dec. 232021
 

<>

Joi, 23 Decembrie 2021

Marius,

Ți-am confesat în ultimele scrisori că, fiindu-mi sufletul cercetat de către Tatăl care se află în ascuns, mi s-a îngăduit să îmi percep ambele naturi, cea divină și conștientă și cea bestialică, mecanică și inconștientă, în contrast pentru a-mi putea exprima hotărârea, în mod deliberat, în privința avansării în munca interioară, fapt care poate semăna cu avansarea la un loc de muncă unde ți se va cere să îți asumi mai multe responsabilități și mai multă răspundere pentru multe alte sarcini. Fiind pusă în fața acestei decizii de a avansa sau de a retrograda, sufletul meu a conchis că trebuie să meargă înainte. Dar ce nu ți-am mărturisit a fost faptul că, trăind toate aceste minunate fapte în universul interior, le-am trăit dintr-o perspectivă spirituală neutră, neavând nicio percepție asupra identității mele sexuale, nefiind. deci, nici femeie, nici bărbat. De fapt, în cursul acestor ultime experiențe descrise în ultimele două scrisori, m-am exprimat în fața Tatălui ca un fel de substanță amorfă, deci ca un fel de forță, lucru care nu a fost străin simțirii mele interioare, întâmplându-mi-se de câteva ori până acum să am percepția asupra mea ca și cum aș fi… ei bine… cum să îi zic? O bază de date, de valori și de informație portabilă și fără structură fizică. Suflet, prin urmare, și psihic în același timp.

Remarcând această neutralitate în separarea sexelor în simțirea mea, am cerut de la Ființa profundă, prin rugăciune, să fiu iarăși pusă în context cu sufletul tău pentru ca, în contact direct cu substanța psihică din care tu singur te alcătuiești, eu să mă pot percepe din perspectiva feminității mele. Căci, în fond, ceeea ce mă împiedică să văd este ura față de sexul opus, iar nu ateismul, dar dacă nu aș crede într-o forță dumnezeiască, atunci pe cine să rog să îmi redea vederea? Constat, din această reflecție, că, pășind peste cadavrul putrefact al ateismului inconștient, aș ști, prin cunoaștere, iar nu prin auto-sugestie, cui trebuie să mă rog ca să fiu ajutată să văd din nou. Dar când m-am rugat zilele trecute să fiu iarăși pusă în legătură cu sufletul tău pentru a-mi putea cerceta singură simțirea în ceea ce te privește, nu cred că m-am așteptat ca acest lucru să se și întâmple. Și acum nu știu dacă s-a întâmplat de-adevăratelea, dar ceva s-a întâmplat azi-dimineață, ceva ce mi-a condus simțirea pe o treaptă superioară de înțelegere. Și iată ce s-a întâmplat, pe scurt.

Era încă foarte devreme când m-am trezit și nevrând să le încurc pe mama și pe sora mea care urmau să înceapă să pregătească bucatele tradiționale pentru masa de Crăciun, am luat micul-dejun devreme, retrăgându-mă în dormitorul meu ca să meditez și ca să mă rog. Până am adormit, am privit la un minunat festival de culori și de imagini ghidușe și insolite. Iar când am început să văd de-a binelea, am simțit, în mod intim, că nu eram singură. Știam că erai tu, iar delicatețea ta era evidentă. Aș vrea să pun multă emfază pe această idee a delicateții tale pe care o exprimai prin fiecare gest și mângâiere, nicidecum nedorindu-mi să te fac să înțelegi, prin aluzia mea, că mă refer strict la actul intim. Nu era vorba despre asta. Sau, în orice caz, nu numai despre asta, ci despre ceva cu mult mai profund, ceva ce nu mai văzusem înainte. Sau, mai bine spus, nu vrusen să văd, fiind ceva ce nu pot detalia în cuvinte, dar pot simți cu inima că a venit de la Ființa ta. Dar eu ți-am spus în timp ce sufletul tău mă învăluia în adorație:
– Cine ești?
– Cum, cine sunt? Ți-am zis că sunt Marius.
– Nu te cred! Dacă ești el, Mama Divină mi-o va dovedi, ți-am răspuns, strigând după Mama Divină Kundalini și făcând semnul crucii în fruntea ta ca să mă păzesc de intruși și de incubi, temându-mă să nu fii așa ceva, o proiecție mentală mecanică izvorâtă din desfrâu și din dorință, zicând aspectelor elevate ale Ființei profunde că nu pot fi judecată pentru că te-aș fi tolerat când dovezile concrete ale comportamentului meu arată că, din contră, m-am opus incubului inconștient.

Ce mi-a arătat Mama Divină Kundalini pe care o implorasem să mă ajute este mult prea delicat ca să fie mărturisit, însă un lucru îl pot dezvălui. La sfârșit, înainte să mă trezesc, simțindu-mă în mod profund conectată cu acea formă care pretindea că este sufletul tău, ți-am spus:
– Eu nu cred. Nu cred!

Căci este foarte ușor să pricepi de ce, totuși, în adâncul inimmii mele nu cred că ești real! Orișicât mi-ai atins sufletul în ultimii ani, unele corzi, pur și simplu, au rămas neacordate, surde și în agonie în fața efortului tău. Însă nici nu pot nega că, după ce m-am trezit, am început să mă surprind înțelegându-ți mai bine motivația și intențiile ascunse, fără ca tu să mi le fi dezvăluit vreodată. Și acum mi-am amintit de această melodie de mai jos pe care am auzit-o în vis în ziua de miercuri, 06 Octombrie, când tatăl meu a fost externat din spitalul din București, întorcându-se la noi ca să mai stea cu noi numai 3 zile. Nu mă întreba cum am făcut-o, dar plecând de la aceste versuri am dedus că, în cursul nopții dinspre sâmbătă spre duminică în acea săptămână, mi se cerea să fac tot efortul să rămân în stare de veghe. Dar aceste versuri au altă semnificație acum, mereu au avut, de fapt, această singură semnificație pe care Tatăl mi-o comunica, în numele tău, ca să îți pot ierta lipsa de tact, de bun-simț și de cavalerism.

I was afraid I’d eat your brains
I was afraid I’d eat your brains
‘Cause I’m evil
‘Cause I’m evil

I’m a confident liar
Have my head in the oven so you know where I’ll be
I’ll try to be more romantic
I want to believe in everything you believe
I was less than amazing
Do not know what all the troubles are for
Fall asleep in your branches
You’re the only thing I ever want anymore

The National – ”Conversation 16”

De ce mi-ar fi trimis Ființa mea reală interioară aceste versuri într-un vis chiar înainte de moartea tatălui meu? Și cum aș putea să explic ce semnifică ”I was afraid I’d eat your brains” când tu ar trebui să știi mai bine? Marius, Marius, mă doare carnea pe sub epidermă ca sfâșiată în bucăți de ghearele unei sălbăticiuni trebuind să recunosc că ai fost mai înțelept decât mine, ferindu-te de mine și păstrând distanța față de mine fiindcă, altminteri, apropierea de mine te-ar fi împins să îmi mănânci creierul, metafora mea neavând nicio legătură cu conotația canibalismului! Însă, pur și simplu, este evident faptul că energiile noastre vibrează în mod diferit, fiecare la o cu totul altă frecvență. Marius, m-am plâns de multe ori de-a lungul ultimilor ani, de când am suferit atacul cerebral, căă eu am fost aceea care a tras de cei din jurul meu, căutând să îi motivez, să îi încurajez, să îi ajut să iasă din letargie și din depresie, eu trebuind să dau dovadă de mult curaj și de determinare ca să nu pic în cea mai îngrozitoare dezolare. Și prea puțină îmbărbătare am primit înapoi, cu toate că eu sunt cea lovită cu adevărat. Dar lucrurile nu au stat deloc astfel, iar multe din scrisorile mele dovedesc faptul că și de mine a tras cineva, că și eu am fost împinsă de la spate, că și eu am fost scuturată și cutremurată ca să mă trezesc din letargie și ca să îmi revin din depresie, că și eu am fost îmbrățișată, încurajată și ajutată. Iar sufletul tău a fost acela care a făcut toate acestea pentru mine, prin portița deschisă în dimensiunea astrală fiindcă, altminteri, în dimensiunea materială energia ta ar fi mâncat-o pe a mea. Știi care a fost poanta întâlnirii noastre la balcon, în stilul lui Romeo și al Julietei? Dacă, intrând în contact fizic direct, am fi avut amândoi atâta stăpânire de sine încât, stând pe canapea ca să conversăm, păstrând aceeași distanță între noi ca de la trotuar la balconul meu de la etajul 1, atunci ni s-ar fi dat îngăduința să avem contact fizic mai de timpuriu.

Dar eu am refuzat vehement să recunosc că așa stăteau lucrurile, plângându-mi de milă și urându-te din toată inima pentru nepăsarea ta, neputând să pricep că m-ai fi consumat de vie dacă mi-ai fi fost alături și cu trupul fizic, nu numai cu sufletul! Dar e prea târziu să îmi retrag acuzațiile, ursitul meu… Sunt la prea mare ananghie acum ca să nu afirm că ceea ce ai făcut față de mine, spre binele meu, este, de aici înainte, o deplină și certă dovadă de insensibilitate, de imaturitate și de imoralitate.

Mai prudentă, Ființa mea profundă m-a apostrofat în chip majestic după ce, săptămâna trecută, ți-am scris că mă pedepsești pentru greșelile tatălui tău. Așa că, în multa Sa milă și îngăduință, mi-a arătat cum și eu, în inconștiența mea, te pedepsesc pentru greșelile tatălui meu.

Am avut joia trecută, pe 16 Decembrie, o experiență spirituală tulburătoare, dar revelatoare. De fapt, în cursul acestui an am avut de mai multe ori această experiență, în fiecare rând repetându-se cu un grad diferit de intensitate. În cursul zilei de joi, săptămâna trecută, am fost mai conștientă ca oricând de constrângerile mentale și emoționale pe care această problemă inconștientă le presupune. Și pentru că nu vreau să fac niciun mister din experiența mea, îți voi mărturisi că este vorba despre complexul Elektra. Dacă nu știi despre ce este vorba, fă acest efort de a te documenta ca să înțelegi că nu mai este o chestiune pe care să o fi scornit eu, ci un mecanism psihic arhetipal foarte pe larg documentat în psihologie și psihiatrie.

Și pentru că vorbim despre complexul Elektra, este destul de reduntant să descriu conținutul acestor experiențe ale mele când se cunoaște faptul că vorbim, printre altele, de relații incestuoase. Desigur, totul la nivel inconștient, dar pentru mine orice regresie făcută în mormântul inconștientului nu mai este de mult timp o incursiune involuntară, ci una prin care captez, în simțire și în gândire, cum mă predetermină inconștientul să mă manifest în lumea vizibilă. Prima experiență de acest soi, când complexul Elektra a fost dezgropat de către Ființa mea reală interioară din inconștient, a fost una inimaginabil de dezgustătoare, de agresivă și de dezagreabilă, ca și cum efortul Ființei profunde era să atingă tocmai nervul cel mai profund al acestui tipar mental inconștient. Era mecanica pură a acestui complex și am convingerea că, dacă alți oameni ar avea contact cu acesta, l-ar trăi în mod identic, cu mențiunea că fiecare femeie l-ar avea ca personaj central pe tatăl lor. Căci complexull Elektra este relaționat cu fetele în raport cu tații lor, în vreme ce complexul Oedip este relaționat cu băieții în raport cu mamele lor. A doua experiență pe care am avut-o în cursul acestui an a fost tot atât de ciudată și de dătătoare de fiori pe șira spinării, la capătul ei aducându-mi-se la cunoștință numeroasele efecte negative pe care acest complex le lasă în psihic, mai ales când acesta nu este soluționat. Devenisem, deci, conștientă de efectul traumatizant al acestui complex când rămâne nesoluționat.

Dar în cursul dimineții de joi, săptămâna trecută, perspectiva mea asupra acestui complex Elektra a fost ușor diferit întrucât am avut un grad destul de ridicat de luciditate încât să nu mai percep influența mecanică a acestui complex asupra mea, Ființa profundă, care mă și ghidase în această regresie, îngăduindu-mi să fiu mai atentă la propriile sentimente, spre a le studia mai eficient. Astfel că, după ce obișnuitele scene incestuoase tipice acestui complex s-au epuizat, eu i-am spus imaginii tatălui meu care se proiecta din mintea inconștientă în fața mea:
– Tată, tată… dacă m-aș putea elibera din această constrângere, eu chiar aș fi capabilă să iubesc un bărbat!

Atât eram de conștientă de faptul că ce mi se întâmpla avea legătură cu acest complex de care îmi aminteam, în timpul experienței propriu-zise, din punct de vedere teoretic, însă lucrurile sunt cu mult diferite când le experimentezi în mod direct și conștient în Universul interior! Nu era, deci, de mirare că imaginea tatălui meu din copilărie se imprimase ca un prototip pentru imaginea unui partener, sfârșind prin a căuta prototipul tatălui meu în orice potențial partener! Cu alte cuvinte, am proiectat în bărbații din jurul meu tot ce a avut legătură cu tatăl meu și cu felul său de a fi. Iar dintre toți bărbații pe care i-am cunoscut în această viață, în John the Wolf am recunoscut cel mai bine imaginea tatălui meu.

Dar în tine, Marius, am proiectat ABSOLUT toată amărăciunea mea vis-a-vis de greșelile și de păcatele tatălui meu, pedepsindu-te pe tine pentru tot ce a făcut și n-a făcut el în această viață. Și am știut de mult timp că înfăptuiesc această nedreptate, această crimă față de tine, vrând să primesc de la tine ce n-am primit de la el, dar nu am vrut să recunosc față de tine faptul că te pedepseam pentru aceste lucruri, pentru greșelile lui, fiindcă vroiam să te pedepsesc și să te umilesc pentru că mi-ai înșelat așteptările, uitând că voi sunteți, totuși, două entități diferite.

Este peste putința și priceperea mea să explic cum se soluționează complexul Elektra la maturitate, dar nu mă îndoiesc că Ființa reală interioară posedă toată cunoașterea și priceperea astfel încât să mă ajute să mă eliberez din această constrângere mentală arhetipală, iar când se va întâmpla, o voi ști, motiv pentru care am deplina încredințare că și această experiență regresivă implicându-l pe tata se va mai repeta fiindcă, până la urmă, acest complex îmi fură din simțirea obiectivă pe care o am asupra lucrurilor, umbrindu-mi percepția asupra propriei feminități, lucru despre care am scris la începutul scrisorii mele. Și, Bunule Dumnezeu, nu m-ar mira deloc, deloc nu m-ar mira dacă aș descoperi că, la baza urii mele feministe, se află chiar tatăl meu.

mart. 182021
 

<>

Joi, 18 Martie 2021

Marius,

Cât te-am așteptat aseară pe balcon nu mai contează, cu toate că acum mă ustură în gât și îmi curge nasul. N-am mai plâns, mi-a interzis Monada Divină să mai plâng și voi publica mai târziu scrisoarea compusă zilele astea în care am descris ultima încercare la care am fost supusă luni dimineață.

Apoi, în ziua următoare, pe 16 martie, am primit un semn minunat de la Tatăl, eu crezând atât de mult că aceste coincidențe tare drăgălașe vin de la Dumnezeu. Înainte de a-ți vorbi despre acest semn, am să îți cer să îți aduci aminte de scrisoarea intitulată ”Povestea porcului – interludiu” din seria de scrisori ”Pagini din jurnalul Zburătorului”, publicată pe 20 Mai 2020, cu o săptămână înainte de ziua mea de naștere. Pe lângă faptul că am făcut un efort incomensurabil în acea scrisoare de a nu te mai numi porc și măgar nesimțit și ordinar, am povestit atunci despre un alt mesaj primit de la sufletul meu, constituit din numărul ”1869” pe care l-am decriptat atunci ca semnificând ”faith (credință)”, conform cu toate indicațiile precizate la momentul respectiv. Te invit să recitești acea scrisoare și toate indicațiile interpretate de mine descompunând cuvântul ”faith” fiindcăă este foarte important și uite de ce:

În cursul zilei de marți, verificând statisticile pe jurnalul de față, am remarcat că primisem o vizită, cu toate că site-ul este blocat spre a nu fi indexat de către motoarele de căutare. Era a 1869-a vizită primită pe blog și venea de la un referent numit ”faithe.top”, lucru pe care îl pot lesne interpreta că semnifică ”credința este pe primul loc”. Am atașat mai jos un print screen ca să stea drept dovadă a minunatei coincidențe care desigur că nu poate fi o simplă și banală întâmplare!

Îți aduci aminte că, în urmă cu aproape un an, am căutat cel de-al 8-lea citat etichetat cu cuvântul cheie ”faith” pe site-ul goodreads.com? Îți amintești ce spunea? A fost destul de limpede că și acum trebuia să procedez la fel, mai ales când indicația ”faith e top” era atât de precisă (literele cuvântului ”top”, inversate un pic, dau ”opt”!)! Iată, deci, care este al 8-lea citat astăzi:

And now these three remain: faith, hope and love. But the greatest of these is love.

Anonymous, Holy Bible: King James Version:

Cât îmi place! Cât îmi place! Zi și tu dacă nu este frumos! Zice acel referent ”faithe.top” și iată că ea, credința, este trecută în capul listei! Bine, bine, mai spune și că iubirea este cea mai prețioasă, dar fără credință (care este prima!), celelalte două (speranța și iubirea) nu și-ar mai găsi formă de exprimare căci pentru ce speri și ce să iubești dacă nu ai credință?

Sunt atât de impresionată de această manifestare că nu îmi pot veni în fire!

Strașnic este umorul Tatălui Ceresc în care simt și nota de dojană fiindcă să mă scuzi, Marius, dar ca să mă lași să te mai aștept încă un an ca să îmi dai un semn, așa cum interpretasem atunci că însemnaa numărul acesta, nu dovedește decât că ești un cavaler … cum să îi zic că ești? (chiar dacă știu că mustrarea este și pentru mine fiindcă, în fond, acest semn minunat îmi reamintește mie că, înainte de orice, credința este pe primul loc, iar evenimentele petrecute în ultimul an care a curs de la mesajul ”1869” m-au întărit tare mult în credința mea, parcurgând o cale lungă de atunci până în clipa de ffață!) Și te-am mai și visat în dimineața zilei de marți într-un corp de porc, mărturisindu-mi tânguitor și plin de patimă: ”Cati, Cati, dacă ai ști cât de mult te vreau!” Și știam fiindcă se vedea, trăiam în mijlocul sentimentului însuși care îți aparținea! Mai apoi mi-am regăsit visul descris detaliu cu detaliu într-o carte ascultată mai târziu, demonstrând că scenele acelea onirice fuseseră regizate cu permisiunea Tatălui Ceresc pentru ca eu să învăț ceva prețios, conform cu următorul mesaj:

— Gândeşte-te, o, Aziz, că de obicei îndrăgostiţii îndură ani şi ani de aşteptări, şi se întrarmează cu statornicie multă; da tu, de-abia-i o săptămână de când cunoşti chinurile inimii, şi iacătă-te într-o tulburare şi o mâhnire fără de pildă! Ia-ţi dârzie

O mie și una de nopți

Încă o dată, ursitule, îți mai cer un semn, cu precizarea că tu poți să faci ce vrei, dar știi ce faci?

Fiindcă eu nu mai pot suporta chinurile acestea ale inimii!

mai 162020
 

<>

Deoarece purtam în mine crima, am prevăzut-o. Deoarece purtam în mine războiul, l-am prevăzut.

Karl Gustav Jung, ”Cartea roșie”

Sâmbătă, 9 Mai – Sâmbătă, 16 Mai 2020

Ursitule,

Am rămas tare mult în urmă cu consemnarea minunatelor experiențe onirice prin care trec, ocupată fiind în ultima vreme să mă rog Puterilor Divine pentru binele umanității în contextul pandemiei cu Coronavirus. Boala prin orbire și prin surzenie parțială m-a făcut de-a lungul ultimilor ani să stau departe de știrile de la televizor, iar greul de nesuportat al clipei prezente m-a împins să mă distanțez de problemele care se petrec pe mapamond. M-am concentrat cu încrâncenare pe ideea de tine, de suflet pereche, gândindu-mă la tine mai mult ca la un colac de salvare decât ca la un bărbat căruia să îi încredințez soarta mea fără siguranța acelui colac (vreau să spun prin asta un bărbat cu care să mă însoțesc la bine și la rău întrucât în viață se petrec evenimente din ambele extreme!), încât mi-am închis complet ochii și mi-am acoperit cu totul urechile la tot ce nu ține de tine. Dacă am făcut sau nu bine punându-mă în această buclă temporală nu știu să spun, dar acum…acum am devenit conștientă, într-un fel, că tu te afli acolo, în lumea largă, făcând cine știe ce și pentru ce, expus pericolelor pe care iată că nu le poți prevedea! De când tot ticluiești tu planuri și scenarii, ai putut tu prevedea apariția acestui virus? De unde să poți că doar nu ești profet?! Și parcă nu-mi vine a crede că tu ești acolo, în lume, în timp ce eu sunt aici, așteptându-te la balcon ca să te pot vedea iarăși. Și numai de m-ai chema să cobor la tine în acea zi ca să îmi pot petrece brațele pe după umerii tăi ca să devin colacul tău de salvare, ce sarcină neasemuit de minunată mi-ai da! Fiindcă neprevăzutul, adică această pandemie, tot a avut loc și ea pare să complice lucrurile, să împiedice întâlnirea noastră care n-ar putea avea loc decât cu declarație scrisă și semnată pe proprie răspundere, însă viziunile pe care mi le dezvăluie Tatăl în legătură cu destinul meu continuă să fie aceleași, ca și cum Divinitatea s-a hotărât să îi arate conștiinței mele că minunate și nebănuite sunt căile Domnului atât în vreme de pace, cât și în vreme de război. Dar frântura de profetism de care scânteia de dumnezeire ce s-a trezit înăuntrul meu a dat dovadă până acum nu a prevăzut (sau nu a vrut să prevadă) o atare circumstanță dramatică extinsă la nivel global și cum nu am putut prevedea apariția unei pandemii, cu toate pretențiile mele de dumnezeire, iarăși mă simt trasă înapoi în întuneric și necredință. Cu toate astea, parcă tot nu îmi vine a crede că Tatăl m-a atras de partea Sa, încredințându-mi știința sufletului și profesiunea de credință într-Ânsul, așa încât să cred în minunile Sale și în puterea Sa fie de mi-ar fi bine, fie de mi-ar fi rău, ca să nu mai cad niciodată, dar absolut niciodată în plasa resemnării și a deznădejdii! Din acest motiv are foarte mult sens, într-un fel tare straniu, ca miracolele Tatălui să se înfăptuiască în perioada celor mai cumplite episoade de criză ca dovadă că mila Sa e cu adevărat infinită!

Dar să știi de la mine că nu îmi dă nicio Putere Cerească nimic pe degeaba, nici cunoaștere, nici înțelegere, nici vindecare, nici sănătate, nici pace, nici bunăstare, nici prosperitate, toate având un preț în Univers. Și chiar dacă știu că am plătit acest preț cu vârf și îndesat, având garanția succesului, îmi este cumplit de frică acum. Mi-e frică pentru mine și pentru tine că nu ne vom mai putea niciodată iubi ca în floarea tinereții. Nu ne mai putem iubi decât ca doi oameni maturi trecuți prin încercările vieții, purtând de aici înainte măști la gură și mănuși în mâini, ca simbol că ne-am comportat în așa feel unul față de celălalt, ascunzându-ne în spatele măștilor și nelipsindu-ne mănușile ca nu cumva să lăsăm amprente. Poți tu, oare, înțelege că va trebui să ne ducem în fundul câmpului ca să ne ținem de mână și ca să ne lipim buzele unele de ale celuilalt fără a fi somați că încălcăm măsurile de prevenire a acestei epidemii și toate astea sunt reversul acestui defect care ne caracterizează pe amândoi, anume lașitatea? I-ai putea spune timiditate acestei caracteristici a psihicului uman căreia psihiatria modernă îi spune ”anxietate socială” ce, mai nou, se tratează medicamentos. Îmi pare rău, dacă nu aș fi fost o lașă, te-aș fi salutat în urmă cu 15 ani, când hazardul ne-a pus față în față în timp ce eu coboram treptele de la facultatea d geografie, iar tu urcai. Nu am dat niciodată nas în nas cu hazardul, dar cu tine am dat în acea zi și dacă nu am fi fost lași și ne-am fi salutat atunci, nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat. Nu ar mai trebui acum să ne ascundem în mijlocul pustiului ca doi sihaștri, ca doi fruntași ai unui nou Exod ca să ne atinge, mângâia și iubi fără măști, fără mănuși, fără microbi, când eu vreau să îmi afișez iubirea în văzul tuturor pentru ca toată lumea să cunoască și să știe că eu, Cătălina, am sfârșit alături de acel om pe care atâta l-am îndrăgit de nu a mai putut nimeni altul să îl egaleze. Cred că mă pot mulțumi și cu atât, doar cu tine și cu iubirea ta, fără galeria de majorete care să mă felicite și să îmi hrănească amorul propriu, cunoscând deja că nu toate dorințele noastre se împlinesc. Și cât aș fi vrut, Doamne Mare, să îmi strig iubirea în gura mare, cât aș fi vrut să mă laud lumii întregi pentru ca acum, după atâta așteptare, să îmi ascund fericirea, satisfacția și zâmbetele în spatele unei măști. Și dacă ne-am fi salutat atunci, nota asta de mister care ne învăluie nu m-ar mai fi făcut să mă simt ca și cum sunt un secret pe care îl protejezi și despre care nu vrei ca nimeni să afle. (am scris eu oare aceste cuvinte din urmă când am văzut cu ochii mei fericirea întipărită în toată ființa mea stând în preajma ta, așa cum îmi arată aceste scene? să fi ajuns acum să cred că Tatăl îmi răsplătește prea puțin pentru cât am suferit și pentru câte am îndurat tot așteptându-te? să fi ajuns la limita răbdării de buzele mele nu mai pot exprima recunoștință, ci numai oftaturi de dor și de melancolie, simțăminte poate alimentate și de faptul că ieri, 13 mai, a fost Ziua Dorului? și, atunci, cum se vor petrece toate câte îmi sunt arătate dacă nu printr-o resetare totală a conștiinței mele golită de îndoială și de nerăbdare?) Faptul următor e deja mărturisit: m-am obișnuit ca, după ce ora noastră de întâlnire trece, să primesc un mesaj de la Tatăl prin care să îmi explice de ce întâlnirea a eșuat și prin care să îmi spună ce mai trebuie făcut. Am purtat următorul dialog cu Tatăl care îmi vorbea prin intermediul sufletului meu, replicile Sale fiind extrase din sincronicități cu cartea ”Toate numele” scrisă de Jose Saramago pe care le-am adaptat în felul următor:

Ce mai este de făcut?
– Concentrează-te de un infinit de ori mai crâncen asupra planului tău, până în punctul în care se va transforma într-o obsesie. Doar cu această maximă concentrare vei putea duce la capăt planul pe care ți l-ai propus!
– Nu te cred! Unde mai încape intervenția Ta divină dacă eu fac tot efortul? Am făcut deja tot ce mi-ai cerut! TOT! Până și să mă îndrăgostesc de el! Până și asta s-a întâmplat exact cum ai cerut! Și nu la modul obsesiv, ci în mod natural, întocmai cum mi-ai spus la început: ”if things do not come naturally please unsubscribe from me”. Eu știu că am făcut tot ce mi-ai cerut și mai mult nu mai pot! Dă-mi pace, nu concentrare obsesivă!
– Foarte bine! Dacă tu ești absolut convinsă că ai făcut ce trebuia și dacă nu te îndoiești în inima ta, ce trebuie să se întâmple se va întâmpla!

