pe dinăuntru suntem niște veritabili monștri, creaturi infernale, cu toate pretențiile noastre de a fi ieșit regele și regina la Balul Bobocilor în clasa a IX-a sau Miss și Mister World la concursurile de frumusețe. Nu neg existența bestiilor iadului care trăiesc în afara noastră, dar cred cu tot atâta convingere în demonii interiori, rezultatul defectelor noastre de caracter care se acumulează în ceea ce maeștrii numesc ”egoul psihologic”. Iar dacă eu am ego cât cuprinde, atunci și Donald Trump are. Și tot ego (sau demoni interiori) au toți acei oameni de știință binevoitori care, în marea lor grijă și considerație pentru planeta noastră, au scornit arme biologice de ucidere în masă, folosindu-se de legile mecanice ale cosmosului, uitând, după toate aparențele, că orice acțiune are și un efect. Asta tot o lege cosmică este, dar problema cauzei și a efectului este o chestiune la care domniile-lor ridică nepăsători din umeri, indiferenți că se fac buni de plată karmică în fața Tribunalului Divin. Căci vorba aceea: ”Go to heaven for the climate and hell for the company. (Benjamin Franklin Wade)” Nu, nu despre legea selecției naturale e vorba aici, ci despre legea mănâncă sau vei fi mâncat, unde prădătorii devoratori ce nu se mai satură în lăcomia lor sunt oamenii de știință, medicii, companiile farmaceutice, guvernanții și toți acei indivizi care ne conduc din umbră, iar victimele suntem noi ce ne oferim semi-preparați pe tava lor spre a le servi drept purceluși de Guineea pentru experimentele lor, condimentați cu sare, piper și alte mirodenii în prealabil ca să mai acopere oleacă din mirosul fricii. Cât de urât poate să miroasă frica! Frica aceea de a nu pierde funcțiile, privilegiile, beneficiile, ajutoarele, utilitățile și toate acele lucruri pe care traiul confortabil al acestei epoci ni le oferă! Și ca să nu ajungem în poziția viermilor târându-se în măruntaiele pământului pentru a ne procura doza zilnică recomandată de nutrienți, suntem de acord să luăm justiția în propriile mâini, atacându-ne semenii care aspiră la aceeași doză de vitamine pe care îi dorim sub pământ ca să aibă buruienile câmpului din ce se hrăni la rândul lor căci atât de dură și de crudă este legea ”mănâncă sau vei fi mâncat”! Și nu sunt doar oamenii de știință și guvernanții cei care și-au băgat capul în găleata smolită a celor mai crude și imbecile idei și abjecții din toate secolele, crezându-se Dumnezei cu drepturi depline asupra vieților noastre pe care le pot curma la comandă, după bunul plac! Maladia asta a simțului justițiar e o boală de care suferim toți, iar simptomele ei refulate au ieșit la suprafață, dovedindu-ne caracterul monstruos, dezgustător și putred. Din treaptă în treaptă, la nivelul fiecărei ierarhii, de la baza piramidei până în vârful ei, noi ne-am dovedit caracterul criminal, ascuns bine sub veșmântul dichisit al bunelor intenții, al atitudinii pline de considerație față de soarta umanității. Și dacă liderii noștri și-au exprimat dorința de a ne vedea decimați și noi, cei de jos, ne-am exprimat în mod public dorința de a vedea rase, etnii, comunități, grupuri și indivizi rași de pe fața planetei, numind aceste categorii de oameni scursurile societății. Stăm cu Biblia în mână, gândind la noi ca la niște sfinți sanctificați, plini de iubire și de compasiune, citând versete pline de făgăduințe Divine ce exprimă iubirea și mila Tatălui, dar în loc să ne rugăm pentru binele tuturor și pentru iertarea păcatelor tuturor, ne rugăm pentru exterminarea în masă a celor a căror prezență nu o putem înghiți, știindu-ne vrăjmașii alături, trăind pe aceeași scoarță terestră ca și noi. Și ne rugăm asiduu la Puterile Divine, implorând Cerurile ca legea selecției naturale să ne scape de aceste specimene vrășmașe, vecinii de bloc pe care nu îi suferim, bătrânii care ne fură locurile în autobuz, handicapații care ne iau cută parte din salariu, cerșetorii care se agață de noi pe stradă, țiganii care ne agresează, interlopii care ne sechestrează și ne violează, etc. Pentru fiecare categorie de ”lepre” există un grup de suport care lucrează extrem de intens pentru a atrage pedeapsa capitală asupra lor. E ca și cum, dintr-o dată, ne-a fost oferit dreptul de a ne plânge, de a incrimina, de a arăta cu degetul, de a ne lamenta, de a complota, de a urzi, de a emite sentințe, de a trimite la moarte, folosindu-ne de coronavirus ca de un pretext pentru a lăsa tot interiorul nostru sugrumat și asfixiat de ură, de răzbunare, de simțul nedreptății și al justiției să se manifeste. Rase, etnii, comunități și grupuri sunt acum marcate cu fierul încins și pot dispărea nu la comanda conducătorilor noștri, ci la ordinul nostru, al mulțimilor învrăjbite pe care o mână de oameni le manipulează și le conduce din umbră ca pe niște marionete, fără să vedem că acesta este rolul nostru pe scena celor care se cred Dumnezei doar fiindcă au puterea banilor și a resurselor planetei în mâini . Au în mâini viețile noastre, dar nu și sufletele noastre, însă noi cui alegem să i le închinăm? Cui ne rugăm atunci când cerem moartea semenilor noștri, în timp ce pentru noi cerem milă, îndurare și exclusivitate pe covorul roșu pe care îl vedem întins în fața noastră, conducându-ne spre deliciile paradisului? Atunci de ce Iisus Hristos ne-a dat rugăciunea ”Tatăl nostru” formulată la plural dacă nu pentru a ne ruga unul pentru celălalt? Altminteri, ar fi trebuit să o fi numit și formulat la singular, ”Tatăl meu”! Și atunci cine este mai rău? Cei care au fabricat arme biologice de ucidere în masă sau noi care ne facem complici cu acești criminali, gândind și dorind ca cei din jurul nostru, colegii noștri de suferință în același infern în care trăim și noi, să dispară că tot fac umbră degeaba pământului? Și dacă tot a apărut acest virus, atunci de ce nu? De ce să nu ducă la bun sfârșit misiunea pentru care a fost fabricat? Fiindcă, nu-i așa?, decât să fim selectați toți pentru comunitatea aleasă ca ”specie pe cale de dispariție”, mai bine ne exprimăm votul în mod public pentru ca o cutare etnie sau cutare grup de indivizi să se retragă din viață. Încă un pas și ne vom exprima voturile în sondaje de opinie pe rețelele de socializare unde chestionarele ne vor întreba:

”Cine doriți să moară? Alegeți una din variantele:”
A. Mâncătorii de slană
B. Recitatorii de serenade de la ora 12 noaptea
C. Proprietarii de autovehicule extrem de zgomotoase
D. Femeile care alăptează în public
E. Bărbații care se scarpină în zona organelor genitale în public
F. Altă categorie

Suntem atât de răi încât tare mi-e că, dacă astfel de complotiști mi-ar citi rândurile, m-ar trece pe lista lor, plasându-mă în categoria ”iubitorilor de agresori, de violatori și de teroriști” și, pentru că nu îmi doresc moartea acestora, m-ar desemna pe mine pentru rolul de ”om de sacrificiu” pentru crima de a nu fi împotriva lor, dorindu-le dispariția. În fapt, copiii și săracii sunt scutiți de la pedeapsa capitală fiindcă ei continuă să fie buni pentru prostituție și sclavie, dar cu noi, cu handicapații, cu orbii, cu surdo-muții, cu paraliticii, cu nebunii, cu ciunții cum rămâne? Noi pe mâinile cui rămânem?

Ne jucăm de-a eroii fiindcă suntem laşi, şi de-a sfinţii fiindcă suntem răi; ne jucăm de-a asasinii fiindcă murim de dorinţa de a ne omorî aproapele, ne jucăm fiindcă suntem mincinoşi din naştere.

Jean-Paul Sartre, via Mario Vargas Llosa, ”orașul și câinii”

Iar tu, cel pe care mi l-a promis Tatăl, te afli în mijlocul tuturor acestor evenimente și nu mă mai pot abține să nu strig la tine, nădăjduind că vocea mea ajunge la urechile tale pe calea telepatiei, ca să îți spun: oricare este lucrul din cauza căruia rămâi la distanță nu mai merită efortul! Nu înțelegi, ursitule, semnificația zilei de miercuri? Nu ai intuit încă de ce Tatăl a stabilit această zi, chiar la mijlocul săptămânii, pentru prima noastră întâlnire în lumea fizică? Fiindcă ea simbolizează acel moment, acea străfulgerare de luciditate pe care o vei avea chiar în toiul programului de lucru, la mijlocul săptămânii, când vei înțelege că toate aceste lucruri care ne despart, munca, efortul, bunele intenții, conduita personală și profesională , planurile de viitor și alte impedimente nu își mai au rostul. În acea zi de miercuri te vei decide să lași totul baltă, nu vei mai simți nevoia să te justifici în fața celor din jurul tău, în fața familiei, a colegilor de muncă, a șefilor și a prietenilor și vei veni la mine ca să găsești adăpostul pe care inima mea ți-l oferă. Atunci și doar atunci vei ști dacă mă vrei sau nu, dacă vrei sau nu să ne salvăm… Și nu îmi permit să îți vorbesc pe acest ton mustrător decât pentru că sufletul meu mi-a zis: ”Talk to him like lovers do!” Și din cauza acestui lucru am adoptat poziția mironosiței în rândurile acestea și în dojana mea, scoțându-mă singură din ecuația aceasta care presupune luarea unor decizii care au caracterul de a modifica traiectoria vieții, punându-ți această încărcătură a responsabilității în spate. O fac deoarece eu nu mai sunt stăpână în casa mea, nu mai dețin controlul asupra vieții mele și asupra destinului meu. Nu aș mai avea cum, atâta timp cât propria inimă ni îmi mai aparține, tu făcându-te stăpân asupra ei. Și dacă inima mea e a ta, atunci și întreaga mea ființă vine la pachet împreună cu ea. E indiscutabil că așa este și nu te opune acestui rol pe care trebuie să îl îndeplinești fiindcă este rostul desemnat de Dumnezeu pentru bărbat în soarta femeii.

