mai 142022
 

<>

Sâmbătă, 14 Mai 2022

Zburătorul meu, ursitul meu,

Am adus vorba, în ultima scrisoare compusă luni, de o experiență extraordinară pe care am avut-o în dimineața zilei de duminică ce m-a ajutat să îmi adun gândurile ca să pot trece în scris rezultatul ultimelor mele reflecții. Nu vreau să trec peste experiența de duminică dimineață care a avut un puternic caracter de exercițiu practic în lumile interne suprasensibile. Dar tot atât de puternic i-a fost și simbolismul, interpretarea simbolismului său dându-mi un pic de furcă în aceste câteva zile care au trecut de atunci. Iar asta pentru că, deși i-am intuit semnificația simbolică, mă lovesc de lacunele din cunoștințele mele teoretice extrem de necesare în interpretare, acesta fiind un semn destul de clar că trebuie, cu orice preț, să fac cumva, nu-știu-cum, să îmi depășesc limitările datorate handicapului meu fizic pentru a putea studia învățătura gnostică cu mai mult sârg și cu mai multă determinare. Dar pentru că limitările mele îmi reduc abilitățile de interpretare la abilitățile unui copil de grădiniță, atunci trebuie că Ființa mea reală interioară tocmai la nivelul unui astfel de învățăcel caută să mă reducă, în mod deliberat. Nu există îndoială în legătură cu acest adevăr care m-a făcut, din Voia Tatălui, să revin la inocență și la mintea deschisă către nou. Dar mai ales către mistic și spiritual, deci către mistere.

Duminică dimineață eram puternic dominată de impulsul sexual profan, fapt ce mă constrângea, dincolo de voia mea, să îmi doresc să manifest fantezii vulgare sub formă de vise în care eul își dorea să fie personajul principal. Acesta era un simbol clar pentru impulsul sexual brut pe care orice umanoid îl are și pe care nu știm să îl folosim, tendința acestui impuls fiind aceea de a curge în jos, conform cu mecanica cosmică, motiv pentru care și noi tindem să consumăm acest impuls, să îl irosim, în pofida faptului că este auxiliar energiei sexuale, deci energiei creatoare a Spiritului Sfânt. Iar eu eram dominată de forța brută a acestui impuls căruia nu îi puteam da niciun scop mai înalt.

Dar nici nu am apucat să îmi proiectez fanteziile profane că iată că Lucifer-tentatorul s-a manifestat în preajma mea, făcându-se vizibil și perceptibil. Mi-a aruncat o privire plină de mustrare în care i-am citit dojana:
– Nu ți-am spus să mă chemi când îți vine cheful pentru astfel de lucruri?

Desigur că îmi făcuse această propunere de a-i invoca prezența pentru ca eu să am un adversar autentic în timpul acestor clipe de dezmăț care mă cuprind adeseori, mustrarea sa venind mai ales nu din faptul că nu mă pot stăpâni, nu îmi pot controla acest impuls, ci din faptul că apelez la forme mentale de tip ”incubi” ca să satisfac necesitățile acestui impuls. Dar văzându-l manifestat în așa-zisa intimitate a fanteziei mele, m-am simțit cuprinsă de repulsie și de scârbă față de el, căci îi percepeam natura divină, știind că este umbra Ființei profunde, ceea ce mă deconcerta. Cum de era posibil ca un aspect al Ființei, orișicât de mult ar simboliza super-obscuritatea cosmică, să aibă astfel de porniri josnice, nedemne și profane? Dar adevărul de necontestat în legătură cu această scârbă a mea față de energia luciferică este altul și vine din faptul că Lucifer este ca o oglindă în care se poate reflecta orice defect și demon din mine însămi. Nefiind întâia oară când am perceput acest dezgust față de el, am dedus ulterior că el reflecta în el însuși scârba sufletului meu față de mine însămi, scârbindu-mă în legătură cu mine însămi același lucru care mă dezgustă și în privința energiei luciferice. Căci cum de este posibil ca sufletul, fiind de proveniență divină, o minusculă scânteie din Ființa profundă, să se dedea la astfel de practici josnice, profane și nedemne de stăpânul său, Ființa reală interioară? Dacă această scârbă față de mine însămi ar fi mai sinceră, mai intensă și mai autentică, atunci aș avea cu ce lucra ca să mă pot sanctifica, dar duminică dimineață nu am putut lucra decât cu minuscula cantitate de dezgust care a înflorit în sufletul meu, ceea ce a dat naștere unei experiențe minunate care a continuat astfel:

Deși mă simțeam scârbită de propunerea energiei luciferice de a-mi continua dezmățul în compania sa, nu aveam suficientă putere să mă auto-controlez, suferind enorm din cauza dorului, dar în agonia mea ceva destul de interesant a ieșit la suprafață din corpul meu de emoții, anume dreapta mea înțelegere asupra conceptului de ”magie sexuală”, deci de ”tantrism alb” și de ”taine ale iubirii”. Altfel spus, ceea ce am învățat din punct de vedere teoretic despre aceste noțiuni din perspectiva lor spirituală îmi ajuta extraordinar de mult sufletul să se ridice din acel consum inutil și profan al energiei sexuale, energia Spiritului Sfânt. Astfel mi-am simțit dorința profană modificându-se în altceva, ceva ce m-a făcut să emit către Ființa profundă, în cugetul meu, următorul gând:
– Dacă nu îmi vei da persoana potrivită pentru acest lucru, mă vei duce la pieire!

Acest ”lucru” la care m-am referit în exprimarea mea era chiar misterul iubirii! Firește, persoana potrivită n-ai putea fi decât tu, sufletul meu pereche! Dar acela care simțea, gândea și spunea aceste lucruri era mai ales acel crâmpei de conștiință ce îi aparține sufletului meu care a rămas prins cu precădere în trauma siluirii, eliberarea acestui crâmpei din sufletul meu făcând subiectul multor experiențe deosebit de minunate despre care am scris în multe scrisori. Fiindcă din cauza degenerării acestui crâmpei al conștiinței mele am căzut într-o absurdă și ridicolă circumstanță de viață recurentă pentru care am orbit ca să fie definitiv curmată, atât era de împămâântenit mecanismul traumei mele în subconștientul meu. Continuând să degenereze, ceea ce a fost în trecut virtute, dar s-a inversat în păcat ar fi dus, fără urmă de dubiu, la pieirea mea, acest adevăr l-am simțit și înțeles deosebit de bine în dimineața zilei de duminică, simțindu-mă stăpânită de pornirea inferioară a forței sexuale.

Dar trauma mea nu emoționează pe nimeni, cu atât mai puțin pe Luciferul particular în fața căruia auto-justificările mele nu au dat niciodată niciun rezultat favorabil pentru mine. De două ori am crezut că mi-a iertat greșelile, iar când am greșit și a treia oară, de trei ori m-a îmbrâncit spre fundul abisului, într-o singură noapte, ca să nu îmi rămână dator pentru acele două aparente treceri cu vederea ale păcatelor mele. Așa că, atunci când a schițat un anumit gest ritualic în substanța luminii astrale în cursul dimineții de duminică, am crezut că aveam să îngheț locului de spaimă fiindcă știam prea bine ce făcea acel gest ritualic pe care îl executa sub forma unei spirale largi și luminoase, ca și cum folosea o lingură foarte mare ca să amestece într-o oală tot atât de mare, pe măsura lingurii. Era același gest ritualic pe care Ființa profundă îl folosește ca să îmi arate cum se deschide poarta către infernul personal când interesul particular al Ființei cere deschiderea deliberată a acestui portal, îndeobște fiind vorba despre necesitatea de a studia mecanismul și automatismul unui eu subconștient sau instinct inconștient. Altminteri, numai accidental am pășit pe pragul acelei porți, ca rezultat al stupidităților și fornicațiilor pe care le comit în vise. Și numai de curând mi-a spus sora mea că a citit într-una din cărțile Maestrului Samael Aun Weor despre mișcarea chakrelor de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, ceea ce activează ba clarviziunea negativă, ba clarviziunea pozitivă, prima fiind viziunea asupra infernului și asupra demonului intern/egoului, în timp ce a doua este viziunea asupra spațiilor superioare ale cosmosului, această informație prețioasă confirmându-mi că am percepția corectă asupra acestui gest ritualic magic a cărui mișcare rotativă și circulară într-un sens sau în celălalt deschide aceste porți către diversele compartimente aferente microcosmosului particular. Tot ce a urmat după aceea în experiența mea a avut legătură cu aceste două tipuri de clarviziune pentru ca eu să pot face distincția dintre cele două, exercițiul practic constând în încercarea de a deschide și înălța clarviziunea pozitivă, însă punctul de interes a continuat să rămână controlul asupra impulsului sexual brut.

Așadar, văzând și recunoscând acel ges ritualic magic, am crezut că paralizez de spaimă întrucât cunoșteam foarte bine ce deschidea Lucifer, dar împotrivirea mea nu valora nimic pentru Tentator, iar când acea spirală imensă s-a conturat limpede în substanța astrală, m-am simțit atrasă către liniile sale spiralate care străluceau luminos. Lucifer s-a agățat atunci de mine, aruncându-mi-se în cârcă și creând o aură portocalie de jur-împrejurul meu, groasă de o palmă, prezența sa rămânând perceptibilă în conștiința mea. Nu făcuse decât să se preschimbe în acel scut care mă împiedică din a percepe TOATĂ toxicitatea egoului care trăiește în infernul personal, unde am fost absorbită duminică dimineață. Inițial mă aflam într-un spațiu luminos și vizual, dar după pătrunderea prin acel portal m-am văzut plutind într-un ocean infinit de negru, într-o substanță semi-vâscoasă, precum este smoala. Nu simțeam absolut nimic din acele furnicături care îmi ridică părul pe șira spinării de groază la contactul direct cu energia și vibrația egoului bestialic ce trăiește în inconștientul meu, dar instabilitatea acelui spațiu rămânea perceptibilă simțurilor mele interne, asemănându-se turbulențelor atmosferice din timpul călătoriilor cu avionul. Iar eu numai în acel întuneric nu am vrut să fiu.

Și ca să nu mai fiu acolo, a trebuit, mai întâi de toate, să îmi doresc din toată inima mea și din tot sufletul meu și din tot cugetul meu să nu mai fiu acolo, în infern și în întuneric, ceea ce sugerează, firește, un simbol, o metaforă pentru torentul vieții din care nu pot ieși fiindcă m-am obișnuit cu el, fiindcă nu sunt suficient de puternică pentru a mă opune circumstanțelor, fiindcă mi se pare mai ușor să mă las dusă de val decât să lupt contra lui. Dar la o abordare mai profundă, emoția autentică pe care am simțit-o a depășit această interpretare materialistă pe care am propus-o, izvorând din sincera năzuință a sufletului meu de a cunoaște spațiul cosmic, acest fapt sugerând că am avut o percepție în relație cu raza okidanok.

Și dorindu-mi atât de mult să părăsesc acel întuneric, am atras bună-voința Ființei profunde care, începând cu acel moment, Și-a transferat din har în sufletul meu, înzestrându-mă cu anumite aptitudini magice imposibil de descris în cuvinte. Altfel spus, Ființa reală interioară a făcut IMPOSIBILUL ca să mă scoată din infernul personal, adică a făcut tot ceea ce rămâne un mister inexplicabil pentru conștiința de rând care tinde să vadă în intervenția Divină ba un accident, ba o coincidență, etc., și nicidecum providență, milă, compasiune, iertare sau destin.

Cu alte cuvinte, a transferat în conștiința mea luciditatea Sa și clarviziunea Sa, ceea ce s-a tradus, la scoarța de suprafață a simțirii mele, în nimic altceva decât în bun-simț. Iar bunul meu simț mi-a amintit, în acel moment, că mi se citise în cărțile gnostice ale Maestrului Samael Aun Weor că există spațiul astralului inferior și spațiul cosmosului superior, sufletul călător dedublat din corpul fizic putând fi atras către un spațiu sau alt spațiu în funcție de dorințele care îl domină sau de năzuințele sufletești. Dacă mi-am amintit de acest lucru, atunci am început să dezbat chestiunea în cauză, întrebându-mă în legătură cu modurile prin care m-aș fi putut ridica din regiunea astralului inferior ca să mă înalț către astralul superior, unde îmi aminteam că pot fi găsite templele în care Maeștrii Lojii Albe oficiază. Cât aș fi vrut să văd aceste temple! Dar nuu aveam nicio cunoștință despre cum aș fi putut face acest pas al înălțării, dar pentru că aspirația mea era sinceră și pentru că știința magiei aparține Ființei, e ușor de dedus că Maestrul interior a făcut pentru mine ceea ce nu am putut face singură. Chiar dacă Ființa profundă a transferat din cunoașterea Sa în mine, lucrurile și gesturile pe care le-am practicat și executat nefiindu-mi străine, este dincolo de puterea mea de a le explica sau preda pentru ca și altcineva să le studieze. Numai Ființa reală interioară le poate preda sufletului său uman, rostul întregii învățături fiind acela de a indica mijlocul prin care puntea de legătură cu Ființa profundă să se stabilească. Acesta este scopul practicilor spirituale. Dar să asculți de vocea interioară, de intuiție și de Intim, deci de vocea Tatălui din interiorul fiecăruia, este un lucru imposibil de predat, dar pentru ca eu să ies din bezna infernului tocmai asta am făcut, am ascultat de intuiție, lăsând pe Tatăl intern să deschidă drumul prin întuneric din fața mea, chiar dacă acest lucru a însemnat să mă rotească și să mă învârtească pe orizontală, pe verticală și pe diagonală, să mă sucească și să mă întoarcă cu susul în jos și cu picioarele în sus și apoi invers, în poziția inițială, chiar dacă toți pașii acestui dans pe care îl descriu au adus a ambrambureala pașilor împleticiți ai unui bețiv care nu au niciun sens decât pentru mine însămi, Intimul S-a folosit de mine ca de o cheie ca să deschidă uși prin care m-a lăsat să pătrund ca să îmi dezvăluie infinitele sale minuni pe care în veci nu le voi putea descrie ca să le fac dreptate, atât de particulară este revelația spiritualității, în timp ce inexistența cuvântului ”imposibil” devine realitate, se transformă în adevăr. Astfel m-am bucurat de această extraordinară încercare de a mi se deschide și clarviziunea pozitivă, cea negativă fiindu-mi cu mult mai cunoscută!

Așa am călătorit în mine însămi de la un indicator la altul, pătrunzând din încăpere în încăpere, în fața fiecărei uși trebuind să îmi exercit voința și liberul arbitru și să îmi exprim năzuința de a urca, trecând de la încăperea necesității de a studia învățătura spirituală din punct de vedere teoretic la încăperea corespunzătoare necesității de a pune în practică învățătura și magia și până la încăperea rezervată arzătoarei năzuințe de a fi un discipol al marilor maeștri planetari și universali!

Și în toate aceste încăperi atât de bine și de clar compartimentate ale Universului interior în care am călătorit mai conștientă ca oricând în urmă cu câteva zile vedeam lumină, suficientă lumină încât să dobândesc încredințarea că Lumina Ființei profunde îmi ghidează pașii prin tot acest labirint în care prezența Monadei mele Divine a pătruns. Dar această lumină despre care scriu este, în fapt, energie sexuală transmutată, însăși energia luciferică trebuind să se transmute, deci să se albească și să se preschimbe în lumină, iar ce am trăit duminică dimineață a fost revelarea rezultatului transmutării energiei mele sexuale de până acum. Când am încetat să mă mai las dominată de impulsul sexual brut, am oprit și curgerea sa în jos și irosirea sa, astfel că acest impuls s-a transformat într-un impuls mistic, deci în dorință de a reface drumul razei okidanok în sus, către Ființa profundă, ca să pot fuziona cu Aceasta. În aceasta a constat simbolismul urcării mele, de la regiunea cea mai de jos, anume din infern, către regiuni superioare, însă trebuie să lămuresc faptul că, deși Ființa reală interioară mi-a îngăduit să pătrund și în alte zone ale propriului Univers interior în care nu am mai fost înainte, altele decât cele trei menționate anterior (studiu teoretic, practică și devotament față de Marii Maeștri), Lumina Sa nu lumina aceste regiuni în care mi-am găsit conștiința dormind profund. Cu toate că am spus mai devreme că mi se relevă faptul că acest termen, ”imposibil”, nu există pentru Tatăl intern, este o imposibilitate să ai revelația dumnezeirii fără a urma, cu strictețe, pașii care duc la aceste 3 încăperi inițiatice despre care am vorbit mai devreme, motiv pentru care și accesul către acele regiuni superioare îmi era limitat, păstrându-se misterul asupra lor.

Rostul întregii mele pedepse karmice a fost să i se dea un scop mai înalt acestui impuls, deci să se schimbe într-un impuls mistic. Trebuie, însă, să lămuresc faptul că irosirea în van a acestui impuls nu se face numai prin fornicațiile obișnuite în patul conjugal al profanului, multe altele fiind căile prin care energia creatoare se consumă în zadar, fragmentându-s între zecile și sutele de pasiuni și de vicii ale eului, mintea de rând crezând că a căra pietre de moară în spinare este scopul vieții. Eu însămi sunt un workaholic dovedit, ritmul dement al societății prezente obligându-mă să funcționez conform cu expresia: ”Hai, hai, hai, că trece timpul și nu se mai întoarce!”, acest timp prețios care trece fiind timpul pe care societatea m-a forțat să îl folosesc alergând la semafor, pe trecerea de pietoni, ca să nu fiu călcată de șoferii cărora societatea le-a acordat tot atâta timp să își conducă mașinile până la serviciu, dar nu le-a mai acordat timp ca să își crească și să își educe copiii.