Iată că tot despre împlinirea dorințelor prin puterea credinței și a rugăciunii de recunoștință e vorba! Și pentru acele năzuințe care rămân în picioare, continuând să ardă ca la început, condiții și cerințe spre a fi îndeplinite sunt impuse fiindcă am învățat din experiență că nimic nu vine pe degeaba în Lucrarea Tatălui, nici pacea, nimic altceva. Dar nu despre împlinirea dorințelor intenționez să îmi vărs oful azi, ci despre starea lucrurilor în lume și despre iadul în care trăim atâția dintre noi de la începutul anului!

O planetă întreagă de păcătoși ce suntem și parcă tot nu cred că merităm să murim într-un mod atât de nedemn, implicat fiind un virus prefabricat de mână umană căci să i-o spună ei lui mutu„ pe-asta cum că ar fi vorba de legea selecției naturale din cauza căreia se petrece acest episod pe scena globală. Cum să nu?! Natura s-a hotărât dintr-odată, peste noapte, să îi elimine pe vârstnici și pe cei cu alte afecțiuni medicale când atâția psihopați din domeniul științei discută public despre problema supra-populării cu singura sa soluție: depopularea forțată. Ar fi fost ceva să ne ceară guvernele acum să ne punem singuri ștreangul de gât că s-au săturat până în gât să dea de noi, mulțimile parvenite ale clasei de mijloc, la Veneția, pe Coasta de Azur, în Tenerife și la Ierusalim, la Mormântul Sfânt în aceste vremuri de expansiune financiară când toată lumea își permite un concediu de odihnă în locațiile sus-numite. Și ar fi fost și mai și să ne trimită iarăși în lagăre de exterminare pentru ca domniile-lor, împreună cu odraslele lor și neamurile lor, să se bucure de întreaga gamă de resurse ale planetei, fără să le mai împartă și cu noi, ceilalți, handicapații și deformații, veriga slabă în lanțul trofic. I s-o fi acrit vreunui geniu într-ale biochimiei și geneticii de mirosul puturos de transpirație din autobuz și de traficul infernal din orașe și, gândind că face un bine umanității, a scornit covid19 ca să mai aerisească străzile, iar noi dăm vina acum pe legea selecției naturale. Cum uităm noi, marii lăudăroși ai acestui secol, posesori de mastere și doctorate universitare, că suntem capabili să dominăm și să manipulăm natura, folosindu-ne de legile sale mecanice care ne servesc pentru experiment și manifestare. Dar mare, tare mare e păcatul că le folosim pentru a distruge, nimici și extermina, în loc să le folosim pentru manifestarea spiritului în lumea văzută. Dar noi, în marele nostru avânt de expansiune științifică, L-am exclus pe Dumnezeu din propria Sa Creație! Mai încape îndoială că suntem conduși de demoni? Nu de demoni din aceia cu copite, cu coarne și coadă și furcă sau țepușă în ghearele lor dezgustătoare, ci de demoni cu chip de Donald Trump, de Adolf Hitler, de Fidel Castro, de Vladimir Putin, de Gheorghe Cutărică, etc. Dar numai în exterior arătăm ca niște umanoizi posedând un cap, un trunchi, două mâini și două picioare, căci pe dinăuntru suntem niște veritabili monștri, creaturi infernale, cu toate pretențiile noastre de a fi ieșit regele și regina la Balul Bobocilor în clasa a IX-a sau Miss și Mister World la concursurile de frumusețe. Nu neg existența bestiilor iadului care trăiesc în afara noastră, dar cred cu tot atâta convingere în demonii interiori, rezultatul defectelor noastre de caracter care se acumulează în ceea ce maeștrii numesc ”egoul psihologic”. Iar dacă eu am ego cât cuprinde, atunci și Donald Trump are. Și tot ego (sau demoni interiori) au toți acei oameni de știință binevoitori care, în marea lor grijă și considerație pentru planeta noastră, au scornit arme biologice de ucidere în masă, folosindu-se de legile mecanice ale cosmosului, uitând, după toate aparențele, că orice acțiune are și un efect. Asta tot o lege cosmică este, dar problema cauzei și a efectului este o chestiune la care domniile-lor ridică nepăsători din umeri, indiferenți că se fac buni de plată karmică în fața Tribunalului Divin. Căci vorba aceea: ”Go to heaven for the climate and hell for the company. (Benjamin Franklin Wade)” Nu, nu despre legea selecției naturale e vorba aici, ci despre legea mănâncă sau vei fi mâncat, unde prădătorii devoratori ce nu se mai satură în lăcomia lor sunt oamenii de știință, medicii, companiile farmaceutice, guvernanții și toți acei indivizi care ne conduc din umbră, iar victimele suntem noi ce ne oferim semi-preparați pe tava lor spre a le servi drept purceluși de Guineea pentru experimentele lor, condimentați cu sare, piper și alte mirodenii în prealabil ca să mai acopere oleacă din mirosul fricii. Cât de urât poate să miroasă frica! Frica aceea de a nu pierde funcțiile, privilegiile, beneficiile, ajutoarele, utilitățile și toate acele lucruri pe care traiul confortabil al acestei epoci ni le oferă! Și ca să nu ajungem în poziția viermilor târându-se în măruntaiele pământului pentru a ne procura doza zilnică recomandată de nutrienți, suntem de acord să luăm justiția în propriile mâini, atacându-ne semenii care aspiră la aceeași doză de vitamine pe care îi dorim sub pământ ca să aibă buruienile câmpului din ce se hrăni la rândul lor căci atât de dură și de crudă este legea ”mănâncă sau vei fi mâncat”! Și nu sunt doar oamenii de știință și guvernanții cei care și-au băgat capul în găleata smolită a celor mai crude și imbecile idei și abjecții din toate secolele, crezându-se Dumnezei cu drepturi depline asupra vieților noastre pe care le pot curma la comandă, după bunul plac! Maladia asta a simțului justițiar e o boală de care suferim toți, iar simptomele ei refulate au ieșit la suprafață, dovedindu-ne caracterul monstruos, dezgustător și putred. Din treaptă în treaptă, la nivelul fiecărei ierarhii, de la baza piramidei până în vârful ei, noi ne-am dovedit caracterul criminal, ascuns bine sub veșmântul dichisit al bunelor intenții, al atitudinii pline de considerație față de soarta umanității. Și dacă liderii noștri și-au exprimat dorința de a ne vedea decimați și noi, cei de jos, ne-am exprimat în mod public dorința de a vedea rase, etnii, comunități, grupuri și indivizi rași de pe fața planetei, numind aceste categorii de oameni scursurile societății. Stăm cu Biblia în mână, gândind la noi ca la niște sfinți sanctificați, plini de iubire și de compasiune, citând versete pline de făgăduințe Divine ce exprimă iubirea și mila Tatălui, dar în loc să ne rugăm pentru binele tuturor și pentru iertarea păcatelor tuturor, ne rugăm pentru exterminarea în masă a celor a căror prezență nu o putem înghiți, știindu-ne vrăjmașii alături, trăind pe aceeași scoarță terestră ca și noi. Și ne rugăm asiduu la Puterile Divine, implorând Cerurile ca legea selecției naturale să ne scape de aceste specimene vrășmașe, vecinii de bloc pe care nu îi suferim, bătrânii care ne fură locurile în autobuz, handicapații care ne iau cută parte din salariu, cerșetorii care se agață de noi pe stradă, țiganii care ne agresează, interlopii care ne sechestrează și ne violează, etc. Pentru fiecare categorie de ”lepre” există un grup de suport care lucrează extrem de intens pentru a atrage pedeapsa capitală asupra lor. E ca și cum, dintr-o dată, ne-a fost oferit dreptul de a ne plânge, de a incrimina, de a arăta cu degetul, de a ne lamenta, de a complota, de a urzi, de a emite sentințe, de a trimite la moarte, folosindu-ne de coronavirus ca de un pretext pentru a lăsa tot interiorul nostru sugrumat și asfixiat de ură, de răzbunare, de simțul nedreptății și al justiției să se manifeste. Rase, etnii, comunități și grupuri sunt acum marcate cu fierul încins și pot dispărea nu la comanda conducătorilor noștri, ci la ordinul nostru, al mulțimilor învrăjbite pe care o mână de oameni le manipulează și le conduce din umbră ca pe niște marionete, fără să vedem că acesta este rolul nostru pe scena celor care se cred Dumnezei doar fiindcă au puterea banilor și a resurselor planetei în mâini . Au în mâini viețile noastre, dar nu și sufletele noastre, însă noi cui alegem să i le închinăm? Cui ne rugăm atunci când cerem moartea semenilor noștri, în timp ce pentru noi cerem milă, îndurare și exclusivitate pe covorul roșu pe care îl vedem întins în fața noastră, conducându-ne spre deliciile paradisului? Atunci de ce Iisus Hristos ne-a dat rugăciunea ”Tatăl nostru” formulată la plural dacă nu pentru a ne ruga unul pentru celălalt? Altminteri, ar fi trebuit să o fi numit și formulat la singular, ”Tatăl meu”! Și atunci cine este mai rău? Cei care au fabricat arme biologice de ucidere în masă sau noi care ne facem complici cu acești criminali, gândind și dorind ca cei din jurul nostru, colegii noștri de suferință în același infern în care trăim și noi, să dispară că tot fac umbră degeaba pământului? Și dacă tot a apărut acest virus, atunci de ce nu? De ce să nu ducă la bun sfârșit misiunea pentru care a fost fabricat? Fiindcă, nu-i așa?, decât să fim selectați toți pentru comunitatea aleasă ca ”specie pe cale de dispariție”, mai bine ne exprimăm votul în mod public pentru ca o cutare etnie sau cutare grup de indivizi să se retragă din viață. Încă un pas și ne vom exprima voturile în sondaje de opinie pe rețelele de socializare unde chestionarele ne vor întreba:

”Cine doriți să moară? Alegeți una din variantele:”
A. Mâncătorii de slană
B. Recitatorii de serenade de la ora 12 noaptea
C. Proprietarii de autovehicule extrem de zgomotoase
D. Femeile care alăptează în public
E. Bărbații care se scarpină în zona organelor genitale în public
F. Altă categorie

Suntem atât de răi încât tare mi-e că, dacă astfel de complotiști mi-ar citi rândurile, m-ar trece pe lista lor, plasându-mă în categoria ”iubitorilor de agresori, de violatori și de teroriști” și, pentru că nu îmi doresc moartea acestora, m-ar desemna pe mine pentru rolul de ”om de sacrificiu” pentru crima de a nu fi împotriva lor, dorindu-le dispariția. În fapt, copiii și săracii sunt scutiți de la pedeapsa capitală fiindcă ei continuă să fie buni pentru prostituție și sclavie, dar cu noi, cu handicapații, cu orbii, cu surdo-muții, cu paraliticii, cu nebunii, cu ciunții cum rămâne? Noi pe mâinile cui rămânem?

Ne jucăm de-a eroii fiindcă suntem laşi, şi de-a sfinţii fiindcă suntem răi; ne jucăm de-a asasinii fiindcă murim de dorinţa de a ne omorî aproapele, ne jucăm fiindcă suntem mincinoşi din naştere.

Jean-Paul Sartre, via Mario Vargas Llosa, ”orașul și câinii”

Iar tu, cel pe care mi l-a promis Tatăl, te afli în mijlocul tuturor acestor evenimente și nu mă mai pot abține să nu strig la tine, nădăjduind că vocea mea ajunge la urechile tale pe calea telepatiei, ca să îți spun: oricare este lucrul din cauza căruia rămâi la distanță nu mai merită efortul! Nu înțelegi, ursitule, semnificația zilei de miercuri? Nu ai intuit încă de ce Tatăl a stabilit această zi, chiar la mijlocul săptămânii, pentru prima noastră întâlnire în lumea fizică? Fiindcă ea simbolizează acel moment, acea străfulgerare de luciditate pe care o vei avea chiar în toiul programului de lucru, la mijlocul săptămânii, când vei înțelege că toate aceste lucruri care ne despart, munca, efortul, bunele intenții, conduita personală și profesională , planurile de viitor și alte impedimente nu își mai au rostul. În acea zi de miercuri te vei decide să lași totul baltă, nu vei mai simți nevoia să te justifici în fața celor din jurul tău, în fața familiei, a colegilor de muncă, a șefilor și a prietenilor și vei veni la mine ca să găsești adăpostul pe care inima mea ți-l oferă. Atunci și doar atunci vei ști dacă mă vrei sau nu, dacă vrei sau nu să ne salvăm… Și nu îmi permit să îți vorbesc pe acest ton mustrător decât pentru că sufletul meu mi-a zis: ”Talk to him like lovers do!” Și din cauza acestui lucru am adoptat poziția mironosiței în rândurile acestea și în dojana mea, scoțându-mă singură din ecuația aceasta care presupune luarea unor decizii care au caracterul de a modifica traiectoria vieții, punându-ți această încărcătură a responsabilității în spate. O fac deoarece eu nu mai sunt stăpână în casa mea, nu mai dețin controlul asupra vieții mele și asupra destinului meu. Nu aș mai avea cum, atâta timp cât propria inimă ni îmi mai aparține, tu făcându-te stăpân asupra ei. Și dacă inima mea e a ta, atunci și întreaga mea ființă vine la pachet împreună cu ea. E indiscutabil că așa este și nu te opune acestui rol pe care trebuie să îl îndeplinești fiindcă este rostul desemnat de Dumnezeu pentru bărbat în soarta femeii.

Așa că nu am mai consemnat unele din experiențele mele din lumile interne suprasensibile, preocupându-mă să mă rog pentru mine, pentru tine, pentru familiile noastre, pentru alte rude, prieteni, cunoscuți, foști colegi de școală, de muncă, pentru străini și câți alții să fim în paza Tatălui pe Care L-am rugat să nu ne supună la teste prin care să ne dovedim curajul și bravura în acest context în care se află umanitatea ce nu mai poate fi salvată ca întreg, devenind victime colaterale, eroi de sacrificiu într-un război care nu ne aparține. Mulțimile, popoarele și neamurile nu mai pot fi salvate ca întreguri, dar individual noi încă ne mai putem salva. Iar eu dau mărturie că acest lucru este posibil, fiind un caz evident în care justiția și mila divină au lucrat mână în mână pentru a mă repune pe drumul cel bun. De aceea consider că m-am exprimat greșit când am afirmat mai sus că acești criminali care ne conduc din umbră au putere numai asupra vieților noastre, nu și asupra sufletelor noastre, uitând în acest sens că numai Tatăl are această putere deplină asupra hazardului. Trebuie doar să știi cum să negociezi termenii și condițiile eliberării de sub tirania karmei în care ne-am scufundat cei mai mulți dintre noi fiindcă am greșit și păcătuit. Doar cu Tatăl și cu Marea Lege se mai poate negocia acum întrucât aceia dintre noi care s-au auto-definit drept mijlocitori, intermediari între noi și Puterile Divine și-au făcut deja pașaport, cumpărându-și bilet către bunkerele luxoase ale insulelor exotice izolate și protejate de puterea banului, în timp ce noi, puzderia, vom rămâne în urmă ca să restabilim echilibrul economiei mondiale, plângând, urlând și incriminând că ne-a părăsit Dumnezeu, abandonându-ne în mâinile acestor sociopați. Nu mai este vremea negocierilor cu preotul de la biserică sau cu mentorulu care îți solicită 299 de euro pe ședință ca să îți spună într-o videoconferință pe Facebook fiindcă dragul de el s-a plasat deja într-o locație sigură undeva în lume: ”Inspiră și expiră adânc! Nu te panica! Gândește numai pozitiv! Imaginează-te cum și unde vei fi peste 5 luni! Trăiește în oricare timp în afara celui prezent și totul va fi bine!”. Uită chiar și de Papa de la Roma fiindcă în clipa lui ”acum” toți muritorii de pe planetă își numără banii cu scopul de a-și cumpăra bilet la Clasa I către o zonă de siguranță. Numai Tatăl își numără oile ca să le repună în drepturi în turma Sa.

Și în turma Sa, dar chiar turma Sa, nu în cea a spiritului de turmă, nădăjduiesc să îmi croiesc drumul ca să mă adăpostesc alăturea de frați asemenea mie de urgia sorții pentru că m-aș minți singură dacă aș declara vreodată că, fiind împreună, am fi autosuficienți, stând cât mai departe de ochii lumii ca doi sihaștri auto-izolați, chiar și de-am locui într-un paradis terestru ca cel din filmul ”Laguna albastră”. Nu neg, totuși, că dacă s-ar putea, tot într-acolo mi-aș îndrepta și eu pașii, adică tot către o insulă exotică fiindcăă nu uita că am recunoscut deja că sunt o lașă. Poate că pentru un timp se poate să trăiești numai cu perechea ta în acest gen de auto-izolare, ba pe o insulă pustie, ba la o fermă în mijlocul câmpului, dar credința îmi este fermă în existența frăției cosmice, chestiune la care nu ar trebui să te uiți ca și cum vine din Star Wars. E în natura unora ca, rugându-se Tatălui, să se îngrijească a cere binele pentru sine, pentru membrii familiilor lor, pentru prieteni și cunoscuți. Măcar atât, dacă nu pentru toți! Și din cauza aceasta știu că nu cu tine, ursitule, trebuie să negociez pentru un permis de liberă intrare și de circulație în viața ta, ci cu Tatăl. Îmi este suficient de clar acum că nu pe tine trebuie să te implor în genunchi, udând podeaua de lacrimi ca să vii, ci pe Tatăl. Pe El trebuie să îl rog să îți lumineze calea, să te țină în pază, să te protejeze și să te ocrotească, să te ierte și săă te elibereze din oricare situație care te constrânge la dezertare de la atribuțiile pe care un iubit le are. Sunt speriată, dacă nu deja îngrozită! Mi-e din ce în ce mai greu să suport toate aceste lucruri și mai ales faptul că viața mea depinde de alții. Mă copleșesc din toate direcțiile aceste lucruri și tot ce îmi doresc acum este să stau în brațele tale ca să mă liniștesc, iar absența ta este de neiertat. Mă umple de uimire să mă văd luptându-mă cu demonii infernului, dovedindu-mi curajul și cutezanța, voința și firea luptătoare. Acolo Donald Trump nu ar rezista nici măcar un minut! Cu toate acestea, acum sunt terifiată de noile circumstanțe în mijlocul cărora mă aflu pe care nu le mai pot înfrunta singură! Și parcă mai mult decât oricând mi-e frică de tine, ursitule, și te resimt ca pe cel mai înfiorător coșmar căci văd bine și singură că ești apt de a mă chinui, de a mă pedepsi, de a mă tortura și, în pofida faptului că ți-am mărturisit că ți-am dat inima mea, ceea ce te face stăpân pe ființa și pe viața mea, parcă tot nu-mi vine la îndemână să te las să mă calci în picioare fără milă, cu toate că, în genere, manifestarea sufletului tău în visele mele și chiar și motivul pe care îl bănuiesc că te ține la distanță sunt rezultatul unor dorințe arzătoare pe care le-am avut și cu care tu ai rezonat în profunzime, atrăgându-ne unul pe celălalt conform cu Legile Divine și cu Voința Tatălui. Însă mă gândesc că firea ta dominatoare mi-ar subjuga prea mult voința, ideile, visurile, aspirațiile și credințele și sunt tulburată că ceea ce avem ce nu a început nici măcar să se manifeste, ci doar înfiripându-se de-abia, s-ar putea lesne preschimba într-o relație de tip ”Master & servant” în care eu mă voi fi transformat într-o cățelușă docilă, dresată cu dibăcie să lingă mâna stăpânului în semn de recunoștință când stăpânul său o bagă în seamă, alintând-o și scărpinând-o pe burtică atunci când este cuminte și pedepsind-o cu cruzime atunci când e obraznică. Am firea teribil de îndrăcită și de sălbăticită ca să îmi surâdă acest scenariu în care voi veni la tine dând din codiță, chemată ca la aport și toată situația asta o percep câteodată ca și cum sufăr de sindromul Stockholm și de aceea, întrebând pe Tatăl, am vrut să știu dacă în interiorul tău, în inima ta și în sufletul tău tu ai încredere în mine, dacă tu crezi în mine, în voința mea, în firea mea și în abilitatea mea de a ne scoate pe amândoi la liman, de va fi vreodată situația de așa natură să te bizui pe mine, încredințându-ți viața în mâinile mele. Am vrut să știu dacă în sufletul tău tu mă percepi ca pe egala ta sau dacă mă percepi ca pe un obiect, așa cum mulți bărbați percep femeia pe care o văd bună numai pentru a sta sub ei sau deasupra lor, dar niciodată alături de ei cu drepturi egale, pentru a le călca pantalonii, cămășile și sacoul, pentru a le face mâncare, pentru a face menajul, pentru a le crește copiii și, dacă se poate, pentru a munci mai mult ca ei pentru câștigarea traiului de zi cu zi.

Am avut, după aceea, un vis.

Cobori de 10 ori în infern ca să îți plătești datoriile către Marea Lege, apoi urci o dată la Divinitate unde ți se va spune să cobori iarăși de 10 ori ca să îți înfrunți demonii interiori și ca să te cunoști pe tine însuți. Și ce orori, Dumnezeule Mare, poți afla despre tine, ce lucruri teribile descoperi că ești capabil să faci fără să o știi singur că le poți face! Dar și ce lucruri minunate, sublime, grandioase și extraordinare poți face în egală măsură!

Trăim şi în visele noastre, trăim nu doar ziua. Uneori săvârşim cele mai mari fapte ale noastre în vis.

Karl Gustav Jung, ”Cartea roșie”

La începutul acestui vis am fost complet inconștientă, captivă în acea undă magnetică precum o vrajă ce mă ține ca sub hipnoză, specifică visului mecanic. Nu aveam pic de memorie lucidă și de discernământ, acceptând datele furnizate de subconștient cu prea multă lejeritate, validând totul ca fiind real. Nu puneam nimic sub semnul îndoielii, neputându-mă împotrivi niciunei sugestii. Uitarea de sine era deplină și profundă. De aceea, când subconștientul m-a păcălit să cred că ursitul meu este un oarecare cunoscut, am primit sugestia respectivă ca fiind adevărată, lăsându-mă să alunec într-un vis hologramă pe care subconștientul meu începuse să îl proiecteze în astral în imagini și sunete. Era cât pe ce să mă dedau plăcerilor firii cu acel oarecare când conștiința mea a început să chestioneze acuratețea datelor, punându-și astfel de întrebări: ”Ceva straniu se întâmplă aici. Nu-mi amintesc ca lucrurile să fi fost așa. Cine este bărbatul despre care mi-a vorbit Tatăl cum că ar fi sufletul meu pereche? Cum îl cheamă? Cine este? Adu-ți aminte! Încearcă să îți amintești! Este acesta cu care sunt acum?” Reacționând și răspunzând, subconștientul meu a continuat să îmi ofere alte sugestii de parteneri potriviți, vorbindu-mi ca și cum mi-ar fi arătat Tatăl pe care mintea mea ascunsă încerca să îl imite, pretinzând că toată gama de recomandări de suflete pereche venea de la El. Psihicul meu prelua sugestiile, asociindu-le cu emoțiile mele refulate și îngropate în memorie, înaintând în farsă și continuând să mă păcălească. Credința în existența unui ”suflet pereche predestinat” fusese, desigur, însămânțată în subconștient, dar nu reușeam de niciun fel s îmi amintesc cine este acest ursit predestinat, trecând de la o sugestie la alta și acceptându-le pe toate ca adevărate ca și cum tu, ursitule, ai fi putut fi oricine! Vreau să spun că nu îmi mai aminteam nimic de tine, de ființa ta, de rostul tău în existența mea și de semnificația ta. Cu alte cuvinte, deși am început să cred că am un suflet pereche, sugestie ce a pătruns în straturile scufundate ale subconștientului meu, încă nu sunt convinsă că acesta ai putea fi tu! Nu știu dacă subconștientul meu o făcea din răutate, din malevolență, din îndoială sau pur și simplu din lene, însă cert este că încerca să mă comute pe o traiectorie greșită pentru ca eu să sfârșesc prin a mă mulțumi cu oricine, conform cu zicala: ”primul venit, primul servit” . Acesta, dragul meu, este egoul! Însă sufletul, mai vigilent, mi-a rostit: ”E vorba de Marius. Cu el sunt predestinată să mă întâlnesc!” În acel moment un simțământ atotcuprinzător de fericire mi-a pătruns în suflet, reamintindu-mi toate evenimentele din ultimii ani, de tine și de întâlnirile noastre nocturne în as tral. Și m-am bucurat amintindu-mi că tu ești cel promis ca atunci când te bucuri că ți se împlinește visul tău de-o viață. Recăpătându-mi memoria și discernământul, am devenit conștientă de faptul că visam, ceea ce a rupt vraja hipnotică a visului mecanic. Imaginile și sunetele acestuia s-au șters, trezindu-mă într-un mare gol. Subconștientul meu nu mai făcea proiecții mentale în lumina astrală.

