sept. 212022
 

(acest text trebuie corectat și completat cu câteva idei suplimentare pe care nu mai reușesc să mi le pun în ordine, multe sub-părți ale acestui text rămânând neîncheiate)

August-Septembrie 2022

M-am văzut nevoită să descriu toate aceste detalii care țin foarte mult de emoție și de suflet, cu toate că începusem să scriu acest text despre corpul fizic și despre corpul de energie vitală, punând atât de mult accent pe chestiunea deschiderii și purificării meridianelor corespunzătoare circuitului vederii. Dar Ființa Intimă nu și-a îngăduit nicio clipă să își piardă timpul cu mine, făcându-mă să cred că tot acest circuit se va reface de la sine, în mod mecanic și automat, cu sau fără ajutorul bisturiului Său, iar anumite cuvinte mi-au fost comunicate în timpul meditației mele pentru a mi se clarifica faptul că, deși mecanismul vederii este programat să se declanșeze precum un explozibil, un chibrit și o scăpărătoare sunt de o irefutabilă necesitate pentru ca acest lucru să se întâmple.

”Şi iată, s-a făcut lumină! Suntem orbiţi de atâta lumină! Explicaţia devine mai dificilă… fiindcă plecăm din puncte de vedere diferite…”

Într-adevăr, explicația acestor lucruri devine din ce în ce mai dificilă, mai ales când teoriile despre punctul de plecare al vederii sunt, pentru unii, de nezdruncinat, neadmițând puncte de vedere diferite. Nu am folosit întâmplător repetiția acestei expresii, ”puncte de vedere diferite”, fiindcă în aceste cuvinte stă tot comicul situației mele. În mod clasic, mecanismul vederii se ”configurează” în două etape, prima fiind cea optică ce ține de partea fizio-electr-o-chimică a organului vederii, în timp ce a doua etapă este psihică, ținând de interpretarea mesajului vizual în scoarța cerebrală. Acest simplu și banal cuvânt, ”psihic”, pare totalmente nealterabil în vocabularul medical oftalmologic. Termenul de ”etapă psihică” este o pură conveniență pentru termenul de ”mecanică”, deci de ”automatism” și de ”reflex”. Altfel spus, vedem fiindcă vedem din fabrica geneticii, nu fiindcă vrem sau nu să vedem. Dacă mecanismul vederii ar fi depins de dorințele și de preferințele noastre, nu încape dubiu că unii ar fi ales, poate, să își configureze organul vederii, prin alterarea simțului cromatic ce ține de celulele-neuroni numite ”conuri”, pentru a vedea lumea în culoarea sepia sau în alb și negru, conduși de o inconștientă melancolie sau tristețe în privința nuanțelor vieții. Chiar mie mi-a fost sugerată această idee de către unii cunoscuți: ”Ce interesant ar fi ca, văzând din nou, să vezi totul în alb și negru!” Pentru medicina convențională este de neadmis ca emoția să poată configura într-atâta simțul vederii încât ochiul să nu mai vadă deloc. Orișicât de puternică este influența emoției asupra corpului fizic, nu se acceptă că ea singură poate altera mecanica sau automatismul vederii. În aceste convenții riguroase adoptate de medicina clasică a stat o bună parte a dramei mele întrucât explicațiile mele despre cum simptomele orbirii se manifestaseră imediat după un puternic șoc emoțional nu satisfăceau deloc nevoia medicilor de a găsi cauza orbirii într-un factor chimic, pur fiziologic. În mod convențional, s-a adoptat ipoteza traumatismelor cranio-cerebrale ca posibile cauze ale alterării organului vederii, accidentele, loviturile puternice și operațiile numărându-se printre aceste traumatisme. În chip straniu, un șoc emoțional nu face parte din categoria acestor traumatisme, neadmițându-se ca forța unui astfel de șoc să echivaleze cu forța unui pumn lovind osul cranian. În ciuda acestor conveniențe, șocul emoțional pe care l-am suferit pe 1 Noiembrie 2013 a jucat rolul pumnului care m-a lovit în moalele capului. Într-o meditație scurtă făcută aceste zile, Ființa Profundă m-a călăuzit, prin tehnica mersului invers, deci a regresiei, în câteva amintiri refulate în subconștient, aducându-mi-se în atenție faptul că am perceput de-a lungul vieții, din copilărie și până de curând, că trădarea încrederii mele în unii oameni care îmi erau dragi sau apropiați, familie, rude, prieteni și cunoscuți ale căror farse, șicane și bătăi de joc mie îmi apăreau drept acte de cruzime față de mine a avut forța unor pietre aruncate drept în capul meu, direct în sistemul meu nervos. Dar să încetăm cu evocarea trecutului despre care am scris sute de pagini până acum când rostul acestor rânduri este să aducă lumină asupra modului cum percep reconstituirea acelei zile de coșmar de acum aproape 9 ani de la efect la cauză și de la cauză la efect, consecințele atacului cerebral părând a fi ireversibile pentru atâția câți m-au consultat de-a lungul anilor.
Nu m-am raportat întâmplător la celulele-neuroni cunoscute sub denumirea de ”conuri” în paragraful anterior. Acestor neuroni le sunt caracteristice simțul cromatic și simțul formelor. Pe lângă acestea, de o vitală importanță în transmiterea mesajului vizual la scoarța cerebrală sunt și celulele-neuroni cunoscute sub denumirea de ”bastonașe” cărora le este caracteristic simțul luminos. Să recapitulăm faptul că aceste celule-neuroni se află, alături de alte două tipuri de celule, în cele 10 straturi care alcătuiesc retina, o membrană de tip nervos. S-a convenit, din punct de vedere medical și științific, că excitantul specific al acestor celule-neuroni este radiația electro-magnetică, adică lumina compusă albă, alcătuită din particule foarte fine cunoscute drept fotoni sau cuante de lumină care pătrund în ochi din exterior prin mediile transparente și refrigente. Nu voi insista în legătură cu descrierea mecanismului vederii din punct de vedere științific, aceia care vor să se documenteze pe acest subiect vor găsi titluri de cărți și articole în bibliografie. Important de reținut este faptul că s-a convenit că această proprietate piezoelectronică a neuronilor dă posibilitatea transformării luminii în energie electrică care transmite mesajul vizual la scoarța cerebrală, unde se formează imaginea prin mecanism psihic.
Din punct de vedere științific, altă alternativă prin care să se configureze simțul vederii nu există. Firește, niciun manual medical nu a catalogat drept sursă de lumină decât pe aceea exterioară ochiului și perceptibilă acestuia, fiindu-i excitantul specific, precum am menționat cu un paragraf înainte. Mărturiile Sfinților și ale personajelor Cărților sacre aparținând tuturor religiilor lumii care atestă că au văzut, în vise și în viziuni sau vedenii, o prezență non-fizică a cărei lumină extraordinar de puternică i-a făcut să simtă că orbesc sunt o pură mitologie sau chiar mai rău de atât, un simplu basm, o halucinație. Prea multa lumină care vine dintr-o altă dimensiune ca să devină perceptibilă ochilor închiși ai vreunui ales sau privilegiat pentru a-l orbi a devenit sursa celor mai usturătoare ironii și sarcasme ale omului profan.
Totuși, mesajul primit în cursul meditației mele se referă tocmai la această sursă de lumină, ”atâta lumină care ne orbește și care pleacă dintr-un punct de vedere diferit”, deci diferit de punctul de vedere al cercurilor medicale și științifice pentru care ipoteza existenței unei astfel de surse misterioase și inepuizabile de lumină nici nu merită osteneala cercetării și experimentului. Tot ce s-a constatat este pură mecanică cosmică. Dar pentru autenticul mistic, să găsească în el însuși acest izvor de lumină este scopul întregii sale existențe. În limbaj alchimic, energia sexuală transmutată se transformă în lumină. Aura orbitoare a sfinților este energia lor sexuală transmutată și transformată în lumină.
A fost imperios necesar să apelez la aceste noțiuni teoretice împrumutate din articole medicale de specialitate ca să lămuresc faptul că, dincolo de explicația pur spirituală a enunțului ”suntem orbiți de atâta lumină”, acesta trimite direct la simțul luminos, caracteristic celulelor-neuronale numite ”bastonașe”. Cât m-a costat, Bunule Dumnezeu, cât m-a costat să înțeleg că straniul colorit al ecranului plin de pixeli luminoși la care privesc în fiecare minut al stării de veghe este un rezultat al altterării acestor neuroni, al conurilor și al bastonașelor, încât acum se explică de ce anumite percepții datorate abilității de hiper-conștientizare a acțiunii energiei în corpul meu au avut ca punct de focus tocmai aceste celule-neuronale, lucru despre care am scris în anii anteriori!

Joi, 03 Decembrie 2020

(…) ochi, sâmbătă dimineață nu s-au mai reverberat în ochii interiori, ci direct în cei fizici. Mi-e tare greu să explic cum a fost,, dar până în acea dimineață nu am mai avut atât de pronunțată conștiința propriilor ochi fizici, deși în anul 2014 eram conștientă până și de procesul de drenaj al sângelui din globii oculari. Sâmbătă dimineața, însă, eram conștientă de celulele din interiorul ochilor. Eram acele celule. Eram inteligența lor,, iar conștiința spirituală dispunea de abilitatea de a coda, după punul plac, această inteligență celulară. Efectiv, priveam la o suită de imagini care veneau din interiorul ochilor, din pereții lor, din centrul lor, din profunzimea lor. Era uluitor căci îmi aminteam foarte precis că ochii sunt de dimensiuni foarte mici și, totuși, spațiul celular din interiorul lor părea infinit!

Mai mult decât atât, am apelat la aceste noțiuni teoretice ca să accentuez nota asupra etapelor formării simțului vederii dintre care am distins etapa optică și etapa psihică. Ceea ce displace științei este să admită că această etapă psihică poate fi influențată și de alte forțe decât de către factorii genetici, chimici, fiziologici, etc. Dar cauza orbirii mele își are rădăcina în etapa psihică, în timp ce efectul s-a răsfrânt în etapa optică. Cu alte cuvinte, lovitura șocului a plecat din mecanismul psihic și s-a oprit în fundul de ochi. Să nu ne mai raportăm de aici înainte la medicina convențională. Diagnosticul său crud este categoric: efectele sunt ireversibile, orișicât de mult s-ar corecta cauzele. De aici înainte să folosim, în schimb, limbajul cosmic ca să ne raportăm la această realitate a unui Univers în care orice este posibil, Universul însuși răspunzând rândurilor pe care le scriu prin aceste cuvinte parafrazate dintr-o carte pe care o ascultam cu câteva ore înainte care descriu nu numai cauza orbirii și a surzeniei mele, ci și mijlocul de a face ca aceste efecte să fie reversibile:

”De privit poţi să priveşti cât vrei şi de auzit la fel.”

