Complexul Elektra, sursă de confuzie, de conflict și de sterilitate emoțională

 Conștient, subconștient și inconștient, Meditații, reflecții și introspecții, Oful meu, Suflete pereche, Trezirea spirituală  No Responses »
dec. 232021
 

<>

Joi, 23 Decembrie 2021

Marius,

Ți-am confesat în ultimele scrisori că, fiindu-mi sufletul cercetat de către Tatăl care se află în ascuns, mi s-a îngăduit să îmi percep ambele naturi, cea divină și conștientă și cea bestialică, mecanică și inconștientă, în contrast pentru a-mi putea exprima hotărârea, în mod deliberat, în privința avansării în munca interioară, fapt care poate semăna cu avansarea la un loc de muncă unde ți se va cere să îți asumi mai multe responsabilități și mai multă răspundere pentru multe alte sarcini. Fiind pusă în fața acestei decizii de a avansa sau de a retrograda, sufletul meu a conchis că trebuie să meargă înainte. Dar ce nu ți-am mărturisit a fost faptul că, trăind toate aceste minunate fapte în universul interior, le-am trăit dintr-o perspectivă spirituală neutră, neavând nicio percepție asupra identității mele sexuale, nefiind. deci, nici femeie, nici bărbat. De fapt, în cursul acestor ultime experiențe descrise în ultimele două scrisori, m-am exprimat în fața Tatălui ca un fel de substanță amorfă, deci ca un fel de forță, lucru care nu a fost străin simțirii mele interioare, întâmplându-mi-se de câteva ori până acum să am percepția asupra mea ca și cum aș fi… ei bine… cum să îi zic? O bază de date, de valori și de informație portabilă și fără structură fizică. Suflet, prin urmare, și psihic în același timp.

Remarcând această neutralitate în separarea sexelor în simțirea mea, am cerut de la Ființa profundă, prin rugăciune, să fiu iarăși pusă în context cu sufletul tău pentru ca, în contact direct cu substanța psihică din care tu singur te alcătuiești, eu să mă pot percepe din perspectiva feminității mele. Căci, în fond, ceeea ce mă împiedică să văd este ura față de sexul opus, iar nu ateismul, dar dacă nu aș crede într-o forță dumnezeiască, atunci pe cine să rog să îmi redea vederea? Constat, din această reflecție, că, pășind peste cadavrul putrefact al ateismului inconștient, aș ști, prin cunoaștere, iar nu prin auto-sugestie, cui trebuie să mă rog ca să fiu ajutată să văd din nou. Dar când m-am rugat zilele trecute să fiu iarăși pusă în legătură cu sufletul tău pentru a-mi putea cerceta singură simțirea în ceea ce te privește, nu cred că m-am așteptat ca acest lucru să se și întâmple. Și acum nu știu dacă s-a întâmplat de-adevăratelea, dar ceva s-a întâmplat azi-dimineață, ceva ce mi-a condus simțirea pe o treaptă superioară de înțelegere. Și iată ce s-a întâmplat, pe scurt.

Era încă foarte devreme când m-am trezit și nevrând să le încurc pe mama și pe sora mea care urmau să înceapă să pregătească bucatele tradiționale pentru masa de Crăciun, am luat micul-dejun devreme, retrăgându-mă în dormitorul meu ca să meditez și ca să mă rog. Până am adormit, am privit la un minunat festival de culori și de imagini ghidușe și insolite. Iar când am început să văd de-a binelea, am simțit, în mod intim, că nu eram singură. Știam că erai tu, iar delicatețea ta era evidentă. Aș vrea să pun multă emfază pe această idee a delicateții tale pe care o exprimai prin fiecare gest și mângâiere, nicidecum nedorindu-mi să te fac să înțelegi, prin aluzia mea, că mă refer strict la actul intim. Nu era vorba despre asta. Sau, în orice caz, nu numai despre asta, ci despre ceva cu mult mai profund, ceva ce nu mai văzusem înainte. Sau, mai bine spus, nu vrusen să văd, fiind ceva ce nu pot detalia în cuvinte, dar pot simți cu inima că a venit de la Ființa ta. Dar eu ți-am spus în timp ce sufletul tău mă învăluia în adorație:
– Cine ești?
– Cum, cine sunt? Ți-am zis că sunt Marius.
– Nu te cred! Dacă ești el, Mama Divină mi-o va dovedi, ți-am răspuns, strigând după Mama Divină Kundalini și făcând semnul crucii în fruntea ta ca să mă păzesc de intruși și de incubi, temându-mă să nu fii așa ceva, o proiecție mentală mecanică izvorâtă din desfrâu și din dorință, zicând aspectelor elevate ale Ființei profunde că nu pot fi judecată pentru că te-aș fi tolerat când dovezile concrete ale comportamentului meu arată că, din contră, m-am opus incubului inconștient.

Ce mi-a arătat Mama Divină Kundalini pe care o implorasem să mă ajute este mult prea delicat ca să fie mărturisit, însă un lucru îl pot dezvălui. La sfârșit, înainte să mă trezesc, simțindu-mă în mod profund conectată cu acea formă care pretindea că este sufletul tău, ți-am spus:
– Eu nu cred. Nu cred!

Căci este foarte ușor să pricepi de ce, totuși, în adâncul inimmii mele nu cred că ești real! Orișicât mi-ai atins sufletul în ultimii ani, unele corzi, pur și simplu, au rămas neacordate, surde și în agonie în fața efortului tău. Însă nici nu pot nega că, după ce m-am trezit, am început să mă surprind înțelegându-ți mai bine motivația și intențiile ascunse, fără ca tu să mi le fi dezvăluit vreodată. Și acum mi-am amintit de această melodie de mai jos pe care am auzit-o în vis în ziua de miercuri, 06 Octombrie, când tatăl meu a fost externat din spitalul din București, întorcându-se la noi ca să mai stea cu noi numai 3 zile. Nu mă întreba cum am făcut-o, dar plecând de la aceste versuri am dedus că, în cursul nopții dinspre sâmbătă spre duminică în acea săptămână, mi se cerea să fac tot efortul să rămân în stare de veghe. Dar aceste versuri au altă semnificație acum, mereu au avut, de fapt, această singură semnificație pe care Tatăl mi-o comunica, în numele tău, ca să îți pot ierta lipsa de tact, de bun-simț și de cavalerism.

I was afraid I’d eat your brains
I was afraid I’d eat your brains
‘Cause I’m evil
‘Cause I’m evil

I’m a confident liar
Have my head in the oven so you know where I’ll be
I’ll try to be more romantic
I want to believe in everything you believe
I was less than amazing
Do not know what all the troubles are for
Fall asleep in your branches
You’re the only thing I ever want anymore

The National – ”Conversation 16”

De ce mi-ar fi trimis Ființa mea reală interioară aceste versuri într-un vis chiar înainte de moartea tatălui meu? Și cum aș putea să explic ce semnifică ”I was afraid I’d eat your brains” când tu ar trebui să știi mai bine? Marius, Marius, mă doare carnea pe sub epidermă ca sfâșiată în bucăți de ghearele unei sălbăticiuni trebuind să recunosc că ai fost mai înțelept decât mine, ferindu-te de mine și păstrând distanța față de mine fiindcă, altminteri, apropierea de mine te-ar fi împins să îmi mănânci creierul, metafora mea neavând nicio legătură cu conotația canibalismului! Însă, pur și simplu, este evident faptul că energiile noastre vibrează în mod diferit, fiecare la o cu totul altă frecvență. Marius, m-am plâns de multe ori de-a lungul ultimilor ani, de când am suferit atacul cerebral, căă eu am fost aceea care a tras de cei din jurul meu, căutând să îi motivez, să îi încurajez, să îi ajut să iasă din letargie și din depresie, eu trebuind să dau dovadă de mult curaj și de determinare ca să nu pic în cea mai îngrozitoare dezolare. Și prea puțină îmbărbătare am primit înapoi, cu toate că eu sunt cea lovită cu adevărat. Dar lucrurile nu au stat deloc astfel, iar multe din scrisorile mele dovedesc faptul că și de mine a tras cineva, că și eu am fost împinsă de la spate, că și eu am fost scuturată și cutremurată ca să mă trezesc din letargie și ca să îmi revin din depresie, că și eu am fost îmbrățișată, încurajată și ajutată. Iar sufletul tău a fost acela care a făcut toate acestea pentru mine, prin portița deschisă în dimensiunea astrală fiindcă, altminteri, în dimensiunea materială energia ta ar fi mâncat-o pe a mea. Știi care a fost poanta întâlnirii noastre la balcon, în stilul lui Romeo și al Julietei? Dacă, intrând în contact fizic direct, am fi avut amândoi atâta stăpânire de sine încât, stând pe canapea ca să conversăm, păstrând aceeași distanță între noi ca de la trotuar la balconul meu de la etajul 1, atunci ni s-ar fi dat îngăduința să avem contact fizic mai de timpuriu.

Dar eu am refuzat vehement să recunosc că așa stăteau lucrurile, plângându-mi de milă și urându-te din toată inima pentru nepăsarea ta, neputând să pricep că m-ai fi consumat de vie dacă mi-ai fi fost alături și cu trupul fizic, nu numai cu sufletul! Dar e prea târziu să îmi retrag acuzațiile, ursitul meu… Sunt la prea mare ananghie acum ca să nu afirm că ceea ce ai făcut față de mine, spre binele meu, este, de aici înainte, o deplină și certă dovadă de insensibilitate, de imaturitate și de imoralitate.

Mai prudentă, Ființa mea profundă m-a apostrofat în chip majestic după ce, săptămâna trecută, ți-am scris că mă pedepsești pentru greșelile tatălui tău. Așa că, în multa Sa milă și îngăduință, mi-a arătat cum și eu, în inconștiența mea, te pedepsesc pentru greșelile tatălui meu.

Am avut joia trecută, pe 16 Decembrie, o experiență spirituală tulburătoare, dar revelatoare. De fapt, în cursul acestui an am avut de mai multe ori această experiență, în fiecare rând repetându-se cu un grad diferit de intensitate. În cursul zilei de joi, săptămâna trecută, am fost mai conștientă ca oricând de constrângerile mentale și emoționale pe care această problemă inconștientă le presupune. Și pentru că nu vreau să fac niciun mister din experiența mea, îți voi mărturisi că este vorba despre complexul Elektra. Dacă nu știi despre ce este vorba, fă acest efort de a te documenta ca să înțelegi că nu mai este o chestiune pe care să o fi scornit eu, ci un mecanism psihic arhetipal foarte pe larg documentat în psihologie și psihiatrie.

Și pentru că vorbim despre complexul Elektra, este destul de reduntant să descriu conținutul acestor experiențe ale mele când se cunoaște faptul că vorbim, printre altele, de relații incestuoase. Desigur, totul la nivel inconștient, dar pentru mine orice regresie făcută în mormântul inconștientului nu mai este de mult timp o incursiune involuntară, ci una prin care captez, în simțire și în gândire, cum mă predetermină inconștientul să mă manifest în lumea vizibilă. Prima experiență de acest soi, când complexul Elektra a fost dezgropat de către Ființa mea reală interioară din inconștient, a fost una inimaginabil de dezgustătoare, de agresivă și de dezagreabilă, ca și cum efortul Ființei profunde era să atingă tocmai nervul cel mai profund al acestui tipar mental inconștient. Era mecanica pură a acestui complex și am convingerea că, dacă alți oameni ar avea contact cu acesta, l-ar trăi în mod identic, cu mențiunea că fiecare femeie l-ar avea ca personaj central pe tatăl lor. Căci complexull Elektra este relaționat cu fetele în raport cu tații lor, în vreme ce complexul Oedip este relaționat cu băieții în raport cu mamele lor. A doua experiență pe care am avut-o în cursul acestui an a fost tot atât de ciudată și de dătătoare de fiori pe șira spinării, la capătul ei aducându-mi-se la cunoștință numeroasele efecte negative pe care acest complex le lasă în psihic, mai ales când acesta nu este soluționat. Devenisem, deci, conștientă de efectul traumatizant al acestui complex când rămâne nesoluționat.

Dar în cursul dimineții de joi, săptămâna trecută, perspectiva mea asupra acestui complex Elektra a fost ușor diferit întrucât am avut un grad destul de ridicat de luciditate încât să nu mai percep influența mecanică a acestui complex asupra mea, Ființa profundă, care mă și ghidase în această regresie, îngăduindu-mi să fiu mai atentă la propriile sentimente, spre a le studia mai eficient. Astfel că, după ce obișnuitele scene incestuoase tipice acestui complex s-au epuizat, eu i-am spus imaginii tatălui meu care se proiecta din mintea inconștientă în fața mea:
– Tată, tată… dacă m-aș putea elibera din această constrângere, eu chiar aș fi capabilă să iubesc un bărbat!

Atât eram de conștientă de faptul că ce mi se întâmpla avea legătură cu acest complex de care îmi aminteam, în timpul experienței propriu-zise, din punct de vedere teoretic, însă lucrurile sunt cu mult diferite când le experimentezi în mod direct și conștient în Universul interior! Nu era, deci, de mirare că imaginea tatălui meu din copilărie se imprimase ca un prototip pentru imaginea unui partener, sfârșind prin a căuta prototipul tatălui meu în orice potențial partener! Cu alte cuvinte, am proiectat în bărbații din jurul meu tot ce a avut legătură cu tatăl meu și cu felul său de a fi. Iar dintre toți bărbații pe care i-am cunoscut în această viață, în John the Wolf am recunoscut cel mai bine imaginea tatălui meu.

Dar în tine, Marius, am proiectat ABSOLUT toată amărăciunea mea vis-a-vis de greșelile și de păcatele tatălui meu, pedepsindu-te pe tine pentru tot ce a făcut și n-a făcut el în această viață. Și am știut de mult timp că înfăptuiesc această nedreptate, această crimă față de tine, vrând să primesc de la tine ce n-am primit de la el, dar nu am vrut să recunosc față de tine faptul că te pedepseam pentru aceste lucruri, pentru greșelile lui, fiindcă vroiam să te pedepsesc și să te umilesc pentru că mi-ai înșelat așteptările, uitând că voi sunteți, totuși, două entități diferite.

Este peste putința și priceperea mea să explic cum se soluționează complexul Elektra la maturitate, dar nu mă îndoiesc că Ființa reală interioară posedă toată cunoașterea și priceperea astfel încât să mă ajute să mă eliberez din această constrângere mentală arhetipală, iar când se va întâmpla, o voi ști, motiv pentru care am deplina încredințare că și această experiență regresivă implicându-l pe tata se va mai repeta fiindcă, până la urmă, acest complex îmi fură din simțirea obiectivă pe care o am asupra lucrurilor, umbrindu-mi percepția asupra propriei feminități, lucru despre care am scris la începutul scrisorii mele. Și, Bunule Dumnezeu, nu m-ar mira deloc, deloc nu m-ar mira dacă aș descoperi că, la baza urii mele feministe, se află chiar tatăl meu.