Numai bine căci la scurt timp după aceea ți-am perceput prezența în preajmă. Trebuie ca Ființa Divină să îmi fi dat o mână de ajutor, făcându-mă lucidă, pentru a nu rata ocazia unei noi întâlniri cu tine! Manifestându-te în aria mea de experimentare, mi-ai zis, vocea ta tremurând de emoție și de neliniște ca în fața unei vești proaste:
– Mama mi-a povestit cum că ne-a visat pe amândoi căzând!
— Așa și este, ți-am spus, înțelegând sensul tainic al cuvintelor tale. Vom cădea amândoi, dar ne putem ridica, am mai adăugat.

Din acel moment eu nu am mai fost eu, așa cum îmi aminteam de mine și nici nu m-am mai comportat ca în mod obișnuit. Nu mai eram în pielea propriei personalități cu numele de ”Cătălina” căreia îi este frică până și de umbra sa. Iar asta deoarece eu nu sunt ce par a fi, înăuntrul meu existând întregul Univers, în miniatură desigur, însă cu toată potența sa, cu toate resursele sale, cu toate minunile sale, cu toate deliciile sale. Vorbesc astfel întrucât aș face un mare deserviciu procesului cunoașterii de sine spunând că acțiunile și gesturile făcute după aceea au aparținut personalității mele cu care avem tendința de a confunda sufletul și universul interior! Nicidecum! Eu, Cătălina, nu aveam habar de nimic, dar Ființa Divină cu care eram conectată da!

Ne-am luat de mână și, în aceeași clipă, am început să ne scufundăm în pământ, în interiorul scoarței terestre, alunecând în jos spree nucleul pământului, unde focul sacru al Mamei Divine arde cel mai năpraznic. Străbătând o oarecare distanță alunecând în pantă, am văzut în scoarța terestră suflete de oameni prinse în propriul iad personal, complet inconștiente că se află prinse într-o iluzie hipnotică, adică în vis. După aceea am căzut amândoi, nemaiavând în jurul nostru niciun punct de reper sau de sprijin. Cădeam amândoi cu capul în jos și picioarele în sus cu o viteză fulgerătoare, scenă biblică simbolică ce semnifică picarea în ispită și căderea în prăpastie. Erai speriat și nici eu nu mă arătam mai vitează. Am parcurs de nenumărate ori această cădere în infern ca rezultat al păcatelor comise de mine și în niciun rând nu am reușit să ies din acest loc întunecos și înfiorător în care eurile din care se compune egoul personal se manifestă vizibil, audibil, tangibil și energetic. Iar noi cădeam și tot cădeam și căderea noastră nu părea a dori să se oprească decât în momentul impactului trupurilor noastre cu fundul ghenei! Cu mâna pe inimă jur că nicio cădere anterioară nu a fost la fel de intensă și de simbolică precum a fost aceasta! Era un semn clar că Puterile Cerului ne însoțeau acolo pentru a ne servi o învățătură!

Nu știu ce distanță parcurserserăm în jos când, deodată, am strigat la tine:
– Acum! Ridică-te! Uită-te la mine, fă ca mine și ridică-te!

Mă oprisem din cădere prin puterea voinței care acționa ca și contraforță magnetismului uluitor de acolo care ne atrăgea tot mai jos și mai jos, fără speranță de revenire pe o traiectorie în urcuș. Dar iată că ceva din mine reușise să se opună căderii în păcat și, din câteva mișcări circulare ale corpului, am reușit să mă proiectez cu capul în sus și cu picioarele în jos, rugându-te să faci ca mine. Ne-am rotit amândoi trupurile în sensul acelor de ceas, încrezându-ne unul în celălalt, dar dacă vrei să cunoști părerea mea sinceră despre semnificația acestor mișcări de gimnastică pe care le executam în pucioasa iadului, ele simbolizau actul intim dintre un bărbat și o femeie făcut din iubire unul față de celălalt ca o formă ritualică de rugăciune. Când sexul e sacru, te salvează și te scoate din infern. Când e pervers și păcătos, te conduce direct în fundul ghenei cu bilet la clasa I. Păcatele împotriva Spiritului Sfânt sunt singurele care nu se iartă și cu cât sunt mai grave, cu atât mai grabnic îți semnezi singur sentința de coborâre acolo unde nu ai vrea să fii. Dar eu aveam încredere în tine și tu tot atâta în mine cum ne mișcam trupurile în aer, folosindu-ne de ele ca de niște chei băgate în broască pentru a deschide uși și numai sufletele noastre știau ce uși putea deschide flacăra iubirii noastre, deși nu neg că, în fapt, Ființa ta Divină m-a lăsat pe mine să strălucesc în toiul acestor fenomene incredibile ca să îți dovedesc că îți sunt sprijin pe care să te bizui, nu povară de cărat în spinare și de care trebuie să te îngrijești. Așa că sufletul meu ți-a arătat prin fapte, nu prin cuvinte că tu trebuie să te lași și pe mâinile mele din când în când, spunându-ți: ”Încrede-te și în mine, odată pentru totdeauna, fiindcă te pot ajuta să ieși din orice situație infernală în care te afli! De aceea sunt aici!”

Cu puțin efort, procedura noastră de a ne învârti în spațiu ca niște chei a dat un rezultat nemaiîntâlnit până acum! Realmente, nu am mai văzut niciodată petrecându-se acest fenomen surprinzător și uluitor! Deasupra noastră, la o aruncătură de câteva brațe, s-a deschis un vortex imens de lumină strălucitoare, ca un fel de tunel din care intra și ieșea energie circulând în spirală.
– Spre acolo, am strigat la tine și, continuând să ne ținem de mână, ne-am îndreptat către gura vortexului care se deschidea ca o invitație ce ne era oferită o singură dată, ceea ce o făcea de nerefuzat.

Am înotat în energie, suportând cu greu curenții potrivnici ca și cum am fi fost pe fundul oceanului, dar tunelul ne-a aspirat cu repeziciune, înghițindu-ne și apoi scuipându-ne la celălalt capăt al său. Acolo am văzut lumină, la început difuză, vagă și spectrală, ca și cum energia acestui loc în care poposeam era rarefiată, descompusă și destrămată. Dar era lumină și în interiorul ei puteam distinge culori, forme și mișcare ca și cum un fel de existență se desfășura acolo, fără a avea idee, însă, de tenebrele care se căscau la subsolul caselor în care entitățile întâlnite după aceea pe drum păreau să locuiască. Vreau să spun că lumina de deasupra nu avea conștiință de sine, așa cum nici întunericul de jos nu avea. Lumina nu știa că este lumină, iar întunericul nu știa că este întuneric, iar cele două aspecte nu aveau cunoștință unul de celălalt. Numai noi doi aveam conștiință de sine, iar aceasta se datora căderii în păcat, când strămoșii noștri au gustat fructul interzis din Pomul Cunoașterii Binelui și Răului. În atâția ani de când cobor în infernul personal ca să îmi înfrunt egoul pentru a-l dizolva nu mi s-a întâmplat niciodată, dar absolut niciodată să și ies de acolo, cu toate rugămințile mele, țipetele mele și implorările mele. Și nu mi-am dat seama decât de curând că nu ieșeam deoarece nu vroiam să ies, deoarece doream să mă curăț și să mă purific, dar acum sufletul meu căuta să îți arate că nu ai de-a face cu un suflet pierdut, cu o nebună, cu o schizofrenică, cu o îngenuncheată, cu o învinsă, ci cu o luptătoare! Pe limba sufletului meu am cerut Tatălui să îți dovedesc că nu ies din acest infern personal nu pentru că nu pot, ci pentru că nu vreau, această minune de experiență demonstrând clar că sufletului meu nu îi este străină calea de ieșire de acolo. Și nu vreau fiindcă mi se pare inutil și inoportun să ies la lumină ca să mă plimb pe străzi sub aparenta înfățișare a păcii, a liniștii și a bunei-dispoziții, în timp ce în interiorul meu duc aceste lupte. Cu alte cuvinte, nu mai poftesc să mă prefac în exteriorul meu, când în interiorul meu e un calvar. Este minciuna pe care am trăit-o toată viața. Am început să cer Mamei Divine să cobor acolo în mod conștient și voluntar nu dintr-un masochism absurd, ci pentru că, realmente, sunt interesată, dar extrem de interesată de cunoașterea sinelui, nădăjduind mai ales să cunosc realul, dincolo de iluzia percepțiilor subiective ale celor cinci simțuri. Bănuiesc că e în firea unora să își dorească să își cunoască propria minte și propriul suflet prin experiență directă mai mult decât orice pe lume, chiar cu prețul sacrificării pasiunilor, distracțiilor, obiceiurilor și tradițiilor, iar portița deschisă către experiența onirică lucidă e ca un cadou oferit de Divinitate pe care numai un nesăbuit l-ar putea refuza, cu toate că atâta am afirmat că nimic nu vine gratis în viață. Cu adevărat îți mărturisesc că nu cunosc ce bine am făcut ca să merit o astfel de răsplată de la Tatăl și, cum știu că de la El a venit chemarea, îmi este frică să nu îl dezamăgesc, nefăcând ce mi-a cerut să fac și neurmând calea pe care mi-a arătat-o. De aceea, în plină lumină, m-am simțit nelalocul meu, ca și cum gândeam că nu aveam timp de pierdut stând și bătând apa-n piuă la un suc, la o prăjitură și la un grătar, însemnând că sufletului meu nu îi sunt străine conceptele de suferință, sacrificiu, ascetism, stoicism și muncă interioară pe care o găsesc prioritară. Aș fi vrut să cobor iarăși acolo pentru a înfrunta adevărata față a desfrâului, a lăcomiei, a mândriei, etc. Dar cum tu erai cu mine și, mai ales, cum îți vedeam chipul în lumină, nu am mai vrut să știu de altceva! În preajma ta sunt atât de uluită și, din acest motiv, am închis deschizătura vortex-ului ce ducea către infern pentru a ieși la o plimbare cu tine. Nu îți cer, în fond, să îmi acorzi onoarea unei întâlniri cumsecade, conform cu procedurile civilizate și cavalerești de socializare? Tu te-ai transformat în cea mai mare slăbiciune a mea și dacă aș fi fost o super-eroină într-o lume în care Superman, Batman și Justice League chiar ar exista, tot ce ar trebui răufăcătorii să facă pentru a mă doborî ar fi să mi te ia. Sunt și mai vulnerabilă știind că nici nu am apucat să pun buzelle pe ale tale că un răufăcător mi te-ar putea lua. Tu ești portița prin care mult rău, foarte mult rău mi-ar putea încleșta iarăși sufletul fiindcă prin tine sunt capabilă de gelozie, de invidie, de ură, de răzbunare, de mânie, de amor propriu, de șantaj, etc., iar toate aceste tenebre sunt simțăminte pe care le vreau cât mai departe de sufletul meu regăsit. Nu ți-am confesat că atât de crâncen m-am concentrat pe ideea de tine încât nu îmi mai pasă de planeta aflată în colaps? Și că din cauza ta îmi înfrunt demonii interiori pentru ca, stând aievea în fața ta, eu să fiu conștientă că ceeea ce simt pentru tine chiar e iubire și nu un simțământ prefabricat de către subconștient, atât de capabil să preia sugestii ca să le transforme în iluzia realității. Ce este subconștient e mecanic și iubirea, dintre toate sentimentele, e cea mai iluzorie, mai prefăcută și contrafăcută emoție în laboratoarele mecanice ale minții!

”Ce trebuie să se întâmple se va întâmpla!” fură cuvintele pe care Divinul mi le-a comunicat miercuri seara, dând o notă de fatalism împrejurărilor vieții. Să îmi bați la ușă ca să îmi mărturisești secrete ale trecutului este un astfel de eveniment inevitabil despre care Tatăl îmi vorbește de aproape 5 ani. Toate flash-urile îmi dovedesc că acest lucru se va petrece, că ne vom întâlni, că ne vom lua, că vom trăi împreună, că vom avea un copil. Și nu doar într-o scenă, ci în toate acestea ne văd chipurile brăzdate de fericire, ca și cum și fericirea și iubirea sunt lucruri tot atât de inevitabile! Atâta vreme cât le arată Dumnezeu, înseamnă că așa va fi. Aceasta e marea minciună pe care teoriile new age despre spirit o formulează despre Voia Tatălui: stai întins pe pat ca o balegă, nu fă nimic, doar inspiră și expiră, nu căuta nimic, nu mișca niciun deget fiindcă toate au să vină la tine fiindcă o vrea Tatăl. Nu, nu este adevărat că Tatăl ne garantează fericirea doar pentru că ne-o arată posibilă. O imagine cu un zâmbet acum nu înseamnă permanență, ci doar fericirea surprinsă în acel moment dezvăluit! Multe imagini de zâmbete printate pe chipuri de amici și de cunoscuți mi-au fost arătate, însă tot atâtea imagini surprinzând tristețe și supărare întipărite pe expresia acelorași chipuri mi-au fost relevate după aceea. Numai zâmbetul meu, ca și ccum fac reclamă la Blend-a-med, nu vrea să se șteargă de pe fața mea. Numai momentul întâlnirii cu tine e inevitabil, însă iubirea și fericirea surprinse în aceste flash-uri sunt inevitabile DOAR din cauza momentului prezent în care sunt de acord să îmi las la gară tot bagajul emoțional al trecutului. În caz contrar, agățându-mă de acest bagaj ca de o comoară neprețuită ce nu trebuie în veci pierdută, numind adesea acest bagaj ”amintiri de neuitat, atât bune, cât și rele”, în clipa acelui moment inevitabil ce se va petrece, când ne vom cunoaște, ți-aș servi o iubire sintetică, artificială fiindcă, desigur, de refuzat tu nu poți în veci să fii deoarece tu ești tu, cel care mi-a fost atât de drag atunci, dar acest drag n-ar fi putut șterge, singur, amărăciunea acumulată în bagajul meu emoțional din clipa lui atunci de acum 17 ani, când te-am văzut întâia oară, până în clipa lui acum când nu mai sunt o fetiță. Nu, amintirea dragului pentru tine nu este, în sine, decât o altă bluză sau pereche de pantaloni inclusă în bagajul meu emoțional și dragul acesta nu putea singur să îmi scoată lumina la suprafață. Tu singur n-ai putea șterge, cu iubirea ta, toată durerea mea, așa cum nici eu n-aș putea lua cu mâna suferința ta. Intervenția Divină e complicele, acel as din mânecă ce trebuie permanentizat fără nicio clipă de întârziere! De aceea, nici în visul meu scoaterea noastră din infern nu s-a datorat exclusiv nouă și inspirației de moment, ci Intervenției Divine. Evident, am compus aceste rânduri vorbind la persoana I, eu făcând și eu dregând în infern ca și cum știam foarte bine ce făceam, dar atâta timp cât eul din afirmația ”eu sunt” se confundă cu egoul, tot ce am scris până acum ar putea fi luat foarte lesne drept o lăudăroșenie. Puse în aceeași oală, cuvintele ”eu te iubesc”, atâta vreme cât trec prin filtrul egoului, nu prezintă nicio valoare pentru nimeni decât pentru aceia care se mulțumesc cu puțin, așa cum ar fi vrut să procedez propriul subconștient la începutul visului meu, împingându-mă către acceptarea unei noi situații mediocre, ca și cum ”primul venit, primul servit” simbolizează o oportunitate ce nu trebuie în veci ratată deoarece, conform cu acel unic procent de îndoială, următoarea întrebare se pune: ”Și dacă, totuși, nimeni altul nu va mai veni la ușa mea, ce mă fac? Voi rămâne singură?”. Pot da impresia că sunt perfecționistă sau exigentă în privința artei iubirii, dar nu te lăsa păcălit. Cuvintele mele nu sunt decât expresia suferinței prin care am trecut și la care nu vreau săă mai revin. Mai bine mor înainte decât să mă întorc în acea stare a lucrurilor.

În plină lumină astrală m-am văzut cu hainele sfâșiate și zdrențuite din cap până în picioare, ca și cum tocmai traversaserăm hățișul junglei. Te-ai apropiat de mine ca să mă acoperi și iarăși m-am emoționat toată văzându-te fiindcă pentru nici măcar o secundă nu ți s-a mai modificat fizionomia. Și cât mă face să sufăr, Doamne mare, că nu îți pot vedea chipul întotdeauna! Câte nu ne-am vorbit, câte nu ne-am zis și pe unde nu ne-am dus! Parcă eram doi îndrăgostiți ieșiți la plimbare în parc! Și așa eram, însă parcul nostru își avea stabilimentul într-o altă lume, această lume care există aievea, dar de care numai câțiva sunt conștienți, cu toate că acolo călătorim absolut toți, fără excepție, când închidem ochii ca să dormim! Cât de ridicol și de straniu era totul! Tocmai ieșiserăm din infern cu hainele mototolite și cu sufletele tulburate pentru ca, în lumină, să începem a chicoti și a ne fugări în zbor, la atâția metri deasupra solului, nu ca și cum am fi uitat de unde tocmai ce ieșiserăm, ci ca și cum, în acea clipă, nimic altceva nu mai conta decât bucuria momentului prezent, așa cum și teroarea infernului contase la fel de mult în trecut atunci când trecutul fusese prezent. Nu pot să explic cât de mult mă bucuram știindu-mă cu tine. Nu încape îndoială că, în acest loc, emoțiile noastre se văd întocmai cum sunt fiindcă tot ce este în interiorul nostru se proiectează în exterior, egourile noastre, defectele noastre și păcatele noastre în iadul personal, în timp ce virtuțile noastre se proiectează mai ușor în paradisul astralului superior. Nu îndrăznesc să generalizez prin afirmațiile mele întrucât, documentându-mă din mărturisirile altora, reiese că numai câțiva experimentează aproape exclusiv în aceste două extreme: iadul și paradisul. Bănuiala mea este că acest lucru ține de alegerea pe care sufletul o face pentru sine, vrând ori să se purifice pentru a se întoarce acasă la Divinitate, ori să își spioneze prietenii în dormitor, așa cum ai procedat și tu, dealtfel! Poate că, în fapt, nu vreau să văd fiindcă mi-e teamă că, odată reuniți, nu te-aș mai putea întâlni după aceea. Nu l-aș mai întâlni pe adevăratul tu, vreau să zic.

Ți-am zis pe nume ca și cum te-aș cunoaște de la facerea lumii, iar la final, când am simțit o oarecare pierdere în luciditatea mea și știind că din acest motiv aveam să fiu atrasă înapoi în corpul fizic, ceea ce nu mi-ar mai fi oferit luxul câtorva clipe în plus în preajma ta, ți-am spus căă te iubesc. Mai sincer și mai spontan ca acolo nu se poate și nu scriu acestea decât ca o transcriere a celor petrecute în acea noapte.

Cu aceste două cuvinte m-am trezit pe buze. Acolo au fost minune și pace cu care sufletul meu s-a alimentat, în timp ce aici s-au transformat în dor, melancolie și tristețe în mai puțin de o secundă. Și degeaba cu intervenția Divină și cu totul dacă tu nu ești acum aici și în fiecare zi până la sfârșitul veacurilor ca să îți găsești refugiu în brațele mele! Au chiar tu nu îți dai seama că în brațele mele tu te apropii tot mai mult de adevărata ta casă, în comuniunea cu sufletul tău divin? Și dacă acolo ți-ai putut încredința sufletul în mâinile mele, aici de ce nu ai încredere în mine că te pot ajuta? Aici nu suntem ce trebuie să fim și nu facem ce trebuie să facem.

apr. 022020
 

<>

Joi, 2 Aprilie 2020

Ursitule,

Aseară nu am mai ieșit pe balcon ca să te aștept, om trimis de Dumnezeu ca să mă vindece. (oare eu aș putea, în vreun fel sau altul, să te vindec la rându-mi?!) Am chibzuit că ar fi fost prea din cale-afară să se petreacă minunea taman în ziua de 1 Aprilie, Ziua Păcălelii! Fără urmă de îndoială că povestea despre cum m-am vindecat de orbire în felul miraculos în care se va întâmpla merită istorisită umanității întregi, dar a-i spune cuiva că s-a petrecut taman de Ziua Păcălelii ar putea provoca hohote isterice de batjocură, de luare în râs, iar toată istorisirea de față ar putea lua cu nespus de multă ușurință iz de farsă și de păcăleală. Dacă, totuși, ai fi venit, m-ai fi prins tare, tare ostenită, adormită, mută, prea puțin încântătoare pentru ochi și ureche.

– Sunt tare morocănoasă, i-am spus Tatălui din inima mea. Voi pierde puncte dacă amân întâlnirea cu el pentru săptămâna următoare, dacă azi aleg să nu mă dichisesc de dragul lui? Unde mă aflu pe o scară de la foarte prost la foarte bine? am întrebat, așteptând după aceea manifestarea unui mesaj ca răspuns la această chestiune care mă preocupă teribil: unde mă situez pe acest drum de vindecare și de întoarcere la Divinitate, mai ales acum, în aceste vremuri înfiorătoare de criză mondială datorată pandemiei cu Coronavirus care ne face pe atâția dintre noi să stăm pironiți locului cu respirația întretăiată, literalmente! Cum să nu îmi fi luat gândul de la întâlnirea noastră din fața balconului meu când nu mai avem voie să mai ieșim din casă fără declarație semnată pe proprie răspundere că urgența care ne-a scos din casă chiar este…știi tu… o urgență reală? Ce-ai să scrii tu pe declarația ta? ”Domnule polițist, subsemnatul, Miuriel, declar pe proprie răspundere că am ieșit din casă pentru a mă duce la balconul iubitei mele ca să își recupereze vederea. Nu durează mult! În 15 minute sunt înapoi acasă!” Numai de-ai fi acasă în această perioadă! Numai de-ai avea un cățel! Numai de-ai fi taximetrist! În oricare altă zi acest scenariu nu ar fi părut deloc ridicol, dar în vremea blestematei acesteia de pandemii înseamnă altceva, iar să se fi întâmplat chiar de Ziua Păcălelii… Vezi cât este de ușor să te dai bătut, cuprins de deznădejde?! Vezi de ce m-a povățuit sufletul meu să subțiez învelișul înciudării? Doamne Mare, ce ciudă îmi este pe tine că nu ai venit mai devreme, măcar cu o lună sau două în urmă, înainte să se fi stârnit toată drama aceasta mondială! Și, Doamne Mare, cât de norocoși suntem că sufletelor noastre le este permis să se întâlnească în vise!

Realmente, trebuie să atașez imaginea scanată a răspunsului Tatălui manifestat în dimensiunea materială care îmi umplu inima de bucurie și îmi produse zâmbete largi de mulțumire și de gratitudine! Acest prim răspuns a avut și o continuare, citată mai jos:

”Cu atâtea vești neplăcute, cu toate nesiguranțele astea, atunci când toți suntem egali în fața bolii, măcar să îmi iau porția de bine. Pentru că e greu să ne gospodărim acum, însă dacă nu rămânem sănătoși psihic, nu mai ieșim din romanul ăsta neterminat. Și iar mă gândesc la ce spunea Nichita Stănescu: „Timpul este precum un lup devorator.” ” (Anonim)

”Suntem bine! Suntem bine!” am repetat de câteva ori în sinea mea, bucurându-mă ca un copil mic aflând că Tatăl nu avea să mă depuncteze pentru alegerea mea de a amâna momentul vindecării mele și întâlnirii cu tine. ”Știam că Tatăl nu este absurd! Și nici ridicol în cerințele Sale!” Nu sunt nici isterică, nici panicată în legătură cu această pandemie, dar nici nu am adoptat dogma teoriilor spirituale de tip new-age care afirmă, printre altele, că trezirea conștiinței Divine din interiorul tău va fi ca și cum ai câștigat marele premiu la loterie! Un astfel de eveniment, zic acești oameni, te va scuti de orice suferință posibilă, nicio boală sau nenorocire nu te va mai atinge, nicio molimă, niciun dezastru, nicio criză fiindcă, mai spun ei, Dumnezeu nu te vrea decât fericit, mulțumit, ghiftuit și îndestulat, fără să specifice mai limpede, pe înțelesul tuturor, că toate acestea au un preț în Univers. Și tot ei mai spun că trezirea conștiinței îți poate aduce atât de multe beneficii, inclusiv locuri de parcare formidabile la ieșirile în oraș. Mă scuzați, dar pe mine continuă să mă bâzâie și acum muștele, cu tot cu sufletul meu trezit și tot așa! Mie îmi par toate aceste lucruri o risipă inutilă de dharma, o consumare a capitalului cosmic pe lucruri de nimic. Propriul suflet m-a sfătuit să nu îmi cheltuiesc răsplata pentru faptele mele bune ca să obțin pufuleți gratuiți de la Cosmos, ci să investesc capitalul cosmic în lucruri de importanță pentru Ființa interioară! Mai mult decât atât, sufletul meu este de tradiție veche, acceptând suferința ca o unealtă necesară de purificare a egoului. Vreau să spun, prin toate acestea, că nu mă număr printre cei care se mint singuri, afirmându-și astfel de lucruri: ”Am făcut atac cerebral deja! Sunt orb, sunt surd, sunt paralizat sau tocmai m-am vindecat de cancer sau de leucemie. N-are cum ca Dumnezeu să mă mai treacă printr-o nouă suferință! Nu mă pot îmbolnăvi de acest virus! Mie nu mi se poate întâmpla așa ceva! Este imposibil! Dumnezeu nu poate fi atât de crud!” Cruzimea lui Dumnezeu nu are nimic de-a face cu păcatele noastre infecte de care ne facem vinovați până în măduva noastră osoasă îmbolnăvită, în pofida faptului că atâția lansează publicului larg teoria potrivit căreia Dumnezeu vrea să ne transforme într-o adunătură de hippioți fără discernământ care cred că nimic rău nu li se mai poate întâmpla în viață. Deci, dacă Tatăl m-a trecut deja printr-o mare suferință, aceea a atacului cerebral și a orbirii, nu înseamnă că sunt scutită de suferințe adiționale! Nici măcar faptul că mă aflu aproape de finele plății datoriei mele karmice nu îmi garantează fericirea fără limite după aceea! Cât efort presupune, Doamne Mare, să rămâi conștient și prezent, vigilent și alert în momentul fiecărei clipe!