”A vrea sau a nu vrea”, iată secretul universal al artei manifestării! Dar cum nu caut să scriu vreun tratat despre cum putem obține lucruri materiale prin masterizarea artei manifestării, mă voi concentra pe ideea că ”a vrea sau a nu vrea” se poate raporta inclusiv la vedere și la auz, noi putând vedea și auzi atât timp cât vrem acest lucru. Sau atât timp cât nu îl vrem, caracterul general-valabil al constatărilor mele putându-se aplica tuturor formelor de deteriorare a sănătății în care un factor psihic subconștient sau inconștient este cauza bolii. Astfel voi trece în continuare în scris unele din cele mai deosebite experiențe pe care le-am trăit în relație cu orbirea, toate fiind episoade recurente ale explorării subconștientului meu prin care mi s-a dovedit faptul că orbirea mea nu a avut nicio cauză misterioasă și imposibil de depistat, în ciuda faptului că a ridicat atâtea semne de întrebare și că a rămas un caz nerezolvat din perspectiva diagnosticului medical. De mai multe ori în cursul ultimilor 3 ani am trăit un episod regresiv în subconștientul meu care mi-a sporit, gradual, puterea de a înțelege cauzalitatea, automatismul și mecanismul propriei boli.
În timpul fiecărui astfel de episod sunt pusă în fața unor scene la care trebuie să privesc, ele fiind deosebit de neplăcute, de agresive și de violente, înfățișând unele din cele mai odioase cruzimi, copii fiind bătuți și molestați, femei fiind atacate și violate, scene de zoofilie, cea mai frecventă imagine fiind aceea a unui anume tip de bărbat pe care îl asociez cu imaginea vie a celui mai degenerat pervers, lista putând continua. Rareori am putut privi la aceste imagini fără să nu mă las dominată de un sentiment foarte puternic care mi-a fost adus în atenția conștiinței, treptat-treptat, putându-i studia conținutul pentru a-l putea conștientiza și înțelege. Astfel pot mărturisi că sentimentul care mă domină este o recunoaștere a faptului că scena la care privesc este atât de dezagreabilă încât nu pot suporta, cu niciun preț, să mă uit la ea. În clipa în care acest sentiment de dezgust se face simțit percepției mele, instinctul îmi cere să închid ochii ca să nu mai văd actul de cruzime la care sunt martoră. Repetiția acestui episod regresiv mi-a îngăduit să dobândesc conștiința faptului că, în clipa când închid ochii ca să nu mai văd, știu că acest lucru înseamnă că voi orbi. Regresia repetată în această stare de conștiință mi-a dezvăluit că automatismul nevoii mele de a închide ochii ca să nu mai privesc la scene de cruzime este unul atât de mecanic, încât s-a dezvoltat un fel de reflex pe care nu îl pot numi altfel decât așa cum l-am perceput, fiindu-mi adus în atenția conștientului din regiunea sa subconștientă: reflex al orbirii. Realmente mărturisesc acest fapt concret: în acele clipe, sunt conștientă de faptul că, închizând pleoapele ca să nu mai văd ceea ce mi se pare crud și dezgustător, voi orbi. Mai mult decât atât, conștientizarea și înțelegerea faptului că există acest reflex al orbirii în subconștientul meu mi-au atras atenția și asupra altor aspecte ale acestui mecanism psihic pe care le-am putut constata datorită repetării regresiei, cu toate că simt că Ființa mea profundă nu mi-a îngăduit să ating încă limita extremă a acestei regresii la capătul căreia voi descoperi, indubitabil, un arhetip instinctual, deci un ”pattern of behaviour”. Tot ce pot face este să enunț rezultatul constatărilor mele de până acum, aflându-mă în această etapă a cunoașterii de sine în care mi se dezvăluie cauzele subconștiente ale karmei mele.
Prin prisma acestui adevăr legat de treptele la care regresia poate ajunge în mormântul subconștientului, voi adăuga faptul că un alt sentiment, chiar mai puternic decât cel descris anterior, îmi domină conștiința în aceste clipe în timpul cărora aceste simulări onirice mă forțează să privesc la scene dezagreabile, fiind în strânsă legătură cu simțul meu moral. Altfel spus, în încăperea subconștientă care precede acest reflex al orbirii, am descoperit un conflict foarte puternic în aceste trepte scufundate ale conștiinței mele, conflict pe care îl pot descrie astfel:
1. Conștientizez faptul că reflexul de a închide ochii ca să nu mai văd ceea ce mi se pare dezagreabil mă va orbi, consecință asupra căreia simt că nu am foarte multă putere. Simt că nu am suficientă forță interioară ca să mă pot opune acestei nevoi copleșitoare de a închide ochii.
2. Cu toate acestea, a devenit perceptibil conștiinței mele faptul că o alternativă este posibilă, instinctul propunându-mi să îmi păstrez vederea, dar să întorc spatele scenelor de cruzime care îmi rănesc ochii, refuzând să mai privesc și prefăcându-mă că nu am văzut nimic.
3. Această alternativă propusă de instinct nu satisface, însă, simțul meu moral fiindcă mi se pare o lașitate. Cu alte cuvinte, mi-a devenit perceptibil faptul că refuz și alternativa de a orbi, și alternativa de a întoarce spatele, conflictul survenind în această etapă în care nu știu ce să fac. Atunci o a treia alternativă mi se propune, însă ea îmi cere să mă implic în mod activ, din cauza simțului moral, în scena la care privesc. Această identificare cu drama și implicarea în scena ei mi-au alterat simțul dreptății. Alterarea simțului dreptății a devenit o cauză karmică pentru că a generat ură. Drama cu care m-am identificat și în care m-am implicat este legată de războiul sexelor. În această etapă conștientizez faptul că mă aflu sub puternica influență a impresiei că lumea este un eșec al Divinității în care nu mai văd niciun fel de dreptate. Nevoia de a satisface simțul dreptății și simțul justițiar este motivul pentru care am putut accepta adevărul spiritual al karmei și al metempsihozei, deci al reîncarnării. Tot din nevoia de a satisface aceste două simțuri au izvorât și dorința mea de a mă face avocat dinn copilărie și, mai apoi, înclinația mea spre jurnalism și științele comunicării pe care am avut-o în această viață. Soluția acestui conflict mi-a fost deja dezvăluită, motiv pentru care voi reveni la acest subiect în câteva paragrafe.
4. Ce mi s-a dezvăluit în încăperea subconștientă următoare a acestui conflict este deosebit de relevant. Revolta interioară generată de simțul moral față de tot ce văd ca fiind odios și crud în afara mea se întoarce împotriva mea în această încăpere subconștientă în care am percepția auto-imaginii. Mă revoltă propriile limitări, propria neputință de a face mai mult. Repulsia și dezgustul față de lucrurile exterioare care mă oripilează se întorc împotriva mea, în această încăpere simt repulsia și dezgustul față de mine însămi. Procesele psihice din această etapă generează un al doilea conflict intern, raportat la propria individualitate. Ce văd în exteriorul meu devine vizibil în interior. Cruzimile, agresiunile, violențele, trădările, farsele percepute cu ochiul liber pe care nu suport să le mai văd se interiorizează. În această etapă îmi devine cunoscut faptul că abuzurile, trădările și volențele se raportează la propria persoană, eu singură sunt atacatorul, agresorul, trădătorul și victima în același timp. Revolta interioară este atât de puternică întrucât conștientizez faptul că îmi bat joc de mine însămi și de viața mea. Mă trădez singură. În această încăpere s-a declanșat criza de conștiință trăită în ziua când am suferit atacul cerebral care mi-a marcat atât de mult existența. Să ne reamintim faptul că întrebările existențiale pe care mi le-am pus în acea zi nu au fost în legătură cu ce făcuse J.B. în acel context, nu pe el îl supuneam judecății și condamnării, ci cu ce făceam eu în acel context: ”Cătălina, ce faci aici? Ce faci cu viața ta?” Altfel spus, ceea ce nu mai suportam să văd în exteriorul meu își avea o copie identică în interiorul meu. Ceea ce nu am mai putut suporta să văd în acea zi a fost propria imagine reflectată în oglindă. Soluționarea acestui conflict este în strânsă legătură cu răspunsul la întrebările pe care mi le-am pus în acea zi de acum aproape 9 ani, fiind marele miracol al vieții mele și dovada vie a Milei lui Dumnezeu deoarece a îngăduit sufletului meu să se trezească și să înceapă să dobândească conștiință de sine.
5. Pentru mulți dintre aceia care ajung până în acest punct, viziunea din oglindă le apare atât de odioasă încât nu numai că vor refuza să admită că ei înșiși sunt agresorii și trădătorii, dar vor refuza cu vehemență și să recunoască faptul că ei înșiși sunt capabili de a comite delicte asemănătoare. Dar necesitatea de a studia cauzalitatea karmică a unei boli sau a unei circumstanțe de viață oarecare trebuie să meargă până la adevăr. Nimic nu se rezolvă cu jumătăți de adevăr. În acest sens, etapa descrisă la punctul 4 se extinde într-o altă încăpere în care Ființa Profundă m-a condus de mai multe ori de-a lungul anilor, inclusiv în cursul acestor zile, necesitatea de a mă confrunta cu mine însămi fiind vitală pentru a conștientiza și înțelege, în mod intim și profund, acel conținut subconștient sau inconștient refulat și îngropat. Plecând de la conștientizarea faptului că eu însămi sunt agresorul și trădătorul propriilor valori și principii morale, Ființa Intimă m-a condus în regiunea abisală a acestor procese psihice, dezvăluind conștiinței mele o a doua auto-imagine, cu mult mai odioasă: eu însămi sunt agresorul, pedofilul, violatorul și degeneratul capabil să îi abuzeze pe cei din afara sa. Când, în cursul acestor zile, Ființa Intimă mi-a dezgropat acest eu din inconștient, mi l-a adus în atenție legat de mâini, precum un prizonier, fappt ce nu putea decât să semnifice că identificarea și izolarea sa în inconștientul meu se făcuseră cu succes, cu un singur și unic scop, acela al condamnării și al dezintegrării totale. Alipind această umbră a inconștientului de mine, Ființa Profundă m-a forțat să mă identific cu mecanismul și cu automatismul umbrei, eu devenind această umbră. În numai câteva secunde m-am îndepărtat substanțial de orice formă de discernământ și de simțul moral, singurul meu interes fiind acela de a-mi satisface plăcerea pe care o percepeam drept o necesitate compulsivă. În câteva scene care s-au succedat foarte rapid în conștiința mea, am răspuns mai multor nevoi ale acestei umbre inconștiente, dând curs tuturor impulsurilor sale. Astfel am agresat și am molestat copii, am acostat tinere fete și le-am molestat, etc., făcându-le pe toate fără să simt remușcare sau vină sau că este necesar să le cer voie, toate acțiunile mele îmi păreau firești, normale, convingerea mea fermă era că victimele mele ar fi trebuit să simtă plăcerea pe care și eu o cunoșteam. Într-un rând anterior, regresia a mers până la a atinge animalitatea acestui tipar de comportament, arhetipul instinctual al animalului de pradă. Dar în cursul acestui ultim episod, regresia s-a oprit înainte de a atinge nivelul instinctual animalic întrucât sufletul meu, prezent și treaz fiind, dezgustat de el însuși, s-a opus influenței acestui arhetip pentru a ieși în afara sa. Rugându-mă Mamei Divine Kundalini și strigând după ajutorul Său, am revenit la starea de conștiință obișnuită, băgând de seamă că umbra inconștientă încătușată care stătea la câțiva pași de mine nu mai avea nicio influență asupra mea, Ființa Reală interioară o ținea sub control. Prizând destul curaj după atâtea experiențe legate de egoul animalic inconștient și mânată de o anume curiozitate legată de auto-cunoaștere, am cerut Ființei Profunde în felul următor: ”Vreau să știu de unde vine această pornire, ce anume a făcut-o să miște. Cred că mi-am câștigat dreptul de a mă întoarce în acea viață anterioară ca să aflu ce s-a întâmplat.” Cunoșteam prea bine faptul că ce primisem era o mostră a mecanicității a acestui arhetip. Însă arhetipul avea nevoie de o circumstanță subiectivă care să îl pună în mișcare. Ori eu tocmai la acea experiență subiectivă vroiam să ajung, amintindu-mi de ea. Eram destul de sigură că rugăciunea avea să îmi fie ascultată și dusă la îndeplinire, fiind pregătită să mă las cuprinsă de acel cutremur intern care îmi zguduie pământul filozofic și care îmi anunță dezgroparea unei amintiri. Când cutremurul acesta m-a cuprins, eram deja încântată, însă regresia nu a mers înapoi decât până la o scenă pe care nu o pot numi nicidecum îndepărtată. M-am trezit, în acele clipe, în sufrageria din casa lui J.B., stând întinsă pe canapea, în brațele sale, scenă încă proaspătă în memoria mea. Pe moment, m-am rușinat destul de mult revăzându-mă în această ipostază, când eu aș fi vrut să accesez o amintire mai veche. Dar când imaginea tatălui meu a înlocuit-o pe cea a lui J.B., mi-a devenit limpede faptul că, pentru a ajunge la circumstanța inițială care a determinat mișcarea acestui arhetip în inconștientul meu, trebuia să aplic tehnica mersului înapoi începând cu acea scenă dintre mine și J.B., întinși pe canapeaua din sufrageria sa. Nu am făcut încă această practică, dar nu există dubiu că acest indiciu se referă la chestiunea karmei saya (sexuală), fiind vorba de căsătoriile mele interesate cu bărbați maturi, eu fiind încă o fată foarte tânără. Când Ființa Profundă a alipit de mine această umbră încătușată, mi-a spus: ”Iată, acesta este acel ”Boogie Man” al tău!” ”The Boogie Man” este creatura mitologică ce bântuie visele copiilor din toată lumea, de secole, pentru a-i teroriza și pedepsi pentru tot felul de greșeli, mai ales pentru lene, încăpățânare, obrăznicie și neascultare. Revelarea și conștientizarea acestui coșmar al copilăriei vor desemna o mare izbândă sufletească pentru că, în repetate rânduri, regresia se lovește de acest zid al copilăriei, dincolo de care nu mai trec ca să mi se descopere adevărul și lanțul cauzalității karmice. Cu alte cuvinte, acest ”Boogie Man” al meu constituie cauza karmică pentru care am început să primesc pedepse corporale începând cu perioada copilăriei, o amintire de acest fel fiindu-mi dezgropată în urmă cu un an, amintirea în sine marca începutul fugilor mele din sânul familiei din cauza pedepselor corporale și al vagabondajului meu, cariera mea de bază fiind aceea de cerșetor și de spărgător, acestea fiind aspecte ale arhetipului instinctual al animalului de pradă, toate acestea fiindu-mi reamintite anul trecut prin câteva regresii în vieți anterioare. Important de reținut este motivul pentru care am început să primesc aceste pedepse corporale în copilărie, cauza dezvăluită anul trecut fiind o anume pasiune pe care o manifestam pentru botanică, deci pentru flori și plante, fapt ce va fi lămurit mai târziu, fiind vorba de o cauză karmică mult mai veche decât ura.
6. În orice caz, când această auto-imagine degenerată este identificată, este imperios necesar să se identifice și influența acestei imagini arhetipale în propria personalitate. Ființa umană nu are nevoie decât de un minut de neatenție pentru a proiecta în lumea vizibilă pe monstrul din interior, generându-se acel adevăr spiritual care enunță următorul fapt: ”Ceea ce este în interior se vede în exterior, în oamenii pe care îi întâlnim și pe care îi atragem și în circumstanțele pe care le trăim, interiorul este o oglindire a exteriorului, iar exteriorul este o oglindire a interiorului.” Acest fapt mi-a fost revelat în timpul acestei ultime incursiuni descrisă la puncctul anterior, făcându-mi-se cunoscut modul cum inconștientul acostează și agață esența sufletului uman pentru a o corupe, precum procedează un agresor care acostează un copil. Vocea arhetipului inconștient, masculină, era terifiant de mieroasă, de seducătoare, de insinuantă și de subliminală. Vocea Buddathei, în schimb, era inimaginabil de cristalină și de inocentă. Posedam voință conștientă și discernământ. Cu toate acestea, mierea din acea voce bărbătească era copleșitoare. Îmi oferea plăcerea. De-abia de m-am putut împotrivi. În secunda următoare am rupt legătura cu realitatea spirituală, simțind că voința mea cedează dominației unei voințe mai puternice. Ca rezultat, m-am lăsat coruptă. Buddatha se pervertise, picând în tentația inconștientului care căuta să se exprime în afara sa, în lumea vizibilă, penetrând conștiința printr-o vulnerabilitate a sa. Mi-e silă de mine însămi gândindu-mă la delictele pe care le-am comis de-a llungul atâtor vieți în serie din cauza acestui arhetip și de care nu îmi amintesc ca să mă pot căi, dar la modul particular, experiența regresivă de până acum mi-a dovedit că influența acestui ”pattern of behaviour” asupra sufletului meu a dus la degenerarea simțului moral, descoperind atât în scoarța de suprafață a psihicului meu, cât și în regiunile sale abisale că ideea relațiilor sexuale dintre fete foarte tinere și bărbați maturi nu mi se par nici nepotrivite, nici nefirești. Dar am lămurit deja faptul că toate acestea izvorăsc din recurența căsătoriei mele cu un bărbat matur, marele meu defect de personalitate fiind acela că sunt atrasă sexual, încă de mică, de bărbați maturi. Aceasta este cauza principală pentru care, din Milă, pentru a mi se da o nouă șansă, eliberându-mă din această recurență nefastă, Divinitatea îmi dă o iubire foarte mare și imposibil de egalat, aceea pentru sufletul pereche cu care sunt conectată în chip mistic, intim și profund.
7. Am lămurit, în capitole trecute, faptul că imaginea războiului este cauza principală care mă împinge către căsătorii în care mă adăpostesc, această imagine a războiului fiind numai o imagine din multe altele corespunzând descrierilor făcute la punctul 1 și 3, căsătoria în sine fiind lașitatea descrisă la punctul 2, deci oferta propusă de instinct care să mă ferească din a fi o victimă a unor circumstanțe asemănătoare. Acest lucru se întâmplă fiindcă eul se transferă pe o treaptă evolutivă, creându-se oportunități pentru ca vechiul eu de cerșetor și de spărgător să învețe să pătrundă în casele oamenilor pe ușa din față, iar nu pe cea din spate sau pe geam, obținând slujbe în menajul casei pentru început pentru a deveni, în cele din urmă, soție și stăpână a casei. În aceste condiții încep formarea și educarea lui ”madam”, deci a doamnei inconștiente, a eului impregnat de orgoliu feminist. Pătrunzând în sfere intelectuale mai înalte prin educația și învățătura primite în casele stăpânilor și, ulterior, ale soților săi, eul dobândește o puternică nuanță feministă din cauza rezistenței anti-feministe pe care societatea patriarhală o manifestă inclusiv în mediile sale sociale superioare. În această încăpere subconștientă încep să simt insulta, jignirea și ofensa pe care masculinul le adresează neputinței mele de a face altceva în viață decât să mă căsătoresc și să procreez, acestea datorându-se exclusiv faptului că sunt femeie. În această etapă începe să înflorească, prin urmare, propria înclinație spre feminism, eul aflându-se sub puternica influență a impresiei că limitarea accesului sexului feminin la educație, învățătură și arte este un fapt incorect și imoral. În această încăpere încep să văd imaginea profundă descrisă la punctul 1, deci imaginea pe care nu mai suport să o văd, aceea a copiilor abuzați și îndeobște a fetelor a căror singură utilitate este aceea a reproducerii și a satisfacerii nevoilor sexuale și a plăcerii bărbaților. Începe să prindă rădăcini dezgustul pentru această realitate care mi se înfățișează a unei societăți care nu acordă niciun drept femeii decât prin bărbat, nici măcar dreptul la a ști să scrie și să citească. Orgoliul feminin rănit se manifestă mai ales în plan intelectual, resimt insulta văzând că valoarea unei femei este redusă la proprietatea de a fi virgină în noaptea nunții, iar nu la calitățile sale intelectuale, artistice, etc.
8. Ce mi s-a dezvăluit în etapa următoare a acestor procese psihice este deosebit de relevant pentru limpezirea cauzalității karmei mele. Imaginea descrisă la punctul anterior este completată de o imagine cu mult mai întunecată. În această încăpere subconștientă încep să înțeleg faptul că limitarea accesului sexului feminin la educație nu este impusă numai artelor, științelor și literaturii, ci și spiritualității, a cunoașterii lui Dumnezeu. Această imagine mi-a fost adusă în atenția conștiinței, sub aspectul său abisal, în dimineața zilei de 12 August, fiind imaginea de coșmar care a dictat scenariul ultimelor mele vieți încarnate, înlocuind aproape în întregime celelalte imagini cuprinse la punctul 1. Această călătorie în inconștient a fost ca majoritatea celorlalte de dinainte. Un detaliu a fost diferit, anume percepția mea asupra spațiului inconștient în care am fost ajutată să pătrund. izolarea mea era ermetică, iar escortarea mea s-a făcut în maximă siguranță. Nu am perceput, până aproape de sfârșit, nicio influență asupra sufletului meu a mecanismului inconștient pe care îl accesam, precum s-a întâmplat în experiența descrisă la punctul 5, implicând arhetipul instinctual al animalului de pradă. Existau motive întemeiate pentru care Ființa Profundă mă proteja atât de mult. Căci ce mi s-a dezvăluit ochilor în acea încăpere a inconștientului a fost tragedia istoriei pe care nu o pot rezuma decât astfel: abuz de putere religioasă auto-asumată de către călugări și preoți care și-au asumat și rolul de călăi. Trebuie să se înțeleagă, prin această expresie, că ce mi s-a dezvăluit a fost genocidul milenar planetar auto-asumat de către o mână de oameni în numele unui Dumnezeu intolerant și ucigaș. Spre sfârșitul călătoriei, Ființa Profundă a ridicat scutul Său protector din jurul meu pentru numai o clipită de ochi, fapt care a permis ca influența acelui mecanism psihic inconștient să devină perceptibilă sufletului meu, contagiindu-mă pentru o clipă. Începusem, dintr-o dată, să simt nevoia nesățioasă de a mânca carne de om, făcând chiar gestul de a mușca din brațul Maestrului Interior care mă înconjura. Devenisem, prin urmare, un antropofag primitiv și lipsit de discernământ. După acest moment de aparentă neatenție, Ființa reală interioară și-a lăsat brațul în jos, cuprinzându-mă din nou în scutul său protectiv. Acea influență a dispărut atunci, eu revenind la starea de conștiință obișnuită și întorcându-mă treptat-treptat la starea de veghe. Nu putea încăpea îndoială că acest canal pe care Intimul mi-l adusese în atenția conștientului era acela al demonului minții simbolizat de Pilat în Noul Testament, fiind unul din Cei 3 Trădători, alături de demonul dorinței (Iuda) și de demonul relei-voințe (Caiafa). Dincolo de simbol, demonul minții este mecanismul psihic inconștient care a generat cele mai degenerate și pervertite tipare de comportament, acela al călugărilor care și-au asumat rolul de călăi fiind un astfel de exemplu de degenerare extremă provenind din demonul minții. Canibalismul este un alt exemplu, mai ales când acesta are funcție ritualică magico-religioasă, fiind vorba despre degenerarea extremă a ritualului Sfintei Împărtășanii a cărui semnificație autentică inconștientul a pierdut-o, îngropâmd-o în imaginile și simbolurile sale.
9. Dar ultimul lucru pe care îmi doresc să îl fac este să vorbesc despre simbol. Nu un simbol a generat reflexul mecanic al orbirii mele, ci această imagine a lui homo religiosus al inconștientului care a făcut din cuvântul lui Dumnezeu o armă a asasinatului. Organizat în armate, în ordine, în frății, în confreerii, în asociații, în cavalerii, în masonerii, în secte și în alte forme de comunități mai mult sau mai puțin secrete, homo religiosus al inconștientului s-a auto-investit cu funcția de judecător și cu cea de călău, semănând moarte în numele Divinității, aceasta este imaginea finală ce se formează pe retina ochilor mei, întărindu-mi neputința de a mai vedea. Insulta finală adusă feminității pe care o resimt în această încăpere a sufletului vine din faptul că mi se aduce la cunoștință credința lui homo religiosus că intuiția feminină, inteligența feminină, că spiritul deductiv al unei femei și că înclinația sa maternă și firească pentru tratarea și îngrijirea bolnavilor sunt trăsături diavolești ce trădează afilierea femeii cu magia neagră și cu vrăjitoria. În ultimă instanță, conștientizez faptul că farmecul unei femei, carisma și frumusețea sa sunt privite de către homo religiosus drept instrumente ale ispitei de care Satan se folosește ca să îl piardă pe bărbat, femeia în sine fiind o lucrare a lui Satan, iar nu a lui Dumnezeu, precum este bărbatul. Ajunsă la această etapă, înțeleg faptul că războiul sexelor își are mărul discordiei în această încăpere a psihicului în care se dezbate chestiunea păcatului original. Identificarea sufletului meu cu această problemă a fost totală, fiind principala cauză care m-a desincronizat de Voia Ființei mele profunde și de destinul meu adevărat pe pământ. Intimul nu a făcut niciun pic de economie în efortul Său de a mă elibera din această circumstanță mecanică recurentă.