Așa că nu am mai consemnat unele din experiențele mele din lumile interne suprasensibile, preocupându-mă să mă rog pentru mine, pentru tine, pentru familiile noastre, pentru alte rude, prieteni, cunoscuți, foști colegi de școală, de muncă, pentru străini și câți alții să fim în paza Tatălui pe Care L-am rugat să nu ne supună la teste prin care să ne dovedim curajul și bravura în acest context în care se află umanitatea ce nu mai poate fi salvată ca întreg, devenind victime colaterale, eroi de sacrificiu într-un război care nu ne aparține. Mulțimile, popoarele și neamurile nu mai pot fi salvate ca întreguri, dar individual noi încă ne mai putem salva. Iar eu dau mărturie că acest lucru este posibil, fiind un caz evident în care justiția și mila divină au lucrat mână în mână pentru a mă repune pe drumul cel bun. De aceea consider că m-am exprimat greșit când am afirmat mai sus că acești criminali care ne conduc din umbră au putere numai asupra vieților noastre, nu și asupra sufletelor noastre, uitând în acest sens că numai Tatăl are această putere deplină asupra hazardului. Trebuie doar să știi cum să negociezi termenii și condițiile eliberării de sub tirania karmei în care ne-am scufundat cei mai mulți dintre noi fiindcă am greșit și păcătuit. Doar cu Tatăl și cu Marea Lege se mai poate negocia acum întrucât aceia dintre noi care s-au auto-definit drept mijlocitori, intermediari între noi și Puterile Divine și-au făcut deja pașaport, cumpărându-și bilet către bunkerele luxoase ale insulelor exotice izolate și protejate de puterea banului, în timp ce noi, puzderia, vom rămâne în urmă ca să restabilim echilibrul economiei mondiale, plângând, urlând și incriminând că ne-a părăsit Dumnezeu, abandonându-ne în mâinile acestor sociopați. Nu mai este vremea negocierilor cu preotul de la biserică sau cu mentorulu care îți solicită 299 de euro pe ședință ca să îți spună într-o videoconferință pe Facebook fiindcă dragul de el s-a plasat deja într-o locație sigură undeva în lume: ”Inspiră și expiră adânc! Nu te panica! Gândește numai pozitiv! Imaginează-te cum și unde vei fi peste 5 luni! Trăiește în oricare timp în afara celui prezent și totul va fi bine!”. Uită chiar și de Papa de la Roma fiindcă în clipa lui ”acum” toți muritorii de pe planetă își numără banii cu scopul de a-și cumpăra bilet la Clasa I către o zonă de siguranță. Numai Tatăl își numără oile ca să le repună în drepturi în turma Sa.

Și în turma Sa, dar chiar turma Sa, nu în cea a spiritului de turmă, nădăjduiesc să îmi croiesc drumul ca să mă adăpostesc alăturea de frați asemenea mie de urgia sorții pentru că m-aș minți singură dacă aș declara vreodată că, fiind împreună, am fi autosuficienți, stând cât mai departe de ochii lumii ca doi sihaștri auto-izolați, chiar și de-am locui într-un paradis terestru ca cel din filmul ”Laguna albastră”. Nu neg, totuși, că dacă s-ar putea, tot într-acolo mi-aș îndrepta și eu pașii, adică tot către o insulă exotică fiindcăă nu uita că am recunoscut deja că sunt o lașă. Poate că pentru un timp se poate să trăiești numai cu perechea ta în acest gen de auto-izolare, ba pe o insulă pustie, ba la o fermă în mijlocul câmpului, dar credința îmi este fermă în existența frăției cosmice, chestiune la care nu ar trebui să te uiți ca și cum vine din Star Wars. E în natura unora ca, rugându-se Tatălui, să se îngrijească a cere binele pentru sine, pentru membrii familiilor lor, pentru prieteni și cunoscuți. Măcar atât, dacă nu pentru toți! Și din cauza aceasta știu că nu cu tine, ursitule, trebuie să negociez pentru un permis de liberă intrare și de circulație în viața ta, ci cu Tatăl. Îmi este suficient de clar acum că nu pe tine trebuie să te implor în genunchi, udând podeaua de lacrimi ca să vii, ci pe Tatăl. Pe El trebuie să îl rog să îți lumineze calea, să te țină în pază, să te protejeze și să te ocrotească, să te ierte și săă te elibereze din oricare situație care te constrânge la dezertare de la atribuțiile pe care un iubit le are. Sunt speriată, dacă nu deja îngrozită! Mi-e din ce în ce mai greu să suport toate aceste lucruri și mai ales faptul că viața mea depinde de alții. Mă copleșesc din toate direcțiile aceste lucruri și tot ce îmi doresc acum este să stau în brațele tale ca să mă liniștesc, iar absența ta este de neiertat. Mă umple de uimire să mă văd luptându-mă cu demonii infernului, dovedindu-mi curajul și cutezanța, voința și firea luptătoare. Acolo Donald Trump nu ar rezista nici măcar un minut! Cu toate acestea, acum sunt terifiată de noile circumstanțe în mijlocul cărora mă aflu pe care nu le mai pot înfrunta singură! Și parcă mai mult decât oricând mi-e frică de tine, ursitule, și te resimt ca pe cel mai înfiorător coșmar căci văd bine și singură că ești apt de a mă chinui, de a mă pedepsi, de a mă tortura și, în pofida faptului că ți-am mărturisit că ți-am dat inima mea, ceea ce te face stăpân pe ființa și pe viața mea, parcă tot nu-mi vine la îndemână să te las să mă calci în picioare fără milă, cu toate că, în genere, manifestarea sufletului tău în visele mele și chiar și motivul pe care îl bănuiesc că te ține la distanță sunt rezultatul unor dorințe arzătoare pe care le-am avut și cu care tu ai rezonat în profunzime, atrăgându-ne unul pe celălalt conform cu Legile Divine și cu Voința Tatălui. Însă mă gândesc că firea ta dominatoare mi-ar subjuga prea mult voința, ideile, visurile, aspirațiile și credințele și sunt tulburată că ceea ce avem ce nu a început nici măcar să se manifeste, ci doar înfiripându-se de-abia, s-ar putea lesne preschimba într-o relație de tip ”Master & servant” în care eu mă voi fi transformat într-o cățelușă docilă, dresată cu dibăcie să lingă mâna stăpânului în semn de recunoștință când stăpânul său o bagă în seamă, alintând-o și scărpinând-o pe burtică atunci când este cuminte și pedepsind-o cu cruzime atunci când e obraznică. Am firea teribil de îndrăcită și de sălbăticită ca să îmi surâdă acest scenariu în care voi veni la tine dând din codiță, chemată ca la aport și toată situația asta o percep câteodată ca și cum sufăr de sindromul Stockholm și de aceea, întrebând pe Tatăl, am vrut să știu dacă în interiorul tău, în inima ta și în sufletul tău tu ai încredere în mine, dacă tu crezi în mine, în voința mea, în firea mea și în abilitatea mea de a ne scoate pe amândoi la liman, de va fi vreodată situația de așa natură să te bizui pe mine, încredințându-ți viața în mâinile mele. Am vrut să știu dacă în sufletul tău tu mă percepi ca pe egala ta sau dacă mă percepi ca pe un obiect, așa cum mulți bărbați percep femeia pe care o văd bună numai pentru a sta sub ei sau deasupra lor, dar niciodată alături de ei cu drepturi egale, pentru a le călca pantalonii, cămășile și sacoul, pentru a le face mâncare, pentru a face menajul, pentru a le crește copiii și, dacă se poate, pentru a munci mai mult ca ei pentru câștigarea traiului de zi cu zi.

Am avut, după aceea, un vis.

Cobori de 10 ori în infern ca să îți plătești datoriile către Marea Lege, apoi urci o dată la Divinitate unde ți se va spune să cobori iarăși de 10 ori ca să îți înfrunți demonii interiori și ca să te cunoști pe tine însuți. Și ce orori, Dumnezeule Mare, poți afla despre tine, ce lucruri teribile descoperi că ești capabil să faci fără să o știi singur că le poți face! Dar și ce lucruri minunate, sublime, grandioase și extraordinare poți face în egală măsură!

Trăim şi în visele noastre, trăim nu doar ziua. Uneori săvârşim cele mai mari fapte ale noastre în vis.

Karl Gustav Jung, ”Cartea roșie”

La începutul acestui vis am fost complet inconștientă, captivă în acea undă magnetică precum o vrajă ce mă ține ca sub hipnoză, specifică visului mecanic. Nu aveam pic de memorie lucidă și de discernământ, acceptând datele furnizate de subconștient cu prea multă lejeritate, validând totul ca fiind real. Nu puneam nimic sub semnul îndoielii, neputându-mă împotrivi niciunei sugestii. Uitarea de sine era deplină și profundă. De aceea, când subconștientul m-a păcălit să cred că ursitul meu este un oarecare cunoscut, am primit sugestia respectivă ca fiind adevărată, lăsându-mă să alunec într-un vis hologramă pe care subconștientul meu începuse să îl proiecteze în astral în imagini și sunete. Era cât pe ce să mă dedau plăcerilor firii cu acel oarecare când conștiința mea a început să chestioneze acuratețea datelor, punându-și astfel de întrebări: ”Ceva straniu se întâmplă aici. Nu-mi amintesc ca lucrurile să fi fost așa. Cine este bărbatul despre care mi-a vorbit Tatăl cum că ar fi sufletul meu pereche? Cum îl cheamă? Cine este? Adu-ți aminte! Încearcă să îți amintești! Este acesta cu care sunt acum?” Reacționând și răspunzând, subconștientul meu a continuat să îmi ofere alte sugestii de parteneri potriviți, vorbindu-mi ca și cum mi-ar fi arătat Tatăl pe care mintea mea ascunsă încerca să îl imite, pretinzând că toată gama de recomandări de suflete pereche venea de la El. Psihicul meu prelua sugestiile, asociindu-le cu emoțiile mele refulate și îngropate în memorie, înaintând în farsă și continuând să mă păcălească. Credința în existența unui ”suflet pereche predestinat” fusese, desigur, însămânțată în subconștient, dar nu reușeam de niciun fel s îmi amintesc cine este acest ursit predestinat, trecând de la o sugestie la alta și acceptându-le pe toate ca adevărate ca și cum tu, ursitule, ai fi putut fi oricine! Vreau să spun că nu îmi mai aminteam nimic de tine, de ființa ta, de rostul tău în existența mea și de semnificația ta. Cu alte cuvinte, deși am început să cred că am un suflet pereche, sugestie ce a pătruns în straturile scufundate ale subconștientului meu, încă nu sunt convinsă că acesta ai putea fi tu! Nu știu dacă subconștientul meu o făcea din răutate, din malevolență, din îndoială sau pur și simplu din lene, însă cert este că încerca să mă comute pe o traiectorie greșită pentru ca eu să sfârșesc prin a mă mulțumi cu oricine, conform cu zicala: ”primul venit, primul servit” . Acesta, dragul meu, este egoul! Însă sufletul, mai vigilent, mi-a rostit: ”E vorba de Marius. Cu el sunt predestinată să mă întâlnesc!” În acel moment un simțământ atotcuprinzător de fericire mi-a pătruns în suflet, reamintindu-mi toate evenimentele din ultimii ani, de tine și de întâlnirile noastre nocturne în as tral. Și m-am bucurat amintindu-mi că tu ești cel promis ca atunci când te bucuri că ți se împlinește visul tău de-o viață. Recăpătându-mi memoria și discernământul, am devenit conștientă de faptul că visam, ceea ce a rupt vraja hipnotică a visului mecanic. Imaginile și sunetele acestuia s-au șters, trezindu-mă într-un mare gol. Subconștientul meu nu mai făcea proiecții mentale în lumina astrală.