Remarcând apoi că răspunsul Tatălui fusese formulat la plural, (”suntem bine”) , am intuit că a fost pentru sufletul meu o indicație clară a faptului că mi se confirma, o dată în plus, că povestea despre ”noi”, scrisă în rândurile prezente, e validată de puterile Cerului ca având sens și importanță pentru Tatăl, numai să ne păstrăm sănătatea psihicului în aceste timpuri de mari încercări în care toți suntem egali în fața bolii, perioadă în care, totuși, să facem tot efortul de a nu pica în extrema negativismului! Ideal este să devii conștient că există atât binele, cât și răul, fără a cădea în niciuna din extreme, fiind ba prea pozitiv, ba prea negativist! Calea de mijloc este cea mai bună. Strașnic umor are Tatăl care se află în ascuns, sugerând o doză de pozitivism în aceste timpuri de restriște când numai ieșit pozitiv nu vri să fii, oriunde în lume ai trăi! Dacă îndemnul Tatălui nu ar fi acesta, atunci de ce mi-ar fi trimis două indicații prin care ne povățuiește să ne luăm porția de bine, măcar prin zâmbete, în clipa prezentă în care trăim, oricât de tragică este peste tot în lume? Nu este acest moment cel mai bun timp pentru citit, pentru studiu, pentru meditație, reflecție, introspecție și auto-observare? Și nu este momentul prezent cel mai bun pentru a face recapitularea finală la cele scrise de mine pentru ca romanul acesta să nu rămână neterminat? Cum să nu fie necesară o recapitulare când inima mea cunoaște că mult nu mai poate fi până ce ne vom vedea în persoană? Și cum să mă fac de rușine când va veni timpul să dăm proba orală la acest examen la care nu aș vrea să pic (te rog, citește ”n-aș vrea să leșin de emoție în brațele tale”), când tu îmi vei spune că mă iubești, iar eu ce îți voi răspunde în schimb? Ce voi zice? Și de unde știu că mult nu mai este? Sau de unde știu pentru ce să zâmbesc, cu atâtea vești proaste bombardându-mă din toate direcțiile? Mi se trage de la natura mea interioară care vede detaliul ascuns în manifestarea răspunsului care mă determină să îmi pun un milion de întrebări complementare. De exemplu, de ce Tatăl mi-ar fi trimis acest mesaj, ”suntem bine”, atașat unei imagini care surprinde 3 ouă într-un bol, formând o față zâmbitoare, atâta vreme cât eu sunt oarbă, mai ales după ce mă plânsesem într-o epistolă anterioară că eu nu sunt capabilă nici măcar să fierb un ou? Nu înseamnă, prin urmare, acest mesaj atât de banal în aparență, că Tatăl îmi promite vindecarea de orbire ca să pot și eu, în sfârșit, să fac ouă ochi la aragaz și că, dacă Tatăl mi-o promite, atunci am motive multe și întemeiate pentru care să zâmbesc? Să zâmbim? Să mulțumim?

Nu vreau să trec cu vederea nici parafrazarea lui Nichita Stănescu din textul citat anterior, ”Timpul este precum un lup devorator”, care pare-mi-se că mă înștiințează că epistola cu titlul ”Nu simți că, dacă pier, te las săracă?”, în care m-am confesat în legătură cu suferința și umilința la care am fost supusă de către semenii mei, numiți în textul respectiv ”gura lupilor”, umanitate pe care trebuie să o iert, a atins coarde vibrante în Cosmos! (sau a atins aceste coarde sensibile în tine?) Cu alte cuvinte, totul este deja înfăptuit, de aici înainte nu mai este decât o chestiune de timp până ce gura lupilor devoratori va fi închisă! Expresia în sine mai are un sens ascuns, simbolic. Lupii, ca și șacalii, fac parte din aceeași specie de animale. Este cunoscut în simbolistica religioasă și în mitologie că Judecătorii Tribunalului Divin sunt pictografiați purtând măști cu aspect de șacal și urechi de lup în timpul proceselor de judecată ale sufletelor. Din această perspectivă, expresia capătă un alt sens întrucât timpul asemuit unui lup devorator semnifică acum suferința și durerea rezultate în urma pedepsei karmice. Suferință acută și durere crâncenă simt în fiecare moment al stării de veghe de când te tot aștept să vii, timpul mă devorează lent, dar sigur. Și parcă, totuși, toată suferința aceasta conține un cubuleț de zahăr în compoziția sa. În acest moment prezent despre care am vorbit noi, totuși, ne-am întâlnit deja, ne-am cunoscut, ne-am vorbit și ne-am mai familiarizat unul cu celălalt. Suferința mea vine din faptul că nimeni (citește mai ales părinții mei alături de care conviețuiesc zi de zi) nu mă crede că dimensiunea în care s-au întâmplat deja toate acestea este reală, atâta tot, cu toate că toți, absolut toți oamenii care trăiesc pe această planetă călătoresc somnambulistic în acest loc minunat îndată ce închid ochii pentru a dormi! Cu ce mă fac vinovată că am devenit conștientă de acest loc ca să simt atâta jenă și rușine pentru că ceilalți nu cred? Chiar tata se deplasează în astral în mod conștient, iar asta de foarte mult timp, cu mult înaintea atacului meu cerebral, când am început să discutăm în familie chestiunea călătoriei în afara corpului, însă el pune manifestările sale pe socoteala vreunei combinații neprielnice de mâncăruri sau pe cea a medicamentelor, continuând și în ziua de azi să ignore factorul suflet. Nu am idee ce crede în realitate despre ce mi se întâmplă mie și nici nu vreau să știu, sunt prea dezamăgită de el și de modul în care se comportă vis-a-vis de noțiunea de suflet! De bunica și de credințele sale nu mai zic nimic! Iată un lup devorator de Scufițe Roșii în straiele bunicii, judecând din patul bunicii la mărimea ochilor mei, la forma urechilor mele, la lungimea unghiilor mele, la timpul care se scurge peste mine, cea care lenevește, zice ea, fiindcă stă și croșetează și scrie toată ziua fără folos. Toate aceste suferințe se duc unde altundeva decât în inimă?

Dar cum să fac să ajung de la bine la foarte bine? Cum să ajung la superlativul absolut? De unde să încep? Am știut că întrebarea mea avea un sens simbolic, ascuns, întrucât ”superlativul absolut” înseamnă perfecțiunea lui Dumnezeu, așa că m-am grăbit repede-repejor să traduc. Era limpede că secretul era conținut în litera ”f”, prescurtarea cuvântului ”foarte”. E a 8-a literă din alfabetul românesc , dar 8, culcat pe orizontală, simbolizează infinitul. Infinitul nu înseamnă, totuși, Absolutul, dar fără a trece mai întâi prin cunoașterea infinitului nu vom ajunge niciodată să cunoaștem Absolutul! De la poziția în care ne aflăm acum, adică la nivelul ”binelui”, până la poziția ”foarte binelui” trebuie să parcurgem următorul drum, așa încât să ne apropiem cu un pas, ce nu poate fi sărit, de perfecțiunea absolută a Creatorului:

…dacă pot să iubesc mi-e destul
şi mi-este surâs
şi mi-este vis
dacă pot să iubesc.
La urmă, la umbră
am cântat:
dacă cineva poate să iubească
e împărat
dacă cineva este iubit
e infinit

şi dacă există iubire
din goluri se naşte plinul.”

Nichita Stănescu

Ce înseamnă, mai precis, ”Dacă cineva este iubit / E infinit” din poezia de mai sus, primită ca răspuns la numai câteva minute după ce mi-am formulat mental întrebarea despre infinit, adresată lui Dumnezeu? Ce poate să însemne altceva decât absența egoismului și prezența altruismului care fac din iubire un sentiment autentic , sentiment pe care eu nu l-am cunoscut încă, dar după care tânjesc aproape cu durere? Vreau să ți-l dau, dar nu știu dacă îl meriți. Meriți tu oare? De ce nu mă conving nenumăratele scene de viață dezvăluite de Divin că tu ești omul potrivit pentru mine? De ce să se fi înrădăcinat atât de adânc în mintea mea frica, deznădejdea, lipsa de încredere? Care e sursa reală a suferinței mele de nu mai cred că e posibil să mă atingă iubirea unui om fără de care Dumnezeu îmi spune că nu pot ajunge la Dânsul, trecând mai întâi prin trezirea conștiinței infinitului? Cel mai banal raționament deductiv de care psihicul meu este capabil sună în felul următor: nădăjduiesc să îl cunosc pe Dumnezeu în absolutul Său, dar ca să ajung la El trebuie să trec prin infinit, însă, pentru a ajunge la infinit, trebuie să cunosc exteriorul galaxiei în care trăiesc, dar până acolo trebuie să cunosc propria galaxie pe care nu o pot cunoaște dacă nu am nici măcar conștiința propriei planete și de unde să fiu conștientă de propria planetă dacă nu sunt conștientă nici măcar de mine însămi, de propria scânteie divină, îngemănată cu a ta în vremurile imemoriale ale ființelor androgine? Și dacă vreau să fac drumul în sus, spre Tatăl, nu este logic că, mai înainte de galaxii, de infinit și de absolut, trebuie să trec prin mâinile tale, prin frământările corpurilor noastre care trebuie să devină iarăși un singur trup, ca la început? Și nu este logic ca și tu să nădăjduiești să faci același drum de întoarcere alături de mine? Cum să aspir să mă întorc în Eden, unde Edenul nu este mai încolo de infinit sau de absolut, când din Eden bărbat și femeie au plecat, așa că numai împreună se pot întoarce? Cum să ajung la Dumnezeu dacă nu pot ajunge nici măcar în Eden de una singură? Fără tine nu mă pot duce nicăieri în Cosmos, iar jumătățile de drum îmi sunt nesatisfăcătoare. De la iubire începe totul și uite cum mi se spune iarăși că, dacă pot să iubesc, îmi este surâs și îmi este vis, dar de unde să știu că tu, TU, TU, dintre toți bărbații planetei, meriți iubirea mea??

”Doamne Mare, dacă Tu poți vorbi în numele celui predestinat de Tine, Fii purtătorul său de cuvânt și spune-mi ce mi-ar spune el dacă ar putea.” Rugându-mă astfel, am primit răspunsul următor:

Mi-ar fi plăcut să te cunosc acum,
când știu atât de multe despre mine,
când pot deosebi ce-i rău de bine,
ce este jar aprins și ce doar scrum.
Mi-ar fi plăcut să te privesc mirat,
cuprins de-un fel de blândă duioșie
și-apoi, surprins că mi se-ntâmplă mie,
să te iubesc romantic, demodat.
Nu cu furie, nici cu disperare
și nici arzând ca două lumânări,
fără orgolii, fără întrebări,
te-aș fi iubit ca pe o întâmplare.
Cu simplitatea sfântă și matură
pe care numai anii ți-o pot da,
aș fi furat un strop din viața ta
și din surâsul tău – o firmitură.

Și dacă n-ar fi fost să te întâlnesc,
încă o vreme, ar fi fost mai bine,
dar cred că te-am dorit prea mult pe tine
și asta, și asta m-a făcut să mă grăbesc.

Sorin Poclitaru – ”Mi-ar fi plăcut”

Una este să îți pună Tatăl cuvinte în gură, ursitule, și alta este să ți le pun eu, nefericita de mine, așa că nu îmi voi întinde plapuma mai mult decât trebuie, începând să interpretez ca la școală ce-o fi vrut să spună Tatăl, în numele tău, prin cuvintele ”acum” sau ”jar aprins” sau ”blândă duioșie” sau ”fără orgolii”, etc. Mă dau bătută în fața minunilor lui Dumnezeu pe Care în fel și chip L-am pus la încercare, netrebnica de mine. Și semne și povețe și iubire și înțelepciune mi-a dat în fiecare rând, iar eu ce am dat în schimb? Frică și îndoială!

PS: Mi-am chestionat ulterior sufletul, întrebându-l în felul următor: ”Am scris bine paragraful despre noțiunea de infinit? Unde se situează acest paragraf specific pe o scară de la foarte prost la foarte bine ca valoare conceptuală? Te rog să îmi trimiți un cuvânt ale cărui litere, însumate, să dea un număr între 1 și 10, unde 1 va fi pentru foarte prost, iar 10 va fi pentru foarte bine!”.

Am așteptat câteva secunde, apoi am auzit răspunsul sufletului meu care îmi comunica ”petală”. Repede am calculat 19+7+24+1+15+2=68 din care rezultă finalul și sublimul 5 care se află la mijloc, între 1 și 10! Sau un altfel de a spune în mod ghiduș și înțelept: ”Nu ai scris nici foarte bine, nici foarte prost. Nu ai căzut nici în extrema pozitivismului, nici în extrema negativismului! Ești la mijlocul dintre ele fiindcă nu ai spus-o chiar tu că drumul de mijloc este cel mai sigur?”

Deci spune-mi tu sau orișicare dacă nu merită plătit orice preț impus de Tatăl pentru a-ți fi înapoiat sufletul?

ian. 032020
 

Vineri, 3 Ianuarie 2020

Ieri după-amiază am avut-o în vizită pe prietena mea cea mai bună. Ridicându-se să se retragă spre casă, s-a uitat la ceas la 19:19. ”Știi că atunci când te uiți la ceas la formatul acesta de oră înseamnă că cineva te iubește?”, am întrebat-o, reamintindu-mi singură de acel fel de superstiție din popor legată de ”iubirea de la ora fixă”. O oră mai târziu, s-a nimerit să verific ora chiar la 20:20! Am zâmbit în sinea mea, observând strania coincidență dintre ora respectivă și anul în care tocmai ce am intrat! ”Să însemne acest lucru că cineva mă va iubi în noul an?”, i-am scris prietenei mele, la care ea mi-a replicat: ”Cineva nou? Că de iubit te iubesc deja destui!” Așa să fie oare? Dar la ce folos să mă iubească destui când eu te vreau doar pe tine? ”El te iubește, dar o ascunde!” Întocmai așa mi-a spus Divinul în legătură cu tine în urmă cu multe, multe luni, dar de atunci până acum nu am reușit să mă conving că așa este! D ce? De ce? Fiindcă nu reușesc să înțeleg de ce ai ascunde iubirea ta pentru mine? De ce te-ai ascuns de mine știind cine sunt și știind acum cine ești la rândul meu? Dar să nu fi ajuns să cred oare în tine, ursitul meu, când toate semnele mă duc la tine, fie chiar o pură aiureală a inimii mele interpretarea dată de mine acestor semne, așa cum evidențiau versetele citate într-o parte anterioară a epistolei mele? Atunci de ce îți scriu și rescriu mii de cuvinte în aceste scrisori, sperând că în acest fel îți țin companie în timpul zilelor și nopților lungi de insomnii, când nu ne întâlnim îndată ce închidem ochii ca pentru a visa? Și tu m-ai căutat ca atâția alții în acel an al lui 2015, ca și în anii care au urmat? Cu diferența că ei m-au căutat pe pământ, în timp ce tu m-ai dus direct la porțile Raiului!

Misterioase sunt căile Domnului și are acesta o socoteală cu fiecare dintre noi. Dar în anul 2015, când conștiința mea nu era încă dresată să identifice simbolurile și metaforele din testele și extemporalele prin care te trece Tatăl prin intermediul diverselor experiențe de viață, priveam doar la stratul subțire de suprafață al întâmplărilor, fără să mai caut și sensul profund al acestora. Mi se părea că tot ce era doar era, fără să însemne și altceva. Gândind astfel, mă așteptam, prin urmare, ca acea căutare și identificare a bărbatului pe care l-am urmat la naștere să dea pur și simplu un rezultat vizibil și palpabil în lumea tridimensională, singura pe care o credeam reală în acel an!

Nu a fost greu să mă abat de pe drumul căutării mele când, tot în mai acel an, un bărbat nou a apărut în viața surorii mele. Despre el am scris într-o altă compunere anterioară și nu am de gând să reiau ideile punctate acolo, dar aș vrea să subliniez, prin povestioara despre cum l-am întâlnit pe acest interlop plin de tatuaje cu numai 8 clase petrecute la școală care vorbea despre meditația transcendentală și despre cum ne naștem, murim și ne întoarcem, că egoul intelectual este o chestiune teribil de absurdă, de contradictorie și de conflictuală care nu te poate împinge decât în prăpastie! De ce vorbesc astfel? În primul rând fiindcă noul-venit apăruse în viața surorii mele, nu în viața mea, așa că ce drac împelițat mă împingea să mă amestec în treburile ei? În al doilea rând deoarece era cu 3 ani mai mare decât mine, deci nu corespundea cu parametrii de identificare dați de Divin în ianuarie. Dar ce îmi păsa mie, egoului fascinat, vrăjit și sedus de prezențe atrăgătoare și de cuvinte rostite ca din cărți? Iar tipul acesta nu vorbea el despre Eminescu, dar avea o cunoaștere și o înțelegere neobișnuit de vaste ale chestiunilor spirituale care mie îmi fuseseră străine până atunci. Surorii mele nu i-a plăcut de el fiindcă era un gigolo întreținut care i-a spus că nu îi stă în fire să fie fidel iubitei sale, oricare ar fi aceasta, dar eu aveam incredibil de puține pretenții de la bărbați și l-aș fi acceptat deoarece eram ferm convinsă că un altul nu ar fi tolerat acel detaliu despre mine legat de vechea meserie de model de videochat și mă mințeam singură că acesta ar fi înțeles ce și cum cu mine, fiind el însuși gigolo și oaia neagră a familiei sale, așa cum mă simțeam și eu cu musca pe căciulă. Dar Tatăl iarăși a făcut în așa fel de acest individ a dispărut ca prin farmec, dându-ne de știre mie și surorii mele să stăm cuminți în banca noastră fiindcă în mâinile așa unui bărbat de ai cădea nu aveai cum să nu te șifonezi! Sau cum mi-a spus-o Divinul prin intermediul unor versuri la care am ajuns după o sincronicitate: ”If you lie down with dogs, then you’ll get fleas / Be careful of the company you keep” (Lana Del Rey – ”24”) Culmea este că pe ursul grizzly îl alintam cu formula ”cuțu mare”, în timp ce eu eram ”cuțu mic”, așa că puricii pomeniți în mesajul Divinului nu sunt decât un simbol pentru ceea ce literatura de specialitate despre spirit numește ”karma saya”, adică karma pentru păcate împotriva Spiritului Sfânt, pedeapsă care mi s-a administrat și mie în porție dublă și din care mai am un an de ispășit! În plus, energia luciferică sau instinctul sexual este, de asemenea, simbolizată printr-un câine sau pisică. Acest simbol divin arhetipal mi-a apărut în repetate rânduri în vise și am descris o manifestare a acestei energii primordiale care trebuie transmutată în conștiință divină în scrisoarea cu titlul ”Cum te simți când știi că nu mai ești singur pe lume”.

Am zburat din floare în floare în acea vară, oprindu-mă asupra fiecărui reprezentant al sexului opus, doar-doar l-oi nimeri pe cel despre care mi se vorbise și am fost extrem de aproape de a mă atașa și amoreza inclusiv de fiul maestrului reiki de la clinică, la rândul său practicant de reiki, în ciuda faptului că acesta era cu vreo 2 ani mai mic decât mine! Te căutam așa cum cauți acul în carul cu fân, ce să mai!

Nu vroiam nici să văd semnele lăsate peste tot de bunul meu Tată din Ceruri care îmi impunea să am răbdare, nici să aud strigătele disperate ale propriului suflet care mă implora să iau o pauză! Dar ce pauză de la tumult și furtună și urgie să iei, când aceste tempeste s-au dezlănțuit în ființa mea la numai 2 săptămâni după ce toate căile spre vindecarea mea păreau să se fi închis odată cu întreruperea terapiei cu energie? Suficient am scris despre ziua de 13 Septembrie 2015. Nu am vrut, prin aceste rânduri, decât să accentuez faptul că Divinitatea se află în permanență lângă mine ca să mă îndrume spre a ieși la lumină, arătându-mi ce, cum și când să fac ca să nu mai greșesc!

Un prieten care mă învață de bine despre știința spiritului m-a povățuit, în toamna lui 2019, să împing limitele imposibilului chiar mai mult, rugându-mă Tatălui pentru îndrumare în privința oricărui aspect din viață, dar mai ales în privința chestiunilor delicate relaționate cu iubirea și întâlnirea sufletului pereche. M-a îndemnat să mă rog Tatălui să stingă sau să aprindă focul din inimă când întâlnești o persoană în cazul în care nu este potrivită sau, din contră, este persoana predestinată să îți fie pereche. (”Cei care ajung să cunoască gnoza din voința Tatălui sunt predestinați să întâlnească persoana potrivită pentru aceasta.” Acesta a fost un mesaj pe care Ființa profundă mi l-a transmis printr-un vis cu oarecare timp în urmă, ajutându-mă și întărindu-mi credința că toate aceste lucruri inexplicabile care mi se întâmplă, mai ales în vise, au foarte mult sens!

Revizuind cronologia evenimentelor din 2015, mi-am amintit de un fenomen care s-a petrecut concomitent cu întâlnirea celor doi bărbați despre care am vorbit anterior. Îmi amintesc ca și cum s-a petrecut totul ieri cum am început să vorbesc brusc despre tine, amintindu-mi de vechile aventuri ale adolescenței care te implicaseră pe tine și retrăind emoțiile acelei epoci crezute de mine ca fiind apusă. Timp de aproximativ 2 săptămâni am vorbit neîncetat despre tine, povestindu-i surorii mele cu lux d amănunte despre întâlnirile noastre sincronizate, despre alergătură, despre tresăriri, despre dor și despre drag! Îi povesteam într-una, îmbojurându-mă ca un boboc de trandafir când îmi aminteam de tine, cu toate că mie mi se părea că înflăcărarea din obrajii mei se datora caniculei de la începutul verii, dar sora mea vedea bine în ființa mea că vorbeam cu nespus de mult drag despre tine, așa cum nu o făceam în privința nimănui altuia, nici măcar în privința celor pe care chiar am crezut că i-am iubit la momentul respectiv! Dar eu nu observam fierbințeala din obrajii mei și nici din inima mea și traduceam fenomenul respectiv în alt mod, punându-l p socoteala energiei, crezând că terapia îmi răscolise amintirile trecutului, precum o făcuse între ianuarie – martie, când făcusem regresia uriașă în amintirile stocate în celulele corpului meu. Nu am remarcat această stranie coincidență decât mult mai târziu, când mi-a fost dezvăluită identitatea ta! Să te fi recunoscut sufletul meu chiar de atunci? Să își fi amintit sufletul meu de tine de atunci? Să fi reactivat Tatăl focul din inima mea, drag pe care ți-l purtam de atâta amar de vreme, ca să mă protejeze de tentațiile care apăreau la tot drumul în calea mea în timp ce te căutam? Să fi încercat Bunul Tată să îmi reamintească faptul că pe tine nu te coborâsem încă de pe piedestal, de la rangul de zeu? Doamne, Dumnezeule Mare! Cât de drag mi-a fost de tine și nu am văzut și nu am știut! Iar atunci nu aveam de unde ști că puterea Divinității se extindea într-atâta încât ar fi putut aprinde sau stinge focul dragostei într-o clipită, precum mi-a dezvăluit prietenul meu inițiat în știința spiritului! De o sută de ori am cerut după 1 Martie 2016 să se stingă acest foc căci nu mai puteam îndura tăcerea ta și de o mie de ori mai puternic a fost aprins!

Și tot degeaba cu sutele și miile de semne, de vise, de flash-uri, de sincronicități, de sfaturi, de versuri și de versete din Biblie! Când îți este credința egală cu 0, iar îndoiala este egală în măsură cu un munte, nicio promisiune de-a Tatălui n-are să răzbată în inima ta ca să o facă să vibreze de nădejde! Uită-te la mine! Se fac 5 ani în curând de când am devenit conștientă de faptul că te-am urmat la naștere și numai Dumnezeu știe, căci numai Acesta îmi este martor obiectiv și nepărtinitor, câte am îndurat și prin câte am trecut ca să mă întăresc în credință! Credința că ești REEAL, cât se poate de real, adică un om din carne și din oase al cărui suflet se desprinde de acest trup fizic pentru a mă vizita în dimensiunea astrală.