10. Unele experiențe regresive de până acum mi-au arătat că identificarea mea, în viețile mele anterioare, cu chestiunile discutate până la punctul 8 m-a împins către acțiune, a acționa și a mă implica fiind elementul esențial al punctului 3. Una din preocupările mele de căpătâi a fost să predau scrisul și cititul celor aparținând păturilor sociale inferioare, fapt care s-a întors la mine sub formă de dharma în această viață. Faptul că am primit burse, diplome și alte merite școlare este o consecință a gestului caritabil trecut. Tendința mea de a-i învăța să scrie și să citească pe copiii de pe ulița bunicilor mei și nu numai denotă caracterul recurent al acestei scene dintr-o viață trecută.
11. O anume identificare cu instinctul de auto-conservare m-a condiționat, însă, să mă limitez, în nevoia mea de a reacționa și de a mă implica într-o cauză, la domeniul educației și la sprijinirea artelor, procedură cunoscută sub denumirea de ”patronaj” în secolele trecute. Însă factorul care împinge eul către identificarea totală cu această cauză pe care o discut este, precum am mai zis, abuzul de putere al lui homo religiosus în toate sferele societății, în toate păturile sociale și în toate domeniile, inclusiv în educație, în științe, în literatură și în arte. Simțul dreptății și simțul justiției ating nivelul maxim al revoltei interioare, corupția, imoralitatea și perversitatea organelor de stat conduc sufletul la dorința de emancipare. Simțul dreptății și simțul justiției trezesc simțul civic, născându-se dorința impetuoasă de a corecta societatea. Întorsătura de situație a karmei mele stă în modul cum simțul meu civic a reacționat la dorința de a corecta societatea. Nevoia de a corecta s-a manifestat, în primă fază, prin trezirea și ascuțirea simțului critic și al simțului judecării, această fază fiind urmată de dorința impetuoasă de a critica și de a judeca imoralitatea, corupția și perversitatea indivizilor vizați în mod public. By default, sufletul uman are înclinația firească și naturală de a corecta corupția și imoralitatea societății prin intermediul pildelor, al fabulelor și al alegoriilor care descriu, printr-un limbaj simbolic, plin de subînțeles și cu accent moralizator, adesea umoristic, decadența societății prin asocierea problemelor sale și a defectelor umane cu circumstanțe tipice întâlnite în lumea necuvântătoarelor, fiind maniera diplomatică prin intermediul căreia individului vizat i se aduce în atenție o avertizae politicoasă în legătură cu defectele sale de caracter, calomnierea și insulta directă fiind evitate. Această înclinație a sufletului uman este, la rândul său, un arhetip asociat cuvântului ca funcție creatoare. Și, ca orice alt arhetip, se poate polariza în sens pozitiv sau negativ. Numeroase experiențe trecute mi-au dovedit că sufletului meu nu i-a fost străină forma pozitivă a acestui dar. Tonul moralizator al acestor exemple, deși puternic concentrat pe necesitatea de a corecta un defect uman, era inspirat de Ființa Profundă, prin mijlocirea Voii lui Dumnezeu și exprimat într-un mod obiectiv, sugerând realul, adică un adevăr spiritual etern. Exemplele cele mai elocvente sunt povestirile și fabulele care pot fi citite atât de către copii, cât și de adulți, fără ca mesajul lor să altereze inocența naturală a copiilor, în timp ce pentru adulți mesajul cu subînțeles se relevă înțelegerii lor prin aluzia alegorică. Mai adesea, însă, mi-a fost dezvăluită forma negativă a acestei abilități de a concepe povești adevărate despre defectele umane inspirate din lumea necuvântătoarelor, modul agresiv și plin de rea-voință de a corecta problema vizată printr-o alegorie forțată sugerând coruperea talentului, contaminarea sa cu elemente psihice tenebroase precum sunt ura, reaua-voință și lascivitatea. În termeni moderni, aspectul negativ al acestui dar se exprimă sub forma reporterului de senzație, a pamfletarului, a cronicarului cârcotaș, a paparazziului, a caricaturistului, etc. Indubitabil, afinitatea arhetipului revelat s-a manifestat, în cazul meu particular, în raport cu literatura senzuală, sado-masochistă, etc. Nu de puține ori, în cursul meditațiilor mele mi se aduc în atenție exemple ale modului ingenios și aparent inofensiv de care se folosește eul inconștient, printr-o alegorie expresivă, ca să exprime o imagine incestuoasă, sexistă, rasistă, etc., imaginea fiind inspurată, însă, de desfrâu, de ură, de intoleranța religioasă, etc., în loc să fie inspirată de Divinitate. Altfel spus, delictul meu constă în acțiunea de a deveni, sub influența și sub dominația directă a inconștientului, un agent de corupere morală îmbrăcat în iluzoria vestimentație a bunelor intenții pe care și emanciparea feministă le invocă, în loc să fiu un agent de corectare. Îmi bazez această afirmație pe următorul adevăr spiritual. Legea Divină este infailibilă. Karma se corectează prin inversarea cauzei. Ori, dacă Marea Lege mi-a îngăduit, prin mijlocirea Voii Tatălui, să scriu mai multe cărți despre cunoașterea de sine și despre minunile Ființei Intime, înseamnă că tocmai darul cu care Dumnezeu mi-a înzestrat sufletul s-a corupt, deci tocmai înclinația firească a sufletului meu pentru scris, pentru alegoria cu scop moralizator. Acest dar în sine a fost vulnerabilitatea mea de care inconștientul a profitat ca să se manifeste în exterior, făcând acest lucru ca un răspuns compulsiv al dorinței de a reacționa și de a se identifica cu o cauză, cu o dramă, cu un curent ideologic în care să se implice în mod activ.
12. Dar genul de karma pe care am primit-o nu se dă pentru ”aș fi putut face acest rău”, ”era cât pe ce să fac acest rău”, ”am fost în pericolul de a face acest rău”, ci se dă pentru delictul comis. Însă un delict comis poate fi un rău care s-a făcut, ca și un bine care s-ar fi putut face, dar care nu a fost făcut. Eu, însă, nu îmi amintesc acest delict, analiza mea se întrerupe în acest punct esențial, având o puternică legătură cu descrierea făcută la punctul 3 din care izvorăște conflictul menționat la începutul analizei care mă dezbină între nevoia de a reacționa, dorința de a face ceva și neputința de a mă hotărî ce să fac. La punctul anterior am precizat că, în primă fază, simțul civic predispune sufletul să ia atitudine în mod public. Vorbind despre înclinația sufletului meu de a fi un fabulist moralist, atunci trebuie că simțul civic să își fi găsit exprimarea pe cale orală, ân conversație directă cu indivizii vizați, prin calomnie, insultă sau chiar bârfă. Dar deosebit de relevantă este o anumită amintire pe care Ființa profundă mi-a dezgropat-o, îngăduind, prin regresie, să revin într-o locuință în care am trăit într-o altă viață, în acea locuință eu avâmd acces liber și direct la o mașină de tipărit cărți. Ca o consecință a legii recurenței, această scenă s-a repetat și în această viață când, în perioada studenției, am avut o ciudată pasiune pentru imprimante, xerox-uri, mașini de scris și tipografii, visând cu ochii deschiși să îmi deschid un fel de tipografie cu servicii de printare, etc. Dar dacă am tipărit sau nu în trecut conținut scris de mine sau de altcineva prin care am făcut propagandă propriei uri feministe în acest război al sexelor sau propagandă oricărei alte ideologii maligne este un fapt de care nu îmi amintesc, acest punct este numai o speculație. Ce mi-a fost revelat, în schimb, este faptul că sufletul meu, sub forma sa de fabulist moralist, nu s-a aflat la prima abatere de la Lege din cauza înclinației sale naturale de a critica și de a judeca, cu scopul de a corecta un defect uman prin intermediul alegoriei și al filozofiei, pentru această abatere Ființa Profundă îngâtuindu-mi una dintre cele mai dure pedepse: exilul și nebunia, iar asta fiindcă darul în sine mă făcuse să văd defectul de caracter în alți oameni, dar niciodată în propria persoană, circumstanță care a dus la trezirea trufiei. Mândria este tcpp-ul meu, arhetipul mândriei fiind îngâmfarea luciferică. Am avut amintirea exilului și a nebuniei în toamna lui 2016, în timpul unei ședințe de reiki cu practicanta reiki care a vegheat asupra mea și care m-a ajutat în acea perioadă. Povestindu-i amintirea acestei alte existențe, m-a întrebat care fusese lecția pe care trebuise să o învăț în acea viață. Atunci nu am știut să îi răspund, însă acum știu întrucât în perioada acelui exil am avut revelația profundă a existenței egoului animalic inconștient, conștientizând faptul că eu însămi veneam dintr-o specie de mamifere dominate de aceleași instincte de bază ca oricare alt animal care mă înconjura. Ca o consecință a acelei karme vechi, fabulistul moralist a început să vadă defectul și în el însuși, nu numai în ceilalți. Dar aceasta este o karma achitată despre care este redundant să scriu. Revenind la perioada recentă, punctele trecute în scris până acum descriu, în esență, intriga ce rezumă cronologia parțială a lui ”madam”, deci a obsesiei mele legată de păcatul original, a eului recurent căruia i s-a dat, ca pedeapsă karmică pentru ură, acest întuneric al orbirii.
13. Însă toate aceste etape sunt suficiente ca să genereze o nouă criză în conștiința mea. Etapele descrise începând cu punctul 5 mi-au devenit cunoscute mult mai târziu, după lungi meditații, introspecții și auto-analize, fiind sub atenta călăuzire a Ființei profunde. În ziua când am suferit atacul cerebral criza mea nu pătrunsese decât până în încăperea descrisă la punctul 4, fiind urmată de conștientizarea sentimentului eșecului propriei persoane. Înțelegerea acestui adevăr despre mine însămi, conștientizat extrem de brusc și fără niciun anestezic, mi-a determinat mecanismul psihic al organului vederii să îmi cedeze în acea zi.
14. Începând cu conștientizarea și cu înțelegerea celorlalte puncte, dar mai ales cu conștientizarea eșecului încercărilor trecute de a identifica scopul pentru care m-am născut, criza ia o amploare substanțială. În mod inevitabil, ca o consecință a ieșirii în afara necesității de a mă identifica cu o idee, o credință sau o cauză, sufletul meu și-a pus următoarele întrebări: ”Cine sunt eu cu adevărat? De ce sunt aici? Ce fac aici? Ce trebuie să fac?” Șocul de a nu ști nici măcar cine sunt ca să știu ce am de făcut este cutremurător. În funcție de intensitatea șocului și de sinceritatea și de onestitatea crizei, conștiința începe să se trezească, buddatha începe să devină conștientă de ea însăși, începe să înțeleagă că este esența sufletului uman al unei Ființe Cosmice, începe să își înțeleagă eșecul cosmic pentru care poartă întreaga răspundere și vină, începe să înțeleagă necesitatea pedepsirii prin intermediul legii cauzelor și a consecințelor, deci a karmei, ducând la conștientizarea sentimentului neîmplinirii Ființei Interioare autentice. Revenind la persoana I în mărturia mea, trebuie adăugat și faptul că toate acestea au condus la înțelegerea faptului că trădarea adevărată am comis-o față de Ființa profundă, acesta fiind unul din acele delicte care se pedepsesc cel mai sever.
15. Continuându-mi confesiunea la persoana I, voi mărturisi că a fi devenit conștientă de faptul că sunt esența sufletului uman (buddatha) al unei inefabile Ființe Cosmice este cel mai extraordinar și minunat lucru ce se poate întâmpla în viața banală și mediocră a ființei umane, fiind deopotrivă și cea mai împovărătoare revelație pe care am avut-o, fapt ce se datorează conștientizării și înțelegerii profunde a delictului și a eșecului. Rușinea, jena, dezgustul, repulsia, dezamăgirea și toate celelalte sentimente descrise la punctul 4 sunt resimțite într-un mod cu mult mai intens, mai intim și mai profund întrucât captez și înțeleg semnificația profundă a delictului meu, trădarea am comis-o față de etica superioară a Ființei Reale Interioare și față de valorile sale. Identificând faptul că delictul meu a constat în acțiunea de a fi devenit un agent de corupere morală sub influența și sub dominația inconștientului, înțeleg semnificația profund spirituală a arhetipului descris la punctul 5, acela al agresorului. Căci din punct de vedere spiritual, acest arhetip instinctual al animalului de pradă are o conotație extrem de semnificativă, definind ființa umană care, prin diverse tehnici, practici și stereotipuri dictate de inconștient, acostează, molestează, maltratează, corupe și violează inocența esenței sufletului uman al semenilor săi, arta, pictura, muzica, literatura, televiziunea, cinematografia și chiar unele pseudo-doctrine spirituale fiind astfel de medii prin care intenția de a corupe se infiltrează. Ironia în intenția emancipării dictate de o cauză precum este feminismul și nu numai stă în faptul că distruge, corupe și maltratează tocmai obiectul pe care vrea să îl protejeze. Adeseori Ființa Profundă mi-a dezvăluit, în timpul meditației, modul cum acest arhetip al agresorului ia formă de expresie în comportamentul uman în domeniul artelor și al muzicii, dictând vedetelor și starurilor, din adâncul inconștientului lor, să introducă, bunăoară, elemente indecente în timpul spectacolelor lor, așa-zisele incidente prin care starurile își expun în mod explicit ba un sân, ba organele genitale fiind astfel de exemple de molest, creând puternica impresie asupra spectatorului că a te comporta în mod identic, imitând comportamentul vedetei preferate, este un fapt normal și dezirabil. Astfel de exemple sunt faimosul sărut dintre Britney Spears și Madonna, expunerea unui sân de către cântăreața LilKim la deschiderea Super Bowl, decăderea lui Miley Cyrus și a altor idoli ai copiilor și ai adolescenților sau chiar toanele lui Lady Gaga. Ori puterea exemplului este o mare răspundere pentru acela care poate influența mentalitatea publicului. Însă acest gen de corupere nu se limitează numai la senzualitate și la lascivitate, agentul de corupere morală putând instiga la oricare altă formă de delict prin chemarea individului sau a maselor la identificarea cu ura, mânia, rasismul, intoleranța religioasă, naționalismul, războiul, etc., etc., etc. Ca o consecință a identificării, vibrația particulară a individului scade substanțial, contaminându-se cu elemente psihice de joasă frecvență care pot atrage în mod accidental, independent de karma individului respectiv, circumstanțe nefavorabile, dezagreabile, agresive, etc., autorul moral fiind prostul exemplu dat de individul cu influență. Fiind vorba despre arhetipul prădătorului, trebuie să completez această imagine generală a automatismelor acestui defect cu alte câteva detalii legate de unele dintre cele mai avansate forme de degenerare ale sale pe care Ființa Profundă mi le-a dezvăluit că există în propriul inconștient, fiind vorba despre acel soi de demență a oamenilor străzii, fie femei sau bărbați, care își expun organele sexuale în fața copiilor, femeilor și celorlalți trecători în parcuri, în boscheți, în parcări, etc. Cauza principală a acestui tip de degradare este degenerarea energiei sexuale creatoare prin fornicație.
16. În mod natural și firesc, ce a urmat a fost căința. Însă îmi vine peste mână să mai scriu despre remușcare, despre părere de rău și despre căință. Nimeni nu va putea preda vreodată intensitatea acestor sentimente sau intensitatea șocului descris anterior pentru ca acestea să genereze schimbarea în sufletul unui om și în circumstanța sa de viață, atrăgând Mila lui Dumnezeu în acest sens. Eu nu cunosc acel bine pe care l-am făcut, mai ales când atâta rău mi-a fost dezvăluit că am făcut, însă adevărul spiritual pe care îl cunosc este că Mila Justiției Divine este cu adevărat infinită. Căința mea trebuie să fi fost, prin urmare, sinceră. La o abordare mai profundă, faptul că arhetipul animalului de pradă descris la punctul 5, deci al agentului de corupere morală, mi-a fost adus în fața ochilor încătușat precum un prizonier poate sugera și predarea sa Justiției Tatălui, deci remușcarea, părerea de rău și căința, nădejdea iertării și dorința reabilitării sufletului, să revin la picioarele Ființei Profunde mi-a devenit cel mai prețios deziderat în această viață.
17. Studiind cauzalitatea karmei primite și apropiindu-mă de sfârșitul analizei mele, cred că trebuie să lămuresc și semnificația acelui ”Boogie Man” despre care am vorbit la punctul 5, fiind vorba despre cauza karmică pentru care am început să primesc pedepse corporale în copilărie, circumstanță care a dus la acest lung șir de evenimente descrise până acum din care își trage seva de viață și momentul prezent. pe scurt, Ființa Intimă mi-a adus în atenție faptul că anumite elemente magico-medicale proprii sufletului meu, precum sunt abilitățile terapeutice ale vracilor și ale șamanilor, s-au corupt într-atât de mult încât a fost necesar ca, pentru corectarea mea, să mi se mute următorul șir de reîntrupări în țări în care astfel de abilități magico-medicale erau privite cu ochi bănuitori, neîncrezători, critici și de-a dreptul superstițioși, în aceste medii crezându-se că toate aceste elemente sunt dovezi ale înclinației spre vrăjitorie și magie neagră. Prin urmare, faptul că am început să primesc pedepse corporale pentru a mi se corecta pasiunea pentru botanică ce se manifesta în personalitatea mea încă din copilărie nu a fost o nedreptate ce mi s-a făcut, în pofida faptului că totul mi s-a părut nedrept atunci, circumstanța nou creată împingându-mă spre fuga de acasă, spre cerșetorie și spre trezirea arhetipului instinctual al animalului de pradă. Indubitabil, însă, este că pedeapsa karmică pe care am primit-o de-a lungul mai multor vieți nu a fost o eroare în judecata lui Dumnezeu, înțelegerea adevărului spiritual al karmei este maniera prin care mi se împacă acel conflict descris la punctul 3 din cauza căruia am început să cred că lumea este nedreaptă, că Dumnezeu Însuși este nedrept. Această imagine a unei societăți nedrepte este imaginea pe care nu am mai putut suporta să o văd, societate la a cărei decadență am contribuit, devenind un agent de corupere a ei, prin ura mea feministă, iată cauza spirituală profundă a orbirii mele.
18. Needless to say, Ființa Profundă nu ar lucra cu atâta sârg asupra mea cu scopul de a mă corecta și de a mă șlefui pentru a-I fi pe plac și pentru a-I servi misiunii Sale pe pământ, dezvăluindu-mi conținutul karmei mele, dacă nu mi-ar propune și soluția care să împace conflictul din sufletul meu și, ca atare, să dezintegreze și reflexul orbirii, lucru pomenit în treacăt la punctul 3. Pentru lămurirea acestei etape voi reveni la simulările puse în practică în Universul Interior descrise la punctul 1 care îmi scot la suprafață automatismele reflexe ale orbirii. În loc să închid ochii, să întorc spatele sau să mă implic în mod activ în scena revelată care îmi displace profund, Intimul îmi solicită să dau dovadă de un cu totul alt soi de putere sufletească, cerându-mi să privesc scena în cauză, dar fără a reacționa, fără a simți indignare, repulsie, dezgust, fără a simți nevoia de a mă implica cu intenția de a corecta. În termenii folosiți de Intim, ce îmi predă este tehnica non-identificării, a detașării în fața dramei, acestea sunt aspecte binecunoscute ale fenomenului fachirismului hindus. Trebuie, desigur, să clarific că Ființa Profundă nu îmi predă tehnica nesimțirii, a nepăsării și a indiferenței față de suferința umană. Mila, compasiunea și empatia sunt virtuți indispensabile pentru suflet, dar sub forma lor cea mai elevată ele nu solicită ființei umane să se identifice cu o cauză sau cu alta. Prin puternica impresie creată asupra sufletului, cel mai adesea negativă, identificarea individului cu o circumstanță creează forțe psihice extrem de puternice care, neconștientizate, nefiltrate și netransformate, încep să creeze realitatea înconjurătoare a individului respectiv, antrenând legile mecanice ale Universului, precum sunt legea atracției și legea rezonanței magnetice. În fond, aceste forțe psihice se transformă în credințe și în convingeri. Bunăoară, am o cunoștință care activează într-o asociație feministă. Deseori descrie pe rețelele de socializare experiențe neplăcute pe care le are în raport cu bărbații, toate acestea întărindu-i convingerea că adevărul pe care ea îl cunoaște despre bărbați este just și întemeiat, însă ce nu conștientizează este faptul că tocmai convingerile sale atrag astfel de circumstanțe cu care ea se identifică pentru a i le confirma, pentru a-i da dreptate, încât imaginea finală din subconștientul ei despre bărbați este aceea că toți sunt la fel. Un alt exemplu este al surorii mele care pentru o lungă perioadă de timp s-a identificat cu cauza animalelor fără adăpost, suferind foarte mult în privința lor. Ca o consecință, forțele psihice create de puternicele impresii generate asupra sufletului său de această cauză au început să îi influențeze realitatea, în acea perioadă povestindu-mi tot timpul că începuse să vadă peste tot pisici moarte și câini deopotrivă, aceste elemente care rezonau cu convingerile sale începuseră, prin urmare, să devină vizibile conștiinței sale din sfera publică a cauzelor. Cu toate acestea, sora mea nu convinge pe nimeni că s-a născut pentru a îngriji de animalele aflate în suferință, e mai probabil ca sacrificiul său pentru umanitate să se desfășoare într-un cu totul alt domeniu. Prin urmare, mai mult decât orice, identificarea cu o cauză, orișicât de nobilă și de caritabilă ar fi, împiedică adeseori sufletul din a-și găsi adevărata menire în viață, aceasta din urmă fiind în raport cu misiunea Ființei sale Profunde pe pământ. Ân fond, ce s-a îmbuteliat în acest eu feminist cu care m-am identificat timp de mai multe vieți la rând este chiar înțelegerea mea asupra propriei meniri în viață, fiind vorba, prin urmare, de autentica mea vocație pe care nici școala, nici liceul și nici facultatea nu m-au ajutat să o identific dintre atâtea aptitudini, înclinații și talente de care am dat dovadă. Și nici nu s-ar fi putut ca cineva să mă ajute să îmi găsesc vocația în afara Ființei Reale Interioare întrucât vocația adevărată ține de misterul particular al fiecărei Monade Divine. Ar fi o mare neghiobie din partea mea să mărturisesc că mi-aș fi identificat vocația, cu toate că o intuiesc, identificarea sa în mod corespunzător având să soluționeze în chip definitiv acel conflict descris la punctul 4 care a generat șocul suferit în ziua atacului cerebral, precum și criza legată de identitatea spirituală descrisă la punctul 15, toate acestea corespunzând răspunsurilor pe care trebuie să le dau acelor întrebări trecute la punctele respective. Dar pentru ca aceste răspunsuri să mi se releve drept adevăruri de necontestat, descriind realul despre scopul pentru care m-am născut, trebuie să dau rezultate pozitive la solicitarea Ființei profunde de a pune în practică tehnica non-identificării, a detașării în fața dramei care îmi cere să îmi antrenez o putere sufletească aparte. Rezultatele de până acum sunt, însă, aproape imperceptibile, mai mereu cedând nevoii de a mă implica, întrebările cel mai des enunțate în timp ce privesc la simularea pusă în scenă fiind următoarele: ”Cum este corect și moral să procedez? Nu ar trebui să iau un fel de atitudine și să mă implic? Nu este damnabil faptul că nu mă implic? etc.” Însă bruma de adevăr ce mi se relevă o pot enunța astfel: încetând de a mai răspunde indignării și repulsiei și încetând de a mă mai identifica cu ura, mânia sau feminismul, forțe sufletești latente se trezesc. Amintindu-mi adevărurile spirituale despre existența egoului animalic inconștient și despre legea cosmică a cauzelor și a efectelor, legea cosmică a eternei reîntoarceri și legea cosmică a recurenței, o altfel de înțelegere a scenei pe care sunt forțată să o privesc se dezvoltă, iar nevoia de a reacționa impulsiv este înlocuită de sentimentul milei, al compasiunii și al empatiei față de ființa umană care suferă sub ochii mei, agresat și agresor deopotrivă.Ce devine accesibil puterii mele de înțelegere, fiind sub atenta călăuzire a Intimului, este faptul că agresatul din prezent este vechiul agresor din trecut, în timp ce agresorul din prezent va fi agresatul din viitor. Puțin câte puțin îmi este adusă în atenție inutilitatea luptei de emancipare a victimei, ceea ce mi se relevă ca fiind adevărata emancipare este calea revoluției conștiinței, a înțelepciunii inițiatice reale. În locul nevoii instinctive de de a reacționa în favoarea victimei, răspunzând indignării, urii și mâniei, calea compasiunii se deschide sufletului meu, iar clarviziunea asupra propriei meniri în viață începe să se limpezească. În aceste condiții de practică asiduă ura mea feministă a început să se transforme în iubire, în milă, în compasiune și în empatie față de ființa umană, în general.

