mai 222019
 

Miercuri, 22 Mai 2019

Zburătorule,

Mi-am frânt scrisul într-un milion de părți din dorința de a nu mă mai lăsa hipnotizată de ideea de a face totul într-o singură zi, chiar dacă asta ar însemna să cazi lat în pat sau chiar pe podea la sfârșitul acesteia. Cine a spus ”Nu lăsa pe mâine ce poți face azi” era clar un workahoolic care nu știa și de somnul de la amiază, de meditație, de introspecție și de rugăciune, iar toate astea necesită timp ca să fie efectuate.

Timp îți cer și eu ție, mai mult timp decât acele câteva minute pe care mi le aloci ocazional când mă vizitezi în visele mele, real sau ireal, oricum ai fi! Că ireal dacă ai fi, atunci cum este posibilă manifestarea încărcată până la refuz de magnetism și de energie de care dispui în aura ta, așa cum am descris în paragrafele de ieri? E unul din aspectele acestei probleme pe care nu mi-l pot explica de niciun fel, cu toate că multe persoane citite în materie de ezoteric și ocult s-ar grăbi repede-rpejor să îmi spună că mintea inconștientă este complet capabilă să falsifice astfel de date, făcându-le complet vivide, credibile și reale numai în aparență, căci fondul manifestării este unul pur iluzoriu, ca o halucinație. Oh, ce joacă periculoasă este aceasta cu propria minte, când scopul jocului este să distingi între real și iluzie! Cred că m-aș înțelege mai bine cu un buddhist decât cu un psiholog în privința acestui subiect al lumii materiale iluzorii!

Să fi fost, deci, o iluzie creată de inconștientul meu prezența încărcată de energie pe care am simțit-o sâmbătă noaptea, cât timp am stat cu ochii închiși, ca pentru somn? Dar cuvintele pe care mi le rosteai care ajungeau în mintea mea telepatic, prin acel cordon sau cablu de date care ne conectează? Să fi fost și așa ceva doar o iluzie? Pluteam deasupra corpului fizic când ai venit, iar tu te-ai apropiat tiptil-tiptil de mine, ca și cum nu doreai să mă sperii. Te-ai aplecat spre mine, venind din dreapta mea și mi-ai spus:
– Mă poți vedea! Ți s-a reparat creierul? (și cât de surprins și de entuziast păreai să găsești așa ceva la mine)
– Nu, nu mi s-a reparat creierul încă, a trebuit să îți aduc la cunoștință, tăindu-ți avântul. Nu mi s-a reparat, dar cred că văd cu ochiul minții în cealaltă dimensiune, am continuat, clarificând acest context atât de neobișnuit în care mă aflu care îmi permite să văd clar și limpede ca lumina zilei în mod conștient îndată ce trupul meu fizic adoarme.
– E bine așa, ai adăugat, părând nespus de mulțumit de răspunsul meu care denota credința mea fermă că, practic, vederea mea trupească îmi va fi restabilită datorită conexiunii subtile cu lumile interne din care categorie face parte și visul. Și în legătură cu cealaltă problemă pe care o ai, uite cum o vom rezolva, ai mai zis după aceea.

Cât timp a durat scurta noastră conversație, ți-am putut vedea chipul care apărea în lumină. Și nici nu ți s-a mai modificat la fiece clipit al ochilor. Și cum să spun altfel că erai tu, ființă urâcioasă și neghioabă care mi-ai fost atât de dragă la 16 ani. M-am bucurat așa de mult să te văd în acest chip încât am uitat cu totul de jenă și de rușine, așa încât am îndrăznit chiar să te privesc direct în ochi! Însă tu fumai și fumai îndrăcit fără doar și poate, detaliu care mi-a displăcut și care a jucat rolul sâmburelui de îndoială care m-a făcut să contest din nou autenticitatea experienței odată ce m-am trezit. De ce fumai? De ce te-am visat fumând? De ce o făceai atât de aproape de mine, deși îmi displace profund obiceiul acesta care îmi face rău? Partea ciudată a fost că simțeam mirosul de fum cu atâta intensitate la nivelul simțului olfactiv, încât aproape că mi-am încrețit fruntea de riduri din cauza confuziei și a nelămuririi! Cum era posibil să simt miros de fum în acel fel de mi se iritaseră mucoasa nazală și ochii până la lacrimi, când eu știam foarte bine că mă aflam în timpul unui vis, departe de simțurile corpului fizic? Să fi fost acest detaliu o altă iluzie fabricată de inconștientul meu?