De aceea există o învățătură atât de minunată și de prețioasă în spatele bolii mele care îmi alocă atâta timp cât să îmi leg șireturile de la pantofi în câteva minute pe care, în alte condiții, nu mi-aș fi permis să le irosesc. E doar un mic exemplu din multele pe care le pot da prin care pot demonstra că, prin boala mea, am făcut o substanțială economie de energie extrem de necesară, indispensabilă în crearea vehiculelor animice ce îmi vor susține conștiința în lumile interne suprasensibile, acestea fiind dimensiunea astrală pentru care este necesar un corp astral, dimensiunea mentală pentru care este nevoie să ai un corp mental, dimensiunea cauzală pentru care este necesar un corp cauzal, etc. Așa ar fi trebuit să mă simt, deci, plină de energie încât să pot da și altuia, dar am ferma convingere că nu ai trecut cu vederea citatul atașat ultimei mele scrisori care m-a ajutat să îmi completez mesajul, citat pe care îl voi reparafraza:

”Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren…”

Octavian Paler

Ursitul meu, nu a fost un accident să primesc experiența descrisă în paragrafele anterioare în lumile interne, deoarece conținutul său a fost pentru mine mai mult decât un avertisment sau decât un exercițiu practic. Ca să dobândesc acea înțelegere a faptului că fără persoana potrivită eu voi fi pierdută a trebuit să trec dincolo de poarta infernului de zeci și de zeci de ori, atât de puternică mi-a devenit revelația faptului că un bărbat nepotrivit mi-ar corupe din nou bruma de inocență dobândită care pentru alți indivizi a fost un semn că îmi doresc să fiu alintată și răsfățată, etc., tuturor acestor oameni lipsindu-le orice înțelegere asupra conceptului de ”buddatha”, deci de esență a sufletului uman. Dar mie mi s-a dat înțelegere asupra acestui termen, totul fiind atât de convingător ca să mă pot vreodată îndoi, dar cu ce preț, ursitul meu? Cu ce preț pe care numai foarte puțini l-ar plăti din propria lor inițiativă? Eu nu aș fi plătit niciodată acest preț care mă ține în întunericul orbirii de aproape o decadă, dar dincolo de voia mea există voia și interesul Ființei mele reale interioare pentru care zbuciumul meu este numai o pagubă pe care mi-o aduc singură. Și pentru că Ființa mea profundă Și-a transferat din luciditate, din clarviziune și din har în mine însămi, am început să văd imaginea limpede a faptului că tu ești mai prețios pentru mine decât este aurul, aceasta este foarte dura lecție pe care ”madam”, orgoliul meu rănit, o are de învățat. Desigur, dacă mi te-ai potrivi, ai fi un vis împlinit pe care orice femeie îl are. Toate ne dorim același și unic lucru, să întâlnim persoana potrivită. Dar când ți-e sufletul cuprins și de mari doruri și neliniști spirituale, a găsi omul potrivit ar fi ca atunci când cauți acul în carul cu fân, ceea ce te face de neprețuit pentru mine. Să îmi ierți confesiunea dacă ți se pare că îți cântăresc valoarea în funcție de interesele mele particulare, mi-ar părea rău să îmi înțelegi greșit cuvintele. Dar vezi tu…, în ura mea nemărginită față de sexul opus l-am făcut pe bărbat să nu aibă niciun fel de utilitate pentru feminismul meu și iată că mi se relevă că, fără tine, eu nu mă pot cunoaște nici măcar pe mine însămi, ca să pot încarna Ființa profundă, acest adevăr despre bărbat și femeie ține de tainele iubirii, ca niciunul să nu se poată cunoaște în întregime pe sine însuși decât prin celălalt. Cu alte cuvinte, dacă mi-ai intui intenția reală din spatele acestor rânduri, ai descoperi că Tatăl, Intimul, îmi cere încă o dată să-mi calc pe orgoliul rănit, pe care tu mi-l rănești, vreau să zic, pentru ca, adunându-mi ultimele puteri de care mai dispun, căci sunt epuizată, ursitule, indubitabil m-am consumat până la epuizare tot așteptându-te, să îți aștept trenul din citatul parafrazat mai sus, cu toate că mult aș mai vrea să îți reamintesc o altă scriere de-a mea ce implică mersul trenurilor:

Joi, 1 Martie 2018

În ianuarie 2016, când încă nu știam că ești într-o relație cu o fată normală, de vârsta mea, când mintea mea bleguță încă mai credea că motivul pentru care nu veneai la mine era pentru că erai în Australia cu o contesă/marchiză/bogătașă australiancă bătrână care te ținea sub papuc, am avut un vis cu tine care m-a dus în eroare până peste poate. Eram împreună într-un tren, eu la clasa a II-a, tu la clasa I. Ne puteam uita unul la celălalt pe coridor. Tu te-ai ridicat de la locul tău și te-ai îndreptat către mine. Te-ai așezat pe locul din fața mea și mi-ai zis:
– Cred că încep să îmi fac bagajul.
Săptămâni de-a rândul am crezut că erai chiar tu cel care îmi vorbise în visul meu. Am crezut sincer că ai cumva abilitatea de a mi te arăta în vise. Am crezut sincer că exista un fel de cordon ombilical între mințile noastre care ne permitea să avem aceleași vise. Am crezut sincer că tu chiar urma să îți strângi catrafusele din Australia și că urma să vii la mine. Am crezut sincer că primul lucru pe care aveai să îl faci când aveai să calci cu piciorul pe pământ românesc, scăpat de orice datorie karmică ce te împiedica să te întâlnești cu mine, era să te afișezi la balconul meu, unde urma să mă chemi telepatic ca să ies afară. Am crezut sincer că aveam să te văd acolo, jos, așteptându-mă. Și mi-ai fi zis:
– Tu te coboară pe Pământ, fii muritoare ca mine.
Dar nu știu, Zburătorule, doi ani de făcut bagaje înseamnă exagerat de mult timp pentru împachetat, chiar și pentru o fată, darămite pentru unn băiat. Sper că n-ai naufragiat pe drum. Din nou.

apr. 262022
 

<>

”De aceea nu suntem, în lume, decât ceea ce se întâmplă să fim. Un prieten, o dragoste, cărţile, luna de ieri-noapte, astea toate ne construiesc. Noi ne facem din propria noastră risipire. Fiecare om este dezordinea sa.”

Constantin Noica

Marți, 26 Aprilie 2022

Încep să mă capăt cu convingerea că Ființa mea reală interioară caută să acceseze, în subconștientul meu, amintirile și impresiile pe care actele de violență și agresiune la care am fost supusă le-au imprimat în corpul meu de emoții, devenind o sursă din care au izvorât ura mea, mânia și tendința spre violență, fiind mai mult o luptătoare decât o pacifistă.

Dacă în dimineața joii trecute am retrăit încă un alt episod legat de violență și de agresiune și de ură în lumile interne suprasensibile în context cu Silviu și cu relația abuzivă pe care am avut-o cu el, în această dimineață am avut o altă regresie în infernul personal, în regiunea subconștientă unde amintirile legate de agresiune s-au imprimat.

Dar e inutil să mai descriu în detaliu tot ce am simțit. Nu au mai fost bărbați implicați, găști de băieți, etc. Și în ciuda faptului că tot scenariul s-a derulat în bătătura din curtea bunicii care acum stă cu noi, nici imaginea vărului meu nu s-a proiectat în chip simbolic ca să îmi reamintească efectul dezastruos pe care relația de rudenie dintre noi l-a avut asupra mea. Dar cert este că toate impresiile pe care Ființa profundă m-a ajutat să le accesez azi-dimineață emanau multă violență, ură și mânie. Pe oriunde m-am preumblat în acest scenariu oniric, exprimat prin curtea bunicii, m-am simțit tot timpul în pericol, atacată și agresată de forțe imprevizibile asupra cărora nu aveam niciun control.

Iar când m-am trezit, am meditat numai un pic, încercând să dezleg sensul acestei noi trăiri, vrând din toată inima să identific sursa acelor impresii imprimate în subconștientul meu. Și cu riscul de a se râde pe socoteala mea, voi mărturisi că acele impresii ale agresiunii vin din copilăria mea, când adversarii mei în luptă corp la corp nu au fost nici vărul meu, nici alți băieți, ci animalele din curtea bunicilor mei! Vai de mine, că sincer mărturisesc aceste lucruri, descoperind acum, cu multă uimire și surpriză, că acele întâmplări ale copilăriei au lăsat amprente emoționale atât de puternice, creând fundația unor tipare de gândire și de comportament pentru persoana care am devenit mai târziu.

Astfel am descoperit că, fiind atacată de gâște , fugărită de oi și de berbeci, apostrofată de câini, zgâriată de pisici, îmbrâncită de mânji, etc., mi s-a cam împuținat siguranța în proprii pași și în propria persoană, determinându-mă să mă percep drept o victimă a violenței și a agresiunii.

Nu încape dubiu că Ființa profundă mi-a dat accesul la aceste impresii și emoții refulate ca ssă devin conștientă de faptul că am exagerat, de multe ori, dramatismul unor experiențe de viață, cunoscând acum sursa lor subconștientă de proveniență, dar și ca să pot face în continuare haz de necazul meu, dezvoltând și de aici înainte virtutea de a fi senină, mângâind copilul chinuit de altădată cu făgăduința că, de voi fi cuminte și ascultătoare, mi se va dărui abilitatea de a domina natura spre a nu mai fi o victimă a forțelor sale. (joc de cuvinte simbolic, chestiunea pe care o abordez e cu mult mai subtilă și profundă)

Trebuie, totuși, că întâmpin oarecare dificultăți și neplăceri în munca interioară, fapt pe care Ființa profundă mi l-a adus la cunoștință prin această poantă hazlie. Dacă nu am avut niciun talent, în timpul copilăriei, să stăpânesc animalele din curtea bunicilor, mi se pare peste putință acum să îmi domesticesc instinctele inconștiente animalice sau să le țin sub control măcar, forța lor imprevizibilă atacându-mă pe nepusă-masă, agresându-mă și dominându-mă, fapt care îmi displace profund, profund, acest fapt insolit de a mă ști sub puterea unor canine și a unor feline inconștiente, în loc să fie invers.

apr. 212022
 

<>

Joi, 21 Aprilie 2022

Trebuie că am primit un stimul destul de puternic discutând cu Alex despre feminism și despre ura mea față de bărbați întrucât azi-dimineață ceva din ura mea s-a proiectat în universul interior, în infernul personal.

Dacă am citit despre proiecția astrală de cu seară, dedublarea am încercat să o pun în practică, dar fără niciun rezultat. Mă durea tot corpul din cauza somnului, iar toate acele senzații care induc corpului fizic anestezia specifică somnului mă făceau neliniștită și agitată, încât aproape că mi s-a făcut rău, atât de apăsător percepeam somnolența. Și tot cee îmi doream era să mă întorc de pe spate pe o parte ca să mă dezamorțesc și ca să dorm, lucru pe care l-am și făcut, zicându-mi că aveam să încerc proiecția astrală în cursul dimineții, când aceste experiențe spirituale în lumile interne mi se întâmplă mai des. Dar ca ”răsplată” pentru lenea mea și pentru lipsa mea de consecvență, Ființa reală interioară m-a dus în regiunea astralului inferior ca să studiez mecanismul urii în loc să îmi dea un bilet de scurtă trecere în lumina astralului superior, răsplătindu-mi eforturile recente cu o călătorie de plăcere măcar în jurul blocului în care locuiesc.

Astfel am luat contact cu imaginea lui Silviu și a celorlalți colegi de apartament pe care i-am avut în timpul facultății, imaginea lor proiectându-se în infernul personal cu multă agresivitate, inducându-mi unele din cele mai neplăcute stări trăite vreodată. Chiar dacă reprezentările lor erau pline de răutate, nu frică mi-au indus, frica fiind un efect spontan pe care reaua-voință mi-l induce. Nu, de această dată nu frică am simțit, ci ură, multă ură. Și încă știu că nu am fost lăsată să accesez tot ”rezervorul” urii mele, luând, deci, contact numai cu o picătură din ea, din această emoție ucigătoare.

Și chiar dacă am chemat-o pe Mama Divină Kundalini să îmi vină în ajutor, asigurându-mi acel scut de protecție impenetrabilă care îi caracterizează puterea, Lumina Sa nu a coborât la mine decât ca să îmi dovedească faptul că nu sunt singură în această luptă cu ura, dar mai mult de atât nu s-a apropiat, îngăduind ca stimulul pe care îl primeam să îmi scoată la suprafață o picătură din ura aceasta pe care o simt față de bărbați.

mart. 212022
 

<>

Luni, 21 Martie 2022

Dacă ar fi fost să dau aceste file de jurnal publicului larg chiar la momentul scrierii lor, nu încape dubiu că nu aș fi primit un infinit de comentarii răutăcioase, exprimând cinism și scepticism că prea se lasă amânată împlinirea făgăduinței Tatălui ce mi-a dezvăluit (și încă de multe ori) că nu numai că aveam să îmi recuperez vederea trupească, ci și că, pe deasupra, aveam să îmi cunosc sufletul pereche. Dacă ce am scris ar fi fost scenariul unui serial, negreșit că cel ppuțin jumătate din spectatori ar fi renunțat să mai urmărească sezoanele și sutele de episoade, plictisindu-se și de poveste, și de personaje, și de intrigă, și de repetiția scenelor care au început atât de mult să semene unele cu altele.

Nu neg că și mie mi-ar fi plăcut ca toate aceste episoade să se fi derulat altfel, poate mai repede și mai concentrat pentru ca deznodământul să se închege mai grabnic, iar pildele despre răbdare nu mai mulțumesc pe nimeni ca să mă încumet să adaug că lecția despre răbdare este inevitabil atașată de povestea mea inițiatică. Dar mai curând decât răbdare mi se cere să am smerenie ca să pot recunoaște: ”Tu, Părinte Ceresc, ai dreptate!”

Dacă Ființa reală interioară mi-a cerut să fac acest efort de a recunoaște dreptatea în judecata Tatălui timp de 2 săptămâni, am făcut cum mi s-a poruncit, chiar dacă recidivările mele au fost multe și agresive, măsurând mereu calitatea lucrării Ființei profunde în balanța neplăcerilor și a suferințelor pe care mi le provoacă. Dacă mi-am exprimat liberul arbitru, îngăduind Monadei Divine să lucreze asupra mea, conform cu Voia Sa, pentru ca Voia Tatălui să se înfăptuiască, oricât ar fi fost de dureros, mărturisesc cu sinceritate că nu m-am așteptat ca lucrarea Ființei profunde să îmi aducă atâta durere pe care nu o pot descrie cu suficientă acuratețe ca să aibă sens pentru cineva din exteriorul meu, având în vedere faptul că nimic din ce descriu nu se vede la aparate de măsurat tensiunea, bătăile inimii, etc., etc., toate aceste percepții petrecându-se intern, în celelalte corpuri de existență. Cel mult îmi zvâcnește un mușchi câteodată. Numai lamentările mele necurmate sunt semn al adevărului irefutabil că bisturiul Ființei profunde taie sub epiderma mea, în corpul meu de dorințe, ca în carne vie. Acesta este efectul acestui curent electric pe care îl simt circulându-mi prin toate organele corpului, prin nervi, prin mușchi, prin țesut, în fine, prin toate celulele corpului. De la un timp, însă, am început să recunosc când anume Ființa reală interioară Își intensifică lucrarea asupra mea, inducându-mi percepții și dureri ce îmi aduc lacrimi în ochi și zvârcoliri în pat, atât de cumplit mă doare tot ce se ascunde sub piele. Nu aș greși deloc dacă aș spune că, în aceste perioade, percep plugul Ființei profunde, adâncindu-i cuțitele în pământul meu filozofic pentru a ara și a semăna, în sufletul meu, germenii Voii Sale.

Să nu surprindă, așadar, pe nimeni că în cursul săptămânii care s-a încheiat am trăit câteva episoade destul de deosebite relaționate cu modificarea unor tipare de gândire subconștiente ce au fost mai înainte dezgropate, Scânteia Spiritului Sfânt arând noi brazde în cugetul meu pentru ca sămânța unor noi valori să prindă rădăcină. Aceste trăiri nu sunt străine de simțirea mea, învățând deja de-acum să recunosc Modus-ul Operandi al Ființei profunde ca să nu mă mai împotrivesc operațiilor Sale în corpurile mele interne, dar sincer trebuie să mărturisesc că acestei dureri nu mă pot adapta nicicum, ca și cum lama tăioasă și ascuțită a unui bisturiu îmi taie suprafața țesutului de sub piele. Ori, când simt acea lamă de bisturiu apăsând și mai mult în țesut, mi-e peste putință să mai îndur durerea, trebuind să stau locului, în deplin repaos, întinsă pe pat ca să nu amplific aceste senzații prin efort suplimentar și oboseală inutilă, crezând astfel că îmi distrag atenția de la operația pe care o sufăr în interior. Toate acestea nu vin din imaginație, din închipuire sau din exercițiu de vizualizare, ci din dezvoltarea simțului suprasensibil asupra energiei și a vibrației. Cel puțin pe ale mele Ființa reală interioară mă educă să le percep, să le recunosc, să le conștientizez și să le înțeleg. Dacă aș deprinde abilitatea autentică de a recunoaște sursa oricărei stări pe care o simt în cursul unei zile, atunci nu încape dubiu că aș învăța să recunosc adevărata voce a Ființei profunde pe care inevitabil o confund adeseori cu versiunile eului care pretinde că vine din Ființa profundă.

