dec. 212021
 

<>

Marți, 21 Decembrie 2021

Marius,

M-am rugat azi-noapte Arhanghelului Orifiel, cerându-I Marelui Maestru să îl caute în dimensiunea astrală pe sufletul tatălui meu ca să îl ajute să își trezească conștiința și ca să primească învățătura gnostică. De fapt, fac această rugăciune aproape în fiecare noapte de când a murit tata și, mai apoi, după ce am aflat și de decesul maestrului reiki care mi-a preluat cazul în 2014, rugându-mă, deci, pentru amândoi în același timp. Dar rugându-mă azi-noapte, se întâmpla ca, în același timp, să mi se coloreze ochii, în sensul în care primeam niște imagini în ochi care mă încurcau destul de mult, distrăgându-mi atenția de la rugăciune.
– Sufletul și Ființa profundă știu că acum mă rog Arhanghelului Orifiel pentru ca sufletul lui tata să fie ajutat, prin urmare aceste imagini nu pot veni de la Ființa reală interioară fiindcă știe că mă deranjează. De unde vin ele dacă nu de la minte? Te rog, fă-le să se oprească pentru un timp ca să mă pot ruga în liniște, mi-am zis în cuget, întrerupându-mi rugăciunea.

Nu am așteptat nici măcar 10 secunde că am și perceput, cu ajutorul simțurilor interne, un fel de rază/lumină care mi-a străpuns nervii, scurtcircuitând transmisia imagistică ce mă încurca în timpul rugăciunii, care s-a și oprit brusc. Inimaginabil de brusc, deși numai pentru aproximativ 5 minute, cât mi-a luat să îmi reiau rugăciunea și să o termin, rostind-o în numai câteva cuvinte simple, după care sufletul meu și-a pierdut concentrarea, lăsând revoltei de imagini să aibă loc, imagini al căror conținut nu îl voi mai descrie fiindcă nu mi-l amintesc.

Dar dacă vrei să știi un fapt destul de ghiduș, atunci află că de câteva luni am început o practică cu mintea mea menită să mă ajute să o stăpânesc și să o domin, programând-o să asculte de voia sufletului care nu este decât un preambul la a asculta de Voia Tatălui. Astfel am început să îi cer minții, în timp ce meditez târziu în noapte, să îmi trimită imagini cu flori! Simple și banale imagini cu flori! Dar sincer voi mărturisi că, făcând acest exercițiu practic de auto-stăpânire, mi s-a revelat cumplitul adevăr că aveam parcă de-a face cu un catâr necioplit și atât de îngrozitor de încăpățânat care nu făcea decât să tragă ”hăis” numai în direcția vrută de el, motiv pentru care, în loc de imagini cu flori, primeam imagini cu monștri și alte mizerii dezgustătoare. Impunându-mi cu severitate voința asupra minții, îi ziceam cu autoritate, ca și cum îi vorbeam unui copil needucat și scăpat de sub control:
– Obraznico și nesimțito! Îți cer să îmi trimiți imagini cu flori, iar tu ce faci? De ce te faci de rușine în fața unui exercițiu atât de incredibil de banal? Conștientizezi tu, oare, că nu ai absolut niciun motiv pentru care să ai atâta considerație pentru tine însăți de vreme ce nu pricepi solicitarea mea de a-mi arăta imagini cu flori? Haide, nu te mai face de tot râsul și arată-mi flori, chiar și din acelea desenate de mână de către un copil, ca atunci când eram mică!

Și trebuie că îmi atinsesem mintea într-un nerv sensibil, acuzând-o de nepricepere și prostie, căci de atunci, repetând acest exercițiu practic, mintea mea a început să se supună, cu toate că numai ocazional, cerinței mele de a-mi arăta imagini cu flori. Astfel comunicând în chip dialogat cu mintea, am avut de câteva ori puternica percepție a disocierii de ea, remarcând faptul frapant că eu nu eram nicidecum mintea, iar că mintea era un simplu organ exterior conștiinței de care aceasta putea să se folosească. Numai de ar fi putut-o stăpâni!

Ți-am confesat toate acestea ca să pot ajunge la următoarea chestiune. Întrebându-mi azi-noapte Ființa profundă, după rugăciune, ce problemă trebuie să abordăm în meditație și reflecție în perioada următoare, Ființa reală interioară mi-a dat ca temă să reflectez la întrebarea: ”Cine sunt eu?”

Știi cum am răspuns după câteva minute de reflecție? Am răspuns că sunt un vindecător. ”Pe cine vindeci?”, m-a chestionat vocea interioară în secunda următoare. Ca răspuns, am zis: ”îi vindec pe cei ca mine!” Dar cine sunt eu, până la urmă? Și cum să exprim acest silogism astfel încât să aibă sens, ”îi vindec pe cei ca mine, eu fiind eu însămi”?

Eu fac, eu dreg, eu cred, eu consider, eu caut, eu găsesc. Și cine sunt eu dincolo de aceste forme? Sunt acela care are o percepție obiectivă, dincolo de orice dubiu, asupra naturii adevărate a Universului. Eu nu am încă această natură obiectivă sau, în orice caz, nu prea mult din ea fiindcă, atunci când, în urmă cu 10 zile, sufletul mi-a fost cercetat, dovezile au arătat că o oarecare modificare s-a produs în adâncul psihicului la capitolul ”cum percep lunea din jurul meu și dincolo de ea”.

Am avut această experiență în timpul căreia sufletul mi-a fost cercetat sâmbătă dimineață, pe 11 Decembrie. Pentru că ziua de naștere a tatălui meu ar fi fost a doua zi, pe 12 Decembrie, nu am avut tărie să trec în scris ce se întâmplase cu o zi în urmă, dar nici nu vreau să las să treacă prea mult timp la mijloc de la acea experiență fiindcă o voi uita. Așadar, iată cum a fost.

Dormisem zbuciumat în noaptea respectivă, așa că, în cursul dimineții, mă simțieam foarte obosită. M-am dus în pat, căutând să combat epuizarea cu meditație. Dar am adormit. Sau, în orice caz, numai trupul fizic adormise, trecând de la starea de veghe în universul interior păstrându-mi destul de intactă conștiința lucidă. Mă ajuta, totuși, și Luciferul particular a cărui prezență este un declanșator extrem de eficient al lucidității mele. Fără urmă de dubiu, decorurile spațiului unde mă trezisem indicau regiunea infernului personal, unele furnicături electrice fiind perceptibile simțurilor mele, dar pentru un timp mi-au apărut estompate, oprite din a veni în contact direct cu mine. Dar acele scene de început în timpul cărora conștiința a căutat să se adapteze spațiului spre a nu adormi au prea puțină importanță ca să le descriu în detaliu fiindcă partea cu adevărat minunată a acestei experiențe este următoarea.

Nu vedeam foarte clar de jur-împrejurul meu, dar absolut toată percepția mea asupra spațiului s-a modificat drastic în momentul în care o lumină foarte puternică a străpuns bezna, strălucind cu intensitate undeva mult deasupra capului meu. Când această lumină s-a răspândit deasupra spațiului, am băzut că acesta era unul destul de vast, de adânc și de profund. Desigur că nu era vorba despre niciun spațiu fizic, dar mi-e cu neputință să cuantific spațiul interior folosindu-mă de alți termeni decât ”lungime”, ”lățime”, ”înălțime” și ”volum”. Era, pur și simplu, vast și adânc, profund! Dar când am văzut lumina, am trăit intensul simțământ care nu mă putea trăda și din cauza căruia simțeam o puternică atracție față de sursa luminii. Dar mai mult decât atracție, simțeam venerație și adorație față de originea Luminii către care am pornit-o în goană ca să o pot atinge. Nu aveam nicio îndoială că acea lumină venea de la Tatăl care se află în ascuns, deci de la Intim! Iar sentimentul venerației era acea trăire interioară pe care sufletul meu a învățat să o exprime față de Creatorul său, dezvoltând un minuscul grăunte de obiectivitate despre care am scris anterior și care îngăduie sufletului să perceapă natura lucrurilor în adevărata lor lumină! Cu alte cuvinte, sufletul se percepea pe sine în raport cu lumina adevărată a lucrurilor! Iar simțul venerației se dezvoltase suficient de mult în sufletul meu încât să nu îmi mai doresc să stărui să rămân în întuneric! Când am zbughit-o spre lumină, nu mi-a mai păsat nici de furnicături, nici de urzicări, nici de faptul că părăseam zona mea de siguranță, plonjând în sus cu multă nădejde, dar Lucifer m-a cuprins de mijloc, creând o contraforță extrem de intensă ca să mă tragă înapoi, zicându-mi foarte amuzat:
– Unde crezi că te duci?

Avea vreun rost să îi răspund? Sau să îi arăt prin gesturi ca să îmi exprin intenția? Faptele ar fi vorbit de la sine, așa că mi-am întărit boința și determinarea, slăbindu-mă din strânsoarea lui Lucifer și plonjând iarăși în sus, către Lumină. Dar el m-a urmat, fiindu-mi umbra de care nu mă pot desparte!

Mă așteptam ca, intrând în Lumină, să fiu cuprinsă de vreo stare senzațională de exaltare, dar lucrurile acestea au avut un caracter un pic diferit, însă foarte plăcut și îmbucurător de constatat. Căci am pătruns într-un fel de casă scufundată în semi-întuneric prin ale cărei încăperi m-am preumblat cu repeziciune ca să bag de seamă că multe din cotloanele ascunse ale sale și că multe unghere și camere străluceau în lumină, ca și cum perdelele de la ferestre erau trase ca să pătrundă lumina Soarelui înăuntru. Nu era cazul să mă abțin din a ghici că acea casă era chiar psihicul meu, că acele odăi erau încăperile ascunse ale subconștientului și că lipsa mea de credință îmi era cercetată din nou, așa cum mai fusesem cercetată de către Tatăl cu fix un an în urmă când, pătrunzând în Soare, mi-a căutat în suflet să afle dacă învățasem semnificația Sfintei Treimi, simbolizată atunci printr-un tricolor alcătuit din roșu, galben și albastru. Era o mare bucurie pentru mine să văd cu proprii ochi, iar cu ochii nimănui altuia că ateismul meu fusese atins de Lumina Tatălui! Spun numai ”atins” căci, repet, numai câteva unghere, cotloane și odăi erau sub raza Luminii care mă căutase în cursul acelei dimineți de acum 10 zile. Și dacă ar fi să dau o definiție ateismului, atunci nu aș spune că este absența credinței într-o putere dumnezeiască, ci absența abilității psihicului de a se percepe pe sine însuși în raport cu alte forțe cu care intră în contact și pe care nu le poate explica într-un mod care să îi convină sau dovedi că sunt adevărate. De aceea și multe din experiențele care mi-au fost date au avut ca scop să mă pună în legătură cu diverse forțe cosmice pentru ca, în relație directă cu ele, psihicul să revină în starea de conștiință obișnuită cu deplina convingere că acele forțe nu erau forțe pe care psihicul să le fi creat! Căci până și inconștientul, cuprins de fascinație și curiozitate pentru aceste insolite fenomene ce vin dincolo de el, s-a folosit de funcția sa ideoplastică pentru a copia și imita fenomenul original ca să îl reproducă pentru propriul divertisment.

Aș vrea să subliniez cu multă emfază că întregul psihic uman nu înseamnă suflet și nici măcar esența acestuia, materia primă din care se fabrică sufletul! Totuși, psihicul meu a fost îndelung expus la multiple fenomene pentru a se percepe pe sine însuși în contrast cu natura! De aceea, trecând de cercetarea luminii Tatălui, am fost condusă după aceea în alte scene deosebit de interesante și iată de ce.

Pătrunsesem într-o casă ce nu putea fi confundată, fiind casa bunicii din cauza căreia s-au declanșat atâtea drame în familie. Nu are rost să mai descriu decorurile sau alte detalii. Cert este că verificam fiecare cameră pe rând, mânată de curiozitate și simțind caracterul deosebit al contextului oniric. Mai apoi, am auzit o bătaie în ușa de la intrare. M-am grăbit să o deschid, dar aruncând o privire peste prag, am văzut că în fața ochilor mei stăteau două persoane, frate și soră, care locuiesc pe ulița bunicii și care mi-au fost prieteni apropiați în copilărie. Dar numai în baza instinctului am intuit că erau ei fiindcă, după fizionomie, erau niște drăcușori întruchipați! În realitate, le puteam vedea, folosindu-mă de vederea interioară, adevăratul lor chip. Chipul demonului lor intern! Și văzându-i atât de întunecați și de dezagreabili privirii, m-am cutremurat de spaimă, vrând să fac ceva, nici eu nu știam ce, iar fiindcă nu am putut face nimic, am dat un răcnet asurzitor, neputând să îmi recunosc propria voce fiindcă nu era nicidecum voce de om, ci un fel de ciripit ca de pasăre alungată din propriul cuib! Îmi accesam spontan inconștientul într-o regiune a sa în care funcția limbajului verbal era un mister, iar când mi-am perceput natura, m-am văzut pe mine însămi ca fiind tot atât de urâtă pe dinăuntru ca cei din fața mea în contrast cu care nu eram mai bună! Revenindu-mi din șocul inițial de a-i vedea pe vechii mei prieteni cum arată pe dinăuntru, am dat să îi invit înăuntru, dar în acel moment am fost trezită de către mama care venea să mă salute în lumea vizibilă.

Conștientizându-mi natura inconștientă instinctuală și demonică deopotrivă în cursul acelei dimineți, nu trebuie să surprindă pe nimeni faptul că, o săptămână mai târziu, ceea ce este, totuși, autentica esență a sufletului meu, orișicât de mică îi este proporția, a fost ajutată să se izoleze pentru ca, putându-se pune în contrast cu egoul mecanic inconștient, să poată judeca, delibera și lua o hotărâre în privința avansării și intensificării muncii interioare!

Și toate acestea se întâmplă, Marius, fiindcă întrebarea ”Cine sunt eu?” a atins, mi-e limpede, o coardă vibrantă în suflet!

dec. 082021
 

<>

Miercuri, 08 Decembrie 2021

Sunt 2 luni de când a murit tatăl meu, iar săptămâna aceasta, dintre toate, este cea mai apăsătoare și imposibil de îndurat. În mod obișnuit, ne-am fi petrecut aceste zile bătându-ne capul cu idei de cadouri pentru tata fiindcă onomastica lui era de Sfântul Nicolae, iar ziua lui de naștere urma pe 12 Decembrie. Ar fi împlinit 61 de ani peste 4 zile. Dar toate aceste obiceiuri s-au curmat, iar mie uneia mi se face rău de la stomac gândindu-mă la toate acestea și simțind în mod accentuat că am suferit un șoc destul de mare în seara când a murit, nevenindu-mi nici acum să cred că acest lucru s-a întâmplat, acest lucru de care lui i-a fost cel mai frică.

Dar Ana mi-a povestit în urmă cu o săptămână că, în timpul ultimului interviu radiofonic, Maestrul Kwen Khan Ku a discutat despre cum pierderea unei persoane dragi constituie o probă de aer pentru gnostici, iar instabilitatea financiară constituie o probă de pământ, trebuind în ambele rânduri să ne punem toată încrederea în Tatăl ca să ieșim victorioși din aceste încercări. Și mi s-a părut deosebit de interesant să aud că Maestrul Kwen Khan Ku a abordat aceste subiecte, dintre toate posibile, în toiul cărora eu și familia mea ne aflăm în clipa de față.

Desigur că pierderea unei persoane iubite constituie o probă, un test, o încercare căci mulți ne întoarcem împotriva Tatălui și împotriva hotărârilor Sale, zicând că ni s-a făcut o nedreptate furându-ni-se părintele și soțul. Dar oare această probă de aer presupune să trebuiască să înghițim și mizerabilul și execrabilul comportament al celor din jurul nostru? Căci rudele din partea mamei mele se comportă de acum ca și cum tata nici nu ar fi existat. Mătușa mea nu a mai sunat-o pe mama să o întrebe cum se mai simte de mai bine de o lună, în vreme ce vărul meu nu ne-a adresat încă nici măcar un cuvânt de condoleanțe, pretextând că mătușa este purtătorul de cuvânt pentru ei toți, mătușă care a uitat de bunul-simț și de buna-cuviință față de sora sa și față de cumnatul care, deși nu l-a înghițit niciodată, văzând în el un ratat care nu a fost capabil să ridice o casă, nu a uitat absolut niciodată să o sune, de când ne-a dat vestea diagnosticului cancerului său, să o întrebe cum se mai simte și să o încurajeze și să o îmbărbăteze. Dar acum toți acești oameni se comportă ca și cum tata nici nu ar fi existat. Însă sincer voi mărturisi că dacă aș auzi-o pe bunica deschizând gura ca să vorbească despre el, aș pocni-o și aș alunga-o în mijlocul străzii, în frigul de afară. Căci în judecata ei netrebnică, în timpul priveghiului de la biserică din ziua de luni, deci la nici 48 de ore de la moartea lui, ea trăncănea în biserică, vorbind rudelor și verișoarelor din partea tatălui meu despre minunatele isprăvi ale nepotului ei, vărul meu, făcându-mi stomacul să mi se întoarcă pe dos de greață și de dezgust și făcându-mă să îmi iau lumea în cap de mânie!