Numai bine căci la scurt timp după aceea ți-am perceput prezența în preajmă. Trebuie ca Ființa Divină să îmi fi dat o mână de ajutor, făcându-mă lucidă, pentru a nu rata ocazia unei noi întâlniri cu tine! Manifestându-te în aria mea de experimentare, mi-ai zis, vocea ta tremurând de emoție și de neliniște ca în fața unei vești proaste:
– Mama mi-a povestit cum că ne-a visat pe amândoi căzând!
— Așa și este, ți-am spus, înțelegând sensul tainic al cuvintelor tale. Vom cădea amândoi, dar ne putem ridica, am mai adăugat.

Din acel moment eu nu am mai fost eu, așa cum îmi aminteam de mine și nici nu m-am mai comportat ca în mod obișnuit. Nu mai eram în pielea propriei personalități cu numele de ”Cătălina” căreia îi este frică până și de umbra sa. Iar asta deoarece eu nu sunt ce par a fi, înăuntrul meu existând întregul Univers, în miniatură desigur, însă cu toată potența sa, cu toate resursele sale, cu toate minunile sale, cu toate deliciile sale. Vorbesc astfel întrucât aș face un mare deserviciu procesului cunoașterii de sine spunând că acțiunile și gesturile făcute după aceea au aparținut personalității mele cu care avem tendința de a confunda sufletul și universul interior! Nicidecum! Eu, Cătălina, nu aveam habar de nimic, dar Ființa Divină cu care eram conectată da!

Ne-am luat de mână și, în aceeași clipă, am început să ne scufundăm în pământ, în interiorul scoarței terestre, alunecând în jos spree nucleul pământului, unde focul sacru al Mamei Divine arde cel mai năpraznic. Străbătând o oarecare distanță alunecând în pantă, am văzut în scoarța terestră suflete de oameni prinse în propriul iad personal, complet inconștiente că se află prinse într-o iluzie hipnotică, adică în vis. După aceea am căzut amândoi, nemaiavând în jurul nostru niciun punct de reper sau de sprijin. Cădeam amândoi cu capul în jos și picioarele în sus cu o viteză fulgerătoare, scenă biblică simbolică ce semnifică picarea în ispită și căderea în prăpastie. Erai speriat și nici eu nu mă arătam mai vitează. Am parcurs de nenumărate ori această cădere în infern ca rezultat al păcatelor comise de mine și în niciun rând nu am reușit să ies din acest loc întunecos și înfiorător în care eurile din care se compune egoul personal se manifestă vizibil, audibil, tangibil și energetic. Iar noi cădeam și tot cădeam și căderea noastră nu părea a dori să se oprească decât în momentul impactului trupurilor noastre cu fundul ghenei! Cu mâna pe inimă jur că nicio cădere anterioară nu a fost la fel de intensă și de simbolică precum a fost aceasta! Era un semn clar că Puterile Cerului ne însoțeau acolo pentru a ne servi o învățătură!

Nu știu ce distanță parcurserserăm în jos când, deodată, am strigat la tine:
– Acum! Ridică-te! Uită-te la mine, fă ca mine și ridică-te!

Mă oprisem din cădere prin puterea voinței care acționa ca și contraforță magnetismului uluitor de acolo care ne atrăgea tot mai jos și mai jos, fără speranță de revenire pe o traiectorie în urcuș. Dar iată că ceva din mine reușise să se opună căderii în păcat și, din câteva mișcări circulare ale corpului, am reușit să mă proiectez cu capul în sus și cu picioarele în jos, rugându-te să faci ca mine. Ne-am rotit amândoi trupurile în sensul acelor de ceas, încrezându-ne unul în celălalt, dar dacă vrei să cunoști părerea mea sinceră despre semnificația acestor mișcări de gimnastică pe care le executam în pucioasa iadului, ele simbolizau actul intim dintre un bărbat și o femeie făcut din iubire unul față de celălalt ca o formă ritualică de rugăciune. Când sexul e sacru, te salvează și te scoate din infern. Când e pervers și păcătos, te conduce direct în fundul ghenei cu bilet la clasa I. Păcatele împotriva Spiritului Sfânt sunt singurele care nu se iartă și cu cât sunt mai grave, cu atât mai grabnic îți semnezi singur sentința de coborâre acolo unde nu ai vrea să fii. Dar eu aveam încredere în tine și tu tot atâta în mine cum ne mișcam trupurile în aer, folosindu-ne de ele ca de niște chei băgate în broască pentru a deschide uși și numai sufletele noastre știau ce uși putea deschide flacăra iubirii noastre, deși nu neg că, în fapt, Ființa ta Divină m-a lăsat pe mine să strălucesc în toiul acestor fenomene incredibile ca să îți dovedesc că îți sunt sprijin pe care să te bizui, nu povară de cărat în spinare și de care trebuie să te îngrijești. Așa că sufletul meu ți-a arătat prin fapte, nu prin cuvinte că tu trebuie să te lași și pe mâinile mele din când în când, spunându-ți: ”Încrede-te și în mine, odată pentru totdeauna, fiindcă te pot ajuta să ieși din orice situație infernală în care te afli! De aceea sunt aici!”

Cu puțin efort, procedura noastră de a ne învârti în spațiu ca niște chei a dat un rezultat nemaiîntâlnit până acum! Realmente, nu am mai văzut niciodată petrecându-se acest fenomen surprinzător și uluitor! Deasupra noastră, la o aruncătură de câteva brațe, s-a deschis un vortex imens de lumină strălucitoare, ca un fel de tunel din care intra și ieșea energie circulând în spirală.
– Spre acolo, am strigat la tine și, continuând să ne ținem de mână, ne-am îndreptat către gura vortexului care se deschidea ca o invitație ce ne era oferită o singură dată, ceea ce o făcea de nerefuzat.

Am înotat în energie, suportând cu greu curenții potrivnici ca și cum am fi fost pe fundul oceanului, dar tunelul ne-a aspirat cu repeziciune, înghițindu-ne și apoi scuipându-ne la celălalt capăt al său. Acolo am văzut lumină, la început difuză, vagă și spectrală, ca și cum energia acestui loc în care poposeam era rarefiată, descompusă și destrămată. Dar era lumină și în interiorul ei puteam distinge culori, forme și mișcare ca și cum un fel de existență se desfășura acolo, fără a avea idee, însă, de tenebrele care se căscau la subsolul caselor în care entitățile întâlnite după aceea pe drum păreau să locuiască. Vreau să spun că lumina de deasupra nu avea conștiință de sine, așa cum nici întunericul de jos nu avea. Lumina nu știa că este lumină, iar întunericul nu știa că este întuneric, iar cele două aspecte nu aveau cunoștință unul de celălalt. Numai noi doi aveam conștiință de sine, iar aceasta se datora căderii în păcat, când strămoșii noștri au gustat fructul interzis din Pomul Cunoașterii Binelui și Răului. În atâția ani de când cobor în infernul personal ca să îmi înfrunt egoul pentru a-l dizolva nu mi s-a întâmplat niciodată, dar absolut niciodată să și ies de acolo, cu toate rugămințile mele, țipetele mele și implorările mele. Și nu mi-am dat seama decât de curând că nu ieșeam deoarece nu vroiam să ies, deoarece doream să mă curăț și să mă purific, dar acum sufletul meu căuta să îți arate că nu ai de-a face cu un suflet pierdut, cu o nebună, cu o schizofrenică, cu o îngenuncheată, cu o învinsă, ci cu o luptătoare! Pe limba sufletului meu am cerut Tatălui să îți dovedesc că nu ies din acest infern personal nu pentru că nu pot, ci pentru că nu vreau, această minune de experiență demonstrând clar că sufletului meu nu îi este străină calea de ieșire de acolo. Și nu vreau fiindcă mi se pare inutil și inoportun să ies la lumină ca să mă plimb pe străzi sub aparenta înfățișare a păcii, a liniștii și a bunei-dispoziții, în timp ce în interiorul meu duc aceste lupte. Cu alte cuvinte, nu mai poftesc să mă prefac în exteriorul meu, când în interiorul meu e un calvar. Este minciuna pe care am trăit-o toată viața. Am început să cer Mamei Divine să cobor acolo în mod conștient și voluntar nu dintr-un masochism absurd, ci pentru că, realmente, sunt interesată, dar extrem de interesată de cunoașterea sinelui, nădăjduind mai ales să cunosc realul, dincolo de iluzia percepțiilor subiective ale celor cinci simțuri. Bănuiesc că e în firea unora să își dorească să își cunoască propria minte și propriul suflet prin experiență directă mai mult decât orice pe lume, chiar cu prețul sacrificării pasiunilor, distracțiilor, obiceiurilor și tradițiilor, iar portița deschisă către experiența onirică lucidă e ca un cadou oferit de Divinitate pe care numai un nesăbuit l-ar putea refuza, cu toate că atâta am afirmat că nimic nu vine gratis în viață. Cu adevărat îți mărturisesc că nu cunosc ce bine am făcut ca să merit o astfel de răsplată de la Tatăl și, cum știu că de la El a venit chemarea, îmi este frică să nu îl dezamăgesc, nefăcând ce mi-a cerut să fac și neurmând calea pe care mi-a arătat-o. De aceea, în plină lumină, m-am simțit nelalocul meu, ca și cum gândeam că nu aveam timp de pierdut stând și bătând apa-n piuă la un suc, la o prăjitură și la un grătar, însemnând că sufletului meu nu îi sunt străine conceptele de suferință, sacrificiu, ascetism, stoicism și muncă interioară pe care o găsesc prioritară. Aș fi vrut să cobor iarăși acolo pentru a înfrunta adevărata față a desfrâului, a lăcomiei, a mândriei, etc. Dar cum tu erai cu mine și, mai ales, cum îți vedeam chipul în lumină, nu am mai vrut să știu de altceva! În preajma ta sunt atât de uluită și, din acest motiv, am închis deschizătura vortex-ului ce ducea către infern pentru a ieși la o plimbare cu tine. Nu îți cer, în fond, să îmi acorzi onoarea unei întâlniri cumsecade, conform cu procedurile civilizate și cavalerești de socializare? Tu te-ai transformat în cea mai mare slăbiciune a mea și dacă aș fi fost o super-eroină într-o lume în care Superman, Batman și Justice League chiar ar exista, tot ce ar trebui răufăcătorii să facă pentru a mă doborî ar fi să mi te ia. Sunt și mai vulnerabilă știind că nici nu am apucat să pun buzelle pe ale tale că un răufăcător mi te-ar putea lua. Tu ești portița prin care mult rău, foarte mult rău mi-ar putea încleșta iarăși sufletul fiindcă prin tine sunt capabilă de gelozie, de invidie, de ură, de răzbunare, de mânie, de amor propriu, de șantaj, etc., iar toate aceste tenebre sunt simțăminte pe care le vreau cât mai departe de sufletul meu regăsit. Nu ți-am confesat că atât de crâncen m-am concentrat pe ideea de tine încât nu îmi mai pasă de planeta aflată în colaps? Și că din cauza ta îmi înfrunt demonii interiori pentru ca, stând aievea în fața ta, eu să fiu conștientă că ceeea ce simt pentru tine chiar e iubire și nu un simțământ prefabricat de către subconștient, atât de capabil să preia sugestii ca să le transforme în iluzia realității. Ce este subconștient e mecanic și iubirea, dintre toate sentimentele, e cea mai iluzorie, mai prefăcută și contrafăcută emoție în laboratoarele mecanice ale minții!