Dar stările de conștiință pe care le-am trăit săptămâna trecută au fost mult prea deosebite ca să nu fi fost un rezultat direct al intervenției Scânteii Spiritului Sfânt, atât de particulare sunt ”ședințele” cu Ființa care împrumută caracteristicile unui fel de psiho-terapeut pentru a mă ghida, din treaptă în treaptă, în încăperile sufletului meu pentru a-l educa, pentru a-l cerceta și pentru a-i da învățătură. Ca să fiu mai clară, era o inevitabilitate ca, după ce făcusem exercițiul de educare a voinței timp de 2 săptămâni, să nu îmi fie evaluat efortul, atât de incredibil de importantă este etapa în care mă aflu, cerându-mi-se să dau dovadă de discernământ spiritual, de recunoștință, de gratitudine și de seninătate, totul având legătură cu boala mea, cu orbirea mea, cu karma mea, cu contextul istoric în care trăiesc și cu iertarea mea.

Astfel m-a ghidat Ființa profundă în cursul unei întregi nopți, jucând cu mine rolul unui părinte plin de îngăduință care își ajuta copilul să învețe poeziile pe care le avea de recitat la serbarea de la școală, deși mai degrabă ar trebui să spun ”grădiniță” fiindcă întocmai ca un copil de grădiniță m-am simțit în acea noapte, simțindu-mă conectată cu Ființa profundă care mă cerceta spre a se convinge că mi-am învățat lecția despre virtutea de a fi mulțumitoare și recunoscătoare, dar repet, în măsura în care un copil de grădiniță poate să simtă astfel de lucruri. Căci numai atât mi-a cerut, momentan, Ființa profundă să dovedesc, anume că pot purta recunoștință și mulțumire câtă poate purta un copil de 4-5 ani. Căci atât de lipsită de discernământ și de recunoștință am fost toată viața mea, iar rezultatul acestei acțiunii a Ființei profunde în încăperile psihicului meu mi-a dezvăluit în meditațiile mele din zilele trecute că nu am fost recunoscătoare pentru nimic și față de nimeni, nici părinți, nici profesori și educatori sau alte figuri cu autoritate cu care am avut contact. Nu am purtat respect pentru nimeni. Și cu atât mai puțin recunoștință și mulțumire, niciun educator din viața mea nu a rămas fără critică și judecată din partea mea, cu o singură excepție, anume fostul director al vechii școli generale unde am studiat între clasele IV-VIII. Altminteri, Ființa profundă mi-a dovedit că pământul meu filozofic nu era prielnic pentru a se însămânța în mine germenii recunoștinței, ai mulțumirii și ai venerației pentru educatori, profesori, învățători, maeștri, etc., acea regiune a psihicului meu cerând să fie mai întâi curățată, purificată și vindecată, regenerată. Altfel spus, m-am întors la mintea unui copil ca să o iau de la capăt ca să primesc prețioasa lecție despre cum ar trebui să gândesc, iar nu despre ce să gândesc.

Ca să vezi în tine însuți că tu nu porți recunoștință nimănui, nici aceluia care te-a îmbrăcat și care ți-a dat să mănânci, nici aceluia care te-a învățat să scrii, să citești și să socotești fiindcă le porți resentimente pentru o palmă sau o pedeapsă sau pentru vreo notă proastă a fost un adevăr teribil de rușinos de care am devenit conștientă întrucât constat că acest fapt concret ce izvorăște din subconștientul meu este fundația pentru care mă împiedic singură din a-mi exprima recunoștința față de Dumnezeu Care mi-a arătat de atâtea ori până acum că binevoiește să îmi deschidă drumul către Mila Sa.

Ori ca să poți exprima o atare recunoștință trebuie mai întâi să devii pe deplin conștient, într-un mod extrem de realist, de sincer și de onest față de tine însuți, de coșmarul în care ai trăit până atunci, până în clipa în care Tatăl ți-a întins mâna ca să te scoată din infernul tău personal. Numai din prisma acestui fapt că tremur de frică și de groază, de oroare și de spaimă la gândul că m-aș putea întoarce la ce am fost, la ce am gândit și la ce am făcut în trecut că mă agăț cu încrâncenată disperare de poalele mantiei Ființei profunde ca să nu Îi mai dau în veci drumul, atât sunt de înfricoșată la gândul că m-aș putea întoarce la tot ce am trăit înainte de trezirea mea spirituală!

Iar propria-mi disperare mi-am văzut-o și simțit-o și mai limpede în cursul nopții de ieri când, simțind iarăși acea durere intensificată sub piele, am știut că Ființa profundă iar opera pe mine, arând și semănând, fapt care nu putea conduce decât la practică spirituală în lumile interne, deducția mea confirmându-se în toiul nopții când am avut un nou contact destul de agresiv cu infernul personal, mai ales propria răutate exprimându-se sub forma binecunoscutelor figuri, energii și voci. Cât am luptat acolo mi-e peste putință să mai povestesc, deja am făcut suficient haz de necazul meu la începutul acestui text, scriind că un public oarecare s-ar fi plictisit deja de mult timp din cauza caracterului repetitiv al acestor scene în care îmi port luptele cu demonii interiori. Desigur că și mie mi-ar plăcea ca totul să se fi curmat deja de mult timp. rapid, curat și fără durere, dar niciun cancer nu se vindecă astfel, iar egoul animalic inconștient este un soi de cancer care se extirpează prin aceeași metodă a iradierii. Cu mențiunea că această putere de a iradia, de a dezintegra și de a elimina și de a purifica tot ce ține de energia și de vibrația eului aparține Mamei Divine Kundalini. Tot pe Divina Mamă am strigat-o cu nesaț și azi-noapte, știind prea bine că nu aveam să dobândesc vreun triumf de una singură în fața urii și a răutății mele, iar raza Mamei Divine a coborât din înaltul Cerului ca să mă însoțească, lucru pe care l-a și făcut, acțiunea Sa asupra mea resimțind-o iarăși ca pe o ședință de iradiere a cancerului meu intern, a eului. Și când n-o strigam pe Mama Divină să mă ajute, strigam în schimb:
– Nu mai vreau să fiu în această circumstanță! Te rog să mă ajuți, căci nu mai vreau să fiu în această situație!

Am reflectat toată ziua la această pornire a mea de a mă împotrivi circumstanței de viață pe care am trăit-o în practica de azi-noapte ca să pot identifica, cu perfectă precizie, circumstanța la care m-am referit în toiul luptei mele cu demonul intern. Dar departe de mine gândul că aș vrea să arunc vina asupra bunicii mele, asupra vărului meu și a mătușii mele sau asupra proprietarului acestei locuințe care s-a hotărât peste noapte să o vândă. Fiind sub influența altui stimul primit în cursul zilei de sâmbătă, trebuie că mi-am sporit dorința de a lupta contra egoului animalic pentru a dovedi, odată pentru totdeauna, că mila Justiției Divine este infinită de vreme ce eu am fost iertată. Singurul și realul motiv pentru care nu pot dovedi încă acest lucru este pentru că nu mă opun circumstanței mele de viață în care m-am complăcut. M-am așezat atât de confortabil în propria orbire că nu îmi mai vine să ies din ea. Și numai sufletul meu pereche îmi ține această dorință de a vedea vie. Așa de mult aș vrea să îl văd din nou, matur fiind, iubindu-mă, adorându-mă și mergând pe același drum cu mine.

Când Tatăl Își întinde brațul către tine ca să îți dea mila Sa, niciodată să nu faci nechibzuința de a o refuza, crezând că nu meriți Mila Sa și că nu ești vrednic de ea. Desigur că poți gândi că nu ești vrednic, că ești un vierme, un nimic, dar niciodată să nu refuzi Mila lui Dumnezeu când ți-o acordă, din Voia Sa, ca să înveți prețioasa lecție că Tatăl Ceresc este ”Preamilostivul”, iar nu ”Preacrudul” sau ”Preajustițiarul”. De ce oare îi vine, atunci, firii umane să spună ”mulțumesc” pentru ce i se dă?

mart. 072022
 

<>

Luni, 07 Martie 2022

În ziua de vineri, 25 Februarie, I-am vorbit în ascuns Tatălui interior, cerându-I ardent să nu îmi mai dea învățătură spirituală cu sacul fiindcă, recunoscându-mi abilitățile limitate, știam că nu aș fi putut pune în practică mai nimic deoarece nici nu aș fi știut de unde să încep. Știam prea bine că rugăciunea de recunoștință venea pe primul loc, doar scrisesem despre acest lucru cu numai o zi în urmă, dar eu căutam să primesc, clar și limpede, exercițiul sufletesc pe care să îl pun în practică, astfel încât să mă educ ca să fiu pe placul Ființei profunde. Răspunsul la rugăciunea mea nu a întârziat deloc să îmi fie trimis, venind sub forma unei parafrazări pe care o voi adapta astfel:

Timpul care ți s-a dat se apropie de sfârșit,
Astfel fă, în inima ta și în cugetul tău, să nu existe nicio urmă de îndoială
Că situația ta prezentă nu se va lămuri.
Dovedește-mi că îți pasă,
Precum spui că îți pasă,
Dovedește-mi că ai început să îți înțelegi rolul în Marea Mea Operă,
Dar să nu fie numai vorbe goale.
Și fă acest exercițiu timp de o săptămână sau chiar două.

Acest răspuns al Ființei profunde m-a mulțumit peste măsură de mult fiindcă mi-a apărut simplu și scurt, dar atotcuprinzător și edificator. Desigur, dacă Ființa reală interioară îmi cerea să nu am dubii în privința faptului că situația mea prezentă avea să se lămurească nu era decât un altfel de a spune că îmi cerea să îi dovedesc că înțeelesesem sensul tainic al experienței minunate pe care mi-o dăduse cu numai 2 zile în urmă și despre care scrisesem, povestind cum Ființa profundă mă lipise atât de mult de ea însăși, ținându-mă din scurt lângă sine și extrem de strâns la pieptul său, gest pe care l-am interpretat că simboliza chiar destinul meu care depinde exclusiv de Voia Tatălui, iar nu de liberul meu arbitru, de hotărârile celor din jurul meu de care soarta mea pare să depindă, de circumstanțele de viață sau de legea accidentelor. Sau chiar de legea karmei. Astfel am interpretat că trebuia să fac acel efort suplimentar de a înțelege, în mod profund și intim, că situația mea prezentă nu se poate lămuri decât înțelegând că depind de Voia Părintelui Ceresc. Sensul următoarelor indicații este evident, dar ghiduș mi-a părut mai ales îndemnul de a face acest exercițiu de a-mi educa dreapta simțire și înțelegere timp de o săptămână sau două, eu percepând acest îndemn drept o mustrare subtilă pentru lipsa mea de consecvență și de răbdare. Căci adevărul gol-goluț este că nu am deloc răbdare, că mă aștept să văd rezultate extraordinare după nici 3 zile de practică. Ori nimic din toate acestea nu se dezvoltă în simțire, în gândire și în înțelegere atât de ușor, nu fără muncă, nu fără efort, nu fără practică și nu fără auto-didactică. Prim urmare, nu fără auto-disciplină.

”Sunt la Mila Ta, Părinte Ceresc. Protejează-mă, Tată, de ceea ce îmi doresc eu și să se facă Voia Taa, iar nu a mea”, a fost rugăciunea pe care mi-am repetat-o cel mai des de atunci, dar de-abia trecând de mijlocul săptămânii trecute că eu am recidivat în cel mai amarnic negativism, dovedind Ființei profunde că sunt plină de nazuri, de nerăbdare, de încăpățânare, de superficialitate, de neascultare. Deci de puerilitate. Ce mă durea atât de mult de mă făcuse să mă întorc din drum la ură, la mânie și la resentiment era aceeași veche poveste a sufletului meu pereche ce atâta m-a necăjit și m-a mâhnit de-a lungul anilor, fapt ce reiese limpede din toate scrisorile mele trecute. Numai recunoștință nu puteam să mă auto-educ să simt în legătură cu el, iar recidivarea mea a fost sălbatică, plângând cu sughițuri până la epuizare. De tristețe, am căutat să mă răzbun pe el, pe sufletul meu pereche, inducându-mi vise cu conținut explicit și profan, reînviind vechi flăcări amoroase pe care Ființa profundă atâta se căznește ca să le stingă definitiv din subconștientul meu, eu lucrând împotriva Voii Ființei reale interioare spre a-I sabota Voia și a-I dovedi că este nedreaptă în ceea ce privește povestea sufletului meu pereche pe care mi l-a promis în urmă cu atâta amar de timp, dar pe care nu mi l-a dat încă.

Iar când m-am așteptat mai puțin, mi-a dat o răsplată pe care nu am meritat-o sub niciun chip, dovedind că Mila Tatălui este, cu adevărat, infinită, lucru pe care nu îl pot sublinia îndeajuns, chiar dacă l-am mărturisit de atâtea ori. Parcă simt că mărturisirea mea nu cântărește nimic ca să dovedească, în chip limpede și fără echivoc, că Mila Tatălui este infinită, inițiindu-mă în Căile Sale și deschizând ușile către misterele Sale unui om de felul meu pe care trecutul său nu are cum în veci să îl ridice în ochii semenilor, atât de decăzută am fost.

Și pentru că nu vreau să fac niciun mister din ce mi s-a dat în dar, din Mila Tatălui și din bună-voința Sa, a fost următorul lucru. Iată că sunt deja 2 ani de când Luciferul particular see manifestă în Universul interior travestit în acele pijamale portocalii pe care vărul meu le-a purtat în copilărie și adolescență, făcând din întâmplările din copilărie ceva deosebit de semnificativ de vreme ce influența vărului meu asupra mea mi-a fost atât de des exploatată de energia luciferică. Experiențele care mi-au fost date mi-au dovedit că influența vărului meu pe parcursul copilăriei a mijlocit ca eu să dobândesc o stimă de sine extrem de scăzuttă. Prin acest intermediar al stimei de sine scăzute Marea Lege a aranjat circumstanțele de viață pentru ca eu să îmi plătesc datoriile karmice pe care le-am acumulat în absolut toate aspectele vieții, de la familie, prieteni și cunoscuți, educație, dragoste și până la finanțe și bani. Nicio pedeapsă nu este, din fericire, eternă, iar eu, apropiindu-mă de mult timp de sfârșitul pedepsei mele, mă aflu în norocoasa și binecuvântata zi de a îndepărta de la mine sursa nefastă care a atras multe din aceste circumstanțe. Borbesc, desigur, despre larva mentală a stimei de sine scăzute. Nemaifiind de niciun folos Ființei profunde care mi-a îngîtuit pedeapsa Sa prin acest mijlocitor al stimei de sine scăzute pentru ca eu să învăț o prețioasă lecție, ține de raționamentul deductiv elementar să deduc, din toate aceste experiențe, de ce Ființa reală interioară face acest efort fără de asemănare de a extrage din mine stima de sine scăzută ca să o zdrobească între degetele Sale ca pe un vierme netrebnic ce este. Țin să clarific că stima de sine scăzută este numai intermediarul prin care unele din aceste evenimente mi s-au întâmplat, nefiind și cauza adevărată pentru care Marea Lege a permis ca aceste nefericiri să mi se întâmple. Cauzele sunt și rămân ura, desfrâul și minciuna, etc.

Dar toate aceste experiențe și exerciții practice de a lucra cu subconștientul și cu centrul meu emoțional m-au îndemnat să cred că stima de sine scăzută nu a fost cel mai mare rău pe care influența vărului meu l-a imprimat în psihicul meu, având deja de mult convingerea fermă că acest insolit fapt de a-l vedea pe Lucifer atât de des îmbrăcat precum vărul meu în copilăria noastră avea să îmi dezgroape din mormântul subconștientului o emoție refulată despre care nu am avut habar că există, nefiind, deci, deloc conștientă despre modul cum întâmplările din copilărie m-au influențat în dezvoltarea mea ulterioară.

În fine, e inutil să mai lungesc vorba, când nu vreau decât să spun că tocmai dezgroparea acestei emoții refulate este darul pe care l-am primit vineri dimineața, după atâta timp de așteptare, de rugăciuni și de implorare. Experiența trebuie să se mai repete, firește, pentru ca eu să îi înțeleg ramificațiile în profunzime, dar o frântură de sens tot am captat, fapt care m-a mulțumit nespus de mult, atât de mult vrusem să înțeleg ce s-a întâmplat cu mine în copilăria mea.