Pierderea unei ființe iubite constituie proba de aer, încercarea al cărei scop nu îl contest ca având sens și importanță, dar ca să înduri și toate aceste mizerii ce probă o mai fi constituind? Desigur că trebuie să fie proba iertării, cea mai dificilă și importantă dintre toate.

– De ce nu plecați din țară? ne-a întrebat la telefon, în urmă cu aproape 3 săptămâni, prietenul nostru misionar gnostic relocat în America Latină cu misiunea sa.

Dacă aș fi văzut, negreșit că acest lucru s-ar fi făcut, luându-le pe mama și pe sora mea cu mine. Fiindcă eu aș fi avut acest curaj și această îndrăzneală să plec în necunoscut, chiar dacă ultima oară când am făcut această mișcare de a pleca în necunoscut, m-am întors pe jumătate moartă din marea mea aventură. Și poate că faptul că nu văd este menit tocmai să mă împiedice să plec de aici. Să nu plec încă. Căci aș putea oare să trec cu vederea toate aceste semne care dezvăluie Voia Tatălui? Nu vorbesc numai despre vise sau sincronicități și citate, etc., chiar dacă trebuie să reamintesc în aceste rânduri visul pe care l-am avut cu Îngerul iubirii Anael de la mijlocul lui iulie în timpul căruia mi-a oferit indicația de a începe să mă familiarizez cu limba spaniolă pentru începători. De ce am avut acel vis tocmai în dimineața acelei zile cu deosebită semnificație în contextul chestiunii karmei de familie? Și cum aș putea ignora zecile de scene ale viitorului meu ce mi-au fost dezvăluite de către Divinitate care mă arată locuind în altă parte decât România? De unde știu că nu este vorba despre România, chiar dacă aceste viziuni n-au făcut decât să îmi arate ape, munți, dealuri, văi, păduri și vegetație din care are și România? Ei bine, din cauza unor alte ghidușe și poznașe imagini ale unor oi năzdrăvane care mi-au fost arătate cu mult timp în urmă, eu crezând la momentul respectiv că erau oi de pe alte planete din cauza dimensiunilor lor nefiresc de mari, în comparație cu mioarele de pe meleagurile noastre. Descriindu-i surorii mele năzdrăvana oaie cu care am fost dezvăluită că mă voi împrieteni într-o bună zi, sora mea mi-a confesat că acea descriere corespunde oii alpaca ce trăiește în America Latină!

Dar cel mai concludent semn este următorul. După ce am încheiat conversația cu prietenul nostru misionar care ne-a sfătuit, așa cum am mărturisit mai sus, să părăsim țara, m-am rugat Tatălui care se află în ascuns, cerând de la El un semn edificator și foarte clar prin care să ne arate că ne izgonește de pe teritoriul țării, dezvăluindu-ne astfel că Voia Sa este ca noi să locuim în altă parte. Am cerut Tatălui să nu fie îngăduitor cu noi și să ne trimită un semn oricât de dur care să ne scuture, chiar dacă ne-ar fi provocat suferință emoțională și mentală.

Câteva zile mai târziu, având niște treburi de terminat la vecheea fermă de legume și zarzavaturi, mama și sora mea s-au întors în acea după-amiază cu inima cuprinsă de amărăciune și de tristețe, povestindu-mi că ferma a fost iarăși călcată, hoții furând ABSOLUT TOT ce s-a putut fura, inclusiv arcele de la solarii, masa din casă și ușa de la intrare. Da! Da! Au scos ușa din balamale și au luat-o cu ei! Au furat până și gutuile din pomi!

Primul jaf de anul trecut care mi-a deposedat familia de toate bunurile și utilajele agricole agonisite de-a lungul anilor a fost o chestiune de karma, fapt pe care l-am acceptat și înțeles, dar începând cu al doilea jaf din august am început să îmi pun întrebarea dacă nu cumva Dumnezeu căuta să ne comunice un mesaj foarte important, vrând să ne arate, chiar dacă forțat și silnic, că se căuta să fim izgoniți de pe aceste pământuri, în mod intenționat și deliberat, spre binele nostru, destinul nostru având să se împlinească altundeva. Cum era de așteptat, interpretarea aadusă de mine acestei întâmplări a rămas fără ecou în familia mea, în timp ce acest ultim jaf nu este perceput decât ca o altă crimă comisă de niște tâlhari netrebnici și fără de niciun Dumnezeu. Dar eu aleg să privesc la toate acestea prin filtrul semnului pe care l-am cerut de la Tatăl și care îmi apare foarte clar și concludent, demonstrând că Voia Sa ne alungă nu numai de pe teritoriul acestei ferme, ci și din oraș, din județ și din țară. Dar ce știu eu…? Nu interpretasem greșit, atât, atât de greșit și semnul porumbelului alb cu aripile tăiate care venise la fermă în septembrie, fiind prevestitor de nefericiri în loc de bucurii? Și cum nu văd, continuând să fiu și acum oarbă, nici nu pot pleca niciunde, trebuind să lucrez în clipa fiecărei zile la cauza care mă împiedică să văd și, implicit, să mă deplasez liber înn spațiu.

Rugându-mă Ființei profunde și Mamei Divine undalini să fiu ajutată în acest sens, am primit îngăduința să lucrez în continuare la cauzalitatea durerilor mele, dar în loc să mi se deschidă mai mult calea către trauma molestului pe care o asociez, ca și cauzalitate, cu catalistul care a dus la accidentul meu cerebral și la orbire, în practică lucrurile se înfăptuiesc diferit întrucât tot Lucifer îmi este trimis la poarta somnului ca să mă chinuiască și ca să mă educe în gimnaziul psihologic. Și îmbrăcat în fiecare rând cu faimoasele pijamale portocalii despre care atâta am scris în trecut, mă supune calvarului de a-mi reaminti, cu fiecare ocazie, de agresiunea îndurată în copilărie. Pe parcursul ultimelor 3 săptămâni Lucifer mi-a bătut la ușa visului o dată la 3-4 zile, lucrând timp de ore și ore în cursul dimineților asupra corpului meu de emoții și asupra psihicului meu, dezgropând din subconștientul meu, prin stimulii săi, ceea ce am îngropat și inhibat în adâncul meu. Nu am vrut să mai transpun în scris chiar fiecare astfel de experiență avută de la ultima scrisoare întrucât am creat așteptarea ca ceva extraordinar să se petreacă în Universul interior, deci un fel de rezultat atât de exploziv care să îmi deblocheze emoțiile refulate și care să îmi inducă o regresie către o amintire trecută, ajutându-mă să înțeleg mai bine cauza suferinței mele. Dar oricât a lucrat Luciferul partticular asupra corpului meu de emoții și asupra corpului meu de dorințe, simt că nu am înaintat aproape deloc, cu toate că mici răbufniri și erupții ale traumei îngropate în mormântul inconștientului cutremură, din când în când, pământul meu filozofic.

Iar această palidă pâlpâire de conștiință începe să priceapă faptul concret pe care l-am trecut de mai multe ori în scris în trecut, descriind cum că, fiind forțată și obligată în mod silnic să suport agresiunea vărului meu pe parcursul copilăriei, am creat în subconștientul meu predispoziția spre a tolera, accepta și înghiți comportamentul agresiv al bărbaților din jurul meu. Dacă această predispoziție s-ar fi imprimat în mod corespunzător în psihicul meu, mi-ar fi îngăduit să simt milă și compasiune inclusiv pentru cei mai înrăiți agresori, lucru care mi-ar fi permis să pot lucra, bunăoară, ca psiho-terapeut într-o închisoare, ajutând condamnații să se reabiliteze, etc. Dar această predispoziție mi-a fost forțată în mod foarte greșit în psihic, nefiind deloc ajutată să filtrez aceste impresii și experiențe prin filtrul discernământului și al deliberării. Căci am fost silită nu să am înțelegere și compasiune pentru agresori și bătăuși, ci am fost silită să trăiesc ca într-o familie cu ei și să îi iubesc. Să îi primesc ca parteneri de viață și să le suport și să le tolerez agresiunile fără a cârti, fără a riposta, fără a cere ajutor de la cei din jurul meu. Fiind atât de agresată în copilărie fără să fiu vreodată ajutată și salvată cu adevărat de adulții din familie, această predispoziție subconștientă de a atrage bătăuși și agresori în viața mea m-a împiedicat să cer ajutor la timp de la familia mea fiindcă memoria îmi reamintea, din experiențele traumatice anterioare, că oricum ar fi fost inutil să cer cuiva ajutor de vreme ce nu am fost niciodată salvată în trecut!

Poate că cea mai interesantă experiență indusă de către energia luciferică din ultimele 3 săptămâni s-a petrecut în urmă cu o săptămână, în cursul dimineții unei zile. Cât m-a chinuit și m-a pus la încercare Lucifer nu voi mai descrie pe larg, dar ce merită povestit este următorul detaliu. Mă condusese într-o casă destul de spațioasă, cu pereți înalți și cu multe camere. Părea a fi locuința privată a unei familii numeroase, dar întregul spațiu emana către simțurile mele interne suprasensibile puternicul sentiment că mă aflam într-o casă de nebuni, așa cum numai o familie numeroasă și disfuncțională poate fi numită. Și prin orice ungher al odăilor eram condusă, percepeam niște energii sinistre colcăind peste tot, precum larvele și gândacii. Totul era atât de scârbos și de oribil și numai impunătoarea semnătură energetică a lui Lucifer m-a ajutat să rezist, cu toate că jocul lui de-a dezinfecția în acea casă nu era menită să mă împiedice să intru în contact cu toate acele larve. Din contră! Pe oriunde pășeam, călcând pe podeaua ale căror scânduri trebuie să fi simbolizat nervii unui membru al numeroasei familii răscoleam vreun cuib de larve și de gândaci care, ridicându-se în aer precum praful scuturat, îmi pătrundeau pe gură și pe nări în organism, cuplându-se cu energia mea vitală și modificând procesele mele de gândire, făcându-mă să mă identific cu obsesiile, fixațiile și preocupările lor. Fiindcă, în fond, toate acele dihănii care pluteau în aer erau larvele mentale ale obsesiilor și fixațiilor din care orice muritor umanoid are și care, în interiorul unei familii numeroase, se pot transmite de la un membru la altul precum microbii.

Dar paharul de toleranță la aceste trăiri insolite mi s-a umplut în momentul în care o ditamai larva mi s-a strecurat pe nesimțite pe gură, scufundându-se în măruntaiele mele precum un vierme și făcându-mă să mă identific cu mania sa, mania unui alt membru al numeroasei familii pe care Lucifer mi-o prezenta ca exponată a celor mai distrugători microbi și viruși mentali, aceia ai rudelor mai mult sau mai puțin apropiate alături de care viața trăită zi de zi în comun înseamnă să preiei din maniile, obiceiurile și obsesiile lor, identificându-te cu problemele lor, cu dramele lor și cu suferințele și credințele lor.

Cum aș putea să interpretez această ciudată, dar revelatoare experiență sufletească legată de casa de nebuni pe care o familie numeroasă care trăiește împreună o simbolizează? Să pic în ridicolul și în absurdul de a spune că cel mai înțelept și sănătos lucru este să mă țin la distanță, în permanență, de rudele mele ca să nu mă molipsesc cu drăcoveniile lor mentale și emoționale? Desigur că nu…. În fond, Marea Lege Cosmică m-a târât din Irlanda, prin intermediul accidentului cerebral, înapoi în sânul familiei ca să învăț prețioasa lecție a traiului în comun cu părinții și sora mea. Dar cum vreau să soluționez în mod practic și eficient această chestiune a conflictului cu rudele mele, voi povesti în continuare un alt semn/îndemn primit de la Tatăl în cursul acestui an, înainte de a ne muta în noua locuință, când conflictul dintre mine și bunica mea era mai amar. Rugând pe Tatăl să îmi arate ce atitudine să adopt, la modul general, față de chestiunea legăturilor de familie spre a-mi servi ca învățătură de minte pentru tot restul zilelor mele și pentru viețile mele viitoare, următorul fapt s-a petrecut câteva zile mai târziu.

Având un frate pe care nu îl mai văzuse de foarte mulți ani și care locuia în oraș, bunica l-a invitat într-o duminică, Venind în vizită, fratele bunicii era însoțit de un tânăr de vârsta mea despre care mama mi-a spus că era nepotul fratelui bunicii, deci văr de gradul II cu mine. Apoi mi-a mai povestit că tatăl acestui tânăr îi este văr bun mamei, dar că nu își amintește să îi fi vorbit vreodată de când se știe ea că trăiește pe lume, fapt care nu i s-a părut nimănui niciodată nici ciudat, nici deplasat, nici în niciun fel! Văleu și vai de noi, iată un caz de unchi, de nepoți de unchi și de verișori care nu au fost obligați cu de-a sila să aibă contact, să se cunoască, să se întâlnească, să își vorbească și să petreacă împreună! De ce, deci, eu și sora mea am fost silite să dormim în aceeași cameră cu vărul nostru, trebuind să suporttăm atâtea lucruri dezgustătoare pe care le făcea și despre care mi-e scârbă să povestesc? Nu constituie această micuță coincidență învățătura Tatălui despre complicatele legături de familie, când aceasta este numeroasă? Să ai, deci, unchi, mătuși, veri și verișoare, dar să nu îți treacă prin minte că există obligația, conform cu Legea Divină și cu Voia Tatălui, de a trăi zi de zi în aceeași bătătură cu toate neamurile tale! Căci negreșit că bătătura din curte s-ar preschimba, în cel mai scurt timp, în bătături pe suflet. Până la urmă, problema karmei de familie e o chestiune de identificare și de implicare într-un conflict care izbucnește între larvele obsesiilor și fixațiilor ce posedă și controlează/manipulează sistemul nervos al altor membri ai familiei, conflict în care tu nu ai ce căuta și de care trebuie să te detașezi cu orice preț!

Dar deduc din toate aceste întâmplări și trăiri că, deși Voia Tatălui pentru mine și pentru familia mea apropiată este să ne relocăm în altă țară, acest lucru nu înseamnă că nu vom întâmpina piedici pe drum, piedici pe care numai rudele noastre ni le pot pune, apelând la șantaj emoțional și la constrângeri ca să ne întoarcă din drum. Căci nu încape îndoială că, chiar dacă le-am face tuturor invitația de a veni cu noi în necunoscut, asigurându-le pâinea cea de toate zilele și acoperișul deasupra capului, nu ne-ar lua nimeni în seamă întrucât atașamentul lor față de proprietățile lor și de casele lor este profund. De exemplu, cu toate că bunica a fost de acord pe timpul verii să dea curs procesului de succesiune asupra terenurilor rămase după moartea bunicului, acum s-a răzgândit, crezând că, rămânând fără brațul tatălui meu, noi am rămas și pe drumuri, fără acoperiș deasupra capului și fără niciun mijloc de a ne mai câștiga traiul. Și pentru că ea prevede catastrofa aceasta în care nu vom avea bani să mai plătim chiria și ratele la bancă pentru casa de la țară, găsește că vechea ei casă bătrânească poate fi ultimul refugiu unde să ne adăpostim. E tragic, cu adevărat tragic văzând că bunica nici acum nu pricepe că acele case nu mai stau în picioare cu adevărat ca să se mai poată trăi în ele, refuzând să dea mamei o mână de ajutor și făcându-se că tata nici nu a existat vreodată. Din contră, tot ea este cea care caută să primească de la noi consolare…

Dar și eu prevăd catastrofa, marea catastrofă care va răsturna pământul cu susul în jos și despre care Iisus Hristos a profețit în Evanghelii. Iar când semnele Voii Tatălui nu vor mai lăsa niciun pic de dubiu nici în sufletele mamei și surorii mele că trebuie să plecăm din România, cineva din familie trebuie să își ridice vocea peste toate celelalte guri care acuză, judecă, critică, ocărăsc, pretextează, se justifică, vociferează și revendică. Și această singură voce dintr-o familie de dezbinați trebuie să îi facă pe ceilalți să priceapă că nu mai există scuze pentru nesimțire și josnicie. Rolul acestui purtător de cuvânt ieșit din minți, căci despre un nebun este vorba, îmi aparține. Până la urmă, a existat mult rost în testul nebuniei prin care Tatăl m-a trecut la sfârșitul lui august, trebuind să dau dovadă că nu îmi pasă că cei din jurul meu mă văd drept o nebună picată în mania religiozității și a sfârșitului lumii.