”Există multe forme de transformare a Energiei. Se poate transforma o energie în alta ca, de exemplu, Ura în Iubire.”

Maestrul Samael Aun Weor – ”Simbologie onirică”

În fine, îmbinând prezentul cu trecutul în expunerea mea, cred că am reușit să trec în scris etapele principale ale formării reflexului orbirii mele. Firește, sunt unele etape pe care am omis să le consemnez, toate acestea trebuie cercetate în atâtea încăper și subîncăperi ale subconștientului și ale inconștientului pe care Ființa Profundă nu le-a dezvăluit puterii mele de înțelegere. Esențial este faptul că aceste forțe psihice abordate, ura și feminismul, sunt cele care mi-au creat realitatea înconjurătoare, având suficientă putere încât să ducă la un atac cerebral și la o orbire. Totuși, trebuie să reamintesc faptul că aceste forțe psihice au dus, prin reflexul orbirii, numai la primul accident vascular suferit pe 1 Noiembrie 2013. Accidentul vascular a fost, însă, pretextul prin care mi s-a administrat pedeapsa karmică pentru mai multe cauze: orbirea pentru ură, surzenia pentru minciună, iar semi-pareza pentru materialism. Totuși, nu tuturor acestor forțe psihice inconștiente li se dă ”frâu liber” ca să ne creeze realitatea, Ființa Profundă lămurindu-mă astfel: ”Dacă Dumnezeu ar asculta de toate gândurile și de toate blestemele voastre ca să le manifeste, mâine ați fi cu toții morți!” Într-adevăr, câți dintre noi nu ne-am spus adeseori astfel de lucruri: ”Nu mai suport! Nu mai pot! Nu mai rezist! Nu vreau să mai trăiesc! Vreau să mor!” Cu toate acestea, forțele psihice cuprinse în automatismele reflexe ale orbirii mele au dus la acest context în care mă aflu acum din cauza necesității karmice de a fi corectată, iar sufletul meu reabilitat. Într-un fel, reflexul orbirii a izvorât dintr-un fel de depresie cosmică, deci dintr-o profundă tristețe al cărei obiect central a fost homo religiosus care a îngropat esența feminină autentică și Eternul Principiu Feminin în măruntaiele inconștientului, numind până și acele viziuni arhetipale ale feminității sau ale Diadei (Dumnezeu ca bărbat și femeie) pure erezii pe care le-a interzis înțelegerii conștientului, închizând drumul inițiatic pentru femeie și limitându-i accesul la Cunoașterea lui Dumnezeu. Răspunzând acestei mari tristeți ce mi-a cuprins sufletul, Ființa Reală Interioară mi s-a dezvăluit din nou în noaptea dinspre 7 spre 8 Septembrie sub forma dublei perechi de ochi, cei blajini și cei șireți, inițiind un adevărat festin de creativitate imposibil de descris în cuvinte, atât de ieșită din comun a fost originalitatea contactului direct și intim cu Maestrul Interior. Sătui de atâta reprezentație a creativității și a originalității, cele două perechi de ochi s-au alipit de un ochi mai mare, perfect rotund și atât de artistic și de desăvârșit conturat, deosebit de expresiv și de frumos, Ochiul Ființei Reale Interioare care îmi făcea cunoscut faptul, în multa Sa milostivire, că toată potența infinită a Divinității este accesibilă, în egală măsură, bărbaților și femeilor deopotrivă sub forma harului Spiritului Sfânt și nu numai, descoperind înțelegerii mele că acea vocație autentică a mea se află în strânsă legătură cu cunoașterea de sine, următorul citat întărind concluziile mele:

”Menirea ta în viață este să te cauți pe tine însuți.”

Mihai Eminescu

iun. 062022
 

<>

Luni, 06 Iunie 2022

Ursitul meu,

M-am frământat toată săptămâna trecută din cauza conversației de grup pe care am avut-o duminică după-amiază, în urmă cu o săptămână, discuție despre care am vorbit în treacăt în scrisoarea mea anterioară, cele petrecute în acea zi având unele consecințe extraordinare în Universul interior, ceea ce dovedește faptul că mâna Ființei mele profunde este mai grabnică să ajute decât este grabnică să refuze, zicând: ”Te-ai băgat singură în asta. Descurcă-te cum poți. Ești pe cont propriu!” Pe cont propriu am fost ori de câte ori m-am încrezut în propriul liber arbitru, fapt care m-a condus numai la a culege praf și pulbere după ce am semănat prăpăd. Și pentru că liberul meu arbitru nu mai corespunde necesității sufletului meu de a exista, mi-am încredințat liberul arbitru în mâinile Maestrului interior, de vreme ce sămânța nu poate da rod fără priceperea deplină a agricultorului potrivit.

Dacă noi am îngădui ca rolul de agricultor să revină exclusiv Ființei noastre profunde, desigur că și sufletul s-ar decora atunci cu toate splendorile, virtuțile și bucuriile care vin de la natura divină. Dar în câmpul vieții practice îngăduim și altor influențe exterioare nouă să pătrundă pe pământul nostru filozofic ca să deverse pe sămânța dumnezeirii noastre otrava relei lor voințe, a invidiei lor, a judecăților lor, a raționamentului lor materialist și a sterilității lor emoționale și sufletești. Astfel întinată, sămânța pune la suflet, în chiar rădăcinile sale, durere, amărăciune și complexe, pierzând din sensul menirii sale care este întotdeauna legat de rod. Rodul pe care îl dă sămânța este dovada vie a faptului că Monada Divină își împlinește cu succes meseria de agricultor, lucrând intens și eficient asupra seminței sale pe care buddatha, esența sufletului său uman o simbolizează. Buddatha este materia psihică primă din care sufletul uman se plămădește, fiind cele 3% de conștiință activă sau latentă de care dispune ființa umană din fabrică, ca să zic așa, aceste 3% trebuind să atingă maximul de 100% pentru ca ceea ce se numește ”trezirea conștiinței” să fie deplină și pentru ca sufletul să fie un suflet adevărat. Căci ce are omul în fapt este numai esența sufletului, deci un minuscul procentaj de luciditate cosmică și nimic mai mult.

Dacă am dobândit înțelegere asupra acestor lucruri într-un timp record este numai pentru că am plătit un preț atât de scump pe care numai extrem de puțini l-ar plăti din proprie voință, eu însămi aș fi refuzat să plătesc un astfel de preț din proprie voință, considerând că mi s-ar fi cerut prea mult. Dar agricultorul meu, Monada Divină, având interes să facă din pământul meu filozofic o grădină a splendorilor dumnezeiești, și-a răsfrânt în mine din harul Său pentru ca eu să încep să dau roade spirituale.

Dar dând roade spirituale, m-am grăbit ca o neghioabă să mi le expun în fața semenilor mei, întocmai cum se expune marfa cea mai de preț la piață, crezând în sincera mea naivitate că ceilalți piețari s-ar putea bucura pentru mine și pentru reușitele mele, știind că toată zbaterea mea a fost de așa natură pentru ca sămânța din pământ să iasă la suprafață ca să vadă lumina soarelui. (joc de cuvinte necoincidențial)

Dar, ursitul meu, aflu cu stupoare că nimeni nu se bucură pentru mine, cu toate că toți știu că mai tot din ce fac este pentru a dobândi Mila lui Dumnezeu ca să îmi fie iertată karma și ca să îmi fie redată vederea trupească. Vindecarea mea de orbire nu este singura mea motivație lăuntrică, dar constituie un factor de motivație foarte puternic și un pretext foarte bun sub care îmi pot ascunde alte căutări lăuntrice care cântăresc mai mult în balanța aspirațiilor mele decât cântărește vindecarea propriu-zisă de orbire. Altfel spus, nu mi-am mânat atenția către știința spiritului cu scopul principal de a mă vindeca de orbire, găsind că știința spirituală era ultima soluție la care aș mai fi putut apela, după ce toate ușile medicinei convenționale se închiseseră în fața ochilor mei. Transferând din harul Său în mine, a fost inevitabil ca Ființa profundă să nu transfere în mine și din năzuințele Sale pe care cu greu și cu mult efort le-a adaptat în sufletul meu ca să nu le mai resping. Astfel am înțeles că voia mea și că liberul meu arbitru nu cântăresc nici cât o ceapă degerată pe cântarul Ființei reale interioare al Cărei singur interes este să își îndeplinească misiunea pentru care Tatăl i-a dat expresie de manifestare prin energia Spiritului Sfânt.

Dar începând să înțeleg cu inima că nu m-am născut ca să fac umbră pământului degeaba, că am un rost pe lumea asta în care am trăit ca o frunză bătută de vânt, că destinul individual este, prin urmare, ceva atât de fix și de determinat, constat cu amărăciune și tristețe că nimeni nu se bucură pentru că eu îmi descopăr drumul în viață. Autenticul drum în viață pe care sunt predestinată să merg din Voia Tatălui.