Dar în cursul dimineții de vineri nu făceam decât să mă pregătesc pentru a fornica, ațâțându-mi imaginația prin fantezii obscene. O făceam singură fiind, căutând să proiectez imagini explicite când, deodată, la câțiva pași în fața mea s-a manifestat Luciferul particular pe care nu îl invocasem. Era deghizat în aceeași costumație portocalie, strălucind parcă mai intens ca niciodată, detaliu care m-a frapat destul de mult, atrăgându-mi atenția asupra sa. Portocaliul acela era destul de intens, aproape fosforescent. Dar eu nu îl vroiam acolo, în fantezia mea, ca să mă ducă în tentația lui seducătoare. Mă jena puterea lui fermecătoare de a-mi putea induce o stare erotică printr-o simplă atingere cu buricul degetului său. Îl prefer pe tentator în joaca de-a șoarecele și pisica în labirintul întreg al emoțiilor mele, numai în încăperea sexualității nu, însă el tocmai în această încăpere își desfășoară autentica expertiză de tentator, iar în mine au început să se nască jena și rușinea când invitația sa la exercițiu practic mi-o face tocmai în această încăpere a auto-stăpânirii de sine în relație cu propria energie sexuală.
– Tu să pleci! i-am spus jenată, vrând să îl izgonesc din fantezia mea.

De parcă un astfel de ordin ar fi cântărit ceva pentru Lucifer pe care nu am reușit în niciun rând până acum să îl domin, cu toate că aceasta este marea provocare, să îi furi Diavolului focul și să îl stăpânești! Dar departe de mine această reușită, când simpla sa atingere îmi activează centrii subconștienți, făcându-mă să văd că port încă atât de multe slăbiciuni în sinea mea pe care să le exploateze prin ispită. Astfel mi-a ignorat ordinul prin care îi cerusem să se facă nevăzut din fantezia mea, dar apropiindu-se de mine, mi-a atins numai în trecere, timp de 2 secunde, emisfera cerebrală dreaptă, în partea corespunzătoare lobului occipital. Era o mângâiere și nimic mai mult, dar efectul acelei ușoare atingeri a fost magnific! Căci acea atingere mi-a dezgropat o senzație foarte intensă din mormântul subconștientului meu, fiindu-mi adusă în atenția conștiinței pentru observație, analiză și înțelegere. Astfel mi-a fost adus la cunoștință, în acele secunde, că influența vărului meu nu doar că mi-a determinat stima de sine să scadă, ci mi-a dereglat discernământul, mai precis, abilitatea de a distinge între bine și rău. Căci dacă am văzut în copilăria mea că niciun adult nu îl pedepsea pentru niciuna din obrăzniciile pe care le făcea ba față de mine sau față de alții, etc., eu i-am imitat comportamentul fără discernământ. Dacă aș fi avut mai mult discernământ dezvoltat, aș fi știut că există consecințe pentru lucrurile pe care le făceam. Dar eu nu am avut discernământ, nu am avut aproape deloc dezvoltată abilitatea de a distinge între bine și rău, iar acest defect psihologic este ce mi-a fost adus în atenția conștiinței, marcând pentru mine o mare izbândă despre care nu știu să spun ce am făcut ca să o merit, ținând cont de toată văicăreala mea continuă, plângându-mă atâta Ființei pentru toate aceste ”nedreptăți” pe care simt că le face față de mine, vrând să spun prin ”nedreptate” că îi percep disciplina și lucrarea asupra mea într-un mod foarte intens, sever și dur, în modul cum un soldat percepe ordinele unui superior de care trebuie să asculte. Să mai trec în scris faptul că smiorcăiala mea este o contradicție, un conflict? Doar eu fusesem aceea care ceruse de la Tatăl să trecem pe o treaptă superioară mai solicitantă și mai intensă în munca interioară. Nu există dubiu că mi s-a acordat accesul în zone și mai obscure și întunecate ale psihicului spre a le explora, spre a le aduce la atenția conștiinței, așa că mă văd în acest comic de situație ca un bufon, forțându-mă să râd de mine însămi ca să fac haz de necazul meu! Pentru că iată că am primit exact ce am năzuit să primesc!

Când mi s-a dat voie să pătrund în încăperea psihicului unde își au locul de obârșie vampirii și strigoii din care se trage afinitatea pentru cultura gotică (intens exploatată în acest secol în muzică, în cinematografie și în literatură), am trăit unele din cele mai bizare stări de conștiință, fiind vorba despre o amestecătură de vampirism și de senzualitate, de seducție și de incest. Cu toate că îmi amintesc destule detalii ale acelei coborâri în propriul inconștient din ianuarie, mi-e mult prea silă să le descriu pe acelea care țin de sinistru, de coșmar. Toate ca toate, mă trezisem într-o casă stranie, un fel de azil în care ocupantul fiecărei încăperi era ba un vampir, ba un strigoi, ba o fantomă aparținând vreunui individ mort în condiții violente, etc., eu urmărind interacțiunea dintre toate aceste ”personaje” pestrițe din salonul azilului. Acolo, printre fantasmele și cadavrele inconștientului meu stătea Lucifer pe un fotoliu confortabil, picior peste picior. Mă privea intens, cu acea căutătură care îl face pe un om să fie curios în privința altuia care dezbate în sinea lui dacă să aleagă sau nu între un lucru sau un alt lucru. Iar mie îmi era destul de clar că pe el îl căutam în acel azil al psihozelor mele și al isteriilor mele.
– Gata? Te-ai săturat de toate aceste lucruri gen Louisiana? m-a întrebat cu calm, continuând să mă privească din fotoliu, alipindu-și buricele degetelor în care îi stă atâta din puterea sa.

Știam foarte bine despre ce vorbea. Louisiana este statul în care Sookie, Bill și Eric și-au trăit carnagiile vampirice în serialul ”True Blood”! Și, Bunule Părinte Ceresc, cât mă putusem sătura de mizerabila ficțiune de acest soi ieftin din interiorul meu în care erau cuprinse toate pasiunile mele pentru ”băieți răi” și toate excentricitățile mele! Și, atunci, printre toate aceste personaje cinematografice literaturizate și idealizate sub formă negativă din psihicul meu eu pe adevăratul Lucifer l-am căutat, într-adevăr, fiindcă cel manifestat în Universul meu interior vine din natura conștientă, deci dincolo de imaginație, de ideoplasticitatea inconștientă. Așadar, aceia care vor să înțeleagă ce este autenticul Diavol trebuie mai întâi să își curețe psihicul, în regiunea subconștientă și inconștientă a acestuia, unde imaginile despre creaturi mitologice, supranaturale și malefice s-au imprimat, pentru a se evita de a se mai confunda energia luciferică cu superstiția, cu închipuirea. Fiindcă pe Lucifer fiecare făptură îl poartă în adâncul Ființei sale într-o formă particulară, individuală.

Dar toate acestea despre care am povestit până acum nu sunt decât un pumn de stimuli pe care i-am primit în ultima vreme, ajutându-mă să mă dezleg de circumstanța de viață prezentă care mă ține pe loc. Izbânda de vineri dimineață era foarte prețioasă, fapt care m-a ajutat să îmi înfrânez pornirea malițioasă ce recidivase în cursul serii anterioare, astfel putând să continui să îmi repet în cuget rugăciunea de recunoștință. Dar sunt anumiți stimuli pe care i-am primit în cursul zilei de vineri și în cursul zilei de sâmbătă care m-au deterninat, fără doar și poate, să nu mai opun nicio rezistență la cerințele Ființei profunde. Nu vreau să descriu acești stimuli fiindcă ar însemna să reiau subiectul karmei de familie despre care nu mai am nicio disponibilitate să vorbesc. În afara acestuia a mai fost ceva legat de drama existențială recurentă ce mă predetermină să accept ca soț pe un bărbat înstărit, dar pe care nu îl iubesc, ca să rezolv dezechilibrul financiar ce apare în familie după moartea figurii paterne.

Nu se putea ca efectul acestor impresii să nu mă atragă către dorința crâncenă de a lupta cu toate armele de care dispun contra acestor circumstanțe care continuă să facă din mine o victimă a împrejurărilor, a mecanicității lor. Începusem, deci, să înțeleg că rugăciunea mea nu constituia decât jumătate din munca pe care trebuia să o fac. Ceva în plus era necesar, dacă nu indispensabil. Trebuia să lupt, sufletul trebuia să se opună mecanicității inconștiente recurente. Trebuie că din această înțelegere dobândită în meditația mea de sâmbătă să îmi fi primit a doua răsplată pe care Ființa profundă mi-a dăruit-o.

Duminică dimineață și luni dimineață am avut două coborâri extrem de agresive în infernul personal pe care nu le voi mai descrie în detaliu fiindcă nu aș face decât să repet ceea ce am tot descris că semnifică infernul personal. Dar în aceste rânduri toate acele senzații dezagreabile au fost și mai agresive, și mai terifiante. În preajma demonului relei-voințe aceste simptome infernale se manifestă cel mai des, iar umbra întunecată care folosea formele din jurul meu ca pe niște marionete prin care să se exprime nu putea să fie decât reaua-voință. Trebuie să precizez foarte clar că toate aceste scene au fost foarte oribile, dar atât de extrem de prețioase. E neînchipuit de minunat să îți vezi sufletul luptând cu atâta sete, cu atâta patimă, cu atâta năzuință de a se elibera! Mai mult decât atât, în ciuda faptului că toate aceste senzații sunt atât de dezagreabile, aceste coborâri în infernul personal sunt atât de utile și de prețioase fiindcă în acea regiune a Universului interior sufletului i se îngăduie să se dedubleze de eu ca să creeze forțe de opoziție contra egoului și impresiilor acestuia, în vreme ce în starea de veghe această dedublare este mai greu de depistat. Nu încăpea îndoială că ce mi se întâmpla era un contact cu zone ale psihicului în care învățătura spirituală nu pătrunsese aproape deloc. Paralizia sufletului în acele niveluri scufundate ale psihicului era deplină. Cu alte cuvinte, în interiorul propriilor convingeri, emoții și sentimente sufletul meu era complet imobil, atât de puțin deschisă eram.

E o anumită mânie foarte intensă pe care o trăiesc adeseori în universul interior care mă cuprinde în fiecare moleculă liberă de care dispun și care mă determină să lupt, clădind în mine o forță de opoziție care mă face să resping mizeria aceea infernală în care mă trezesc. Când acea mânie aparține eului, atunci forma mea de manifestare se preschimbă din om în animal, instinctul animalic preluând conducerea asupra naturii mele. Dar această altă mânie despre care vorbesc are un cu totul alt efect în natura mea, trebuind să fie, așadar, vorba despre altceva, iar nu despre mânie. Și numai năzuința sufletului de a se elibera din tirania eului îmi vine în cuget. Ori această năzuință singură are o mare, mare putere vibrațională, putând, deci, să atragă Mila și bunăvoința Ființei profunde.

Când am lăsat acea emoție să mă cuprindă atât duminică dimineață, cât și luni dimineață, am strigat atât de tare după Ființa profundă și după Mama Divină Kundalini că s-a auzit în toate încăperile psihicului meu, de parcă fusesem trimisă în mod deliberat acolo ca să îmi fac auzită strigarea. Atâta cât mă puteam singură opune eului știam și simțeam, dar tot atât de bine știam și simțeam că fără Mama divină nu aveam cum să mă opun unor adversari inconștienți atât de puternici precum sunt arhetipurile ca să izbândesc în fața lor. Iar ea, Divina Mamă Kundalini, a venit la strigătul meu, coborând spre mine sub forma unei raze luminoase.

Dar partea cea mai deosebită a acestor două contacte cu infernul personal s-a petrecut la sfârșitul dimineții de luni, după ce Mama Divină coborâse la mine, întărindu-mi puterea sufletului. Scenele la care am asistat și în care eram implicată s-au modificat rând pe rând, sugerând ba Apocalipsa interioară, ba alte stări. Apoi, spre sfârșit am fost pusă în context cu Silviu, povestea tragi-comică dintre noi reluându-se ca să ne batem și ca să ne rupem în bucăți de ură și de gelozie și de mânie. Dar el și-a oprit brusc atacul agresiv asupra mea, mângâindu-mă cu blândețe și zicându-mi:
– Niciodată, niciodată, câte vieți viitoare vei mai avea să nu mai faci videochat. Acum noi te vom ierta pentru această greșeală. O vom pune pe socoteala tinereții tale. Dar să te înveți minte să nu mai faci niciodată, să înveți că sunt atâtea alte căi prin care îți poți câștiga traiul.

Și vorbindu-mi astfel, m-a eliberat din strânsoarea sa, eu revenind treptat-treptat în starea de veghe, ultima imagine pe care am captat-o din Universul interior aparținând unuia din cei 6 temniceri ai minții, fiind cea mai hidoasă reprezentare de până acum a acestor temniceri ai minții în legătură cu care am avut o experiență spirituală minunată în luna ianuarie a anului trecut.

Pot să trag concluzia, din toate aceste experiențe minunate care mi-au fost date în ultima vreme, că situația mea particulară de viață nu s-a modificat încă nu pentru că Tatăl nu mi-a acordat Mila și iertarea Sa, ci pentru că, din contră, acordându-mi-le, eu nu știu cum să le folosesc, aceste binefaceri ale lui Dumnezeu vreau să zic, ca să modific circumstanța mea de viață, alegând să pic în auto-compătimire și în lene când exercițiul de educare a voinței conștiente trebuie practicat în fiecare zi. Începusem acest nou an vrând să fac acest lucru, să îmi educ voința pentru a mă acorda cu Voia Ființei profunde ca să pot înțelege și accepta momentul prezent cu mai multă seninătate, dar vestea pe care proprietarul acestei locuințe minunate ne-a dat-o în urmă cu o lună m-a dat atât de mult peste cap încât m-am lăsat pe tânjeală, vociferând contra lui Dumnezeu că toată situația mea depinde exclusiv de un singur cuvânt pe care sufletul meu pereche mi-l poate spune ca să mi se curme suferința, iar acel cuvânt este ”bună”. Dar nici vorbă că acest cuvânt mult râvnit de mine mi-ar reda și vederea, vreau să zic, chiar atunci când el mi l-ar spune. Bunăoară, stând de vorbă cu bunica zilele trecute la prânz, când mama și Ana erau la grădină, arând și semănând, bunica m-a întrebat dacă plănuiesc să îmi fac o cameră numai a mea la casa de la țară, fiindcă auzise și ea cum că proprietarul de aici caută să vândă apartamentul când expiră contractul de închiriere. Aș fi vrut să o întreb cât mai ironic cu putință de unde crede ea că noi, niște prăpădite de femei rămase fără tată și soț, am putea să renovăm acea dihanie de casă de mărimea unui mini-conac când nu am mai rămas decât cu o curte de 1500 de metri pătrați din tot terenul agricol de câteva hectare pe care l-au lucrat părinții mei cât a fost tata în viață? Mai mult decât atât, aș fi vrut să îi zic că nu planific nimic în legătură cu acea casă fiindcă, în realitate, eu vreau să mă strămut în America Latină, mama și sora mea neîmpotrivindu-se acestei idei, dar fiind mult mai fricoase decât mine, așteaptă ca oportunitatea să se creeze pentru ca demersul de a emigra către America Latină să fie inițiat, iar eu nu le condamn pentru acest lucru fiindcă sunt îndreptățite să aibă temeri. Firește, bunica nu ar avea cum să vină cu noi. Nu rezistă nici să coboare 4 etaje, de unde să reziste unei călătorii peste continent și peste ocean? E o cruzime din partea mea să o abandonez pe bunica mea și pe celelalte rude ale mele, excluzându-le din planurile mele? Nicidecum! Chiar deloc! Aceste două coborâri în infernul personal mi-au arătat foarte clar că tocmai contra acestei circumstanțe trebuie să mă opun, acesteia în care soarta mea mi-e hotărâtă de imaginația rudelor mele care mi-au castrat șansele definitiv, considerându-mă un caz pierdut. Dar rudele mele și oamenii din jurul meu pot crede atât cât le stă în putere să își imagineze una sau alta, numai eu să nu mă afiliez cu părerile și cu credințele lor, gândind despre mine că sunt un caz pierdut și căzând în auto-compătimire și în auto-justificare. M-aș face de râs în fața întregii Frății Albe dacă aș ajunge vreodată să cred că destinul meu depinde de ce vrea bunica mea sau de ce hotărăsc rudele din partea mamei să facă, dincolo de libertatea noastră. Destinul meu depinde exclusiv de Voia Ființei profunde. Cu toate acestea, n-am să mă strămut în veci în America Latină trăncănind despre planurile mele în mintea mea ca să mă răzbun, prin sarcasm și răutate, pe naivitatea și pe lipsa de credință a bunicii mele și a celorlalte rude. Răutatea nu va fi niciodată răsplătită de Acela care este Dumnezeu. De aceea am tras și concluzia că această emoție extrem de intensă pe care am trăit-o aceste zile în Universul interior, chiar dacă a semănat cu mânia, nu a fost mânie, ci dorința sufletului meu de a se elibera din aceste circumstanțe și din influența nefastă a celor din jurul meu care îmi hotărăsc soarta în numele meu, crezând că îmi fac un mare bine!