Dar cum să nu emani în Univers numai ambiguitate, confuzie, conflict și îndoială când vezi că un cutare băiat sau cutare altul îți bate la ușă ca să repună în funcțiune ceea ce s-a stricat în tine, rezonând, așadar, cu credințele tale legate de vindecarea ta, fără ca vreunul din aceștia să fie tu, cel promis și visat ? Am mai spus-o și o mai spun o dată! Am fost conștientă din primul minut după ieșirea din spital că numai îndrăgostindu-mă, reparându-mi inima în acest fel, aveam să îmi recuperez și vederea trupească. Nu este un simplu moft obsesiv pentru care am făcut vreo fixație de figurantă ce sunt, prințesă răsfățată, absurdă și aberantă! Poate nu reușesc eu să evidențiez suficient de bine că iubirea este sentimentul cu cea mai ridicată vibrație din întregul Univers, având, prin urmare, o putere supranaturală de vindecare! De aceea îmi cer iertare pentru vocabularul meu uscățiv și lipsit de metafore, comparații și epitete!

– Dar poate că Dumnezeu îți spune să iubești totul, în întregime, nu numai pe un băiat, mi-a reproșat mama de sute de ori de-a lungul anilor, fiindu-i teamă ca nu cumva să interpretez greșit mesajul Ființei Divine, încăpățânându-mă să urmez o cale cu care ea nu este de acord deoarece ea nu înțelege acest fel de interdependență dintre bărbat și femeie, vrând, din aacest motiv, să fi fost mai independentă, iar nu cu capul în nori urmărind visuri de întregire androgină care, spune ea, nu îți țin de foame, de sete și de cald!

Dar eu nu am urât totul pentru ca Tatăl să mă sfătuiască acum să iubesc totul ca să îmi vindec inima! Nu, nu, eu nu am urât totul! Eu nu am urât decât bărbații care m-au agresat, m-au lovit, m-au scuipat, m-au batjocorit, m-au ignorat, m-au părăsit și m-au abandonat pe patul de moarte ca pe o cârpă de șters pe jos pe care n-o mai putea trage nimeni în sus și în jos după bunul plac! Nu, nu, eu nu am urât viața în sine, așa că de ce să îmi ceară Tatăl să iubesc ceva ce iubeam deja? Dar cum să nu aibă sens să îmi ceară să te iubesc pe tine, bărbatul, când din cauza ta m-am prăpădit eu, când viața însăși se naște din mine, femeia, și din tine, bărbatul, iar nu din teorii și experimente?

Iar El, răspunzându-le, a zis: „N’ați citit că Acela Care i-a făcut de la’nceput, bărbat și femeie i-a făcut?,

Și a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și cei doi vor fi un trup;

așa încât nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”.

Ei I-au zis: „Atunci, de ce Moise a rânduit să-i dea carte de despărțire și s’o lase?”

El le-a zis: „Din pricina învârtoșării inimii voastre v’a dat voie Moise să vă lăsați femeile, dar la început n’a fost așa.

Matei, 19:4-8

ian. 022020
 

<>

Joi, 2 Ianuarie 2020

Dar cine ești tu, tu cel pe care sufletul meu l-a urmat la naștere? Cine ești tu, tu cel care nu ești unul dintr-o mie numai bun ca să îmi fie pereche, ci unul din toți? Unde să te găsesc eu pe tine, dacă Tatăl nu s-a îndurat să îmi releve și identitatea ta pământeană în plus față de acel singur detaliu legat de diferența de vârstă de numai câteva luni? Desigur că alte detalii mi-au fost dezvăluite cu trecerea timpului, dar atunci, la început, faptul că ești cu numai câteva luni mai mare decât mine era singurul lucru pe care îl știam despre tine. Cum era de așteptat, am devenit foarte atentă la prezența reprezentanților sexului opus pe lângă mine ca nu cumva să ratez întâlnirea cu acest tu predestinat căruia să îi dăruiesc întreaga mea ființă. Bunul meu prieten T. ieșea din start din calcul întrucât era mai mare decât mine cu 10 ani, deși nu neg că pentru el am nutrit o afecțiune foarte puternică în acel an, așa că m-am abătut cu gândul asupra unui băiat pe care l-am cunoscut la un curs de dans ținut de o organizație pentru nevăzători din București. Se întâmpla în mai 2015, chiar de ziua mea, când am împlinit 28 de ani. Când i-am servit pe participanți cu bomboane, acest băiat m-a întrebat câți ani împlineam și, auzind, a exclamat plin de uimire și bucurie, sau cel puțin așa îmi păruse mie a fi timbrul său vocal: ”Ești cu numai câteva luni mai micuță decât mine!” Ce surprins a fost el, dar ce uimită am fost eu și cum mi s-au ciulit urechile auzindu-l zicându-mi o remarcă legată de diferența de vârstă de numai câteva luni, ținând cont de faptul că eu căutam așa ceva dinadins! Îmi bătea inima de parcă aveam tobe în coșul pieptului! El era instructor de dans, destul de înalt, bine legat la trup, avea o barbă de voievod la rândul său după care mă înnebuneam și era cam țigănos la culoarea pielii. Deci avea o înfățișare aproape identică cu a acelui tu predestinat din multele viziuni ale viitorului care au urmat după trezirea sufletului meu! Atâta doar că, în toate aceste secvențe dezvăluite de Divin eu îți zic ”Marius”, nu ”R.”. Când am dansat împreună, ridicându-mă în aer ca pe un fulguleț sau mai degrabă ca pe o petală gingașă de trandafir, am lăsat instinctul meu sexual, șarpele care i-a împins pe Adam și pe Eva să pice în păcat, îndemnându-i să mănânce din fructul oprit, să îmi dicteze simțurile și conștiința, așa că mi-am încolăcit picioarele în jurul mijlocului său, moment în care am simțit o explozie grandioasă de energie în chakra a 2-a care mi se deschidea, într-o mișcare de dans sublimă de care nici nu știam că sunt capabilă, mai ceva decât orice figură dansantă performată de Baby în Dirty Dancing! Și nu uita că am fost într-o relație cu un dansator, dar în comparație cu noul-venit, iubirea mea din adolescență era aproximativ o brută cu pretenții de Don Juan! Dar acesta nou nu numai că era mai mare decât mine cu doar câteva luni și un dansator formidabil, dar în plus față de aceste atribute era un individ nespus de generos cu timpul său și cu ființa sa când era vorba de cauze caritabile, voluntariind în nenumărate rânduri la organizarea unor tabere pentru copii bolnavi de cancer, etc. Afirm cu mâna pe inimă și cu toată sinceritatea că nu mai întâlnisem pe nimeni ca acest băiat până atunci! Nici amicul meu T. nu era de lepădat fiindcă și el era foarte implicat în activități caritabile, dar acest dansator era cu doar 4 luni mai mare decât mine și apărusee în viața mea surprinzător de repede după ce mi se vorbise despre tine! Rămăsese stabilit ca, pe timpul verii, să ne mai întâlnim ocazional pentru o țopăială. Nu fusesem chiar o scândură inertă în mâinile lui și, ori de câte ori ne-am mai întâlnit, ne-am distrat grozav, însă aceste întâlniri dansante nu au avut loc în acea vară, ci în timpul scurtelor vizite făcute la București în anul următor, după oprirea terapiei cu energie în august 2015. În acea vară nu ne-am mai sincronizat în niciun rând, ori de câte ori stabileam o întrevedere, intervenea ceva, ba din partea lui, ba din partea mea! Tot răul înspre bine fiindcă îți poți și singur închipui că toate bețele puse în roate de către Univers erau un fel al Tatălui de a-mi aduce la cunoștință că el nu era ”tu”, cel predestinat. Pe el nu l-am mai întâlnit din septembrie 2016, dar mărturisesc cu ooarecare jenă că nu am uitat nici în ziua de azi dansurile cu el întrucâât era nemaipomenit de formidabilă senzația de plutire în spațiu, în timp ce un bărbat te ține în brațe fără cel mai mic efort, dar cum să bată sentimentul acesta pe cel care mă cuprinde în toată ființa mea când ttu mă duci în Paradisul astralului superior cu tot atâta ușurință? Nu există grad de comparație, deși nu neg că de dans tot nu mi-a trecut cheful, așa că ia-ți izmene de dansator căci de pasiunea pentru balet nu mă las!

Ca o dovadă în plus că focul pentru acest băiat s-a stins, uite în continuare un vis pe care l-am avut cu el în luna decembrie a lui 2019. Eram perfect lucidă în timpul manifestării onirice, știam că visez și eram conștientă că prezența lui era o simplă proiecție mentală a impresiilor acumulate despre el în mintea subconștientă. Arăta foarte diferit față de ce mi s-a spus despre el, de aceeea i-am și spus: ”Abia aștept să îmi recuperez vederea ca să mă asigur de adevărata ta înfățișare fiindcă acum sunt absolut sigură că nu arăți așa! Nu semeni deloc cu ceea ce mi s-a spus despre tine!”

În fine, mai cu glumițe, mai cu bancuri, el m-a dus să cunosc membrii unei organizații caritabile, sfătuindu-mă cu multă prietenie și sinceritate să caut spprijin în vederea publicării textului scris de mine într-o carte în format hard-copy. Era profund impresionat de rândurile compuse de mine și nu mai contenea să îmi laude stilul scriitoricesc, spunându-mi că scrisorile de față au o reală valoare beletristicăă. Însă eu i-am confesat că textul compus de mine nu este ficțiune, că faptele descrise chiar mi s-au întâmplat, că așteptările mele în legătură cu recuperarea vederii mele trupești și de întâlnirea sufletului meu pereche sunt reale, dar el m-a mângâiat pe spate compătimitor și prea puțin aprobator, fiindu-i milă de mine, crezând că mă pierd în hățișul unei iluzii cu fantasme. Ascultându-l, am avut o reacție de proporții titanice! Câteodată, când conștiința îmi este stimulată în timpul acestor vise, mă conectez în profunzime cu sufletul meu prea iubit ale cărui reacții sunt mai naturale, mai firești și mai autentice pentru mine decât orice pe lume! Conectată cu acesta, am început să vorbesc într-o altă limbă, dar de această dată mintea înțelegea sensul sunetelor emise. Cu voce gâtuită și cu ochii plini de lacrimi simbolice, fiindcă în vise nu plângi într-adevăr cu lacrimi lichide, îi spuneam din toată inima mea eliberată de povara păcatelor: ”De ce mă pedepsești fiindcă eu cred?” Eram atât de fermă în credința mea, aveam atâta încredere în propriul suflet și în Divinul care mă ghidează, cum nu mi-a fost niciodată dat să observ înăuntrul meu! Pur și simplu credeam că mesajul Tatălui este real și aveam nesfârșită încredere în îndrumarea Sa! Acestea fiind spuse, i-am dat o curățare conștiinței mele, eliberându-mă d tentația pe care acest băiat a reprezentat-o în viața mea! Deci rogu-vă, frați și semeni, lăsați-mă să cred, lăsați-mă să nădăjduiesc, lăsați-mă să îmi vindec inima și să îmi eliberez sufletul! De ce mă pedepsiți toți fiindcă eu cred în iubirea dătătoare de viață?

nov. 252019
 

(text scris, editat și corectat în perioada 25 Noiembrie – 11 Decembrie 2019; alte completări au fost aduse ulterior)

Dar tu, dragul meu iubit srtit de tată, nu te-ai putut ține departe de mine, deși distanța era impusă chiar de Părinții noștri divini. Și venit-ai tu la mine în visele mele, fără să îmi fi spus cine ești, ca să trezești în mine dor de întregire androgină despre care vorbește chiar Biblia (”De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și cei doi vor fi un trup.” – Facerea 2:24), nu numai Platon! De ce ți s-a permis să vii la mine pe calea visului înainte de a veni în persoană? Mi-a spus-o Tatăl prin alte versuri:

Baby, I said baby
I’m gonna leave you baby
I’m gonna leave you baby
I’m gonna tie you up to the railroad tracks

I said baby, I said baby
I’m gonna leave you
I’m gonna leave you baby
I’m gonna tie you up to the railroad tracks

Gonna tie you up to the railroad tracks
I’m gonna tie you up
Leave you down there by the railroad tracks
When the train comes by, it’s gonna take you away

”Da Bloos” by Linkin Park

Sumbre și înfiorătoare par cuvintele de mai sus, așa-i? Nu, deloc, atunci când te-ai căpătat cu un dram minuscul de înțelepciune ca să privești la înțelesurile ascunse ale unui mesaj.
– Ce înseamnă aceste cuvinte? am întrebat.
– Sunt lucruri care ți se întâmplă inevitabil în viață. Ele țin de mecanica legilor universale pe care voi toți ar trebui să le depășiți. Conform cu legea recurenței, cineva din trecutul tău va venii la tine într-o zi ca să îți povestească despre evenimente străine ție, deși tu ai fost personajul central al acestor scene. El, fiindcă despre un bărbat este vorba, îți va declara niște lucruri atât de incredibile încât a te lăsa să înfrunți acest eveniment inevitabil fără să te fi ajutat, pregătindu-te pentru el în prealabil, ar fi avut același efect cu a te lega de șinele de tren și a te abandona acolo ca să te calce trenul. Ai fi înnebunit cu totul!

Marius, doar tu poțisă ai acest efect asupra mea! M-am privit în toate profunzimile inimii mele, punându-mă în zeci de ipostaze în care, dacă mi-ar bate un cineva din trecutul meu la ușă și, deschizând, mi-ar spune: ”Cătălina, te-am simpatizat tare mult când eram puști. Nu ți-am spus-o niciodată fiindcă eram prost și timid. Te rog să mă ierți. Dar mi-am dat seama că sentimentele mele pentru tine sunt încă vii. Te rog să îmi dai o șansă. Doresc foarte mult să fac parte din viața ta! Îmi pare incredibil de rău că nu am putut fi alături de tine mai devreme! etc.”, eu aș înnebuni în urma șoculuii! Tu trebuie să mă crezi pe cuvânt că niciun alt băiat din sutele de figuri pe care le-am văzut de-a lungul anilor nu ar putea avea efectul uluitor de surpriză și de șoc, efect bulversant capabil să îmi răstoarne întreaga viață cu susul în jos, precum mi-a spus Tatăl că se va întâmpla, în afară de tine. Am deschis ușa în imaginația mea tuturor băieților de atunci de care îmi amintesc, iar numai în fața ta rămân zdrobită, ca și călcată de tren, copleșită de uimire și de surpriză. Mă pregătesc de 4 ani pentru această întâlnire cu tine, după ce mi s-a revelat întâia oară identitatea ta pe la mijlocul lunii octombrie a lui 2015, apoi iarăși în noaptea Sfântului Andrei, după efectuarea ritualui de rigoare cu busuioc pus sub pernă, rugăciuni și inima plină de nădejde că aveam să visez imaginea ursitului meu, întocmai cum făceau bunicile și străbunicile noastre odinioară! Și tot nu pot să cred că ți-aș fi putut fi dragă când tu ești una din sursele dezastrului interior cu care mă confrunt. Nu ai suficientă imaginație în tine ca să poți înțelege cât de mult am vrut să te cunosc, băiatul cu skate-ul care făcea comerț cu șireturi și teniși. Mă mințeam singură atunci că doream să te cunosc de dragul prietenei mele care te simpatiza în secret.

Se repetă tema asta la nesfârșit în visele mele. Sunt cu ea și te urmărim împreună peste tot pe unde știm că am putea da de tine. Admirația ei pentru tine e mereu febrilă, hormonală și gălăgioasă în visele mele, exact cum s-au manifestat în adolescența mea toate acele senzații pe care eu le confundam atunci cu iubirea, când ele nu erau decât niște racții chimice în corpul fizic care răspundea la stimuli. Dar în visele mele e atât de evident sentimentul pe care ți l-am purtat în acei ani. Ai stat chiar în fața mea, iar eu nu mi-am dat seama, pur și simplu nu am știut că eram îndrăgostită de tine. De ce oare? Confundam eu oare atunci iubirea cu acele senzații chimice din corpul meu pe care le simțeam când îl vedeam pe A.C., de exemplu, dar pe care nu le simțeam când te vedeam pe tine? Când te vedeam pe tine strofocându-te să te dai cu placa pe unde am copilărit noi bancă în bancă, fărăă să ne salutăm și a doua oară , mi se întâmpla ceva inexplicabil și intraductibil în inimă de unde pleca mai apoi un impuls către mușchii faciali, trăgându-i într-un zâmbet, deși întreaga mea gură zicea prietenei mele: ”Uită-l pe nenorocitul ăla! Nu vezi că nu se uită la tine? Trece cu aia de mână prin fața ta și nici nu vede că exiști!” Întoarsă acasă, priveam în oglinda de pe hol în care îmi puteam vedea întregul corp la reflexia mea. Vedeam în oglindă chipul drăguț al unei fete cu nespus de multe calități, vedeam corpul meu care nu era nici gras, nici slab, mă uitam la fundul meu, la sânii mei, la abdomenul meu super plat și complet lipsit de șunculițe, la picioarele mele slăbănoage și lipsite de vergeturi și de celulită, chestie care mă făcea să fiu cam crăcănată, dar hei!! nimeni nu e perfect!, la părul meu buclat, la ochi, la nas și la gura după care nimeni, credeam eu, nu tânjea ca să o sărute și nu puteam înțelege deloc de ce tu nu mă vedeai nici pe mine, nu numai pe ea, deși eu mă mințeam că sufeream pentru că alții nu se uitau la mine, iar nu tu de care credeam eu că nu îmi păsa! Cum să nu îmi pese când pe tine te-am căutat cu ochii pe toate drumurile pe care le-am ublat când am plecat la facultate! Iar acum să aflu că tu mă vedeai, că luai la cunoștință de prezența mea pe lângă tine, că m-ai vrut? Am vorbit de nenumărate ori despre această oglindă în care mă tot privesc ca să mă conving că am în mine suficiente atribute care să îmi permită să cred că merit să te cunosc. Dar nici atunci, nici acum nu a fost vorba despre absența stimei de sine care m-ar fi putut împiedica să solicit Universului o întâlnire cu tine. Nu e vorba despre faptul că am o părere proastă despre mine, ci de faptul că voi, băieții grozavi, sunteți atât de puțini la număr, în timp ce noi suntem atât de multe și toate visăm să sfârșim cu unul ca voi. Voi aveți de unde alege fiindcă noi suntem 25 la 1, dar noi…? Temerea mea nu stă în gândul că nu sunt suficient de bună pentru tine fiindcă sunt de fapt. Sunt și minunată, nu numai odios de păcătoasă. Sunt conștientă de natura mea duală și de defectele mele, dar niciodată nu am crezut că nu este absolut nimic bun de capul meu de nu am avut norocul unei prietenii mai cumsecade cu un băiat. Dar noi, fetele, suntem atât de multe încât stăm la coadă, fiecare având număr de ordine, pentru o întrevedere cu un băiat civilizat. Sunteți atât, atât de puțini băieți cinstiți! Așa că aceasta este temerea mea, anume că, până ce îmi va veni rândul ca să pătrund în intimitatea vieții tale, fie și doar pentru o conversație banală de complezență, o altă Ancuța sau Mirela sau Simona sau Rodica sau Oana va da un pic mai eficient și cu mai mult curaj din coate, scurtând calea până la tine și tăindu-mi fața în timp ce așteptăm, toată hoarda de admiratoare, să ne vină și nouă rândul. Efectiv îmi este îngrozitor de teamă că nu voi primi nici măcar șansa de a sta de vorbă cu tine măcar o singură dată fiindcă uite că aștept de la 16 ani, iar ușa de la biroul tău de primire continuă să fie închisă și în ziua de azi, în timp ce tu ești ocupat înăuntru cu ce? Cu cine? Iar inima știe că, dacă ești ocupat cu altcineva, nu este cinstit și nici politicos să bați la ușă ca să o avertizezi pe cealaltă ocupantă că e cazul să elibereze locul ocupat în inima ta pentru ca și alteia să îi vină rândul. Până vei ajunge tu la mine ca să îmi spui acel simplu ”bună” după care tânjesc atât de mult, o alta, mai curajoasă, mai la îndemână se va abate pe drumul tău ca să îți toarne un plod, deși despre unul ți-am vorbit și eu în scrisoarea mea. Iar aceasta este cea mai mare frică a mea.

Dar dacă tot depănăm povești, tocmai mi-am amintit că prima oară când mi s-a vorbit despre tine a fost undeva în primele 6 luni de după atacul cerebral, când am avut o suită de vise absolut sublime. Pe multe din acestea mi le amintesc și acum. Dar următorul s-a petrecut astfel: de atunci începusem să devin semi-lucidă în experiențele mele onirice, iar în acest vis eram oarecum conștientă; eram purtată de vânt, plutind în aer ca o frunză dezlipită de trunchiul unui copac, fără direcție sau sens, simțindu-mă fără rost în Univers; aterizasem chiar sub roțile unei mașini care tocmai pleca din loc dintr-o parcare din Hipodrom; șoferul a ieșit să îmi dea o mână de ajutor să mă ridic, iar atunci am observat că era de altă naționalitate; deodată, lângă el s-au aliniat mai mulți bărbați de vârste și de rase și naționalități diferite, toți propunându-mi să le fiu soție; dar nu am vrut, niciunul nu mă atrăgea; atunci m-am simțit ridicată în aer, spre cer și când am privit la dreapta mea, am văzut că mă însoțea un copil, o fetiță de vreo 6-7 ani; am zburat împreună cu ea, lăsându-mă condusă de ea, iar ea m-a scos din cartier pe strada Dorobanți unde ne-am oprit din zbor, luând-o agale la pas spre Catedrală; am vorbit cu ea pe drum, plângându-mă ei în legătură cu hoarda de bărbați pe care îi lăsaserăm în urmă, zicându-i că aș fi vrut pe cineva, dar unde aveam eu să găsesc pe cineva potrivit?; în timp ce vorbeam, intram în toate scările de bloc, uitându-mă la listele de locatari, sperând să găsesc un candidat pe undeva; Ea m-a luat de mână, spunându-mi că știa unde aș fi putut găsi ce căutam; am urmat-o, nedezlipindu-mă de ea; iar ea m-a condus până în fața blocului tău, unde ne-am oprit; am rămas ca trăznită privind la ferestrele apartamentului în care ai locuit și ascultând-o pe fetița aceasta care mi-a zis atunci: ”Lui ai ceva să îi spui! Mărturisește-i adevărul!”; imediat după aceea mi-am întors capul spre stradă unde te-am văzut trecând pe trecerea de pietoni, îndreptându-te spre casă; dar nu erai singur, așa că m-am rușinat și am făcut cale întoarsă, după care m-am trezit.

De ce acest copil care trebuie să fi fost tocmai acesta atât de inocent pe care îl protejez înăuntrul meu m-a dus la tine și ce am să îți mărturisesc mai mult decât am făcut-o în miile de pagini pe care le-am scris de atunci? Să fie necesar să ți le spun în persoană? Ți le-aș spune dacă…mi-ar veni…vreodată…rândul…

Ca să aflu acum că tu știai de mine…

Dacă este așa, nu te mai urăsc pentru că nu m-ai salutat în timpul acelor ani. ”Dar tu ai atâta imaginație în tine ca să poți să înțelegi câți pumni își dă el în cap, blamându-se pentru răul care ți s-a întâmplat, crezând că intervenția sa în petrecută mai de timpuriu în viața ta ar fi putut modifica cursul evenimentelor?”Așa mi-a spus Divinul că gândești, dar să nu te simți vinovat, crezând că ai fi putut face vreun lucru ca să fi evitat dramele din viața mea, atacul meu cerebral, orbirea sau chiar relația cu ursul grizzly și videochatul. Sămânța răului era în mine chiar înainte de molest și numai printr-o pedeapsă drastică se putea purifica sufletul meu de acest păcat.

Harurile Ființei Divine sunt nespus de minunate și unde a fost necesar să înțeleg aceste evenimente în profunzimea lor, Ființa mea Profundă m-a transportat în diverse universuri paralele unde am putut testa rezultatul tuturor acelor afirmații care ne tulbură tuturor mințile și inimile, anume: ”numai de aș fi făcut cutare sau cutare lucru diferit, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat” sau ”numai de nu mi s-ar fi întâmplat acel eveniment”, etc. Câte nu am să povestesc despre aceste universuri paralele în care sufletul călătorește pentru a se testa pe sine, pentru a învăța și pentru a șterge fișiere din dosarul intitulat ”regrete”! Într-un astfel de univers paralel am descoperit că, în conformitate cu legea recurenței, noi ar fi trebuit să ne fi cunoscut în jurul vârstei de 14-15 ani și să fi fost cei mai buni prieteni din lume, fără să fi fost iubiți, cu toate că virginitatea ne-am fi pierdut-o împreună, episodul petrecându-se pe acoperișul unui bloc. Ne-am fi despărțit după aceea, conform cu aceeași lege universală, și nu ne-am mai fi vorbit până la atacul meu cerebral care nu s-a putut evita nici în acel univers paralel. Tu ai fi aflat de mine și m-ai fi căutat, jucând în viața mea rolul pe care l-a jucat amicul meu T. caree mi-a vorbit despre sufletul meu. Tu trebuia să îmi fi vorbit despre suflet, însăă nu l-aș mai fi întâlnit pe maestrul reiki care mi-a facilitat conexiunea cu interiorul meu mai repejor și mai eficient. În plus, am fi trăit în păcat și nu mi-aș mai fi redobâândit inocența. Nu aș mai fi scris aceste pagini și nu aș mai fi ajutat pe nimeni.