Decât cerșetoare în iubire, mai bine singură la mănăstire

 Oful meu, Suflete pereche  No Responses »
dec. 142021
 

<>

Marți, 14 Decembrie 2021

Marius,

Ai făcut acest lucru în lumea tridimensională a materiei, știi tu mai bine care lucru, care îmi oferă luxul să am certitudinea de a crede că cel puțin îmi citești scrisorile. Dar dacă ești sau nu prezent și în visele mele continuă să rămână pentru mine un mister căci acest fapt nu te-ai îndurat să mi-l confirmi. Dar timpul mi-a dovedit că toată această chestiune a vindecării este ceva deosebit de tragic în Cosmos fiindcă, bolnav fiind, orb ca mine sau suferind de vreo altă afecțiune, ești constrâns de Marea Lege să ai mai puține așteptări să fii ajutat, să fii mângâiat, să fii consolat, să fii încurajat, să fii sprijinit de cei din jurul tău. Din contră, bolnav fiind, chiar și atunci când îți funcționează numai jumătate din creier, cum este cazul meu, tu ești acela care trebuie să facă acest sacrificiu de sine, ajutând pe alții, consolându-i, ascultându-i, încurajându-i, sprijinindu-i și mângâindu-i. Și toate acestea sunt acțiuni imperative pe care un suferind trebuie să le pună în practică pentru ca acesta să se deprindă, prin aceste circumstanțe în care este pus, să iasă în afara egoismului, a auto-importanței și a amorului propriu.

Am recitit aproape tot textul scris până în clipa de față și nu m-am putut abține să nu zâmbesc, remarcând că mai toate scrisorile de la început pe care ți le-am adresat începeau cu fraza: ”Nu vreau să îți scriu, dar mă obligă sufletul meu.” Nu cred că îți poți imagina cât efort sufletesc am depus în ultimele 2 săptămâni ca să îmi calc pe inimă pentru a-ți scrie aceste rânduri, adresându-mă direct ție. Ca să îmi calc pe inimă a însemnat să ies de sub influența lui ”madam”, deci de sub influența orgoliului meu rănit, acest eu psihologic care, în practică, s-a dovedit atât de greu de depistat în labirintul lăuntric fiindcă toate vociferările sale îmi par acuze îndreptățite și justificabile.

Marius… Marius… la ce bun să ai un suflet pereche? Ce rost au toate aceste lucruri care te implică în povestea mea de viață când tu nu mi-ai adus decât mâhnire, dezamăgire și deziluzie? La ce bun ești tu, bărbatul, când iată că în socoteala vieții practice te dovedești a fi o sursă inepuizabilă de amărăciune, de tristețe și de durere? La ce bun ești când golul pe care l–ai lăsat în existența mea nu am făcut decât să îl umplu cu lacrimi? De ce, în cruzimea ta absurdă, nu mi-ai dat drumul, eliberându-mă când ai fi putut, dacă nu ai vrut să ai de-a face cu mine? De ce m-ai făcut să gust infernul singurătății, al abandonului, al mâniei, al geloziei, al invidiei, al îndoielii, al neputinței, al neîmplinirii?

Marius, Marius…, am avut un vis tare năzdrăvan în urmă cu câteva zile în care mi-au apărut câteva figuri de vedete făcând cele mai poznașe fapte numai bune de surprins pe cameră de către paparazzi. De fapt, aceasta era și esența visului meu, anume că până și cele mai dosite și ascunse secrete ale oamenilor ies la suprafață dacă investigatorul care cercetează un caz oarecare dă de urma documentelor ”incriminatoare” potrivite. Dar zău, Marius, că în cazul tău tot ce ține de tine e învăluit de mister și de secretoșenie, ca și cum numai simplul act de a-ți pronunța numele în spațiul public constituie un sacrilegiu, un delict. Cum de este posibil să știu ce a mâncat Benedict Cumberbatch la micul-dejun azi-dimineață, dar nu pot să știu despre tine ce facultate ai făcut, unde lucrezi, ce hobby-uri ai (în afara skateboarding-ului și a jocurilor video), etc.? De ce nu mi se îngăduie să cunosc nimic despre tine? De ce nu îmi îngădui tu singur să fac parte din viața ta privată? De ce nu îmi dai voie să cunosc nimic din ce gândești? Din ce vrei? Din ce visezi? Din ce nădăjduiești? Oare nu au importanță aceste lucruri exterioare, iar din acest motiv îmi rămân tăinuite? Dar dacă nu au importanță, atunci de ce eu am fost forțată să le mărturisesc pe toate care țin de ființa mea pentru ca tu să cunoști din timp cine sunt și la ce să te aștepți? Ești tu oare un caz mai puțin complex decât al meu pe care îl voi putea elucida și decripta în numai câteva clipe îndată ce te-aș întâlni? E oare nevoie să te întâlnesc în persoană ca să pot decripta mecanismul tău de funcționare?

Marius, ca să te pot descifra nu trebuie decât să pătrund în încurcatul manual tehnic al orgoliului masculin. Ca să aflu cine ești în natura ta interioară nu trebuie decât să decriptez funcționalismele orgoliului masculin. Dacă pe orgoliul meu feminist l-am numit ”madam”, mă întreb pe al tău cum să îl numesc ca să fac dreptate adevărului despre absurdul situației dintre noi? Căci această poveste care trebuia să fie una despre iubire și despre suflete pereche s-a preschimbat într-un război al orgoliilor, iar orgoliul este cel mai puternic auto-sabotor al vieții. Chiar mai puternic decât este ateismul.

Orgoliul masculin este acea netrebnică practică a eului de a fi capabil de a purta războaie, de a vărsa sânge, de a îndura răni și de a avea mădularele zdrobite, dar de a nu putea suporta mustrarea unei femei. Dar am să împărtășesc cu tine motivul pentru care trebuie să te cert, să te dojenesc și să te scutur din himera în care dormi ca hipnotizat. Este vorba despre testul cuplului despre care am vrut să scriu în septembrie, înainte ca tatăl meu să moară. Primisem într-o noapte, în cursul meditației, o imagine deosebit de gingașă și de revelatoare. Eram împreună, iar fiecare era înconjurat de jur-împrejur de o aură luminoasă și strălucitoare. Apropiindu-ne unul de celălalt, am fost portretizați, în următoarele secunde, în actul intim. Însă începând cu acele clipe, aurele noastre mi s-au dezvăluit ca fiind atât de cuplate încât, împreună, formam o singură ființă și o singură aură. Toată acea strălucire ne învăluia pe amândoi, ca și cum eram acoperiți de o plapumă de energie luminoasă și vibrantă, electrică. Eram, pe drept cuvânt, complet îngemănați.

Nu mai este niciun mister pentru nimeni adevărul concret potrivit căruia energiile celor doi parteneri se cuplează în timpul actului intim, cunoscându-se faptul că germeni de lumină și germeni maligni ai egoului animalic sunt, inevitabil, transferați de la un partener la altul, în acest fenomen constând și karma sexuală. Dovada vie că așa stau lucrurile se vede foarte limpede în comportamentul tuturor partenerilor care, după ce au contact sexual repetat, încep să împrumute din obiceiurile și din năravurile celuilalt. Dar ceea ce nu se știe, lucru pe care nici eu nu l-am știut, este că tainele lui Dumnezeu sunt atât de nebănuite încât excepții de la regulă se pot ivi, chiar dacă pot surprinde. Vreau să spun prin asta că, în mod normal, energiile celor doi parteneri se cuplează în timpul actului intim, nu în afara lui. Și, așa cum am mai spus, acest fenomen poate determina situația, deseori inevitabilă, în care cei doi vor plăti karmic pentru greșelile celuilalt. Ei bine, Marius, excepția de la regulă este tocmai cazul meu și al tău, în acest fenomen stând și misterul din spatele actului magic și mistic de pe 13 Septembrie 2015 care ne-a legat sufletele și care a constat în această subtilă transfuzie reciprocă de germeni solari, ca și maligni, în ciuda faptului că noi nu am stat absolut niciodată unul în apropierea celuilalt la nici măcar un metru pentru ca un astfel de transfer de date să se facă. Astfel a procedat Tatăl cu noi pentru ca Voia Sa să se facă, avertizându-mă de multe ori de-a lungul timpului că scopul acestui act mistic era următorul: ”ca să înveți că greșelile și păcatele lui sunt și ale tale”.

Cu alte cuvinte, condiția de a-ți decripta păcatele și minusurile, ca și cum sunt ale mele fiindcă sunt ale mele deja, a devenit obligatorie ca să pot primi de la tine îndurarea ta. Nădăjduisem să primesc de la tine iubirea ta, ajutorul tău, consolarea ta, mângâierea ta și sprijinul tău, dar a trebuit să abandonez această nădejde, înțelegând că nu le voi primi de la nimeni, nici de la mama mea, nici de la sora mea, nici de la rude sau cunoscuți și nici măcar de la tine fiindcă nu m-am născut ca să fiu consolată, așa cum nici nu m-am născut ca să consolez. Departe de mine acest gând căci tocmai mi-am sumetecat mânecile, plângând și simțindu-mi inima sfâșiată, pricepând că rostul meu pe lume este să îi ajut pe ceilalți să își ia propriul taur intern (egoul animalic) de coarne pentru a-l răpune. Deci ca să mai aștept iubirea ta, sprijinul tău și mângâierea ta este o pierdere inutilă de timp. Mi-am făcut prea multe iluzii în privința ta, căsătorindu-mă cu tine și făcând copii cu tine în imaginația mea, ca să mai stărui în neghiobia mea căci refuzul tău de a avea de-a face cu mine și de a-mi vorbi a fost pentru mine ca lovitura de bocanc pe care i-o dai în pântec unui om ca să îl faci să priceapă că este slab, prost, învins. Lovitura ta de bocanc în pântecul meu trebuia să curme în mine orgoliul, dar, în schimb, ai omorât în mine nădejdea fiindcă nu mai pot crede că toate acele lucruri legate de destinul meu pe care al 3-lea ochi mi le-a dezvăluit de-a lungul timpului mai pot fi posibile. Nici copilul, nici vindecarea mea, nici întâlnirea cu tine. Mai ales întâlnirea cu tine! Mi-am cercetat îndelung inima în cursul ultimelor zile, cântărindu-mi fiecare lacrimă ca să îi aflu sursa de proveniență. Și nu există dubiu că ele vin din deznădejde, din pierderea speranței și a încredințării că te voi cunoaște în persoană într-o bună zi.

Pe bună dreptate îți scriu toate acestea ca să te dojenesc pentru că sufletul tău singur mi-a zis astfel: ”Fă-mi inima din rece caldă și fă din piatră, precum e, să iasă foc.” Focul este Eros, este iubirea și este Mama Divină Kundalini. Dacă nu crezi în Divina Mamă, atunci nu ai înțeles nimic din ce am scris și cu atât mai puțin ai înțeles faptul că, simțindu-i forța electrică în corp în fiecare minut al zilei, am atins pragul agoniei din cauza durerii. Dar dacă ai vedea rezultatul (sau, mai bine zis, dacă l-ai auzi), am încredințarea fermă că nu te-ai mai îndoi că sub epiderma mea circulă o forță electrică mistuitoare capabilă să deschidă orice înfundătură oarbă.
– Atunci, de ce nu îți deschide înfundătura orbirii? mi te vei adresa țâfnos, tot așteptând de atâția ani, de la distanță, să vezi miracolul înfăptuindu-se.

Poate că uiți, în lamentările tale, că focul care purifică este Eros și este iubirea. Și poate că uiți că ura stă la baza orbirii mele. Ura, în mod evident, este antagonistul iubirii, iar pentru a mi se îngădui să lucrez la mecanismul urii pentru a preschimba această emoție din păcat în virtute, trebuie să aduc numeroase dovezi de bună-voință, de bună-credință, de disponibilitate de a coopera cu Marea Lege, etc. Mai mult decât atât, îți voi povesti în cele ce urmează o scurtă experiență avută în urmă cu 2 săptămâni care mi-a dovedit ceea ce am înțeles și simțit încă de când am suferit atacul cerebral, anume că îmi percep orbirea ca pe un fel de pânză ținută dinadins peste ochii mei ca să mă împiedice să văd.

Așadar, visam în acea noapte ceva destul de urât, o grozăvie, o mutilare. Un corp de femeie rănit, sângerând, descărnat. Mecanicitatea visului s-a dovedit în momentul în care, deși începusem să conștientizez faptul că visam, nu îi puteam pune punct. Din contră, tot acel context sinistru se încăpățâna să se proiecteze din mintea mea în fața ochilor mei, în lumina astrală. Era cu adevărat foarte oribil, iar eu nu mă puteam trezi. După câteva clipe de privit ceva destul de minunat s-a întâmplat căci niște mâini gingașe și pline de milostenie divină s-au manifestat în visul meu, acoperindu-mi ochii și împiedicându-mă să mai privesc la scena macabră anterioară care nicidecum nu dispăruse. Dar eu nu o mai puteam vedea, ochii mei și sufletul meu nu mai erau expuși acelor imagini de coșmar. Cineva mă proteja, mă mângâia, mă consola și mă alina. Negreșit că acele mâini aparțineau Ființei mele profunde care mă supraveghea îndeaproape în cursul visului și care hotărâse să intervină atunci când acțiunea minții luase o turnură nefirească spre morbid. Dar sincer voi mărturisi că, percepând influența acestor mâini peste ochii mei, am băgat de seamă că acea percepție era identică cu simțământul pe care îl am vis-a-vis de orbire, anume că o forță superioară mie îmi acoperă în mod intenționat și deliberat ochii ca să mă împiedice să văd. Atâta doar că, până în acea noapte, nu am avut și percepția simțământului protecției. Cine mă protejează este limpede și demonstrat deja. Spiritul Sfânt dă bolile și le ridică în conformitate cu Marea Lege și cu Voia Tatălui. Dar de ce zic și simt că mă protejează nu pot încă să explic fiindcă nu pot să aleg din atâtea surse, sursă pe care, dacă aș vedea-o, expunându-mi ochii și sufletul la mecanismul său, negreșit că mi-ar distruge orice șansă de revenire la sânul Ființei profunde. Dar numai zic că nu știu să aleg din atâtea posibile cauze căci de simțit, o simt cu toată inima că aceasta este ura. Și unde este ură, este și orgoliu. Atât de mult orgoliu rănit!

Marius, toată viața mea am avut o stranie auto-imagine despre mine, ca și cum cea mai prețioasă lecție pe care trebuia să o învăț era aceea de a mă percepe pe mine însămi, ca femeie, în context cu sexul opus. Desigur că și toate celelalte aspecte ale vieții, ca bunăstarea, prosperitatea, succesul, meseria, etc., aveau importanță, dar cel mai pregnant sentiment pe care l-am trăit toată viața mea a fost legat de binomul femeie-bărbat și de raporturile dintre cele două sexe. Fiindu-i imprimată această căutare în genetica particulară, sufletul meu a căutat să răspundă în mod pozitiv acestei lecții pe care trebuia să o învețe, dar pentru că nu a primit și un educator potrivit care să îi predea această învățătură, s-a desincronizat de calea pe care trebuia să o urmeze. Scopul acestei învățături era foarte bine definit și numai de puțin timp am început să îi înțeleg semnificația, influența ta asupra existenței mele jucând rolul ”vrăjitoriei” care îmi deschide ochii către înțelegere. Iar dacă mama mi-ar citi confesiunea de față, s-ar înnegri de mânie și de supărare pentru că ea numai în această poziție nu ar vrea să mă știe, așa cum nu și-ar dori ca nicio femeie să fie, așa cum a fost și ea față de tata, anume într-o relație de inter-dependență totală de bărbat. Cât ar fi vrut ea să mă știe liberă și complet independentă de orice bărbat! Cât s-a luptat să îmi dea această învățătură, încercând să răsfrângă în mine frustrările ei, supărările ei, necazurile ei trăite alături de tatăl meu! Și cât de mult a greșit, imprimând în mine acea cauză pentru care Ființa profundă îmi acoperă ochii ca să nu mai văd, limitându-mi acțiunile și libertatea de mișcare la strictul necesar, la supraviețuire.