Iată, așadar, că de aici înainte trebuie să lucrez pentru a dezvolta mai mult discernământ în relație cu credința mea în Tatăl și cu încredințarea în Voia Sa!

dec. 212021
 

<>

Marți, 21 Decembrie 2021

Marius,

M-am rugat azi-noapte Arhanghelului Orifiel, cerându-I Marelui Maestru să îl caute în dimensiunea astrală pe sufletul tatălui meu ca să îl ajute să își trezească conștiința și ca să primească învățătura gnostică. De fapt, fac această rugăciune aproape în fiecare noapte de când a murit tata și, mai apoi, după ce am aflat și de decesul maestrului reiki care mi-a preluat cazul în 2014, rugându-mă, deci, pentru amândoi în același timp. Dar rugându-mă azi-noapte, se întâmpla ca, în același timp, să mi se coloreze ochii, în sensul în care primeam niște imagini în ochi care mă încurcau destul de mult, distrăgându-mi atenția de la rugăciune.
– Sufletul și Ființa profundă știu că acum mă rog Arhanghelului Orifiel pentru ca sufletul lui tata să fie ajutat, prin urmare aceste imagini nu pot veni de la Ființa reală interioară fiindcă știe că mă deranjează. De unde vin ele dacă nu de la minte? Te rog, fă-le să se oprească pentru un timp ca să mă pot ruga în liniște, mi-am zis în cuget, întrerupându-mi rugăciunea.

Nu am așteptat nici măcar 10 secunde că am și perceput, cu ajutorul simțurilor interne, un fel de rază/lumină care mi-a străpuns nervii, scurtcircuitând transmisia imagistică ce mă încurca în timpul rugăciunii, care s-a și oprit brusc. Inimaginabil de brusc, deși numai pentru aproximativ 5 minute, cât mi-a luat să îmi reiau rugăciunea și să o termin, rostind-o în numai câteva cuvinte simple, după care sufletul meu și-a pierdut concentrarea, lăsând revoltei de imagini să aibă loc, imagini al căror conținut nu îl voi mai descrie fiindcă nu mi-l amintesc.

Dar dacă vrei să știi un fapt destul de ghiduș, atunci află că de câteva luni am început o practică cu mintea mea menită să mă ajute să o stăpânesc și să o domin, programând-o să asculte de voia sufletului care nu este decât un preambul la a asculta de Voia Tatălui. Astfel am început să îi cer minții, în timp ce meditez târziu în noapte, să îmi trimită imagini cu flori! Simple și banale imagini cu flori! Dar sincer voi mărturisi că, făcând acest exercițiu practic de auto-stăpânire, mi s-a revelat cumplitul adevăr că aveam parcă de-a face cu un catâr necioplit și atât de îngrozitor de încăpățânat care nu făcea decât să tragă ”hăis” numai în direcția vrută de el, motiv pentru care, în loc de imagini cu flori, primeam imagini cu monștri și alte mizerii dezgustătoare. Impunându-mi cu severitate voința asupra minții, îi ziceam cu autoritate, ca și cum îi vorbeam unui copil needucat și scăpat de sub control:
– Obraznico și nesimțito! Îți cer să îmi trimiți imagini cu flori, iar tu ce faci? De ce te faci de rușine în fața unui exercițiu atât de incredibil de banal? Conștientizezi tu, oare, că nu ai absolut niciun motiv pentru care să ai atâta considerație pentru tine însăți de vreme ce nu pricepi solicitarea mea de a-mi arăta imagini cu flori? Haide, nu te mai face de tot râsul și arată-mi flori, chiar și din acelea desenate de mână de către un copil, ca atunci când eram mică!

Și trebuie că îmi atinsesem mintea într-un nerv sensibil, acuzând-o de nepricepere și prostie, căci de atunci, repetând acest exercițiu practic, mintea mea a început să se supună, cu toate că numai ocazional, cerinței mele de a-mi arăta imagini cu flori. Astfel comunicând în chip dialogat cu mintea, am avut de câteva ori puternica percepție a disocierii de ea, remarcând faptul frapant că eu nu eram nicidecum mintea, iar că mintea era un simplu organ exterior conștiinței de care aceasta putea să se folosească. Numai de ar fi putut-o stăpâni!

Ți-am confesat toate acestea ca să pot ajunge la următoarea chestiune. Întrebându-mi azi-noapte Ființa profundă, după rugăciune, ce problemă trebuie să abordăm în meditație și reflecție în perioada următoare, Ființa reală interioară mi-a dat ca temă să reflectez la întrebarea: ”Cine sunt eu?”

Știi cum am răspuns după câteva minute de reflecție? Am răspuns că sunt un vindecător. ”Pe cine vindeci?”, m-a chestionat vocea interioară în secunda următoare. Ca răspuns, am zis: ”îi vindec pe cei ca mine!” Dar cine sunt eu, până la urmă? Și cum să exprim acest silogism astfel încât să aibă sens, ”îi vindec pe cei ca mine, eu fiind eu însămi”?

Eu fac, eu dreg, eu cred, eu consider, eu caut, eu găsesc. Și cine sunt eu dincolo de aceste forme? Sunt acela care are o percepție obiectivă, dincolo de orice dubiu, asupra naturii adevărate a Universului. Eu nu am încă această natură obiectivă sau, în orice caz, nu prea mult din ea fiindcă, atunci când, în urmă cu 10 zile, sufletul mi-a fost cercetat, dovezile au arătat că o oarecare modificare s-a produs în adâncul psihicului la capitolul ”cum percep lunea din jurul meu și dincolo de ea”.

Am avut această experiență în timpul căreia sufletul mi-a fost cercetat sâmbătă dimineață, pe 11 Decembrie. Pentru că ziua de naștere a tatălui meu ar fi fost a doua zi, pe 12 Decembrie, nu am avut tărie să trec în scris ce se întâmplase cu o zi în urmă, dar nici nu vreau să las să treacă prea mult timp la mijloc de la acea experiență fiindcă o voi uita. Așadar, iată cum a fost.

Dormisem zbuciumat în noaptea respectivă, așa că, în cursul dimineții, mă simțieam foarte obosită. M-am dus în pat, căutând să combat epuizarea cu meditație. Dar am adormit. Sau, în orice caz, numai trupul fizic adormise, trecând de la starea de veghe în universul interior păstrându-mi destul de intactă conștiința lucidă. Mă ajuta, totuși, și Luciferul particular a cărui prezență este un declanșator extrem de eficient al lucidității mele. Fără urmă de dubiu, decorurile spațiului unde mă trezisem indicau regiunea infernului personal, unele furnicături electrice fiind perceptibile simțurilor mele, dar pentru un timp mi-au apărut estompate, oprite din a veni în contact direct cu mine. Dar acele scene de început în timpul cărora conștiința a căutat să se adapteze spațiului spre a nu adormi au prea puțină importanță ca să le descriu în detaliu fiindcă partea cu adevărat minunată a acestei experiențe este următoarea.

Nu vedeam foarte clar de jur-împrejurul meu, dar absolut toată percepția mea asupra spațiului s-a modificat drastic în momentul în care o lumină foarte puternică a străpuns bezna, strălucind cu intensitate undeva mult deasupra capului meu. Când această lumină s-a răspândit deasupra spațiului, am băzut că acesta era unul destul de vast, de adânc și de profund. Desigur că nu era vorba despre niciun spațiu fizic, dar mi-e cu neputință să cuantific spațiul interior folosindu-mă de alți termeni decât ”lungime”, ”lățime”, ”înălțime” și ”volum”. Era, pur și simplu, vast și adânc, profund! Dar când am văzut lumina, am trăit intensul simțământ care nu mă putea trăda și din cauza căruia simțeam o puternică atracție față de sursa luminii. Dar mai mult decât atracție, simțeam venerație și adorație față de originea Luminii către care am pornit-o în goană ca să o pot atinge. Nu aveam nicio îndoială că acea lumină venea de la Tatăl care se află în ascuns, deci de la Intim! Iar sentimentul venerației era acea trăire interioară pe care sufletul meu a învățat să o exprime față de Creatorul său, dezvoltând un minuscul grăunte de obiectivitate despre care am scris anterior și care îngăduie sufletului să perceapă natura lucrurilor în adevărata lor lumină! Cu alte cuvinte, sufletul se percepea pe sine în raport cu lumina adevărată a lucrurilor! Iar simțul venerației se dezvoltase suficient de mult în sufletul meu încât să nu îmi mai doresc să stărui să rămân în întuneric! Când am zbughit-o spre lumină, nu mi-a mai păsat nici de furnicături, nici de urzicări, nici de faptul că părăseam zona mea de siguranță, plonjând în sus cu multă nădejde, dar Lucifer m-a cuprins de mijloc, creând o contraforță extrem de intensă ca să mă tragă înapoi, zicându-mi foarte amuzat:
– Unde crezi că te duci?

Avea vreun rost să îi răspund? Sau să îi arăt prin gesturi ca să îmi exprin intenția? Faptele ar fi vorbit de la sine, așa că mi-am întărit boința și determinarea, slăbindu-mă din strânsoarea lui Lucifer și plonjând iarăși în sus, către Lumină. Dar el m-a urmat, fiindu-mi umbra de care nu mă pot desparte!

Mă așteptam ca, intrând în Lumină, să fiu cuprinsă de vreo stare senzațională de exaltare, dar lucrurile acestea au avut un caracter un pic diferit, însă foarte plăcut și îmbucurător de constatat. Căci am pătruns într-un fel de casă scufundată în semi-întuneric prin ale cărei încăperi m-am preumblat cu repeziciune ca să bag de seamă că multe din cotloanele ascunse ale sale și că multe unghere și camere străluceau în lumină, ca și cum perdelele de la ferestre erau trase ca să pătrundă lumina Soarelui înăuntru. Nu era cazul să mă abțin din a ghici că acea casă era chiar psihicul meu, că acele odăi erau încăperile ascunse ale subconștientului și că lipsa mea de credință îmi era cercetată din nou, așa cum mai fusesem cercetată de către Tatăl cu fix un an în urmă când, pătrunzând în Soare, mi-a căutat în suflet să afle dacă învățasem semnificația Sfintei Treimi, simbolizată atunci printr-un tricolor alcătuit din roșu, galben și albastru. Era o mare bucurie pentru mine să văd cu proprii ochi, iar cu ochii nimănui altuia că ateismul meu fusese atins de Lumina Tatălui! Spun numai ”atins” căci, repet, numai câteva unghere, cotloane și odăi erau sub raza Luminii care mă căutase în cursul acelei dimineți de acum 10 zile. Și dacă ar fi să dau o definiție ateismului, atunci nu aș spune că este absența credinței într-o putere dumnezeiască, ci absența abilității psihicului de a se percepe pe sine însuși în raport cu alte forțe cu care intră în contact și pe care nu le poate explica într-un mod care să îi convină sau dovedi că sunt adevărate. De aceea și multe din experiențele care mi-au fost date au avut ca scop să mă pună în legătură cu diverse forțe cosmice pentru ca, în relație directă cu ele, psihicul să revină în starea de conștiință obișnuită cu deplina convingere că acele forțe nu erau forțe pe care psihicul să le fi creat! Căci până și inconștientul, cuprins de fascinație și curiozitate pentru aceste insolite fenomene ce vin dincolo de el, s-a folosit de funcția sa ideoplastică pentru a copia și imita fenomenul original ca să îl reproducă pentru propriul divertisment.

Aș vrea să subliniez cu multă emfază că întregul psihic uman nu înseamnă suflet și nici măcar esența acestuia, materia primă din care se fabrică sufletul! Totuși, psihicul meu a fost îndelung expus la multiple fenomene pentru a se percepe pe sine însuși în contrast cu natura! De aceea, trecând de cercetarea luminii Tatălui, am fost condusă după aceea în alte scene deosebit de interesante și iată de ce.

Pătrunsesem într-o casă ce nu putea fi confundată, fiind casa bunicii din cauza căreia s-au declanșat atâtea drame în familie. Nu are rost să mai descriu decorurile sau alte detalii. Cert este că verificam fiecare cameră pe rând, mânată de curiozitate și simțind caracterul deosebit al contextului oniric. Mai apoi, am auzit o bătaie în ușa de la intrare. M-am grăbit să o deschid, dar aruncând o privire peste prag, am văzut că în fața ochilor mei stăteau două persoane, frate și soră, care locuiesc pe ulița bunicii și care mi-au fost prieteni apropiați în copilărie. Dar numai în baza instinctului am intuit că erau ei fiindcă, după fizionomie, erau niște drăcușori întruchipați! În realitate, le puteam vedea, folosindu-mă de vederea interioară, adevăratul lor chip. Chipul demonului lor intern! Și văzându-i atât de întunecați și de dezagreabili privirii, m-am cutremurat de spaimă, vrând să fac ceva, nici eu nu știam ce, iar fiindcă nu am putut face nimic, am dat un răcnet asurzitor, neputând să îmi recunosc propria voce fiindcă nu era nicidecum voce de om, ci un fel de ciripit ca de pasăre alungată din propriul cuib! Îmi accesam spontan inconștientul într-o regiune a sa în care funcția limbajului verbal era un mister, iar când mi-am perceput natura, m-am văzut pe mine însămi ca fiind tot atât de urâtă pe dinăuntru ca cei din fața mea în contrast cu care nu eram mai bună! Revenindu-mi din șocul inițial de a-i vedea pe vechii mei prieteni cum arată pe dinăuntru, am dat să îi invit înăuntru, dar în acel moment am fost trezită de către mama care venea să mă salute în lumea vizibilă.

Conștientizându-mi natura inconștientă instinctuală și demonică deopotrivă în cursul acelei dimineți, nu trebuie să surprindă pe nimeni faptul că, o săptămână mai târziu, ceea ce este, totuși, autentica esență a sufletului meu, orișicât de mică îi este proporția, a fost ajutată să se izoleze pentru ca, putându-se pune în contrast cu egoul mecanic inconștient, să poată judeca, delibera și lua o hotărâre în privința avansării și intensificării muncii interioare!

Și toate acestea se întâmplă, Marius, fiindcă întrebarea ”Cine sunt eu?” a atins, mi-e limpede, o coardă vibrantă în suflet!

dec. 082021
 

<>

Miercuri, 08 Decembrie 2021

Sunt 2 luni de când a murit tatăl meu, iar săptămâna aceasta, dintre toate, este cea mai apăsătoare și imposibil de îndurat. În mod obișnuit, ne-am fi petrecut aceste zile bătându-ne capul cu idei de cadouri pentru tata fiindcă onomastica lui era de Sfântul Nicolae, iar ziua lui de naștere urma pe 12 Decembrie. Ar fi împlinit 61 de ani peste 4 zile. Dar toate aceste obiceiuri s-au curmat, iar mie uneia mi se face rău de la stomac gândindu-mă la toate acestea și simțind în mod accentuat că am suferit un șoc destul de mare în seara când a murit, nevenindu-mi nici acum să cred că acest lucru s-a întâmplat, acest lucru de care lui i-a fost cel mai frică.

Dar Ana mi-a povestit în urmă cu o săptămână că, în timpul ultimului interviu radiofonic, Maestrul Kwen Khan Ku a discutat despre cum pierderea unei persoane dragi constituie o probă de aer pentru gnostici, iar instabilitatea financiară constituie o probă de pământ, trebuind în ambele rânduri să ne punem toată încrederea în Tatăl ca să ieșim victorioși din aceste încercări. Și mi s-a părut deosebit de interesant să aud că Maestrul Kwen Khan Ku a abordat aceste subiecte, dintre toate posibile, în toiul cărora eu și familia mea ne aflăm în clipa de față.

Desigur că pierderea unei persoane iubite constituie o probă, un test, o încercare căci mulți ne întoarcem împotriva Tatălui și împotriva hotărârilor Sale, zicând că ni s-a făcut o nedreptate furându-ni-se părintele și soțul. Dar oare această probă de aer presupune să trebuiască să înghițim și mizerabilul și execrabilul comportament al celor din jurul nostru? Căci rudele din partea mamei mele se comportă de acum ca și cum tata nici nu ar fi existat. Mătușa mea nu a mai sunat-o pe mama să o întrebe cum se mai simte de mai bine de o lună, în vreme ce vărul meu nu ne-a adresat încă nici măcar un cuvânt de condoleanțe, pretextând că mătușa este purtătorul de cuvânt pentru ei toți, mătușă care a uitat de bunul-simț și de buna-cuviință față de sora sa și față de cumnatul care, deși nu l-a înghițit niciodată, văzând în el un ratat care nu a fost capabil să ridice o casă, nu a uitat absolut niciodată să o sune, de când ne-a dat vestea diagnosticului cancerului său, să o întrebe cum se mai simte și să o încurajeze și să o îmbărbăteze. Dar acum toți acești oameni se comportă ca și cum tata nici nu ar fi existat. Însă sincer voi mărturisi că dacă aș auzi-o pe bunica deschizând gura ca să vorbească despre el, aș pocni-o și aș alunga-o în mijlocul străzii, în frigul de afară. Căci în judecata ei netrebnică, în timpul priveghiului de la biserică din ziua de luni, deci la nici 48 de ore de la moartea lui, ea trăncănea în biserică, vorbind rudelor și verișoarelor din partea tatălui meu despre minunatele isprăvi ale nepotului ei, vărul meu, făcându-mi stomacul să mi se întoarcă pe dos de greață și de dezgust și făcându-mă să îmi iau lumea în cap de mânie!

Pierderea unei ființe iubite constituie proba de aer, încercarea al cărei scop nu îl contest ca având sens și importanță, dar ca să înduri și toate aceste mizerii ce probă o mai fi constituind? Desigur că trebuie să fie proba iertării, cea mai dificilă și importantă dintre toate.

– De ce nu plecați din țară? ne-a întrebat la telefon, în urmă cu aproape 3 săptămâni, prietenul nostru misionar gnostic relocat în America Latină cu misiunea sa.