Însă testul nebuniei a fost unul lung și deosebit de delicat căci, până la urmă, în ultimii 6-7 ani am fost supusă la tot felul de probe, scoțându-mi-se în cale tot felul de oameni care, de exemplu, îmi acopereau gura cu podul palmei ori de câte ori încercam să vorbesc despre Mama Divină Kundalini, zicându-mi să tac și să nu vorbesc despre așa ceva pentru ca ceilalți din jurul meu să nu creadă că sunt nebună, etc. Să mai trec în scris detaliile despre cum alții m-au numit schizofrenică direct în față după ce le-am destăinuit unele din aceste experiențe mistice extraordinare care mi-au fost date? Însuși faptul că am auzit o perioadă voci, simptomul nebuniei de care ABSOLUT toți se tem ca de ciumă, a constituit un test al Tatălui care mi-a pus la încercare credincioșia și încrederea în Voia Sa!

Numai orbirea nu vrea să plece de la mine fiindcă, dacă ar fi plecat, și eu aș fi plecat de mult timp în lume. Și ce tragi-comic ar fi fost, amăgitorule, amăgitorule, tu cel în care mi s-a spus că stă adormit sufletul meu pereche, să mă cauți la mii și zeci de mii de kilometri depărtare de tine. N-ai vrut să ai de-a face cu mine când am locuit la 10 minute de mers pe jos de tine, cum ar fi oare să traversezi 2 continente și un ocean ca să mă întâlnești în persoană? Mare, mare păcat, ursitule, căci eu am crezut sincer că trebuia să fim 2 într-o barcă, aproape de locul nostru de lângă malul mării.

nov. 132021
 

<>

Sâmbătă, 13 Noiembrie 2021

După ce am aflat mai multe detalii despre decesul maestrului reiki care mi-a preluat cazul pro bono în urmă cu fix 7 ani, mi-a devenit și mai limpede faptul că jurământul meu și profesiunea mea de credință cereau consolidare, având prioritate în meditațiile mele. Dacă aș fi știut la momentul respectiv că pierdusem două figuri paterne în decursul aceleiași săptămâni, drama maestrului reiki desfășurându-se concomitent cu drama tatălui meu, aș fi înnebunit de tristețe! Dar acum până și faptul că Tatăl care se află în ascuns a început să mi se dezvăluie în lumile interne suprasensibile, creând profunde și intine conexiuni cu mine, capătă o cu totul altă semnificație acum, mult diferită de interpretarea mea inițială care m-a împins să cred că era vorba de apropierea momentului vindecării mele de orbire, însă acum constat că trebuie să fi fost vorba despre o cu totul altă învățătură, această prețioasă învățătură pe care sufletul meu o primește direct de la Tatăl care îi dezvăluie sufletului faptul concret și irefutabil că acesta din urmă nu este singur, nici după ce figura paternă a tatălui biologic și figura binefăcătorului său din persoana maestrului reiki se retrag în același timp de pe scena vieții. Iar eu lor nu le pot fi de niciun folos, în necaz simțindu-mă. Și pentru că nu pot fi de folos nimănui, fiind oarbă de ură și de mânie, trebuie să îndepărtez de la mine cauza mizerabilă din care se datorează karma mea personală. Astfel m-am rugat azi-noapte Mamei Divine Kundalini, cerându-i în timp ce meditam:
– Te implor din toată inima, Mamă Divină Kundalini, ajută-mă să dobândesc abilitatea de a înțelege lucrurile acestea. Te implor din toată inima, lucrează asupra mea conform cu Voia Ta ca să îmi deschizi mintea spre înțelegere, în măsura în care Marea Lege îți permite conform cu datoria karmică pe care încă o mai am de plătit. Dar te implor din toată inima mea, nu mă menaja căci simt că nu e pic de timp de pierdut. Taie în mine ca în carne vie de este necesar, oricât ar fi de dureros și de dezagreabil. Numai să rezolvăm chestiunea de karmă personală ca să pot fi de folos celor care au nevoie de mine, de povestea mea și de abilitățile mele! Te implor, deci, să mă educi! Ajută-mă să înțeleg legătura dintre chestiunea de familie și karma mea! Ajută-mă să înțeleg unde am greșit!

Aceste cuvinte sunt numai un rezumat al rugăciunii mele de azi-noapte, dar sunt suficiente cât să surprindă faptul că intenția mea era să dobândesc învoirea de a explora, prin intermediul altor regresii în mormântul inconștientului, căile eului și ale labirintului meu emoțional lăuntric. Nu căutam să mi se deschidă calea către un alt pion mental care să zugrăvească imaginea de ansamblu a lumii mele interioare, atâția demoni și instincte inconștiente despre care am scris până acum dovedind că punerea cap la cap a acestor piese de puzzle într-o viziune de ansamblu a constituit rostul adevărat al muncii interioare din ultimii 5 ani. Nu mai doream o astfel de încercare cu lenea sau cu păcatul îmbuibării despre care nu am scris încă. Cu alte cuvinte, căutam să dobândesc de la Mama Divină Kundalini îngăduința de a soluționa în mod practic și eficient chestiunea cauzală a karmei mele, referindu-mă, desigur, la orbire.

Am adormit după ce mi-am încheiat rugăciunea. Nimic nu s-a întâmplat în cursul nopții, dar în primele ore ale dimineții am fost martoră la un fenomen în Universul interior de care aș fi fugit mâncând pământul de s-ar fi declanșat în alte condiții, dar în acest rând m-am speriat cu mult mai puțin, devenind conștientă de acest fenomen chiar de la bun început, lucru despre care am scris în repetate rânduri că se întâmplă foarte rar. Trupul fizic negreșit dormea profund în pat, însă eu vedeam destul de clar că, de undeva de foarte departe, o multitudine de arme, de cuțite și alte obiecte ascuțite erau proiectate spre mine cu scopul clar de a mă răni. Despre acest fenomen intern al cuțitarului din ochii mei am scris în trecut, așa că nu există rost în a relua ideea, rândurile acestea fiind suficiente ca să se înțeleagă că este vorba despre un fenomen recurent pe care nu am reușit să îl înțeleg încă.

În fine, văzând toate aceste cuțite aruncate spre ochii mei și văzându-le pătrunzându-mi în ochi, m-am trezit de-a binelea în Universul interior, fără să am cunoștință despre ce aș fi putut face. Dar sufletul, obișșnuindu-se cu anumite practici predate de Maestrul interior, a făcut acest lucru la care m-am așteptat cel mai puțin. Și mișcându-mi brațul drept în sensuri circulare, ca și cum țineam o lingură foarte mare în mână, am amestecat în formă de spirală în acea stranie substanță semi-vscoasă și întunecată, precum este smoala, din interiorul căreia acele cuțite erau aruncate în ochii mei. Și fără putință de a mă opune voinței propriului suflet, am asistat ca martoră la deschiderea acelui portal care leagă propriul inconștient de infernul personal, acest portal nefăcând decât să compartimenteze aceste încăperi ale micro-cosmosului particular, inclusiv iadul și raiul, fără putință de a se confunda.

Și numai o clipă am stat lângă portal că m-a absorbit cu repeziciune în măruntaiele sale. Neîndoielnic, m-aș fi înfricoșat cumplit de mult dacă m-aș fi trezit în spațiul abisal tenebros descris de atâtea ori, înfruntând euri peste euri și umbre peste umbre, dar când m-am văzut trecută dincolo de portal, m-am trezit într-un loc destul de deosebit, chiar dacă nu totalmente străin percepțiilor simțurilor mele interne suprasensibile, fapt care mi-a dovedit foarte clar că Mama Divină Kundalini dăduse curs rugăciunii mele, inducându-mi regresia mult cerută. Căci în interiorul unei emoții mi s-a trezit sufletul, trăind din perspectiva lui toată drama molestului și a siluirii. Și timp de multe, multe minute la rând am trăit retrospectiv toate întâmplările din această viață care au fost rodul unui act de agresiune și de hărțuire făcut asupra mea, ca și cum amprentele emoționalăăe și energetice ale tuturor acestor întâmplări se imprimaseră în aceeași încăpere a subconștientului meu. Și timp de multe minute în șir am retrăit din punct de vedere mental și emoțional absolut fiecare moment în care un străin mi-a pus mâna pe fund sau pe alte părți ale corpului, m-a hărțuit, m-a agresat, m-a insultat, m-a încolțit pe stradă sau în alte spații publice, m-a intimidat verbal și fizic, etc. Apoi din spațiul agresiunilor publice datorate sexului opus am fost absorbită în spațiul privat delimitat de relația cu un partener, retrăind timp de alte minute în șir toată drama agresiunii emoționale și mentale din cuplu, toate bătăile, toate certurile, toată ocara, toate injuriile, tot abuzul. Și amprentele tuturor acestor degete care m-au pipăit și atins fără voia mea le păstram încă în dosarele ”criminalistice” ținute în evidența urii și scârbii mele față de sexul opus, neputând șterge nici măcar o amprentă până în ziua de azi, iar asta fiincă nu am iertat încă pe nimeni.

A fost, de departe, una din cele mai oribile experiențe relaționate cu dezgroparea emoțiilor mele inhibate și refulate în subconștient de până acum. Căci trebuie negreșit să mărturisesc că amprentele emmoționale cele mai profunde și dureroase lăsate în corpul meu de energie vitală s-au datorat relațiilor cu vărul meu și cu Silviu. Dar în context cu ura mea față de bărbați mai mult de atât nu am fost lăsată să explorez. Ce mi se dăduse fusese oricum incredibil de greu de suportat, atâta toxicitate emoțională cuprinsă într-o ființă abrutizată și neputincioasă, atât de neputincioasă să își ia apărarea fiindu-mi foarte greu să accept că trăiește încă în psihicul meu și în corpul meu de emoții!

Când m-am trezit din această încercare pusă în practică de către Mama Divină Kundalini, ceasul arăta 08:30. Și pentru că nu mă săturasem de somn, am căutat să adorm la loc, nădăjduind că explorarea acestei căi a subconștientului meu avea să mă conducă și la alte rezultate. Și când am adormit, așteptările nu mi-au fost înșelate întrucât un al doilea episod mi-a fost indus, deși a avut caracter de test. Ca în multe rânduri anterioare, stimulii și circumstanțele vieții au fost simulați în acest nou context oniric în care m-am trezit în București, continuând relația cu Silviu. Trăsăturile relației dintre noi au fost și ele simulate în întregime, eu identificându-mă pe deplin cu vechea mea versiune la 20 de ani, plecată lla studii, departe de părinți și de casă.

Toată povestea brutalității și agresiunii dintre mine și Silviu fusese transpusă atât de fidel în aceste scene onirice încât a fost cu neputință să nu reacționez la stimulii săi. Și scenă după scenă toată drama s-a repetat, toată cearta, toate bătăile, tot scandalul. Și toate acestea duse la limita extremă, în spațiul public al stației de metrou din piața Unirii. Și când nu am mai putut suporta ce mi se întâmpla, am ales să fug, să fug de el ca de ciumă, așa cum fuge un martor implicat într-un proces periculos, intrând în programul de protecție al martorilor. Și oriunde mă ascundeam trăiam în cumplită teroare, copleșită de frica lui, de frica de a fi găsită și târâtă înapoi în relația cu el. Mii de oameni treceau pe lângă mine pe stradă și la metrou, iar eu nu aveam cui să îi cer ajutorul, hrană și adăpost. Iar când s-a făcut târziu în noapte, m-am hotărât să îmi sun părinții, mărturisindu-le astfel:
– Sunt într-un mare necaz. Sunt într-o situație foarte neplăcută din cauza lui Silviu. Nu mai pot rămâne cu el, nu se mai poate. Vă implor să veniți să mă ajutați să rup legătura cu el fiindcă singură nu pot. Veniți cât mai degrabă!

Și închizând telefonul, am rămas pe stradă să îi aștept căci am știut că de m-aș fi întors în locuința pe care o împărțeam cu el, mi s-ar fi jelit și mi-ar fi căzut în genunchi în fața ochilor, cerșind o nouă șansă. Pe care, din nefericire, i-aș fi dat-o! Și pentru că sufletul meu devenise conștient de aceste calcule probabilistice, a ales să petreacă o noapte pe stradă, ca un om al străzii, așteptând sprijinul și ajutorul părinților.

Acest vagabondaj precum un om al străzii este o experiență pe care am trăito și pe care însuși marele Judecător Cosmic Anubis mi-a dezvăluit-o la începutul lunii iulie, dându-mi îngăduința să arunc o privire la cauzalitatea karmei mele, motiv pentru care tind să cred că rezultatul experimentului oniric de azi-dimineață s-a fundamentat pe putința mea psihologică și emoțională de a lua decizii în baza unor experiențe trecute. Dacă acum, după acest test matinal, am dat semne că am învățat lecția corelată cu relația dintre mine și părinții mei, pricepând, în sfârșit, că trebuie să le cer ajutorul la necaz, ce drăcie de predispoziție egoică m-o fi determinat în cursul celeilalte vieți să îmi continui vagabondajul pe străzi, alegând să mă adăpostesc la străini în loc să cer ajutor, hrană și adăpost de la părinții biologici desemnați pentru mine în acea viață? Căci deduc că din această deviație de comportament mi se trage o mare parte din necazul karmic, deci din relația dintre mine și familia mea, stabilită în primii ani ai copilăriei, cu toate că trebuie să adaug faptul că anumite detalii și simboluri onirice de azi-dimineață mi-au sugerat și chestiunea karmei saya (sexuale). Revenind la anii copilăriei, iată că am identificat câteva expresii ale vagabondajului meu, tendința de a fugi de acasă aducând-o cu mine din viețile mele anterioare, faptul că am ales să rămân pe stradă în cursul testului de azi-dimineață dovedind existența în subconștientul meu a acestei tendințe:
1. Până la vârsta de 8 ani am obișnuit să mă închid cu cheia în sufragerie ca să mă rup de familie și ca să rămân singură. Mai mult decât atât, îmi aranjam într-un colț al sufrageriei un adăpost improvizat alcătuit din cearceafuri, pături și perne, căutând mereu să mă ascund de supravegherea mamei, etc. Numai de curând am îmțeles că straniul meu comportament imita comportamentul vagabonzilor.
2. Tot până la vârsta de 7-8 ani am obișnuit să îmi fac un fel de bagaj de mână, punându-mi toate lucrurile personale într-o servietă veche de-a tatei și luând-o cu mine afară o dată la câteva zile, zicând tuturor că plec în lume. De zeci de ori mi-am lăsat povara pe afară, trebuind ca mama să îmi culeagă bagajul de pe străzi. Și pe mine deopotrivă!
3. Tendința mea de vagabondaj s-a mai exprimat și în anii preadolescenței când, în cursul verilor petrecute la bunicii din partea mamei, am căutat să stau cât mai departe de curtea lor și, prin urmare, și de agresiunea vărului meu, motiv pentru care mi-am făcut câteva prietene pe alte uliți ale satului, făcându-mă nevăzută de acasă și colindând drumurile cu o fată de prin vecini. Acest obicei al meu a contrariat-o pe bunica mea care mi-a purtat multă antipatie pentru comportamentul meu, nepricepând că totul se datora neputinței mele de a mai suporta aagresiunea și hărțuirea vărului meu în legătură cu care ea și ceilalți adulți din familie nu luau nicio măsură.