Marius, toată viața mea am crezut cu sinceritate că sentimentele mele față de sexul opus sunt corecte, că am prețuire pentru bărbați, că le port considerație, afecțiune, admirație și dorință de apropiere. Desigur că toate acestea s-au văzut în exteriorul meu, în efortul meu de a mă pune în context cu sexul opus prin diverse situații de viață. Dar dezgropându-mi-se cadavrele emoțiilor refulate din mormântul inconștientului de către Mama Divină Kundalini cu scopul de a-mi studia mintea, am întâmpinat o piedică destul de tulburătoare de care nu am fost, pur și simplu, conștientă. Pe scurt, sub stratul aparent de prețuire și de considerație pe care le simt față de bărbați, am descoperit că, în mod subconștient și inconștient, mă percep pe mine însămi, ca femeie, ca fiind auto-suficientă pentru supraviețuirea mea de-a lungul unei vieți obișnuite. De fapt, în interiorul acestui eu subconștient autonomia mea este atât de mare încât aproape că mă percep total independentă de bărbat pe care îl privesc, prin ochii acestei feministe, ca pe un obiect nefolositor și aducător numai de nenorociri, de războaie, de conflicte, de lipsuri, de amărăciune, de suferințe și de dureri. Mai mult decât atât, în interiorul acestui eu subconștient simt că, omorându-mi dorința maternă, omor în mine și dependența de bărbat. Căci lipsindu-mi dorința maternității, mă pot lipsi și de prezența bărbatului de care nu am nevoie ca să supraviețuiesc.

Marius, Marius, atât de mult am vrut să fii al meu, dar pornirea mea îmflăcărată nu se dovedește decât o tornadă pasională de suprafață care se va stinge repejor, așteptând un alt stimul bestialic instinctual ca să o provoace. Fiindcă, în afara acestei pasiuni de moment, nu îți găsesc utilitatea. Nu îți văd beneficiile pentru bunăstarea mea mentală, fizică și emoțională, fiind, din faptele concrete pe care le faci, izvorul tuturor amărăciunilor și supărărilor mele. Dacă scopul apropierii dintre feneie și bărbat este pentru ca ea să simtă în pântecul ei lovitura lui de bocanc, atunci mă dezic de această apropiere și o refuz deschis căci nu îmi este de niciun ajutor să rabd cruzimea ta când de foane nu voi muri fără tine.

Dar iată că Tatăl mi-a dat această nesuferită boală a orbirii care nu îmi îngăduie nici măcar să aprind aragazul ca să îmi fac singură de mâncare fără să nu fiu în permanență în primejdia de a da foc casei. Desigur că mai toți nevăzătorii se descurcă la capitolul ”supraviețuire” și în bucătărie, dar nu caut să abordez cazul concret al fiecărui nevăzător, ci să vorbesc la modul simbolic despre năpasta în care mă aflu de 8 ani și care acum descopăr că ucide în interiorul meu autonomia mea ca femeie și dorința mea de independență față de sexul opus.

Desigur ai putea spune că o altă femeie mi-ar putea găti. Dar oare mi-ar putea bate cuiele în piesele de mobilier? Sau mi-ar putea repara robinetele stricate de la duș? Sau mi-ar putea zugrăvi pereții în care s-a infiltrat apa de la vecinul de deasupra? Fiindcă toate acestea erau activități pe care începusem să le fac singură înainte să îmi pierd vederea, căutând să înlocuiesc acțiunea bărbatului cu efortul personal ca să nu mai depind, sub nicio formă, de el! Fiindcă adevărul gol-goluț este că, sub aparentul strat de prețuire și de admirație pentru sexul opus, desconsider bărbații, îi disprețuiesc și nu le văd rostul.

Marius, știi cum este pentru regia feministă autonomă din subconștientul meu să învețe prețioasa lecție a dependenței de sexul masculin? E o tortură inchizitorială din cauza căreia mă zvârcolesc sub propria epidermă neîncetat, suferind amarnic. Mă doare toată ființa ca atunci când ești zdrobit de stânci, căzând de la o mare înălțime. Plâng de mi se rupe inima fiindcă simt că, dacă aș alunga de la mine aceste credințe, n-aș face decât să mă ofer de bunăvoie bocancului din piciorul tău ca să mă lovești în burtă ca să avortez din mine reacțiunea, împotrivirea.

Și, Marius, tu m-ai lovit atât de tare în pântec că am rămas atât de paralizată de neputința de a mai reacționa încât nu mi-a mai rămas altă soluție decât să cerșesc îndurarea de la Tatăl, implorând să se facă Voia Lui ca să fiu scăpată de pedeapsa pe care tu mi-o aplici. Căci eu plătesc acum pentru greșelile tatălui tău, fără să îți dai tu singur seama că, prin mine, te răzbuni pe el. Fiindcă, dacă ai înțelege acest lucru, te-ar mustra conștiința și ai înceta să îl mai faci. Dar tu nu te oprești, motiv pentru care pot deduce că nu ai mustrări de conștiință. Și dacă nu ai mustrări de conștiință, nu înțelegi ce faci. Dar departe de intenția mea este să mai cerșesc de la tine mila și îndurarea ta, implorându-te să te oprești, să nu mă mai zdrobești, să nu mă mai pedepsești, să nu mă mai umilești, să nu mă mai ignori, să nu mă mai chinuiești. Tristețea mea în privința ta a atins pragul nepăsării, fiind și motivul pentru care nu te-am mai visat aproape deloc în ultimul an și jumătate.

Și toate acestea se întâmplă de la 13 Septembrie 2015 încoace, ca să învăț că greșelile și păcatele tale sunt și ale mele, în această cumplită și neîndurătoare încercare constând testul cuplului pe care, dacă nu îl trec, nu primesc focul Mamei Divine Kundalini. Și nici îngăduința de a-mi publica textul.

Dar despre ce cuplu vorbesc aici, alcătuit din mine și dintr-o iluzie, dintr-o himeră, dintr-un vis? Să fie oare posibil ca un om și spațiul cuprins în inima sa pe care l-a umplut cu lacrimi să alcătuiască un cuplu? Și chiar dacă ai fi real, cum ar fi perechea noastră văzută din afară când unul se prezintă ca un prinț, iar celălalt drept cerșetor? M-aș fi săturat cu firmiturile pe care mi le-ai fi aruncat, din milă, în poală. Iar dacă banii sunt motivul pentru care nu ai vrut să ai de-a face cu mine, visând la visuri de înavuțire, sincer îți mărturisesc că nu mi-ai putea aduce ofensă mai mare pentru care nu am să îți spun decât următoarele: SĂ TE IA DrACUL și să aștepți tu mult și bine ca banii să îți încălzească ție inima, făcând să iasă foc din piatra inimii tale!

Mustrarea de conștiință în cazul unei lady și al unui gentleman

 Suflete pereche  No Responses »
oct. 072021
 

<>

Joi, 07 Octombrie 2021

Marius,

Toată noaptea trecută am scris poezii și povestioare foarte frumos ticluite în perioada de tranziție dintre două reprize de somn. La început am crezut că iarăși primeam invitația inconștientului de a primi talent scriitoricesc de la magii negri și cum fenomenul acesta prin care am compus poezii până aproape de dimineață m-a îndepărtat foarte mult de obișnuitele bătălii interioare pe care le duc noaptea cu mine însămi, am crezut că inconștientul căuta să îmi distragă atenția de la chestiuni mai importante. Vrând să știu cum stăteau lucrurile în realitate, mi-am chestionat sufletul, cerându-i explicații. Dar acesta mi-a răspuns prompt:
– Ești vulgară!
– Și pentru că sunt vulgară mi se dă ca sarcină să compun poezii noaptea? mi-am interogat sufletul, cu toate că nu mă mira strania procedură de a combate vulgaritatea folosindu-mă de limbajul poetic.

Era destul de limpede că acesta era motivul pentru care sufletul meu se apucase să compună beletristică în toiul nopții. În fond, nu cerșisem în urmă cu două luni de la Ființa profundă să mă ajute să ies în afara vulgarității? Părea să aibă foarte mult sens ca procedeul de corectare să înceapă de la limbaj. Până la urmă, multe din scrisorile mele trecute sunt o dovadă foarte clară că am scris teribil de profan, de vulgar și de obscen, motiv pentru care m-am văzut nevoită să recorectez multe din frazeologiile întrebuințate pe care le crezusem atât de nostime la momentul respectiv. Dar mustrarea de conștiință este un aspect al Ființei profunde cu importanță crucială.

Acestea fiind spuse, aș vrea să trec în scris ultima conexiune intimă pe care am avut-o cu sufletul tău, trebuind să fac acest efort de stil de a îndepărta vulgarul din limbajul meu.

S-a întâmplat în cursul primelor ore ale dimineții de marți. Toate imaginile și scenele care mi-au fost arătate au fost gingășie pură, estetica personificată. Și toate gesturile pe care le-ai făcut față de mine au exprimat adorație profundă, însă mi-e teribil de greu să descriu propriul comportament. Mă puteam vedea foarte bine în toate acele scene, în timp ce în altele eram implicată direct și nu cred că simțeam altceva în afara unei copleșitoare bucurii, bucuria de a-mi vedea, simți și trăi visul cel mai de preț împlinindu-se. Eram îndrăgostită. Iubeam cu sinceritate. Iar iubirea este inimaginabil de estetică și de frumoasă atunci când o privești cum stă întipărită în caracterul cuiva.

Dar confesiunea pe care sufletul tău mi-a făcut-o în cursul acelor clipe m-a emoționat atât de mult, dar spre marele meu noroc și din fericire nu am mai recurs la fugă ca să mă îndepărtez de tine din cauza puterii pe care o ai asupra mea, ceva făcându-mi sufletul să rămână prins în toate acele scene atât de uluitor de delicate și de gingașe, până ce ți-am auzit și ultimul cuvințel al mărturisirii tale pe care, din prudență, o voi reformula astfel:
– Nu neg că în această viață aș fi avut unele așteptări de la tine, mânat de pornirile josnice ale acestor vremuri. Fără confesiunea ta ți le-aș fi cerut. Dar te rog, lasă-mă să îți arăt că sunt un gentleman.

Și când ți-ai făcut auzit ultimul cuvânt, ”gentlemman”, m-am întors în stare de veghe neînchipuit de repede, observând că manifestam obișnuitele simptome resimțite după conexiunile cu sufletul tău, respirația întretăiată, nervoasă și neliniștită fiind cel mai autentic indiciu că simt emoții extrem de puternice când am contact atât de intim cu sufletul tău.

Dacă această confesiune chiar a venit de la sufletul tău, nu poate decât să însemne că ai înțeles o bună parte din textul scris de mine și din suferința mea, eu însămi trebuind să pricep că expunerea mea prelungită la astfel de momente și de scene atât de gingașe constituie mijlocul prin care nădejdea are să strivească sub puterea sa larva mentală a stimei de sine scăzute, nădejdea că pot dezgropa din mine toată această gingășie, dar mă întreb, totuși, ce ai putea să înțelegi prin cuvântul descriptiv ”gentleman”? Dar sunt departe de a-mi mai dori să îmi obosesc sufletul cu interpretări adiționale. Mai degrabă aș vrea să trec în scris o altă trăire deosebită ce mi-a fost dată în cursul nopții de luni, 27 Septembrie, întrucât conținutul acelor scene dezvăluite mi-a explicat destul de clar de unde a venit eșecul în legătură cu întâlnirea noastră la ora 21:00, în ziua de miercuri.

Imaginile mi-au arătat o sală de judecată într-un tribunal obișnuit. Un inculpat era judecat, avocații își ținuseră pledoariile, iar judecătorul urma să delibereze, anunțând sentința. În cursul deliberării judecătorului, un înger a pătruns în sala de judecată, levitând în mare grabă către masa judecătorului. Era înconjurat de o imensă aură sferică de lumină albă și avea aripi. S-a apropiat de judecător, căutând să îi vorbească sufletului acestuia în mare taină. În mod evident, toate acestea se petreceau în lumile interne suprasensibile, deci în lumile invizibile. Îngerul înmâna sufletului judecătorului sentința stabilită de Tribunalul Divin și de Marea Lege pentru cazul individual al inculpatului respectiv, conform cu balanța faptelor sale bune și rele, deci conform cu karma și dharma sa. Cu toate acestea, sufletul judecătorului avea putința de a refuza sentința propusă de Tribunalul Divin, emițând o altă sentință. În acest caz, îngerul nu a mai insistat căci sentința propusă nu venea cu forța, dându-i-se voie sufletului judecătorului să își exercite liberul arbitru în luarea unor decizii, etc.

Dar atunci mi s-a arătat că refuzul sufletului de a asculta de sugestia îngeruluii trimis de Tribunalul Divin care nu putea fi decât unica și singura decizie corectă avea aproape exclusiv o cauză extrem de precisă: sufletul judecătorului nu avea imprimată în setul personal de valori și în profesiunea sa de credință ceea ce Iisus Hristos a vrut să spună prin următoarele cuvinte:

39. Și mergând puțin mai înainte, a căzut cu fața la pământ, rugându-Se și zicând: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă pe-alături de Mine paharul acesta!… Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”.
40. Și a venit la ucenici și i-a găsit dormind și i-a zis lui Petru: „Așa, un ceas n’ați fost în stare să privegheați împreună cu Mine!
41. Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Că duhul este osârduitor, dar trupul, neputincios”.
42. Ducându-Se iarăși, a doua oară, S’a rugat, zicând: „Părintele Meu, de nu-i cu putință să treacă pe-alături de Mine acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta!”

(Matei, 26:39-42)

Cu alte cuvinte, dacă sufletul judecătorului s-ar fi ghidat în viață după credința că Voia Tatălui trebuie împlinită, chiar cu sacrificiul diminuării importanței propriei voințe, atunci manifestarea fizică a sufletului judecătorului ar fi emis sentința hotărâtă direct de către Tribunalul Divin și de către Marea Lege a lui Dumnezeu. Dar pentru că acel suflet nu se educase în gimnaziul psihologic particular astfel încât să adopte credința fermă că Voia Tatălui trebuie făcută, și-a exercitat voința personală, luând singur hotărârea sentinței.

Nu mi s-a arătat ce pățesc aceste suflete care merg contra Voii lui Dumnezeu și contra Tribunalului Cosmic și contra Marii Legi, dar mă îndoiesc că li se iartă cu ușurință neascultarea, deși mai degrabă voi alege să cred că multe țin de karma și de dharma fiecăruia, negocierile cu Tribunalul Cosmic fiind posibile și încurajate. Mai mult decât atât, există și legea retribuției.