Dacă aș fi văzut, negreșit că acest lucru s-ar fi făcut, luându-le pe mama și pe sora mea cu mine. Fiindcă eu aș fi avut acest curaj și această îndrăzneală să plec în necunoscut, chiar dacă ultima oară când am făcut această mișcare de a pleca în necunoscut, m-am întors pe jumătate moartă din marea mea aventură. Și poate că faptul că nu văd este menit tocmai să mă împiedice să plec de aici. Să nu plec încă. Căci aș putea oare să trec cu vederea toate aceste semne care dezvăluie Voia Tatălui? Nu vorbesc numai despre vise sau sincronicități și citate, etc., chiar dacă trebuie să reamintesc în aceste rânduri visul pe care l-am avut cu Îngerul iubirii Anael de la mijlocul lui iulie în timpul căruia mi-a oferit indicația de a începe să mă familiarizez cu limba spaniolă pentru începători. De ce am avut acel vis tocmai în dimineața acelei zile cu deosebită semnificație în contextul chestiunii karmei de familie? Și cum aș putea ignora zecile de scene ale viitorului meu ce mi-au fost dezvăluite de către Divinitate care mă arată locuind în altă parte decât România? De unde știu că nu este vorba despre România, chiar dacă aceste viziuni n-au făcut decât să îmi arate ape, munți, dealuri, văi, păduri și vegetație din care are și România? Ei bine, din cauza unor alte ghidușe și poznașe imagini ale unor oi năzdrăvane care mi-au fost arătate cu mult timp în urmă, eu crezând la momentul respectiv că erau oi de pe alte planete din cauza dimensiunilor lor nefiresc de mari, în comparație cu mioarele de pe meleagurile noastre. Descriindu-i surorii mele năzdrăvana oaie cu care am fost dezvăluită că mă voi împrieteni într-o bună zi, sora mea mi-a confesat că acea descriere corespunde oii alpaca ce trăiește în America Latină!

Dar cel mai concludent semn este următorul. După ce am încheiat conversația cu prietenul nostru misionar care ne-a sfătuit, așa cum am mărturisit mai sus, să părăsim țara, m-am rugat Tatălui care se află în ascuns, cerând de la El un semn edificator și foarte clar prin care să ne arate că ne izgonește de pe teritoriul țării, dezvăluindu-ne astfel că Voia Sa este ca noi să locuim în altă parte. Am cerut Tatălui să nu fie îngăduitor cu noi și să ne trimită un semn oricât de dur care să ne scuture, chiar dacă ne-ar fi provocat suferință emoțională și mentală.

Câteva zile mai târziu, având niște treburi de terminat la vecheea fermă de legume și zarzavaturi, mama și sora mea s-au întors în acea după-amiază cu inima cuprinsă de amărăciune și de tristețe, povestindu-mi că ferma a fost iarăși călcată, hoții furând ABSOLUT TOT ce s-a putut fura, inclusiv arcele de la solarii, masa din casă și ușa de la intrare. Da! Da! Au scos ușa din balamale și au luat-o cu ei! Au furat până și gutuile din pomi!

Primul jaf de anul trecut care mi-a deposedat familia de toate bunurile și utilajele agricole agonisite de-a lungul anilor a fost o chestiune de karma, fapt pe care l-am acceptat și înțeles, dar începând cu al doilea jaf din august am început să îmi pun întrebarea dacă nu cumva Dumnezeu căuta să ne comunice un mesaj foarte important, vrând să ne arate, chiar dacă forțat și silnic, că se căuta să fim izgoniți de pe aceste pământuri, în mod intenționat și deliberat, spre binele nostru, destinul nostru având să se împlinească altundeva. Cum era de așteptat, interpretarea aadusă de mine acestei întâmplări a rămas fără ecou în familia mea, în timp ce acest ultim jaf nu este perceput decât ca o altă crimă comisă de niște tâlhari netrebnici și fără de niciun Dumnezeu. Dar eu aleg să privesc la toate acestea prin filtrul semnului pe care l-am cerut de la Tatăl și care îmi apare foarte clar și concludent, demonstrând că Voia Sa ne alungă nu numai de pe teritoriul acestei ferme, ci și din oraș, din județ și din țară. Dar ce știu eu…? Nu interpretasem greșit, atât, atât de greșit și semnul porumbelului alb cu aripile tăiate care venise la fermă în septembrie, fiind prevestitor de nefericiri în loc de bucurii? Și cum nu văd, continuând să fiu și acum oarbă, nici nu pot pleca niciunde, trebuind să lucrez în clipa fiecărei zile la cauza care mă împiedică să văd și, implicit, să mă deplasez liber înn spațiu.

Rugându-mă Ființei profunde și Mamei Divine undalini să fiu ajutată în acest sens, am primit îngăduința să lucrez în continuare la cauzalitatea durerilor mele, dar în loc să mi se deschidă mai mult calea către trauma molestului pe care o asociez, ca și cauzalitate, cu catalistul care a dus la accidentul meu cerebral și la orbire, în practică lucrurile se înfăptuiesc diferit întrucât tot Lucifer îmi este trimis la poarta somnului ca să mă chinuiască și ca să mă educe în gimnaziul psihologic. Și îmbrăcat în fiecare rând cu faimoasele pijamale portocalii despre care atâta am scris în trecut, mă supune calvarului de a-mi reaminti, cu fiecare ocazie, de agresiunea îndurată în copilărie. Pe parcursul ultimelor 3 săptămâni Lucifer mi-a bătut la ușa visului o dată la 3-4 zile, lucrând timp de ore și ore în cursul dimineților asupra corpului meu de emoții și asupra psihicului meu, dezgropând din subconștientul meu, prin stimulii săi, ceea ce am îngropat și inhibat în adâncul meu. Nu am vrut să mai transpun în scris chiar fiecare astfel de experiență avută de la ultima scrisoare întrucât am creat așteptarea ca ceva extraordinar să se petreacă în Universul interior, deci un fel de rezultat atât de exploziv care să îmi deblocheze emoțiile refulate și care să îmi inducă o regresie către o amintire trecută, ajutându-mă să înțeleg mai bine cauza suferinței mele. Dar oricât a lucrat Luciferul partticular asupra corpului meu de emoții și asupra corpului meu de dorințe, simt că nu am înaintat aproape deloc, cu toate că mici răbufniri și erupții ale traumei îngropate în mormântul inconștientului cutremură, din când în când, pământul meu filozofic.

Iar această palidă pâlpâire de conștiință începe să priceapă faptul concret pe care l-am trecut de mai multe ori în scris în trecut, descriind cum că, fiind forțată și obligată în mod silnic să suport agresiunea vărului meu pe parcursul copilăriei, am creat în subconștientul meu predispoziția spre a tolera, accepta și înghiți comportamentul agresiv al bărbaților din jurul meu. Dacă această predispoziție s-ar fi imprimat în mod corespunzător în psihicul meu, mi-ar fi îngăduit să simt milă și compasiune inclusiv pentru cei mai înrăiți agresori, lucru care mi-ar fi permis să pot lucra, bunăoară, ca psiho-terapeut într-o închisoare, ajutând condamnații să se reabiliteze, etc. Dar această predispoziție mi-a fost forțată în mod foarte greșit în psihic, nefiind deloc ajutată să filtrez aceste impresii și experiențe prin filtrul discernământului și al deliberării. Căci am fost silită nu să am înțelegere și compasiune pentru agresori și bătăuși, ci am fost silită să trăiesc ca într-o familie cu ei și să îi iubesc. Să îi primesc ca parteneri de viață și să le suport și să le tolerez agresiunile fără a cârti, fără a riposta, fără a cere ajutor de la cei din jurul meu. Fiind atât de agresată în copilărie fără să fiu vreodată ajutată și salvată cu adevărat de adulții din familie, această predispoziție subconștientă de a atrage bătăuși și agresori în viața mea m-a împiedicat să cer ajutor la timp de la familia mea fiindcă memoria îmi reamintea, din experiențele traumatice anterioare, că oricum ar fi fost inutil să cer cuiva ajutor de vreme ce nu am fost niciodată salvată în trecut!

Poate că cea mai interesantă experiență indusă de către energia luciferică din ultimele 3 săptămâni s-a petrecut în urmă cu o săptămână, în cursul dimineții unei zile. Cât m-a chinuit și m-a pus la încercare Lucifer nu voi mai descrie pe larg, dar ce merită povestit este următorul detaliu. Mă condusese într-o casă destul de spațioasă, cu pereți înalți și cu multe camere. Părea a fi locuința privată a unei familii numeroase, dar întregul spațiu emana către simțurile mele interne suprasensibile puternicul sentiment că mă aflam într-o casă de nebuni, așa cum numai o familie numeroasă și disfuncțională poate fi numită. Și prin orice ungher al odăilor eram condusă, percepeam niște energii sinistre colcăind peste tot, precum larvele și gândacii. Totul era atât de scârbos și de oribil și numai impunătoarea semnătură energetică a lui Lucifer m-a ajutat să rezist, cu toate că jocul lui de-a dezinfecția în acea casă nu era menită să mă împiedice să intru în contact cu toate acele larve. Din contră! Pe oriunde pășeam, călcând pe podeaua ale căror scânduri trebuie să fi simbolizat nervii unui membru al numeroasei familii răscoleam vreun cuib de larve și de gândaci care, ridicându-se în aer precum praful scuturat, îmi pătrundeau pe gură și pe nări în organism, cuplându-se cu energia mea vitală și modificând procesele mele de gândire, făcându-mă să mă identific cu obsesiile, fixațiile și preocupările lor. Fiindcă, în fond, toate acele dihănii care pluteau în aer erau larvele mentale ale obsesiilor și fixațiilor din care orice muritor umanoid are și care, în interiorul unei familii numeroase, se pot transmite de la un membru la altul precum microbii.

Dar paharul de toleranță la aceste trăiri insolite mi s-a umplut în momentul în care o ditamai larva mi s-a strecurat pe nesimțite pe gură, scufundându-se în măruntaiele mele precum un vierme și făcându-mă să mă identific cu mania sa, mania unui alt membru al numeroasei familii pe care Lucifer mi-o prezenta ca exponată a celor mai distrugători microbi și viruși mentali, aceia ai rudelor mai mult sau mai puțin apropiate alături de care viața trăită zi de zi în comun înseamnă să preiei din maniile, obiceiurile și obsesiile lor, identificându-te cu problemele lor, cu dramele lor și cu suferințele și credințele lor.

Cum aș putea să interpretez această ciudată, dar revelatoare experiență sufletească legată de casa de nebuni pe care o familie numeroasă care trăiește împreună o simbolizează? Să pic în ridicolul și în absurdul de a spune că cel mai înțelept și sănătos lucru este să mă țin la distanță, în permanență, de rudele mele ca să nu mă molipsesc cu drăcoveniile lor mentale și emoționale? Desigur că nu…. În fond, Marea Lege Cosmică m-a târât din Irlanda, prin intermediul accidentului cerebral, înapoi în sânul familiei ca să învăț prețioasa lecție a traiului în comun cu părinții și sora mea. Dar cum vreau să soluționez în mod practic și eficient această chestiune a conflictului cu rudele mele, voi povesti în continuare un alt semn/îndemn primit de la Tatăl în cursul acestui an, înainte de a ne muta în noua locuință, când conflictul dintre mine și bunica mea era mai amar. Rugând pe Tatăl să îmi arate ce atitudine să adopt, la modul general, față de chestiunea legăturilor de familie spre a-mi servi ca învățătură de minte pentru tot restul zilelor mele și pentru viețile mele viitoare, următorul fapt s-a petrecut câteva zile mai târziu.

Având un frate pe care nu îl mai văzuse de foarte mulți ani și care locuia în oraș, bunica l-a invitat într-o duminică, Venind în vizită, fratele bunicii era însoțit de un tânăr de vârsta mea despre care mama mi-a spus că era nepotul fratelui bunicii, deci văr de gradul II cu mine. Apoi mi-a mai povestit că tatăl acestui tânăr îi este văr bun mamei, dar că nu își amintește să îi fi vorbit vreodată de când se știe ea că trăiește pe lume, fapt care nu i s-a părut nimănui niciodată nici ciudat, nici deplasat, nici în niciun fel! Văleu și vai de noi, iată un caz de unchi, de nepoți de unchi și de verișori care nu au fost obligați cu de-a sila să aibă contact, să se cunoască, să se întâlnească, să își vorbească și să petreacă împreună! De ce, deci, eu și sora mea am fost silite să dormim în aceeași cameră cu vărul nostru, trebuind să suporttăm atâtea lucruri dezgustătoare pe care le făcea și despre care mi-e scârbă să povestesc? Nu constituie această micuță coincidență învățătura Tatălui despre complicatele legături de familie, când aceasta este numeroasă? Să ai, deci, unchi, mătuși, veri și verișoare, dar să nu îți treacă prin minte că există obligația, conform cu Legea Divină și cu Voia Tatălui, de a trăi zi de zi în aceeași bătătură cu toate neamurile tale! Căci negreșit că bătătura din curte s-ar preschimba, în cel mai scurt timp, în bătături pe suflet. Până la urmă, problema karmei de familie e o chestiune de identificare și de implicare într-un conflict care izbucnește între larvele obsesiilor și fixațiilor ce posedă și controlează/manipulează sistemul nervos al altor membri ai familiei, conflict în care tu nu ai ce căuta și de care trebuie să te detașezi cu orice preț!

Dar deduc din toate aceste întâmplări și trăiri că, deși Voia Tatălui pentru mine și pentru familia mea apropiată este să ne relocăm în altă țară, acest lucru nu înseamnă că nu vom întâmpina piedici pe drum, piedici pe care numai rudele noastre ni le pot pune, apelând la șantaj emoțional și la constrângeri ca să ne întoarcă din drum. Căci nu încape îndoială că, chiar dacă le-am face tuturor invitația de a veni cu noi în necunoscut, asigurându-le pâinea cea de toate zilele și acoperișul deasupra capului, nu ne-ar lua nimeni în seamă întrucât atașamentul lor față de proprietățile lor și de casele lor este profund. De exemplu, cu toate că bunica a fost de acord pe timpul verii să dea curs procesului de succesiune asupra terenurilor rămase după moartea bunicului, acum s-a răzgândit, crezând că, rămânând fără brațul tatălui meu, noi am rămas și pe drumuri, fără acoperiș deasupra capului și fără niciun mijloc de a ne mai câștiga traiul. Și pentru că ea prevede catastrofa aceasta în care nu vom avea bani să mai plătim chiria și ratele la bancă pentru casa de la țară, găsește că vechea ei casă bătrânească poate fi ultimul refugiu unde să ne adăpostim. E tragic, cu adevărat tragic văzând că bunica nici acum nu pricepe că acele case nu mai stau în picioare cu adevărat ca să se mai poată trăi în ele, refuzând să dea mamei o mână de ajutor și făcându-se că tata nici nu a existat vreodată. Din contră, tot ea este cea care caută să primească de la noi consolare…

Dar și eu prevăd catastrofa, marea catastrofă care va răsturna pământul cu susul în jos și despre care Iisus Hristos a profețit în Evanghelii. Iar când semnele Voii Tatălui nu vor mai lăsa niciun pic de dubiu nici în sufletele mamei și surorii mele că trebuie să plecăm din România, cineva din familie trebuie să își ridice vocea peste toate celelalte guri care acuză, judecă, critică, ocărăsc, pretextează, se justifică, vociferează și revendică. Și această singură voce dintr-o familie de dezbinați trebuie să îi facă pe ceilalți să priceapă că nu mai există scuze pentru nesimțire și josnicie. Rolul acestui purtător de cuvânt ieșit din minți, căci despre un nebun este vorba, îmi aparține. Până la urmă, a existat mult rost în testul nebuniei prin care Tatăl m-a trecut la sfârșitul lui august, trebuind să dau dovadă că nu îmi pasă că cei din jurul meu mă văd drept o nebună picată în mania religiozității și a sfârșitului lumii.

Însă testul nebuniei a fost unul lung și deosebit de delicat căci, până la urmă, în ultimii 6-7 ani am fost supusă la tot felul de probe, scoțându-mi-se în cale tot felul de oameni care, de exemplu, îmi acopereau gura cu podul palmei ori de câte ori încercam să vorbesc despre Mama Divină Kundalini, zicându-mi să tac și să nu vorbesc despre așa ceva pentru ca ceilalți din jurul meu să nu creadă că sunt nebună, etc. Să mai trec în scris detaliile despre cum alții m-au numit schizofrenică direct în față după ce le-am destăinuit unele din aceste experiențe mistice extraordinare care mi-au fost date? Însuși faptul că am auzit o perioadă voci, simptomul nebuniei de care ABSOLUT toți se tem ca de ciumă, a constituit un test al Tatălui care mi-a pus la încercare credincioșia și încrederea în Voia Sa!