”Ce trebuie să se întâmple se va întâmpla!” fură cuvintele pe care Divinul mi le-a comunicat miercuri seara, dând o notă de fatalism împrejurărilor vieții. Să îmi bați la ușă ca să îmi mărturisești secrete ale trecutului este un astfel de eveniment inevitabil despre care Tatăl îmi vorbește de aproape 5 ani. Toate flash-urile îmi dovedesc că acest lucru se va petrece, că ne vom întâlni, că ne vom lua, că vom trăi împreună, că vom avea un copil. Și nu doar într-o scenă, ci în toate acestea ne văd chipurile brăzdate de fericire, ca și cum și fericirea și iubirea sunt lucruri tot atât de inevitabile! Atâta vreme cât le arată Dumnezeu, înseamnă că așa va fi. Aceasta e marea minciună pe care teoriile new age despre spirit o formulează despre Voia Tatălui: stai întins pe pat ca o balegă, nu fă nimic, doar inspiră și expiră, nu căuta nimic, nu mișca niciun deget fiindcă toate au să vină la tine fiindcă o vrea Tatăl. Nu, nu este adevărat că Tatăl ne garantează fericirea doar pentru că ne-o arată posibilă. O imagine cu un zâmbet acum nu înseamnă permanență, ci doar fericirea surprinsă în acel moment dezvăluit! Multe imagini de zâmbete printate pe chipuri de amici și de cunoscuți mi-au fost arătate, însă tot atâtea imagini surprinzând tristețe și supărare întipărite pe expresia acelorași chipuri mi-au fost relevate după aceea. Numai zâmbetul meu, ca și ccum fac reclamă la Blend-a-med, nu vrea să se șteargă de pe fața mea. Numai momentul întâlnirii cu tine e inevitabil, însă iubirea și fericirea surprinse în aceste flash-uri sunt inevitabile DOAR din cauza momentului prezent în care sunt de acord să îmi las la gară tot bagajul emoțional al trecutului. În caz contrar, agățându-mă de acest bagaj ca de o comoară neprețuită ce nu trebuie în veci pierdută, numind adesea acest bagaj ”amintiri de neuitat, atât bune, cât și rele”, în clipa acelui moment inevitabil ce se va petrece, când ne vom cunoaște, ți-aș servi o iubire sintetică, artificială fiindcă, desigur, de refuzat tu nu poți în veci să fii deoarece tu ești tu, cel care mi-a fost atât de drag atunci, dar acest drag n-ar fi putut șterge, singur, amărăciunea acumulată în bagajul meu emoțional din clipa lui atunci de acum 17 ani, când te-am văzut întâia oară, până în clipa lui acum când nu mai sunt o fetiță. Nu, amintirea dragului pentru tine nu este, în sine, decât o altă bluză sau pereche de pantaloni inclusă în bagajul meu emoțional și dragul acesta nu putea singur să îmi scoată lumina la suprafață. Tu singur n-ai putea șterge, cu iubirea ta, toată durerea mea, așa cum nici eu n-aș putea lua cu mâna suferința ta. Intervenția Divină e complicele, acel as din mânecă ce trebuie permanentizat fără nicio clipă de întârziere! De aceea, nici în visul meu scoaterea noastră din infern nu s-a datorat exclusiv nouă și inspirației de moment, ci Intervenției Divine. Evident, am compus aceste rânduri vorbind la persoana I, eu făcând și eu dregând în infern ca și cum știam foarte bine ce făceam, dar atâta timp cât eul din afirmația ”eu sunt” se confundă cu egoul, tot ce am scris până acum ar putea fi luat foarte lesne drept o lăudăroșenie. Puse în aceeași oală, cuvintele ”eu te iubesc”, atâta vreme cât trec prin filtrul egoului, nu prezintă nicio valoare pentru nimeni decât pentru aceia care se mulțumesc cu puțin, așa cum ar fi vrut să procedez propriul subconștient la începutul visului meu, împingându-mă către acceptarea unei noi situații mediocre, ca și cum ”primul venit, primul servit” simbolizează o oportunitate ce nu trebuie în veci ratată deoarece, conform cu acel unic procent de îndoială, următoarea întrebare se pune: ”Și dacă, totuși, nimeni altul nu va mai veni la ușa mea, ce mă fac? Voi rămâne singură?”. Pot da impresia că sunt perfecționistă sau exigentă în privința artei iubirii, dar nu te lăsa păcălit. Cuvintele mele nu sunt decât expresia suferinței prin care am trecut și la care nu vreau săă mai revin. Mai bine mor înainte decât să mă întorc în acea stare a lucrurilor.

În plină lumină astrală m-am văzut cu hainele sfâșiate și zdrențuite din cap până în picioare, ca și cum tocmai traversaserăm hățișul junglei. Te-ai apropiat de mine ca să mă acoperi și iarăși m-am emoționat toată văzându-te fiindcă pentru nici măcar o secundă nu ți s-a mai modificat fizionomia. Și cât mă face să sufăr, Doamne mare, că nu îți pot vedea chipul întotdeauna! Câte nu ne-am vorbit, câte nu ne-am zis și pe unde nu ne-am dus! Parcă eram doi îndrăgostiți ieșiți la plimbare în parc! Și așa eram, însă parcul nostru își avea stabilimentul într-o altă lume, această lume care există aievea, dar de care numai câțiva sunt conștienți, cu toate că acolo călătorim absolut toți, fără excepție, când închidem ochii ca să dormim! Cât de ridicol și de straniu era totul! Tocmai ieșiserăm din infern cu hainele mototolite și cu sufletele tulburate pentru ca, în lumină, să începem a chicoti și a ne fugări în zbor, la atâția metri deasupra solului, nu ca și cum am fi uitat de unde tocmai ce ieșiserăm, ci ca și cum, în acea clipă, nimic altceva nu mai conta decât bucuria momentului prezent, așa cum și teroarea infernului contase la fel de mult în trecut atunci când trecutul fusese prezent. Nu pot să explic cât de mult mă bucuram știindu-mă cu tine. Nu încape îndoială că, în acest loc, emoțiile noastre se văd întocmai cum sunt fiindcă tot ce este în interiorul nostru se proiectează în exterior, egourile noastre, defectele noastre și păcatele noastre în iadul personal, în timp ce virtuțile noastre se proiectează mai ușor în paradisul astralului superior. Nu îndrăznesc să generalizez prin afirmațiile mele întrucât, documentându-mă din mărturisirile altora, reiese că numai câțiva experimentează aproape exclusiv în aceste două extreme: iadul și paradisul. Bănuiala mea este că acest lucru ține de alegerea pe care sufletul o face pentru sine, vrând ori să se purifice pentru a se întoarce acasă la Divinitate, ori să își spioneze prietenii în dormitor, așa cum ai procedat și tu, dealtfel! Poate că, în fapt, nu vreau să văd fiindcă mi-e teamă că, odată reuniți, nu te-aș mai putea întâlni după aceea. Nu l-aș mai întâlni pe adevăratul tu, vreau să zic.

Ți-am zis pe nume ca și cum te-aș cunoaște de la facerea lumii, iar la final, când am simțit o oarecare pierdere în luciditatea mea și știind că din acest motiv aveam să fiu atrasă înapoi în corpul fizic, ceea ce nu mi-ar mai fi oferit luxul câtorva clipe în plus în preajma ta, ți-am spus căă te iubesc. Mai sincer și mai spontan ca acolo nu se poate și nu scriu acestea decât ca o transcriere a celor petrecute în acea noapte.

Cu aceste două cuvinte m-am trezit pe buze. Acolo au fost minune și pace cu care sufletul meu s-a alimentat, în timp ce aici s-au transformat în dor, melancolie și tristețe în mai puțin de o secundă. Și degeaba cu intervenția Divină și cu totul dacă tu nu ești acum aici și în fiecare zi până la sfârșitul veacurilor ca să îți găsești refugiu în brațele mele! Au chiar tu nu îți dai seama că în brațele mele tu te apropii tot mai mult de adevărata ta casă, în comuniunea cu sufletul tău divin? Și dacă acolo ți-ai putut încredința sufletul în mâinile mele, aici de ce nu ai încredere în mine că te pot ajuta? Aici nu suntem ce trebuie să fim și nu facem ce trebuie să facem.

oct. 112019
 

<>
Vineri, 11 Octombrie 2019

Zburătorule,

Îmi adresez epistola de azi tot ție întrucât tu, sufletul tău sau Ființa ta Divină ai fost regizorul din spatele extraordinarei experiențe pe care urmează să o descriu mai jos și care s-a petrecut luni dimineața, experiență oniricăă pentru care mă pregăteam încă de vineri seara, în urmă cu o săptămână, când propriul suflet m-a înștiințat că luni aveam să fiu testată iarăși într-un nou context în lumile interne suprasensibile. Și, deși știam că ceva extraordinar urma să mi se întâmple, nu am fost câtuși de puțin pregătită pentru ma nifestarea care a avut loc luni dimineațăă care a fost de departe una din cele mai violente, intense, vivide și reale, cât se poate de reale, așa cum și aerul, vântul și gândul sunt reale, deși nimeni nu vede aceste fenomene. Cu toate că mă doare atât de tare partea superioară a torsoului, anume în zona gâtului, a umerilor și a brațelor, ceea ce face ca scrisul să fie o activitate foarte delicată și greu de înfăptuit în condițiile astea, îmi impun cu băgare de seamă voința asupra durerii, motivându-mă să rezist fiindcă suferința mea nu va rămâne fără de răsplată. Răsplată pe care o revendic de la Univers sub formă de odihnă, liniște și fericire, cuibărită în brațele tale. Dreptul de a te cunoaște este ceea ce revendic cu scopul de a mă întregi în Ființă.

Am spus de multe ori că aproape că mă rușinez că am primit sarcina de a vorbi despre acești termeni complicați și aceste concepte greu de explicat precum suflet, Ființă Divină, Voință Divină, vis lucid, suflete pereche și chiar iubire! Așa că nu știu cum să procedez ca să descriu experiența mea de luni dimineață care ascunde multiple simboluri spirituale și gnostice. Dincolo de orice, bănuiesc că ține de talentul meu scriitoricesc să încerc să descriu cu cât mai multă acuratețe scenele prin care am trecut.