Însă ce vreau să evidențiez, punând mult accent pe această notiță, este faptul că am eșuat în legătură cu recuperarea vederii mele fizice la ora 21:00, în ziua de miercuri, fiindcă sufletul meu nu s-a educat încă să adopte în profesiunea sa de credință și în setul său de valori importanța imperativă și urgentă de a împlini Voia Tatălui, sacrificând propria voință. Altfel spus, în ciuda faptului că am primit de zeci de ori sugestia vindecării de orbire conform cu Voia lui Dumnezeu prin zeci de semne, sute de vise și de viziuni și de mesaje, sufletul meu nu a fost încă apt să imprime în conduita internă că ceea ce trebuie făcut este Voia Tatălui! Din contră. sute de pagini scrise de mine dovedesc că m-am opus cu încăpățânare Voii Tatălui, lucrând împotriva Sa și planului Său.

Cu toate acestea, găsindu-mă în acest punct deosebit de delicat în ceea ce privește vindecarea mea de orbire, Ființa profundă continuă să mă apostrofeze și acum că nu mai există loc de glumă, de îndoială și de împotrivire, singura opțiune din chestionar ce îmi este acordată din oficiu (și din milă) este să accept să se facă Voia Tatălui, imprimând această credință în centrul emoțional, deci în inimă.

Dar mă întreb, Marius, dacă tu ai stat vreodată oare la balconul meu în acea zi și la acea oră, crezând că întâlnirea noastră în aceste condiții poate fi înfăptuirea Voii Tatălui? Căci mi s-a arătat că sufletul meu a respins aceste criterii, agățându-se de alte condiții personale, cerând semne de la tine și câte și mai câte altele despre care am scris în zeci de pagini. Cu toate acestea, Ființa profundă mi-a semnalat faptul că de aș fi mers în momentul de față pe un drum totalmente greșit și desincronizat de Voința Tatălui, semnele din interior și din lumea exterioară mi-ar fi indicat acest lucru și m-ar fi avertizat cum să procedez ca să revin pe cale. Ar fi redundant să trec în scris ce îmi spun aceste semne. Scrisorile mele trecute stau ca dovadă irefutabilă că Mila Tatălui este infinită.

Dar nu aș putea să îți scriu o nouă scrisoare, Marius, fără să nu îți conunic ceea ce Tatăl Care se află în ascuns îmi relevă ca fiind Voia Sa pentru noi. Și iată mai jos, ca și cum sufletul meu ți-ar vorbi direct, bunule cavaler:

Fiecare dintre noi are nevoie de un loc în care să-şi afle tihna. Locul tihnit al sufletului meu e o minunată grădină în care prezenţa ta e vie.

Khalil Gibran

Din punct de vedere simbolic, găsesc că acea grădină este grădina Ghetsimani în care Iisus Hristos Și-a rostit rugăciunile citate anterior, ”prezența vie” în această grădină fiind Hristosul intim alături de care sufletul trebuie să privegheze, deci să rămână în permanență în maximă alertă percepție ca să nu cadă în ispită. Nu se poate contesta faptul că Voia Tatălui este ca sufletul să fuzioneze cu Monada sa Divină (deci cu scânteia individuală a Spiritului Sfânt) pentru ca și aceasta să fuzioneze cu Hristosul său intim și apoi cu Tatăl. E Absolutul în Voia Sa.

Dar de dragul neu și al tău, Marius, am să caut să privesc la acest mesaj din alt unghi, găsind că această ”prezență vie” (deci nu o ”amintire vie”) trebuie să îți aparțină, prezența ta vie în grădina în care sufletul meu și-a mai găsit odihna însemnând să fii prezent în acea grădină în oasele și în carnea ta. Fiindcă, altminteri, nicio fuziune dintre suflet și Monada sa Divină nu are să mai aibă loc. E testul cuplului. Sau, în orice caz, atât îmi permite să înțeleg abilitatea mea de a pătrunde sensul lucrurilor.

De multe ori în cursul ultimelor 10 zile am perceput în mod intim prezența Ființei profunde care, deghizându-se sub forma unei stele, S-a înălțat în fiecare rând pe bolta cerească plecând din întuneric, strălucind splendid în universul interior. Și ca în multe alte rânduri anterioare, această stea mi S-a arătat când numai în ochiul stâng, când numai în cel drept, declanșând fenomene atât de minunate în energia mea vitală și în suflet încât mi-e imposibil să descriu unele din aceste percepții pe care le am la momentul contactului cu Ființa reală interioară care numai prin simpla Sa prezență îmi dezintegrează iceberg-ul orbirii, simbol al ignoranței mele!

Și pentru că am pomenit de acel aspect al Ființei profunde pe care mustrarea de conștiință îl simbolizează, aș vrea să trec în scris și următoarea notiță despre cum, în cursul nopții de sâmbăta trecută, mustrarea de conștiință s-a dedublat pentru prima oară sub forma unei entități cu anatomie proprie și structură stabilă și fixă, având multă forță și putere de coerciție, multă voință și multă energie, ca și o doză considerabilă de umor negru, ca să îi zic așa. Dar acum mi-e destul de greu să îi descriu forma fiindcă, agitându-se ca o albinuță de jur-împrejurul meu, o bună parte din acea noapte nu a făcut decât să mă scuture din umeri, zguduindu-mă și zgâlțâindu-mă într-una ca să mă trezesc din letargia somnului ca să ies în afara corpului. Și fiindcă nu mă ridicam din lene, mi-a penetrat membrana conștiinței, urlând cât a putut de tare de undeva din adâncul acesteia, auzind sunetul mustrării de conștiință în capul meu ca o voce vorbind foarte tare într-un microfon:
– DĂ-ȚI SEAMA!!!

Se întâmplaseră toate acestea în acea noapte fiindcă mă mustrase conștiința cu foarte multă severitate pentru faptul că nu fac efortul suplimentar de a practica dedublarea astrală cu mai multă perseverență și tenacitate, căzând în somnul ispititor din care și Iisus i-a trezit pe apostoli, când aceștia nu au dat ascultare rugăminții Sale de a veghea cu El în grădina Ghetsimani. Și așa de mult m-a mustrat conștiința că a ieșit în afara mea ca să mă cutremure, spunându-mi într-una:
– Trezește-te!

Dar tu, tu…? Dă-ți seama, Zburătorul și cavalerul meu drag, dă-ți seama și tu.

Porumbelul alb și testul cuplului

 Gând pe rând, Teste și perioade de probă  No Responses »
sept. 172021
 

<>

Vineri, 17 Septembrie 2021

Sunt aproape 3 luni de când nu am mai ieșit pe balcon în ziua de miercuri la ora 21:00 ca să îl întâlnesc pe Marius, recuperându-mi și vederea în același timp. Am crezut că voi economisi o mare de lacrimi renunțând la această convenție a zilei de miercuri și, într-un fel, chiar mă simt eliberată de povara că el nu a fost cel mai probabil niciodată în fața balconului de la vechea locuință la ora stabilită. Dar numai într-un fel mă simt eliberată întrucât observ că această convenție a zilei de miercuri a lucrat pentru binele meu și spre folosul meu, fixându-mi foarte precis în minte ideea de viață trăită de la o săptămână la alta. Iar acum am pierdut acea nădejde și acea siguranță pe care credința că aveam să îl cunosc pe Marius în ziua de miercuri mi le statornicise și mi le asigurase. Acum nu mai am nicio idee cum se vor petrece lucrurile. Cum, când și unde. Acum locuiesc la etajul 4, așa că a-l mai aștepta să îmi cânte serenade din stradă este o pierdere de timp. Mă aștept să îmi scrie pe undeva, pe rețelele de socializare, pe mail, pe blog, oriunde, dar verific de aproape 3 luni canalele pe care le poate folosi ca să mă caute, iar asta de 3-5 ori pe zi, în fiecare zi, dar el nu s-a îndurat încă de mine, făcându-se material în existența mea. Ca să verifici într-una toate aceste mijloace de comunicare este un exercițiu care ajunge să te sfârșească într-un timp foarte scurt, furându-ți toată nădejdea și toată bucuria din suflet fiindcă la capătul fiecărei zile constați că sufletul tău pereche nu a simțit nevoia de a-ți vorbi nici în acea zi. Din acest motiv găsesc că toată povestea zilei de miercuri gândită de Tatăl a fost pentru binele meu întrucât, știind că întâlnirea propriu-zisă cu Marius avea să se petreacă direct în persoană la acea oră, în acea zi, am fost scutită de suferința și de chinul și de tortura așteptării în fiecare minuțel și secundă ale fiecărei zile a primului contact cu el. Iar această așteptare se dovedește cea mai cumplită și mai crudă și mai amarnică tortură.

Ca să descriu acum cum s-a derulat ziua de 13 Septembrie, când s-au făcut 6 ani de la acea zi care fusese cea mai frumoasă și importantă zi din viața mea, ar însemna să irosesc multă energie degeaba fiindcă este de la sine înțeles că am plâns până la epuizare. Toată săptămâna trecută am plâns până la epuizare, neputând nici să mai scriu, nici să mai gândesc, nici să mai judec, nici nimic. Până la epuizare am plâns, până la topire, până la demență. Am plâns găsindu-mă într-o stare emoțională de șoc profundă, neputând să găsesc nicio justificare omului al cărui suflet îl simt că mă iubește.

Și pentru că am plâns până la epuizare, nu am fost aptă, sufletește, emoțional și mental vorbind, să pătrund sensul ascuns al următoarei întâmplări pe care mama mi-a povestit-o în urmă cu o săptămână, în ziua de miercuri, adică în ziua de Sfânta Maria Mică, pe 8 Septembrie. În seara acelei zile ea mi-a povestit că în cursul zilei anterioare se petrecuse ceva destul de neobișnuit la fermă. Tatăl meu remarcase prezența unui „vizitator„ tare insolit pe teritoriul fermei, vizitator care se cuibărise foarte bine și comod pe o arcadă a unui solar. Era vorba de un porumbel alb, mic și tare gingaș, un puiet. Tatăl meu s-a apropiat de el din curiozitate, vrând să afle ce era cu el și ce vânt îl aducea pe la noi, dar spre marea lui surprindere a văzut că porumbelul nu a zburat, speriindu-se de apropierea tatălui meu. Văzând astfel, tata l-a mângâiat cu delicatețe, prinzându-l în mâini. Astfel a putut observa că puietul de porumbel avea aripile tăiate, cruzime care se practică în gospodării cu scopul de a împiedica păsările să zboare ca să nu fugă. Micuțul porumbel nu putea să zboare. Dar cum de ajunsese, totuși, tocmai pe arcada solarului nostru? Acesta este un mister greu de explicat. Dar pentru că era atât de mic și de gingaș, părinții mei au decis să îl țină un timp la adăpost, dându-i hrană și culcuș, până ce aripile au să îi crească la loc, moment în care intenționează să îi dea drumul ca să plece în legea lui. Porumbelul este încă la fermă.

Am fost atât de puternic impresionată de această întâmplare încât nici acum nu mi-am revenit întrucât am recunoscut simbolul universal al porumbelului alb din prima clipă când mi-a povestit mama. Porumbelul alb simbolizează pe Spiritul Sfânt, iar ca un porumbel alb să se prezinte în sânul familiei mele chiar cu o zi înainte de Sfânta Marie Mică nu putea să fie decât un semn de bună-vestire. Dar ce or fi vrut să spună aripile tăiate ale mesagerului Tatălui? De 10 zile este la noi, iar eu una nu pot înceta să mă minunez de această întâmplare. Cât de minunată mi se pare această întâmplare a acestui porumbel alb cu aripile tăiate trimis de Dumnezeu chiar înainte de Sfânta Maria Mică despre care se știe că este iconografiată cu un porumbel alb așezându-I-se pe cap! Și a venit acest porumbel atât de curând după ce și Ființa mea profundă mi se arătase, cu numai câteva zile în urmă, desfăcându-Și imensele aripi angelice pentru prima oară, după ce îmi spusese, în ultima zi a anului trecut, că fusese nevoie să mi le taie ca pedeapsă pentru greșelile mele! Și de ce a venit, de ce, de ce a venit mesagerul Domnului înainte de 13 Septembrie, când Dumnezeu trebuie să cunoască perfect de bine că povestea sufletului meu pereche este cea mai amarnică și mai severă caznă la care mă supune?

Dar plângând până la epuizare nu am înduplecat pe nimeni, nici de pe pământ, nici din Ceruri. Nu să plâng până la epuizare îmi ceruuse Ființa profundă să fac, ci să înțeleg rostul caznelor prin care sunt trecută. Și numai câteva zile au trecut de când am înțeles semnificația tainică a celor trei probe pe care le-am descris în compunerile anterioare că Maestrul interior mi-a dat teribila veste că aveam să mai fiu pusă la încercare, totul depinzând de această probă pe care Tatăl care se află în ascuns o punea la cale pe drumul meu. Căci mi-a dezvăluit Maestrul interior că, deghizat precum împăratul din poveste, Tatăl care se află în ascuns m-a așteptat sub pod, travestit în piei înfricoșătoare, căutând să îmi pună la încercare curajul și dârzenia înainte de a-mi da cu adevărat Voia Sa de a o porni pe cale, întocmai cum și împăratul își testează fiii și ficele când aceștia pleacă din împărăția tatălui lor ca să împlinească misia ce le-a fost încredințată. Cu alte cuvinte, Dumnezeu hotărâse ca eu să trec prin cele trei probe: testul umbrelor, testul nebuniei și testul Lojii Negre.

Dar toate acestea nu au fost suficient de concludente pentru ca eu să îmi fi doveditt pe deplin buna-credință. Ca să mi se îngăduie să vorbesc în mod legitim și deschis despre învățătura gnostică, conform cu Voia Tatălui, mai există un prag, cel mai important prag, iar acesta este cel al cuplului căsătorit în mod legitim. Căci cuplul practicând magia sexuală este fundamentul spiritualității autentice, conform cu următorul adevăr citat din Maestrul Jorge Adoun, ultima încarnare a îngerului Adonay:

Că toate religiile sunt imitația și simbolul uniunii bărbatului cu femeia pentru a-l putea întâlni din nou pe Dumnezeu. Că scopul tuturor școlilor ermetice antice și moderne și mai ales Inițierea în Colegiul Magilor era să încerce să-l regenereze pe om prin intermediul energiei creatoare sexuale.