Ca să primesc laude și felicitări și anunțări din trâmbițe și din cornuri și din lăute din partea semenilor mei în fața cărora m-am confesat în ultimii ani ar fi fost un joc de paradă prea absurd, niciodată nu m-am așteptat să primesc cuvinte admirative din partea tuturor, dar atâta împotrivire câtă am primit chiar din partea tuturor nu am crezut că poate fi posibilă, atât de puțin se bucură cei din jurul meu pentru ceea ce dobândesc pe tărâmul muncii interioare, în lumile interne suprasensibile.

Acel unic factor care îi determină pe cei din jurul meu să fie atât de sceptici în privința lucrurilor pe care le spun ești tu, ursitul meu. Nematerializarea ta în viața mea le insultă acestor oameni inteligența, raționamentul lor deductiv materialist și limitat neputându-le explica motivul real pentru care tu nu ai coborât încă din dimensiunea ipotezelor ca să îți confirmi și existența materială, motiv pentru care reținerea aceasta a lor ei și-o exprimă astfel: ”Ești sigură că nu interpretezi toate acestea greșit?” Așadar, ”toate acestea” nu se referă numai la tine, ci la tot ce trăiesc, însă eroarea mea de judecată se datorează în ochii lor, firește, interpretării greșite a manifestării tale. Ai fost vis, ai fost incub, ai fost intruder, ai fost himeră, ai fost obsesie, dar nu ai fost niciodată real pentru nimeni în afara sufletului meu.

Dar de ce îți repet acum toate aceste lucruri pe care le cunoști atât de bine? O fac din dorința de a-ți povesti că m-a chinuit o problemă întreaga săptămână ce tocmai s-a încheiat, lucru despre care începusem să scriu la începutul scrisorii mele. Căci discutând în acea duminică de după ziua mea de naștere despre perioada copilăriei, prietena mea și a surorii mele mi-a adresat următoarea întrebare:
– De ce aceste lucruri nu te-au făcut, totuși, mai puternică?

Întrebarea ei m-a lăsat atât de perplexă fiindcă nu mi-am putut închipui ca cineva să poată judeca pe altul într-o astfel de măsură.
– De ce mă judeci? mi-am întrebat cunoștința, îmbujorându-mă ca macul de pe câmp.
– Dar nu te judec, doar întreb de ce aceste lucruri care ți s-au întâmplat în copilărie nu te-au făcut mai puternică, mi-a răspuns cu un vădit efort de a-și controla timbrul vocal, fapt care m-a împins să îi răspund sec:
– Vai mie, că și mama mi-a reproșat același lucru, acuzându-mă că am clacat în acest nefericit accident cerebral, când ar fi trebuit să fi fost mai puternică, continuându-mi răspunsul pe un ton și mai sec pe care nu îl voi mai reproduce.
– Ai grijă la amorul propriu, mi-a adresat prietena mea un cuvânt de avertizare, crezând că durerea mea lăuntrică ce țipa în mine era o reacție a amorului propriu rănit.

Mi-a venit să plâng, atâta amărăciune am simțit în acea clipă, dar mi-am înecat toate lacrimile ca să nu dovedesc slăbiciune în fața niciunei insulte. Nu fusesem numită slabă cu numai un minut înainte? Această chestiune a propriei slăbiciuni este problema care mi-a chinuit sufletul de la acea conversație încoace, întorcând chestiunea slăbiciunii mele pe toate părțile ca să pot defini cu claritate durerea mea. Și pentru că nu mi-a fost ușor să leg această definiție în gândirea și în simțirea mea, Ființa mea profundă mi-a oferit brațul Său de care să îmi sprijin afirmațiile și concluziile, spre a servi drept învățătură de minte și semenilor mei ca să nu mai pună la suflet orișice cuvânt aruncat în obraz de către o persoană în care poate că ne încredem. Fiindcă adevărul gol-goluț este că am pus atât de mult la suflet comentariul prietenei mele care nu a fost la prima expresie a relei sale voințe față de mine, încât pe parcursul întregii săptămâni nu am făcut decât să îmi pun întrebarea: ”Oare nu reușesc eu să explic destul de clar că trecutul este irelevant, de vreme ce Tatăl manifestă Milă față de mine în momentul prezemt?”

Ursitule, mi-ai citit jurnalul din scoarță în scoarță și cunoști modul cum mustrarea mea de conștiință m-a făcut să mă blamez până și pentru niște fleacuri de isprăvi care nu ar putea constitui motiv de karma. Dar adevărat este că, totuși, nu cred că am accentuat suficient de intens nota asupra propriei blamări. Vreau să zic că nu am accentuat-o suficient în scris fiindcă, totuși, mustrarea mea de conștiință este autenticul motiv pentru care mi se arată Milă. M-am blamat atât de mult pentru cât de slabă am fost în această viață că s-ar fi înduioșat de mine până și cele mai dure pietre care stau la baza munților. Remușcările mele pentru faptul că nu am fost mai puternică au fost atât de sincere încât adeseori, de rușine, mi-am imaginat că mă preschimb într-o râmă oarbă care, târându-se în măruntaiele pământului, se oferă de bună-voie să își ispășească pedeapsa pentru păcatele sale în adâncul infernurilor atomice ale naturii, fapt care s-a și întâmplat, scrisorile mele trecute dovedind faptul că am plătit pentru păcatele mele prin suferință trăită în infernul personal. Despre acest adevăr depun mărturie cu deplină convingere. Când ți se arată Milă, înseamnă că Tatăl Voiește iertarea karmei personale. Când ți se arată Milă, înseamnă că Tatăl îngăduie iertarea slăbiciunilor tale trecute. Iar când ți se arată Milă, cel mai absurd lucru pe care îl poți face este să refuzi Mila Tatălui, zicând Preamilostivului că nu o meriți, că nu meriți iertarea Sa fiindcă tu singur nu te poți ierta. Cu alte cuvinte, auto-condamnarea în sine este atât de benefică fiindcă ea singură este suficieentă să atragă mila Tatălui și a Marii Legi, știindu-se faptul că Marii Maeștri de compasiune pot scoate până și din infern pe aceia care sincer se căiesc, dându-li-se alte câteva vieți și creându-li-se noi oportunități pentru realizarea Ființei lor intime. Dar auto-condamnarea veșnică este o măsură absurdă, excesivă și nenecesară de stoicism care nu face bine nimănui, cu atât mai puțin sufletuluii care, necunoscând ce va fi însemnând Mila Divină, nu va cunoaște fața lui Dumnezeu.

Îmi amintesc și acum de unele comicuri de situație în legătură cu căința mea. Plângând atât de mult în fața terapeutei reiki care s-a ocupat de cazul meu în anii anteriori, vorbindu-i despre greșelile mele trecute, m-a mângâiat cu gingășia unui părinte iubitor și îngrijorat, zicându-mi că auto-condamnarea mea era mult prea dură, mult prea excesivă. O dragă doamnă profesoară din liceu, fiind martoră la o altă criză a mea de mustrare de conștiință, a încercat să mă avertizeze asupra faptului că această excesivă auto-critică a mea nu face bine psihicului, povățuindu-mă să fiu mai blândă cu mine. Alte astfel de îndemnuri mi-au fost sugerate de-a lungul ultimilor ani, dar adevărul este că auto-condamnarea mea nu își atinsese încă punctul culminant în acea perioadă, că nu eram, prin urmare, încă suficient de severă cu mine, deși repet că auto-critica mea era văzută drept excesivă. Punctul culminant l-am atins de-abia la sfârșitul anului trecut, când am avut edificatoarea revelație a faptului că originea întregii mele suferințe și, deci, și a karmei mele se găsește în egoul bestialic inconștient despre care aveam cu precădere noțiuni teoretice, nu și practice. Acela a fost momentul real când propria neputință de a mă ierta pentru ce am făcut în trecut și-a slăbit intensitatea, făcând loc unei reale dorințe de a lupta împotriva demonului intern. Prin urmare, mi-am dorit cu orice preț schimbarea, revoluția interioară. Dacă nu aș fi cerșit și implorat pentru îndurare și dacă nu aș fi făcut munca interioară din ultimii ani, nu m-aș fi făcut vrednică de Mila Tatălui, iar aceste adevăruri nu mi-ar fi fost revelate încât pot conchide că aceia care cred că a te ierta pe tine însuți pentru o crimă înfăptuită înseamnă să treci cu vederea greșeala respectivă se înșeală amarnic, această auto-iertare fiind suprema auto-condamnare, anume coborârea în infernul personal din proprie voință cu scopul ca întreaga cauzalitate karmică să fie dezintegrată, fapt care implică o enormă suferință și sacrificiu de sine complet. Efectul acestor numeroase plăți ale karmei mele în adâncurile infernului personal în care am avut contact cu atâtea forme ale eului inconștient se vede în minunata și adorabila mea voce de copil, esența sufletului meu pe care Mila Tatălui a binevoit să o scoată la lumină din cele mai întunecate unghere ale abisului ca să dea credibilitate mărturiei mele despre cum mi se dovedește că Mila Justiției Divine este cu adevărat infinită.

Ar trebui, așadar, să clarific faptul că, dacă am pus la suflet comentariul cunoștinței mele care îmi sugera că ar trebui să mă auto-blamez mai mult pentru că nu am fost mai puternică, ceea ce ar fi putut evita pedeapsa karmică, nu a însemnat decât o temporară recidivare în pesimism și o negare a binelui pe care Tatăl îl face față de mine în prezent, una din cele mai fundamentale îndatoriri ale mele fiind aceea de a aduce rugăciuni de mulțumire și de recunoștință față de Ființa profundă care m-a scos, prin interrvenția Sa directă în circumstanțele de viață, din acele oribile întâmplări care au constituit karma mea. De fapt, Ființa mea reală interioară mi-a arătat că abaterea de la rugăciunea de recunoștință față de Mila Tatălui pentru momentul prezent este atât de indezirabilă și atât de periculoasă pentru suflet încât a pica iarăși în regret pentru momentul trecut ar echivala cu o renegare a binelui din prezent care dovedește mai multă milă și iertare decât sugerează pedeapsă, în ciuda aparențelor, încât pot spune cu deplină convingere că neputința noastră de a ne ierta singuri este o armă cu două tăișuri în care se vede mai multă rea-voință decât se vede mustrare sinceră de conștiință, prima fiind total capabilă de a vorbi prin gura unui prieten, din adâncul inconștientului său, ca să îi zică unui alt prieten suferind, într-o manieră subtilă și răutăcioasă, că s-ar cuveni să se căiască mai mult pentru slăbiciunile sale, că el singur s-ar căi cu mult mai mult dacă ar fi în locul celuilalt.

Numai Ființa profundă, intimul, poate cunoaște și cântări intensitatea căinței fiecăruia, lecția despre intensitatea căinței neputându-se preda. Dar ce se poate preda este studiul de caz despre cum mâna Tatălui a lucrat în viața unei ființe umane, iar cazul meu particular este unul atât de insolit, încât cu greu pot convinge pe cineva că minunile care mi se arată sunt reale, faptele despre care povestesc semănând atât de mult cu ficțiunea, de parcă minunile Tatălui ar trebui să se manifeste conform cu un tipar exclusivist ce nu face loc niciunei excepții, oamenii trebuind să se vindece numai în acest mod sau în celălalt, oamenii trebuind să își depășească problemele numai într-un fel sau într-altul, sufletele pereche trebuind să se cunoască numai pe stradă, la muncă sau la discotecă, etc. Firește, modul cum sufletul meu l-a cunoscut pe al tău este atât de fantastic, fiind și acel ingredient care face din această poveste una incredibilă, deci lipsită de credibilitate pentru simplul fapt că nu mi-ai confirmat nici măcar existența ta materială. Tu, ursitul meu, ești acel singur și unic motiv pentru care sunt luată în răspăr, ridiculizată, compătimită și umilită până la batjocură încât, dacă aș fi pus la suflet chiar toate răutățile care mi-au fost adresate mai pe față, mai în ascuns de-a lungul anilor din cauza ta, acest roman inițiatic pe care l-am scris nu ar mai fi existat, iar Ființa profundă nu ar mai fi cules niciun rod spiritual din pământul meu filozofic, ceea ce denotă că nervii mi-au mai fost întăriți spre a suporta cu mai multă demnitate insulta și bătaia de joc. Toate aceste răutăți vor veni la mine cu putere înzecită dacă acest roman inițiatic va fi vreodată publicat, încât antrenamentul în rezistența nervoasă devine tot atât de necesar precum este exercițiul fizic. Dar maniera prin care Ființa mea reală interioară m-a educat săptămâna trecută ca să nu mai pun la suflet orișice înțepătură amicală răutăcioasă a fost atât de năzdrăvană încât mă tem că, în acest rând, nu mă vei mai lua în serios, punând următoarea experiență din Universul interior pe socoteala unei imaginații foarte bogate. Dar să mă ierți, rogu-te, dacă îți voi părea pedantă, vrând să îți explic că imaginația obiectivă a Ființei profunde este un cu totul alt concept decât acela de ”imaginație subiectivă” ce aparține eului și care se poate traduce mai ales prin fantezie și visare cu ochii deschiși la cai verzi pe pereți.

Astfel îți voi povesti că în dimineața zilei de miercuri, săptămâna trecută, Maestrul Interior mi-a predat prețioasa lecție de a învăța să nu mai pun la suflet bădărăniile care îmi sunt adresate din exterior, această lecție părând a avea o deosebită importanță pentru bunăstarea și liniștea mea, ajutându-mă să înțeleg că zgomotul de fundal al vociferărilor semenilor mei trebuie ținut la o distanță cât mai mare de urechea interioară ca să nu cad în fatala greșeală de a confunda bâzâitul celor din jur cu vocea intuiției, vocea Tatălui din interiorul fiecăruia care m-a asigurat de atâtea ori că tot ce îmi este dat să trăiesc are complet sens, chiar și atunci când totul pare taman pe dos, lipsit de sens.

Corpul fizic dormea profund, însă eu eram totalmente trează în cugetul meu, fiind martoră la o manifestare atât de năzdrăvană, aproape poznașă, ceea ce îmi îngăduie să afirm că individualitatea Ființei profunde este atât de particulară, încât nu s-ar putea găsi două Monade Divine identice în tot spațiul cosmic. Intimul se manifesta sub forma unei perechi de ochi atât de blânzi și de milostivi, dar atât de poznași, fapt care nu îmi era străin. Ochii erau parcă desenați cu creionul și atât de animați că orice modificare din expresia lor trăda o emoție vividă și intensă. Astfel că, deși erau aceiași ochi blajini sub forma cărora Tatăl mi S-a mai arătat anterior, în acest rând trădau o evidentă severitate, ochii Intimului privindu-mă direct în suflet cu o încruntătură vizibilă, chiar dacă nu și amenințătoare. Câteva secunde mai târziu, din această pereche de ochi s-a dedublat o a doua pereche de ochi, eu observând cu deosebită atenție că această a doua pereche de ochi o umbrea pe prima, ochii secundari fiind teribil de șireți, de misterioși și de seducători. Dacă îți amintești de pisicul Garfield, află că ochii ce umbreau pe Intim aduceau destul de mult cu ochii cei galeși și puși pe șotii ai lui Garfield, pisoiul cel portocaliu și vărgat sub forma căruia energia mea luciferică se manifestă adeseori, schimbând uniforma pijamalelor sale portocalii cu blana de aceeași culoare a unei pisici, simbolul oniric al pisicii fiind următorul:

PISICĂ
-Elementul volatil al Alchimiei: Mercurul Filosofic.
-dacă ne atacă: infidelitate a cuiva apropiat nouă.

Maestrul Samael Aun Weor – ”Dicționar de simbologie onirică”

În mod evident, ochii cei șireți aparțineau Luciferului particular, reflexia Tatălui proiectată în adâncul fiecărei Ființe. Timp de două minute sau trei, cele două perechi de ochi au discutat intens, fără ca vreun cuvânt audibil să ajungă la urechile mele pe căile telepatiei sau prin alte căi. Cu toate acestea, expresiile acestor două perechi de ochi trădau atâta emoție și atâta conștiință de sine încât nu mi-a fost greu să citesc în acești ochi care își vorbeau următorul dialog, dialog pe care Dumnezeu îl poartă sub o formă asemănătoare cu Satan în capitolul ”Iov” din Biblie:

Ochii cei blajini (sugerând foarte multă severitate): Trebuie să îi predau buddathei mele o lecție. Vreau cu orice preț ca ea să priceapă ceva, știi tu ce!
Ochii cei șireți (trădând infinită încredere în sine și în metodele sale de a preda lecții dure): Știu ce-i trebuie ca să înțeleagă. Am eu ac de cojocul ei! Îmi dai mână liberă?
Ochii cei blajini (vizibil convinși și încrezători în puterea de convingere a celorlalți ochi): Absolută! Dar orișicum ai proceda cu ea, vezi și singur că de-acum știe că Eu te trimit. Nu mai suferă ca în trecut.
Ochii cei șireți (trădând o intensă viclenie): Mi-ai dat mână liberă!
Ochii cei blajini (trădând hotărâre): Să înțeleagă!
Ochii cei șireți (trădând satisfacție): Se va face.