Iar dacă tot vorbesc despre universurile paralele ale lui ”numai dacă… atunci…”, uite cum ar fi fost viața mea dacă nu mi s-ar fi întâmplat molestul în copilărie. Lolita cea seducătoare s-ar fi dezvoltat în psihicul meu fără niciun impediment, făcându-mi firea de un curaj și de o dezinvoltură complet lipsite de perdea. Nu aș fi avut pic de pudoare, de jenă sau de rușine. Le-aș fi învățat pe prietenele mele despre corpul lor mai ceva ca un profesor de biologie, spunându-le că e este ceva normal să se masturbeze, să se sărute cu alte fete și să își piardă virginitatea de la o vârstă foarte fragedă. Aș fi ridicat degetele la ora de biologie cu absolut fiecare ocazie ca să spun lecțiile despre corpul uman, doar ca să pot pronunța defață cu toți colegii mei cuvintele ”penis”, ”vagin” și ”sex”. Aș fi continuat să învăț de nota 10 la școală, așa cum am făăcut în această viață, dar limba română nu ar mai fi fost materia mea preferată, ci școala vieții. Aș fi semănat fizic cu cea de acum, dar trăsăturile diferite de caracter mi-ar fi schimbat mult fizionomia. Aș fi fost cu mult mai dolofană, fără să fiu drăgălașă, cum sunt acum. Părul cu cârlionții săi naturali ar fi fost torturat de bigudiuri, de placa de întins părul, de fixative și tot așa. M-aș fi machiat chiar și când m-aș fi dus să cumpăr pâine și aș fi fumat țigarete lungi și subțiri. Aș fi fost tot performer de videochat, mâncând bărbați pe pâine la micul-dejun, la prânz și la cină, și aș fi câștigat o mulțime de bani din asta. M-aș fi plictisit de această meserie și m-aș fi făcut sexolog pe un blog personal unde aș fi vorbit fără ocolișuri despre bărbați și femei. Iar când tu mi-ai fi sunat la ușă ca să îmi vorbești despre trecut, te-aș fi trimis la început la dracul, după care aș fi avut o criză de conștiință și m-aș fi trezit de dragul tău fiindcă tu, sufletul meu pereche, ești un factor de motivație extrem de puternic. Însă ar fi fost cu mult, mult mai greu să îmi revin din păcat, în timp ce acum chipul meu aproximativ inocent ca al unei fetițe de 16 ani, cu toate că am 32, denotă că evenimentul nefericit al copilăriei mele nu mi-a putrezit definitiv și în întregime miezul sufletesc, deși păcătoasăă tot sunt.

Deci pentru ce să îți dai pumni în cap ca să deformezi un chip pecare de-abia mi-l amintesc? Cum de este posibil acest fenomen, tchipul tău să fie singurul pe care nu mi-l amintesc, deși ești, realmente, singurul băiat pentru care am avut simțăminte foarte apropiate de iubire, cu excepția, poate, a lui (alt) Marius Ș. de care am fost îndrăgostită în jurul vârstei de 12 ani? Fiindcă tot vorbesc de chipul tău, uite mai jos un vis pe care l-am avut cu tine de la ultima epistolă de pe 21 Octombrie încoace. De fapt, în ultima lună te-am visat de o duzină de ori, de câteva ori chiar de 2-3 ori într-o singură noapte. Dar în acest vis ți-am văzut și chipul de la un capăt la celălalt al visului.

Mă trezisem în lumină, în acest loc splendid de dincolo de zidul somnului cu acele culori fabuloase și vibrante, cu acea textură reliefată și foarte pronunțată, eu văzând limpede și clar, dar mai ales în mod conștient. Eram lucidă. Știam că sunt dincolo. Iar tu erai cu mine, dar, fiindcă îți vedeam chipul, mă simțeam rușinată, așa că mă feream de tine, ascuzându-mă pe unde puteam și replicându-ți fraze de genul: ”Cred că ești doar o manifestare subconștientă. Nu îmi dau sseama dacă ești real sau nu fiindcă te manifești diferit. De ce te văd acum în lumină, iar în alte rânduri ești invizibil? etc.” la fiecare mărturisire de dragoste de-a ta. Te-am rugat să vii fiindcă doresc din toată inima să te cunosc, iar tu mi-ai spus: ”Ca să vin la tine, tu trebuie să vii la mine. Și nu mă poți judeca că vreau acest lucru.” Să fi însemnat replica ta că trebuie să ne întâlnim la jumătatea drumului, după ce fiecare a depășit blocajele de pe partea sa de drum? Sau cum a decreetat Buddha, ”Totuși, calea de mijloc e cea mai bună”? Mi-ai vorbit despre reîncarnare și despre alte subiecte spirituale, ceea ce m-a încântat, văzând și auzind că ai pasiune pentru știința spiritului. Dar,când chipul ți s-a schimmbat deodată în chipul altui bărbat, m-am mâhnit cumplit fiindcă de-abia ce mă obișnuisem privindu-ți chipul actual. Ți-am adus la cunoștință că ți se modificase iarăși fizionomia, iar tu mi-ai spus că îți puteam vedea înfățișările trecute. Mă uitam la reîncarnările tale trecute.

Deodată, chipul ți s-a șters cu totul, forma frunții, a ochilor, a sprâncenelor, a nasului, a gurii, a pomeților și a bărbiei. Ți-au dispărut urechile, părul și culoarea pielii. Priveam la o masă de lut din care nu se distingea nicio trăsătură fizică. Deși scena era înfricoșătoare, nu m-am speriat deloc. Un țiuit ascuțit mi-a scăpat de pe buze, moment în care m-am conectat în profunzime cu Ființa Supremă, înzestrându-mă cu abilitățile spirituale ale acesteia. Îmi foloseam brațele ca să execut gesturi sacre pline de magie divină, însoțind procesul cu alte sunete stridente, dar care concretizau idei și concepte în spațiul astral. Prin ele manifestam și cream. Modelam în ADN-ul tău păcatele, defectele și calitățile tale, cunoscându-ți Cartea Vieții, ca și registrul înscris pe numele tău în dimensiunea cauzelor naturale, unde se judecă karma. Te codam în funcție de păcatele tale, neiertându-ți nimic, nici măcar o greșeală, programând în corpul tău fizic, eteric și mental fiecare bombă cu ceas care urma să explodeze la ora cuvenită ca urmare a unei greșeli înfăptuite de tine în viețile tale anterioare. Fiecare cod introdus în ADN-ul tău te programa să arăți într-un anumit fel, să ai anumite defecte și calități psihologice care să îți didcteze personalitatea, să te comporți într-un anume fel, să fii predeterminat să acționezi la timpul cuvenit în anume situații. Și nimic nu îți iertam, codându-te conform cu legea cauzei și a efectului. Nu aveam niciun drept să intervin în favoarea ta în fața justiției divine, ”uitând” să introduc un cod care ți-ar fi ușurat existența prezentă. Însă ceva îmi fusese permis să fac. Cu fiecare nouă linie care desemna ba un defect, ba un păcat, ba o calitate, chipul fără formă din fața mea prindea contur treptat, treptat. Și introduceam fiecare punct și virgulă în ADN-ul tău pentru ca acest chip al tău să iasă în așa fel încât să îmi fie mie drag. Îți desenasem toate defectele și calitățile pentru ca felul tău de a fi să îmi fie tolerabil numai mie. Mă uneam în acele clipe cu Dumnezeu care te crea, om de lut, pentru ca doar eu să te pot suporta. Și iubi cu adevărat, cu toate punctele tale slabe și forte. Iar chipul tău se contura tot mai mult și mai mult în cel prezent pe care îl ai în această viață și , deși îți vedeam toate păcatele, simțeam că nu poate exista pe fața pământului un alt chip pe care să îl fi îndrăgit mai mult decât pe al tău.

Ești programat de dinainte de a te naște să fii dragul inimii mele. Și câți nu suntem programați de Dumnezeu să fim perechi potrivite, dar nu ne întâlnim? De ce? De ce? fiindcă nu avem răbdare să ne așteptăm unul pe celălalt.

nov. 242019
 

(text scris, editat și corectat în perioada 24 Noiembrie – 9 Decembrie 2019; alte completări adăugate ulterior!)

Duminică, 24 Noiembrie 2019

Ursitule,

Sunt alegeri prezidențiale în această zi, iar de azi într-o săptămână este ziua ta de naștere pentru care mă pregătesc de câțiva ani cu bunătățiuri de la magazin întrucât orbirea de care sufăr mă împiedică în momentul prezent să mă mai joc cu focul. Nici nu știu dacă am drept de vot pentru alegeri prezidențiale, dar dacă tot e vorba de alegeri, mă pun singură în fața oglinzii, deși nu-mi văd propria reflexie din oglindă (dacă eu nu o văd, nu înseamnă că ea nu este acolo, privindu-mă la rândul său!) ca să mă confrunt cu mine însămi așa încât să conștientizez că în interiorul meu există tot ce este necesar și virtuos care să îmi permită să cred că merit să te cunosc în persoană ca să îți pot înmâna cadoul de zziua ta. Cum se apropie iarăși noaptea Sfântului Andrei în care tare mult aș vrea să îmi pun capul pe pernă, știind cu toată certitudinea că tu ești ursitul meu fiindcă te-am cunoscut între timp! Cum mi se frânge inima de neliniște gândindu-mă că iară voi pune busuioc sub pernă, rugându-mă Cerurilor să îmi trimită imaginea ursitului meu în vis, imagine care se repetă de la an la an, de 4 ani încoace. Și, deși toate semnele posibile și imposibile m-au condus la tine, umbra îndoielii nu îmi dăă pace. E ușor de înțeles de ce tind să cred că manifestarea ta onirică este un mijloc al minții mele subconștiente de a-mi semnala existența unui blocaj emoțional zdravăn pe care nu l-am identificat decât foarte târziu.

1. Deșarte nădejdi și mincinoase își omul cel neînțelegător și visurile fac pe cei neînțelepți să-și iasă din fire.
2. Ca și cel care se prinde de umbră Și aleargă după vânt, aşa este și cel care crede visurilor.
3. Numai oglindire este vederea viselor; asemănarea feței înaintea feței adevărate.
4. De la diavol ce poți scoate curat? Şi din minciună ce poți scoate adevărat?
5. Ghicitul, tâlcuirea semnelor şi visele deşarte sunt ca la aceea care este gata să nască; inima aiurează.
6. De nu vor fi trimise de la Cel Preaînalt, ca să te cerceteze, să nu dai inima ta spre ele.
7. Că pe mulți i-au înșelat visele şi căzut cei care au nădăjduit în ele.
8. Fără minciună se împlinește legea, înțelepciunea este desăvârșită în sinceritate.

(Din înțelepciunea lui Iisus Silah 34:1-8)

Editat ulterior: Și, totuși, numele acestuia din imaginea de mai jos este al tău! Semnul a venit după o rugăciune arzătoare pe care am făcut-o în Biserica Neagră din Brașov în ziua de sâmbătă, 14 Decembrie 2019, în timpul unei excursii scurte în acel weekend. Sunt perfect conștientă de faptul că, adesea, aceste manifestări nu sunt altceva decât simple proiecții ale gândurilor noastre în planul fizic întrucât ce este în interiorul nostru devine vizibil și în exterior, dar când ”proiecția” survine imediat după o rugăciune arzătoare și stăruitoare pe care o faci, nu mai poate fi vorba de o simplă și banală coincidență! Punct!

Dar așa cum nu am fost conștientă de simțămintele mele față de tine la 16-20 de ani, nici nu am fost conștientă de propriul suflet care se afla captiv, prizonier în inconștient. Și nici nu am fost conștientă de faptul că totul e conectat. Noi toți suntem conectați într-o mică sau mare măsură. Desigur, am vorbit despre aceste lucruri în cel puțin jumătate din scrisorile mele, dar mă văd obligată să reiau subiectul fiindcă trebuie, trebuie, pur și simplu trebuie să văd ce este în inima mea!

Nu am spus vreo dulcegărie sentimentală în prima parte a epistolei mele când am mărturisit că m-am născut ca să te iubesc. Emoția aceasta vine dintr-o pornire care a început să se manifeste foarte pronunțat începând cu 1 Februarie 2015, la numai 3 săptămâni de la trezirea scânteii mele divine. În acea perioadă de 21 de zile care s-a extins după aceea până la 1 Martie am trecut prin fenomene cumplite și înfricoșătoare, retrăind evenimentele tragice din viața mea din punct de vedere mental și emoțional. Făceam o regresie în amintiri, lucru posibil de înfăptuit cu ajutorul hipnozei, însă mie mi s-a întââmplat spontan și natural, în timpul stării de veghe, ca urmare a terapiei cu energie. Îmi purificam, așadar, corpul mental, corpul emoțional și corpul energetic într-un chip foarte violent, agresiv și intens, ca și cum treceam printr-un proces de detoxifiere drastic. Arătam și mă comportam ca un toxicoman aflat la dezintoxicare. Lucrurile acestea nu se petreceau numai în mintea mea, toate fenomenele se manifestau vizibil în corpul fizic care răspundea extrem de rapid prin transpirații abundente, tremurături, frisoane, amețeală, probleme gastro-intestinale neobișnuite, insomnii, dar aceste aspecte țin de tipare naturale, pur biologice, cu care mulți suntem obișnuiți atunci când corpurile noastre încearcă să îndepărteze tot veninul acumulat în țesutul nostru. Vorbesc astfel deoarece au existat și manifestări incredibile, cu adevărat supranaturale, dar pe care medicii care m-au consultat le-au clasificat drept ”ticuri motorii intermitente”, la care neurologul meu de acasă (nu mă aflam în orașul natal când au început aceste episoade) a exclamat: ”Ei, pe dracul!”

Nu, ”crizele” mele, cum le numește tata și în ziua de azi, după aprrroape 5 ani, nu veneau și nu vin de la dracul. Din contră, mă conectam cu sufletul meu, dragul meu suflet prea iubit pe care atâta amar de timp ăîl căutasem, implorând Cerurile să îmi fie redat, neputând nega în acei ani de demult că știam și simmțeam că îl pierdusem pe drum, în timpul războiului dus cu viața. Și iată că îl primeam înapoi, netrebnica de mine, după câte am făcut! Sunt un om incredibil de norocos, iar ochii mei blegiți de orbire se umplu de lacrimi de bucurie și de recunoștință fiindcă binele care mi s-a făăcut întrece orice comoară materialăă de pe scoarța terestră sau scufundată în oceane! Unele păcate într-adevăr se iartă!

Și, zi după zi de detoxifiere a corpurilor mele interne care, în cazul muritorilor de rând printre care mă număr și eu, sunt scheletice și fantomatice, sufletul meu se elibera treptat, pas cu pas, de sub teroarea blocajelor mentale, a prejudecăților și a judecăților, a credințelor învechite, a fricilor, a păcatelor multiple din care ateismul făcea cap de listă. Vorbesc despre ateism deoarece așa mă mințeam singură în acei ani că îmi era religia, însă căutările mele spirituale erau, într-adevăr, sincere, deși nu neg că purtam și încă mai port un atașament foarte puternic față de materie. Procentual vorbind, după aproape 5 ani de purificare intensivă a acestor corpuri, nu ăîndrăznesc să afirm că sufletul meu să se fi eliberat mai mult de 5% din clingile păcatului. Nu sunt în clipa de față nici desăvârșită, nici perfectă, nici evoluată, nici completă.

Incompletă m-am simțit de atunci, de câând sufletul meu se zbătea să iasă la lumină, ca un pui ieșind din ou. La nici 3 săptămâni după ce sămânța lui Dumnezeu din interiorul meu s-a trezit, am început să îmi amintesc Voia Tatălui pentru mine în contextul vieții care mi-a fost dată când m-am născut. Desigur, îmi erau revelate detalii legate de planul său pentru mine în măsura abilităților mele de atunci de a înțelege astfel de lucruri pentru a nu mă bulversa, dezechilibra și dezorienta prea mult. Mulți oameni, îndată ce li se trezește scânteia divină, trăiesc cu sentimentul că sunt întrupări ale lui Hristos, Ioan Botezătorul sau alte personaje mistice. Și eu am avut astfel de gânduri ambițioase și, cum era de așteptat, și la mine s-au abătut gânduri și întrebări, scenarii de tot felul legate de salvarea lumii de la păcat, sărăcie, foamete, corupție, crimă, violuri, pedofilie, răpiri și alte fărădelegi. Nu știam atunci că sămânța lui Dumnezeu din-ăuntrul fiecăruia conține în atomii săi întregul potențial cosmic al Creatorului care trebuie să se dezvolte în microcosmosul individual al fiecărei Ființe. Vreau să zic că am confundat un singur atom de conștiință histică cu întreaga conștiință hristică, o singură scânteie de energie Kundalini cu întreaga conștiință cosmică a Mamei Divine și un dar sau două cu care m-am căpătat în sufletul meu cu însuși Spiritul Sfânt în toată întregimea Sa. Eu nu sunt, deci, nici Hristos, nici Buddha, nici Mama Divină Kundalini, nici Spiritul Sfânt. Nu am în interiorul meu decât crâmpeie ale acestor forțe cosmice care trebuie să se dezvolte în Ființa mea.

Aproape 5 ani mai târziu, sunt departe de a mai visa că m-am născut ca să salvez umanitatea. Dar la 1 Februarie 2015 îmi aminteam, în schimb, că nașterea mea urmase foarte îndeaproape, la numai câteva luni, nașterii unui băiat cu care sunt predestinată, din Voința Tatălui, să mă întâlnesc ca să practic cu acesta tainele iubirii, deși acest gen de iubire în cuplu a fost ”castrat”, înăbușit și sufocat de multe religii ale lumii, fiind considerat păcătos, materialist, scârbos, animalic, dezgustător și complet lipsit de spiritualitate. Nu spun că nașterea mea a urmat nașterii unui băiat la întâmplare cu care m-aș putea întâlni ca la ruleta rusească, dacă am noroc. Așadar, nu vorbesc despre libertatea de a alege pe cineva, care mi-o plăcea mie și cu care aș crede eu că mă potrivesc, din o mie de reprezentanți ai sexului opus care s-au născut la numai câteva luni înaintea mea. Vorbesc numai despre unul singur pe care Tatăl l-a creat și croit special pentru mine, așa cum și eu am fost croită special pentru el.

Cum să fiee iubirea dintre un bărbat și o femeie ceva scârbos și dezgustător? Dar este! Tocmai că este exact așa! Este scârboasă și dezgustătoare când el îi zice ei la prima întâlnire: ”Frumusețe mică, am avut alte gagici înaintea ta mult mai bune decât tine, mult mai aranjate și mai dichisite, dar mergi și tu o dată, poate de două ori. Ce zici? Ne îmârligăm? Pot să te mozolesc? Am BMW. L-am luat cu bani câștigați din combinații în Spania!”, la care ea va răspunde, sătulă să îl aștepte pe Făt-Frumos răsărind la orizont, la Vama Veche, la Costinești sau la Sinaia, din curtea castelului Peleș pe un cal roib: ” Desigur, uby, că și tu mergi tot o singură dată! Te bexxxxx mult de tot!”. După care el îi dă o palmă zdravănă peste fund care o excită grozav pe ea, părându-i-se cea mai sinceră dovadă de iubire din partea Prințului Fermecat și plin de arfe. Iar după a suta palmă peste obraji și al miilea pun cărat în coaste, ea începe să își care singură pumni în cap, plângând pe altar, la Biserică, arătând cu pumnul la Dumnezeu că de ce i-a scos nenorocitul de dumnezeu un nenorocit de bărbat în cale de care nu se mai poate despărți fiindcă îi leagă un plod sau trei sau patru, primul făcut chiar la prima întâlnire, când amândoi au căzut de comun acord că fiecare dintre ei mergea o singură dată, singurul lucru asupra căruia au căzut vreodată de acord! Și apoi au urmat casa, mai multe mașini, telefonele și laptopurile, bijuteriile, excursiile în Tenerife de care drăguța domniță nu se mai poate despărți acum. Din comoditate, firește, sperând că demonul de lângă ea se mai poate schimba, deși așteaptă să se producă miracolul de o decadăă sau poate 2 sau chiar 5, bocind în sughițuri pe altar, deasupra icoanei Maicii Domnului, implorând-o să îI dea putere să reziste zilei de azi, să nu își pună ștreangul de gât, gândind în sinea ei gânduri blestemate, spunându-și că ”Diavolul pe care îl știi e mai bun decât diavolul pe care nu îl știi!” sau că ”rău e cu rău, dar mai rău e fără de rău”, frângându-și mâinile disperată și deznădăjduită la gândul că ar putea ajunge în stradă dacă l-ar lăsa pe diavolul din prezent ca să ajungă și mai rău lângă un diavol proprietar de garsonieră în loc de vilă sau chiar deloc proprietar, mâncător de parizer ieftin în loc de…. eu nici nu cunosc denumiri de produse alimentare de lux!

Târându-se de pe o zi pe alta, umilită, prostituându-se pentru fiecare pereche de pantofi, pentru fiecare poșetă și pentru fiecare produs alimentar bio, pentru fiecare ședință de cosmetică, până când se va uita în oglindă ca să nu mai recunoască reflexia hidoasă care o privește din oglindă pentru ca să urle de disperare: ”Ce am ajuns, Dumnezeule Mare?! Ce este această creatură care se uită la mine? Ce caut aici? Ce fac eu aici? Ce fac cu viața mea???” Da, femeie, viața ta, singura viață pe care crezi că o ai că, dacă ai ști că există reîncarnare, te-ai dezmembra cu totul. Da, femeie, singura viață pe care crezi că o ai și pe care ești dispusă să o petreci până în Ziua de Apoi cu un nebun, cu un bătăuș, cu un sociopat narcisist! Sau hai mai bine să nu mai dramatizez atât… cu un om nepotrivit! De ce? De ce suntem dispuși să ne petrecem singura viață pe care credem că o avem lângă oameni, bărbați sau femei, care nu ni se potrivesc? Cum să nu ajungem, așadar, să considerăm iubirea dintre un bărbat și o femeie ca fiind scârboasă și vulgară când, la spovedanie, sub sutana preotului, îi vorbim acestuia numai despre lipsurile de acasă, despre infidelitățile și înșelăciunile noastre, despre violență domestică, despre certuri și scandaluri, despre hărțuire, despre tiranie și despre sclavagismul din familie?

Cei care au trecut prin încercările pe care viața ni le pune atât de des și cu atâta cruzime în cale știu că există situații care nu sunt așa cum par la prima vedere. Dragostea poate fi pentru unii un act de venerație și elevație spirituală iar față de alții se poate manifesta în chip diabolic, zdrobind altarul pe care se află tot ce este mai bun în om. Și amândouă aceste soiuri de iubire ni se înfățișează văzute din afară la fel, de parcă ar fi gemene, dar una dă viață iar cealaltă ți-o ia” (Maitreyi Devi – ”Dragostea nu moare”)

Eu sunt această femeie despre care am scris mai sus, deși atât de rău nu am ajuns fiindcă nu au existat copii. Sau oare? Nu un copil a fost cauza pentru care am făcut atâtea compromisuri, trădându-mă iarăși? Iar o voce meschină și netrebnică din mine își agită limba, șoptindu-mi: ”Măcar de te-ai fi compromis tu într-atâta pentru un bărbat proprietar de vilă, de mașină luxoasă și mâncător de caviar la restaurant. Dar tu ți-ai prăpădit viața de dragul unui borfaș în căutarea faimei, apoi de dragul unui bătăuș care nu se putea dezlipi de calculator și de jocurile video, apoi de dragul unui bărbat de vârstă mijlocie, cu început de chelie și fără un șfanț în buzunar!”Însă criza de conștiință pe care amm avut-o pe 1 Noiembrie 2013 se aseamănă în intensitate cu ce am punctat anterior. Apoi am suferit atacul cerebral și am orbit. Și de ce? Pentru că am fost fata cea naivă de la începutul pildei mele care, sătulă să îl aștepte pe Făt-Frumos să apară pe un cal roib pe bulevard, că nu aveam pretenții la 18 ani la excursii la Vama Veche, nu a mai avut răbdare și a acceptat să se ”îmbârlige” cu primul interesat, făără să fie șofer de BMW și proprietar de vilă, deși găinar care se ocupa de combinații cu telefoane furate era! După care au urmat ”te bexx-urile„, palmele, grijile, durerea, suferința, crizele, gândurile suicidale, convingerea fermă că nu se poate mai biine. A urmat tot ce putea urma din otrava toxică a gândirii negativiste și lipsite de speranță. Și atunci și eu credeam că am o singură viață și nu am fost dispusă să pierd nici măcar un an din această singură viață pe care credeam că o am stând și așteptând pe omul potrivit fiindcă nu pofteam să irosesc nicio clipă prețioasă din această scurtă existență care ne-a fost dată și care numai în rare cazuri ajunge la suta de ani. ”so many books, so little time.” (Frank Zappa)

Ca paranteză, uite următorul exemplu numai bun de urmat al unei bunicuțe care a devenit clientă fidelă la taraba la care mama și sora mea au vândut cu nespus succes legumele și zarzavaturile de la ferma noastră în timpul acestui an. Bunicuța aceasta a tot lăudat-o pe sora mea, scoțând în evidență calitățile cu care a fost înzestrată aceasta și care au fost scoase la iveală în relația cu cumpărătorii noștri.
– Mulțumim din toată inima că ați observat, -ia zis mama, dar degeaba dacă nu vede cine trebuie, explicându-i clientei că, la 34 de ani, sora mea e nemăritată.
– Lasă, că mai e timp, decât cu vreun nebun, mai bine singură, a replicat bunicuța a cărei poveste de viață s-a desfășurat, în linii mari, în felul următor:

În tinerețea dumneaei a fost într-o prietenie cu un tânăr timp de câțiva ani, până când acesta a decis să o ceară de nevastă. Toate bune și frumoase fiindcă îl îndrăgea și se înțelegeau bine, până când el i-a comunicat că iubirea o fi ea iubire, dar că, în lipsa lui de acasăă, nici măcar fratele luui bun nu avea voie să vină în vizită. Atunci dumneaei a înțeles că un astfel de om nu ar putea fi decât gelos și posesiv, defecte care fac din unii bărbați adevărați tirani și torționari. Motiv pentru care s-a despărțit de el, cu toate că avea deja vreo 25 de ani, vârstă care, pe la mijlocul anilor 60 , descria deja o fată mare. Dar nu s-a speriat de singurătate, asumându-și riscul așteptând pe altcineva. Iar omul potrivit a apărut în cele din urmă alături de care ajunsese la venerabila vârstă de 70 de ani! Iată, deci, ce trebuie făcut și nu facem decât atât de puțini dintre noi!