Și ca să îmi fie perfect înțeles că totul depinde de trecerea acestui prag fără de care Tatăl și Ierarhia Universală nu îmi vor da permisiunea de a-mi publica povestea inițiatică ce l-a avut implicat ca personaj pe Zburător sub dublul său aspect, cel al sufletului meu pereche și al lui Lucifer, m-am trezit zilele trecute că toate fișierele și folderele de pe desktop fuseseră rearanjate în cursul nopții. Coșul de gunoi a sărit iarăși pe locul 2 pe desktop, în timp ce jurnalul a căzut iarăși pe locul 3. Aș vrea să reamintesc faptul că la începutul lunii iulie am vrut să modific acest aranjament al fișierelor de pe desktop ca să îmi fie mai ușor să le accesez. Încercând să le mute poziția conform dorinței mele, sora mea a aruncat tot jurnalul meu la coșul de gunoi, nemaiputând recupera ce am pierdut într-o singură clipită de ochi. Spre marele meu noroc, făcusem o copie a jurnalului cu numai 3 săptămâni înainte, așa că paguba nu fusese chiar atât de mare. În fine, după aceea sora mea mi-a fixat jurnalul pe poziția a doua, mutând coșul de gunoi undeva mai pe la coada listei. Iar ca să mă trezesc deunăzi cu toate fișierele rearanjate pe desktop, jurnalul urmând iarăși coșului de gunoi, sigur a avut darul de a-mi da palpitații! E o chestiune de principiu, măcar atât pot și eu înțelege. Pe prima poziție se află iconița browser-ului. Pentru ca povestea mea și a Zburătorului să ajungă în cyberspațiul public trebuie să trec și de această probă la care Tatăl care se află în ascuns caută să mă încerce, testul cuplului, altminteri tot textul scris de mine este bun de aruncat la coșul de gunoi deoarece tot textul scris de mine este în strânsă legătură cu întâlnirea sufletului meu pereche.

Desigur, Marius nu mi-a pătruns încă în viața materială pentru ca eu să pot vorbi despre cuplul constituit în mod legitim din mine și persoana sa, așa că par foarte îndreptățită să vociferez contra acestui test, numindu-l absurd, lucru pe care l-am făcut și tot făcut iarăși și iarăși, plângând până la epuizare. Ce probă să trec când el nu este, fizic, lângă mine?

Mă bizui pe intuiție ca să răspund la întrebarea „De ce nu este Marius lângă mine, fizic vorbind?” fiindcă în răspunsul pe care îl voi da constă toată proba la care mă supune acum Tatăl, desigur numai într-o fază incipientă, lucru despre care voi scrie în zilele următoare, cum se dezvoltă și se așează concluziile în inima mea fiindcă nu este suficient numai să conștientizez că există un răspuns foarte logic la această întrebare, ci și să accept adevărul ascuns în acest răspuns.b

Prietenia între îndrăgostiți este arta de a păstra distanța

 Lucifer - tentatorul, Primul Logos Solar - Tatăl, Suflete pereche  No Responses »
aug. 232021
 

<>

Luni, 23 August 2021

Dragul meu,

Sunt 10 zile de când nu ți-am mai scris căci mi-a interzis sufletul tău să o mai fac pentru un timp, spunându-mi: „Lasă-mă să îmi fie dor de tine. Lasă-mă să lupt cu boul care sunt. Lasă-mă să îmi văd trădarea. Și iartă-mă că am călcat pe coada ta de stele!„

Desigur că figura de stil de la sfârșit se referă la influența astrală pe care sufletul tău a avut-o asupra mea, dar mijlocul prin care aceste cuvinte au ajuns la urechile mele este peste putință de explicat. Și au venit atât de curând după ce îți scrisesem că te prinsesem furișându-te hoțește în sufletul meu ca să descarci din el jurnalul pe care îl păstrez în taină, simbol al celor mai sincere adevăruri despre modul cum gândesc.

M-am luptat toată săptămâna cu dorința de a-ți scrie din nou, chiar dacă am avut despre ce povesti. Nu mult, fiindcă tot ce am trăit în cursul orelor de somn s-a șters la trezire din memoria mea, dar unele scene tot au rămas nespus de vii în amintire ca să nu fi meritat să fi fost povestite. Și chiar și azi am dubii în legătură cu această scrisoare căci sufletul tău este cel care singur m-a rugat să nu o mai fac, dar tot am să o fac și am să păstrez această scrisoare secretă până ce am să am deplina certitudine că o revendici de la mine.

Și fiindcă nu am mai scris o săptămână, mi-ai bătut la ușa visului ca să îmi faci cunoscut multul tău dor de mine. Totul s-a petrecut sâmbătă dimineața, iar de atunci sunt într-un fel de transă extatică, încercând să decriptez simțămintele pe care întâlnirea cu tine mi le-a răscolit în suflet.

M-am trezit tare de dimineață, iar când am adormit la loc, nu mi-am pierdut luciditatea. Și nici bine nu trecusem de zidul somnului că am perceput cum o conexiune se crea între sufletul meu și altă făptură omenească ce lua legătura cu mine prin undele telepatiei. Erai tu, iar tu mi t-ai prezentat în mod clar și deslușit, fără ocolișuri și fără ascunzișuri, drept Marius. Și nu doar că îți auzeam vocea pe acest canal de comunicare, dar te vedeam destul de limpede și te simțeam atât de aproape de parcă erai în pat cu mine! Iar amprenta ta energetică nu lăsa loc dubiului că tu nu erai cel de pe 13 Septembrie 2015 cu care sufletul meu s-a legat în mod intim sau cel care îmi pătrunde în vise folosindu-se de căi necunoscute mie. Erai tu, iar tu mi-ai zis:
– Sunt Marius, ți-e clar?

Și m-am prostit deodată precum o fătucă stând în preajma lui Făt-Frumos și un timp nu ți-am putut zice nimic și de teamă să nu ne plictisim stând în tăcere pe fir, am vrut să umplu timpul cu imputări și acuze, dar m-am abținut, lăsând acea stânjeneală de început dintre noi să se exprime de la sine, iar când toată jena s-a spulberat, ne-am aruncat unul în brațele celuilalt ca niciodată până atunci. Și mi se părea că mă trezeam intermitent în corpul fizic din cauza emoției ca să bag de seamă că respiram foarte ciudat, ca atunci când ești foarte, foarte emoționat, dar tu mă trăgeai înapoi în brațele tale ca să ne continuăm dansul pe care Luciferul particular îl supraveghea îndeaproape, atât de îndeaproape încât am văzut că eram între voi, tu stând în fața mea, iar el în spate. Erați amândoi manifestați în lumea mea interioară, tu, sufletul meu pereche, iar el, fratele tău geamăn care atât m-a pus la încercare în această poveste a Zburătorului. Dar el nu se implica în dansul nostru, chiar dacă l-am putut vedea cu colțul ochiului tot timpul, dar nu a intervenit căci nu la probe ne supunea, ci ne păzea ca să nu alunecăm în tenebre întrucât dansul nostru nu ne-ar fi putut duce decât acolo, atât de intimă ne-a fost conexiunea. Iar tu te-ai lăudat că ai făcut așa și pe dincolo, că ai venit iar la mine, că nu-știu-ce și că nu-știu-cum, la care eu ți-am răspuns:
– Tu ai venit la mine? Așa crezi tu? Că tu vii la mine? Dumnezeu este Cel care mi te aduce!

Fiindcă întocmai așa stăteau lucrurile! Altcineva în afara Tatălui nu avusese cine să fie în spatele întâlnirii noastre care prezenta acele simptome neobișnuite care fac ca aceste conexiuni dintre sufletele noastre să fie inconfundabile. Fiindcă se petrec cu complicitatea Tatălui, mi-a devenit limpede de-a lungul anilor că de la Dumnezeu vine mereu bună-voința, iar nu de la sufletul tău care își zice să îmi mai facă o vizită astrală! Poate că ai făcut-o din când în când în mod deliberat și din proprie voință, dar unele întâlniri de acest soi au niște simptome foarte particulare care le transformă în întâlniri cu totul și cu totul deosebite.

Și ca să rezist timp atât de îndelungat stând în brațele tale în lumile interne suprasensibile, cu toate că respirația mea funcționa precum un sistem de ventilație, nu putea să fie decât datorită complicității Tatălui. Și Voia Sa a fost cea care m-a pus în acele clipe în fața unui adevăr atât de extrem de tulburător, fiind și motivul pentru care am amânat scrierea acestor rânduri până azi, trebuind să dau un sens pe care să îl accept sau măcar pe care să îl tolerez în legătură cu cele trăite și simțite sâmbătă dimineață.

Fiindcă noi am tot continuat să dansăm, sărutându-ne, mângâindu-ne și alintându-ne, dar cum făceam vreun pas, oricât ar fi fost de departe de tine, mă urmai fără a te împotrivi în niciun fel. Nu-știu-câți pași am făcut eu în acest fel, băgând de seamă că se întâmpla ceva foarte insolit între noi în această scenă pe care Dumnezeu o regiza în mod deliberat pentru ca eu să văd un adevăr de care nu eram conștientă. Și vedeam bine că pașii făcuți de mine te atrăgeau ca un magnet oriunde mă duceam, dar mai ales că din mine izvora o emanație vibrațională care te făcea să fii predispus să răspunzi dorrințelor pe care acea formă a mea le avea. De fapt, erai atât de responsiv la dorințele mele că ți-am și spus, atrăgându-ți atenția și alertându-te asupra faptului că te puteam aduce în orice poziție aș fi vrut. Sunt numai câteva explicații pe care le pot da acelei predispoziții pe care am văzut-o în tine de a fi responsiv la dorințele mele: ori ai un eu animalic din regnul caninelor care te face să îți urmezi stăpânul peste tot, ori ești obsedat de mine, ori ești îndrăgostit de mine.

Dar nu pentru acest scop îmi izolase Dumnezeu acea emanație vibrațională, nu ca să mă ducă în tentația de a folosi acea atracție a ta față de mine ca să te manipulez sau ca să te controlez, etc. Lucifer stătea de pază ca să îmi aduc aminte că ar fi fost imoral să mă folosesc de acea emanație personală, chiar dacă am să recunosc faptul că a fost deosebit de greu să mă abțin să nu te fac să dansezi după cum aș fi vrut eu.

Nu, nu acest fapt m-a tulburat până peste marginile firii. Nu acest fapt mi-l dezvăluia Dumnezeu, ci faptul că acea predispoziție a sufletului tău de a fi responsiv la dorințele mele este dovada că ultimii ani sunt rezultatul unor lucruri pe care le-am vrut fără să fi știut că le vreau și pe care Dumnezeu a stabilit să le împlinească deoarece erau conforme cu Legea și cu planul Său pentru mine. Mi-e peste putință să explic mai limpede ce am trăit sâmbătă dimineață, câtă vreme a ținut această parte a întâlnirii noastre, fiind pusă în fața acestui adevăr care m-a mișcat profund, adevăr care mi-a arătat că felul tău de a fi care mi s-a părut intolerabil de insultător și de jignitor de-a lungul anilor se datora, într-o mare parte, unei dorințe pe care eu o aveam și la care tu erai responsiv într-un mod mai degrabă inconștient decât conștient. Iar eu te-am numit porc fiindcă ai făcut să se întâmple ceva ce mi-am dorit foarte mult, de vreme ce Tatăl Și-a asumat rolul de complice pentru ca faptul să se întâmple, dar să mă ajute Dumnezeu să înțeleg ce am putut să vreau atât de mult încât munții să se miște din loc fiindcă lasă-mă să îți spun că forma sub care m-am exprimat în urmă cu două zile era destul de mulțumită de rezultat! Dar mi-am stors creierii timp de două zile încercând să descifrez chestiunea aceasta a dorinței misterioase pe care am avut-o și pe care Dumnezeu mi-a împlinit-o în toți acești ani în care nu ai fost lângă mine, fizic vorbind, însă ce a ieșit la lumină este atât de nemaipomenit încât nu îmi vine să cred că ce am vrut ar fi putut să aibă atâta importanță încât să merite efortul de a deveni realitate. Dar a avut atât de multă importanță fiindcă a fost un fapt concret absolut indispensabil pentru vindecarea sufletului meu.

Finalul întâlnirii noastre mi-a explicat într-o manieră destul de subtilă ce anume am vrut, dar mi-e foarte greu să trec în scris concluziile mele. Și fiindcă legătura dintre noi se accentuase într-un mod extrem de intim, ți-am cerut să te oprești. O dată, apoi încă o dată și pe urmă încă o dată fiindcă eu nu vroiam să merg mai departe de dans. Așa s-a încheiat totul, aducându-mă în stare de veghe. Până să mă trezesc, Luciferul particular mi-a trecut calificativul său în catalog. Îmi pusese „Bine„.

Nu fusese un test, dar s-ar fi putut oare Lucifer abține să nu râdă pe socoteala mea, subliniindu-mi slăbiciunile? Căci ce amarnic m-am înșelat zilele acestea, crezând că îndemnul de a cere să se facă Voia lui Dumnezeu pe care l-am primit de la Ființa profundă în timpul meditațiilor era menit să pună capăt meciului dintre noi, punându-ți încăpățânarea pe banca de rezerve, numai ca să mi se arate că scopul rugăciunii mele era canalizat împotriva propriei încăpățânări care, deși a lucrat spre folosul meu în ultimii ani, acum nu mai este nici necesară, nici eficientă. Dar mai mult decât atât, una a fost să emit această undă vibrațională în mod involuntar în spațiul cosmic, emanație la care tu ai răspuns în sens pozitiv, primind-o, însă ar fi o cu totul altă poveste să mă folosesc de această emanație, acum că știu că există, ca să te forțez să faci ce vreau eu. Și nu pot, nu pot explica predispoziția ta de a da curs dorințelor mele decât în măsura în care unii îndrăgostiți declară persoanelor iubite că vor face tot ce aceștia le vor cere. Din perspectiva acestor concluzii pe care le trag, totul începe să semene cu un test de aici înainte, iar cea mai eficientă măsură de precauție împotriva tentației de a mă folosi de această emanație care mi-a fost arătată pentru a-ți influența acțiunile este să cer să se facă Voia lui Dumnezeu! Mai degrabă cred că Tatăl m-a pus în fața acestui adevăr ca să pot accepta cu mai multă ușurință faptul că ultimii ani au lucrat spre folosul sufletului meu decât contra lui, rezultatul karmei mele fiind ceva ce sufletul a căutat să primească. În afara acestor lucruri, îmi va fi cu mult mai ușor de aici înainte să îți iau apărarea în fața durei critici pe care ai să o primești căci nu cred că vor fi puțini cei care te vor judeca pentru că nu mi-ai fost alături de-a lungul anilor, fizic vorbind, chiar dacă îți sunt dragă.

Fiindcă și eu te-am făcut porc și măgar și prost și idiot și cretin, Marius, și te-am mai numit în mii de alte feluri când, în realitate, sufletul tău era responsiv la o dorință pe care o aveam și pe care nu o pot explica decât prin următorul citat care rezumă și sensul celor petrecute sâmbătă, fiind scenariul folosit de Tatăl ca să „monteze„ întâlnirea noastră, citat pe care l-am primit la foarte scurt timp după ce m-am trezit în acea zi:

Dragostea este arta de a păstra intimitatea, pe când prietenia este arta de a păstra distanța.

Sigmund Freud

Căci un prieten am vrut, Marius, un prieten care să fi fost îndrăgostit de mine și care să fi păstrat distanța față de mine o perioadă nedeterminată, atât cât mi-ar fi luat să îmi vin oleacă în fire, așteptându-mă. . Însă mă întreb dacă așteptarea ta se datorează unui impuls deliberat sau unei piedici pe care Dumnezeu ți-a scos-o intenționat în cale ca să te țină la distanță de mine, piedică pe care caută să ți-o înlăture din cale. Mi-e aproape de imposibil să accept acest adevăr dezvăluit despre acești ultimi ani, dar perceperea acestei emanații vibraționale a fost mult prea autentică pentru a nu lua în calcul posibilitatea ca, în realitate, eu să fiu cea care te-a ținut la distanță ca să mă pot întrema. Căci mi se epuizase tot sufletul.