Vorbesc foarte des despre durerea cumplită pe care o resimt în chakra comunicării, în umeri și în ceafă, de parcă duc în spate grija tuturor lucrurilor care există. Mi-am asumat în chip inconștient o misiune care nu depinde de mine. E cumva tragic să observi că poți ajuta și influența viețile a mii de oameni din jurul tău prin puterea exemplului, dar că cei apropiați și dragi ție nu se numără printre aceștia. Cum poți să pleci tu, cel care ai fost cel mai păcătos suflet care a greșit cel mai mult dintre toți cei ai casei, făără să nu încerci să le insufli și celor apropiați măcar un dram de credință? Dacă nu câtă ai tu, măcar un dram din ea! Cum să îți fie răsplata atât de mare, cum să îți promită bunul Tată atât de multe când tu te știi ca fiind un păcătos? Cum să îți culegi, deci, răsplata promisă de Dumnezeu fără să nu simți vină și rușine față de cei din jurul tău care au greșit cu mult mai puțin, dar pe care iată că i-ai putea lăsa în urmă la fel de oropsiți, de resemnați, de copleșiți și de împovărați? Cum să nu simți că i-ai abandona ducându-te în treaba ta ca să fii fericit, când i-ai ști pe ei în același loc, luptându-se cu aceiași demoni interiori de care nu vor să se despartă? Toată această grijă și tot stresul legat de ei, de ai mei, s-au acumulat în coloana cervicală. Durerea s-a agravat îngrozitor de mult în ultimele săptămâni, de când Mama Divină Kundalini a lansat o campanie extrem de agresivă împotriva acestui eu psihologic care mă face atât de încăpățânată și care mă împiedică să îți solicit realmente prezența fizică în viața mea, iubitul meu, deoarece simt că dacă ai fi cu mine, nu aș face decât să privesc la ce am lăsat înapoi, rușinată și mâhnită căă nu m-am străduit mai mult pentru ca și ai mei să vadă frumusețea desăvârșită a Universului. Ca să mă îmbuneze și mai mult, deschizându-mi ochii spre a vedea că unele lucruri nu depind de mine întrucât fiecare individ își primește răsplata în funcție de meritele inimii, am primit o altă indicație biblică în aceeași zi în care am primit referința pentru numărul ”1118”. Al doilea cuvânt a fost ”asfixia” pe care l-am decriptat în ”8111” care în mod evident este inversul primului. Însă acest număr de pagină nu există, așa că mi-am folosit intuiția, vocea Tatălui din interiorul fiecăruia, ca să deduc că era vorba de pagina ”811”. La această pagină din Biblia creștin-ortodoxă am găsit capitolul 18 intitulat ”Îndemn la pocăință” din scrierile lui Iezechiel. Versetele acelea sunt, realmente, întreaga știință pe care am vrut să le-o dau celor de acasă, însă rezultatele abia dacă sunt vizibile! Cine crede că munca interioară spre a ajunge la sufletul tău și la Divin este floare la ureche se înșeală amarnic! Iar ce voi povesti mai jos mi-a arătat în chip foarte clar că unele munci sunt nerodnice, că unele sacrificii sunt inutile. A venit, așadar,,vremea să îmi văd de viața mea fiindcă nu le pot da celor din jurul meu nimic din ce ei nu au de unde să primească.

Nu știu cum să mai procedez împotriva durerii din corpul meu. Am plâns și am implorat să îmi fie luată această durere cu mâna. Mâna Lui, a Tatălui, care firesc ar trebui să fie capabilă să producă astfel de minuni instant. Nu visăm cu toții ca Dumnezeu să ne ia durerile cu mâna,peste noapte, fără cel mai mic efort din partea noastră? Taman cum afișează unele reclame la soluții de slăbit următorul mesaj: ”Încearcă următoarea combinație de plante ca să slăbești 25 de kg în numai o lună, tu continuând să mănânci orice poftești!” Atât de orbi suntem de nu mai avem pic de discernământ încât să credem că am putea slăbi fără să fie necesar să renunțăm la burgeri, la chipsuri, la sucurile acidulate, la ciocolată, etc. Nu-i vorba,Dumnezeu le ia unora durerile cu mâna, dar altora le cere efortul suplimentar.

Efortul suplimentar înseamnă să declari război egoului psihologic în care se află captivă esența ta divină, adică sufletul tău. Asfixiată și sugrumată de mii de defecte și de păcate omenești, conștiința divină doarme profund înăuntrul nostru, fără a i se da șansa de a se manifesta. De la bun început calea mea a fost aceasta, a războiului împotriva întregii armate de demoni interiori, în relație cu recuperarea vederii mele trupești, căci altfel cum să însămânțezi iubire în inima ta când ea este înăbușită de ură? Și mai ales, cum să te îndrăgostești de sufletul unui bărbat al cărui chip nu ți-l amintești și pe care nu îl poți vedea, când tu nutrești ură și dispreț profund față de sexul opus care te-a batjocorit prea mult, pentru prea mult timp, cântărindu-te și cumpărându-te ca la piață? Iar ca să văd din nou trebuie să te iubesc și ca să te iubesc trebuie să mă dezbrac de veșmântul boțit și ponosit al urii care mă face o cerșetoare demnă de dispreț fiindcă iată că țin mâna întinsă, în timp ce vorba ”Dă-mi și mie iubire dacă vrei să îți dau iubire” stă pe buzele mele ca o otravă fatală. Dacă nu primesc, nici nu dau, iar dacă nu mi se face moftul, te trimit la dracul prin cuvinte și gesturi de ocară deoarece așa de profunde sunt ura și mânia în mine!

Am știut dintotdeauna că drumul pe care o va apuca sufletul meu este acela mai greu și mai anevoios, dar acest lucru nu înseamnă că în momentele mele de slăbiciune nu am implorat și eu să îmi fie luată durerea trupească cu mâna, deși sunt perfect conștientă că sursa reală a durerii mele din umeri este una emoțională. Așa că, atunci când luni dimineață am simțit cum o mână îmi presează în zona capului, în emisfera dreaptă a creierului, între coloană și ureche, fenomen care a declanșat un milion de senzații supranaturale atât în corpul fizic, cât și în cel eteric, precum furnicături puternice, pișcături, tremurături, frisoane, ca și cum mă aflam lângă un magnet imens, nu am putut proceda decât să sar ca arsă din pat, speriată! Cine presa taman în acel punctuleț unde simt cea mai cumplită durere trebuie să fi știut negreșit că în acel loc am suferit atacul cerebral. Dar în loc să îmi ia durerea cu mâna, eliberând tensiunea și presiunea pe care le simt în emisfera cerebrală dreaptă, a eliberat altceva. Ceva îngrozitor, monstruos și imposibil de acceptat ca fiind real și verosimil. Universul meu interior. Mi-a eliberat în spațiul astral întreaga armată de demoni interiori, eurile sub forma cărora see exprimă mintea. M-am trezit, din nou, în infernul personal.

Frecvența foarte ridicată cu care mă trezesc în iadul personal indică faptul că sufletul meu este dispus să facă efortul suplimentar, luptându-se cu demonii interiori cu scopul de a se elibera de aceștia. Dacă m-aș trezi numai în astralul superior, unde toate sunt frumoase,luminoase și pozitive, ar fi un indiciu că nu sunt pregătită să mă confrunt nici măcar cu mine însămi, așa că de unde aș putea avea pretenția să înfrunt rele mai mari și situații primejdioase? Cumva, în cazul meu, raportul dintre aceste două situații extreme este unul echilibrat, deși nu neg că trăiesc cu sentimentul că trezirile mele în întuneric îmi par mai numeroase deoarece sunt foarte greu de suportat.

L-am descris deja în rânduri anterioare, deși nu cred că am subliniat suficient că acest loc al tenebrelor nu este un loc în care ai vrea să locuiești permanent. Mai mereu este întuneric beznă, iar dacă percep vreodată ceva, nu sunt decât linii și forme vagi, jocuri înșelătoare de umbre și penumbre. Sunt oarbă de 6 ani, iar orbirea mea nu este atât de cumplită precum acest loc al dezolării în care mă trezesc în experiențele mele spirituale deoarece orbirea mea îmi oferă luxul de a asista la un impresionant joc de artificii, de luminițe strălucitoare, de punctulețe, liniuțe ca niște pixeli cu inteligență și conștiințăă proprie. Dar când mă trezesc în iadul personal, situația se schimbă dramatic fiindcă întunericul pe care l-am găsit câteodată aici, mat și compact, m-a determinat de multe ori să mă îngreunez cu sentimente absolut copleșitoare precum deznădejdea, frica, singurătatea, resemnarea și neputința. Orbirea trupească nu mi se pare nesfârșită deoarece vederea milioanelor de luminițe care strălucesc atât ziua, cât și noaptea îmi insuflă ssperanță. Însă întunericul compact de acolo este cu adevărat fără de început și fără de sfârșit! Negreșit că frica este cel mai acut sentiment care ia forma groazei. Totul see amplifică, totul ia proporții pantagruelice. Frica de abandon, de exemplu, care mi-a penetrat mintea timp de o secundă s-a simțit ca și cum a ținut la nesfârșit. Frica de a nu reuși să găsesc o cale de scăpare m-a paralizat în așa fel încât nu puteam trimite nicio comandă mâinilor și picioarelor mele ca să mă deplasez și ca să mă apăr. Nici nu aveam cum să mă apăr deoarece eram împresurată de mii de umbre fantomatice și deșirate, foarte slabe și subțiri, de culoare neagră care scoteau sunete ascuțite și stridente, ca niște strigăte sau țipete de groază. Veneau de peste tot, din fața mea, din spate, din laterale, mii și mii de umbre care îmi vorbeau, certându-se între ele, imputându-mi fleacuri sau aducându-mi acuzații foarte grave, punându-și pe mine mâinile care se desprindeau de corpul lor gazos și întunecat, lipindu-le de mine. Și unde puneau mâinile, simțeam o mie de lucruri îngrozitoare, durere în corpurile interne subtile, furnicături, amețeală, confuzie. Și nelipsita frică.

Am vrut să fug de accolo, să mă trezesc în corpul fizic, dar experiențele trecute m-au învățat că nu scap niciodată atât de ușor, căci odată ce este declanșat contactul cu infernul personal dincolo de zidul somnului, trebuie să mă întorc până se finalizează. Dar când într-una din scene a apărut corpul meu decapitat vorbind prin mudre, am simțit că mi se umple paharul de toleranță la supranatural, așa că mi-am impus toată voința să mă trezesc în corpul fizic, unde întunericul este mai ușor de îndurat. Nu am vrut să stau la discuții cu un corp fără cap, chiar dacă era al meu, ca să îl întreb cee anume simboliza, cu toate că de multe ori mă opresc locului pentru a observa, a analiza și a interpreta simbolurile dintr-un vis chiar în timp ce acesta se desfășoară.