Dar în viața mea a venit orbirea în care sufletul meu s-a eliberat. Apoi ai urmat tu, sufletul meu pereche cu care îmi este destinat să mă întâlnesc ca să simt pentru tine ceea ce nu am mai simțit până acum, ca să te strîng în brațele mele, ceea ce nu am mai făcut până acum. Ca să deschizi în interiorul meu drumuri nebănuite către iubire, bunătate, fericire, sinceritate, recunoștință, generozitate și altruism, speranță și credință fiindcă eu nu mai credeam, la 26 de ani, când am suferit atacul cerebral, că aceste lucruri mai puteau fi posibile. Nu aveam idee că aceste virtuți ar putea exista în mine, nici măcar în stare latentă, fiindcă pentru mine fiecare zi a acestei vieți a fost o luptă nesfârșită pentru supraviețuire, pentru a obține un job fantastic, dar nepotrivit felului meu de a fi, o casă fantastică într-un loc în care nu doream să trăiesc, haine fantastic de scumpe în care mă simțeam incomod, succes și câte și mai câte. Totul e praf în ochi atâta vreme cât îți lipsește sufletul!

Pentru ca bunul meu Tat=ă din ceruri să mă oprească locului ca să îmi reamintească faptul că lucrurile decise de Dânsul pentru mine nu stau deloc așa, că m-am născut ca să te întâlnesc, sufletul meu pereche.

Şi de ziceţi: „De ce?” Din pricină că Domnul a fost martor între tine şi femeia tinereţilor tale, faţă de care tu ai fost viclean, deşi ea era tovarăşa ta şi femeia legământului tău.

Oare nu i-a făcut El ca să fie o singură făptură cu trup şi suflet? şi această făptură întrunită ce năzuieşte ea? Urmaşi de la Dumnezeu! Păstraţi-vă deci viaţa voastră; iar tu nu fi viclean cu femeia tinereţilor tale.

Căci Eu urăsc alungarea femeii”, zice Domnul Dumnezeul lui Israel, „şi ca cineva să întindă nedreptatea pe veşmântul său”, zice Domnul Savaot. „Deci aveţi respect pentru viaţa voastră, şi nu mai săvârşiţi această viclenie!

(Maleahi 2:14-16)

oct. 112019
 

<>
Vineri, 11 Octombrie 2019

Zburătorule,

Îmi adresez epistola de azi tot ție întrucât tu, sufletul tău sau Ființa ta Divină ai fost regizorul din spatele extraordinarei experiențe pe care urmează să o descriu mai jos și care s-a petrecut luni dimineața, experiență oniricăă pentru care mă pregăteam încă de vineri seara, în urmă cu o săptămână, când propriul suflet m-a înștiințat că luni aveam să fiu testată iarăși într-un nou context în lumile interne suprasensibile. Și, deși știam că ceva extraordinar urma să mi se întâmple, nu am fost câtuși de puțin pregătită pentru ma nifestarea care a avut loc luni dimineațăă care a fost de departe una din cele mai violente, intense, vivide și reale, cât se poate de reale, așa cum și aerul, vântul și gândul sunt reale, deși nimeni nu vede aceste fenomene. Cu toate că mă doare atât de tare partea superioară a torsoului, anume în zona gâtului, a umerilor și a brațelor, ceea ce face ca scrisul să fie o activitate foarte delicată și greu de înfăptuit în condițiile astea, îmi impun cu băgare de seamă voința asupra durerii, motivându-mă să rezist fiindcă suferința mea nu va rămâne fără de răsplată. Răsplată pe care o revendic de la Univers sub formă de odihnă, liniște și fericire, cuibărită în brațele tale. Dreptul de a te cunoaște este ceea ce revendic cu scopul de a mă întregi în Ființă.

Am spus de multe ori că aproape că mă rușinez că am primit sarcina de a vorbi despre acești termeni complicați și aceste concepte greu de explicat precum suflet, Ființă Divină, Voință Divină, vis lucid, suflete pereche și chiar iubire! Așa că nu știu cum să procedez ca să descriu experiența mea de luni dimineață care ascunde multiple simboluri spirituale și gnostice. Dincolo de orice, bănuiesc că ține de talentul meu scriitoricesc să încerc să descriu cu cât mai multă acuratețe scenele prin care am trecut.

Vorbesc foarte des despre durerea cumplită pe care o resimt în chakra comunicării, în umeri și în ceafă, de parcă duc în spate grija tuturor lucrurilor care există. Mi-am asumat în chip inconștient o misiune care nu depinde de mine. E cumva tragic să observi că poți ajuta și influența viețile a mii de oameni din jurul tău prin puterea exemplului, dar că cei apropiați și dragi ție nu se numără printre aceștia. Cum poți să pleci tu, cel care ai fost cel mai păcătos suflet care a greșit cel mai mult dintre toți cei ai casei, făără să nu încerci să le insufli și celor apropiați măcar un dram de credință? Dacă nu câtă ai tu, măcar un dram din ea! Cum să îți fie răsplata atât de mare, cum să îți promită bunul Tată atât de multe când tu te știi ca fiind un păcătos? Cum să îți culegi, deci, răsplata promisă de Dumnezeu fără să nu simți vină și rușine față de cei din jurul tău care au greșit cu mult mai puțin, dar pe care iată că i-ai putea lăsa în urmă la fel de oropsiți, de resemnați, de copleșiți și de împovărați? Cum să nu simți că i-ai abandona ducându-te în treaba ta ca să fii fericit, când i-ai ști pe ei în același loc, luptându-se cu aceiași demoni interiori de care nu vor să se despartă? Toată această grijă și tot stresul legat de ei, de ai mei, s-au acumulat în coloana cervicală. Durerea s-a agravat îngrozitor de mult în ultimele săptămâni, de când Mama Divină Kundalini a lansat o campanie extrem de agresivă împotriva acestui eu psihologic care mă face atât de încăpățânată și care mă împiedică să îți solicit realmente prezența fizică în viața mea, iubitul meu, deoarece simt că dacă ai fi cu mine, nu aș face decât să privesc la ce am lăsat înapoi, rușinată și mâhnită căă nu m-am străduit mai mult pentru ca și ai mei să vadă frumusețea desăvârșită a Universului. Ca să mă îmbuneze și mai mult, deschizându-mi ochii spre a vedea că unele lucruri nu depind de mine întrucât fiecare individ își primește răsplata în funcție de meritele inimii, am primit o altă indicație biblică în aceeași zi în care am primit referința pentru numărul ”1118”. Al doilea cuvânt a fost ”asfixia” pe care l-am decriptat în ”8111” care în mod evident este inversul primului. Însă acest număr de pagină nu există, așa că mi-am folosit intuiția, vocea Tatălui din interiorul fiecăruia, ca să deduc că era vorba de pagina ”811”. La această pagină din Biblia creștin-ortodoxă am găsit capitolul 18 intitulat ”Îndemn la pocăință” din scrierile lui Iezechiel. Versetele acelea sunt, realmente, întreaga știință pe care am vrut să le-o dau celor de acasă, însă rezultatele abia dacă sunt vizibile! Cine crede că munca interioară spre a ajunge la sufletul tău și la Divin este floare la ureche se înșeală amarnic! Iar ce voi povesti mai jos mi-a arătat în chip foarte clar că unele munci sunt nerodnice, că unele sacrificii sunt inutile. A venit, așadar,,vremea să îmi văd de viața mea fiindcă nu le pot da celor din jurul meu nimic din ce ei nu au de unde să primească.

Nu știu cum să mai procedez împotriva durerii din corpul meu. Am plâns și am implorat să îmi fie luată această durere cu mâna. Mâna Lui, a Tatălui, care firesc ar trebui să fie capabilă să producă astfel de minuni instant. Nu visăm cu toții ca Dumnezeu să ne ia durerile cu mâna,peste noapte, fără cel mai mic efort din partea noastră? Taman cum afișează unele reclame la soluții de slăbit următorul mesaj: ”Încearcă următoarea combinație de plante ca să slăbești 25 de kg în numai o lună, tu continuând să mănânci orice poftești!” Atât de orbi suntem de nu mai avem pic de discernământ încât să credem că am putea slăbi fără să fie necesar să renunțăm la burgeri, la chipsuri, la sucurile acidulate, la ciocolată, etc. Nu-i vorba,Dumnezeu le ia unora durerile cu mâna, dar altora le cere efortul suplimentar.

Efortul suplimentar înseamnă să declari război egoului psihologic în care se află captivă esența ta divină, adică sufletul tău. Asfixiată și sugrumată de mii de defecte și de păcate omenești, conștiința divină doarme profund înăuntrul nostru, fără a i se da șansa de a se manifesta. De la bun început calea mea a fost aceasta, a războiului împotriva întregii armate de demoni interiori, în relație cu recuperarea vederii mele trupești, căci altfel cum să însămânțezi iubire în inima ta când ea este înăbușită de ură? Și mai ales, cum să te îndrăgostești de sufletul unui bărbat al cărui chip nu ți-l amintești și pe care nu îl poți vedea, când tu nutrești ură și dispreț profund față de sexul opus care te-a batjocorit prea mult, pentru prea mult timp, cântărindu-te și cumpărându-te ca la piață? Iar ca să văd din nou trebuie să te iubesc și ca să te iubesc trebuie să mă dezbrac de veșmântul boțit și ponosit al urii care mă face o cerșetoare demnă de dispreț fiindcă iată că țin mâna întinsă, în timp ce vorba ”Dă-mi și mie iubire dacă vrei să îți dau iubire” stă pe buzele mele ca o otravă fatală. Dacă nu primesc, nici nu dau, iar dacă nu mi se face moftul, te trimit la dracul prin cuvinte și gesturi de ocară deoarece așa de profunde sunt ura și mânia în mine!

Am știut dintotdeauna că drumul pe care o va apuca sufletul meu este acela mai greu și mai anevoios, dar acest lucru nu înseamnă că în momentele mele de slăbiciune nu am implorat și eu să îmi fie luată durerea trupească cu mâna, deși sunt perfect conștientă că sursa reală a durerii mele din umeri este una emoțională. Așa că, atunci când luni dimineață am simțit cum o mână îmi presează în zona capului, în emisfera dreaptă a creierului, între coloană și ureche, fenomen care a declanșat un milion de senzații supranaturale atât în corpul fizic, cât și în cel eteric, precum furnicături puternice, pișcături, tremurături, frisoane, ca și cum mă aflam lângă un magnet imens, nu am putut proceda decât să sar ca arsă din pat, speriată! Cine presa taman în acel punctuleț unde simt cea mai cumplită durere trebuie să fi știut negreșit că în acel loc am suferit atacul cerebral. Dar în loc să îmi ia durerea cu mâna, eliberând tensiunea și presiunea pe care le simt în emisfera cerebrală dreaptă, a eliberat altceva. Ceva îngrozitor, monstruos și imposibil de acceptat ca fiind real și verosimil. Universul meu interior. Mi-a eliberat în spațiul astral întreaga armată de demoni interiori, eurile sub forma cărora see exprimă mintea. M-am trezit, din nou, în infernul personal.

Frecvența foarte ridicată cu care mă trezesc în iadul personal indică faptul că sufletul meu este dispus să facă efortul suplimentar, luptându-se cu demonii interiori cu scopul de a se elibera de aceștia. Dacă m-aș trezi numai în astralul superior, unde toate sunt frumoase,luminoase și pozitive, ar fi un indiciu că nu sunt pregătită să mă confrunt nici măcar cu mine însămi, așa că de unde aș putea avea pretenția să înfrunt rele mai mari și situații primejdioase? Cumva, în cazul meu, raportul dintre aceste două situații extreme este unul echilibrat, deși nu neg că trăiesc cu sentimentul că trezirile mele în întuneric îmi par mai numeroase deoarece sunt foarte greu de suportat.

L-am descris deja în rânduri anterioare, deși nu cred că am subliniat suficient că acest loc al tenebrelor nu este un loc în care ai vrea să locuiești permanent. Mai mereu este întuneric beznă, iar dacă percep vreodată ceva, nu sunt decât linii și forme vagi, jocuri înșelătoare de umbre și penumbre. Sunt oarbă de 6 ani, iar orbirea mea nu este atât de cumplită precum acest loc al dezolării în care mă trezesc în experiențele mele spirituale deoarece orbirea mea îmi oferă luxul de a asista la un impresionant joc de artificii, de luminițe strălucitoare, de punctulețe, liniuțe ca niște pixeli cu inteligență și conștiințăă proprie. Dar când mă trezesc în iadul personal, situația se schimbă dramatic fiindcă întunericul pe care l-am găsit câteodată aici, mat și compact, m-a determinat de multe ori să mă îngreunez cu sentimente absolut copleșitoare precum deznădejdea, frica, singurătatea, resemnarea și neputința. Orbirea trupească nu mi se pare nesfârșită deoarece vederea milioanelor de luminițe care strălucesc atât ziua, cât și noaptea îmi insuflă ssperanță. Însă întunericul compact de acolo este cu adevărat fără de început și fără de sfârșit! Negreșit că frica este cel mai acut sentiment care ia forma groazei. Totul see amplifică, totul ia proporții pantagruelice. Frica de abandon, de exemplu, care mi-a penetrat mintea timp de o secundă s-a simțit ca și cum a ținut la nesfârșit. Frica de a nu reuși să găsesc o cale de scăpare m-a paralizat în așa fel încât nu puteam trimite nicio comandă mâinilor și picioarelor mele ca să mă deplasez și ca să mă apăr. Nici nu aveam cum să mă apăr deoarece eram împresurată de mii de umbre fantomatice și deșirate, foarte slabe și subțiri, de culoare neagră care scoteau sunete ascuțite și stridente, ca niște strigăte sau țipete de groază. Veneau de peste tot, din fața mea, din spate, din laterale, mii și mii de umbre care îmi vorbeau, certându-se între ele, imputându-mi fleacuri sau aducându-mi acuzații foarte grave, punându-și pe mine mâinile care se desprindeau de corpul lor gazos și întunecat, lipindu-le de mine. Și unde puneau mâinile, simțeam o mie de lucruri îngrozitoare, durere în corpurile interne subtile, furnicături, amețeală, confuzie. Și nelipsita frică.

Am vrut să fug de accolo, să mă trezesc în corpul fizic, dar experiențele trecute m-au învățat că nu scap niciodată atât de ușor, căci odată ce este declanșat contactul cu infernul personal dincolo de zidul somnului, trebuie să mă întorc până se finalizează. Dar când într-una din scene a apărut corpul meu decapitat vorbind prin mudre, am simțit că mi se umple paharul de toleranță la supranatural, așa că mi-am impus toată voința să mă trezesc în corpul fizic, unde întunericul este mai ușor de îndurat. Nu am vrut să stau la discuții cu un corp fără cap, chiar dacă era al meu, ca să îl întreb cee anume simboliza, cu toate că de multe ori mă opresc locului pentru a observa, a analiza și a interpreta simbolurile dintr-un vis chiar în timp ce acesta se desfășoară.

Pe jumătate ieșită din corp și pe jumătate înăuntru, m-am zbătut în ambele dimensiuni, dând din mâini și din picioare ca să îîmi iau apărarea fiindcă imaginea Cătălinei ”Cea complet făr„ de cap” gesticulând prin semne sacre era una destul de înfricoșătoare la care ai fi putut privi, mai ales când în timpul zilei duci acest trai mental liniștit, în sensul în care nu asiști niciodată, dar absolut niciodată la scene violente implicând corpuri decapitate și altele asemenea. Imaginea gâtului meu secționat prin care vedeam anatomia corpului meu cu coloană, mușchi, vene, nervi și țesut a stăruit mult timp în ochii mei, cu toate că mă trezisem deja în corpul fizic. Era ca și cum ceva din mine rămăsese încă acolo, ducând lupta cu figura aceea mutilată. E un sentiment de care nu mai pot scăpa, anume acesta că ființa mea este secționată, că părți din mine trăiesc în alte dimensiuni, că eu nu sunt conștientă de acest lucru și că îmi revine sarcina de a conecta toate aceste piese de puzzle într-un centru permanent de conștiință. De aceea, deși înfricoșată odată ce m-am trezit, m-am simțit rușinată că alesesem ddin nou să fug în fața primejdiei, știind și simțind că ceva din mine ar fi putut rămâne în urmă, în acel loc odios, continuând lupta. Nu-i vorba, când am de-a face cu unul sau cel mult doi demoni interiori, nu obișnuiesc să fug atât de repede. Rămân pe loc, scoțând din arsenalul meu toate armele de care dispun ca să înfrunt pericolul. De câteva ori m-am trezit cu armele deja pregătite, ca și cum instinctul meu de supraviețuire era deja în alertă maximă, pregătită să lupt. Dacă bunul meu prieten T. mi-ar citi compunerea de față în care am folosit în repetate rânduri cuvinte de genul ”război” și ”a lupta” m-ar mustra fără milă, reamintindu-mi că aceste cuvinte sunt de o frecvență foarte scăzută și, că de aceea, mai bine aș zice ”muncesc cu mine însămi” decât că ”duc un război cu mine însămi”, prima fiind o afirmație mult mai pozitivă decât a doua, cu o vibrație mult mai ridicată. Atunci, la început, m-am lăsat păcălită de multe teorii spirituale, precum aceea potrivit căreia mintea are abilitatea de a produce schimbările drastice în interiorul ființei, dizolvând eurile păcătoase și defectele psihologice. Dar nu are decât abilitatea de a le identifica, a le înțelege și cel mult de a le ține sub control. Altceva sau mai bine zis altcineva are puterea de a distruge păcatele noastre, reducându-le la praf și pulbere, iar aceasta este Mama Divină cu focul său sacru. Este cea mai cumplită greșeală pe care o comit ori de câte ori mă trezesc în infernul personal, luptând cu miile mele de variante din care iată câteva: ”Eu sunt prea slabă sau prea grăsuță”, ”Eu sunt pra scundă”, ”Eu sunt foarte deșteaptă când vreau, dar câteodată sunt atât de proastă”, ”Eu nu am pic de noroc în dragoste fiindcă nu s-a uitat nimeni la mine până acum”, ”Eu sunt mofturoasă”, ”Eu nu am chef de nimic azi, așa cum nu am avut nici ieri și cum nu voi avea nici mâine”, ”Mi-e lene”, ”Mă ține o scamă”, ”Eu nu pot”, ”eu nu vreau”, ”Eu nu știu cum se face cutare lucru și nu am disponibilitate să învăț”, ”Mi-e mai bine așa fiindcă să fac altfel e mai greu și mai complicat”, ”Hai s-o lăsăm pe mâine”, ”N-am timp”, ”Eu plâng toată ziua și sufăr cumplit din orice motiv așa, din principiu” și alte contradicții de acest gen care creează haosul și confuzia mentală care m-au adus în sapă de lemn. Eroarea fatală pe care o comit este aceea de a scoate la înaintare toate armele împotriva armatei de euri când mai potrivit ar fi să cer, să implor și să cerșesc ajutor de la Mama Divină. Nu o fac mereu, știu asta. Uit de ea, abandonându-mă sentimentului îngrozitor că duc această luptă de una singură, fără sprijin. E cu adevărat cea mai mare greșeală pe care o înfăptuiesc. Fără îndoială că este una din cele mai teribile lupte pe care un aspirant la dumnezeire le poate duce, lupta âmpotriva sentimentului de singurătate, ca și cum Divinul te-a abandonat, întorcându-ți spatele și uitând de tine. În prezența acestei emoții o alta, mai teribilă și mai dezagreabilă, și-a făcut culcuș în aceste condiții prielnice. Vorbesc, desigur, despre reaua-voință și despre abilitatea mentalului de a întoarce oricee aspect al unei situații către negativ. Aflându-mă în posesia acestor defecte, nu pierd ocaziile favorabile pentru a aduce mustrări și critici Divinului.

Vreau să spun că nu pierdeam nicio ocazie. Cum o frântură din sufletul meu s-a eliberat de sub teroarea păcatului, mintea a început să înțeleagă intenția din spatele acțiunilor Divinului. Am început să înțeleg că răul a fost necesar, ă pedeapsa a fost necesară, că mustrarea este necesară. Și că toate sunt spre binele meu. Miza jocului acestuia legat de arta războiului, anume recuperarea sufletului, prezintă mult mai multă importanță. Cel puțin pentru mine. Vreau să spun că pentru mine este important să mă întorc acasă, înapoi la sânul Divinului. Restul e praf în ochi pentru care implor Cerurile să nu mai am atașament.

Așa că, atunci când m-am trezit, simțind remușcări pentru că m-am trădat singură, întorcându-mi singură spatele și abandonându-mă pe câmpul de luptă, m-am rugat Mamei Divine să mă protejeze și să mă aibă în pază împotriva atacurilor ființelor infernale tenebroase din exteriorul meu, căci m-am gândit că ar fi putut fi și un atac de acest soi, deși intuiția îmi spunea că avusesem de-a face cu armata de euri personale din interiorul psihicului meu, mii de personalități contradictorii și haotice, păcătoase și absurde. Cu ideea asta în minte, am mai rugat-o pe Mama Divină să mă înzestreze cu înțelepciune și putere de înțelegere, ca și cu intuiție pentru a putea da de capăt haosului mental ca să îl servesc mai apoi focului sacru spre a fi dizolvat. Nu mi-am amintit,pe moment că mi se citise în cărți de practici spirituale, că anumite ordine de Ființe angelice superioare testează aspiranții prin astfel de practici implicând decapitări sau străpungerea inimii cu sulițe ca un act simbolic al disponibilității ființei de a se sacrifica, purificându-se prin suferință conștientă. Regula de căpătâi este să nu îți fie frică în timpul acestor scene, iar mie mi-a fost frică.

Și, cu toate că mi-a fost frică, am știut că aveam să măă întorc pe câmpul de luptă ca să continui bătălia îndată ce aveam să adorm din nou. În aceste clipe îngrozitoare în timpul cărora îîți simți pleoapele grele și ochii sub presiune, știind că în mod inevitabil te vei trezi dincolo de zidul somnului înfruntând creaturi infernale, ai o decizie de luat. Ori mergi înainte și lupți, ori stai cu ochii deschiși ca să alungi imaginile de coșmar care pentru un medic psihiatru sunt pure halucinații, fantasmagorii scornite de o minte bolnavă. Trebuie să trăiești singur așa ceva ca să crezi că astfel de manifestări sunt realitate pentru suflet. Că sufletul este real.

Eu am adormit la loc și, cum era de așteptat, m-am întors în același loc în care abia-abia răzbăteau câteva raze de lumină prin care puteam vedea sute de figuri întunecate venind spre mine din toate părțile, cu toate că înainte era întuneric beznă. Știi cât este de iritant când te bâzâie o muscă, deplasându-se cu piciorușele sale minuscule pe pielea ta, provocându-ți gâdilături și furnicături puternice. Îți poți imagina aceste senzații amplificate de o mie de ori în corpul subtil de energie? Fiindcă așa simțeam eu când eurile mele puneau mâinile pe mine, însoțindu-și gesturile cu țipete stridente ca și cum erau tăiate în bucăți de un fierăstrău. Și unde puneau mâna mă durea, ca și cum îmi arătau locul lor de proveniență, locul unde aveau permis de ședere în corpul meu, locul de unde sugeau toată seva de viață din mine deoarece e fără îîndoială că defectele noastre, păcatele noastre se hrănesc cu energia noastră vitală, slăbindu-ne rezistența și îmbolnăvindu-ne.

La un oarecare timp după aceea am fost scoasă din acest cadru de coșmar de puteri superioare. Oriunde mă trezisem, eram în siguranță și protejată. Dispăruse sentimentul singurătății, al abandonului. Simțeam cum în preajma mea se afla o întreagă ceată de ființe angelice care mă sprijineau șși mă ghidau spre binele meu și spre reușita mea. Apoi ei s-au manifestat. În preajma lor te simți ca și cum te afli în prezența fraților tăi de drept, în prezența iubirii și a bună-voinței. Erau mai multe prezențe lângă mine. L-am recunoscut pe Îngerul Anael întrucât era a patra oară când îmi apărea în vise, nechemat și neinvocat, ceea ce mă determină să cred că într-adevăr sufletul meu s-a născut sub raza a treia, adică sub ocrotirea arhanghelului Uriel, patronul iubirii și al artelor deoarece îngerul Anael face parte din ceata de îngeri a arhanghelului Uriel. Ce bucurie nesfârșită este să stai în prezența acestei ființe sacre! Nu pot scrie rândurile acestea fără să nu mi se umple inima de bucurie și de recunoștință! El avea același chip ca în rândurile anterioare, înfățișarea unui băiat de 12 ani cu părul blond și bucălat. Atâta doar că niciodată nu este îmbrăcat la fel. Nu i-am văzut încă tunica albă, deși sunt atentă la aceste detalii când mă aflu lucidă în timpul acestor experiențe spirituale minunate. Mi-a vorbit,,dar ca în celelalte rânduri, mi-a vorbit într-o limbă necunoscută, mistică, cu toate că aș putea spune că aducea, fonetic, a aramaică sau ebraică. Sufletul meu înțelege cu fiecare ocazie conținutul mesajului care rămâne, însă, străin pentru minte. Este intraductibil. Să aibă Dumnezeu un limbaj al său pe care noi, oamenii, rătăciții și dezrădăcinații, să îl fi uitat cu desăvârșire? Mă uimește profund cum în timpul acestor manifestări sufletul meu găsește cu nespus de multă ușurință să comunice prin acest limbaj de parcă este unul din cele mai naturale lucruri pe care le-ar putea face. Dar e spre binele meu că nu am cheița de interpretare și de traducere a acestor mesaje. Nu m-aș fi putut abține și probabil căle-aș fi dezvăluit conținutul în scrisul meu. Unele lucruri sunt și trebuie să rămână secrete, ascunse, știute numai de sufletul din tine. Dar sentimentul pregnant pe care mi-l transmitea interlocutorul meu angelic nu era nici de mustrare, nici de dojană, ci de încurajare, de frăție, de sprijin, ca un îndemn să nu mă dau bătută și să continui munca interioară, aflând că Universul mă sprijină și mă ghidează spre a ieși la lumină.