Nunta de la care lipsește mirele (recidivarea stimei de sine scăzute)

 Dincolo de zidul somnului, Suflete pereche  No Responses »
aug. 082021
 

<>

Duminică, 08 August 2021

Doar mi s-a părut vineri dimineață că am obținut victoria în partida jucată cu Luciferul particular. Nu fusese decât prima repriză, iar când a început a doua repriză în cursul nopții dinspre vineri spre sâmbătă n-a fost nevoie decât de o scurtă demonstrație a rafinamentului său karismatic ca să mă facă să pierd meciul din primele minute! Și când m-a avut la degetul său mic, urieșescul său cap de dragon s-a proiectat dinaintea mea, suprapunându-se imaginilor pe care le derula de jur-împrejurul meu și rânjind la mine cu mult subînțeles.

Căci habar nu am ce spun când scriu că își face demonstrate puterile în fața ochilor mei. Trebuie că nu și-a încercat nici măcar 1% din potențial.

Dar atunci când Ființa profundă nu îl trimite pe Luciferul particular ca să mă pună la încercare, alt Zburător se strecoară în universul meu interior prin acele portițe pe care le uit deschise, din neglijență și din nebăgare de seamă. Căci toată viața mea m-am păzit prea puțin, fiind totalmente încredințată că nu se uita nimeni la mine, că nimeni nu mă vedea ca să fie necesar să îmi ferec porțile de pătrundere în lumea mea interioară, să mă păzesc de vrăji, de farmece, de blesteme, dar mai ales de Zburători cuceritori!

Azi-dimineață am trecut prin ceva deosebit de nostim. Din cauza căldurii sufocante din dormitorul meu dorm noapte de noapte cu un mini-aparat de aer condiționat deschis, dar în ultimele 2 zile mi s-a părut foarte friguros înspre dimineață, iar azi-dimineață aerul răcoros mi s-a părut și mai tăios, chiar dacă îmi plăcea nespus de mult acea răcoare care îmi liniștea sistemul nervos. Nu aș fi vrut să închid aerul condiționat, așa că m-am gândit că ar fi fost bine să trag o pătură peste mine, cu toate că mi se părea destul de ridicol să stau cu aparatul deschis, învelită cu pătura!

Dar în tot acest zbucium al meu nu mi s-a părut deloc straniu că vedeam! M-am ridicat un pic din pat, dând să caut pătura pe care știam că o pusesem la stânga mea, dar privind puțin în jurul meu, am băgat de seamă că pe pat era deja o pătură făcută șomoiog.
– Cu asta ce o mai fi aici? Nu îmi amintesc să o fi uitat în pat aseară, am gândit în sinea mea, continuând să nu observ faptul că vedeam și să nu pricep că unele din acele ciudățenii pe care le percepeam, precum răcoarea din cameră, erau semnale prin care se căuta să fiu trezită în timpul somnului.

Fiindcă în vis eram și nu îmi dădeam seama că mă comportam somnambulistic în universul interior. Am vrut, prin urmare, să trag pătura găsită în pat peste mine, dar când am aruncat o a doua privire prin cameră, am văzut că pe podea era o totală harababură, un talmeș-balmeș de obiecte, de pături și de lenjerii de pat. Și când am văzut că printre pături dormea un fel de boschetar am început să pun sub semnul îndoielii tot ce se întâmpla în jurul meu, dar m-am încredințat de faptul că visam numai când decorurile s-au modificat total, ultimul lucru la care am privit în camera mea de dormit fiind boschetarul de pe podea pe care un fost coleg de școală îl impersona. Acel băiat este unul din cei mai mari golani pe care i-am cunoscut vreodată!

Dar din acele scene m-am trezit în cu totul alt scenariu, fapt care m-a făcut să iau aminte la noile decoruri, chiar dacă continuam să fiu destul de adormită. Însă scenele erau mult prea gingașe și expresive ca să nu recunosc în ele semnătura creativă a Ființei profunde care mă absorbise în mijlocul unei scene de la nunta mea, nuntă de la care mirele lipsea.

Și cât l-am așteptat să vină mi-e imposibil să scriu. Eram în rochia de mireasă și mă retrăsesem într-o încăpere dosită în imensa biserică unde urma să se țină cununia religioasă. Vroiam să evit contactul cu invitații care începuseră să își piardă răbdarea, cerând explicații în legătură cu absența mirelui. Iar eu plângeam de amărăciune și de tristețe, complet neputincioasă și dezolată. Și am tot așteptat ca tu să vii, ursitule, dar pentru că și răbdarea mea avea să își atingă limita, am început ușor și fără grabă să mă dezbrac de rochia de mireasă.

Atunci regizorul visului meu a mutat imaginea peste cea a invitaților care începuseră să plece din curtea bisericii, convinși că mirele nu va mai veni. Și după ce defilarea lor spre ieșire s-a mai potolit, regizorul a mutat imaginea spre un alt centru de interes.

Era un dormitor simplu în care nu se vedea decât patul. Iar în pat erai tu, ursitul meu! Când te-ai ridicat din pat, ai făcut-o numai pentru că cineva îți bătuse la ușă. Era un comisionar care îți adusese un plic. Când l-ai deschis, ai scos o invitație de nuntă. Era o invitație la propria ta nuntă pe care tatăl tău ți-o trimisese și pe care era scris:

Cred că acum trebuie să știi… știi?

Atunci ai început să conversezi cu tatăl tău în mintea ta, ca și cum ați fi coomunicat telepatic, ca și cum tatăl tău nu mai era în viață, dar pentru că visul meu nu mi-a oferit decât sugestia acestei conversații, nu o pot reproduce. Ce pot însă să spun este că, după ce ai citit acel mesaj de pe invitație, ai început să te pregătești. Când te-am văzut foindu-te prin cameră într-un mod atât de direct și de intim am simțit cu toată sinceritatea că aveam să mă întorc pe dos. Și numai în acea clipă am început să îmi percep conștiința lucidă și să pricep că acela la care priveam erai chiar tu, Zburătorule! Și m-am rușinat așa de mult privindu-te că nu știam unde să mă ascund de jenă, așa că am dat să îmi închid ochii ca să nu te mai văd, dar vrând să îi închid sentimentul care a însoțit acel întuneric a semănat atât de tulburător de mult cu orbirea mea și cu credința mea distructivă că eu nu merit nimic bun, nici măcar să privesc pe cineva care mi-e drag. Și nu am idee ce forță supranaturală izvorâtă din Ființa mea profundă mi-a deschis ochii, forțându-mă să te privesc din cap până în picioare în timp ce te îmbrăcai cu niștte pantaloni casual. Erai numai în boxeri, trăgând pantalonii pe tine, aranjând cutele mototolite și făcându-te că nu mai era nimeni în cameră cu tine, cu toate că ochii mei acolo erau, cu tine în dormitorul tău, privind la trupul tău nu foarte înalt, destul de slab și atât de măsliniu. Și ai continuat să îți aranjezi pantalonii, lăsând să se vadă elasticul boxerilor. Tricou nu ai mai pus pe tine. Și când ai terminat cu îmbrăcatul acesta numai pe jumătate, te-ai îndreptat din șale și m-ai privit direct în față. Și nu mi-ai spus niciun cuvânt pentru că totul vorbea de la sine.

Dar oare știi, ursitule, oare ai înțeles sensul tainic al cuvintelor scrise de tatăl tău pe invitație? Oare ți-ai dat seama până acum că m-ai pedepsit pentru greșelile făcute de tatăl tău, punându-mi la încercare rezistența nervilor fiindcă el nu a rezistat și a abandonat?

Și cât de mult aș mai fi vrut să continui să te privesc! Primesc atât de rar ocazia să îți văd chipul în lumină. Și nici nu te mai visasem de atâtea luni! Dar m-am trezit destul de curând după aceea, simțindu-mă foarte emoționată pentru că te putusem vedea. În cameră era o răcoare foarte plăcută și pentru că era aproape de 08:00, am închis aerul condiționat.

Totul se petrecuse în lumile interne suprasensibile. Iar eu eram tot oarbă în lumea vizibilă a materiei, chiar dacă în interior vedeam.

Limpezirea legăturii dintre trauma siluirii și orbirea mea (materialismul)

 Conștient, subconștient și inconștient, Suflete pereche  No Responses »
iun. 102021
 

<>

Joi, 10 Iunie 2021

În această dimineață m-am trezit din nou în interiorul eului care a suferit trauma siluirii. Mi-ar fi plăcut tare mult să fi putut clarifica chestiunea acestei percepții a siluirii într-un mod mai limpede, dar mi-e foarte greu să descifrez căile acestei probleme numai din aluzii și jumătăți de măsură, dar trebuie că toate acestea se datorează faptului că nu sunt încă pregătită să mă confrunt cu această problemă atât de deosebit de delicată căci îmi amintesc că pe parcursul acestui an am mai avut un episod sau două legate de trauma siluirii care au fost foarte dezagreabile. ca să nu admit posibilitatea că e o chestiune de a fi pregătită psihic și emoțional pentru o astfel de explorare a acestei regiuni a mormântului subconștientului. Însă nu se poate contesta faptul că frecvența crescută a repetiției acestor episoade este un semn foarte bun fiindcă, până la urmă, această traumă, cu toate ramificațiile ei, stă la baza orbirii mele.

Poate că ar trebui să acord o atenție sporită și celorlalte detalii ale visului, detalii care au semănat foarte mult cu cele surprinse în urmă cu o săptămână, dar pe care nu le-am mai trecut în scris la momentul respectiv, detalii care sugerează sensuri tainice și simbolice pe care sper că le voi descifra cât de curând pentru ca procesul vindecării să fie cu adevărat eficient.

În această dimineață (ca și săptămâna trecută) m-am trezit în interiorul unui spațiu de locuit foarte straniu, un spațiu neamenajat, aproape ruinat, dar cu o poziție foarte bună în oraș. Cel de săptămâna trecută era în interiorul unui cartier, ca un fel de garaj, depozit sau chioșc printre blocurile din cartier, în vreme ce spațiul de azi-dimineață era ca un fel de construcție din sticlă, ca un balcon, lipită de peretele unei clădiri, aflându-se în plină stradă, cum se zice. Toată lumea putea foarte bine să privească înăuntru ca să afle ce se petrece în interiorul acestui spațiu dacă nu ar fi fost ferestrele acoperite de draperii de jur-împrejur. Era noapte când mă întorceam acasă împreună cu o fată pe care o cunoșteam. Privindu-mi strania locuință construită, practic, pe marginea trotuarului, i-am spus celeilalte:
– Sticla aceea numai dă iluzia că asta ar fi o casă de locuit, dar pare-mi-se că este destul de eviddent că sunt un om al străzii, o cerșetoare…

Ea nu a mai intrat cu mine în casă. Pătrunzând înăuntru, am descoperit că draperiile erau trase, lăsând oricărui ochi iscoditor cale liberă de a privi înăuntru, în vreme ce o ușă era lăsată deschisă, ca și cum cineva intrase prin efracție. M-am ocupat să acopăr și să închid toate căile de acces către exterior, însă nu puteam să nu constat că linia de sticlă dintre interior și exterior era foarte fină, putând foarte bine vedea și auzi pe trecătorii de pe trotuar care nu pășeau la mai mult de un metru de mine. Ce iluzie nemaipomenită era acel geam care se vroia a fi linia de demarcație dintre viața privată și viața publică! Dar nu am mai apucat să fac vreo altă mișcare prin ciudata casă că m-am simțit cuprinsă în brațe de niște mâini nevăzute. Dar ”nevăzut” nu este întocmai cuvântul potrivit ca să descriu entitatea care mă prinsese între brațele sale căci era aidoma omului invizibil sau așa-zis invizibil întrucât substanța din care se alcătuia crea o siluetă umanoidă de bărbat puternic și atletic. Era Zburătorul, dar eu aveam percepția asupra lui ca a a unui incubus invaziv și intrusiv care pătrunsese prin efracție în casa mea de sticlă. Însă mult greșesc spunând că intrase prin efracție, chiar dacă toate semnele arătau acest lucru, dar și această casă, ca și cea în care mă trezisem săptămâna trecută, îi aparținea, locuință pe care el mi-o dăruia mie, însă fără ca el să își revoce titlul de proprietar, ceea ce făcea ca el să aibă dreptul de a intra în propria casă oricând ar fi vrut, chiar dacă forțând ușa de la intrare. Și numai ce și-a pus mâinile pe mine că eu am perceput iarăși trauma siluirii în conștiința mea. Ne-am zbătut îndelung pe podeaua casei, vrând din toată inima mea ca cel care mă atingea să fie sufletul meu pereche, dar nu îmi puteam îngădui să las garda jos ca să mă încred că acea substanță ar fi putut aparține lui fiindcă nu îi vedeam înfățișarea. Cât aș fi vrut să îi fi văzut înfățișarea!
– Dacă ți-aș vedea chipul, dacă aș ști cine ești, poate că aș avea mai multă încredere în tine, i-am spus celui care nu mă slăbea deloc din strânsoarea sa intimă.

Dar când i-am spus că aș fi vrut să cunosc cine este, nu m-am referit la identitatea sa, ci la natura sa interioară, la felul său de a fi, la căile sale, la sufletul său și la intențiile și sentimentele sale față de mine pe care nu le pot descifra decât folosindu-mi imaginația. Ori a-mi fi folosit imaginația nu ar fi însemnat decât să creez o fantezie, o iluzie în mintea mea căci degeaba mi-a dat sufletul meu pereche permisiunea de liberă trecere în lumea sa interioară spre a o explora ca să îl cunosc mai bine pe el când el nu este lângă mine a doua zi, la momentul trezirii, pentru a-mi confirma sau infirma cercetările, impresiile și deducțiile care, în acest fel, nu rămân decât simple presupuneri și bănuieli.

În fine, receptându-l iarăși ca pe un străin care intra prin efracție în locuința mea, l-am privit din nou ca pe un siluitor, dar în acest rând nu mi-a mai îngăduit să fug niciunde în lumea visului, forțându-mă să suport agresiunea sa asupra mea de la un capăt la celălalt al ei, dar după un timp tot am fugit de el într-o altă lume, însă și de acolo am fugit ca să mă întorc la el, dar nici în timpul acestei de-a doua încercări nu mi-a fost mai bine căci simțeam frica de el în mădularele mele și apoi tristețea, dezamăgirea, compromisul…

Și nu m-am mai opus puterii lui de la o vreme, forțându-mă să îmi placă ce îmi făcea, dar măruntaiele conștiinței mele ar fi vrut să strige:
– Oprește-te, nebunule, oprește-te!! Palma-ți cu care m-ai rănit m-ar fi putut mângâia când am avut nevoie de mângâiere! Acum cine îți dă ție dreptul să ceri de la mine atâtea câte le ceri când n-ai dat nimic în schimb? Ești nedrept și iată că nimeni nu te vede cât de nedrept ești cu mine, victimă căzută în mâinile egoismului tău! Și pentru toată suferința pe care mi-o dăruiești cu atâta generozitate tot eu plătesc și tot eu te apăr în fața Legii când eu nu am vrut decât să te mai văd o dată, măcar o singură dată! Și nici măcar chipu-ți nu îmi este permis să îl văd nici măcar în vise! Cum să nu rezulte din toate acestea frică de tine, frică de mâna ta și frică de mângâierea ta când se dovedește că, în ochii tăi, eu nu fac mai mult decât un simplu obiect pe care să-l posedezi, să-l forțezi și să-l siluiești după bunul plac?