Oricum ar fi, m-ai luat după aceea de mână, trăgându-mă după tine într-o altă dimensiune. S-au schimbat decorurile, cadrul, scenariul, dar nu și culorile și lumina atât de vibrante ale acestei dimensiuni neverosimile, dar în a cărei existență nu mă îndoiesc deloc! Am aterizat atunci cu tine în ceea ce părea a fi un pub sau club care se desfășura pe 2 etaje, al 2-lea având un balcon imens deschis către etajul inferior. În această zonă a barului am poposit noi de unde puteam avea o vedere atotcuprinzătoare, la 360 de grade, a locului. Nu eram singuri pe acest balcon, dar ne-am făcut loc prin mulțime ca să ajungem la balustradă, de unde am putut privi la scena care se desfășura mai jos. Era clar un club neobișnuit întrucât le era permis și copiilor să intre. Și erau suficienți prichindei, de toate vârstele, de la 3-4 ani, până la 13-15 ani. Muzica, deși gălăgioasă, pătrundea prin nervul meu auditiv disfuncțional, transformându-se în sunete inteligibile, plăcute și melodioase de drum„n„basses. Atunci am înțeles ce ai vrut să îmi spui anterior, când îmi vorbiseși despre soluția pe care o aveai pentru cealaltă problemă a mea. Te refereai, desigur, la surzenia mea parțială pe care bănuiesc că nu o pot vindeca decât expunându-mă la sunet, ca acelea din spațiile publice, etc.

Dar nu m-am preocupat să interpretez toate detaliile observate în timp real fiindcă eram foarte curioasă să privesc la scenele minunate din jurul meu. Iar la etajul de sub balcon, prichindeii le-au spus adulților laopaișpe fiindcă venise vremea ca și copiii să își demonstreze abilitățile înnăscute. Și, Dumnezeule Mare, ce spectacol incredibil de dans au oferit acei puști! Cât de drăgălași erau mai ales aceia de 3-6 ani care se dădeau în spectacol pe ringul de dans, deși nu făceau nimic mai mult decât să își târască picioarele și tălpile pe podea în chipul acelei mișcări faimoase ridicată la rang de artă de Michael Jackson. Ce mi-a plăcut să privesc la așa ceva, mai ales pentru că eram lucidă! Cât m-am distrat! Cât de agreabil fusese totul până în acel punct!

Cum privisem suficient la acest spectacol delicios, m-ai luat din nou de mână, te-ai întors spre mine și mi-ai zis:
– Hai să ne plimbăm pe faleză.
Aș fi mers cu tine chiar și într-un cuib de viespi dacă mi-ai fi cerut, așa eram de docilă în acel moment. M-am îndepărtat de balcon, urmându-te, dar m-am trezit cu totul pe drumul spre ieșirea din pub. Ce rău mi-a părut! Cât de puțin durase totul, deși negreșit că fusese o experiență satisfăcător de lungă și, mai ales, deosebit de plăcută! Ce lucru minunat este luciditatea onirică, cu toate că probabil îmi voi oferi luxul de a contesta autenticitatea viselor mele până la proba contrarie! Și cum altfel s-ar putea înfăptui acest lucru decât bătându-mi la ușă și spunându-mi: ”Cati, am fost și eu acolo, în visele tale!” Și dacă, totuși, nu vei veni niciodată în dimensiunea materială, având în vedere că ai putea fi o simplă proiecție mentală lirică a Luceafărului? De aceea scriu și scriu poetic la rândul meu, ca să nu înnebunesc cu totul, pentru ca deziluzia să fie doar un pic mai mică și mai ușor de îndurat!