Pe jumătate ieșită din corp și pe jumătate înăuntru, m-am zbătut în ambele dimensiuni, dând din mâini și din picioare ca să îîmi iau apărarea fiindcă imaginea Cătălinei ”Cea complet făr„ de cap” gesticulând prin semne sacre era una destul de înfricoșătoare la care ai fi putut privi, mai ales când în timpul zilei duci acest trai mental liniștit, în sensul în care nu asiști niciodată, dar absolut niciodată la scene violente implicând corpuri decapitate și altele asemenea. Imaginea gâtului meu secționat prin care vedeam anatomia corpului meu cu coloană, mușchi, vene, nervi și țesut a stăruit mult timp în ochii mei, cu toate că mă trezisem deja în corpul fizic. Era ca și cum ceva din mine rămăsese încă acolo, ducând lupta cu figura aceea mutilată. E un sentiment de care nu mai pot scăpa, anume acesta că ființa mea este secționată, că părți din mine trăiesc în alte dimensiuni, că eu nu sunt conștientă de acest lucru și că îmi revine sarcina de a conecta toate aceste piese de puzzle într-un centru permanent de conștiință. De aceea, deși înfricoșată odată ce m-am trezit, m-am simțit rușinată că alesesem ddin nou să fug în fața primejdiei, știind și simțind că ceva din mine ar fi putut rămâne în urmă, în acel loc odios, continuând lupta. Nu-i vorba, când am de-a face cu unul sau cel mult doi demoni interiori, nu obișnuiesc să fug atât de repede. Rămân pe loc, scoțând din arsenalul meu toate armele de care dispun ca să înfrunt pericolul. De câteva ori m-am trezit cu armele deja pregătite, ca și cum instinctul meu de supraviețuire era deja în alertă maximă, pregătită să lupt. Dacă bunul meu prieten T. mi-ar citi compunerea de față în care am folosit în repetate rânduri cuvinte de genul ”război” și ”a lupta” m-ar mustra fără milă, reamintindu-mi că aceste cuvinte sunt de o frecvență foarte scăzută și, că de aceea, mai bine aș zice ”muncesc cu mine însămi” decât că ”duc un război cu mine însămi”, prima fiind o afirmație mult mai pozitivă decât a doua, cu o vibrație mult mai ridicată. Atunci, la început, m-am lăsat păcălită de multe teorii spirituale, precum aceea potrivit căreia mintea are abilitatea de a produce schimbările drastice în interiorul ființei, dizolvând eurile păcătoase și defectele psihologice. Dar nu are decât abilitatea de a le identifica, a le înțelege și cel mult de a le ține sub control. Altceva sau mai bine zis altcineva are puterea de a distruge păcatele noastre, reducându-le la praf și pulbere, iar aceasta este Mama Divină cu focul său sacru. Este cea mai cumplită greșeală pe care o comit ori de câte ori mă trezesc în infernul personal, luptând cu miile mele de variante din care iată câteva: ”Eu sunt prea slabă sau prea grăsuță”, ”Eu sunt pra scundă”, ”Eu sunt foarte deșteaptă când vreau, dar câteodată sunt atât de proastă”, ”Eu nu am pic de noroc în dragoste fiindcă nu s-a uitat nimeni la mine până acum”, ”Eu sunt mofturoasă”, ”Eu nu am chef de nimic azi, așa cum nu am avut nici ieri și cum nu voi avea nici mâine”, ”Mi-e lene”, ”Mă ține o scamă”, ”Eu nu pot”, ”eu nu vreau”, ”Eu nu știu cum se face cutare lucru și nu am disponibilitate să învăț”, ”Mi-e mai bine așa fiindcă să fac altfel e mai greu și mai complicat”, ”Hai s-o lăsăm pe mâine”, ”N-am timp”, ”Eu plâng toată ziua și sufăr cumplit din orice motiv așa, din principiu” și alte contradicții de acest gen care creează haosul și confuzia mentală care m-au adus în sapă de lemn. Eroarea fatală pe care o comit este aceea de a scoate la înaintare toate armele împotriva armatei de euri când mai potrivit ar fi să cer, să implor și să cerșesc ajutor de la Mama Divină. Nu o fac mereu, știu asta. Uit de ea, abandonându-mă sentimentului îngrozitor că duc această luptă de una singură, fără sprijin. E cu adevărat cea mai mare greșeală pe care o înfăptuiesc. Fără îndoială că este una din cele mai teribile lupte pe care un aspirant la dumnezeire le poate duce, lupta âmpotriva sentimentului de singurătate, ca și cum Divinul te-a abandonat, întorcându-ți spatele și uitând de tine. În prezența acestei emoții o alta, mai teribilă și mai dezagreabilă, și-a făcut culcuș în aceste condiții prielnice. Vorbesc, desigur, despre reaua-voință și despre abilitatea mentalului de a întoarce oricee aspect al unei situații către negativ. Aflându-mă în posesia acestor defecte, nu pierd ocaziile favorabile pentru a aduce mustrări și critici Divinului.

Vreau să spun că nu pierdeam nicio ocazie. Cum o frântură din sufletul meu s-a eliberat de sub teroarea păcatului, mintea a început să înțeleagă intenția din spatele acțiunilor Divinului. Am început să înțeleg că răul a fost necesar, ă pedeapsa a fost necesară, că mustrarea este necesară. Și că toate sunt spre binele meu. Miza jocului acestuia legat de arta războiului, anume recuperarea sufletului, prezintă mult mai multă importanță. Cel puțin pentru mine. Vreau să spun că pentru mine este important să mă întorc acasă, înapoi la sânul Divinului. Restul e praf în ochi pentru care implor Cerurile să nu mai am atașament.

Așa că, atunci când m-am trezit, simțind remușcări pentru că m-am trădat singură, întorcându-mi singură spatele și abandonându-mă pe câmpul de luptă, m-am rugat Mamei Divine să mă protejeze și să mă aibă în pază împotriva atacurilor ființelor infernale tenebroase din exteriorul meu, căci m-am gândit că ar fi putut fi și un atac de acest soi, deși intuiția îmi spunea că avusesem de-a face cu armata de euri personale din interiorul psihicului meu, mii de personalități contradictorii și haotice, păcătoase și absurde. Cu ideea asta în minte, am mai rugat-o pe Mama Divină să mă înzestreze cu înțelepciune și putere de înțelegere, ca și cu intuiție pentru a putea da de capăt haosului mental ca să îl servesc mai apoi focului sacru spre a fi dizolvat. Nu mi-am amintit,pe moment că mi se citise în cărți de practici spirituale, că anumite ordine de Ființe angelice superioare testează aspiranții prin astfel de practici implicând decapitări sau străpungerea inimii cu sulițe ca un act simbolic al disponibilității ființei de a se sacrifica, purificându-se prin suferință conștientă. Regula de căpătâi este să nu îți fie frică în timpul acestor scene, iar mie mi-a fost frică.

Și, cu toate că mi-a fost frică, am știut că aveam să măă întorc pe câmpul de luptă ca să continui bătălia îndată ce aveam să adorm din nou. În aceste clipe îngrozitoare în timpul cărora îîți simți pleoapele grele și ochii sub presiune, știind că în mod inevitabil te vei trezi dincolo de zidul somnului înfruntând creaturi infernale, ai o decizie de luat. Ori mergi înainte și lupți, ori stai cu ochii deschiși ca să alungi imaginile de coșmar care pentru un medic psihiatru sunt pure halucinații, fantasmagorii scornite de o minte bolnavă. Trebuie să trăiești singur așa ceva ca să crezi că astfel de manifestări sunt realitate pentru suflet. Că sufletul este real.

Eu am adormit la loc și, cum era de așteptat, m-am întors în același loc în care abia-abia răzbăteau câteva raze de lumină prin care puteam vedea sute de figuri întunecate venind spre mine din toate părțile, cu toate că înainte era întuneric beznă. Știi cât este de iritant când te bâzâie o muscă, deplasându-se cu piciorușele sale minuscule pe pielea ta, provocându-ți gâdilături și furnicături puternice. Îți poți imagina aceste senzații amplificate de o mie de ori în corpul subtil de energie? Fiindcă așa simțeam eu când eurile mele puneau mâinile pe mine, însoțindu-și gesturile cu țipete stridente ca și cum erau tăiate în bucăți de un fierăstrău. Și unde puneau mâna mă durea, ca și cum îmi arătau locul lor de proveniență, locul unde aveau permis de ședere în corpul meu, locul de unde sugeau toată seva de viață din mine deoarece e fără îîndoială că defectele noastre, păcatele noastre se hrănesc cu energia noastră vitală, slăbindu-ne rezistența și îmbolnăvindu-ne.

La un oarecare timp după aceea am fost scoasă din acest cadru de coșmar de puteri superioare. Oriunde mă trezisem, eram în siguranță și protejată. Dispăruse sentimentul singurătății, al abandonului. Simțeam cum în preajma mea se afla o întreagă ceată de ființe angelice care mă sprijineau șși mă ghidau spre binele meu și spre reușita mea. Apoi ei s-au manifestat. În preajma lor te simți ca și cum te afli în prezența fraților tăi de drept, în prezența iubirii și a bună-voinței. Erau mai multe prezențe lângă mine. L-am recunoscut pe Îngerul Anael întrucât era a patra oară când îmi apărea în vise, nechemat și neinvocat, ceea ce mă determină să cred că într-adevăr sufletul meu s-a născut sub raza a treia, adică sub ocrotirea arhanghelului Uriel, patronul iubirii și al artelor deoarece îngerul Anael face parte din ceata de îngeri a arhanghelului Uriel. Ce bucurie nesfârșită este să stai în prezența acestei ființe sacre! Nu pot scrie rândurile acestea fără să nu mi se umple inima de bucurie și de recunoștință! El avea același chip ca în rândurile anterioare, înfățișarea unui băiat de 12 ani cu părul blond și bucălat. Atâta doar că niciodată nu este îmbrăcat la fel. Nu i-am văzut încă tunica albă, deși sunt atentă la aceste detalii când mă aflu lucidă în timpul acestor experiențe spirituale minunate. Mi-a vorbit,,dar ca în celelalte rânduri, mi-a vorbit într-o limbă necunoscută, mistică, cu toate că aș putea spune că aducea, fonetic, a aramaică sau ebraică. Sufletul meu înțelege cu fiecare ocazie conținutul mesajului care rămâne, însă, străin pentru minte. Este intraductibil. Să aibă Dumnezeu un limbaj al său pe care noi, oamenii, rătăciții și dezrădăcinații, să îl fi uitat cu desăvârșire? Mă uimește profund cum în timpul acestor manifestări sufletul meu găsește cu nespus de multă ușurință să comunice prin acest limbaj de parcă este unul din cele mai naturale lucruri pe care le-ar putea face. Dar e spre binele meu că nu am cheița de interpretare și de traducere a acestor mesaje. Nu m-aș fi putut abține și probabil căle-aș fi dezvăluit conținutul în scrisul meu. Unele lucruri sunt și trebuie să rămână secrete, ascunse, știute numai de sufletul din tine. Dar sentimentul pregnant pe care mi-l transmitea interlocutorul meu angelic nu era nici de mustrare, nici de dojană, ci de încurajare, de frăție, de sprijin, ca un îndemn să nu mă dau bătută și să continui munca interioară, aflând că Universul mă sprijină și mă ghidează spre a ieși la lumină.