Numai orbirea nu vrea să plece de la mine fiindcă, dacă ar fi plecat, și eu aș fi plecat de mult timp în lume. Și ce tragi-comic ar fi fost, amăgitorule, amăgitorule, tu cel în care mi s-a spus că stă adormit sufletul meu pereche, să mă cauți la mii și zeci de mii de kilometri depărtare de tine. N-ai vrut să ai de-a face cu mine când am locuit la 10 minute de mers pe jos de tine, cum ar fi oare să traversezi 2 continente și un ocean ca să mă întâlnești în persoană? Mare, mare păcat, ursitule, căci eu am crezut sincer că trebuia să fim 2 într-o barcă, aproape de locul nostru de lângă malul mării.

nov. 132021
 

<>

Sâmbătă, 13 Noiembrie 2021

După ce am aflat mai multe detalii despre decesul maestrului reiki care mi-a preluat cazul pro bono în urmă cu fix 7 ani, mi-a devenit și mai limpede faptul că jurământul meu și profesiunea mea de credință cereau consolidare, având prioritate în meditațiile mele. Dacă aș fi știut la momentul respectiv că pierdusem două figuri paterne în decursul aceleiași săptămâni, drama maestrului reiki desfășurându-se concomitent cu drama tatălui meu, aș fi înnebunit de tristețe! Dar acum până și faptul că Tatăl care se află în ascuns a început să mi se dezvăluie în lumile interne suprasensibile, creând profunde și intine conexiuni cu mine, capătă o cu totul altă semnificație acum, mult diferită de interpretarea mea inițială care m-a împins să cred că era vorba de apropierea momentului vindecării mele de orbire, însă acum constat că trebuie să fi fost vorba despre o cu totul altă învățătură, această prețioasă învățătură pe care sufletul meu o primește direct de la Tatăl care îi dezvăluie sufletului faptul concret și irefutabil că acesta din urmă nu este singur, nici după ce figura paternă a tatălui biologic și figura binefăcătorului său din persoana maestrului reiki se retrag în același timp de pe scena vieții. Iar eu lor nu le pot fi de niciun folos, în necaz simțindu-mă. Și pentru că nu pot fi de folos nimănui, fiind oarbă de ură și de mânie, trebuie să îndepărtez de la mine cauza mizerabilă din care se datorează karma mea personală. Astfel m-am rugat azi-noapte Mamei Divine Kundalini, cerându-i în timp ce meditam:
– Te implor din toată inima, Mamă Divină Kundalini, ajută-mă să dobândesc abilitatea de a înțelege lucrurile acestea. Te implor din toată inima, lucrează asupra mea conform cu Voia Ta ca să îmi deschizi mintea spre înțelegere, în măsura în care Marea Lege îți permite conform cu datoria karmică pe care încă o mai am de plătit. Dar te implor din toată inima mea, nu mă menaja căci simt că nu e pic de timp de pierdut. Taie în mine ca în carne vie de este necesar, oricât ar fi de dureros și de dezagreabil. Numai să rezolvăm chestiunea de karmă personală ca să pot fi de folos celor care au nevoie de mine, de povestea mea și de abilitățile mele! Te implor, deci, să mă educi! Ajută-mă să înțeleg legătura dintre chestiunea de familie și karma mea! Ajută-mă să înțeleg unde am greșit!

Aceste cuvinte sunt numai un rezumat al rugăciunii mele de azi-noapte, dar sunt suficiente cât să surprindă faptul că intenția mea era să dobândesc învoirea de a explora, prin intermediul altor regresii în mormântul inconștientului, căile eului și ale labirintului meu emoțional lăuntric. Nu căutam să mi se deschidă calea către un alt pion mental care să zugrăvească imaginea de ansamblu a lumii mele interioare, atâția demoni și instincte inconștiente despre care am scris până acum dovedind că punerea cap la cap a acestor piese de puzzle într-o viziune de ansamblu a constituit rostul adevărat al muncii interioare din ultimii 5 ani. Nu mai doream o astfel de încercare cu lenea sau cu păcatul îmbuibării despre care nu am scris încă. Cu alte cuvinte, căutam să dobândesc de la Mama Divină Kundalini îngăduința de a soluționa în mod practic și eficient chestiunea cauzală a karmei mele, referindu-mă, desigur, la orbire.

Am adormit după ce mi-am încheiat rugăciunea. Nimic nu s-a întâmplat în cursul nopții, dar în primele ore ale dimineții am fost martoră la un fenomen în Universul interior de care aș fi fugit mâncând pământul de s-ar fi declanșat în alte condiții, dar în acest rând m-am speriat cu mult mai puțin, devenind conștientă de acest fenomen chiar de la bun început, lucru despre care am scris în repetate rânduri că se întâmplă foarte rar. Trupul fizic negreșit dormea profund în pat, însă eu vedeam destul de clar că, de undeva de foarte departe, o multitudine de arme, de cuțite și alte obiecte ascuțite erau proiectate spre mine cu scopul clar de a mă răni. Despre acest fenomen intern al cuțitarului din ochii mei am scris în trecut, așa că nu există rost în a relua ideea, rândurile acestea fiind suficiente ca să se înțeleagă că este vorba despre un fenomen recurent pe care nu am reușit să îl înțeleg încă.

În fine, văzând toate aceste cuțite aruncate spre ochii mei și văzându-le pătrunzându-mi în ochi, m-am trezit de-a binelea în Universul interior, fără să am cunoștință despre ce aș fi putut face. Dar sufletul, obișșnuindu-se cu anumite practici predate de Maestrul interior, a făcut acest lucru la care m-am așteptat cel mai puțin. Și mișcându-mi brațul drept în sensuri circulare, ca și cum țineam o lingură foarte mare în mână, am amestecat în formă de spirală în acea stranie substanță semi-vscoasă și întunecată, precum este smoala, din interiorul căreia acele cuțite erau aruncate în ochii mei. Și fără putință de a mă opune voinței propriului suflet, am asistat ca martoră la deschiderea acelui portal care leagă propriul inconștient de infernul personal, acest portal nefăcând decât să compartimenteze aceste încăperi ale micro-cosmosului particular, inclusiv iadul și raiul, fără putință de a se confunda.

Și numai o clipă am stat lângă portal că m-a absorbit cu repeziciune în măruntaiele sale. Neîndoielnic, m-aș fi înfricoșat cumplit de mult dacă m-aș fi trezit în spațiul abisal tenebros descris de atâtea ori, înfruntând euri peste euri și umbre peste umbre, dar când m-am văzut trecută dincolo de portal, m-am trezit într-un loc destul de deosebit, chiar dacă nu totalmente străin percepțiilor simțurilor mele interne suprasensibile, fapt care mi-a dovedit foarte clar că Mama Divină Kundalini dăduse curs rugăciunii mele, inducându-mi regresia mult cerută. Căci în interiorul unei emoții mi s-a trezit sufletul, trăind din perspectiva lui toată drama molestului și a siluirii. Și timp de multe, multe minute la rând am trăit retrospectiv toate întâmplările din această viață care au fost rodul unui act de agresiune și de hărțuire făcut asupra mea, ca și cum amprentele emoționalăăe și energetice ale tuturor acestor întâmplări se imprimaseră în aceeași încăpere a subconștientului meu. Și timp de multe minute în șir am retrăit din punct de vedere mental și emoțional absolut fiecare moment în care un străin mi-a pus mâna pe fund sau pe alte părți ale corpului, m-a hărțuit, m-a agresat, m-a insultat, m-a încolțit pe stradă sau în alte spații publice, m-a intimidat verbal și fizic, etc. Apoi din spațiul agresiunilor publice datorate sexului opus am fost absorbită în spațiul privat delimitat de relația cu un partener, retrăind timp de alte minute în șir toată drama agresiunii emoționale și mentale din cuplu, toate bătăile, toate certurile, toată ocara, toate injuriile, tot abuzul. Și amprentele tuturor acestor degete care m-au pipăit și atins fără voia mea le păstram încă în dosarele ”criminalistice” ținute în evidența urii și scârbii mele față de sexul opus, neputând șterge nici măcar o amprentă până în ziua de azi, iar asta fiincă nu am iertat încă pe nimeni.

A fost, de departe, una din cele mai oribile experiențe relaționate cu dezgroparea emoțiilor mele inhibate și refulate în subconștient de până acum. Căci trebuie negreșit să mărturisesc că amprentele emmoționale cele mai profunde și dureroase lăsate în corpul meu de energie vitală s-au datorat relațiilor cu vărul meu și cu Silviu. Dar în context cu ura mea față de bărbați mai mult de atât nu am fost lăsată să explorez. Ce mi se dăduse fusese oricum incredibil de greu de suportat, atâta toxicitate emoțională cuprinsă într-o ființă abrutizată și neputincioasă, atât de neputincioasă să își ia apărarea fiindu-mi foarte greu să accept că trăiește încă în psihicul meu și în corpul meu de emoții!

Când m-am trezit din această încercare pusă în practică de către Mama Divină Kundalini, ceasul arăta 08:30. Și pentru că nu mă săturasem de somn, am căutat să adorm la loc, nădăjduind că explorarea acestei căi a subconștientului meu avea să mă conducă și la alte rezultate. Și când am adormit, așteptările nu mi-au fost înșelate întrucât un al doilea episod mi-a fost indus, deși a avut caracter de test. Ca în multe rânduri anterioare, stimulii și circumstanțele vieții au fost simulați în acest nou context oniric în care m-am trezit în București, continuând relația cu Silviu. Trăsăturile relației dintre noi au fost și ele simulate în întregime, eu identificându-mă pe deplin cu vechea mea versiune la 20 de ani, plecată lla studii, departe de părinți și de casă.

Toată povestea brutalității și agresiunii dintre mine și Silviu fusese transpusă atât de fidel în aceste scene onirice încât a fost cu neputință să nu reacționez la stimulii săi. Și scenă după scenă toată drama s-a repetat, toată cearta, toate bătăile, tot scandalul. Și toate acestea duse la limita extremă, în spațiul public al stației de metrou din piața Unirii. Și când nu am mai putut suporta ce mi se întâmpla, am ales să fug, să fug de el ca de ciumă, așa cum fuge un martor implicat într-un proces periculos, intrând în programul de protecție al martorilor. Și oriunde mă ascundeam trăiam în cumplită teroare, copleșită de frica lui, de frica de a fi găsită și târâtă înapoi în relația cu el. Mii de oameni treceau pe lângă mine pe stradă și la metrou, iar eu nu aveam cui să îi cer ajutorul, hrană și adăpost. Iar când s-a făcut târziu în noapte, m-am hotărât să îmi sun părinții, mărturisindu-le astfel:
– Sunt într-un mare necaz. Sunt într-o situație foarte neplăcută din cauza lui Silviu. Nu mai pot rămâne cu el, nu se mai poate. Vă implor să veniți să mă ajutați să rup legătura cu el fiindcă singură nu pot. Veniți cât mai degrabă!

Și închizând telefonul, am rămas pe stradă să îi aștept căci am știut că de m-aș fi întors în locuința pe care o împărțeam cu el, mi s-ar fi jelit și mi-ar fi căzut în genunchi în fața ochilor, cerșind o nouă șansă. Pe care, din nefericire, i-aș fi dat-o! Și pentru că sufletul meu devenise conștient de aceste calcule probabilistice, a ales să petreacă o noapte pe stradă, ca un om al străzii, așteptând sprijinul și ajutorul părinților.

Acest vagabondaj precum un om al străzii este o experiență pe care am trăito și pe care însuși marele Judecător Cosmic Anubis mi-a dezvăluit-o la începutul lunii iulie, dându-mi îngăduința să arunc o privire la cauzalitatea karmei mele, motiv pentru care tind să cred că rezultatul experimentului oniric de azi-dimineață s-a fundamentat pe putința mea psihologică și emoțională de a lua decizii în baza unor experiențe trecute. Dacă acum, după acest test matinal, am dat semne că am învățat lecția corelată cu relația dintre mine și părinții mei, pricepând, în sfârșit, că trebuie să le cer ajutorul la necaz, ce drăcie de predispoziție egoică m-o fi determinat în cursul celeilalte vieți să îmi continui vagabondajul pe străzi, alegând să mă adăpostesc la străini în loc să cer ajutor, hrană și adăpost de la părinții biologici desemnați pentru mine în acea viață? Căci deduc că din această deviație de comportament mi se trage o mare parte din necazul karmic, deci din relația dintre mine și familia mea, stabilită în primii ani ai copilăriei, cu toate că trebuie să adaug faptul că anumite detalii și simboluri onirice de azi-dimineață mi-au sugerat și chestiunea karmei saya (sexuale). Revenind la anii copilăriei, iată că am identificat câteva expresii ale vagabondajului meu, tendința de a fugi de acasă aducând-o cu mine din viețile mele anterioare, faptul că am ales să rămân pe stradă în cursul testului de azi-dimineață dovedind existența în subconștientul meu a acestei tendințe:
1. Până la vârsta de 8 ani am obișnuit să mă închid cu cheia în sufragerie ca să mă rup de familie și ca să rămân singură. Mai mult decât atât, îmi aranjam într-un colț al sufrageriei un adăpost improvizat alcătuit din cearceafuri, pături și perne, căutând mereu să mă ascund de supravegherea mamei, etc. Numai de curând am îmțeles că straniul meu comportament imita comportamentul vagabonzilor.
2. Tot până la vârsta de 7-8 ani am obișnuit să îmi fac un fel de bagaj de mână, punându-mi toate lucrurile personale într-o servietă veche de-a tatei și luând-o cu mine afară o dată la câteva zile, zicând tuturor că plec în lume. De zeci de ori mi-am lăsat povara pe afară, trebuind ca mama să îmi culeagă bagajul de pe străzi. Și pe mine deopotrivă!
3. Tendința mea de vagabondaj s-a mai exprimat și în anii preadolescenței când, în cursul verilor petrecute la bunicii din partea mamei, am căutat să stau cât mai departe de curtea lor și, prin urmare, și de agresiunea vărului meu, motiv pentru care mi-am făcut câteva prietene pe alte uliți ale satului, făcându-mă nevăzută de acasă și colindând drumurile cu o fată de prin vecini. Acest obicei al meu a contrariat-o pe bunica mea care mi-a purtat multă antipatie pentru comportamentul meu, nepricepând că totul se datora neputinței mele de a mai suporta aagresiunea și hărțuirea vărului meu în legătură cu care ea și ceilalți adulți din familie nu luau nicio măsură.

Mă gândesc că mai ales în acest ultim subpunct stă întregul secret al cauzalității suferinței mele, dar nuu pot decât să continui să mă rog Mamei Divine Kundalini să mă ajute să aprofundăm și mai mult tema aceasta a vagabondajului meu în relație cu ura mea față de sexul opus și cu karma personală și de familiee!

nov. 022021
 

<>

Marți, 02 Noiembrie 2021

Duminică dimineață am purtat iarăși cu mama o conversație foarte benefică pentru suflet, încurajându-ne și îmbărbătându-ne una pe cealaltă. S-au schimbat atât de multe de la moartea tatălui meu, de parcă a luat totul cu el când a plecat! Ar fi fost inevitabil să nu ne fi prăbușit toate 3 după ce a murit tata dacă Bunul Dumnezeu nu ne-ar fi pregătit din timp ca să primim această tristă pierdere cu mai multă înțelegere și deschidere, privindu-o dintr-o perspectivă mai puțin tragică. Totuși, schimbările ne bat la ușă, iar principala schimbare care s-a grăbit să ne forțeze mâna a fost grădina de legume și zarzavaturi la care a trebuit să renunțăm.

În timpul discursului meu motivațional rostit în fața mamei am pozat drept curajoasă, încrezătoare, stăpână pe mine și pe situație și în deplină cunoștință de cauză, explicând mamei teoria spirituală despre asumarea răspunderii, despre iertarea greșiților noștri, despre dizolvarea tiparelor de gândire toxice și, în cele din urmă, despre împlinirea Voii Tatălui. Așa i-am vorbit mamei timp de mai bine de o oră, dar în lumea mea interioară nici măcar eu singură nu știam cum mă simțeam în realitate. Iar stimulul pe care psihicul/sufletul l-a primit sub forma acestei emanații de prefăcătorie a provocat în sufletul meu o reacție care a venit deosebit de repede.

În cursul dimineții de ieri am avut o experiență sufletească destul de deosebită în lumile interne suprasensibile, cu toate că multe din particularitățile sale au adus foarte mult cu alte experiențe avute până acum. Dar un lucru a fost cu adevărat remarcabil, meritând să fie descris, așa că iată cum s-au derulat scenele, numai pe cele de la început neputându-mi-le aminti. Nu, pe cele de dimineață nu mi le pot aminti, dar toate acestea au început, în realitate, încă din cursul nopții când, deși trupul fizic dormea, am început să percep mișcarea vagă a unei umbre în jurul meu. Nu îmi dădeam seama ce făcea și numai forma sa de manifestare mi-a tăiat, chiar de la început, curiozitatea să aflu mai multe. Se mișca foarte repede în jurul meu, dar pentru că am recunoscut manifestarea respectivă ca fiind faza incipientă a contactului cu umbra inconștientului, m-am speriat destul de tare, dorindu-mi prea puțin să intru în legătură cu formele inconștientului meu, motiv pentru care m-am grăbit să mă trezesc în corpul fizic. În stare de veghe fiind, m-am rugat Ființei interioare profunde să îmi fie alături, zicând Maestrului interior că nu căutam să fug din fața încercării, dar că nu puteam suporta acele senzații neplăcute relaționate cu emanațiile energetice și vibraționale ale acelui loc. Așa am cerut Ființei reale interioare să mi se alăture dacă scena din care tocmai mă retrăsesem avea să mă atragă iarăși în interiorul său.