Nu știu cât mi-a luat ca să adorm la loc, dar când am reușit să pătrund pe tărâmul somnului, te-am visat din nou cu același chip nesuferit pentru care implor îndurare ca să îl pot vedea din nou. Ai fost mai puțin febril, mai puțin vibrant, dar onest și pozitiv, solar și împăciuitor. M-ai dus într-o casă dărăpănată pe care intenționai să o renovezi. Erau materiale de construcții peste tot, scânduri, ciocane, drujbe, găleți cu var și pensule pentru vopsit. Mi-ai spus că ai luat acea casă de dragul meu, iar că, în timp ce o renovai, ai găsit în fundația ei o comoară sub forma unei mari sume de bani. Ai vrut să îmi dai o adresă la care să mă duc ca să primesc nu-știu-ce lucru, însă mi-am acoperit urechile cu podul palmelor ca să nu aud, repetându-mi într-una: ”Nu mă voi lăsa păcălită de această manifestare! Pe aceasta o simt și observ ca nefiind veridică. Nu sunt dispusă să aud adresa pe care vrea să mi-o comunice pentru că nu cred că este o informație reală. etc., etc.” Ce legătură să existe între vindecarea mea de surzenie și ascultarea a ceea ce este real și adevărat?

Nu voi mai adăuga cum a continuat acest vis și nici cum s-a sfârșit noaptea mea printr-un vis cumplit și macabru izvorât din agregatul psihologic malițios din psihicul meu care este setat să strice, să ruineze și să distorsioneze amintirea oricărei experiențe plăcute prin care trec. Oh, doar un alt demon interior asupra căruia trebuie să meditez și să reflectez în vederea dizolvării lui până la transformarea acestuia în praf cosmic.

Deci care este concluzia aventurilor prin care am trecut pe parcursul zilei de sâmbătă? M-au convins fenomenele descrise mai sus că Jung și Freud nu au habar de nimic? Are manifestarea ta sub forma Zburătorului un dram de autenticitate? Singurul răspuns care îmi trece prin minte este următorul: ”Totul este o chestiune de credință”

nov. 092018
 

Vineri, 09 Noiembrie 2018

Zburătorule,

Reiau epistola începută duminica trecută ca să nu rămână confesiunea mea în pom. În plus, nu mi-am pus încă gândurile în ordine ca să observ mai îndeaproape cât de plauzibil este planul meu. Când îl spun cu voce tare sau îl rulez pur și simplu în gând acesta are foarte mult sens, dar să văd dacă pot să îl explic măcar mie în scris.

Am făcut o introducere extrem de lungă la acest subiect numai de dragul de a sublinia faptul că în niciun caz nu am stat cu mâinile în sân după atacul vascular cerebral. Ba din contră, chiar de-a doua zi după ieșirea mea din spital de la jumătatea lui Decembrie 2013, am început să caut metode alternative de terapie. Întâmplarea a făcut ca mamei mele să îi fie scoasă în cale o cunoștință care i-a povestit despre un bioenergetician din Galați care îi vindecase fetița de tetrapareză spastică. Îi păstra numărul de telefon pe o hârtiuță în dreptul icoanei. Este de la sine înțeles că la două zile după externarea mea eram cu părinții mei la Galați, pentru terapia cu bioenergie. Am frecventat acest cabinet până în aprilie 2014, după care am renunțat, până în octombrie același ani, când am ajuns la București, la o clinică de terapii alternative, inclusiv reiki și bioenergie. Tot anul acela a fost extrem de neobișnuit și foarte dificil de suportat, fiind deprivată senzorial de două simțuri vitale, adică vedere și auz, la care s-a adăugat și miros. Cum am avut bani să plătesc toți acești terapeuți? Mi-au bătut pur și simplu oameni la ușă care mi-au oferit suport financiar. Prima oară am primit 3000 de lei, iar a doua oară 8800 de lei, în plus la ajutorul oferit de alți prieteni. Toți banii aceștia au venit prin intermediul foștilor mei șefi, proprietari de studio de videochat. M-am gândit serios dacă să menționez acest detaliu sau nu. Bisericosul și fricosul din fire (ca și omul plin de prejudecăți nesănătoase) ar putea afirma că acești bani erau murdari sau spurcați sau blestemați pentru că m-au dus la bioenergie care, potrivit cu religia creștină, este o îndeletnicire a Diavolului. În realitate, acești bani au fost dați de foștii mei șefi ca să îndeplinească o datorie karmică pe care o aveau față de mine. Îi consideram vinovați pentru modul în care au evoluat evenimentele din viața mea în 2011, așa că dăruindu-mi toți acei bani n-au făcut decât să plătească un fel de daune morale și să își încheie socotelile karmice cu mine. Ceea ce s-a și întâmplat. Cei doi au divorțat 6 luni mai târziu, așa că legătura dintre noi s-a rupt. Când e vorba de o datorie karmică, ea trebuie plătită și asta este, numai dacă nu cumva știi să o negociezi și să ierți sau să ștergi datoriile greșiților tăi, pentru ca Dumnezeu să facă la fel cu tine. De aceea finanțarea aceasta nu a fost pătată pentru mine, fie ce ar fi să zică orișicare. Terapeuții de la București mi-au luat cazul pro bono, iar alți câțiva prieteni ne-au plătit mie și surorii mele chiria la o garsonieră din Titan, ca și facturile și utilitățile de la 1 Ianuarie până la 1 Septembrie 2015. Adică am stat gratuit la București, cât timp a durat terapia cu reiki. Iar asta este fără urmă de îndoială dharma, adică răsplata pentru lucrurile bune pe care le-ai făcut. Însă tot atât de bine o pot numi mila Tatălui!