Dar nu îmi permitea timpul oniric să mărturisesc în atâtea cuvinte suferința mea, așa că iat-o scrisă, acum că încep să o descifrez puțin câte puțin. Cu toate acestea, monologul de mai sus nu este decât o figură de stil forțată care nu ridică vălul care umbrește atât de bine misterul acestei percepții atât de ciudate a siluirii pe care o am și care se repetă atât de des și despre care doar bănuiesc că este o derivare, o tulpină a molestului din copilărie, deci nu amintirea propriu-zisă a acestui nefericit eveniment din viața mea. Mai degrabă cred că s-a dezvoltat într-un alt context, fondându-se pe circumstanțe de viață diferite și fac pariu pe un milion de dolari că orice ființă vie (femeie sau bărbat) poartă acest agregat în psihicul său, ființă vie care, din cauza factorului financiar, se prostituează sub aparentul acoperiș legitim al căsătoriei sau chiar al concubinajului, în pofida faptului că între cei doi parteneri nu mai există de mult timp iubire (sau nu a existat niciodată!). Văleu și vai de noi, câte cupluri nu cunosc care, deși nu se iubesc cu adevărat, aleg să rămână împreună din cauza inabilității fiecăruia de a suporta cheltuielile de întreținere pe cont propriu, continuând să împartă și patul ca și compromis.

Dar mi se dovedește că eu am perceput această situație în care m-am aflat la rândul meu de două ori drept o agresiune, un viol. Cred că astfel pot explica de ce azi-dimineață, ca și săptămâna trecută, am fost pătrunsă mai întâi de o dorință arzătoare de a fi mai întâi prieteni, înainte ca actul intim să fie implicat, dar acum îmi vine destul de greu să explic mai bine ce vreau să spun în legătură cu această impresie. Însă cred că episodul de azi-dimineață a avut o mai puternică legătură cu această chestiune a banilor, în timp ce cel de joia trecută a avut legătură cu trauma molestului și cu efectele sale datorită percepțiilor mele care s-au învârtit aproape exclusiv în jurul ideii de atingere, de contact intim pe care eu îl resimt ca fiind forțat asupra mea. Nu există nicio urmă de dubiu că acest eu al minții apt de a-și plăti prin sex partenerul care plătește chiria pentru amândoi sau care contribuie în alte moduri din punct de vedere financiar este un dușman de moarte al iubirii, fiind un fel de deviație a materialismului despre care am pomenit în treacăt de multe ori înainte, ceea ce dovedește că deveneam conștientă că purtam acest blocaj în mintea mea, dar una este numai să vorbești despre problema în cauză și alta este să te trezești în interiorul său și să o retrăiești iar și iar în mintea ta ca să pui capăt supliciului. . Dacă până acum nu am înțeles d ce iubirea mi-a fost indicată de către Dumnezeu ca soluție și tratament pentru faptul că sunt oarbă, acum că am pătruns în această traumă ca să îi înțeleg mecanismul și funcționalismele încep să pricep că, într-adevăr, iubirea este medicamentul pentru boala mea. Însă nu vorbesc despre iubirea unei mame sau a unui frate sau a unei surori și nici despre iubirea unui prieten apropiat, ci despre iubirea unui bărbat care, oferindu-mi-o fără să își bată joc de mine și fără să mă profaneze, îmi va îngădui să devin conștientă de mine însămi.

Analiza mea va continua pe măsură ce episodul se va mai repeta!

Cum m-a călăuzit sufletul divin Buddhi prin teste ale curajului, dârzeniei și răbdării (continuare)

 Gemenii - sufletul uman și sufletul divin, Suflete pereche  No Responses »
apr. 162021
 

Vineri, 16 Aprilie 2021

Simplul fapt de a fi primit o vizită din partea sufletului divin chiar într-o perioadă atât de delicată în care mă simt cuprinsă amarnic de tristețe și de dezamăgire în toată profunzimea inimii mele în legătură cu Marius mi-a amintit de ultima vizită a lui Buddhi pe care mi-a făcut-o în urmă cu aproximativ un an tot într-o perioadă dificilă în timpul căreia am suferit tot atâta dezamăgire și descurajare în privința aceluiași Marius ca și acum. Ce mi-a spus și arătat Buddhi atunci nu pot dezvălui în întregime, fiind secrete conținute în știința spiritului pe care eu nu le pot explica, dar ce îmi este îngăduit să destăinui voi povesti.

Așadar, sufeream amarnic din cauza așteptărilor mele înșelate pe care le aveam față de cel care îmi este desemnat ca pereche în această viață. În cursul unei nopți Buddhi s-a manifestat în universul interior sub o formă care nu lăsa loc îndoielii sau confuziei, cunoscând din prima clipă când s-a apropiat de mine că era sufletul divin! Acela care venise la mine era soțul meu, al sufletului uman, în microcosmosul particular, iar iubirea pe care prezența sa mi-o activa era de așa natură că nu putea fi confundată, prezența sa trezind în interiorul meu amintirea de sine, cu toate că doar temporar. Eu și el eram autenticele suflete gemene și lui am simțit în acea noapte că trebuie să îmi încredințez întreaga soartă. Când m-a cuprins în brațele sale, strângându-mă la pieptul său, i-am simțit întreaga natură. Îmi cerea credință și încredere oarbă în el și în hotărârile sale pentru viața mea, el având acces la drumurile destinului meu pentru care avea puterea să ia decizii pentru a-l influența.

M-a mângâiat cu atâta blândețe, cerându-mi numeroase sacrificii și dovezi de bunăcredință, de devotament și de sinceră încredere în hotărârile sale, eu, sufletul uman al său, trebuind să mă conformez orbește și cu multă ascultare și supunere voii sale de care nu trebuia să mă îndoiesc, demonstrându-i că sunt o soție credincioasă și supusă.

Apoi m-a mustrat, însă cu multă tandrețe și bună-voință, zicându-mi că așteptările mele în legătură cu sufletul meu pereche ce mi-a fost desemnat în lumea vizibilă sunt nerealiste fiindcă noi, formele umane, suntem plini cu vârf și îndesat de defecte și de păcate încât și de-ar fi să cerem și să ne fie date marea cu sarea tot am fi nefericiți și nemulțumiți! Mi-a arătat cu multă drăgălășenie și gingășie că dorurile, așteptările și năzuințele mele cu caracter profund idealist nu pot fi împlinite de către animalul intelectual, ci de către el, sufletul divin și că mai mult decât poate să îmi dea Buddhi nu se poate da în întregul Cosmos fiindcă dincolo de el altă formă de iubire guvernează spațiul cosmic care intră într-o altă ordine de funcționare și că orice îmi doresc mai mult de atât nu există și este o iluzie care vine din dorința celui rău, a egoului intelectual și absurd a cărui fantezie este să îi fie pusă lumea la picioare.

Mi-a subliniat după aceea că natura mea este tot atât de defectuoasă ca natura perechii mele umane și, din acest motiv, Buddhi mi-a cerut să fiu îngăduitoare și iertătoare față de cel pe care mi l-a descris ca având propriile manii și obsesii, așa cum și eu le am pe ale mele și încă cu nemiluita! Și cu multă limpezime și în mod vădit, mi-a arătat că nu el, sufletul divin, era sursa actului mistic prin care trecusem în ziua de 13 Septembrie 2015, cerându-mi iar și iarsă accept natura imperfectă a aceluia cu care mă conectasem în mod profund în acea zi, devenind conștientă de propria mea natură plină de păcate mai întâi și acceptându-mi-o, ca și cum acesta era și scopul evenimentelor din ultimii ani!

Apoi m-a cuprins și mai strâns în brațele sale, ținându-mă la pieptul său ca pe un odor neprețuit pentru ca, din înaaltul cerului unde mă urcase temporar, să coborâm în mare viteză către pământ, pătrunzând în scoarța terestră și scufundându-ne împreună în acesta. Știind că mă ducea în măruntaiele pământului ca să coborâm în infernurile atomice ale naturii, m-am înspăimântat cumplit și, îngrozită de idee, am vrut să fac calea întoarsă, făcându-l și pe Buddhi să se înalțe odată cu mine.
– Te îndoiești de mine! mi-a spus el, continuând să nu mă slăbească din îmbrățișarea sa.

M-am strâns și mai mult între brațele sale ca să mă feresc de pericole, coborând înainte, dar după alte câteva clipe iar mi s-a făcut frică de locul unde știam că mă duce ca să mă curețe, așa că iar am dat înapoi, făcându-ne pe amândoi să pierdem din distanța parcursă în jos, comportându-mă conform cu zicala ”doi pași înainte și trei înapoi”!
– Iar te îndoiești de mine! mi-a zis Buddhi, dar fără să mă mustre cu asprime.

Nu știu ce m-a făcut în acea clipă să mă încred în sufletul divin, poate că amintirea de sine, dar cert este că la a treia încercare a lui Buddhi de a coborî cu mine în infernurile atomice m-am lăsat pe mâinile sale, ducându-ne atât de jos, până ce am pătruns cu sufletul divin într-un fel de bunker construit anume de el în adâncul infernului.
– Vom sta o perioadă aici. Avem multă muncă de făcut. Ți-am cerut atât de multe! mi-a mărturisit sufletul divin care, după ce mi-a dezvăluit astfel hotărârile sale, m-a scos într-o clipită la suprafață unde mi i-a arătat pe părinții mei căzând într-o prăpastie.

Am dat fuga spre marginea prăpastiei ca să le dau o mână de ajutor, dar sufletul divin m-a oprit locului, punându-și mâna în coșul pieptului meu (adică în dreptul centrului emoțional) ca să mă împiedice să alerg spre ei, zicându-mi:
– Dacă vei sări după ei ori de câte ori au să cadă în prăpastie ca să îi scoți de acolo, tu n-ai să poți face niciodată drumul înapoi spre mine. Și ei au lecții de învățat!

Buddhi ar fi putut atunci să îmi dezvăluie oricare piedică întâlnită pe cale sau chiar conținutul karmei mele, dar mi i-a arătat pe părinții mei pentru care am un puternic atașament din cauza neplăcutelor și dificilelor circumstanțe de viață în care ne aflăm de mai bine de două decenii și din cauza cărora m-am căpătat în judecata mea cu un puternic sentiment îndatoritor față de ei care mă determină să cred că de mine depinde modificarea circumstanțelor de viață în condiții favorabile bunăstării și prosperității. Ori din cauza acestei gândiri am făcut foarte, foarte, foarte multe greșeli pe drum, expresia pe care a folosit-o Ființa profunddă într-un alt rând ca să rezume definiția acestei piedici fiind ”money will hold me back forever”!

Nu îmi mai îngădui să interpretez în plus în clipa de față, vrând să dau voie emoțiilor constructive să se dezvolte înăuntrul meu după revederea lui Buddhi, fără a mai forța nota sentimentalistă după o zi pe alta, deși două idei concise se pot desprinde din învățătura și din sfaturile pe care mi le-a dat Buddhi:

1. Literele numelui de alint al lui Marius, Miuriel, inversate un pic, se transformă în cuvântul ”umilire”, esența întregii povești dintre noi putându-se explica astfel: când iubești trebuie să te umilești, însă întotdeauna ne doriim ca celălalt să se umilească, iar nu noi. Însă aceleași litere ale numelui său de alint, altfel inversate, dau ”miluire”, cuvânt care vorbește de la sine.

2. Cuvântul ”peliculă”, descompus după regulile rebusului, se schimbă în ”milă” și iată cum:
”pe l i cu lă” – peste litera ”l” este litera ”m” în alfabetul românesc, deci silaba ”li” se modifică în ”mi”; particula ”cu” se înlocuiește cu +, deci va rezulta ”mi+lă”, ”milă”.

Mila este virtutea spirituală pe care sufletul divin caută să o dobândească pentru mine în schimbul relei-voințe care abundă în psihicul meu prin intermediul situațiilor de viață prezente în legătură cu care Buddhi mi-a dovedit destul de limpede că nu se îngrijorează peste măsură ca să mă scape neîntârziat din ele, momentul prezent fiind foarte oportun pentru mine să lucrez ca să dezvolt mila, compasiunea, empatia, înțelegerea, dar și umilința.

Din însemnări trecute, prima conexiune cu sufletul divin:

15 Iulie 2015

Tot acum câteva luni, într-o dimineaţă din aprilie, am început să simt activitate în chakra coroană. Vedeam o lumină galbenă mată, puternică şi auzeam un zgomot asurzitor. În acest timp visam că avusesem un foarte bun prieten în copilărie, dar care plecase în altă parte. După 20 de ani el s-a întors, iar eu rămăsesem în acelaşi loc. L-am văzut stând pe un scaun în plină stradă pe care nu circula nicio mașină. Mă aştepta. Avea înfăţişarea unui băiat foarte simpatic de vârsta mea. Am fost reticentă pe moment să mă apropii de el, fiind pătrunsă de un sentiment foarte puternic că, dacă aș fi pornit-o către el, nu mai exista cale de întoarcere pentru mine. M-am temut de aceasta, dar până la urmă am făcut-o. Când am stat faţă în faţă, mi-a tras capul cu mâinile spre pieptul lui, și-a pus mâna dreaptă pe ceafa mea, apropiindu-mi capul de coșul pieptului său cu multă blândețe şi mi-a spus: ”I miss you, my dear friend!”
Atunci, aflându-mă între somn și veghe, pe punctul de a mă trezi, am început să simt înţepături puternice în creştetul capului și să tremur, iar în tot acest timp spuneam: ”O, Doamne, o, Doamne” .

Golul pe care absența sufletului pereche îl simbolizează în centrul emoțional

 Dincolo de zidul somnului, Oful meu, Suflete pereche  No Responses »
apr. 122021
 

Luni, 12 Aprilie 2021

Azi-noapte l-am visat pe VladN., ceea ce face ca toată seria asta de vise cu fostele mele simpatii din trecut din ultima vreme să fie bătătoare la ochi. În fond, Ființa interioară profundă lansase această campanie de purificare a trecutului meu romantic în ziua în care eul feminist a fost dezgropat din mormântul subconștientului meu, așa că nu mă miră foarte mult de ce aceste chipuri care au creat puternice impresii sentimentale asupra mea sunt luate iarăși la rând pentru a fi înțelese, disecate și apoi eliminate.

Mărturisesc că toată această muncă interioară are câteodată un caracter plictisitor, putându-se lesne transforma într-o rutină mecanică pe care mintea nu va întârzia să o respingă. Cum trăiesc în condiții de viață atât de limitative, percepând în mod foarte accentuat dezechilibrele și lipsurile întâmpinate pe cale, de la o vreme am început să nu mai am tot atâta tragere de inimă pentru chestiunea aceasta a dizolvării egoului, tânjind cu multă ardoare după vederea trupească ce îmi lipsește, după culoare, după soare, după aer, mult aer proaspăt și binefăcător, după mișcare în natură, după vânt și după verdeață.