Mă gândesc că mai ales în acest ultim subpunct stă întregul secret al cauzalității suferinței mele, dar nuu pot decât să continui să mă rog Mamei Divine Kundalini să mă ajute să aprofundăm și mai mult tema aceasta a vagabondajului meu în relație cu ura mea față de sexul opus și cu karma personală și de familiee!

nov. 022021
 

<>

Marți, 02 Noiembrie 2021

Duminică dimineață am purtat iarăși cu mama o conversație foarte benefică pentru suflet, încurajându-ne și îmbărbătându-ne una pe cealaltă. S-au schimbat atât de multe de la moartea tatălui meu, de parcă a luat totul cu el când a plecat! Ar fi fost inevitabil să nu ne fi prăbușit toate 3 după ce a murit tata dacă Bunul Dumnezeu nu ne-ar fi pregătit din timp ca să primim această tristă pierdere cu mai multă înțelegere și deschidere, privindu-o dintr-o perspectivă mai puțin tragică. Totuși, schimbările ne bat la ușă, iar principala schimbare care s-a grăbit să ne forțeze mâna a fost grădina de legume și zarzavaturi la care a trebuit să renunțăm.

În timpul discursului meu motivațional rostit în fața mamei am pozat drept curajoasă, încrezătoare, stăpână pe mine și pe situație și în deplină cunoștință de cauză, explicând mamei teoria spirituală despre asumarea răspunderii, despre iertarea greșiților noștri, despre dizolvarea tiparelor de gândire toxice și, în cele din urmă, despre împlinirea Voii Tatălui. Așa i-am vorbit mamei timp de mai bine de o oră, dar în lumea mea interioară nici măcar eu singură nu știam cum mă simțeam în realitate. Iar stimulul pe care psihicul/sufletul l-a primit sub forma acestei emanații de prefăcătorie a provocat în sufletul meu o reacție care a venit deosebit de repede.

În cursul dimineții de ieri am avut o experiență sufletească destul de deosebită în lumile interne suprasensibile, cu toate că multe din particularitățile sale au adus foarte mult cu alte experiențe avute până acum. Dar un lucru a fost cu adevărat remarcabil, meritând să fie descris, așa că iată cum s-au derulat scenele, numai pe cele de la început neputându-mi-le aminti. Nu, pe cele de dimineață nu mi le pot aminti, dar toate acestea au început, în realitate, încă din cursul nopții când, deși trupul fizic dormea, am început să percep mișcarea vagă a unei umbre în jurul meu. Nu îmi dădeam seama ce făcea și numai forma sa de manifestare mi-a tăiat, chiar de la început, curiozitatea să aflu mai multe. Se mișca foarte repede în jurul meu, dar pentru că am recunoscut manifestarea respectivă ca fiind faza incipientă a contactului cu umbra inconștientului, m-am speriat destul de tare, dorindu-mi prea puțin să intru în legătură cu formele inconștientului meu, motiv pentru care m-am grăbit să mă trezesc în corpul fizic. În stare de veghe fiind, m-am rugat Ființei interioare profunde să îmi fie alături, zicând Maestrului interior că nu căutam să fug din fața încercării, dar că nu puteam suporta acele senzații neplăcute relaționate cu emanațiile energetice și vibraționale ale acelui loc. Așa am cerut Ființei reale interioare să mi se alăture dacă scena din care tocmai mă retrăsesem avea să mă atragă iarăși în interiorul său.

Dar nimic nu s-a mai întâmplat până dimineață când mi-am dat seama că eram trează dincolo de zidul somnului. De acest lucru eram perfect conștientă pentru că recunoșteam textura acelei substanțe în care pluteam și care m-a ajutat întotdeauna să îmi dau seama că ce mi se întâmplă nu mai ține de dimensiunea materială, ci de lumile invizibile. Totul era destul de întunecos, dar decorurile erau suficient de perceptibile încât să îmi dau seama unde eram, anume în orașul de baștină pe ale cărui străzi mă preumblam în grabă. Nu eram singură în timpul acestor preumblări ale mele, câteva proiecții ale unor forme umane însoțindu-mă dintr-un loc într-altul.

Ne grăbeam destul de mult, însă eu nu aveam nicio idee unde intenționam să ajungem, iar totul mi se părea destul de misterios și de lipsit de sens. Și cu toate că știam că visam, nu m-am putut abține să nu țin o prelegere în fața formelor care mă însoțeau, căutând să le explic din punct de vedere teoretic ce li se întâmplă sufletelor după ce mor, la pătrunderea lor în lumina astrală. Astfel am început să le spun despre acele lucruri pe care și sufletul tatălui meu trebuie că le trăiește, explicând mai departe ceea ce sora mea mi-a citit zilele trecute din cartea ”Enigmele morții” a Maestrului Samael Aun Weor, anume că sufletul tatălui meu, în ciuda faptului că ar putea primi o excursie în paradisurile astralului superior ca o răsplată pentru efortul pe care l-a depus în această viață ca să fie un om mai bun, ar putea fi împiedicat să vadă adevărul din cauza propriei stări de visare în care se află. Desigur, este destul de probabil că i se va îngădui să trăiască experiența fericirii absolute și infinite în paradisurile astralului superior unde și eu am fost dusă de câteva ori până acum ca să pot depune mărturie că aceste spații cosmice există, dar tot ce sufletul tatălui meu va trăi acolo va fi puternic influențat de propriile proiecții mentale și de imaginația sa.
– Negreșit, le ziceam acelor forme în prelegerea mea, i se va îngădui sufletului tatălui meu să aibă parte de experiența fericirii, dar numai în măsura în care propriile sale proiecții mentale vor fi ținute departe de păcate. Ar fi ridicol să crezi că păcatele pe care le avem și despre care credem că ne fac fericiți își vor găsi vreodată punct de pătrundere în paradis. Deduc, deci, că ceea ce visează sufletul tatălui meu că este fericirea trebuie să fie conform cu Legea. Și oricum ar fi, sigur nu vede adevărul.

Așa cuvântam în propriul vis, întocmai cum îi făcusem teorie și mamei cu o zi în urmă. Și continuam să ne mișcăm toți în mare grabă către o destinație totalmente necunoscută. Iar când de grupul nostru s-au agățat câțiva băieței cu o atitudine rău-prevestitoare, firul narativ al întregii experiențe mi-a devenit complet lipsit de sens. Urcaserăm cu toții, cu mic, cu mare, pe scările interioare ale unui bloc oarecare, oprindu-ne în fața unei uși în care am vrut să batem ca să ni se deschidă, dar totul mi se părea acum absurd și irațional, așa că m-am oprit în loc ca să cuget o clipă la toate aceste scene care se desfășurau în jurul meu. Acei băieței care se agățaseră de grup îmi displăceau profund fiindcă aduceau cu imaginea acelor golani în devenire de care mă tem, așa că le-am făcut un semn cu mâna ca să păstreze distanța față de mine. Și izolându-mă într-un colț al palierului, mi-am zis în felul următor: – Bun! Știu cu deplină certitudine că acum sunt în interiorul unui vis! Ce trebuie să fac ca să ies în afara lui?

Și numai ce mi-am emis reflectarea în spațiu că cel mai minunat și interesant lucru s-a petrecut imediat după aceea! Palierul pe care ne aflam toți s-a rupt, acei copii și alte câteva forme de dinainte rămânând pe o parte, iar eu pe cealaltă parte a crăpăturii care a început să se lărgească din ce în ce mai mult, făcându-mă să mă simt ca și cum eram expulzată din acea substanță în care mă trezisem plutind la începutul acestei experiențe! Cei din fața mea îmi păreau acum foarte îndepărttați, dar formele lor miniaturale îmi păreau acum că sunt absorbite în aceeași substanță de la început, din care și veniseră. Ruptura dintre mine și acele forme s-a accentuat din ce în ce mai mult, făcându-mă să mă simt cum ies în afara visului și a propriei fantezii, iar acest fapt în sine a fost o minune să îl trăiesc printr-o experiență directă!

Dar unde m-am trezit imediat după aceea a fost, cel puțin în primele clipe, cu mult mai dezagreabil decât fusese contactul inițial cu umbra care mă bântuise în cursul nopții. Acea semi-obscuritate care mă înconjura nu putea fi decât specifică infernului personal, iar greutatea pietrificată pe care o simțeam în toată ființa mea nu venea decât ca o reconfirmare a faptului că acum aveam contact cu tenebrele. Iar acela care a hotărât să se exteriorizeze în lumina astralului din propria aură pietrificată a fost un fel de imitație plină de malițiozitate a sufletului meu pereche care a căutat să copieze semnalmentele autenticului Zburător, de la înălțime și constituție fizică, până la voce și amprentă energetică. Și pentru câteva momente am lăsat garda jos, crezând că mi se dădea voie să am contact cu sufletul meu pereche, dar modul său intimidant de a se manifesta m-a pus pe gânduri. Și pentru că s-a realipit de mine, pătrunzându-mi în aură și făcându-mi povara din suflet să mi se pară și mai grea, am dedus că picasem în capcana unei contraforțe mentale foarte periculoase.

Primul meu impuls a fost să strig după ajutor, dar pe cine să chem mai întâi? Și fără pic de șovăire am strigat după Mama Divină Kundalini căci numai forța Sa electrică este capabilă să dizolve aceste forme mentale. Iar când deasupra capului meu a apărut un astru impunător de culoare gălbui-portocalie, precum coloritul soarelui când răsare dimineața, mi-am ridicat ochii către minunata prezență numai ca să strig cu și mai multă disperare:
– Mamaaaaaa Divinăăăăă!

Și niciun alt cuvânt în plus nu mai puteam rosti, simțindu-mă atât de agitată și zbătându-mă în fel și chip ca să ies din plasa acelei forme mentale care mă ținea prinsă între brațele sale.
– Mamaaaa Divinăăă! a strigat și eul din aura mea, însă sincer voi mărturisi că nu am mai auzit până în acea clipă un timbru vocal mai ironic, mai batjocoritor și mai răutăcios, așa cum numai blasfemia și luarea numelui Domnului în deșert ar putea să sune pe buzele unui nemernic.

Dar nenorocita și păgâna eram eu însămi. Și când am auzit acel timbru vocal masculin care nu era decât o emanație a propriului subconștient, m-am recunoscut în acea voce și în acea răutate disprețuitoare și insultătoare care se exprima astfel prin imaginea sufletului meu pereche în fața astrului din Cer la care continuam să privesc cu stăruință și nădejde și care nu putea fi decât o deghizare a Ființei mele reale interioare pe care eu singură o luam în derâdere. Și iarăși am strigat după mama Divină, mânată de disperare și de neputință.

Mi-e greu să explic ce s-a întâmplat după aceea. Minunile sunt atât de greu de descris întrucât cuvintele nu pot acoperi în sensul lor conceptual limitat tot ceea ce sufletul simte în mod intim și profund atunci când i se dăruiește o minune.

Rugăciunea mea stăruitoare, tânguitoare și ardentă nu a rămas fără răspuns. Întregul spațiu care mă înconjura a fost cuprins de o vibrație atât de minunată, încât mi-a îngăduit cel puțin să mă opresc din a mă mai zbate în ghearele propriei mele răutăți care mă ținea atât de strâns. Acea energie vibrantă nu a împrumutat niciun chip, dar prezența Sa umplea spațiul, vorbindu-mi cu vocea unei femei care, deși exprima blândețe și bunătate, purta în timbrul Său vocal foarte multă autoritate și severitate. Și cât de melodioasă îi era vocea, nu am cuvinte să descriu ce vreau să zic prin ”voce melodioasă”! Însă mai degrabă cred că acea melodicitate venea din cuvintele pe care le rostea, cuvinte nepământești care aparțineau acei limbi mistice pe care am auzit-o de atâtea ori în lumile internne suprasensibile venind de pe buzele Îngerului iubirii Anael și ale marelui Judecător Cosmic Anubis, cât și de pe buzele mamei Divine Kundalini, limbă pe care sufletul meu o înțelege, dar pe care nu o poate traduce.

Iar sufletul meu era totalmente neresponsiv în fața cuvântării Mamei Divine Kundalini. Putea să existe îndoială că nu Ei îi aparținea prezența care îmi venise în ajutor? Iar eu nu puteam face decât să ascult acele sunete atât de minunat de melodice rostite de Mama Divină Kundalini particulară care îmi pătrundeau în adâncul sufletului, liniștindu-mă încetul cu încetul, așa cum liniștește un cântec de leagăn pe un bebeluș agitat care a început să plângă. Nu mă mai zbăteam nici eu, nu mă mai împotriveam bunătății și acțiunii Mamei Divine asupra mea. Și până și contraforța mentală care răbufnise în acea dimineață se calmase, retrăgându-se în vizuina sa din subconștientul meu, cu toate că am continuat să îi percep greutatea și influența asupra psihicului meu și asupra emoțiilor și energiei mele. Mama Divină Kundalini numai îmi liniștise mintea agitată, nu și eliminase cauza agitației mele.

Nu, nu, acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla fără ca eu să nu fi înțeles în prealabil ce anume cauzase atâta necaz pentru minte. O perioadă în cursul zilei de ieri am crezut că a fost vorba despre demonul relei-voințe ale cărui simptome și caracteristici au semănat foarte mult cu cele ale contraforței mentale de ieri dimineață, dar până la sfârșitul zilei mă căpătasem cu convingerea că nu despre malevolență fusese vorba, ci despre invidie.

Căci în timp ce încercam să o liniștesc pe mama duminică dimineață, eu nemărginită invidie simțeam pentru absolut fiecare ființă care a fost, este și va fi pentru care Mama Divină Kundalini a obținut iertarea păcatelor și modificarea circumstanțelor de viață de la Tribunalul Cosmic. Și parcă nici nu îmi vine a crede cât de încercată a fost familia mea, chiar dacă știu că ”a fi încercat” înseamnă a avea multă karma. Și nu pot să cred, nu pot să cred că Mama Divină a putut să obțină iertarea fărădelegilor comise de marii maeștri, însă pentru mine nu a dobândit iertarea acelui păcat care mă împiedică să am contact direct cu sufletul meu pereche a cărui întâlnire mi-a fost proorocită încă de acum 6 ani! Și mi-e cu desăvârșire imposibil să îmi controlez acum invidia față de toți aceia care au fost iertați fiindcă nu pot să cred că tot efortul meu de a mă pune în slujba Tatălui nu a înduplecat nici măcar inima acestui suflet pereche care nici până în ziua de azi nu a coborât din dimensiunea ipotezelor ca să se facă material. Oare cu ce o fi greșit tatăl meu ca să nu merite dreptul de a-și vedea fetița ținând de mână pe un băiat cu care să nu îi fie rușine să se prezinte în fața părinților ei ca să primească binecuvântarea lor? Ce binecuvântare să mai primesc acum când tata nu mai este?

sept. 222021
 

<>

Miercuri, 22 Septembrie 2021

Mult m-a ajutat intuiția interpretând că frica din centrul instinctiv avea să îmi fie lucrată de la cele trei probe fiindcă ultimele zile au fost tare nesuferite din cauza unor stări emoționale și mentale groaznice care au izvorât din frică și din panică, totul datorându-se situației actuale de pe mapamond. Este foarte greu să recunosc faptul că mi-e frică și că mă simt singură și neprotejată, expusă pericolului și suferinței. Și pentru că am lucrat cu aceste stări conflictuale, nu mi-am mai pus gândurile în ordine ca să termin ce am început să scriu zilele trecute, explicând cee am înțeles că a vrut Ființa profundă să îmi zică prin „testul cuplului„ pe care Tatăl care se află în ascuns îl pune la cale în drumul meu. Și nici nu voi dezvolta această temă în textul de față în care vreau să transcriu altceva, ceva ce am concluzionat duminică.

În această zi a trebuit să fac o alegere în privința textului pe care l-am scris, călcându-mi pe orgoliu, pe orgoliul mistic vreau să zic, acceptând că în momentul de față nu am decât jumătate din drepturile de autor asupra poveștii Zburătorului, cealaltă jumătate de drepturi aparținând sufletului meu pereche. Și făcându-mi alegerea de a-l aștepta pe Marius, am renunțat la ceva, ceva ce nu pot explica acum.