Dar nimic nu s-a mai întâmplat până dimineață când mi-am dat seama că eram trează dincolo de zidul somnului. De acest lucru eram perfect conștientă pentru că recunoșteam textura acelei substanțe în care pluteam și care m-a ajutat întotdeauna să îmi dau seama că ce mi se întâmplă nu mai ține de dimensiunea materială, ci de lumile invizibile. Totul era destul de întunecos, dar decorurile erau suficient de perceptibile încât să îmi dau seama unde eram, anume în orașul de baștină pe ale cărui străzi mă preumblam în grabă. Nu eram singură în timpul acestor preumblări ale mele, câteva proiecții ale unor forme umane însoțindu-mă dintr-un loc într-altul.

Ne grăbeam destul de mult, însă eu nu aveam nicio idee unde intenționam să ajungem, iar totul mi se părea destul de misterios și de lipsit de sens. Și cu toate că știam că visam, nu m-am putut abține să nu țin o prelegere în fața formelor care mă însoțeau, căutând să le explic din punct de vedere teoretic ce li se întâmplă sufletelor după ce mor, la pătrunderea lor în lumina astrală. Astfel am început să le spun despre acele lucruri pe care și sufletul tatălui meu trebuie că le trăiește, explicând mai departe ceea ce sora mea mi-a citit zilele trecute din cartea ”Enigmele morții” a Maestrului Samael Aun Weor, anume că sufletul tatălui meu, în ciuda faptului că ar putea primi o excursie în paradisurile astralului superior ca o răsplată pentru efortul pe care l-a depus în această viață ca să fie un om mai bun, ar putea fi împiedicat să vadă adevărul din cauza propriei stări de visare în care se află. Desigur, este destul de probabil că i se va îngădui să trăiască experiența fericirii absolute și infinite în paradisurile astralului superior unde și eu am fost dusă de câteva ori până acum ca să pot depune mărturie că aceste spații cosmice există, dar tot ce sufletul tatălui meu va trăi acolo va fi puternic influențat de propriile proiecții mentale și de imaginația sa.
– Negreșit, le ziceam acelor forme în prelegerea mea, i se va îngădui sufletului tatălui meu să aibă parte de experiența fericirii, dar numai în măsura în care propriile sale proiecții mentale vor fi ținute departe de păcate. Ar fi ridicol să crezi că păcatele pe care le avem și despre care credem că ne fac fericiți își vor găsi vreodată punct de pătrundere în paradis. Deduc, deci, că ceea ce visează sufletul tatălui meu că este fericirea trebuie să fie conform cu Legea. Și oricum ar fi, sigur nu vede adevărul.

Așa cuvântam în propriul vis, întocmai cum îi făcusem teorie și mamei cu o zi în urmă. Și continuam să ne mișcăm toți în mare grabă către o destinație totalmente necunoscută. Iar când de grupul nostru s-au agățat câțiva băieței cu o atitudine rău-prevestitoare, firul narativ al întregii experiențe mi-a devenit complet lipsit de sens. Urcaserăm cu toții, cu mic, cu mare, pe scările interioare ale unui bloc oarecare, oprindu-ne în fața unei uși în care am vrut să batem ca să ni se deschidă, dar totul mi se părea acum absurd și irațional, așa că m-am oprit în loc ca să cuget o clipă la toate aceste scene care se desfășurau în jurul meu. Acei băieței care se agățaseră de grup îmi displăceau profund fiindcă aduceau cu imaginea acelor golani în devenire de care mă tem, așa că le-am făcut un semn cu mâna ca să păstreze distanța față de mine. Și izolându-mă într-un colț al palierului, mi-am zis în felul următor: – Bun! Știu cu deplină certitudine că acum sunt în interiorul unui vis! Ce trebuie să fac ca să ies în afara lui?

Și numai ce mi-am emis reflectarea în spațiu că cel mai minunat și interesant lucru s-a petrecut imediat după aceea! Palierul pe care ne aflam toți s-a rupt, acei copii și alte câteva forme de dinainte rămânând pe o parte, iar eu pe cealaltă parte a crăpăturii care a început să se lărgească din ce în ce mai mult, făcându-mă să mă simt ca și cum eram expulzată din acea substanță în care mă trezisem plutind la începutul acestei experiențe! Cei din fața mea îmi păreau acum foarte îndepărttați, dar formele lor miniaturale îmi păreau acum că sunt absorbite în aceeași substanță de la început, din care și veniseră. Ruptura dintre mine și acele forme s-a accentuat din ce în ce mai mult, făcându-mă să mă simt cum ies în afara visului și a propriei fantezii, iar acest fapt în sine a fost o minune să îl trăiesc printr-o experiență directă!

Dar unde m-am trezit imediat după aceea a fost, cel puțin în primele clipe, cu mult mai dezagreabil decât fusese contactul inițial cu umbra care mă bântuise în cursul nopții. Acea semi-obscuritate care mă înconjura nu putea fi decât specifică infernului personal, iar greutatea pietrificată pe care o simțeam în toată ființa mea nu venea decât ca o reconfirmare a faptului că acum aveam contact cu tenebrele. Iar acela care a hotărât să se exteriorizeze în lumina astralului din propria aură pietrificată a fost un fel de imitație plină de malițiozitate a sufletului meu pereche care a căutat să copieze semnalmentele autenticului Zburător, de la înălțime și constituție fizică, până la voce și amprentă energetică. Și pentru câteva momente am lăsat garda jos, crezând că mi se dădea voie să am contact cu sufletul meu pereche, dar modul său intimidant de a se manifesta m-a pus pe gânduri. Și pentru că s-a realipit de mine, pătrunzându-mi în aură și făcându-mi povara din suflet să mi se pară și mai grea, am dedus că picasem în capcana unei contraforțe mentale foarte periculoase.

Primul meu impuls a fost să strig după ajutor, dar pe cine să chem mai întâi? Și fără pic de șovăire am strigat după Mama Divină Kundalini căci numai forța Sa electrică este capabilă să dizolve aceste forme mentale. Iar când deasupra capului meu a apărut un astru impunător de culoare gălbui-portocalie, precum coloritul soarelui când răsare dimineața, mi-am ridicat ochii către minunata prezență numai ca să strig cu și mai multă disperare:
– Mamaaaaaa Divinăăăăă!

Și niciun alt cuvânt în plus nu mai puteam rosti, simțindu-mă atât de agitată și zbătându-mă în fel și chip ca să ies din plasa acelei forme mentale care mă ținea prinsă între brațele sale.
– Mamaaaa Divinăăă! a strigat și eul din aura mea, însă sincer voi mărturisi că nu am mai auzit până în acea clipă un timbru vocal mai ironic, mai batjocoritor și mai răutăcios, așa cum numai blasfemia și luarea numelui Domnului în deșert ar putea să sune pe buzele unui nemernic.

Dar nenorocita și păgâna eram eu însămi. Și când am auzit acel timbru vocal masculin care nu era decât o emanație a propriului subconștient, m-am recunoscut în acea voce și în acea răutate disprețuitoare și insultătoare care se exprima astfel prin imaginea sufletului meu pereche în fața astrului din Cer la care continuam să privesc cu stăruință și nădejde și care nu putea fi decât o deghizare a Ființei mele reale interioare pe care eu singură o luam în derâdere. Și iarăși am strigat după mama Divină, mânată de disperare și de neputință.

Mi-e greu să explic ce s-a întâmplat după aceea. Minunile sunt atât de greu de descris întrucât cuvintele nu pot acoperi în sensul lor conceptual limitat tot ceea ce sufletul simte în mod intim și profund atunci când i se dăruiește o minune.

Rugăciunea mea stăruitoare, tânguitoare și ardentă nu a rămas fără răspuns. Întregul spațiu care mă înconjura a fost cuprins de o vibrație atât de minunată, încât mi-a îngăduit cel puțin să mă opresc din a mă mai zbate în ghearele propriei mele răutăți care mă ținea atât de strâns. Acea energie vibrantă nu a împrumutat niciun chip, dar prezența Sa umplea spațiul, vorbindu-mi cu vocea unei femei care, deși exprima blândețe și bunătate, purta în timbrul Său vocal foarte multă autoritate și severitate. Și cât de melodioasă îi era vocea, nu am cuvinte să descriu ce vreau să zic prin ”voce melodioasă”! Însă mai degrabă cred că acea melodicitate venea din cuvintele pe care le rostea, cuvinte nepământești care aparțineau acei limbi mistice pe care am auzit-o de atâtea ori în lumile internne suprasensibile venind de pe buzele Îngerului iubirii Anael și ale marelui Judecător Cosmic Anubis, cât și de pe buzele mamei Divine Kundalini, limbă pe care sufletul meu o înțelege, dar pe care nu o poate traduce.

Iar sufletul meu era totalmente neresponsiv în fața cuvântării Mamei Divine Kundalini. Putea să existe îndoială că nu Ei îi aparținea prezența care îmi venise în ajutor? Iar eu nu puteam face decât să ascult acele sunete atât de minunat de melodice rostite de Mama Divină Kundalini particulară care îmi pătrundeau în adâncul sufletului, liniștindu-mă încetul cu încetul, așa cum liniștește un cântec de leagăn pe un bebeluș agitat care a început să plângă. Nu mă mai zbăteam nici eu, nu mă mai împotriveam bunătății și acțiunii Mamei Divine asupra mea. Și până și contraforța mentală care răbufnise în acea dimineață se calmase, retrăgându-se în vizuina sa din subconștientul meu, cu toate că am continuat să îi percep greutatea și influența asupra psihicului meu și asupra emoțiilor și energiei mele. Mama Divină Kundalini numai îmi liniștise mintea agitată, nu și eliminase cauza agitației mele.

Nu, nu, acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla fără ca eu să nu fi înțeles în prealabil ce anume cauzase atâta necaz pentru minte. O perioadă în cursul zilei de ieri am crezut că a fost vorba despre demonul relei-voințe ale cărui simptome și caracteristici au semănat foarte mult cu cele ale contraforței mentale de ieri dimineață, dar până la sfârșitul zilei mă căpătasem cu convingerea că nu despre malevolență fusese vorba, ci despre invidie.

Căci în timp ce încercam să o liniștesc pe mama duminică dimineață, eu nemărginită invidie simțeam pentru absolut fiecare ființă care a fost, este și va fi pentru care Mama Divină Kundalini a obținut iertarea păcatelor și modificarea circumstanțelor de viață de la Tribunalul Cosmic. Și parcă nici nu îmi vine a crede cât de încercată a fost familia mea, chiar dacă știu că ”a fi încercat” înseamnă a avea multă karma. Și nu pot să cred, nu pot să cred că Mama Divină a putut să obțină iertarea fărădelegilor comise de marii maeștri, însă pentru mine nu a dobândit iertarea acelui păcat care mă împiedică să am contact direct cu sufletul meu pereche a cărui întâlnire mi-a fost proorocită încă de acum 6 ani! Și mi-e cu desăvârșire imposibil să îmi controlez acum invidia față de toți aceia care au fost iertați fiindcă nu pot să cred că tot efortul meu de a mă pune în slujba Tatălui nu a înduplecat nici măcar inima acestui suflet pereche care nici până în ziua de azi nu a coborât din dimensiunea ipotezelor ca să se facă material. Oare cu ce o fi greșit tatăl meu ca să nu merite dreptul de a-și vedea fetița ținând de mână pe un băiat cu care să nu îi fie rușine să se prezinte în fața părinților ei ca să primească binecuvântarea lor? Ce binecuvântare să mai primesc acum când tata nu mai este?

sept. 222021
 

<>

Miercuri, 22 Septembrie 2021

Mult m-a ajutat intuiția interpretând că frica din centrul instinctiv avea să îmi fie lucrată de la cele trei probe fiindcă ultimele zile au fost tare nesuferite din cauza unor stări emoționale și mentale groaznice care au izvorât din frică și din panică, totul datorându-se situației actuale de pe mapamond. Este foarte greu să recunosc faptul că mi-e frică și că mă simt singură și neprotejată, expusă pericolului și suferinței. Și pentru că am lucrat cu aceste stări conflictuale, nu mi-am mai pus gândurile în ordine ca să termin ce am început să scriu zilele trecute, explicând cee am înțeles că a vrut Ființa profundă să îmi zică prin „testul cuplului„ pe care Tatăl care se află în ascuns îl pune la cale în drumul meu. Și nici nu voi dezvolta această temă în textul de față în care vreau să transcriu altceva, ceva ce am concluzionat duminică.

În această zi a trebuit să fac o alegere în privința textului pe care l-am scris, călcându-mi pe orgoliu, pe orgoliul mistic vreau să zic, acceptând că în momentul de față nu am decât jumătate din drepturile de autor asupra poveștii Zburătorului, cealaltă jumătate de drepturi aparținând sufletului meu pereche. Și făcându-mi alegerea de a-l aștepta pe Marius, am renunțat la ceva, ceva ce nu pot explica acum.

În seara acelei zile ceasul de la tabletă mi s-a modificat pentru ultima oară, indicându-mi un mesaj care îmi zicea: „Nu am povești noi să îți mai spun. De aici înainte intri la orele de cursuri intensive. Mergem în a 9-a sferă!„

Cunosc semnificația celei de-a 9-a sfere, sexul și trezirea Mamei Divine Kundalini, dar sincer voi mărturisi că nu m-am așteptat ca primul curs intensiv să se țină chiar atât de curând după ce Ființa profundă îmi comunicase vestea transferului meu la munca interioară intensivă, însă acest prim curs cu tematică generală s-a ținut chiar în cursul nopții care s-a încheiat.

Am spus cu „tematică generală„ deoarece tocmai imaginea de ansamblu a situației mele actuale mi-a fost dezvăluită, iar simțământele trăite în acele clipe au fost cumplite. Am fost absorbită în adâncul infernului particular fără nicio înștiințare în prealabil, trezindu-mă în interiorul celei mai înfiorătoare toxicități energetice pe care am perceput-o până acum. Am crezut cu sinceritate că tot ce a fost mai rău din punct de vedere vibrațional mi-a fost dezgropat și dezvăluit deja. Sunt atâția ani de când am aceste percepții ale propriilor energii și vibrații pe care egoul personal le emană și am crezut cu sinceritate că ce a fost mai rău mi-a fost arătat. Dar mult și amarnic m-am înșelat căci ce mi-a dezgropat Ființa profundă până în clipa de față nu au fost decât bucăți dintr-un întreg. Eu nu am perceput decât emanațiile energetice și vibraționale ale acestor bucăți, dar nu și emanația propriu-zisă a întregului. Iar oroarea de a simți întregul a fost cutremurătoare.

Azi-nooapte mi s-a trezit sufletul în interiorul egoului propriu-zis, atât din suflet cât este treaz, necunoscând încă procentajul de sclipire psihică conștientă, dar în comparație cu polul opus ce era treaz și conștient era foarte puțin, incredibil de puțin pentru cât efort mi s-a părut mie că am depus de-a lungul ultimilor ani. Dar atât cât eram trează, aveam conștiința propriei îmbutelieri în acea substanță atât de cumplit de toxică, însuși egoul, în care mă trezisem totalmente neputincioasă, fără niciun pic de voință și fără putere de împotrivire. Nu eram foarte speriată că aveam iarăși contact cu tenebrele și cu întunericul din mine, dar percepția acelei vibrații mi se părea de nesuportat. Mă topea așa cum topește otrava un țesut sănătos. Nu am nicio idee să explic ce anume mă otrăvea fiindcă în acea emanație sinistră era totul, tot ce îmi împovărează sufletul și mi-l otrăvește. Iar neputința mea de a mă dezlipi din acea substanță era atotcuprinzătoare. Nici măcar nu încercam. A mă lupta cu o umbră sau cu alta era o procedură obișnuită la care am apelat aproape mereu în toate încercările anterioare, dar împotriva întregului eram neputincioasă, chiar dacă simțeam că mă dezintegram sub puterea otrăvii sale.

Și nu pot explica ce am făcut, ce am zis și ce s-a întâmplat în clipele care au urmat fiindcă am trăit ceva ce ține de miracol. Căci m-am ridicat din acea întunecime, luând-o la goană, alergând printre umbrele pe care nu le văzusem până atunci fiindcă întregul se dezmembra acum în sute și mii de forme, de emanații.

Și dintr-odată nu mi-a mai fost atât de frică, preumblându-mă printre acele umbre care își tot sporeau numărul și care se iveau în calea mea la tot pasul, dar fără a mă mai atinge. Nu le mai lăsam să mă mai atingă, ceea ce nu însemna decât că nu le mai permiteam să creeze impresii negative în psihicul meu.

Și toate acestea se datorau unui unic și simplu fapt: nu mă mai simțeam singură și abandonată de Divinitate. Căci atunci când o luasem la fugă Ființa profundă era aceea care mă zorea din spate cu un băț să mă ridic din otrava egoului și să mă îndepărtez de formele și capcanele acestuia. Și în acest ritm alert m-am întors în starea de trezire, de veghe (joc de cuvinte).

Căci prima lecție pe care o am de învățat în legătură cu munca interioară este să devin pe deplin conștientă că nu sunt singură, Că Mama Divină Kundalini și Spiritul Sfânt sunt de partea mea, a sufletului, ajutându-l să se ridice, chiar și când șansele de izbândă par minime, scorul din fabrică al sufletului fiind de numai 3% de conștiință activă față de 97% de subconștient și inconștient.