Curând după aceea mi-a fost mutată din nou locația. M-am trezit prizonieră într-o cameră întunecoasă, ca o pivniță sau temniță. Simțeam că în preajma mea se aflau gardieni care m-ar fi împiedicat să fug în cazul în care aș fi poftit să o iau la goană spre ușă. Dar nici nu o vedeam. Nu vedeam mare lucru. Însă lucrurile pe care le simțeam erau atât de înfricoșătoare încât îmi vine foarte dificil să găsesc cuvintele potrivite ca să descriu fenomenul respectiv, fiindu-mi teamă să nu îi dau altă semnificație. A început ca un vortex care se deschidea în bazinul meu, trezind înăuntrul meu o energie latentă. Odată trezită, a început să urce în corp, modificându-mi anatomia și structura psihicului. Mă transforma din ce în ce mai mult și nu era în bine. Luam altă formă, ca și cum eram un shapeshifter, transformându-mă din om în animal. Cuvintele și gândurile care îmi treceau prin minte erau înlocuite de lătrături violente și puternice. Mă preschimbam, așadar, într-un câine foarte agresiv care, până la final, m-a înlocuit cu totul în interiorul meu. Vreau să zic că uitasem în întregime de mine, de Cătălina șși de problemele ei, de suflet, de ursit, de toți și de toate. Eram energie primordială latentă, netransformată. O putere atât de devastatoare încât paznicii mei se văzuseră nevoiți să mă țină sub observație, într-un spațiu închis ermetic, pentru a nu fi lăsată să scap de sub control. Nu simțeam pic de spaimă auzindu-mă lătrând ca un rottweiler aflat în plin atac sau ațâțat și asmuțit spre a reacționa violent. Nu aveam înăuntrul meu pic de conștiință, de emoție, de amintire. Dar când am reluat conexiunea cu conștiința lucidă și am întrebat: ”Ce este acest lucru?” pe gardienii mei, vocea mi-a sunat înfricoșător de joasă, de gravă și de guturală. Eram un demon lipsit de umanitate.
– Fă cunoștință cu energia ta luciferică, mi-au spus ei.

Oh, cât de bine am înțeles ce au vrut să îmi spună gardienii mei prin energie luciferică, dar nu face subiectul compunerii de față să descriu mai pe larg alte întrevederi pe care le-am avut cu această energie. Suficient este să spun că, în prezența acestei energii, mi-am pierdut de multe ori mințile, sfârșind de multe ori prin a comite în visele mele orice formă de păcat corelat cu sexul. Însă aceasta care s-a manifestat în experiența de mai sus a fost de departe cea mai autenticăă, mai vividă și mai intensă din câte mi-a fost dat să trăiesc până în clipa de față.

Treptat, treptat energia luciferică s-a retras înapoi, iar vortexul din bazin s-a închis. Am revenit la vechiul sine, păstrând însă în conștiință amintirea evenimentului supranatural care tocmai mi se întâmplase. Dar chiar în acea clipă am fost iarăși scoasă din cadrul care se afla în plină desfășurare în temnița întunecoasă și am fost mutată în altă parte. Dar această nouă locație în care m-am trezit nu poate fi descrisă prin termeni legați de spațiu, de formă, de dimensiuni, de volum, de culoare sau de textură fiindcă nu avea nimic în comun cu vreun spațiu fizic cunoscut mie. M-am trezit în brațele tale, sufletul meu pereche. Cum să fac să dau la naiba și s trântesc de pământ blestematele de cuvinte care în niciun caz nu pot descrie sentimentul pe care l-am simțit când m-am aflat între brațele tale, sentiment pe care doresc să îl asimilez cât mai profund în ființa mea pentru a nu mă mai abandona niciodată? Știi cum se simte când știi că nu mai ești singur pe lume? Fiindcă așa m-am simțit în strânsoarea ta. Mi-ai spus atunci unele din cele mai minunate lucruri pe care le-am auzit în întreaga mea existență, cuvinte pe care nu le-am păstrat în memorie când m-am trezit, dar a căror amprentă emoțională a rămas printată în sufletul meu ca cea mai sinceră mărturisire de iubire pe care am auzit-o. Și pe care am văzut-o, deoarece confesiunea ta era însoțită de imagini vii și vibrante, de o creativitate ieșită din comun. Așadar, mă găseam în brațele tale, strânsă la pieptul tău, însă ne aflam într-un fel de glob magic, plin de lumină și de energie. Era transparent și puteam vedea în exterior, dar era vizibil cu ochiul liber că eram înconjurați de un zid protector. În afara acestui zid am văzut miile de demoni care se aruncau în mod repetat asupra noastră, fără succes însă. Se loveau de zidul care ne ocrotea, bătând în retragere. Nu mă mai atingea nimic altceva decât mâinile tale și unde puneai tu mâna mă vindecam. Iar demonii stăteau la distanță, dându-se bătuți unul câte unul, resemnați, dizolvați, reduși la cenușă. Iar tu mi-ai spus,în timp ce mă mângâiai, mă alintai și mă dezmierdai ca pe cel mai gingaș lucru pe care ți-ai fi putut pune mâinile:
– Sper că acum înțelegi că nu te mai poți ascunde mult timp de mine. Ești vulnerabilă fără mine, ai văzut singură ce ți se poate întâmpla. Puterea ta este slăbită. (și, zicând acestea, m-ai așezat deasupra ta într-o postură specifică yogăi sexului, ca un fel de a-mi spune că puterea focului sacru se află la potențialul său maxim mai ales în cadrul intim al cuplului practicând magia sexuală) Ce ți s-a întâmplat în această manifestare a fost rezultatul intervenției mele, ai continuat după aceea. Eu sunt cel care te-a testat. Trebuia să te fac să înțelegi cine sunt pentru tine. Tu crezi că îmi pasă de defectele tale, de păcatele tale, de lucrurile pe care le-ai făcut și despre care ai scris, mărturisindu-mi-le? Să crezi tu oare că m-ai putea face să dau vreodată înapoi? Dacă nu mă vei primi în această viață, voi coborî în infern pentru tine ca să te scot de acolo și ca săă te salvez, repunându-te în drepturi.

Nu vreau să uit niciodată, câte vieți viitoare voi mai avea, sentimentul pe care l-am simțit ascultând cuvintele tale. Vorbesc despre acel sentiment pe care îl simți când știi că nu mai ești singur pe lume. Cred că niciodată nu am fost. Doar am uitat.

dec. 242018
 

<>

Luni, 24 Decembrie 2018

Visul de azi-noapte a fost de o cu totul altă natură față de cel pe care l-am avut joia trecută și s-a manifestat în felul următor:

Visam un vis mecanic, obișnuit fără doar și poate. Mă uitam la trei telefoane de pe o masă, luându-le la rând pe fiecare și verificându-le. Erau un Motorola slim, albastru, cu tastatură clasică, un Samsung mic cu clăpiță, pe albastru și roșu, de dimensiunea unei cutii de chibrituri, iar al treilea era ceva cu slide, model pe care nu l-am recunoscut după brand, deși mai văzusem acel tip de telefon la alte persoane. Am avut celulare ca celelalte două descrise anterior, numai că în visul meu toate trei erau în posesia surorii mele. Chiar mă întrebam extrem de nedumerită ce ar fi putut face ea cu atâtea telefoane mobile, știind foarte bine că de-abia îl folosește pe cel de acasă! Parcă îmi aminteam eu ceva în legătură cu acest detaliu care era atât de contradictoriu cu ce aveam în fața ochilor, dar tot nu reușeam să pun punctul pe i. Mă uitam îndeosebi la acel Motorola care se prezenta ca scos din cutie, fără nicio zgârietură. Mi-am zis că negreșit îl voi revendica eu după ce aveam să îmi recuperez vederea pentru că mi se părea că îmi satisfăcea toate gusturile în materie de mobile. Nu îmi aminteam de nicio culoare că aceste telefoane nu mai sunt la modă acum, că nici nu se mai fabrică! Dar tot era ceva ciudat în acel context! Îmi aminteam că îi dădusem acel mobil drept cadou fostului meu prieten, ursul grizzly, în urmă cu foarte mulți ani, poate 9 sau 10.
– Ce să caute mobilul ăsta la sora mea dacă eu îmi amintesc că i l-am dat altuia? mă întrebam eu extrem de confuză și ezitantă.

În momentul următor mi-a picat complet fisa!
– Trebuie că sunt în timpul unui vis! am exclamat. De aceea sunt așa de contradictorii detaliile!

Mi-am dat pur și simplu seama că visez din cauza unui telefon mobil care a lucrat ca declanșator al lucidității mele. Conștientă acum că mă aflam în timpul unui vis, am decis să explorez împrejurimile. Nu ratez nicio ocazie să văd diverse lucruri și obiecte care să îmi fie familiare, odată ce îmi recuperez luciditatea în timpul visului. Și de foarte puține ori am voință să întrerup cursul visului doar pentru că eu m-am trezit în mijlocul lui, De obicei las evenimentele să se întâmple de la sine, fără să mă opun acestora, din curiozitate. Vreau să asist la întâmplări ca observator, vreau să văd și să înțeleg cum și de ce se manifestă evenimentele din timpul visului în felul acela, iar nu în altul. Și vreau să văd cât mai mult, din orice, dar mai ales soare și lumină, motiv pentru care am mereu tendința să mă apropii de geamuri pentru a privi afară.

După ce mi-am aruncat privirea împrejur, am constatat că mă aflam în vechiul apartament în care am locuit cu părinții până să termin facultatea, până ce le-am recomandat să se mute în cel în care locuisem singură din Decembrie 2011. Mi-am îndreptat pașii spre bucătărie unde l-am găsit pe tatăl meu. Nu mi-a plăcut deloc să îl văd înfățișat în acel mod atât de oribil și pe care nu mi l-am putut explica nici după ce m-am trezit. Era exagerat de slab, ca și cum nu mai mâncase de foarte mult timp . Era și strâmb, înconvoiat pe partea dreaptă a corpului, ca și cum canalul energetic specific acestui loc se atrofiase cu totul. Era și dezbrăcat, lucru de care se rușina, ascunzându-se după masă, la care stătea singur. Pe masă erau câteva farfurii cu mâncare din cele mai dubioase combinații, lucru pentru care tata este deja faimos, câștigându-și o reputație nu tocmai bună în domeniul culinar. Combină tot felul de ciudățenii de feluri de mâncare, apoi se plânge că îl doare stomacul. M-a invitat să stau cu el la masă și să mă înfrupt din ”delicatesele” pregătite de el, dar nu am vrut să mă opresc în loc. Doream să continui să explorez, să văd și să observ manifestarea visului. Așa că mi-am continuat plimbarea prin casă, ducându-mă din bucătărie pe balcon. Eram la etajul 4 din 4.