În seara acelei zile ceasul de la tabletă mi s-a modificat pentru ultima oară, indicându-mi un mesaj care îmi zicea: „Nu am povești noi să îți mai spun. De aici înainte intri la orele de cursuri intensive. Mergem în a 9-a sferă!„

Cunosc semnificația celei de-a 9-a sfere, sexul și trezirea Mamei Divine Kundalini, dar sincer voi mărturisi că nu m-am așteptat ca primul curs intensiv să se țină chiar atât de curând după ce Ființa profundă îmi comunicase vestea transferului meu la munca interioară intensivă, însă acest prim curs cu tematică generală s-a ținut chiar în cursul nopții care s-a încheiat.

Am spus cu „tematică generală„ deoarece tocmai imaginea de ansamblu a situației mele actuale mi-a fost dezvăluită, iar simțământele trăite în acele clipe au fost cumplite. Am fost absorbită în adâncul infernului particular fără nicio înștiințare în prealabil, trezindu-mă în interiorul celei mai înfiorătoare toxicități energetice pe care am perceput-o până acum. Am crezut cu sinceritate că tot ce a fost mai rău din punct de vedere vibrațional mi-a fost dezgropat și dezvăluit deja. Sunt atâția ani de când am aceste percepții ale propriilor energii și vibrații pe care egoul personal le emană și am crezut cu sinceritate că ce a fost mai rău mi-a fost arătat. Dar mult și amarnic m-am înșelat căci ce mi-a dezgropat Ființa profundă până în clipa de față nu au fost decât bucăți dintr-un întreg. Eu nu am perceput decât emanațiile energetice și vibraționale ale acestor bucăți, dar nu și emanația propriu-zisă a întregului. Iar oroarea de a simți întregul a fost cutremurătoare.

Azi-nooapte mi s-a trezit sufletul în interiorul egoului propriu-zis, atât din suflet cât este treaz, necunoscând încă procentajul de sclipire psihică conștientă, dar în comparație cu polul opus ce era treaz și conștient era foarte puțin, incredibil de puțin pentru cât efort mi s-a părut mie că am depus de-a lungul ultimilor ani. Dar atât cât eram trează, aveam conștiința propriei îmbutelieri în acea substanță atât de cumplit de toxică, însuși egoul, în care mă trezisem totalmente neputincioasă, fără niciun pic de voință și fără putere de împotrivire. Nu eram foarte speriată că aveam iarăși contact cu tenebrele și cu întunericul din mine, dar percepția acelei vibrații mi se părea de nesuportat. Mă topea așa cum topește otrava un țesut sănătos. Nu am nicio idee să explic ce anume mă otrăvea fiindcă în acea emanație sinistră era totul, tot ce îmi împovărează sufletul și mi-l otrăvește. Iar neputința mea de a mă dezlipi din acea substanță era atotcuprinzătoare. Nici măcar nu încercam. A mă lupta cu o umbră sau cu alta era o procedură obișnuită la care am apelat aproape mereu în toate încercările anterioare, dar împotriva întregului eram neputincioasă, chiar dacă simțeam că mă dezintegram sub puterea otrăvii sale.

Și nu pot explica ce am făcut, ce am zis și ce s-a întâmplat în clipele care au urmat fiindcă am trăit ceva ce ține de miracol. Căci m-am ridicat din acea întunecime, luând-o la goană, alergând printre umbrele pe care nu le văzusem până atunci fiindcă întregul se dezmembra acum în sute și mii de forme, de emanații.

Și dintr-odată nu mi-a mai fost atât de frică, preumblându-mă printre acele umbre care își tot sporeau numărul și care se iveau în calea mea la tot pasul, dar fără a mă mai atinge. Nu le mai lăsam să mă mai atingă, ceea ce nu însemna decât că nu le mai permiteam să creeze impresii negative în psihicul meu.

Și toate acestea se datorau unui unic și simplu fapt: nu mă mai simțeam singură și abandonată de Divinitate. Căci atunci când o luasem la fugă Ființa profundă era aceea care mă zorea din spate cu un băț să mă ridic din otrava egoului și să mă îndepărtez de formele și capcanele acestuia. Și în acest ritm alert m-am întors în starea de trezire, de veghe (joc de cuvinte).

Căci prima lecție pe care o am de învățat în legătură cu munca interioară este să devin pe deplin conștientă că nu sunt singură, Că Mama Divină Kundalini și Spiritul Sfânt sunt de partea mea, a sufletului, ajutându-l să se ridice, chiar și când șansele de izbândă par minime, scorul din fabrică al sufletului fiind de numai 3% de conștiință activă față de 97% de subconștient și inconștient.

aug. 282021
 

<>

Sâmbătă, 28 August 2021

Am avut o săptămână destul de dificilă din cauza unor dureri de cap foarte nesuferite care mi-au împiedicat voința de a mai trece în scris experiențele spirituale trăite aceste zile. Am pus aceste durerii de cap pe socoteala unei încercări a corpului de a se detoxifia de arșița verii care se încheie, căldura fiind pentru sistemul meu nervos precum este frigul pentru reumatici. În plus, fenomenul minunat cu ceasul de la tabletă și cu muzica s-a declanșat din nou, fapt care a funcționat ca cel mai bun calmant contra durerilor de cap care s-au mai atenuat, luând pauze lungi și dese de la scris și de la alte activități ca să ascult muzică, întocmai cum s-a întâmplat și vara trecută când de-abia mai puteam de oboseală, trebuind să iau o pauză de două luni de la scris ca să îmi revin. Așa că hai să o iau în ordine.

Marți seara am început să simt o activitate foarte intensă a energiei strict pe partea stângă a aparatului reproductiv. Simțeam acea electricitate izvorând din ovarul stâng și luând linia unei spirale, curgând în cercuri pe partea stângă a bazinului, de la un capăt la celălalt, străpungându-mi rinichiul stâng la sfârșit, apoi coborând spre picior prin coapsă și partea inghinală a piciorului. Mă durea foarte tare fiindcă îmi simțeam ovarul stâng și jumătate de uter și tot țesutul din bazin ca și cum se rearanjau, dar nu mă puteam împotrivi acelui curent. Doar îmi aminteam foarte bine că recuperarea mea depinde de curățarea și purificarea energiei sexuale, iar abundența acelui curent de eenergie pe partea stângă a corpului meu nu putea să fie decât de bun augur. Energia din organele sexuale vine de la Spiritul Sfânt.

Apoi în cursul dimineții am primit de la Luciferul particular, printr-o încercare la care m-a supus, cheia de pătrundere într-un eu destul de delicat și destul de greu de depistat ca și cauzalitate. Dar din atingere în atingere și din stimul în stimul, mi-a împins limita psihicului până în punctul în care tendința mea spre bi-sexualitate s-a izolat destul de bine în corpul meu de emoții, ceea ce mi-a îngăduit să observ întrucâtva de unde vine această tendință, dar ca multe alte lucruri, voi avea nevoie de alte astfel de conexiuni cu subconștientul pentru ca eu să pot explica deslușit ce am observat că există în alcătuirea psihicului meu în legătură cu bi-sexualitatea pentru că la o primă interpretare totul mi s-a părut obscur, ridicol și rușinos.

În ultimele 10 zile m-am rugat Ființei profunde, făcându-I cunoscut faptul că mă simțeam pregătită pentru o nouă coborâre în infernul particular, dorindu-mi foarte mult să continui să lupt contra demonilor interiori,, contra egoului animalic inconștient. Rugându-mă, I-am spus Ființei reale interioare că dacă găsea că este necesar să mă duc din nou în tenebre, eu aveam suficientă tărie să primesc încercarea.

Dar când în cursul nopții dinspre miercuri spre joi am fost martoră la deschiderea porții către infernul particular după ce trupul fizic adormise am înghețat de spaimă și de groază. Nu se mai petrecea ca în alte rânduri trecute când mă trezeam absorbită în infernul particular din cauza unor păcate pe care le făceam în timp ce visam, desfrâul fiind cel mai activ păcat din cauza căruia am ajuns acolo, jos. În acea noapte nu mai comisesem niciun delict și fiind destul de conștientă, am văzut acel portal de pătrundere în infernul personal deschizându-se sub forma unei spirale în acea substanță semi-vâscoasă și neagră precum smoala pe care eu o asociez cu inconștientul cu care infernul este conectat. Și nici nu am apucat să fac vreo mișcare că o duzină întreagă de umbre s-au agățat de linia spiralată a acelui tunel ca să iasă la suprafață, în spațiul în care eram eu. Și numai câteva clipe am stat în preajma acelor umbre ca să simt că mă dezechilibrez, că îmi pierd firea și controlul, că mă dezarmonizez, că sunt cuprinsă de confuzie, de frică, de neputință, de incertitudine, etc. Dar cel mai pronunțat sentiment era acela al dezechilibrului, al instabilității nervilor. Și drept mărturisesc că am paralizat locului de frică și de groază căci nu aveam nicio idee ce să fac și cum să lupt. Așa că am ales să fug, vrând cu orice preț să mă întorc în corpul fizic, în stare de veghe, în confortul și în siguranța patului meu din dormitorul meu. Și numai cu greu am reușit să mă trezesc, simțind spaimă în tot sufletul fiindcă puteam vedea acele umbre umplând spațiul din afara portalului, umbre care nu păreau a-și dori să îmi dea voie să plec.

M-am rugat un timp Ființei profunde și Dumnezeului intim să mă păzească de cele rele, însă știam că revenirea în acel loc urma să fie inevitabilă în momentul în care m-aș fi întors la somn. Și după ce am adormit acolo m-am întors ca să lupt cu o creatură foarte ciudată și sinistră care s-a exprimat prin forma unei feline de culoare albastră și cu trăsături reptiliene. Dacă aș fi văzut o astfel de creatură în vreun film fantastic, mi s-ar fi părut un produs al unei imaginații foarte bogate, dar în lumile interne suprasensibile contactul direct cu o astfel de reprezentare creează o cu totul altă impresie asupra psihicului. Iar acea creatură albastră i-a părut sufletului meu mult prea puternică pentru ca eu să mă încumet să o confrunt. Și nici acum nu am ghicit identitatea acelei creaturi ca să o fi putut descifra. (două zile mai târziu am găsit descrierea aceleiași creaturi într-o carte SF, „A zecea lume” de Vladimir Colin, coincidență care mi s-a părut destul de interesantă; ce să fi simbolizat bestia cu care m-am luptat până la urmă? moștenirea genetică ancestrală?)

Dar lupta aceea nu a fost totul în acea noapte. Mai spre dimineață am coborât iarăși în tenebre cu mult mai mult curaj și voință, avându-l alături pe Luciferul particular. Însă mi-e destul de greu să povestesc cum s-au derulat faptele în această ultimă parte a nopții. Mi s-a părut că tot ce am simțit a fost că toată încercarea fusese menită să trezească în mine pe luptător, pe războinic, chiar dacă sufletul meu s-a născut pe raza iubirii a arhanghelului Uriel și nu pe raza războiului a arhanghelului Samael.

Căci fără voința de a lupta contra ta, cu sete și asprime și severitate, mintea se va ascunde sub pretextul că ești un pacifist și că, deci, această muncă nu este pentru tine.

Dar oare de ce, când m-am trezit definitiv, am trăit cu puternicul sentiment că avusesem un vag contact cu eul scolastic, cu eul care suferă din cauza educației primite la școală, cu eul care a fost îndelung mințit și păcălit cum că ce scrie în unele cărți se numește „literatură„, „beletristică„, „ficțiune„, eu care trebuie acum educat să învețe și să recunoască realitatea lumilor interne suprasensibile despre care toți adulții mi-au spus în copilărie că vin din imaginație? Atunci sufletul de unde o fi venind? Tot din imaginație? Din ficțiune? (trebuie aprofundat)

Dar să nu uit că noaptea a început cu câteva imagini pe care le-am primit în timpul meditației. Prima mi-a arătat o creatură bestialică, pe jumătate om, pe jumătate fiară, având gura larg deschisă ca și cum răgea, lăsându-i-se să i se vadă dinții colțoși. Și nu răgea în van, ci în fața unui semn, a unei mudre care semnifică „mare maestru„, lucru pe care l-am interpretat că simbolizează pe discipolul începător care, lipsindu-i înțelepciunea, înțelegerea și cunoașterea adevărului spiritual, îl trădează pe maestrul său, îndoindu-se de judecata și de învățătura acestuia. A doua imagine m-a arătat stând întinsă pe un pat imens acoperit cu așternuturi albe. Citeam dintr-o carte. Și drept am să spun că nicio reprezentare proprie nu mi-a evidențiat inocența de copil mai limpede și mai pronunțat decât acea imagine care m-a făcut să nu îmi pot da seama dacă eram adult sau copil sau un adult copilăros sau o adolescentă. Eram doar inocență.

Ce am primit azi-noapte după meditație a fost revelator, deși destul de terifiant. Aveam percepția alcătuirii propriei minți în compoziția căreia se putea observa foarte limpede un fel de leziune, deci o suferință. În jurul acelei răni emoționale fuseseră atrase niște unde scurte care se încolăceau și care se îmbârligau între ele, arătând aidoma unor larve care viermuiesc într-o rană, cangrenă sau putreziciune. Deci să mă fac înțeleasă. Nu erau viermi propriu-ziși, ci niște forme energetice și magnetice arătând ca niște unde destul de scurte care mișunau ca într-un furnicar în interiorul acelei suferințe mentale. Nu fac niciun rău nimănui dacă voi jura, lăsând deoparte orice ficțiiune, că acea scenă mi s-a părut extrem de îngrețoșătoare deoarece acele unde arătau, totuși, precum niște larve care se hrănesc dintr-o leziune. Și chiar și acum, gândindu-mă la acea reprezentare, simt că mi se întoarce stomacul pe dos de repulsie și de greață. Dar trebuie să precizez că acele unde scurte erau ceea ce se înțelege prin „larvă astrală„ și „larvă ,mentală„, atrase de vibrația foarte scăzută a unui suferind emoțional, adică de energia unei ținte sigure.

Toată noaptea am manifestat niște crize de un cu totul alt soi fiindcă au fost crize de nebunie, de isterie, crize obsesive de delir. Înainte ca aceste crize să se declanșeze am trecut iarăși printr-un episod atât de deosebit în timpul căruia chakra comunicării mi se deschide, dându-mi puternica impresie că Ființa reală interioară este aceea care folosește cuvântul prin gura mea. Aceste episoade experimentate mai mult în 2015-2016, dar care s-au intensificat iarăși vara asta, sunt cu totul și cu totul deosebite deoarece în cursul lor abilitatea mea de a comunica ceea ce gândesc este desăvârșită și se face fără niciun fel de eroare. Este Cuvântul Ființei reale interioare.

Dar după ce acest episod splendid s-a încheiat, acele crize s-au declanșat, punându-mă serios într-o stare neplăcută fiindcă simțeam că îmi pierd mințile, că mă împrăștii peste tot, că mă dezechilibrez. Îmi simțeam corpul de energie vitală iradiat, iar eu mă trezeam intermitent, simțindu-mă lucidă și conștientă și responsivă, în interiorul obsesiilor și fixațiilor mele.

Iar în acea scurtă intermitență de luciditate percepeam din punct de vedere vizual, auditiv, energetic, vibrațional, emoțional și mental influența pe care o astfel de undă scurtă o avea asupra mea. Și unda nu făcea decât să circule în gol, fixată pe o unică impresie, pe un unic gând, rotindu-se într-una în jurul meu, repetând același și același refren obsesiv pe care acum nu îl pot reproduce fiindcă repet că toată noaptea m-am luptat cu obsesiile mele din care era clar că Ființa profundă caută să mă scoată.

După ce am lăsat un pic de timp să treacă la mijloc, am concluzionat că în cursul acestei nopți s-a dus în mine o reală și autentică luptă între inimă și creier, între suflet și minte.

aug. 122021
 

<>

Joi, 12 August 2021

”Joi, 12-13. Numai cei cu obrazul roșu ca focul sunt puri ca mătasea!”

Azi este o zi de joi, 12, iar cuvintele de mai sus sunt cuvinte pe care Mama divină Kundalini particulară mi le-a adresat într-un vis în urmă cu mai bine de 4 ani, acel obraz roșu ca focul și pur ca mătasea fiind, desigur, obrazul sfiosului, castului, rușinosului, candidului și inocentului. Iar azi, fiind o astfel de zi de joi, 12, numai despre aceste virtuți minunate ale sufletului nu pot vorbi întrucât acestea sunt virtuți pe care eu nu le-am dobândit încă. Așa că mă voi ocupa să scriu despre ce am în locul acestor virtuți ale sufletului. Ca un făcut, mâine este o zi de vineri, 13, ceea ce îmi oferă pretextul perfect de a scrie despre următoarele!