Dar simt acest pronunțat dezechilibru mai ales la nivelul centrului emoțional, deci în inimă, nevoia de companie umană devenind deja o povară atât de apăsătoare încât simt că mă apropii, cu adevărat, de limita mea de toleranță față de situația în care mă aflu.

Azi-dimineață m-am trezit dincolo de zidul somnului în interiorul acestui gol din inima mea pe care nicio activitate nu îl poate umple, nici măcar acestea cu caracter spiritual, nici măcar minunatele experiențe onirice pe care Ființa reală mi le dă din belșug. Orice acțiune sau activitate puneam în mișcare în timpul acestei trăiri sufletești pe care am experimentat-o azi-dimineață nu reușeam să umplu acel gol. Era golul pe care absența sufletului meu pereche o simbolizează în viața mea, conștiința trezindu-mi-se în interiorul acestei emoții copleșitoare care trebuie să nu fie necunoscută niciunui muritor care a aspirat și continuă să nădăjduiască la întâlnirea sufletului pereche.

Pe undeva pe cale, învârtindu-mă ca un titirez băgat în priză în casa în care mă trezisem, am perceput prezența Luciferului particular și dacă nu m-am ținut scai de el, mai ceva ca cea mai nesuferită lipitoare, urmându-l peste tot și rugând și cerând și cerșind și implorând să fiu lăsată să îl întâlnesc pe Marius în lumea vizibilă a materiei fiindcă nu mai puteam îndura acel dezechilibru pe care îl percepeam în chip limpede și clar în acele clipe, munca din postura de celibatar având o limită de care eu mă apropii furtunos din cauza centrului emoțional, a inimii!

Dar Luciferul particular nu dădea răspuns solicitărilor mele, făcându-mă să îl urmăresc peste tot, până în clipa în care am ajuns în dreptul unui balcon, moment în care mi-a spus:
– Ia privește în sus!

Atunci m-am uitat la bolta cerească unde am văzut o sclipire de lumină care, umplându-se, lărgindu-se și rotunjindu-se, s-a preschimbat într-un corp astral sferic și luminos ca un soare în miniatură. S-a apropiat cu repeziciune de mine până ce a ajuns în dreptul meu. Ceva îmi spunea că nu era Tatăl Ceresc, iar când acest astru mi-a vorbit cu acea voce feminină auzită de atâtea ori înainte, am știut că era Ființa interioară cea care se manifesta în acel chip simbolic al unui astru luminos și strălucitor. Și mi-a spus astfel:
– Dacă aș fi în locul tău, m-aș ocupa acum să mă întorc iar și iar și iar la acele ppuncte de început.

De acolo m-am întors în starea de veghe cu imaginea astrului stăruind pe retina ochilor mei și cu sentimentul că trebuie să mă întorc iar și iar la anii copilăriei ca să identific alte puncte de origine ale suferințelor și blocajelor mele. E tema pe care și Luciferul particular mi-o încredințase săptămâna trecută, din aceasta venea și refuzul său de a-mi lua în seamă cerșitul și tâânguielile. Nu îmi făcusem temele.

Falsele realități imaginate ca adevărate

 Facultăți spirituale și virtuți, Lucifer - tentatorul, Meditații, reflecții și introspecții, Suflete pereche  No Responses »
dec. 172020
 

FRICA (definiție) – False Realități Imaginate Ca Adevărate

Joi, 17 Decembrie 2020

Ursitule,

Marți noaptea am trăit ceva tare simpatic, un fenomen ghiduș în care sufletele noastre trebuie că au fost implicate. Nu adormisem încă, dar găsindu-mă cu ochii închiși între somn și veghe, am început să captez pe retina ochilor interiori acele imagini care mă însoțesc câteodată în procesul meditației. Dar în acea noapte imaginile se manifestau într-un mod ghidat, ca să îi zic așa, deoarece se derulau sub forma unui fel de manual de utilizare. Pentru ce era conceput acest mannual cu imagini tehnice? Pentru un telefon! Dar stai să vezi despre ce telefon era vorba!

Nu știu dacă tu și prietenii tăi ați făcut, pe vremea când erați niște țânci, telefonul acela de jucărie fabricat din cel puțin două recipiente din-acelea cilindrice pentru medicamente pe care trebuia să le perforezi cu un ac încins la capăt, în vreme ce capacul trebuia tăiat ca să poți lipi o folie subțire de pungă din plastic de care atașai un fir de ață de combinat cu o așchie de chibrit, conectând toate recipientele de buline între ele cu acest fir care ținea loc de linie de telefon. Când eram copii, făceam tot timpul acest gen de telefon. Țineam firul întins și foloseam partea perforată cu acul încins a recipientului drept stație de emisie-recepție, punând-o când la gură ca să vorbim, când la ureche ca să auzim. Funcționa chiar și la 20-30 metri distanță între noi și era, pe vremea aceea când nu exista Iphone-ul, o jucărie nemaipomenită!!

Așadar, manualul cu instrucțiuni derulat sub formă de imagini marți noaptea arăta cum se folosea un astfel de telefon. Curând după ce ultima imagine s-a șters din ochii mei interiori, mi-am auzit vocea sufletului, nu diferită de vocea mea interioară, spunându-mi:
– Taci acum!! Nu mai gândi nimic, taci și ascultă!

Puteam, oare, să fac altfel? Dar ca să îți oprești mintea din a mai gânddi, chiar și pentru un minut, nu este floare la ureche, dar am reușit în cele din urmă să îmi fac mintea să tacă, ascultând în maximă alertă percepție. După aproximativ un minut de așteptare, am auzit o altă voce, distinctă de a mea, aparținând unui bărbat, spunându-mi:
– Să nu îți fie frică de mine!

De cum am auzit aceste cuvinte, am știut că vin de la sufletul tău, înțelegând că și joaca de copii de-a telefonul era un fel ghiduș al sufletelor noastre de a comunica telepatic prin undele cerebrale. De altfel, am auzit această voce venind de undeva de departe, din exteriorul meu, iar nu din mintea mea. Dar ca să stric cheful tuturor cu felul meu de a fi un căpcăun morocănos și țâfnos, am spus:
– Cine ești?

Dar sufletul tău nu mi-a mai răspuns. Telefoanele acestea de jucărie nu funcționau decât pentru scurtă vreme, până ce folia de plastic, firul de ață și chibriturile se slăbeau, determinând întreruperea conexiunii. Să fi fost tu atunci pe o rază de o sută de metri pătrați în preajma mea de această metaforă a telefonului rudimentar să fi fost sugerată ca mijloc de comunicare? Nu am de unde ști.

Dar știam că fusese sufletul tău și simțeam că sufletul tău mă avertiza pentru a mia oară în legătură cu simțămintele cele mai pronunțate pe care continui să le eman în cosmos în privința ta… Totuși, de unde să fi știut sufletul tău că frica pe care o simt față de tine avea să fie iarăși răscolită? De unde să fi știut sufletul tău că aveamm să te urăsc și să te disprețuiesc iarăși în această dimineață? Fiindcă te-am urât și înjurat și te-am trimis la naiba și azi-noapte și azi-dimineață și te-am făcut zgârcit și te-am blestemat să îți stea în gât toate problemele tale cretine care te împiedică să fii un cavaler binecrescut, educat și politicos. Vai mie, ursitule, cât am mai plâns aseară, după ce a trecut ora noastră de întâlnire, atât de mult am plâns până mi s-a înfundat complet nasul de nu am mai putut respira!

Nu plâng attât de mult chiar în fiecare zi de miercuri seara, dar de ce aseară a fost atât de rău? De ce? Fiindcă aseară a fost ultima șansăă de întâlnire cu tine care să îmi fi alocat suficient timp ca să împodobim bradul de Crăciun împreună. Desigur, mai rămâne șansa zilei de 23 Decembrie, dar, cum ar fi totul prea forțat și tras de păr, în clipa de față sunt eminamente resemnată că am să te văd până la sfârșitul anului. Iar amm să îmi petrec Crăciunul singură cuc, mâncând bomboane și ciocolată ca să mai dreg tristețea și dorul de tine și de companie umană.

Vai, vai mie! Câte sute de scenarii nu mi-am imaginat pentru acest sfârșit de an! Câte globulețe nu mi-am imaginat că aveam să pun în bradul de crăciun împreună cu tine! Câți bulgări de zăpadă nu mi-am imaginat că aveam să arunc după tine ca să te pedepsesc fiindcă m-ai chinuit atâta timp, deși la Brăila nu a nins încă. Câte căni cu ceai nu mi-am imaginat că aveam să bem stând împreună la povești în balansoarul de la casa părinților mei de la țară, înfofoliți bine de tot în pătura mea de zestre la care lucrez acum, leagăn care nu există încă, pătură care nu există încă și cămin care nu există încă. Nimic nu există încă în afara imaginației mele, iar aceste false realități imaginate ca adevărate mă copleșesc de spaimă căci, neîmplinindu-se la timpul revendicat de mine, creează predispoziția pentru amărăciune, tristețe și resemnare.

Dar nu mă avertizase al doilea semn al Tatălui primit în luna noiembrie că nu aveam să te cunosc nici în acest an? Citește versurile melodiei ”I just called to say I love you” a lui Stevie Wonder ca să înțelegi că sufletul tău, cu complicitatea Tatălui, mă avertizase din timp să nu mă abandonez milioanelor de fantezii relaționate cu Crăciunul sau Anul Nou.

No Libra sun
No Halloween
No giving thanks to all the Christmas joy you bring

No New Year’s Day to celebrate
No chocolate covered candy hearts to give away

But what it is, though old so new
To fill your heart like no three words could ever do

Dar domnița din interiorul meu care se află la mare ananghie, încolțită de lupi și de babe cloanțe cotoroanțe, continuă să spere că tu te vei dovedi un cavaler din cel mai bun soi care va veni măcar să dea târcoale stabilimentului în care locuiesc temporar ca săă arunce cu pietricele în geamul de la balconul unde îmi petrec după-amiezile și ca să strige în gura mare în parcare: ”Te iubesc, Cati!! Iartă-mă! Te rog, așteaptă-mă!”

Dar oare nu visez eu din nou cu ochii deschiși la cai verzi pe pereți? Mesajul Divinității primit aseară a fost: ”Love is blindness!”, afirmație cu multiple sensuri posibile din care voi extrage interpretarea următoare: când iubești pe cineva cu adevărat ai încredere orbește în acesta și îi treci cu vederea defectele de caracter și păcatele, iertându-i-le. Totuși, falsele realități imaginate ca adevărate îmi alimentează constant frica întrucât se dovedește că imaginea ta reală nu se potrivește cu cea fabricată în imaginația mea. De ce să mă fi avertizat sufletul tău taman în legătură cu asta când, în mod absolut inevitabil, eu am creat în mintea mea o imagine despre tine diferită de cea adevărată? Cum să nu fiu, deci, înspăimântată de tine știind că mă vei dezamăgi în cel mai absolut sens al cuvântului? Ca să combat această frică trebuie să apelez constant la rememorarea acelor scene revelate de Tatăl care îmi arată în fiecare rând o cu totul altă versiune a evenimentelor viitoare în care dezamăgirea și deziluzia despre care vorbesc nu vor exista. Împotriva fricilor mele nu pot lucra decât cu adevărul Său. Desigur, este evident că nu ești un cavaler și că nu ai pic de tact, iar Tatăl nu poate să ascundă acest fapt, dar nici pe mine nu mă evidențiază decât în culori pestrițe așa încât, în comparație cu tine, să nu par nicidecum mai bună decât tine ca să îmi ofer luxul de a te critica și judeca atât de aspru. După ce te-am trecut azi-dimineață prin toate filtrele și etichetele din categoria ”nesimțit”, ”insensibil”, ”egoist”, etc., am adormit la loc în jurul orei 10:00 și, în timpul visului, energia luciferică mi-a arătat că mâinile mele și gura mea sunt atât de murdare încât virtutea bunului-simț nu m-ar putea caracteriza sub nicio formă în clipa de față.
– Am să vin să te verific în câteva zile în legătură cu astea, îmi spuse Lucifer în această dimineață, indicându-mi două gesturi impudice implicând mâinile și gura mea.

M-am lăsat păcălită de cuvintele sale, slăbindu-mi vigilența, fiindcă la nici 24 de ore după aceea am eșuat în mod lamentabil testului său, picând în tentație, iar asta în același timp în care sublimul și divinul Logos Solar se proiecta din nou pe bolta cerească a Universului interior, dovedindu-mi-se a suta și mia oară că mi-am meritat cu vârf și îndesat pedeapsa pentru păcatele comise împotriva Spiritului Sfânt. Uite, ca să accentuez și mai mult propria nimicnicie, puțin mai târziu au ajuns la urechile mele versurile unei alte melodii care descriu cu extremă precizie păcatul pentru care am plătit (Nickelback – ”Everything I wanna do”). Parcă prea din cale-afară găsesc acul în carul cu fân ca să nu fiu pe deplin convinsă că Dumnezeu și Ființa mă ghidează ca să pot vedea adevărul.

Așa că îmi pare rău că nu m-am educat încă să fiu mai binevoitoare și mai recunoscătoare, dar sunt la limita puterilor. Cu toată sinceritatea îți mărturisesc că, de nu mi-aș fi aranjat cămăruța de reculegere pe balcon, acum mi-ar fi fost foarte, foarte rău. Într-o zi oarecare, ascultând-o pe mama povestind știrile de la televizor în legătură cu pandemia cu covid care pare că ia chiar mai multă amploare și că se agravează, bunică-mea îmi tăie cheful din scurt, zicând:
– Nu vă mai duceți, mamă, la fata aia că cine știe pe unde umblă și ei.

Se referea, desigur, la singura prietenă din Brăila pe care o mai am cu care eu și sora mea nu ne întâlnim decât o dată pe lună, însă până și bucuria acestui singur contact cu oameni din exteriorul casei a fost atacată pentru a fi suprimată, chiar dacă știu că nu din răutate, ci din inconștiență. Oare nu înțelege nimeni ce înseamnă să trăiești atât de izolat de mai bine de 7 ani, rupt de orice formă de socializare și contact uman?

Oricât de satisfăcător este pe balcon, tot în beznă completă stau, respirând cu greutate aerul sufocat de aburi și de miros de detergent în zilele în care sunt spălate rufele, visând cu ochii deschiși la toată libertatea de mișcare care se află la numai un metru în fața mea. Luciditatea din timpul somnului care îmi permite să văd în mod conștient lucrurile din jurul meu a devenit imposibil de suportat atâta vreme cât continui să fiu oarbă în timpul stării de veghe. Și până și pe balcon bunica a început să vină ocazional să vadă ce mai fac, întrebându-mă în permanență dacă nu mi-e frig și furându-mi liniștea și seninătatea.

Subliniez în mod accentuat că din cauza acestor presiuni nivelul de fantezie și de visare cu ochii deschiși a atins cote alarmante fiindcă nu mai pot îndura clipa lui ”acum”. Am epuizat în întregime posibilitățile de scenarii pentru prima întâlnire cu tine încât am ajuns să fiu mult mai nerăbdătoare în privința cartofilor prăjiți, a fripturii, a desertului și a sucului pe care le voi savura în acea zi decât a întâlnirii propriu-zise și a conversației cu tine!