Totul sună foarte bine până acum, așa-i? Sună ca și cum cineva de sus a avut grijă de mine, trimițându-mi toți acești oameni și bani care să mă ajute în procesul de vindecare. Lucrurile n-au stat chiar așa de bine. Nu am suferit un atac cerebral pentru că am fost o sfântă. În timpul unei spovedanii, m-a întrebat preotul dacă nu cumva viața mea fusese până atunci ca la Sodoma și Gommora. Ei, nu fusese chiar așa, dar când a auzit preotul că avusesem patru parteneri sexuali până la acea dată, a pufnit pe nas chiar în urechea mea, convins pe deplin că mă pedepsește Dumnezeu pe bună dreptate. În orice caz, și eu cred în pedeapsa divină, dar nu în felul propus de creștinism. Iar orbirea mea nu a fost pedeapsă numai pentru desfrâu, ci și pentru fraudă și pentru alte greșeli, dar acesta este un subiect de dezvoltat mai târziu. Am subliniat deja că lucrurile nu au stat chiar pe roze în privința bioenergiei. Primul terapeut de la Galați, cu toate că nu era un șarlatan și că avea fără urmă de îndoială abilitatea de a vindeca cu mâinile, a aplicat terapia greșit pe corpul meu care era deja complet traumatizat și rigid. Asta a fost o eroare fatală pe care toți terapeuții cu care am intrat în contact au comis-o, în afară de maestrul de la București care trebuie să fi avut inspirație de s-a gândit la altă soluție pentru mine. Dar toți ceilalți s-au grăbit să îmi umble la centrul magnetic de la nivelul capului, adică să îmi deschidă al treilea ochi, fără să se gândească măcar o clipă că acea energie, odată trezită, avea să circule în gol, fără cale de acces spre centrii de mai jos, de la nivelul gâtului, al inimii și tot așa. Primul terapeut mi-a deschis parțial chakra a 6-a care se ocupă cu ochii, dar energia s-a blocat și mai mult în gât, în maxilar, în umeri și în brațe. unde suferisem oricum și o semi-pareză pe timpul spitalizării. Iar suferința produsă este de nedescris în cuvinte. Corpul meu s-a rigidizat complet. De aproape 5 ani caut cu disperare să îmi relaxez corpul, fără pic de reușită. Este oribil ce simt în maxilar, în gât, în umeri și în brațe și în inimă, deci în zonele corespunzătoare chakrei comunicării și chakrei inimii. Toată lumea s-a grăbit să îmi redea vederea pentru a culege ulterior laurii pentru o așa ispravă nemaipomenită, dar nu s-au gândit că problema nu își avea sursa în creier, ci mai jos, în inimă. Am acum trupul complet traumatizat și nu întrevăd nicio soluție să ies din acest impas. Orice secundă în starea de veghe este o continuă tortură pentru mine din cauza durerii, iar singura metodă de eliberare este în timpul somnului, când corpul fizic doarme, iar conștiința nu mai simte suferința din organism.