Astfel vorbindu-și unul altuia, ochii cei șireți și-au modificat manifestarea, preschimbându-se într-o rază de lumină care a coborât din ochii cei blajini care s-au retras, dispărând din aria mea vizuală. Ajungând la mine, raza de lumină a împrumutat fizionomia bărbatului înalt, blond și slab, îmbrăcat în pijamalele portocalii ale vărului meu, înfățișare sub forma căreia Lucifer-Tentatorul mi se arată de doi ani și jumătate la fiecare 2-3 zile. Dar când a coborât la mine, nu a venit singur, ci aducând cu sine din spațiul cosmic unul din cele mai nesuferite instrumente de tortură psihologică din câte pot exista, anume o influență astrală, un prăpădit și un amărât de țânțar astral, o astfel de influență astrală purtând denumirea de ”intruder/intrus” în unele doctrine pseudo-ezoterice care atribuie unei astfel de influențe astrale mai multă importanță decât merită, exagerându-i-se influența asupra corpului astral vreau să zic, când corespondența sa în clasificarea influențelor astrale aparține speciei țânțarilor. Însă orișicine știe că un țânțar, fizic sau non-fizic, este o gânganie extrem de nesuferită, cei astrali fiind îndeosebi extrem de pisălogi și destul de agresivi când se atașează de sufletul decorporalizat, însă dedublarea astrală nu este condiție obligatorie pentru ca o astfel de influență astrală să pătrundă în spațiul privat al unei conștiințe individuale, un țânțar astral putând orișicând să se alipească de un suflet, accentuându-i obsesiile și fixațiile, pornirile agresive, desfrânate sau de altă natură, scepticismul, negativismul, etc.

Rareori o astfel de influență astrală mi-a pătruns în spațiul personal de siguranță, dar sincer voi mărturisi că prima oară când am perceput o astfel de influență astrală din exteriorul meu a fost cumplit de dezagreabil, vibrația extrem de joasă a acelei insecte astrale dezechilibrându-mă destul de mult. Nu a fost aproape nicio diferență între ce am trăit prima oară și ce am simțit săptămâna trecută când Lucifer mi-a adus pe cap, la propriu, influența astrală a unui bădăran cumplit de agresiv și pus pe șotii. Lucifer ținea țânțarul cu care urma să mă turbeze de necaz și dezgust pe buricele degetului său arătător, lăsându-l să îmi pătrundă în psihic când a ajuns la mine. Ochiul meu interior mi-a permis să văd toate acestea în manifestarea lor obiectivă, eu putând avea imaginea reală a țânțarului care se cupla cu corpul meu de doorințe. Dar în clipa când mi-a pătruns în suflet, m-a dezechilibrat atât de mult, încât mi-era limpede că fusesem ”virusată”, cum s-ar spune în limbaj cibernetic, acea influență descărcând în mine tot codul său. Orișicât de dezacordată mi-ar fi vibrația personală, influența aceea astrală mi-a înrăutățit-o de zece ori mai mult. A fost atât de oribil să percep această influență că nu am cuvinte să descriu cum s-a simțit, Lucifer scoțând țânțarul astral din corpul meu de dorințe și punându-l la loc, făcându-mă să simt la fiecare câteva secunde diferența dintre propriul suflet și acea influență care venea din exteriorul meu. Apoi i-a făcut un brânci în adâncul sufletului meu, dându-i voie să mă chinuiască în cel mai cumplit și odios mod cu putință. Pătrunzându-mi în psihic precum un virus, mi-a furat din vederea interioară obiectivă, influența sa asupra mea determinându-mă să proiectez imagini onirice în lumina astrală. Visam fantezia țânțarului sub influența căruia mă aflam, țânțarul în sine având propria expresie de manifestare în visul meu, apărându-mi precum un tânăr bărbat. Iar prezența sa era, fără doar și poate, cea a unui bădăran. Din acest motiv mi-e mult prea silă să descriu ce am simțit și ce am auzit spunându-mi-se în acele clipe de cumplit supliciu, de insulte și de batjocură care mi-au fost aduse, atât de rănită m-am simțit, riposta mea fiind de-abia perceptibilă. Căutam mai ales să depistez țânțarul ca să îl zdrobesc între degetele mele, dar mă simțeam cumplit de bruiată și de agresată cum rar mi-a fost dat să mă simt, făcând să pălească tot ce am îndurat din cauza vărului meu în copilăria noastră, dar le-am îndurat pe toate cu destul stoicism, curaj și voință, chiar dacă știam în sinea mea că nu aveam nicio idee cum aș fi putut îndepărta acea influență astrală din sufletul meu. Dar nu a fost necesar să procedez în niciun fel fiindcă Lucifer l-a extras din interiorul meu, alungându-l sau zdrobindu-l, nu am acum nicio idee întrucât ce îmi amintesc că a făcut imediat după aceea a fost să îmi dea un ghiont zdravăn între omoplați, zicându-mi: ”Bravooo!”, întocmai cum este felicitat și îmbărbătat un soldat novice care se întoarce triumfător din prima sa misiune, o luptă corp la corp cu un dușman. Și iată că și eu reveneam din întâia mea confruntare cu o forță din exteriorul meu, un afurisit și blestemat de țânțar astral care m-a ciufulit și m-a săpunit și m-a agresat într-un chip atât de grosolan că îmi este și rușine să îmi mai afișez chipul în public o perioadă, eu crezând despre mine că sunt atât de vrednică și de curajoasă încât m-aș fi putut lupta cu cei mai de temut demoni din infern, aceia exteriori mie!

Dar când am revenit în corpul fizic, eram departe de a mă simți dezechilibrată, înspăimântată sau neliniștită. Era limpede că influența acelei entități astrale fusese alungată din preajma mea. Nu puteam decât să îmi aloc suficient timp pentru a medita asupra acestor lucruri, ceea ce am făcut de atunci încoace.

mai 022022
 

<>

Duminică, 01 Mai 2022 (completări aduse ulterior)

Ceva cu totul și cu totul deosebit mi s-a întâmplat azi-noapte în Universul interior, indubitabil nefiind un produs al întâmplării, cum am scris că ”mi s-a întâmplat”, ci un rezultat al intervenției Ființei profunde în situația mea prezentă ce necesită rezolvare. Și la care mi se oferă rezolvare, așa că iată cum a fost:

Totul a început în timpul meditației mele când firul gândurilor mi s-a modificat într-un fel gingaș și delicat, simțind ca și cum eram chestionată de o secundă prezență, altcineva decât sufletul. Întrebările care îmi erau adresate trădau multă pricepere în analiza psihologică și inteligență emoțională, dar dialogul dintre mine și Ființa reală interioară, căci Maestrul intern îmi vorbea, nu îl voi mai trece în scris fiindcă ar însemna să lungesc acest text cu alte câteva zeci de pagini. Dar nu era prima oară în cursul acestei luni când Ființa profundă mi-a vorbit sub forma acestui chestionar/interogatoriu, adresându-mi întrebări de mare finețe cu scopul clar și precis de a dezlega un nod în centrul meu emoțional.

Apoi, în timpul somnului, în lumile interne suprasensibile un grup de medici m-a abordat. Unul din medici era o femeie în vârstă, părând de vreo 70 de ani, cu o puternică prezență de spirit și arătând respectabil. Era un neuro-chirurg retras din meserie, deci un doctor pensionat. Mi-a vorbit astfel:
– Cazul tău a ajuns la urechile noastre și l-am cercetat. Trebuie să mă lași să cercetez ceva, vreau să știu dacă ești neuro-nervoasă sau dacă orbirea ta este cronică, eu înțelegând, prin intuiție, că acest medic căuta să afle dacă orbisem pe fond nervos sau cronic.

Astfel s-a apropiat de mine, ținând un instrument medical de mici dimensiuni în mână, nefiind nici bisturiu, nici alt obiect văzut înainte, dar pe care l-a folosit ca să îmi apese pe un centru nervos de pe coloana cervicală, înspre umărul meu drept unde, în chip destul de straniu, simțeam o acumulare electrică foarte intensă și densă, fiind chiar locul unde am perceput, de la începutul acestui an, dureri foarte mari și tensiune în mușchi, pauza de o lună pe care am luat-o pe parcursul lui aprilie fiind remediul care m-a ajutat să îmi mai revin în fire fiindcă, altminteri, nimic altceva nu m-a ajutat, nici masaj, nici alifii, etc.

Dar era destul de evident că acest medic neuro-chirurg căuta să își confirme o bănuială a sa și, apăsând cu instrumentul său pe acest centru nervos al meu, a declanșat în corpul meu de energie vitală pe care îl percepeam în timp real una din cele mai interesante reacții cu putință, fiind ceva ce îmi era destul de familiar, aducând atât de mult cu manifestările pe care le-am avut în urmă cu 7 ani în corpul fizic, când am luat contact pentru prima oară cu sufletul meu. Dar azi-noapte toate acele senzații insolite trăite în urmă cu 7 ani nu le-am percepput decât pe partea dreaptă a corpului, mai ales în umărul și în brațul drept în care am simțit că se scurge toată electricitatea ce rămăsese blocată în acel centru de pe coloana cervicală, fapt care mi-a făcut ca toate degetele de la mână să mi se miște singure, involuntar și independent de acțiunea mea deliberată, ca și cum număram pe degete, lucru care repet că nu mi-a fost străin. Prima oară când acest lucru s-a întâmplat a fost undeva în cursul anului 2014, dar în brațul stâng. Eram întinsă pe partea dreaptă a corpului și mă pregăteam să dorm când, deodată, degetele de la brațul stâng pe care îl țineam în afara păturii au început să se miște singure, independent de acțiunea mea deliberată de a le mișca, ca și cum acela care le acționa, din centrul motor, nu eram eu, așa cum știam eu că îmi pot pune în mișcare brațul, degetele sau picioarele, ceea ce m-a înspăimântat foarte mult la momentul respectiv fiindcă am avut puternica revelație a existenței altcuiva, în afara mea, care trăia cu mine în același corp. La începutul lui 2015, când acest fenomen s-a repetat înzecit de mult, cu mult mai multă intensitate, am înțeles că acel ”altcineva” era sufletul, în timp ce eu eram personalitatea sa. Nostim a fost să aud pe cei din jurul meu clasificând aceste manifestări pe care le-am avut drept intermitențe ale unei duble personalități!

Iar azi-noapte unele senzații de atunci s-au repetat, dar numai în brațul drept și numai în corpul eteric, cel din carne și din oase dormind profund în patul său din lumea materială. Și mi s-a părut așa de minunată acea trăire, ca și cum acest medic pusese presiune pe toți nervii corespunzători brațului drept, punându-i în mișcare. Atunci această femeie ce venise de nicăieri a avut o reacție de amuzament, zâmbind satisfăcută, ca și cum acele bănuieli legate de cauza orbirii mele îi fuseseră confirmate. Atunci mi-a zis:
– Tu vii cu noi. Cazul tău este foarte simplu. În câteva zile te vei recupera!

Atunci mi-a arătat ceva, ceva ce și eu știam prea bine, anume că sursa orbirii mele este una generată pe fond nervos și niciddecum pe fond cronic, dezvăluindu-mi că numai un investigator al psihicului excepțional de bun mi-ar putea pune autenticele întrebări potrivite pentru ca ceea ce este ”înnodat” în sistemul meu nervos să se dezlege pentru ca eu să pot vedea din nou, în timp ce un chirurg tot atât de excepțional este tot atât de necesar în această operație pe sistemul meu nervos ca să îmi curețe nervii/canalele/meridianele/nadisurile prin care mecanismul vederii să circule. Și pentru că atinsese nervul potrivit, conform cu teoria sa, mi-a arătat că știa cu infinită precizie și claritate ce întrebări se cereau a-mi fi puse pentru ca psihicul meu să see dezlege din orbire.

Desigur că multe din aceste trăiri ale mele conțin o bogată încărcătură metaforică. Desigur că acest psihanalist excepțional de bun, capabil să cunoască cu atâta precizie interogatoriul necesar vindecării mele de orbire este Spiritul Sfânt. Și desigur că acel chirurg excepțional de bun, capabil să îmi curețe nervul potrivit este Mama Divină Kundalini, nu neg nimic din simbolismul trăirii mele care pentru mine a adus mai mult a recapitulare, pe scurt, a învățăturii spirituale studiate în ultimii ani, dar cine ar putea să îmi răpească vreodată senzația pe care am avut-o în coloana cervicală și în brațul drept? Cine ar putea să șteargă din amintirea mea apăsarea acelui instrument medical cu care acest doctor al ”închipuirii” mi-a presat pe acel centru nervos?

Toate acestea au fost atât de incredibil de autentice încât am avut puternica impresie că mi se întâmplau în lumea materială. Crezând astfel, am suferit atunci atât de mult, cum n-aș fi crezut vreodată că aș putea să sufăr aflând că vindecarea mea de orbire este o chestiune de numai câteva zile. De aceea am spus:
– Dar eu am crezut până acum că mâna lui Dumnezeu mă va vindeca, iar acum mă trimiți să mă vindece mâna unor medici convenționali? Nu vreau acest lucru, îl refuz, îl refuz, am continuat să exclam, căci eu credeam că am de-a face cu doctori ai medicinei convenționale din carne și din oase.

Și atunci, chiar atunci, conexiunea s-a întrerupt, eu fiind îndepărtată de acești doctori cu care avusesem contact și revenind la o stare de semi-trezire în corpul fizic. Dar până să mă trezesc de-a binelea, am plutit și tot plutit într-un spațiu lipsit de formă în care am văzut proiectându-se o pereche de ochi infinit de blajini care mă priveau cu bunătate, ochii Intimului. Dar curând după aceea acești ochi s-au dedublat, din ei dezlipindu-se o a doua pereche de ochi, șireți, misterioși și seducători. Ființa mă privea îngăduitor, purtând în ea însăși pe umbra Sa, pe Lucifer-tentatorul, cel pe care Tatăl îl trimite ca să iscodească inima devotului prin ispită.

Dincolo de caracterul de probă absolută prin care mi s-a testat credincioșia și loialitatea față de Voia Domnului pe care mi-a dezvăluit-o în legătură cu vindecarea mea de orbire în care nu a existat niciodată nici măcar aluzia medicinei convenționale, ce am trăit azi-noapte mi-a adus și mai multe chestiuni delicate în atenția conștiinței. Căci negru pe alb este faptul că experiența de azi-noapte a fost o transpunere în imagini, în sunete și în emoții a ceea ce trăiesc alături de Ființa mea profundă de la începutul acestui an, dar mai ales de la începutul lui aprilie, când chestiunea vindecării mele de orbire pare să fi trecut pe primul loc în agenda Sa. Până acum nu a fost fiindcă prioritate a avut să dovedesc Tatălui că merit Mila Sa, lucru pe care l-am făcut prin sacrificiu de sine și prin sacrificiu pentru umanitate, scriind o carte despre cum am trăit un infern în fiecare zi în propria identitate.

Dar la începutul acestui text nu am adus vorba decât de psihanalistul de excepție pe care scânteia particulară a Spiritului Sfânt o simbolizează și care mă ghidează înde-aproape, astfel încât să ajung, alături de Maestrul interior, la o emoție refulată care see pare că mă ține în întuneric, chiar dacă celelalte focare ale suferinței care m-a orbit au fost atinse de-a lungul anilor, descoperindu-le, identificându-le, cercetându-le, analizându-le și slăbindu-le intensitatea. Această slăbire în intensitate, deci această dezintegrare a durerii este ceea ce acel chirurg de excepție recomandat în experiența spirituală descrisă mai sus poate să facă, iar acest chirurg este, precum am mai spus, Mama Divină Kundalini. Dar Modus-ul Operandi (M.O.-ul) al Mamei Divine Kundalini este ceva ce am mai descris anterior, multe sunt paginile în care am vorbit despre puterea de dezintegrare și de purificare a electricității transcendentale care îi aparține și pe care o simt sub epidermă, dar ce este demn de menționat este faptul că ceva s-a schimbat în percepțiile mele de la începutul acestui an în legătură cu activitatea Mamei Divine Kundalini în corpul meu de energie vitală și în sufletul meu, vrând să spun că vindecarea mea de orbire cu adevărat pare să fi trecut pe primul loc în agenda Intimului.

Să fie acest lucru, oare, cu putință? Atâtea s-au modificat în conexiunea dintre mine și Monada Divină, meditațiile, practicile, mesajele, până și conținutul viselor, toate îmi indică faptul că soarta mea se dezbate în sfere spirituale mai înalte, dar cum se face că nu am nici acum deplina încredințare că cineva în Univers se ocupă de cazul meu ca să fie rezolvat? Să fie lipsa de încredere emoția refulată pe care Scânteia particulară a Spiritului Sfânt caută să mi-o dezgroape din subconștient prin toate aceste practici noi pe care le-a introdus în munca interioară? Să fie frica sau lipsa de credință emoția care îmi scurt-circuitează terminațiile nervoase, împiedicându-mă din a vedea? Mi-am luat mult timp liber pe parcursul zilei ca să meditez la toate acestea, ca să pot da un nume acelei emoții pe care medicul neeurochirurg mi-o izolase printr-un singur cuvânt în timpul nopții, acesta fiind numele lui ”Bryan”. Acest nume este adeseori scris și ”Brian”, literele acestui nume, inversate un pic, pot da ”brain”, deci ”creier”. Să fie încrederea trădată această emoție, amintindu-mi deja foarte bine că această lipsă de încredere mi-a fost arătată adeseori că îmi scurtcircuitează sistemul nervos? Dar tot săpând și săpând în corpul meu de emoții, punând nume senzațiilor pe care le simțeam, până la sfârșitul zilei am înțeles că singurătate era ce simțeam, că singurătate am simțit în casa lui Bryan, când am suferit atacul cerebral în urmă cu 8 ani și jumătate, că acel complex atins în acea zi care m-a zgruncinat a fost complexul abandonului. Abandonată și singură pe lume, așa m-am simțit în acea zi oribilă, singurătatea și abandonul fiind fondul subconștient care a generat acel puternic șoc emoțional care mi-a zguduit existența.