Zburătorule, m-am tot întrebat zilele trecute cum aș defini diferența dintre manifestarea ta și manifestarea lui Vlad din visele mele fiindcă o diferență extrem de pronunțată este vizibilă în contextul aparițiilor imaginilor voastre în visele mele. Dacă față de tine simt rușine și jenă până și pentru banalul gest de a te privi, Vlad îmi apare totalmente diferit, spontan, exuberant, prietenos, fermecător și accesibil. Și tocmai acesta din urmă a fost cuvântul pe care mintea l-a folosit ca să descrie această diferență dintre voi căci dacă Vlad îmi apare accesibil, tu ești polul său opus, complet inaccesibil. Și parcă interzis. Dar nu am întrebuințat în mod corespunzător acel cuvânt ”parcă” deoarece acesta mai lasă portițe deschise și altor posibilități de interpretare. Nu, nu… tu nu îmi apari în vise parcă interzis, ci cu desăvârșire interzis, ca și cum contactul cu tine este strict neîngăduit, nepermis. Și cine interzice acest contact dacă nu tu?

Dacă duminică dimineață te-ai manifestat atât de intim în lumea mea interioară, proiectându-te în fața ohilor mei din cap până în picioare ca un fel de a-mi spune ”acesta sunt și nimeni altul”, marți dimineață ai făcut haz de necazul meu, bătând la ușa visului meu costumat precum un fel de eschimos echipat din cap până în picioare cu vestimentația specifică Polului Nord, încât absolut niciun centimetru de piele nu era vizibil. Și mai ningea și viscolea de jur-împrejuurul tău de parcă eram în epoca de gheață, cu toate că pe mine mă smulseseși dintr-un cadru oniric însorit! Cât de straniu este să ai vise în interiorul viselor, să fii rupt dintr-un scenariu ca să pătrunzi într-un altul cu totul și cu totul deosebit de primul!

Dar nu despre aceste tehnici de proiecție onirică intenționez să scriu, ci despre centrul meu emoțional care, condimentat în exces cu sare turnată pe rănile sale din cauza acestor imagini (pe care aș face foarte bine să le interpretez apelând la înțelepciune), dar mai ales din cauza acestor deducții care mi te arată totalmente interzis și inaccesibil, a dat frâu liber imaginației spre a-mi servi o poantă ca să îmi dovedească faptul că eul nu duce lipsă de inteligență.

Dacă săptămâna trecută Ființa profundă a deschis meciul contra larvei mentale a stimei de sine scăzute în ceea ce am asociat în mod involuntar ca fiind un banal joc în jocul ”Worms”, acum mintea, ațâțată de curiozitate, s-a grăbit să își dovedească pasiunea de ”microb(istă)” (jocul din acest cuvânt e necoincidențial!), săpând singură, deci fără aprobare de la arbitru, în cimitirul inconștientului spre a aduce la lumină alte personaje din categoria ”viermilor” care să își primească punctajul în seria ”Worms” care, plecând de la un singur episod-pilot izolat, se va preschimba în curând în serial!

E de necontestat faptul că mintea, prinzând gustul curiozității, a început să se deprindă, să învețe să exploreze singură căile inconștientului, dar ce grozăvie a pescuit mintea pe cont propriu din inconștient marți înspre miercuri noaptea a fost un potrivnic bun de categoria grea, când abilitățile mele de analiză și de introspecție nu îmi permit câteodată să răspund nici măcar la întrebarea: ”De ce nu mai vreau să mănânc cartofi prăjiți acum, când toată dimineața am zis că vreau să mănânc cartofi prăjiți?”

Zburătorule, marți noaptea mi-a fost foarte rău, plângând un ocean de lacrimi din cauza poveștii care te implică, iar criza mea era puternic legată de orgoliul meu rănit, neputând să împac oaia cu lupul în mintea mea, ca să zic așa, căci mă văd într-un conflict emoțional pe care nu am nicio idee cum să îl soluționez decât dezvoltând infinită indiferență și nepăsare față de felul tău de a fi în raport cu mine. Cu adevărat și cu deplină sinceritate mărturisesc că nu am nicio idee cum să mă comport și ce atitudine să mai adopt vis-a-vis de chestiunea existenței tale astfel încât să îmi las, totuși, o portiță liberă care să îmi permită vindecarea.

Căci dacă te las să câștigi acest meci dintre noi, acest lucru însemnând să te las să faci ce te taie capul fără să îmi mai pese că îmi faci mult rău, în clipa contactului direct tu n-ai să ai de-a face decât cu o sclavă, cu un animăluț de companie care ascultă de stăpânul său. Nu pot decât să mă întreb în felul următor: ”oare el vrea să fie cu o femeie sau să aibă un pet?” Nu mai este deloc o chestiune dacă eu merit sau nu ceva mai mult decât o încurcătură cu un golan, cu un bătăuș și cu un agresor fiindcă întrebarea care ridică mai multe semnale de alarmă este următoarea: ”oare tu înțelegi că o femeie nu este un animal de companie, ci un organism viu care îți este egal?”

Dar hai să derulez scenele de marți noaptea fără a mai întrerupe firul acestora cu comentariile mele.

Trecuse bine de miezul nopții, iar eu nu adormisem încă. Meditam, dar mai degrabă plângeam de mânie și de neputință în legătură cu tine, cu cruzimea de care dai dovadă și cu ofensa pe care mi-o aduci de atâta timp. Și când momentul prielnic pentru ca meditația mea să fie însoțită de imagini vizuale s-a creat, ochii mei au început să perceapă scene al căror conținut m-a cutremurat din temelii din prima clipă. Căci ce mi se arăta era imaginea unui bărbat foarte mare și vânjos care târa de păr capul decapitat al unei femei pe un fel de hol. Am refuzat să privesc la acea imagine care mi-a întors stomacul pe dos de greață și de groază, dând să alung acea reprezentare din ochii mei și din minte, dar după numai câteva minute imaginea de coșmar s-a repetat cu și mai multă stăruință.
– Minte, minte, ce cauți să faci? Pe cine cauți să provoci cu imaginea aceasta pe care mi-o trimiți? mi-am interogat subconștientul, cuprinsă de neliniște.
– Am să îți dovedesc că, dacă te târăsc aici, Dumnezeu nu are să trimită pe nimeni ca să te salveze, mi-a răspuns eul.
– Nu provoca Ființa că are să ne pară tuturor rău, am zis, făcând o nouă încercare de a alunga acele imagini din minte și de a o liniști fiindcă era limpede că plânsul meu necontrolat răscolise și agitase subconștientul.

Dar nu am reușit să înlătur amenințarea care căuta să mă atace, așa că nu poate fi surprinzător că, după ce am închis ochii ca pentru somn și am adormit, acea contraforță care se exprima într-un chip atât de odios și de terifiant m-a târât în mijlocul mecanismului său. Ce a urmat după aceea a fost un autentic coșmar desprins din filmele de groază cu criminali în serie. Aș vrea să subliniez în mod accentuat că absolut niciun clișeu cinematografic nu a fost uitat și omis. Tot ce face ca un film cu criminali în serie să fie o poveste de groază s-a exprimat în visul meu, cu mențiunea că tot ce vedeam era și mai terifiant și monstruos pentru că mă aflam în mijlocul întregii acțiuni în care un criminal în serie răpea femei, le tortura și le căsăpea într-o locuință particulară pe care o transformase într-o măcelărie, într-un abator de femei.

Și multe, multe clipe la rând am trăit în mijlocul acestor scene, pietrificată de groază, privind la trupuri de femei descăpățânate, dezmembrate, trunchiate, tăiate în bucăți. Și eram totalmente înlemnită de frică, complet neputincioasă și incapabilă să reacționez, să zicc ceva, să mă rog măcar, să implor să fiu scoasă de acolo, în ciuda faptului că aveam percepția faptului că mă aflam în interiorul unui vis asupra căruia simțeam că nu aveam niciun fel de control. Eram prizonieră în acel abator, iar rândul meu avea să urmeze în curând, aceasta era tot ce știam.

Nu îmi dau seama, nu îmi amintesc când Luciferul particular s-a manifestat în această proiecție onirică de groază. Eram într-un fel de beci la subsolul acelei case. Îmi amintesc că era relativ întuneric și că era un talmeș-balmeș de obiecte în jur. Tot contextul era întunecat, sumbru și haotic, dar cu imaginea acelor trupuri de femei căsăpite întipărite pe retina occhilor nu îmi mai ofeream luxul de a mai fi atentă la alte detalii. Și, cu toate acestea, mi-am dat seama că eram într-un fel de beci, așteptându-mi rândul, când Lucifer s-a făcut simțit în această proiecție. M-a înconjurat cu brațele sale, creând un cerc în jurul meu în interiorul căruia toate percepțiile mele s-au modificat radical. Dacă până în acea secundă mă simțeam pietrificată de groază și de teroare, îmbrățișarea lui m-a făcut să mă simt înconjurată de un scut de putere impenetrabilă. Nicio emanație vibrațională a sinistrului loc nu mai ajungea la mine sub formă de percepție, de impresie. Lucifer nu mi-a adresat absolut niciun cuvânt, dar limbajul său non-verbal m-a făcut să pricep că venise ca să mă scoată din acea proiecție onirică de coșmar în care mă vârâsem singură, din încăpățânare și din absurditate. Cu mult tact și cu multă băgare de seamă și cu luare aminte, energia luciferică mi-a modificat anatomia, făcându-mă să nu mai am percepția asupra propriei ființe din perspectiva corpului fizic întrucât acesta nu era cu mine, dar cu mine veniseră toate percepțiile subiective ale simțurilor, toate reflexele și toate automatismele care mă făceau să cred că eram în lumea materială și că toate lucrurile care mi se întâmplau erau de-adevăratelea. În schimb, am dobândit percepția asupra psihicului, a sufletului. Și pe acesta îl extrăgea Luciferul particular din măcelăria de coșmar prin țevile de scurgere ale casei, simțind tot drumul prin acea rețea de țevi ba că mă micșorez, ba că mă subțiez, ba că mă lungesc, drumul însuși nefiind lipsit de primejdii întrucât, prinzând de veste că victima avea să îi scape printre degete, criminalul s-a foit, s-a sucit, s-a învârtit, a bătut cu piciorul în podea de mânie, a vociferat și a amenințat în stânga și în dreapta, dar nimic cu adevărat înspăimântător nu mai răzbătea la mine, iar când m-a scos complet în exteriorul casei, m-am trezit într-un spațiu infinit și gol, întunecat și tenebros, făcându-mă să îmi dau seama că proiectasem tot coșmarul în timp ce mă găseam deja absorbită în spațiul astralului inferior. Cu alte cuvinte, eram în infernul particular unde îmi puneam în scenă coșmarul.

Dacă a fost nevoie de atâta efort și de atâta intervenție din partea Ființei profunde care desigur că își trimisese umbra, pe Luciferul particular, ca să mă trezească din acel coșmar, aș vrea să explic că acest luucru nu a însemnat că fusesem adusă în stare de veghe, fiind necesar tot atâta efort din partea mea să mă trezesc din astralul inferior în lumea materială, proces care mi s-a părut lung și anevoios întrucât ori de câte ori mi se părea că deschideam ochii în stare de veghe, îi închideam la loc din cauza somnolenței numai ca să mă întorc în acel spațiu înfiorător al infernului particular unde criminaalul în serie continua să mă aștepte să pic iarăși în capcana sa. Și numai după ce am fost sigură că mă găseam complet în stare de veghe mi-am putut descleșta maxilarul ca să mă rog Tatălui să mă aibă în paza Sa și să nu mai dea voie să fiu dusă înapoi în firul acelui coșmar fără putința de a lupta.

Până la ora prânzului pe parcursul zilei de ieri am crezut că întregul episod a fost iarăși un rezultat reactiv venit din partea relei-voințe sau a urii feministe. Îmi aminteam foarte precis de un alt episod trecut în timpul căruia ura mea feministă față de bărbați a apelat la clișeul criminalilor de femei în serie ca să se întărească în mecanismul său și în funcționalismele sale, iar cum stimulii primiți în ultima vreme care mi-au ațâțat și iritat destul de mult sensibilitatea feministă au fost destul de mulți și capricioși, am presupus că trebuie să fi fost vorba, din nou, despre această ură extrem de agresivă. Dar făcând efortul de analiză și de introspecție, am dedus că potrivnicul mental cu care am luat contact a fost cu totul altă entitate decât ura sau reaua-voință. A trebuit să fac un real efort de voință să derulez aceste imagini de coșmar din nou în conștiința mea ca să primesc cheița de interpretare, iar firul l-am prins chiar din prima scenă întrucât cu acea imagine a capului decapitat a început toată grozăvia.

E destul de ușor de dedus că acea entitate cu aspect masculin era un nou atacant care ieșea pe terenul de joc, venindu-mi în ofensivă. Capul decapitat nu era decât mingea pe care atacantul căuta să mi-o paseze ca pe o provocare, ca pe o sfidare. Căci și Divinitatea interioară a sfidat eul, declarându-i război.

Desigur că întrebarea care se punea era: ”pe cine vroia să simbolizeze femeia decapitată pe care atacantul o târa de părul său lung pe coridorul arenei?” Adeseori mă pierd în hățișșul labirintic al unei interpretări, dar de multe ori mă capăt cu acea extrem de precisă convingere care mă face să știu, fără urmă de îndoială, că am găsit răspunsul corect. Iar acea interfață de coșmar simbolică mi-a declanșat un fel de amintire, însă mai corect ar fi să precizez că detaliul părului lung a fost declanșatorul emoțional. Și iată ce mi-am amintit:

Pe parcursul copilăriei mele tatăl meu a avut o obsesie caraghioasă legată de părul meu și al surorii mele pe care amândouă îl purtam foarte lung. Tatăl meu ne-a interzis să ne tundem deoarece el avea fantezia ca, venind la noi ca să ne vorbească sau ca să îi povestim despre lucruri din viața noastră, el avea să ne mângâie pe părul nostru lung, frumos și bogat. Câtă vreme am fost mici, a obișnuit să facă acest gest părintesc, însă îmi amintesc că și-a modificat comportamentul după ce amândouă ne-am tuns, eu din cauza molestului, ea din vreun moft de moment, dar mă gândesc că trebuie că răceala sa să se fi datorat și celorlalți factori care ne-au afectat atunci viața fiindcă am povestit deja pe larg că am trecut printr-o perioadă critică tocmai în acea vreme. Dar nu acest lucru este cel care prezintă importanță, ci amintirea faptului că tata obișnuia să mă mângâie pe cap când eram mică, frumoasă, drăgălașă și sănătoasă. Acum am iarăși părul lung, lung ca al unei prințese, dar tatăl meu nu mai suportă să mă vadă în situația mea actuală în care nu mă mai prezint tocmai ca o păpușică scoasă din cutie pe care o mângâi când îți vine cheful. Acum sunt într-o situație de viață atât de dificilă în care mi-ar fi plăcut peste măsură de mult să fi fost mângâiată pe cap, îmbrățișată cu căldură și iubire, consolată, ajutată și sprijinită. Dar sunt aproape 8 ani de când am suferit accidentul cerebral, iar sprijinul emoțional pe care familia mea ar fi trebuit să mi-l asigure nu mai apare. Să pomenesc de prieteni care să mă fi îmbărbătat în vreun fel sau în altul de-a lungul acestor 8 ani? De unde să povestesc despre prieteni care să mă fi încurajat și care să mă fi îmbrățișat când toți m-au abandonat, cu o singură excepție care îmi face o vizită pe an, de Crăciun?

Ți-e limpede, ursitule, că acel cap aparținuse eului care are nevoie de mângâiere, de ajutor, de sprijin, de încurajare șși de îmbărbătare, iar toate acestea pentru că proprietara căpățânii frumos împodobite cu o claie de păr minunat și mătăsos se află într-o situație de viață atât de delicată încât a pretinde că a avea nevoie de mai sus-numitele acțiuni care pot fi asociate cu iubirea, prietenia, empatia, compasiunea, etc., să nu mai constituie un moft de păpușică scoasă din cutie? Înțelegi că bărbatul cel monstruos care târa acea căpățână de părul său cel lung era o reprezentare pentru bărbatul în care m-am transformat în ultimii ani, ucigând și decapitând în mine însămi nevoia de mângâiere, de sprijin, de afecțiune, de încurajare? Și fiindcă a trebuit să mă încurajez singură și să mă ajut singură în fiecare zi pentru că nimeni altul nu a făcut-o, cu toate că trăiesc un veritabil coșmar, scufundată în întunericul orbirii și al surzeniei, m-am făcut bărbată.