Așa-i că nu stau prea pe roze, nu? Totuși, continui să iau apărarea bioenergiei și mă voi duce cu asta până în pânzele albe! Dece? Păi uite de ce! Cum spuneam anterior, numai maestrul reiki de la București a întrezărit adevărata soluție pentru cazul meu. În loc să sară ca ceilalți vulturi după pradă, încercând să îmi deschidă cu tot dinadinsul centrul magnetic care se ocupă cu vederea, mi-a umblat la alte canale care, odată deschise, mi-ar fi permis să comunic cu sufletul meu. După numai o lună de terapie cu dumnealui și alte 4 săptămâni de pauză, pe 10 Ianuarie 2015 am stabilit primul contact cu sufletul meu. Când s-a întâmplat asta, maestrul meu mi-a zis:
– Rolul meu s-a încheiat aici. Dacă acest lucru care s-a trezit acum în tine nu te ajută să îți recuperezi vederea, nimeni de pe fața Pământului nu o va putea face.
Știa dumnealui prea bine ce anume se trezise și de ce zicea că numai acest maestru interior poate ajuta. De aceea, dumnealui s-a retras după aceea din povestea mea, cu toate că am continuat să fac terapie cu ceilalți terapeuți de la clinică (inclusiv cu un maestru călugăr din Nepal în August acel an) până la 1 Septembrie 2015, când eu și sora mea ne-am întors acasă. Am scris extensiv despre multe din aceste lucruri în acest jurnal, mai ales despre simptomele trezirii mele spirituale, despre manifestările și efectele terapiei reiki asupra corpului, a minții și a sufletului. Nu are rost să repet aici ce am scris în sute de pagini anterioare.

Tocmai în aceste sute de pagini scrise în anii trecuți stă dovada clară (cel puțin pentru mine) că sufletul meu s-a trezit pe 10 Ianuarie 2015, în felul în care a făcut-o, imitând un nou atac cerebral, lucru care m-a dus atunci de urgență la Institutul Național de Neurochirurgie Vasculară unde aproape că îmi pierdusem viața în urmă cu mai bine de un an și unde, la această nouă internare, am primit diagnosticul de ”ticuri motorii intermitente” pentru modul în care corpul meu fizic se comporta ca și cum era teleghidat, controlat de altă forță sau posedat, după cum ar putea descrie un bisericos. Am fost trimisă atunci inclusiv la psihiatrie pentru că doctorii au presupus că am o cădere nervoasă masivă. Am să descriu mai pe larg detaliile acelor zile într-o altă compunere pentru că ar fi așa de multe de adăugat, încât îmi este teamă că voi pierde cu desăvârșire firul narațiunii.

Dar ce pot să consemnez cu precizie despre acea zi este că, în timp ce doctorii încercau să găsească o nouă explicație pentru manifestarea mea neobișnuită, eu îmi recuperam credința, după o întreagă viață petrecută în semi-întuneric și ateism. Unora le ia ani buni ca să înceapă să creadă în Dumnezeu, alții se nasc cu această credință. La mine s-a întâmplat brusc când în mod incontestabil am primit o dovadă că în corpul fizic mai locuiește o forță, adică sufletul care nu poate fi decât de origine divină, alături de personalitate și de minte, dar care se află îmbuteliat în egou. De atunci nu m-a mai părăsit această credință.

feb. 142017
 

<>
(am adus unele modificări, corectări și completări scrisorii de mai jos spre a o face mai ușor de citit)

Marți, 14 Februarie 2017

Zburătorule,

Dacă nu îţi scriu azi şi acum, nu o mai fac deloc. M-a cuprins aşa o trândăveală când vine vorba de a-ţi scrie. Şi nu are cum să fie altfel când simţi zi de zi că vorbeşti cu pereţii pentru că nu primeşti niciun răspuns. Unul în dimensiunea asta materială care să îmi confirme existenţa ta. Dar am concluzionat că nu are rost să cerşesc milă şi compasiune de la tine. În plus, lenea asta vine din faptul că am început să îmi ocup timpul cu o bicicletă de cameră. Exact ce îmi doream. Bineînţeles că ea a venit cu gluma aferentă de la tata:

– Măcar aşa să mai călăreşti şi tu ceva, zice el.
– Mda, fac eu. Măcar aşa. Dacă ai şti tu, tată, ce îmi face zburătorul pe timp de noapte, continui eu în sinea mea.
– Prefer să ai o aventură decât să te mai hrăneşti cu un vis şi o iluzie, adaugă el, ca şi cum mi-ar fi citit gândurile.
– Crezi că eu nu îmi doresc asta? spun eu tot pentru mine.