Cred că a fost inevitabil să nu dezvolt sentimentul că sunt singură pe lume de-a lungul anilor. Ce am scris despre trecutul meu în paginile anterioare ale acestui jurnal dovedește că am fost destul de singuratică începând cu 9 ani, în vreme ce după 20 de ani am fost o pustnică de-a binelea. Dar în timpul consultului său din toiul nopții, îndrumătorul divin deghizat în medic mi-a arătat, într-o altă scenă, că nimic din lucrurile obișnuite ale vieții, precum prieteni sau anturaj sau iubiți mai potriviți, nu ar fi umplut spațiul gol din centrul meu emoțional pe care sentimentul singurătății îl lasă, semn că neliniștile sufletului meu au fost mult mai profunde. Dar nici nu neg că lipsa de contact cu oamenii nu m-a afectat.

De fapt, cel mai provocator și nesuferit exercițiu pe care Ființa reală interioară mi-a cerut să îl practic în cursul acestei ultime luni a fost meditația prelungită, dar ar fi nedrept să spun că meditație mi s-a cerut să practic, când, în fapt, să zac ca o bolnavă în pat și să nu fac absolut nimic decât să urmăresc fluxul energiei din corp e tot ce mi-a cerut Ființa profundă să fac. Și nu am putut decât cu strângere de inimă din cauza sentimentului singurătății, simțind în mod intuitiv că în acest sentiment căuta Ființa să lovească, să cerceteze rezultatele muncii interioare din ultimii ani asupra acestei emoții, complexul abandonului și sentimentul că sunt singură pe lume fiind primele stări emoționale accesate în regiunea subconștientă a psihicului meu în care s-au imprimat, fapt care s-a petrecut de mai multe ori pe parcursul anului 2016, când am început să iau contact cu infernul personal. Însă eu nu pot să îndur să percep singurătatea nici măcar pentru o oră, așa că, în loc să ascult de ordinul Maestrului interior, m-am preocupat să îmi distrag atenția de la acest exercițiu făcând alte lucruri, mutând mobila prin casă, făcând curat în dulapul cu haine sau în dulapul cu fire de croșetat. Căci nu pot, nu pot să suport să îmi fie răscolită singurătatea, chiar dacă aflu acum că ea mi-a înnodat sistemul nervos pe 01 Noiembrie 2013, când am suferit atacul cerebral. Așa că acum, mai mult ca oricând, capătă sens următorul fapt care mi se întâmplă din iunie 2016, când mi-am cumpărat acest laptop și am învățat să lucrez la el, fenomen pe care l-am mai descris, dar pe care îl voi repeta:

Am peste 3000 de melodii pe acest laptop și, în mod obișnuit, lista melodiilor ar trebui să se deschidă la prima melodie, ceea ce se întâmplă, cum este firesc, în ”n” cazuri când deschid folderul cu muzică. Dar când acest lucru care ține de logică nu se întâmplă, lista mi se deschide cu o melodie intitulată ”You are not alone”, a 300+-a melodie din listă! Fiind un fenomen atât de insolit și de convingător, m-am încredințat, de-a lungul anilor, că vocea Intimului îmi dedică această minunată asigurare că nu sunt singură. Dar adevărul concret este că, după un timp, am început să mă îndoiesc de acest fenomen, gândind că trebuie să existe o explicație logică pentru manifestarea sa. Atunci fenomenul s-a oprit și oprit a rămas pentru mult timp, până m-am căit, regretându-mi îndoiala și cerând iertare Tatălui, L-am rugat să nu îi pună definitiv capăt, recunoscându-mi prostia și scepticismul. Și chiar la următoarea accesare a listei de melodii, s-a deschis iarăși pe aceasta care mă încredințează că nu sunt singură. Și iată că se fac 6 ani de când acest minunat mesaj îmi este transmis din Univers, descoperind acum că asupra sentimentului singurătății Ființa mea profundă a lucrat neîncetat, de la bun început, pentru ca singurătatea să se transforme în ceva benefic pentru suflet. Acest ceva folositor pentru suflet este timp, mult timp liber și util interiorizării. Ori această practică spirituală de interiorizare este modul prin care iau legătură cu Monada Divină și cu lumile interne suprasensibile.

De aceea nu mă pot abține să nu trec în scris nota umoristică ce îi este tipică Ființei despre cele petrecute în cursul nopții. Desigur că pentru un timp nu am putut face nicio legătură între desfundarea nervilor brațului meu drept și recuperarea vederii mele, așa că am cugetat și tot meditat, cerând Ființei să aranjeze sensul acestor lucruri în cugetul meu pentru ca eu să înțeleg poanta, căci negreșit trebuia să fie și o poantă. Atunci mi-am amintit că, deseori, am povestit că îmi percep orbirea ca și cum Ființa interioară îmi acoperă ochii cu mâna sa, în mod intenționat, pentru ca eu să nu văd. Dacă ar fi să admit că acest gest de a-mi acoperi ochii cu mâna Sa ar fi adevărat, atunci înseamnă că Ființa mea profundă nu și-a mai ridicat mâna de pe ochii mei de mai bine de 8 ani! Ține de logica elementară să deduci că degetele Ființei trebuie să fi înțepenit și trebuie să fi anchilozat de vreme ce nu și-a mișcat mâna de pe ochii mei absolut deloc, nici măcar într-un rând, ca să mă lase să văd măcar o intermitență a lumii exterioare printre gratiile răsfirate ale degetelor Sale. Dar iată că acum Marea Lege, exprimată prin această echipă de medici neurochirurgi, îi îngăduie Ființei mele reale interioare să își ia palma de pe ochii mei ca să își dezamorțească degetele înțepenite. Acel braț drept al meu în care am simțit că îmi curge energie era chiar brațul puterii Ființei!

De ce Ființa mea profundă își ține mâna pe ochii mei de atâta timp ca să nu văd este cel mai ușor lucru de explicat. Acoperindu-mi ochii și tăindu-mi calea de acces către exterior, Intimul m-a forțat, într-un chip aproape brutal, să îmi întorc ochii către interior ca să băd acolo, în Universul interior, că eu nu sunt deloc singură. Iar Dumnezeul intim nu și-a pierdut răbdarea și determinarea cu mine în toți acești ani, nici nu a obosit și nici nu s-a plictisit, nu I s-a urât de mine și nici nu m-a abandonat, continuând să mă împiedice să văd, spre binele meu, pentru ca eu să văd că El este cu mine întotdeauna, oriunde aș fi și orice aș face, în orice situație de criză aș fi și în orice impas, Ființa profundă este cu mine, lucru pe care eu nu l-am știut și de care nu am fost conștientă în ziua când am suferit atacul cerebral, simțindu-mă singură pe lume.

Dar eu, cu puțina mea minte, răsplătesc răbdarea și efortul Monadei Divine cu enervare, cu nerăbdare, cu lipsă de încredere, de consecvență și de disciplină, așteptând să văd rezultate excepționale, grandioase și magnifice după nici o lună de practică a unui exercițiu pe care îl transferă din harul Său în mintea mea, obosind după numai câteva încercări ce le pot număra pe degetele de la o mână și plictisindu-mă în numai câteva zile.

Dar poanta și mai hazlie a acestor întâmplări este următoarea. Fiind Paștele blajinilor, mama s-a dus la țară, la mormântul tatălui meu, conform cu datina acestei sărbători. Când s-a întors acasă, a venit cu unul din verii tatălui meu și cu soția lui, acest văr al său fiind un individ foarte înstărit. Când am suferit atacul cerebral, s-a oferit de mai multe ori să plătească orice tratament ce mi-ar fi putut reda vederea, propunând centre medicale din Austria și Elveția, etc., dar cum doctorii din țară ne asiguraseră că pentru orbire nu se scornise niciun tratament pe nicăieri, era o pierdere de timp și de bani să căutăm vreo soluție oriunde în lume, în aripa medicinei convenționale. Dar când au venit reiki și bioenergia, vărul tatălui meu a refuzat să sponsorizeze terapia, descalificând-o și râzând de ea, terapie pentru care Tatăl mi-a trimis alți sponsori fiindcă era conform cu Voia Sa. Revenită acasă, mama mi-a povestit că, pe drum, vărul tatălui meu a deschis din nou subiectul medicinei convenționale, al investigațiilor, al unor posibile operații, etc. Degeaba i-a spus mama că orbirea mea are cauze psihologice, ruda tatălui meu nu a vrut să audă, refuzând să creadă și să admită că așa ceva este posibil, continuând să propună investigații medicale de specialitate.

A fost numai o coincidență să primesc această experiență în cursul nopții în lumile interne suprasensibile, fără să am habar că, a doua zi, mama avea să aibă o conversație pe aceeași temă cu cineva din familie care mi-ar putea sponsoriza un astfel de control? Desigur că nu a fost numai o întâmplare, ci o re-re-reconfirmare a faptului că tratamentul meu a fost și continuă să rămână Voia lui Dumnezeu.

Dar să nu fiu înțeleasă greșit. Am datoria etică și morală să trec în scris și aceste ultime paragrafe ale acestui text. Voia lui Dumnezeu într-o chestiune medicală nu înseamnă abandonul soluțiilor propuse de medicina convențională, ca și cum Voia Domnului nu are nimic de-a face cu doctorii, cu spitalele și cu medicamentele. Ar fi o dovadă de mare prostie și iresponsabilitate să trec în scris o astfel de idee, când știu că medicina este o aripă a Divinității, că există o rază cosmică ce coboară din Dumnezeul Absolut specializată pe domeniul medicinei și întrupată în Arhanghelul Rafael, așa cum alte raze cosmice sunt specializate pe alte domenii, politică, economie, familie, arte, agricultură, etc.! Tragedia medicinei moderne vine din faptul că, deși este proprie Divinității, acest domeniu a exclus în mod irevocabil pe Dumnezeu din fundamentele sale teoretice. Dar acei oameni de excepție care trăiesc peste tot în lume și care devin medici din iubire adevărată pentru semenii lor și din devotament pentru autenticele principii ale medicinei sunt suflete care s-au născut sub raza Arhanghelului Rafael. Acest singur și unic fapt îi face pe acești doctori cu suflet să fie instrumente în Mâinile Tatălui prin care să își împlinească Voia. Dar Voia Și-o face Tatăl și prin medicii mai puțin excepționali, când plata karmei atârnă mai greu în balanța Justiției Divine, lucru care este posibil din cauza adulterării științei medicale de către reprezentanții săi.

Dar pentru că deznodarea nervilor mei încâlciți nu a ținut niciodată de competența niciunui medic, orișicât de excepțional ar fi fost, deoarece cauza reală a orbirii mele nu este una pur medicală, este ușor acum să trag concluzia că, pentru cazul meu particular, Tatăl Ceresc a cunoscut mai bine ce tratament mi s-a potrivit mai bine și ce doctori mi-ar fi înțeles mai bine natura suferinței, recunoscând cu sinceră inimă că tratamentul Său, deși dur, sever, drastic și cumplit de amar care m-a lăsat într-o mare de singurătate și de întuneric a fost spre binele meu și pentru salvarea sufletului meu, soluționându-mi complexul abandonului și sentimentul că sunt singură pe lume pe care Ființa mea reală interioară mi le-a sugerat, în chip metaforic, prin drăgălașa Sa ghicitoare pe care mi-a pus-o anul trecut, în cursul unei meditații, confirmându-mi că răspunsul meu intuitiv la întrebarea Sa, ”copilul nimănui”, era răspunsul corect:

Cine cade sub copac
Și se vinde-n târg la vrac?

apr. 232022
 

<>

Sâmbătă, 23 Aprilie 2022

Azi-noapte, în timpul somnului, am perceput manifestarea minunată a unei unde albastre care a circulat în raza vederii mele interioare timp îndelungat, pe un fundal întunecat, sub formă de spirală, ieșind când dintr-un fel de puț, când din alte segmente ale ecranului la care priveam cu uimire mută.

Și atât de mult mi-a plăcut să privesc la această undă albastră că mi s-a umplut sufletul de încântare, mai ales pentru că s-a manifestat chiar în săptămâna patimilor!

Albastru: spiritualitate și devoțiune.

Maestrul Samael Aun Weor – ”Simbologie onirică”

dec. 212021
 

<>

Marți, 21 Decembrie 2021

Marius,

M-am rugat azi-noapte Arhanghelului Orifiel, cerându-I Marelui Maestru să îl caute în dimensiunea astrală pe sufletul tatălui meu ca să îl ajute să își trezească conștiința și ca să primească învățătura gnostică. De fapt, fac această rugăciune aproape în fiecare noapte de când a murit tata și, mai apoi, după ce am aflat și de decesul maestrului reiki care mi-a preluat cazul în 2014, rugându-mă, deci, pentru amândoi în același timp. Dar rugându-mă azi-noapte, se întâmpla ca, în același timp, să mi se coloreze ochii, în sensul în care primeam niște imagini în ochi care mă încurcau destul de mult, distrăgându-mi atenția de la rugăciune.
– Sufletul și Ființa profundă știu că acum mă rog Arhanghelului Orifiel pentru ca sufletul lui tata să fie ajutat, prin urmare aceste imagini nu pot veni de la Ființa reală interioară fiindcă știe că mă deranjează. De unde vin ele dacă nu de la minte? Te rog, fă-le să se oprească pentru un timp ca să mă pot ruga în liniște, mi-am zis în cuget, întrerupându-mi rugăciunea.

Nu am așteptat nici măcar 10 secunde că am și perceput, cu ajutorul simțurilor interne, un fel de rază/lumină care mi-a străpuns nervii, scurtcircuitând transmisia imagistică ce mă încurca în timpul rugăciunii, care s-a și oprit brusc. Inimaginabil de brusc, deși numai pentru aproximativ 5 minute, cât mi-a luat să îmi reiau rugăciunea și să o termin, rostind-o în numai câteva cuvinte simple, după care sufletul meu și-a pierdut concentrarea, lăsând revoltei de imagini să aibă loc, imagini al căror conținut nu îl voi mai descrie fiindcă nu mi-l amintesc.

Dar dacă vrei să știi un fapt destul de ghiduș, atunci află că de câteva luni am început o practică cu mintea mea menită să mă ajute să o stăpânesc și să o domin, programând-o să asculte de voia sufletului care nu este decât un preambul la a asculta de Voia Tatălui. Astfel am început să îi cer minții, în timp ce meditez târziu în noapte, să îmi trimită imagini cu flori! Simple și banale imagini cu flori! Dar sincer voi mărturisi că, făcând acest exercițiu practic de auto-stăpânire, mi s-a revelat cumplitul adevăr că aveam parcă de-a face cu un catâr necioplit și atât de îngrozitor de încăpățânat care nu făcea decât să tragă ”hăis” numai în direcția vrută de el, motiv pentru care, în loc de imagini cu flori, primeam imagini cu monștri și alte mizerii dezgustătoare. Impunându-mi cu severitate voința asupra minții, îi ziceam cu autoritate, ca și cum îi vorbeam unui copil needucat și scăpat de sub control:
– Obraznico și nesimțito! Îți cer să îmi trimiți imagini cu flori, iar tu ce faci? De ce te faci de rușine în fața unui exercițiu atât de incredibil de banal? Conștientizezi tu, oare, că nu ai absolut niciun motiv pentru care să ai atâta considerație pentru tine însăți de vreme ce nu pricepi solicitarea mea de a-mi arăta imagini cu flori? Haide, nu te mai face de tot râsul și arată-mi flori, chiar și din acelea desenate de mână de către un copil, ca atunci când eram mică!

Și trebuie că îmi atinsesem mintea într-un nerv sensibil, acuzând-o de nepricepere și prostie, căci de atunci, repetând acest exercițiu practic, mintea mea a început să se supună, cu toate că numai ocazional, cerinței mele de a-mi arăta imagini cu flori. Astfel comunicând în chip dialogat cu mintea, am avut de câteva ori puternica percepție a disocierii de ea, remarcând faptul frapant că eu nu eram nicidecum mintea, iar că mintea era un simplu organ exterior conștiinței de care aceasta putea să se folosească. Numai de ar fi putut-o stăpâni!

Ți-am confesat toate acestea ca să pot ajunge la următoarea chestiune. Întrebându-mi azi-noapte Ființa profundă, după rugăciune, ce problemă trebuie să abordăm în meditație și reflecție în perioada următoare, Ființa reală interioară mi-a dat ca temă să reflectez la întrebarea: ”Cine sunt eu?”

Știi cum am răspuns după câteva minute de reflecție? Am răspuns că sunt un vindecător. ”Pe cine vindeci?”, m-a chestionat vocea interioară în secunda următoare. Ca răspuns, am zis: ”îi vindec pe cei ca mine!” Dar cine sunt eu, până la urmă? Și cum să exprim acest silogism astfel încât să aibă sens, ”îi vindec pe cei ca mine, eu fiind eu însămi”?

Eu fac, eu dreg, eu cred, eu consider, eu caut, eu găsesc. Și cine sunt eu dincolo de aceste forme? Sunt acela care are o percepție obiectivă, dincolo de orice dubiu, asupra naturii adevărate a Universului. Eu nu am încă această natură obiectivă sau, în orice caz, nu prea mult din ea fiindcă, atunci când, în urmă cu 10 zile, sufletul mi-a fost cercetat, dovezile au arătat că o oarecare modificare s-a produs în adâncul psihicului la capitolul ”cum percep lunea din jurul meu și dincolo de ea”.