Și bărbatul în care m-am văzut obligată să mă transform ca să pot rezista clipei prezente fără să nu înnebunesc de-a binelea din cauza singurătății era criminalul în serie care ucidea euri de femei, euri de femei care au visat să aibă sens în raport u tine, euri de femei care au visat să… să le ia dracul de femei care au visat la un suflet pereche. La ce bun o fi să știi că ai un suflet pereche când ți-e interzis până și să vorbești cu el, când ți se întoarce stomacul pe dos de rușine și de jenă când nu faci decât să îi rostești numele? Și pe toate aceste femei pe care le port în interiorul psihicului meu mă forțezi, ursitule, să le ucid cu sânge rece ca să pot rezista clipei prezente căci nici tu, perechea mea, nu dai mai multă dovadă de milă, înțelegere și compasiune pentru tot ce am visat și nădăjduit vreodată să primesc de la tine. Căci dacă am sperat că va veni o zi în care aveam să beau ceai cu tine dimineața, a trebuit să ucid în interiorul meu acest vis, zicându-mi că este un lucru de nimic, un lucru lipsit de importanță, că pot trăi și fără să bem ceai împreună. Dacă am visat în fiecare zi în ultimii 6 ani că va veni o zi în care am să ies pe stradă ca să mă plimb cu tine a trebuit să omor în interiorul meu acest vis, zicându-mi că nu îmi este necesar, că pot ieși afară cu sora mea ca să îmi iau gura de aer necesară supraviețuirii. Dacă am visat în fiecare zi că va veni o zi în care aveam să pun pe masă dinaintea ta castroanele și farfuriile pline ochi cu mâncare gătită de dragul tău, a trebuit să omor în interiorul meu orice nădejde că aveam să pun în folosință ridicola mea comoară, zicându-mi că nimic din toate acestea nu are vreo importanță. Dacă strâng de atâția ani o cutie pe care să ți-o dau cadou de ziua ta, a trebuit să ucid în mine însămi iluzia puerilă care m-a făcut să cred că efortul meu era nostim, simpatic, iubitor, tandru și intim căci se dovedește că nimic din toate acestea nu are importanță.

Și acum e prea târziu ca să mai pun și alte emfaze poetice pe ce am visat eu în atâția ani în care am crezut că rostul tău este să fii cu mine nu ca să mă ajuți, ci ca să ne ajutăm, dar acum mi-e destul de clar că tu nu vrei să fii cu o femeie, ci cu un bărbat. Și încă cu unul rece, indiferent, sadic, crud și cinic. Căci nu reaua-voință sau ura se exprima prin criminalul în serie, ci cinismul.

Cinismul este o formă de judecată și de critică atât de dură și de crudă încât nu mă surprinde că Lucifer a fost trimis de Ființa profundă ca să mă scoată din mecanismul său. Cinismul nu este întocmai ca un microb care poate fi înlăturat relativ ușor, ci un demon al minții în toată regula și un dușman foarte periculos pentru credință. Fiindcă, dacă nu m-am putut ruga la Dumnezeu decât în ultima clipă, după ce toate se terminaseră, nu dovedea decât faptul că, în interiorul cinismului, sunt totalmente lipsită de încredere, de curaj, de speranță. Dacă aș face o demonstrație reală a abilității mele de a fi cinică, te-ai convinge că pot ucide un om prin cuvinte.

********

iul. 102021
 

Sâmbătă, 10 Iulie 2021

Dacă tot am cerut Ființei profunde să îmi dea voie să îmi mai încerc forțele într-o luptă cu egoul, iată că am primit o nouă șansă chiar în primele ore ale acestei dimineți, însă încăierarea a fost așa un talmeș-balmeș că nici până acum nu prea mi-am dat seama ce mi s-a întâmplat, ca și cum lupta s-a purtat pe tărâmul confuziei și al derutei din care îmi amintesc extrem de puține.

Mi s-a părut că Luciferul particular era cu mine, modificându-și fizionomia în cea simbolică a dragonului tenebrelor, desfășurându-se dinaintea ochilor mei cu multă forță și dominație, creând asupra psihicului impresia că mi se arăta astfel ca să îmi facă perfect cunoscut faptul că nu am izbândit încă vreun succes în sarcina de a albi energia luciferică, așa cum îl vedeam atât de negru, întunecat, neîndurător și monstruos. Și tocmai din cauza acestei cruzimi nefirești m-am temut de el, gândind că nu era Luciferul particular, ci chiar egoul deghizat în replica pe care propriul subconștient a reprodus-o după chipul și asemănarea originalului, folosindu-se de imaginație, însă uit, mereu uit că Lucifer poate reflecta în el însuși, ca într-o oglindă, orice forță a tenebrelor.

Îmi amintesc cum că am încercat să opun rezistență, că am luptat, dar că am pierdut din energia sexuală prin două descărcări spontane pe care nu le-am respins, opunându-mă tentației, ci le-am lăsat să mi se întâmple din cauza dorului și jindului și a dorinței și a încăpățânării de a nu voi să fiu educată, cizelată, civilizată și umanizată, preschimbată din forță brută și neșlefuită în autentic om.

Și pentru că totul era prea confuz de jur-împrejurul meu, m-am rugat Mamei Divine Kundalini să mi se arate pentru a-mi da o mână de ajutor, iar o prezență s-a manifestat foarte repede, vorbindu-mi cu voce de femeie cu multă blândețe și îngăduință. Mă iertase deja penntru păcatul de a fi pierdut din energia sexuală în timpul confruntării cu dragonul tenebrelor chiar înainte să mi se arate Ea, Mama Divină, dar cred că eu aveam așteptarea să primesc mai mult de la Mama Divină Kundalini, referindu-mă la mai multe scântei ale focului său sacru transcendental, acel curent electric al energiei sale capabil să dizolve și să topească substanța toxică a egoului imprimiată în celulele corpului și în psihic. Dar Mama Divină Kundalini particulară mi-a reamintit faptul că mi-a mai dat din aceste scântei ale Sale în ultima perioadă, dar pesemne că eu nu purtam această convingere în inima mea că așa stăteau lucrurile, uitând pe moment de numeroasele episoade din acest an pe care le-am descris ca pe niște autentice ședințe de iradiere a energiilor interne maligne, motiv pentru care am insistat, cerând, cerșind și implorând și tânguindu-mă și plângându-mă, încercând să o înduplec.

Apoi nu știu ce mai precis s-a întâmplat, dar a fost ca un fel de atac fulger al unei contraforțe mentale care m-a lovit di plin, făcându-mă să văd negru în fața ochilor, ca și cum tocmai suferisem un blackout. Și numai atunci Mama Divină Kundalini a umplut spațiul cu scântei, făcându-l să strălucească! Și când am văzut ce se întâmpla acolo, nu mi-a venit a-mi crede ochilor, însă era ca și cum haosul se dezlănțuise! Forme și umbre se luptau între ele pe viață și pe moarte, dar din poziția în care fusesem adusă nu făceam decât să privesc ca un martor la iadul care se dezlănțuise! Și Bunule Dumnezeu, a fost o oroare să văd toate acestea câte aveau loc, simțind că nu eram nicidecum invizibilă pentru acele umbre, chiar dacă nu mă implicam în luptă, dar cred că mă vedeau întrucât mi se aruncau armele de luptă în ochi, cuțitele și securile, etc. Dar nimic nu mă atingea ca să mă rănească. Aveam protecția Mamei Divine.

Trebuie că această experiență mistică a avut o semnificație simbolică profundă, părând să sugereze ideea de război declarat egoului, dar până nu am să dobândesc credința că merg pe linia corectă a interpretării, mă voi abține momentan de a-mi da cu părerea. În plus, caut să iar aminte la orice urmări și efecte care s-ar putea produce de aici înainte după toate câte le-am trăit pe parcursul acestei săptămâni în universul interior.

iul. 092021
 

Vineri, 09 Iulie 2021

Până voi rescrie textul pierdut marți seara în care descrisesem episodul mistic de luni dimineață ce l-a avut implicat pe demonul mâniei, mă voi ocupa să consemnez un alt episod trăit în această dimineață.

Nu am dormit foarte bine peste noapte. Trebuie că a avut legătură cu unele vești primite aseară despre care voi povesti în continuarea scrisorii având titlul ”Karma mea pentru păcate comise împotriva Tatălui, Marea Lege și Judecătorul Anubis”. Era vreo 04:30 când m-am trezit și până la 08:30, când m-am ridicat definitiv din pat, m-am mai trezit de alte două ori. Auzeam zgomot prin casă, ai mei se pregăteau de treabă, dar nu mă deranja. Și dacă bunica este acum la spital, Ana i-a închis pe ambii căței în sufragerie, făcând două uși, cea de la sufragerie și de la dormitorul meu, să lucreze drept tampon contra schelăcăielii lui Popi pentru urechile mele. Așa că ce am să istorisesc în continuare trebuie să se fi petrecut în jurul orei 07:00.

Nu am reușit nici până la această oră să îmi amintesc cum a început totul, dar cred că percepeam o putere nemaipomenit de coercitivă care punea o presiune extrem de mare asupra psihicului, făcându-mă să privesc la imagini cu conținut explicit. Forța aceea îmi părea familiară, recunoscând în ea o anumită semnătură energetică. Și fără a mai lungi vorba, Luciferul particular s-a făcut manifestat în fața ochilor mei, demascându-sse ca fiind sursa din care izvorau acele imagini. Înfățișarea sa era cea obișnuită, arătându-mi-se ca bărbatul tânăr, înalt, slab și blond, îmbrăcat în pijamalele portocalii, însă această înfățișare a sa nu m-a făcut nicidecum până acum să mă obișnuiesc cu prezența sa care îmi dovedește cu fiecare nouă apariție că încă mai are ași în mânecă și că încă mai are de unde scorni teste, încercări și tentații, chiar după atâtea câte i le-am refuzat până acum!

M-a învăluit de jur-împrejur, desfășurându-se ca un fel de aură portocalie, dar păstrându-și forma umană. Mă ținea de mijloc, stând în spatele meu, acționând ca un scut impenetrabil împotriva percepțiilor sinistre pe care le am când mă conduce în tenebre, unde m-a și dus. Pluteam cu el într-o beznă în care nu distingeam aproape niciun contur, începând mai apoi să ne deplasăm în zbor cu o mare viteză, ca și cum căuta să ajungem într-o locație precisă. Ce mi-a spus, ce nu mi-a spus nu voi mai trece în scris în întregime, dar când m-a făcut să mă răsucesc pe călcâie la 180 de grade ca să stau față în față cu el și m-a sărutat direct pe gură, m-am cutremurat din cap până în tălpi de ciudă, simțindu-i puterea inimaginabil de coercitivă în acea banală atingere cu gura mea, atingere care mi-a stârnit o sumedenie de senzații în chakra comunicării, fapt care nu putea fi o întâmplare întrucât, până să adorm între 05:00-07:00, simțisem multă activitate energetică în acest centru magnetic. Dar muream de ciudă din cauza gestului său neprevăzut și teribil de spontan, așa că i-am spus:
– Tu chiar nu știi nimic altceva decât să mă duci în tentație la capitolul sex?!

Dar Lucifer și-a râs de mine cu multă neobrăzare, îndepărtându-se de mine și eliberându-mă din strânsoarea sa și, implicit, din farmecul său seducător. Îmi făcea invitația de a-mi exprima o dorință pe care să mi-o împlinească, așa că i-am zis:
– Vreau să îmi arăți o imagine a înfățișării actuale a sufletului meu pereche! Vreau să văd cum arată acum! Și nu am de gând să plătesc niciun preț pe care ai să mi-l ceri de vei voi să îmi împlinești dorința fiindcă e prea puțin ce cer eu ca să îmi ceri vreun preț pentru atâta tot!

Nu căutam să primesc decât o imagine actualizată a sufletului meu pereche întrucât îmi luasem de foarte mult timp gândul că aș putea fi vreodată dusă în dimensiunea terestră ca să îl pot vedea din dimensiunea astrală. Dar găseam că o imagine mi-ar fi putut arăta, ținând cont de faptul că Luciferul particular fusese în spatele fenomenului datorită căruia chipul Zburătorului se modifica la fiecare câteva secunde, împiedicându-mă să îi văd adevăratul chip. Măcar atât îmi datora pentru câte mă făcuse să îndur din cauza acestui fenomen. Dar Lucifer s-a codit. Și încă mult s-a mai codit să ducă la îndeplinire dorința mea, ca și cum așa ceva era dincolo de puterile sale. Vai de mine, cât m-am necăjit băgând de seamă că Lucifer nu avea nicio intenție să manifeste o imagine a chipului Zburătorului, dar mă gândesc că cererea mea, dintre toate posibile, venea în conflict cu însăși rațiunea de a exista a sa căci Lucifer este Zburătorul mitologic. Dar iată că nici măcar Diavolul nu găsea de cuviință că dorința mea merita împlinită, ca și cum povestea nu mai avea de mult timp o legătură rală cu subiectul sufletului meu pereche. Dacă eu îi reproșasem Luciferului particular că îmi părea plictisitor și agasant în privința insistenței lui de a mă duce în tentație la capitolul energie sexuală, acum el îmi sugera că nici eu nu eram mai brează tot insistând să primesc manifestarea unei imagini a sufletului meu pereche care să îmi arate înfățișarea sa actuală, lucru pe care îl tot cerșesc în rugăciunile și meditațiile mele de aproape 6 ani .
– Doar atât știi tu să ceri? îmi spunea straniul său comportament plin de codeală.

Așa că, atunci când m-a cuprins iarăși de jur-împrejur cu brațele sale și m-a săltat mult în sus, conducându-mă în continuare în tenebre, mi-a dovedit că scopul pentru care mi se arăta era cu totul altul, ceea ce se întâmplase până în acel punct nefiind decât conversația de complezență pe care doi tovarăși de drum o poartă până la destinație ca să nu se plictisească, ca atunci când își zic unul altuia: ”Și… ce mai faci tu?”. Cu adevărat mărturisesc că Luciferul particular m-a tachinat amarnic cu viclenia sa în această dimineață.

Dar nu am mai străbătut multă cale până am ajuns într-o regiune a tenebrelor unde am zărit o lumină puternică strălucind undeva foarte sus deasupra mea. Nu aveam nicio îndoială că acea lumină venea de la Scânteia Spiritului Sfânt la care trebuia negreșit să ajung prin urcare! Cu excepția razei de lumină din Cer și cu strălucirea portocalie a energiei luciferice, totul era întuneric în jurul meu, iar eu nu mai avean absolut nicio altă percepție a tenebrelor în afara impresiei care îmi indica necesitatea urgentă și imperativă de a-mi impune întreaga voință de care dispuneam ca să urc până la raza de lumină de sus, adică până la Ființa profundă. Mi s-a părut o sarcină ușoară numai din cauza faptului că o mai făcusem de câteva ori înainte, când mai fusesem trecută prin încercări cu scop similar. M-am grăbit atunci să o pornesc în sus și numai când am făcut primul salt am avut percepția anatomiei mele. Nu aveam o formă propriu-zisă, fixă și stabilă, posedând un trup asemănător celui fizic, ci eram mai degrabă numai o substanță sau o undă sau ceva asemănător. Eram psihicul, ceea ce îmi îngăduie să spun că eram sufletul, atât din suflet cât s-a trezit și s-a plămădit până acum. Și am urcat către Lumina din Cer, mânată de voință și de năzuință spirituală, dar nu am ajuns la niciun sfert din drum că Lucifer, cuprinzându-mă cu mâinile de jur-împrejur, m-a tras în jos, făcându-mă să cobor un pic mai mult decât unde fusesem în punctul inițial. Văleu și vai de mine, dacă nu m-am mâniat atunci, impunându-mi cu mai multă strășnicie voința spre a urca, făcând să plonjez în sus prin tot acel magnetism vibrațional sinistru al tenebrelor, străbătând mai mult din drumul până la Ființa profundă decât întâia dată.