Curând după aceea mi-a fost mutată din nou locația. M-am trezit prizonieră într-o cameră întunecoasă, ca o pivniță sau temniță. Simțeam că în preajma mea se aflau gardieni care m-ar fi împiedicat să fug în cazul în care aș fi poftit să o iau la goană spre ușă. Dar nici nu o vedeam. Nu vedeam mare lucru. Însă lucrurile pe care le simțeam erau atât de înfricoșătoare încât îmi vine foarte dificil să găsesc cuvintele potrivite ca să descriu fenomenul respectiv, fiindu-mi teamă să nu îi dau altă semnificație. A început ca un vortex care se deschidea în bazinul meu, trezind înăuntrul meu o energie latentă. Odată trezită, a început să urce în corp, modificându-mi anatomia și structura psihicului. Mă transforma din ce în ce mai mult și nu era în bine. Luam altă formă, ca și cum eram un shapeshifter, transformându-mă din om în animal. Cuvintele și gândurile care îmi treceau prin minte erau înlocuite de lătrături violente și puternice. Mă preschimbam, așadar, într-un câine foarte agresiv care, până la final, m-a înlocuit cu totul în interiorul meu. Vreau să zic că uitasem în întregime de mine, de Cătălina șși de problemele ei, de suflet, de ursit, de toți și de toate. Eram energie primordială latentă, netransformată. O putere atât de devastatoare încât paznicii mei se văzuseră nevoiți să mă țină sub observație, într-un spațiu închis ermetic, pentru a nu fi lăsată să scap de sub control. Nu simțeam pic de spaimă auzindu-mă lătrând ca un rottweiler aflat în plin atac sau ațâțat și asmuțit spre a reacționa violent. Nu aveam înăuntrul meu pic de conștiință, de emoție, de amintire. Dar când am reluat conexiunea cu conștiința lucidă și am întrebat: ”Ce este acest lucru?” pe gardienii mei, vocea mi-a sunat înfricoșător de joasă, de gravă și de guturală. Eram un demon lipsit de umanitate.
– Fă cunoștință cu energia ta luciferică, mi-au spus ei.

Oh, cât de bine am înțeles ce au vrut să îmi spună gardienii mei prin energie luciferică, dar nu face subiectul compunerii de față să descriu mai pe larg alte întrevederi pe care le-am avut cu această energie. Suficient este să spun că, în prezența acestei energii, mi-am pierdut de multe ori mințile, sfârșind de multe ori prin a comite în visele mele orice formă de păcat corelat cu sexul. Însă aceasta care s-a manifestat în experiența de mai sus a fost de departe cea mai autenticăă, mai vividă și mai intensă din câte mi-a fost dat să trăiesc până în clipa de față.

Treptat, treptat energia luciferică s-a retras înapoi, iar vortexul din bazin s-a închis. Am revenit la vechiul sine, păstrând însă în conștiință amintirea evenimentului supranatural care tocmai mi se întâmplase. Dar chiar în acea clipă am fost iarăși scoasă din cadrul care se afla în plină desfășurare în temnița întunecoasă și am fost mutată în altă parte. Dar această nouă locație în care m-am trezit nu poate fi descrisă prin termeni legați de spațiu, de formă, de dimensiuni, de volum, de culoare sau de textură fiindcă nu avea nimic în comun cu vreun spațiu fizic cunoscut mie. M-am trezit în brațele tale, sufletul meu pereche. Cum să fac să dau la naiba și s trântesc de pământ blestematele de cuvinte care în niciun caz nu pot descrie sentimentul pe care l-am simțit când m-am aflat între brațele tale, sentiment pe care doresc să îl asimilez cât mai profund în ființa mea pentru a nu mă mai abandona niciodată? Știi cum se simte când știi că nu mai ești singur pe lume? Fiindcă așa m-am simțit în strânsoarea ta. Mi-ai spus atunci unele din cele mai minunate lucruri pe care le-am auzit în întreaga mea existență, cuvinte pe care nu le-am păstrat în memorie când m-am trezit, dar a căror amprentă emoțională a rămas printată în sufletul meu ca cea mai sinceră mărturisire de iubire pe care am auzit-o. Și pe care am văzut-o, deoarece confesiunea ta era însoțită de imagini vii și vibrante, de o creativitate ieșită din comun. Așadar, mă găseam în brațele tale, strânsă la pieptul tău, însă ne aflam într-un fel de glob magic, plin de lumină și de energie. Era transparent și puteam vedea în exterior, dar era vizibil cu ochiul liber că eram înconjurați de un zid protector. În afara acestui zid am văzut miile de demoni care se aruncau în mod repetat asupra noastră, fără succes însă. Se loveau de zidul care ne ocrotea, bătând în retragere. Nu mă mai atingea nimic altceva decât mâinile tale și unde puneai tu mâna mă vindecam. Iar demonii stăteau la distanță, dându-se bătuți unul câte unul, resemnați, dizolvați, reduși la cenușă. Iar tu mi-ai spus,în timp ce mă mângâiai, mă alintai și mă dezmierdai ca pe cel mai gingaș lucru pe care ți-ai fi putut pune mâinile:
– Sper că acum înțelegi că nu te mai poți ascunde mult timp de mine. Ești vulnerabilă fără mine, ai văzut singură ce ți se poate întâmpla. Puterea ta este slăbită. (și, zicând acestea, m-ai așezat deasupra ta într-o postură specifică yogăi sexului, ca un fel de a-mi spune că puterea focului sacru se află la potențialul său maxim mai ales în cadrul intim al cuplului practicând magia sexuală) Ce ți s-a întâmplat în această manifestare a fost rezultatul intervenției mele, ai continuat după aceea. Eu sunt cel care te-a testat. Trebuia să te fac să înțelegi cine sunt pentru tine. Tu crezi că îmi pasă de defectele tale, de păcatele tale, de lucrurile pe care le-ai făcut și despre care ai scris, mărturisindu-mi-le? Să crezi tu oare că m-ai putea face să dau vreodată înapoi? Dacă nu mă vei primi în această viață, voi coborî în infern pentru tine ca să te scot de acolo și ca săă te salvez, repunându-te în drepturi.

Nu vreau să uit niciodată, câte vieți viitoare voi mai avea, sentimentul pe care l-am simțit ascultând cuvintele tale. Vorbesc despre acel sentiment pe care îl simți când știi că nu mai ești singur pe lume. Cred că niciodată nu am fost. Doar am uitat.

iun. 072019
 

<>

Joi-Vineri, 06-07 Iunie 2019, după-amiază

Zburătorule,

Zilele astea se face anul de când, într-un moment de luciditate, am conștientizat că nu aveai de unde ști de jurnaalul meu de față, de compunerile pe care le concep încă de la începutul lui 2017 și nici de visele pe care le am cu tine din toamna lui 2015, motiv pentru care, printr-un artificiu de stil, am făcut în așa fel încât aceste pagini scrise de mine să devină publice ochiului Măriei Tale. Da, da, întocmai că se împlinește anul de când am primit, imediat după donarea acestui blog publicului larg timp de câteva zile, o frimitură de informație despre ființa ta neghioabă despre care am aflat că este fană a științei spiritului. Chiar înainte de a descoperi acest detaliu, îmi amintesc că purtasem în dimineața acelei zile o conversație cu sufletul meu care nu contenea să repete: ”Indiferent de informațiile pe care le vei afla azi, te rog să îți amintești că întâlnirea voastră nu poate avea loc decât în termenii care îți sunt deja cunoscuți. Acest lucru ține de karma voastră și nu se poate schimba, așa că încearcă să nu fii tentată să îl contactezi înainte de vreme!” Și apoi, după ce am aflat: ”Mai vrei să știi și altceva? Nu este acest simplu detaliu suficient încât să te convingă de faptul că el știe și înțelege prin ce treci? Ba mai mult, nu este oare această informație suficientă încât să înțelegi tu singură că este absolut necesar să văă întâlniți măcar o dată ca să vă vorbiți, fiindcă aveți despre ce vorbi?” Acestea sunt cuvinte pe care mi le-a comunicat sufletul meu în timpul meditațiilor mele de atunci încoace, dar fără folos, căci iată că s-a făcut anul de când am făcut această donație uluitoare în număr de cuvinte adresate ție pentru care nu am primit de la tine decât acea simplă rectificare a statutului tău civil pe care l-ai modificat atunci ”dintr-o relație” în ”blank”, la cererea mea(cred și sper că așa a fost), fiindcă vai mie, prostuța de mine, cât de mult mă îîntrista să citesc acel lucru zi de zi, deși știam că nu mai era valabil. Așadar, aceste două coincidențe(n-au fost ele doar niște stranii coincidențe deoarece în Univers se mai întâmplă și din-acestea? sau să merg după principiul ”nimic nu e întâmplător”, ”nimic nu este o coincidență”?) au fost întreaga mea răsplată pentru tot efortul meu. E clar că nu stau prea bine la capitolul dharma întrucât uită-te la mine, adunând această răsplată sub formă de frimituri ca cele lăsate în urmă de către Hansel și Gretel pentru a regăsi drumul către casă! Vorba lungă, sărăcia omului! De aceea mi-am rărit cuvântările, fiindcă eu nu îți mai pot da de unde tu nu vrei neam să dai. Iar în Univers nu există numai milă și dreptate, ci și echilibru, iar balanța de cuvinte e de 500k la 1(fiindcă nu le pot trece la socoteală pe cele pe care mi le spui în timpul vizitelor tale astrale!). Stând de vorbă cu buna mea Mamă Divină în timpul meditației, am îndrăznit să îi aduc la cunoștință:
– Preaiubita mea Mamă Divină, s-a făcut un an de când mi-ai confirmat și răsconfirmat că aveam să fiu iertată și că urma să îl întâlnesc în dimensiunea materială pe cel care îmi vizitează dormitorul în visele mele cu atâta curaj și nerușinare! Dar această promisiune nu s-a înfăptuit încă! Am înțeles eu atunci greșit ce mi-ai comunicat?
Am văzut apoi o lumină puternică venind dintr-un loc între sprâncene ca din spatele unor uși imense ca ale catedralei Saint Paul din Londra care se deschideau în fața ochilor mei. Și atunci o voce de femeie mi-a spus:
– Numai să știi și tu ce vrei!

Oh, buna mea Mamă Divină, cum știe să aranjeze lucrurile în așa fel încât să demasc haosul care se ascunde în propria inimă și minte și conflictele interioare care fără doar și poate că mă împiedică să văd și să merg înainte cu viața mea. Iar focul sacru al adorabilei Mamei Divine este eficient numai după ce ai înțeles păcatele și greșelile comise. Fără această introspecție și făr această muncă interioară totul este inutil. Universul nu va schimba circumstanțele de viață în care te afli în condițiile în care nici tu nu te sinchisești prea mult în legătură cu asta!

Nu degeaba a trebuit să scriu! Și cât am scris ca să pot înțelege ce și cum, dar nu neg că am avut așteptarea să primesc ceva în schimb pentru efortul meu. Nu de la Dumnezeu, nu de la Univers, ci de la tine, Zburătorule, ceva mai mult decât ”Spirit Science” și ”Arena dnb” care în sine sunt lucruri independente de făptura mea cea lipsită de importanță pentru tine, după toate aparențele.

Am așteptat cu înfrigurare să treacă iarna deoarece nu am suficientă imaginație să procesez scenariul în care te-aș putea întâlni în dimensiunea fizică pe timp de iarnă, dar iată că a venit și vara și că a trecut un an la mijloc de parcă a fost ieri. Iar acum am devenit febrilă și delirică gândindu-mă că te-aș putea întâlni la 36 de grade la umbră, în toiul zilei, când asfaltul se topește, iar atmosfera miroase a încins și a acru de autobuz. Deci am fost îngrozită de ideea de a te întâlni la -10 grade, știind că asta ar fi presupus să cântăresc de două ori mai mult decât în mod normal din cauza bocancilor și a blugilor căptușiți cu blană, iar acum mă îngrozește că ți-ai putea petrece mâinile pe sub bluza mea ca să îmi găsești spatele ud leoarcă, caz în care ți-aș zice: ”Nu, dragule, nu sunt fierbinte datorită ție!” E aproape tragic să observ că dorința mea de a te cunoaște și de a-ți vorbi în persoană depinde atât de mult de temperatura corpului meu, ca și cum simpla idee de a avea sudoare picurându-se de pe nasul meu la prima întâlnire m-ar putea face atât de dezagreabilă în ochii tăi, tu cel care probabil că m-ai surprins deja în zeci de ipostaze în timpul somnului, ba cu gura deschisă și bălind pe pernă, ba cu părul vâlvoi și ciufulit, ba mai știu eu cum? Dar prin asta nu vreau decât să subliniez faptul că am atât de puțină încredere în mine, mai ales în ceea ce te privește, deși ești singurul care mi-a văzut cu adevărat sufletul!

Și la urma urmei, cee anume vreau eu? ”Numai să știi și tu ce vrei!” Mi-a fost foarte clar în acel moment în care am văzut acea lumină că nu vreau încă să văd prin ochii mei trupești și că nici nu vreau încă să plec de acasă, de lângă ai mei, fenomen care se datorează unui blocaj emoțional foarte puternic și care are legătură cu familia mea. Sau cel puțin așa a fost în ultimii 2-3 ani, până ce a dat căldura în cursul acestei săptămâni și așa cum am fost îngrozită de frigul iernii, acum sunt terifiată de căldura și de toropeala verii. Și mereu amân și amân în cugetul meu ideea iubirii, ca și cum așa ceva este o invenție care nu mi se poate adresa și mie. La ce bună este iubirea, dacă trebuie să cerșești, să implori, să trișezi, să trădezi, să te umilești pentru ea? Unde este pitită acea iubire idilică, gingașă, tandră și inocentă la care am visat cât am fost copilă? Dar biata de mine, căci în imaginația copilei care am fost nu au existat scene de iubire inocentă, ci numai scene de pornografie hardcore, intoxicată fiind de secvențele erotice surprinse la TV la orice oră din zi și din noapte începând cu 3 ani(deoarece asta a însemnat să ne eliberăm de comunism, să ne luăm lumea în cap și să începem să ne expunem organele genitale peste tot și în văzul tuturor, că la Vama Veche, la nudiști, nu a mai fost de-ajuns, incapabili fiind să ne ținem sub control impulsul sexual)! Cum să îți explic mai bine că în mintea mea nu există decât conceptul de ”sex”, iar că acela de ”iubire” e ceva complet străin de mine care sună straniu, ciudat și de-a dreptul aberant, prostesc, idiotic, de nerealizat! Ce este iubirea și cum se manifestă ea? Ce ar trebui să faci și cum ar trebui să te comporți când iubești?

Întorcându-mă ieri de la ședința de masaj, chiar când amm ieșit din bloc, mi s-a întâmplat un micuț fenomen pe care l-am trecut pe moment ca efect secundar după masaj. Parcă îmi pierdusem abilitatea de a vorbi, limba împleticindu-mi-se în gură de nu mai puteam scoate un singur cuvânt coerent. Ba mai mult, când reușeam totuși să scot câte un geamăt care aducea a vorbit, suna ca și cum vorbeam în franțuzește sau în nemțește. Mă simțeam ușor amețită și confuză, moleșită, ca și cum mă intoxicasem cu alcool sau droguri. Desigur că manifestarea respectivă fusesse tare ciudată, apărând și dispărând atât de brusc, deși sunt într-o oarecare măsură obișnuită ca sufletul meu să îmi trimită mesaje în chipuri ineditee și insolite, Dar așa cum am precizat anterior, am pus fenomenul pe socoteala masajului, deși așa ceva nu mi se mai întâmplase de câțiva ani buni!

Nu mare mi-a fost mirarea când, bătând spre noapte, în timp ce ascultam ”Conștiința lui Zeno”, am regăsit descrise toate simptomele resimțite de mine după masaj la minutul 21 al răspenultimului capitol al cărții acesteia în format audio. Sunt, deci, obișnuită să primesc mesaje de la sufletul meu prin acest mod al sincronicităților cu cărțile. Mi se întâmplă de 3 ani și mijlocul acesta de comunicare nu a dat greș niciodată până în clipa de față. Vorbesc despre o precizie la nivel de micro-secundă! Ce să mai? Sufletul meu îmi vorbește după cum zice expresia ”ca din cărți”. Am să trec pasajul respectiv la persoana I, ca și cum mi-ai vorbi tu, fiindcă acum nu mă îndoiesc că sufletul meu a acționat ca purtătorul tău de cuvânt, vorbind în numele tău, mai ales deoarece a fost desemnat ca avocat al apărării în favoarea ta, în fața tribunalului divin. Cu fiecare ocazie sufletul meu îți ia apărarea! Iată ce am auzit în carte: ”Încerc să te conving de faptul că sunt condamnat. Vreau să te îmbrățișez, să te sărut și să îmi cer iertare că te-am făcut să suferi atât de mult. Și înainte ca limba să mi se împleticească, vreau să te asigur că tu ai fost singura dragoste din viața mea.” Am reprodus paragraful respectiv cu foarte puține modificări, lucru care se datorează lipsei mele de memorie insuficient stimulată după pierderea vederii.

Mă frământă, în mod evident, detaliul legat de ideea de condamnare. Cum așa, când ți-am luat atât apărarea, când știu cu siguranță că nu te mai consider un psihopat și nici măcar un porc, ci numai un purceluș, un simplu și micuț purceluș? Iar acesta din clasa purcelușilor de Guineea care sunt atât de drăgălași! Cum să fi deviat atâta acest proces încât să ajungi la condamnare? Dar uite că nota pozitivă și inocentă din Ființa mea îmi subliniază că poate aș proceda mai bine dacă mi-aș schimba perspectiva asupra lucrurilor, modificând astfel sensul nefast al termenului ”condamnat la nu știu-câți ani de închisoare” la,…de exemplu, ”condamnat la o viață de sărutări și îmbrățișări”. Îmi voi argumenta afirmația cu următoarea deducție: în timpul unei alte meditații, trecând în revistă zeci și zeci de euri și de defecte numai bune de aruncat la gunoi, m-am simțit copleșită de numărul interminabil de erori și de conflicte în procesul meu de gândire, așa că am rugat-o pe Mama Divină Kundalini să îmi dea o mână de ajutor, deoarece nu știam de unde să încep; vocea Sa atât de blândă, de maternă și de iubitoare s-a auzit apoi în inima mea, sugerându-mi să încep mai înainte de toate prin a nu mai fi în orice minut al zilei o negativistă care vede numai partea goală a paharului.

Și dacă tot am pomenit de schimbarea perspectivei asupra lucrurilor, n-ar fi rău dacă m-aș opri cu gândul și reflecția asupra următoarei probleme. Când în viața asta a început să mi se pară sexy, incitant și excitant să știu că aș putea fi marea dragoste a unui bărbat, singura dragoste din viața lui, fără să mă mai deranjeze în mod expres că acesta se culcă cu alte femei?(e evident faptul că o astfel de situație m-ar deranja îngrozitor!) Când a început să mi se pară laudativ să știu că acest bărbat care îmi mărturisește că mă iubește se gândește la mine în timp ce pătrunde o altă femeie sau în timp ce se satisface singur, uitându-se la pornografie și imaginându-și că eu sunt cea de sub sau de deasupra lui în locul femeii din carne și oase pe care o penetrează în realitate sau la care se uită? Când a deviat acest ego, transformându-se într-un monstru hidos în psihicul meu? Să se fi întâmplat înainte sau după videochat, unde a trebuit să fac frauda aceasta emoțională cu absolut fiecare individ cu care intram în contact?

Ai putea tu oare nega caracterul dezgustător și infam al unei astfel de declarații de dragoste? ”Te iubesc atât de mult, de când eram puști. Nu te-am uitat niciodată de când te-am întâlnit prima oară. Ești singura dragoste din viața mea și te voi iubi mereu. Dar permite-mi, rogu-te, să fac sex cu alte femei. Dă-mi voie să sărut, să mângâi, să îmbrățișez și să frământ trupul altor femei. Îți promit că nu le voi iubi și pe acestea, căci toată inima mea este a ta. Dar asta este, draga mea! Ochii din capul meu mă fac să le văd și pe ceelelalte femei pe care le pot aborda cu mult mai multă ușurință deoarece pe ele nu le iubesc! Dar cum pe tine te iubesc așa de mult, ți-am păstrat vie imaginea sfântă ca a unei icoane. Și tocmai de aceea nu am curaj să îți vorbesc! etc., etc. ” De ce mă incită așa ceva, deși sună porcesc și cretin?

Poate să fie paragraful de mai sus o dovadă a faptului că sunt bolnavă de gelozie? Sunt, desigur, și bolnavă de gelozie, însă mai degrabă sunt contaminată de altceva, ceva greu de surprins și de descris, ceva care mă face să fiu de acord cu adulterul, cu infidelitatea, cu infrasexualitatea. Așadar, repet întrebarea de mai sus, ca să înțeleg de cee mi se pare sexy și intrigant să fiu obiectul afecțiunii unui bărbat pe termen lung, cu toate că știu despre acesta că a avut un număr oarecare de iubite, fără ca eu să mă număr(încă) printre acestea? De cee mă excită și mă întărâtăă să știu că un bărbat m-ar fi putut iubi timp de 16 ani în secret, fără să mi-o spună? De cee mă incită să știu că sunt obiectul fanteziilor și al obsesiei unui bărbat? Uite de ce: din vanitate, din amor propriu și din dorința de desfrâu care ne face pe noi, femeile, să ne dorim să fim prima, ultima și singura iubire a voastră, în timp ce voi nu vă doriți decât să dezvirginați fecioare! Iar asta la ele acasă, pentru ca nu cumva să păteze fecioara cearceafurile. Și bineînțeles deoarece e mai ușor să vă sustrageți din patul ”inițiatei”, ieșind pe ușa ei și dând bir cu fugiții decât să o dați afară pe ușă din locuința voastră pe neprihănita pângărita păcălită. De unde atâta ironie și sarcasm în cuvintele mele? Păi de unde dacă nu din experiența mea și din poveștile altora la care am asistat ca martor? Și pe toate astea le-am numit și clasificat drept ”iubire”! Teribilă e viața celui care a ajuns la 32 de ani fără să fi cunoscut măcar o frântură din ceea ce numai în vise și în basme mai poate aduce a iubire! Și, vai, cât de dulce are să fie ea tocmai în acest context, când nu are să existe absolut niciun termen de comparație cu trecutul!

Profit de oportunitate ca să îți repet, Zburătorule, că sufăr de vanitate, de amor propriu, de desfrâu, de infidelitate, de trădare, de fraudă și de înșelăciune, dar că sunt pe drumul spre reabilitare fiindcă nu mai pot minți! Îți aduc la cunoștință faptul că energia mea este contaminată cu acești vapori ai păcatelor mai-sus menționate și că, de aceea, apropierea noastră intimă în clipa de față te-ar putea contamina și pe tine cu atomi lunari ale perversiunilor minții, în cazul în care ai fi vreun sfânt!

Dar de unde să fii tu un sfânt, creatură hâdă cu 10 capete ce ești? Tu care îți permiți să vii de 3 ani și jumătate în dormitorul meu, în visele mele, ca să mă săruți și să mă mângâi? Noi am făcut deja transfuzie de atomi în timpul actului magic de pe 13 Septembrie 2015, când corpurile noastre astrale au fost legate în mod intim, fără posibilitatea de a mai rupe această legătură, aașa că nu îmi mai este chiar atât de dificil să înțeleg că bestiile din inconștientul tău să se manifeste și la mine. Și viceversa! Suntem amândoi monștri, iar cine se aseamănă se adună.

În dimineața aceasta ți-am simțit din nou prezența. Ceva în visul meu a acționat ca dream signal, așa că am devenit lucidă cât ai clipi din ochi. Nu îmi amintesc cum s-a desfășurat după aceea experiența. Suficient de știut e faptul că mi-ai zis:
– Cătălina, cred că am ajuns să te cunosc foarte bine în cele din urmă.
– Ceea ce nu e corect, am replicat eu. Fiindcă eu nici măcar nu știu cine ești!
– Cum? Dar nu ți-am spus că sunt Marius?
– Ba mi-ai spus că ești și Alexandru, însă nu cunosc nimic despre tine.
Dar nu m-ai lăsat să continui, m-ai ridicat în aer și m-ai dus în zbor către un loc unde ai făcut o demonstrație foarte clară a faptului că ești un drac împelițat, ca și mine. Când m-am trezit, o voce a eterului divin mi-a comunicat: ”Ce credeai? Că îți voi trimite pe cap un băiețandru? Acesta este cel pe care l-ai cerut tu însăți! Descurcă-te cu el cum poți!”

Acum înțeleg, Zburătorule, de ce a trebuit să mai aștept un an. Înțeleg de ce trebuie să mai aștept și de aici înainte cât va fi necesar ca să mă fac docilă, docilă ca un cățeluș dresat! Dreptul de a-ți întâlni flacăra geamănă este ceva ce se câștigă în acest Univers în care totul are un preț și unde nimic nu se oferă în dar. În cel mai bun caz, poți primi credit cosmic pe care Universul îl va revendica înapoi mai devreme sau mai târziu!