Ajunsă aici, am privit un moment spre stradă. Îmi aminteam perfect că, în locul în care mă aflam (adică în dimensiunea astrală), aș fi putut să zbor dacă m-aș fi aruncat de la balcon, fără să mă fac praf și pulbere la impactul cu pământul, în cazul în care zborul meu nu mi-ar fi ieșit. Nu aș fi pățit nimic, doar știam că eram în timpul unui vis, nu în dimensiunea fizică, unde o astfel de ispravă te-ar trimite negreșit pe lumea de dincolo în care, cuulmea ironiei, eram deja. Cu toate că știam că visez, nu am vrut să mă arunc de la balcon ca să încerc zborul. Este ceva în psihologia mea care îmi spune că un astfel de gest este nepotrivit, nechibzuit, necugetat, necivilizat, indiferent de dimensiunea în care te afli (deși nu neg că m-am aruncat în câteva rânduri,, curioasă fiind să testez puterea interioară și încrederea în mine însămi că mă puteam opri din cădere la numai 5 cm deasupra solului, experiment din care am cunoscut atât succesul, cât și eșecul, acesta din urmă soldându-se mai mereu cu scufundarea mea în cimentul sau în pământul plasticizat și modelabil, alcătuit din substanța astrală).

Ceva s-a întâmplat atunci cu mine. Am simțit ca și cum o masă energetică diferită de a mea mi se alipește de corp, împingându-mă de la spate să sar de la balcon și să zbor. N-a avut niciun sens să mă împotrivesc. Mă prinsese de mijloc și a plonjat cu mine direct în aer. Am zburat o perioadă, dar am vrut să văd ce anume era masa care se cuplase cu energia mea, așa că m-am întors cu fața spre această manifestare, cu intenția de a-mi înfrunta intrusul. Nu era nimeni altul decât alter-egoul nesuferit al Zburătorului, cel creat de mintea mea subconștientă,, pacoste și molimă de energie ”blestemată” de care nu am nicio idee cum să scap. În numai 10 secunde am asistat la cel puțin 20 de modificări ale chipului său, sărind de la o înfățișare la alta cât ai clipi din ochi, la propriu!

M-am necăjit cumplit în acel moment al experienței mele onirice care începuse atât de bine! Nu vroiam să mă zbat, cu cât mă împotrivesc mai tare într-un mod furios și violent, cu atât mai violentă devine și manifestarea care nu e decât ceva pur mecanic, mulat perfect pe starea mea emoțională din momentul respectiv. Așa că am încercat să comunic într-un mod cât mai pașnic cu nesuferitul din fața mea, fără a mă mânia în niciun fel, fără a-l provoca, fără a manifesta vulnerabilitate. Intenția mea era să găsesc o modalitate de a-l dizolva pe vampirul meu energetic prin orice mijloace de care mi-aș fi amintit. La un moment dat chiar am încercat să îmi imaginez că am o putere teribilă și infinită în palme, sub forma unnor flăcări, pe care le-am folosit pe post de reșou pe corpul său, inclusiv pe fața sa, sperând că, în acest fel, să îl dizolv, să îl topesc din psihicul meu, să îl anihilez în întregime. Degeaba! Mintea nu deține o astfel de putere, iar unele defecte sunt atât de înrădăcinate, încât în niciun caz să nu te aștepți să scapi de ele cât ai zice pește.

Așa că m-am îndreptat vertiginos spre scoarța terestră, în care me-am afundat amândoi cu ușurință, fiind elastici și plastici deopotrivă. Atunci am observat acele culori atât de splendide ale astralului, cele care îmi întăresc convingerea că mă aflu, în fapt, în afara corpului în timpul acestor evenimente oniricee atât de neobișnuite și de deosebite! Atunci am putut vedea din nou flăcări de diferite dimensiuni arzând în scoarța terestră. Pe acestea le căutam în mod deliberat! Tare ciudă îmi este că nu pot spune dacă aceste flăcări erau roșii sau de altă culoare.

Am aterizat apoi cu falsul Zburător într-un fel de uzină subterană care ardea, literalmente, în flăcări! Nici nu știu cum să descriu acest loc în cuvinte potrivite! Era o locație mare, cu desăvârșire imensă și cu aspect tehnic, ca un combinat sau ca o uzină. Sau chiar și ca o spălătorie ultra-modernă și performantă, cu aparatură de ultimă generație. Eu am aterizat într-un fel de tunel circular. Din pereții aceștia ieșeau niște unde, ca undele infraroșii folosite ca sistem de protecție antifurt la bănci, muzee, etc. Știi tu, așa cum vezi în filme. Doar că, în visul meu, acestea ardeau. Întregul tunel ardea! Apoi am trecut prinntr-un fel de palete, ca cele de la sistemele de ventilație, care nu făceau altceva decât să mă toace și să mă piseze într-o manieră nespus de simbolică! Apoi am trecut printr-un fel de filtre care m-au trecut ca prin ciur, căutând cu de-amănuntul în sistemul meu intern urme și reziduuri de energie nefastă, aparținând egoului.

Nu cred că mă durea acest proces care nu părea să fie nimic altceva decât purificare a sufletului în fabricile interne ale pământului. Dar mi s-a părut lung, extrem de lung și de anevoios!
– Să nu existe oare, Doamne, o altă procedură mai puțin chinuitoare care să mă ajute să scap de aici? am întrebat pe Tatăl în chip telepatic, pentru că nu mi-am deschis gura ca să vorbesc.

Iar Tatăl nu a întârziat nici măcar o secundă să răspundă la întrebarea mea. M-am simțit imediat scoasă din acel tunel de o putere nevăzută și teleportată într-o altă zonă a acestei uzine. Am aterizat pe un hol de așteptare curat și foarte spațios care dădea într-un alt hol mai lat care cotea spre stânga la vreo 10 metri de la intrare. Pe peretele din stânga erau niște trepte strâmte care duceau la un etaj între etaje, ca un fel de mezanin. La intrarea în acest al doilea hol era atârnată de tavan o inscripție micuță, ca un fel de indicator, pe care scria ”Dha„rma”. Am reprodus întocmai modul în care am văzut scris acest cuvânt, fără ghilimele în visul meu. Intuiesc că această formă de scriere imita scrierea din filmele S.F., unde un nume ar putea fi scris Naz„Guul, tocmai ca să îmi fie subliniată într-un mod cât mai evident că ideeea pe care voi continua să o descriu în rândurile următoare este o știință necunoscută, aproape extraterestră și fantastică, pentru oameni pentru care un astfel de concept (dharma indienilor) este ori un fel de mit, ori o blasfemie, ori cine mai știe ce drăcie!.

Nu era nimeni altcineva în afară de mine așteptând pe acest hol ca să primească informație și cunoaștere despre ce am fi putut face ca să evităm infernurile, în timp ce în partea cealălaltă, la tunelele din foc, așteptau în hoarde zeci și sute de mii de suflete.

Nu am știut dacă să merg pe holul cel lat și să cotesc la stânga sau să urc pe scările de lângă perete, dar am intuit că acele trepte nu puteau fi întâmplător acolo, pentru că restul locului era complet gol. Așa că am decis să urc cele câteva trepte. Între timp, mai venise un cuplu pe acest hol, amândoi tineri adulți, cam de vârsta mea, femeie și bărbat. Cei doi m-au urmat pe scări.

Am deschis apoi ușa de la capătul scărilor și am intrat toți într-o încăpere micuță, de dimensiunea unei sufragerii modeste. Părea să fie o mică sală de cinema, dar fără aparatura specifică. Era mai degrabă concepută să fie intimă, prietenoasă și familiară. Pe peretele de lângă ușă era o canapea lată. Mai era o a doua canapea pe peretele de lângă acesta. Cele două canapele formau, în acest fel, un fel de colțar foarte confortabil. Pe peretele opus celui cu ușa se găsea o masă, iar pe masă era un televizor de mărimi potrivite, dar vechi, cu tub în spate. Camera aceasta era aproape ridicol de contrastantă cu restul locației care părea atât de tehnologizată! În schimb, această cămăruță avea un iz aproape vintage, neupdatat, ca și cum foarte puțini ajungeau în acea cameră, ca și cum majoritatea resurselor erau concentrate la tunele! Lumina nu era puternică, dar nici nu era întuneric beznă ca într-o sală de cinema veritabilă. Puteam vedea și distinge toate detaliile fără absolut nicio problemă.

Ne-am așezat toți pe prima canapea. Puteam auzi un fel de zgomot nedeslușit venind din afara camerei, de pe hol, ca și cum mai veniseră vreo câțiva întârziați. Dar noi trei ne-am făcut confortabili pe locurile noastre. Eu chiar mi-am permis să îmi întind picioarele un pic în față, atât era de confortabilă și de spațioasă canapeaua!

Cum am terminat noi cu foiala, televizorul s-a deschis singur. Pe ecranul său era difuzat un film. Deși îmi amintesc toate detaliile derulate pe ecran, sper că sunt și în măsură să le explic cu pricepere, fără să divulg în scrisul meu propriile impresii și interpretări ale lucrurilor pe care le-am văzut.

Filmul înfățișa un cuplu, femeie și bărbat, amândoi în jur de 35 de ani. Erau surprinși într-o ipostază intimă, romantică. Erau într-o încăpere elegantă, ca un fel de cabană de munte. Erau complet singuri, expuși numeroaselor pericole pe care traiul în munți le-ar putea prezenta. Scena următoare a arătat apoi un fel de creatură teribil de monstruoasă și terifiantă care pătrundea în cabană printr-un unghi mort, neacoperit, uitat, un punct vulnerabil. Hidoșenia respectivă a intrat apoi în camera în care dormeau cei doi, probabil ca să îi mănânce sau să îi bată, să îi chinuiască, să îi tortureze sau să îi posedeze sau din oricare alt motiv pentru care apar astfel de bestii în filme horror, etc.

Dar celor doi nu le-a fost frică nici cât negru sub unghie la vederea acestei arătări. Ba din contră, în loc să fugă și să se ascundă, femeia s-a ridicat din pat și s-a apropiat cam la 30 de cm de creatură, către care a emanat un fel de undă izvorâtă din interiorul său, din bunătate și curaj. În nici 10 secunde, această undă magnetică a dizolvat în întregime creatura tenebroasă. În locul ei a rămas o femeie deosebit de frumoasă și strălucitoare, în care am recunoscut-o pe actrița Megan Fox din seria filmelor ”Transformers”.

Filmul părea să fie pe sfârșite când, deodată, am simțit un feel de furnicătură pe piciorul stâng care stătea întins pe canapea. Senzația aceea ciudată m-a făcut să pierd cu totul conexiunea cu visul meu. De aceea m-am trezit aproape imediat. Întoarsă în corp, mi-am dat seama ce anume producea senzația de furnicătură! Era Mozzie, cățelul nostru yorkie, care îmi lingea piciorul stâng care ieșea afară, de sub pătură! Dar nu m-am supărat pe el. Mi se păruse că văzusem și auzisem suficiente! Am încercat după aceea să adorm la loc și cred că m-am întors în derularea aceluiași vis, dar nu mai eram lucidă. În plus, Mozzie m-a trezit pentru a doua oară în același mod!

Și asta a fost tot! Nu mai fac nicio interpretare momentan. Mă ocup temporar numai cu consemnarea experiențelor mele!