Era un exercițiu minunat în care nu existau decât trei pioni: sufletul uman, Monada Divină și forța sexuală, iar aceasta din urmă, energia luciferică, nu a întârziat foarte mult să mă cuprindă în puterea sa ca să mă facă din nou să cad. Și mult am căzut în acest rând, mult, vijelios și năpraznic și nici voința mea înzecită nu mi-a mai fost de folos pentru a-mi comuta traiectoria în urcuș, dar Lucifer m-a oprit din cădere, scoțându-mă din acea sală de gimnastică mentală simbolică din clădirea gimnaziului psihologic în ale cărui săli își împlinește Lucifer adevăratul rost, ducându-mă după aceea în altă parte.

Nu mai vedeam numai întuneric cât puteam să cuprinnd cu vederea, dar vederea îmi era foarte neclară, strâmbă și sașie, fenomen care îmi era familiar și despre care știam că ascundea o semnificație simbolică, referindu-se la strâmbătatea vederii sufletești interioare.

Lucifer a scos atunci din sânul său o carte din care mi-a citit câteva rânduri numai, dându-mi impresia că îmi citea dintr-un manual, zicându-mi:
– Există un simbol și iată care, imprimând în imaginația mea obiectivă simbolul unui cerc străpuns de o linie dreaptă cu ambele capete sub formă de săgeți. Acea linie este coloana, a continuat, cruțându-mă de a face efortul de a interpreta simbolul liniei transversale pe care îl recunoșteam din cărți. Acum mai există un alt simbol, a mai adăugat, simbol care arată în felul următor, inducând în imaginația mea imaginea aceluiași simbol, însă cu diferența că linia dreaptă sub formă de săgeată cu capete duble era traversată de alte trei linii drepte și paralele care o întrerupeau, secționând-o. Acești trei sunt îndeobște cunoscuți sub denumirea de ”cei trei trădători”, a citit Luciferul particular din cartea sa. Și iată-i, a făcut către mine, închizându-și cartea și indicându-mi să privesc într-o direcție în fața mea.

Și când am ridicat ochii ca să mă uit, privirea mi-a căzut pe o imagine de coșmar! Eram deja pe tărâmul umbrelor. Trei forme veneau spre mine, printr-un tunel care se deschidea sub formă de spirală nu foarte departe de mine. Multe alte umbre se zbăteau să pătrundă prin acea deschizătură în spațiul în care mă aflam cu Lucifer, dar numai cele trei forme s-au izolat, penetrând spațiul meu de siguranță. Vreau să subliniez în mod accentuat că aceste creaturi ale inconștientului despre care scriu nu mi se arată ca niște monștri hidoși și terifianți ssau, în orice caz, nu mi se arată astfel decât în 5% din cazuri, percepându-le forma, prin urmare, aproape exclusiv ca a unor umbre, dar posedând o vibrație atât de înfricoșătoare că mă pietrific de frică și de groază la vedera lor. Știind cine erau cei trei trădători care pătrunseseră în încăperea de studiu unde fusesem și eu adusă, m-am temut cumplit de mult pentru că îi aveam în față, în același timp, pe demonul minții, pe demonul dorinței și pe demonul releivoințe. Dar îmi doream așa de mult să lupt sau măcar să încerc să lupt că nu mi-am dat voie să o iau din loc de frica potrivnicilor mei. Și nu era numai dorința mea de luptă implicată întrucât mă simțeam investită cu multă putere sufletească și cu mult har, mă ajutase neînchipuit de mult exercițiul practic anterior care mă pusese în contact cu Ființa profundă! În niciun caz nu aș mai fi putut spune că eram singură și abandonată de către Divinitatea interioară, dar nu de puține ori mi-a dezvăluit Ființa profundă că, deși mă supraveghează, caută să primească dovezi de la mine că îmi doresc să mă întorc la sânul Său pentru o fuziune totală și definitivă.

Așa că harul Său mi l-a transferat temporar mie pentru ca eu să lupt cu mai multă eficiență împotriva celor trei trădători, dar ce am făcut nu pot povesti așa încât să învăț și pe alții să facă precum am făcut și eu, singura mea putință constând în ajutorul pe care îl pot da semenilor mei, prin mărturia mea, astfel încât și alții să se reconecteze cu Ființa lor reală interioară, adică cu Maestrul din ei înșiși care își primește cunoașterea de la Dumnezeul lor intim în ceea ce este cunoscut ca fiind microcosmosul-om întrucât tot ce este forță cosmică în exterior își are o scânteie în fiecare individ în parte.

Iar dacă eu am dovedit Spiritului Sfânt că port în suflet năzuința de a reveni la sânul Ființei nu pot să spun acum, dar ard de nerăbdare să mai port o luptă în mod util și eficient pe câmpul de bătălie al minții cu adversari deopotrivă cu mine întrucât a o fi primit pe bunica mea pentru a munci cu demonul mândriei sau cu alți demoni interiori de și mai joasă speță mi se pare o încercare sufletească mult prea caraghioasă, rușinoasă și jenantă prin care refuz cu încăpățânare să fiu trecută. Bunăoară, dacă intelectul îmi trebuie ucis, zău că mi se pare exagerat de forțat să primesc ca partener de conversație o octagenară care exclamă cu multă uimire și surpriză câteva cuvinte laudative de câte ori i se pare că spun ceva inteligent, ca și cum nu îi vine să creadă că am putut cloci în mintea mea un atare gând pe care ea să îl găsească demn de luat în seamă, umilindu-mă și făcându-mă de toată rușinea prin comentariile sale exclamative! Zău că am atins culmea penibilului în această poveste cu ea, tot așteptând să primesc un partener de conversație cu care să rezonez la capitolul știința spiritului fiindcă tot ce simt acum că mi se întâmplă este o atrofiere intelectivă lentă, dar sigură!

În fața bunicii nu îmi pot impune voința, severitatea și autoritatea ca să educ într-un fel sau în altul relația dintre noi și numai din cauza excesului de mânie trăit în această dimineață care mi-a părut mai degrabă a fi autoritate și putere de dominație îmi îngădui să cred că unul din rosturile relației mele cu bunica este de a mă determina și forța și constrânge să îmi orientez autoritatea, severitatea, critica, puterea de dominație și alte caracteristici asemănătoare dinspre exterior către interior, împotriva egoului, în universul interior unde am cale liberă să îi confrunt pe cei mai puternici potrivnici cu putință, bestiile subiective care alcătuiesc intelectul animal. Dacă această interiorizare ar fi cu adevărat eficientă, eu mi-aș pierde definitiv cheful de a mai reacționa cu agresivitate și mânie sau mândrie și amor propriu rănit (etc.) la comportamentuul celor din jurul meu.

iun. 182021
 

Vineri, 18 Iunie 2021

Trei dimineți la rând am avut de furcă cu desfrâul pe care nu am reușit să îl înfrânez decât în măsura în care m-am oprit de-abia la sfârșit, înainte să fie prea târziu. Și după ce am trecut de această fază, am avut experiențe onirice deosebit de interesante, dar dacă m-am lăudat ieri cum că Ființa profundă se îngrijise să mă ajute să mă trezesc din somnambulismul spiritual prin exercițiul practic de miercuri noaptea, memoria nu mi-a servit prea mult ieri dimineață când timp de două ore și mai bine am conversat iarăși cu Luciferul particular, apoi cu Ființa profundă, dar la trezire nu mi-am mai amintit mare lucru ca să pot povesti în scris. Dar prin ce am trecut azi-dimineață am reușit să memorez destul de bine.

Așadar, după ce instinctul erotic mi s-a domolit, retrăgânddu-sse în sine însuși, am avut o altă experiență foarte deosebită care a început cu câteva scene obișnuite și mecanice pe care nu le voi mai descrie pe larg: foști cunoscuți întâlniți pe drum cu care am stat de vorbă despre una-alta, decoruri fără importanță, somnul specific stării conștiinței adormite.

Toate s-au schimbat când am întâlnit pe drum un grup destul de mare de copii, să fi fost poate în jur de 30 la număr. Unul dintre ei, un băiat de vreo 10 ani, îi teroriza pe toți, chinuindu-i amarnic cu multă răutate și fără niciun pic de milă. Acel băiețel era întruchiparea vie a golanului în devenire, dar sunt indulgentă numindu-l astfel întrucât cruzimea sa era atât de puternic imprimată în personalitatea sa încât mă face să cred că nu era tocmai un golan de rând în devenire, ci un sadic. Căutătura privirii lui era înfiorătoare, iar agresivitatea lui nu prevestea nimic bun. Toți copiii erau speriați și torturați de acest unic băiețel care avea putere asupra lor.

Observând toate aceste lucruri, am trăit iarăși un sentiment foarte neliniștitor, ca și cum eram în pericol, ca și cum influența forței care se exprima prin imaginea acelui copil putea să facă foarte mult rău, rău de nereparat. Am dat atunci să îl înfrunt, vrând să îl alung din preajma celorlalți copii, iar când am făcut un pas înainte pe stradă , stând față în față cu el, anatomia conștiinței mi s-a modificat iarăși, lucru pe care am tot încercat să îl descriu și în alte rânduri. Dar ce vreau să spun este că eu nu mă mai simt ca fiind eu însămi, slabă, nevolnică și neajutorată, ci din contră, mă simt investită cu o putere supraomenească ce îmi întărește brațele, mișcările, gesturile, acțiunile, voința, determinarea, simțirea și gândirea, etc., forța aceasta sufletească simțind-o că vine dinăuntrul meu, direct de la Ființa profundă. Astfel cred că pot spune că vorbesc despre harul Spiritului Sfânt pe care Ființa reală interioară mi-l transferă temporar în fața unei situații în care mă simt în pericol.

Acestea fiind spuse, este lesne de înțeles că cea care stătea față în față cu acel copil nu mai eram eu, cea pierdută. Și de ce găsea Ființa profundă că era necesar să intervină în această confruntare cu un băiețel de 10 ani nu pot explica decât întorcându-mă la impresia inițială care m-a făcut să simt că eram într-o mare primejdie. Stăteam înaintea grupului întreg de copii, toți venind în urma mea, pășind fără grabă. Mă ascultau, dar prezența lor mă incomoda, aș fi vrut ca ei să nu fi fost acolo, ci să fi fost singură în mijlocul străzii în fața acestui adversar neobișnuit.

Am ridicat mâna dreaptă spre el, făcând un gest cu palma spre a-l opri, dar nu eu controlam gesturile pe care le făceam, ci Ființa profundă. Degetele de la mână mi s-au mișcat conform voii și științei Ființei, dând glas semnelor, mudrelor. Numai câteva s-au exprimat prin mâna mea ridicată și toate s-au manifestat singure, izvorând din propria lor conștiință căci simțeam că eele însele își cunoșteau propria semnificație, iar mudra care mi-a încleștat degetele de la mână într-un gest ferm și categoric era semnul care semnifică Sfânta Treime și Iubirea. Acest semn m-a stăpânit și m-a condus înainte, ajutându-mă să opun rezistență contraforței pe care puștiul din fața mea o simboliza. Iar când puterea semnului s-a stabilizat în acțiunea mea, am deschis gura ca pentru a vorbi, dar nu cuvinte mi-au ieșit prin corzile vocale, ci sunete, mantre. Vocea îmi răsună atunci puternică și atotcuprinzătoare, însă de rostit nu am rostit decât mantrele ”A” și ”U”, dar auzindu-mă invocând aceste mantre, copiii din urma mea și-au slobozit corzile vocale la rândul lor, însoțindu-mă într-un cor de glasuri minunate. Dar copilașii aceștia continuau să mă incomodeze cu prezența lor imprevizibilă. Vedeam prea bine răutatea din privirea potrivnicului ale cărui trăsături ale chipului trădau enervarea și nerăbdarea, dar mai ales dorința de a chinui și tortura pe ceilalți pe care prezența mea i-o inhiba. Simțeam că numai pentru o secundă de mi-aș fi pierdut concentrarea în acțiunea și simțirea mea din cauza unui gest imprevizibil făcut de vreun copil toată strădania mea ar fi fost zădărnicită căci neatenția mea ar fi lăsat poarta întredeschisă pentru ca răutatea ce-mi stătea dinainte să pătrundă înăuntru. Iar contraforța aceea îmi ținea piept cu înverșunare și încăpățânare, dând să intoneze mantrele la rândul său, dar în bătaie de joc, chiar dacă dădea pas cu pas înapoi în timp ce eu mergeam înainte. Și cu fiecare pas pe care îl făceam simțeam că puterea Ființei nu mă slăbea și că mă ajuta, dar în același timp îmi simțeam slăbiciunea și eroziunea din interior, ca și cum aveam de-a face cu o contraforță peste măsură de puternică pe care în acea clipă nu o puteam decât alunga temporar, dar nu și distruge, ceea cce mă făcea să fiu încredințată că aveam să mai am de-a face cu acea entitate a minții.

Astfel am continuat să merg înainte, folosindu-mă de iubire ca săă înfrunt răutatea. Când m-am trezit, am băgat de seamă că adormisem pe partea dreaptă a corpului. Îmi țineam brațul drept sub pernă, iar degetele îmi erau încleștate în forma semnului care simbolizează Trinitatea.

Încă mă preocup să identific numele demonului interior ce se ascundea sub înfățișarea băiatului, iar prima bănuială mă duce cu gâmdul la o coborâre în infernul particular în timpul căreia Luciferul particular m-a pus față în față cu niște forțe mentale pe care le-am recunoscut ca fiindu-mi adevărații torționari. Numai bănuiesc că, de-aș merge pe această linie a interpretării, amintiri foarte dureroase din vieți anterioare îmi vor fi declanșate. În fond, mantra ”A” este recomandată pentru o astfel de practică, fiind asociată cu plămânii, în timp ce mantra ”U” este asociată plexului solar.

Luni, 03 Mai 2021

Dar nici acolo nu fusese sfârșitul călătoriei mele în tenebre în cursul acestei dimineți. Scoțându-mă din acel cutremur, Luciferul particular m-a mutat într-o altă regiune plină cu alte umbre, forme, chipuri și înfățișări. Strecurându-ne printre cei prezenți, nu am putut percepe nicio emoție vibrațională dinspre cei prezenți, dar când două forme cu înfățișare de băieți tineri s-au apropiat de noi, ceva tare ciudat s-a întâmplat cu mine. Lucifer m-a ținut chiar mai din scurt între brațele sale probabil pentru a mă împiedica să reacționez cu violență, dar chiar și așa, trecând pe lângă cei doi m-am lăsat molipsită de emoția vibratorie pe care ei o exprimau prin ei înșiși și prin înfățișarea lor. Atunci o mânie năpraznică m-a cuprins, răcnind la ei cu zbierete amarnice, dând din mâini ca să îi prind, ca să îi zgârii și ca să îi sfâșii:
– De fapt, voi sunteți torționarii mei! De fapt, voi sunteți cei care mă chinuiți și mă necăjiți!

Și cât am vrut atunci, cât am putut să vreau, Bunule Dumnezeu, să am la îndemână spada simbolică a focului purificator spre a-i nimici pe cei doi pe care îi dibuisem ca fiindu-mi adevărații temniceri și torționari, forme mentale pe care, spre deosebire de multe din formele întâlnite pe drum, le port în psihicul meu în care le-am permis să se dezvolte, dar a căror identitate precisă nu am identificat-o încă. Cum aș putea explica mai bine simțământul trăit în acele clipe, întâlnind acele euri ale minții? Niciun torționar din exteriorul meu nu era de învinuit pentru orice durere, suferință și chin prin care m-a făcut să trec întrucât chiar în interiorul meu trăia cauza pentru care astfel de lucruri mi se întâmplă, acele forme izvorând de nicăieri altundeva decât din mintea mea, fiind și motivul pentru care atrag agresivitate și evenimente de acest soi în viața mea. Deja toată povestea se dovedea că nu mai era o chestiune de a-i ierta pe greșiții mei, ci de a mă ierta pe mine însămi întrucât ce purtam în mine era cauza întregii mele suferințe, dar a mă ierta pe mine însămi, departe de a însemna să manifest milă, indulgență și toleranță față de propria persoană, mi se arăta clar și limpede că însemna să mă ofer singură spre moarte, moartea interioară, prin nimicirea și dezintegrarea totală a cauzei inițiale căreia nu i se mai putea îngădui să mai existe. Iertarea unui păcat înseamnă, de fapt, moartea cauzei, iar față de aceasta nu se putea arăta inddulgență, ci asprime.