Nu mai îndrăznesc să port această conversaţie despre tine cu nimeni altcineva decât cu mama. Doar ea mai are răbdare să mai asculte. Cu restul am adoptat poziţia cozii între picioare specifice conştientizării eşecului. Aşa că am lăsat-o complet baltă. Mai mult de ruşine, evident. Au pus totul pe socoteala unui fel de nebunie temporară datorată terapiei cu bioenergie care foarte probabil că mi-a dat peste cap sistemul intern de funcţionare. Mi-am cerut iertare faţă de unii şi i-am asigurat că mă simt mai bine cu psihicul. Dar totul este o mare minciună. Numai eu ştiu ce este aici la mine în ogradă. Multă, multă, multă balegă. Oftez din greu. Dacă ai ști cât de mult duc lipsa unei îmbrățișări, dacă ai ști cât de dor îmi este de a fi îmbrățișată…

Am refuzat să cred că energia universală mă pedepseşte pentru că am fost aşa de obraznică în viaţă, dar dacă nu mă pedepseşte Tatăl, atunci sigur tu o faci. Nu mai înţeleg nimic. De aproape un an şi jumătate nu am făcut decât să transmit emoţie contradictorie în cosmos. Un amestec de ură crâncenă faţă de tine şi un fel de pasiune mistuitoare. Nu mă mai înţeleg pe mine însămi. Dacă te-am vrut aşa de mult toată viaţa, aşa cum pretind în scrierile mele, atunci de ce las mii de alte gânduri banale și consumatoare de energie vitală să împiedice ideea de a te lăsa pe tine să fii, cum s-ar zice, ”the object of my affection”? De când am devenit conștientă de tine, nu mi-ai fost decât un ghimpe în coastă, un fel de organ nou transplantat pe care restul corpului refuză să îl accepte din motive de incompatibilitate la nivel de celule. Adevărul este că, în tot acest timp, nu am reuşit să educ nicio celulă biologică să ţină la tine. Pur şi simplu nu ştiu cum se face. Nu pot să mă conving că eşti real. Ultima oară când ţi-am văzut faţa în proiecţia astrală a fost anul trecut, tot de Sfântul Valentin,. De atunci eşti mereu altcineva. Şi se presupune ca eu să cred că eşti real? N-are cum să fie aşa. Ţi-ai fi îngăduit libertatea să îmi fii măcar prieten în lumea materială. Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu…

La finele lui 2015, în timpul unei proiecţii onirice deosebite, Ființa profundă care s-a prezentat pe ecranul unui televizor ca un canal de Youtube cu denumirea de ”MostAwfullThings” m-a întrebat dacă știam ce avea să urmeze în continuare în viaţa mea. Pe moment am bănuit că era vorba despre tine, dar am zis că nu știam. Aşa că mi-a arătat o scenă de intimitate din filmul „Curtezana”, unul din filmele mele preferate. De fapt, acea scenă este în topul meu al celor mai estetice scene de amor din filme şi de aiurea, deşi al treilea ochi a început să bată orice regizor şi producător în materie de efecte speciale şi CGI. Dar continui cu proiecţia. Am rugat această manifestare a divinului să îmi arate o imagine cu tine. Încă nu ştiam că tu ai fi putut fi acela, ursitul meu! Dar în locul imaginii tale Ființa Divină mi-a arătat următorul text pe ecranul televizorului: „If Things Do Not Come Naturally, Please Unsubscribe From Me.”

Tu observi cu ce formă de Dumnezeu comunic eu? Eu descopăr o inteligenţă infinită plină de înţelepciune, de umor şi de iubire. Şi asta zi de zi, secundă de secundă. Uf, ursitule, câte nu am să îţi zic. Şi în sensul acesta Ființa profundă mi-a trimis indicațiile următoare: „468”, „to hell with good intentions”, „hands away” şi „69”. Dincolo de orice conotaţie pornografică pe care mintea ta o vede întâia oară, mesajul mi-a transmis că gura o va lua înaintea mâinilor, adică îţi voi povesti oral mai repede decât pot eu scrie (joc de cuvinte, sensul mesajului a fost cu mult mai profund, lucru pe care l-am înțeles mult mai târziu). Dar eu tot refuz să cred că exişti. De atunci nu de puţine ori Ființa reală interioară mi-a recomandat să mă îndrăgostesc de tine, iar eu nu am vrut. Mi-a zis că eu sunt spărgătoarea de uşi, ca aluzie la ideea de curtezană din secvenţa din filmul menţionat anterior, dar eu nu am vrut să mă implic în aşa ceva. Nu am vrut să te am cu orice preţ, să trec peste alţi oameni, să le rănesc sentimentele şi pur şi simplu să te fur. Numai să ştiu că am putut să gândesc aşa şi mă dezgustă. Şi asta nu pentru că aş fi eu vreo sufletistă, ci pentru că nu reuşesc să găsesc în mine suficientă putere să te vreau. Şi Ființa profundă mi-a mai zis că ”prinţul este planul vieţii tale, iar sărutul lui te va trezi”. Dar eu nu am ascultat, am fost prea preocupată să planific viaţa şi activitatea surorii şi mamei mele. Iar pe tine am ales să te fac jigodie ordinară, nenorocit, împuţit, măgar şi golan, javră de doi lei, un idiot căruia îi tremură chiloţii pe el de frică, un laş care nu poate să îmi spună nici măcar un ”bună” chiar și sub anonimat doar pentru că sunt oarbă.

Ajung, în sfârşit, la motivul pentru care am început să scriu azi. Zburătorule, am o părere foarte proastă despre tine. Observi că nu am terminat cu văicăreala de săptămâna trecută, dar măcar nu mai plâng şi nu mă mai zbucium. Azi mă gândesc doar că, dacă nu eşti la închisoare şi chiar eşti Marius, atunci sigur mă respingi pentru că nu văd. Ce altceva ar putea să fie?

Ştii ce este cel mai rău? Că tu ai putea crede că eu aş vrea să plec cu tine în lume, aşa cum sunt acum. Mi-a fost frică luni de zile să mă duc singură până și la baie pentru că eu credeam că mă dezmembrez. Nu am ieşit afară din casă luni la rând pentru că am crezut că muşchii faciali îmi sunt mutilaţi. De trei ani de zile simt cum tot corpul interior se învârte în sine însuşi şi cum toate organele interne se îmbârligă între ele ca prosoapele şi cearşafurile când le bagi la mașina de spălat. De trei ani simt că îmi explodează creierul, plămânii, simt că inima îmi este de piatră, că am ciment în muşchii din braţe. Tu vezi că nu sunt bine şi că nu faci decât să pui paie pe foc? Nu aş pleca cu tine în lume decât dacă m-ai răpi. Ursitule, sunt paralizată de frică. Dacă aş fi oarbă și aș fi cu tine undeva în oraş, iar tu m-ai abandona acolo? Eu unde m-aş duce? Dacă am fi amândoi acasă şi ţi-ar sări ţandăra şi m-ai face chioara dracului? Dacă eşti un om violent şi m-ai lovi, eu unde m-aş duce aşa cum sunt în prezent? Mai ales că n-ai fi primul care m-ar răni în felul ăsta. Am fost aşa de aproape de moarte pe tura unui bărbat din Irlanda că acum… nu am încredere în tine nici dacă mi-ai fi cu adevărat geamăn spiritual. Aşa că, vezi tu, ai crezut greşit că m-aş fiîndrăgostit de tine atunci, la început. Nu ştiu cum se face asta. Dacă tu ai primit vreo îmbrăţişare dragastoasa de la vreuna dintre prietenele tale, eu nu am cunoscut până acum experienţa asta. Dacă tu ai simţit vreodată că iubeşti vreo fată, pe iubita ta, bunăoară, eu nu am iubit încă. Nu ştiu cum se face asta. Şi mi-a transmis Ființa profundă, după ce am prins curaj şi am aruncat o privire prin sora mea pe conturile voastre publice: „Eu pot să privesc până în străfundul sufletului tău, iar tu nu îl iubeşti pe prinţ”. Nici măcar nu mi-am dat silinţa. Tot ce am vrut a fost să mă culc cu tine odată pentru că am crezut sincer că mă duc..

Mai am aşa de multe de scris, dar azi nu mai pot. Mă duc să călăresc bicicleta ca să mă conving că sunt în siguranţă, că sunt în afara oricărui pericol, că ştie corpul meu ce face.