Am avut această experiență în timpul căreia sufletul mi-a fost cercetat sâmbătă dimineață, pe 11 Decembrie. Pentru că ziua de naștere a tatălui meu ar fi fost a doua zi, pe 12 Decembrie, nu am avut tărie să trec în scris ce se întâmplase cu o zi în urmă, dar nici nu vreau să las să treacă prea mult timp la mijloc de la acea experiență fiindcă o voi uita. Așadar, iată cum a fost.

Dormisem zbuciumat în noaptea respectivă, așa că, în cursul dimineții, mă simțieam foarte obosită. M-am dus în pat, căutând să combat epuizarea cu meditație. Dar am adormit. Sau, în orice caz, numai trupul fizic adormise, trecând de la starea de veghe în universul interior păstrându-mi destul de intactă conștiința lucidă. Mă ajuta, totuși, și Luciferul particular a cărui prezență este un declanșator extrem de eficient al lucidității mele. Fără urmă de dubiu, decorurile spațiului unde mă trezisem indicau regiunea infernului personal, unele furnicături electrice fiind perceptibile simțurilor mele, dar pentru un timp mi-au apărut estompate, oprite din a veni în contact direct cu mine. Dar acele scene de început în timpul cărora conștiința a căutat să se adapteze spațiului spre a nu adormi au prea puțină importanță ca să le descriu în detaliu fiindcă partea cu adevărat minunată a acestei experiențe este următoarea.

Nu vedeam foarte clar de jur-împrejurul meu, dar absolut toată percepția mea asupra spațiului s-a modificat drastic în momentul în care o lumină foarte puternică a străpuns bezna, strălucind cu intensitate undeva mult deasupra capului meu. Când această lumină s-a răspândit deasupra spațiului, am băzut că acesta era unul destul de vast, de adânc și de profund. Desigur că nu era vorba despre niciun spațiu fizic, dar mi-e cu neputință să cuantific spațiul interior folosindu-mă de alți termeni decât ”lungime”, ”lățime”, ”înălțime” și ”volum”. Era, pur și simplu, vast și adânc, profund! Dar când am văzut lumina, am trăit intensul simțământ care nu mă putea trăda și din cauza căruia simțeam o puternică atracție față de sursa luminii. Dar mai mult decât atracție, simțeam venerație și adorație față de originea Luminii către care am pornit-o în goană ca să o pot atinge. Nu aveam nicio îndoială că acea lumină venea de la Tatăl care se află în ascuns, deci de la Intim! Iar sentimentul venerației era acea trăire interioară pe care sufletul meu a învățat să o exprime față de Creatorul său, dezvoltând un minuscul grăunte de obiectivitate despre care am scris anterior și care îngăduie sufletului să perceapă natura lucrurilor în adevărata lor lumină! Cu alte cuvinte, sufletul se percepea pe sine în raport cu lumina adevărată a lucrurilor! Iar simțul venerației se dezvoltase suficient de mult în sufletul meu încât să nu îmi mai doresc să stărui să rămân în întuneric! Când am zbughit-o spre lumină, nu mi-a mai păsat nici de furnicături, nici de urzicări, nici de faptul că părăseam zona mea de siguranță, plonjând în sus cu multă nădejde, dar Lucifer m-a cuprins de mijloc, creând o contraforță extrem de intensă ca să mă tragă înapoi, zicându-mi foarte amuzat:
– Unde crezi că te duci?

Avea vreun rost să îi răspund? Sau să îi arăt prin gesturi ca să îmi exprin intenția? Faptele ar fi vorbit de la sine, așa că mi-am întărit boința și determinarea, slăbindu-mă din strânsoarea lui Lucifer și plonjând iarăși în sus, către Lumină. Dar el m-a urmat, fiindu-mi umbra de care nu mă pot desparte!

Mă așteptam ca, intrând în Lumină, să fiu cuprinsă de vreo stare senzațională de exaltare, dar lucrurile acestea au avut un caracter un pic diferit, însă foarte plăcut și îmbucurător de constatat. Căci am pătruns într-un fel de casă scufundată în semi-întuneric prin ale cărei încăperi m-am preumblat cu repeziciune ca să bag de seamă că multe din cotloanele ascunse ale sale și că multe unghere și camere străluceau în lumină, ca și cum perdelele de la ferestre erau trase ca să pătrundă lumina Soarelui înăuntru. Nu era cazul să mă abțin din a ghici că acea casă era chiar psihicul meu, că acele odăi erau încăperile ascunse ale subconștientului și că lipsa mea de credință îmi era cercetată din nou, așa cum mai fusesem cercetată de către Tatăl cu fix un an în urmă când, pătrunzând în Soare, mi-a căutat în suflet să afle dacă învățasem semnificația Sfintei Treimi, simbolizată atunci printr-un tricolor alcătuit din roșu, galben și albastru. Era o mare bucurie pentru mine să văd cu proprii ochi, iar cu ochii nimănui altuia că ateismul meu fusese atins de Lumina Tatălui! Spun numai ”atins” căci, repet, numai câteva unghere, cotloane și odăi erau sub raza Luminii care mă căutase în cursul acelei dimineți de acum 10 zile. Și dacă ar fi să dau o definiție ateismului, atunci nu aș spune că este absența credinței într-o putere dumnezeiască, ci absența abilității psihicului de a se percepe pe sine însuși în raport cu alte forțe cu care intră în contact și pe care nu le poate explica într-un mod care să îi convină sau dovedi că sunt adevărate. De aceea și multe din experiențele care mi-au fost date au avut ca scop să mă pună în legătură cu diverse forțe cosmice pentru ca, în relație directă cu ele, psihicul să revină în starea de conștiință obișnuită cu deplina convingere că acele forțe nu erau forțe pe care psihicul să le fi creat! Căci până și inconștientul, cuprins de fascinație și curiozitate pentru aceste insolite fenomene ce vin dincolo de el, s-a folosit de funcția sa ideoplastică pentru a copia și imita fenomenul original ca să îl reproducă pentru propriul divertisment.

Aș vrea să subliniez cu multă emfază că întregul psihic uman nu înseamnă suflet și nici măcar esența acestuia, materia primă din care se fabrică sufletul! Totuși, psihicul meu a fost îndelung expus la multiple fenomene pentru a se percepe pe sine însuși în contrast cu natura! De aceea, trecând de cercetarea luminii Tatălui, am fost condusă după aceea în alte scene deosebit de interesante și iată de ce.

Pătrunsesem într-o casă ce nu putea fi confundată, fiind casa bunicii din cauza căreia s-au declanșat atâtea drame în familie. Nu are rost să mai descriu decorurile sau alte detalii. Cert este că verificam fiecare cameră pe rând, mânată de curiozitate și simțind caracterul deosebit al contextului oniric. Mai apoi, am auzit o bătaie în ușa de la intrare. M-am grăbit să o deschid, dar aruncând o privire peste prag, am văzut că în fața ochilor mei stăteau două persoane, frate și soră, care locuiesc pe ulița bunicii și care mi-au fost prieteni apropiați în copilărie. Dar numai în baza instinctului am intuit că erau ei fiindcă, după fizionomie, erau niște drăcușori întruchipați! În realitate, le puteam vedea, folosindu-mă de vederea interioară, adevăratul lor chip. Chipul demonului lor intern! Și văzându-i atât de întunecați și de dezagreabili privirii, m-am cutremurat de spaimă, vrând să fac ceva, nici eu nu știam ce, iar fiindcă nu am putut face nimic, am dat un răcnet asurzitor, neputând să îmi recunosc propria voce fiindcă nu era nicidecum voce de om, ci un fel de ciripit ca de pasăre alungată din propriul cuib! Îmi accesam spontan inconștientul într-o regiune a sa în care funcția limbajului verbal era un mister, iar când mi-am perceput natura, m-am văzut pe mine însămi ca fiind tot atât de urâtă pe dinăuntru ca cei din fața mea în contrast cu care nu eram mai bună! Revenindu-mi din șocul inițial de a-i vedea pe vechii mei prieteni cum arată pe dinăuntru, am dat să îi invit înăuntru, dar în acel moment am fost trezită de către mama care venea să mă salute în lumea vizibilă.

Conștientizându-mi natura inconștientă instinctuală și demonică deopotrivă în cursul acelei dimineți, nu trebuie să surprindă pe nimeni faptul că, o săptămână mai târziu, ceea ce este, totuși, autentica esență a sufletului meu, orișicât de mică îi este proporția, a fost ajutată să se izoleze pentru ca, putându-se pune în contrast cu egoul mecanic inconștient, să poată judeca, delibera și lua o hotărâre în privința avansării și intensificării muncii interioare!

Și toate acestea se întâmplă, Marius, fiindcă întrebarea ”Cine sunt eu?” a atins, mi-e limpede, o coardă vibrantă în suflet!

apr. 272021
 

Marți, 27 Aprilie 2021

Azi-dimineață am adormit iarăși în dormitorul părinților mei în jurul orei 08:30, păstrând un nivel ridicat de luciditate pe parcurs. Nu m-am mai preocupat să îmi iau obișnuitele măsuri de precauție contra somnambulismului, adormind într-o poziție tare anapoda, cu cățelul stând cuminte la picioarele mele.

Dacă m-am văzut semi-conștientă dincolo de zidul somnului am găsit că era o ocazie bună de a pune în practică dedublarea astrală, dar curând după aceea am băgat de seamă că nu eram nicidecum singură. Nu prea vedeam clar, ci ca printr-o ceață neguroasă, dar chiar și prin acea semi-obscuritate specifică astralului inferior unde ajung cu mult mai des l-aam putut recunoaște pe Luciferul particular travestit în obișnuitele sale pijamale portocalii purtate de mătușa mea și de vărul meu în timpul anilor de demult ai copilăriei.

M-a împins de la spate, determinându-mă să îmi ridicc brațele, dar când am perceput acea ciudată mișcare ca și cum brațele fizice erau cele care se ridicau somnambulistic m-am speriat din nou, vrând să dau înapoi, chiar dacă aveam încredere în Luciferul particular că nu m-ar fi pus într-o încercare periculoasă, începătoare fiind. M-a dojenit că mă smiorcăi cam prea mult, făcându-mă să fiu atentă la întregul proces ca să îi înțeleg mecanismul, dar continuam să fiu tare speriată din cauza senzațiilor acelora neobișnuite ca să iau aminte la toate detaliile.

Când am deschis gura ca să vociferez la adresa severității Luciferului particular, am împroșcat energie din gură pe care mi-o simțeam foarte stranie, ca și cum era desincronizată de gura trupului fizic și alcătuită dintr-un altfel de substanță. Dacă am văzut că așa stăteau lucrurile, m-am mai domolit un pic, întinzându-mi brațele cu mai multă încredere. Nu pot explica ce și cum am simțit făcând acest lucru și nici Luciferul particular nu m-a lăsat prea mult să pierd timp degeaba, aburcându-mă în spinarea sa ca pe un sac de ciment pietrificat de frică ce eram și făcându-mă să simt dedublarea într-un mod mult mai evident.

Ori când acest lucru s-a petrecut propriu-zis, ceva s-a întâmplat și cu vederea mea care până atunci fusese neclară. Într-o singură clipită de ochi vederea mi s-a limpezit și mi s-a centrat, culorile s-au accentuat, lumina din jurul meu s-a intensificat, iar un anumit sentiment de mai multă libertate în mișcare m-a cuprins.
– Ai observat ce s-a întâmplat acum cu vederea ta? m-a întrebat el, punând un oarecare accent pe importanța acestui fenomen.

Puteam oare să îi răspund că nu observasem când fenomenul mă frapase foarte mult? Dar nu i-am spus nimic. Ne aflam acum în aer, într-un cartier cu blocuri cu specific românesc.
– Bine ai venit în Țara Minunilor, mi-a spus el, dar auzindu-i vocea m-am lăsat cuprinsă de nedumerire deoarece vocea lui suna întocmai ca vocea vărului meu și până și înfățișarea lui i se modificase în fizionomia vărului meu, determinându-mă să comit o gravă eroare.

M-am lăsat cuprinsă de mânie, o mânie care ardea mocnit în mine. Nu aveam chef să îl văd pe vărul meu și nici să îi aud vocea, așa că m-am răstit la Luciferul particular, zicându-i:
– Să nu te prind că îmi faci așa ceva! (o glumă proastă, vroiam să îi zic, travestindu-se în obiectul disprețului meu taman când reușisem, în sfârșit, să pătrund în lumina astralului superior ca să dau o raită în zbor locului!)

Și ca pedeapsă de a-mi fi pierdut cumpătul într-o clipită de ochi, Lucifer mi-a pus în cârcă umbra răutății și a mâniei mele ca să mă las călăuzită de ele în aceste încercări la care Ființa interioară profundă mă supune atât în lumile invizibile, cât și în lumea vizibilă și practică a materiei.

Dar ce a vrut să însemne modificarea aceea în vederea mea care se îndreptase atât de subit la cât de strâmbă fusese este un lucru la care încă mai cuget. (joc de cuvinte!!)

apr. 222021
 

Joi, 22 Aprilie 2021

În timpul meditației de azi-noapte Ființa reală interioară mi-a arătat cât de nefondată îmi este frica de a pierde această abilitate de a-mi imagina pusă foarte mult în evidență în condițiile deprivării senzoriale în care mă aflu, fiind complet oarbă, pixelii și puricii pe care îi văd la orice oră din zi și din noapte fiind cireașa de pe tort în timpul meditațiilor mele întrucât capătă inteligență, istețime și mobilitate, un fel de ”minions” din seria animată ”Despicable me”! Tot ce este legat de absența vederii mele este neînchipuit de creativ și de minunat, iar acesta și numai acesta este motivul pentru care îmi vine atât de greu să mă despart de orbire!

Dar azi-noapte condițiile recuperării vedderii fizice au fost cumva simulate, pixelii au dispărut, iar eu am perceput întunericul obișnuit dintr-o cameră după ce se lasă noaptea, iar draperiile sunt trase.

Ce a urmat după aceea a fost un real deliciu de fenomene pline de creativitate și de imaginație încât încep să mă las convinsă că, într-adevăr, Maestrul meu din interior nu duce deloc lipsă de resurse, arătându-mi în plus, pas cu pas și derulat cu încetinitorul, modul prin care pune cap la cap un mesaj pe care vrea să mi-l dezvăluie sub formă de imagine, camuflând conținutul mesajului în simboluri, metafore și alegorii cu diferite grade de dificultate pentru descifrarea lor.

Azi-dimineață, adormind iarăși după o noapte istovitoare, am primit două astfel de imagini. Prima îmi dezvăluia fizionomia exterioară în condițiile dobândirii virtuților cinstei, onestității și sincerității, iar pentru aceasta lasă-mă să mărturisesc că ce mi s-a arătat ca fiind posibil s-a preschimbat deja într-un deziderat sufletesc pentru care am să muncesc ca să devină aievea, așa cum m-am văzut fără pic de machiaj și fără nicio mască!

A doua imagine mi-a arătat limpede și clar, negru pe alb, ceea ce tot încerc să provoc de o bună bucată de vreme, anume o scenă care să exprime, prin delicatețea ei, iubirea adevărată dintre un bărbat și o femeie. Ei bine, imaginea respectivă tocmai iubirea sinceră o punea în valoare, iubirea dintre mine și el, sufletul meu pereche, iubire devenită posibilă după ce amândoi ne iertaserăm unul pe celălalt.

Cine nu iartă pe cine de vreme ce noi doi încă nu ne-am întâlnit, iar eu sunt și acum oarbă?

În afara acestor imagini am mai fost martoră la un fenomen nou și deosebit de interesant. Am perceput o nuanță foarte frumoasă a galbenului, însă sub o formă mult diferită de imaginile statice văruite în vreo culoare sau alta la care privesc ca la niște pereți sau postere lucioase. De această dată galbenul s-a manifestat ca un fel de tornadă, căpătând forma specifică de spirală cu punctul de plecare undeva în adâncul creierului meu și dezvoltându-și linia spiralată în cercuri din ce în ce mai largi, oprindu-se într-un colț al ochiului stâng. Nu îmi amintesc dacă am perceput fenomenul și în ochiul drept fiindcă multe, multe alte imagini au fost declanșate câtă vreme am stat cu ochii închiși până să adorm.

apr. 192021
 

Luni, 19 Aprilie 2021

În timpul meditației de azi-noapte amm perceput un singur pixel galben care a strălucit cu intensitate printre miliardele de pixeli ai ecranului la care privesc la orice oră din zi și din noapte. Vedeam foarte bine toți puricii de pe ecran, dar acesta galben, deși îngropat adânc printre ceilalți, sclipea gingaș. Era grăuntele de muștar al credinței mele.
– Să nu te îndoiești că nu am să găsesc alte căi ca să mă manifest în mod creativ, imaginativ și inteligent ca să îți vorbesc, mi-a spus vocea interioară atunci. Acest dar al vederii tale creative va dispărea, într-aadevăr, îndată ce îți vei recupera vederea trupească, dar tu nu trebuie să rămâi îndrăgostită de aceste prime tentative de manifestare ale imaginației și inteligenței mele fiindcă mă împiedici să fac binele pentru tine. Trebuie, așadar, să nu te mai îngrijorezi că am să dispar după ce vei vedea iarăși fiindcă n-are să se întâmple decât dacă tu te vei îndepărta din nou de mine!

Adevărul gol-goluț este că această abilitate de a-mi vedea organele interne și această oportunitate de a fi martoră la toate aceste fenomene atât de ghidușe din timpul meditațiilor care au legătură cu pixelii aceștia isteți pe care îi văd constituie principalele motive pentru care nu îmi doresc să văd din nou. Și dacă nu mi-ar fi fost corelată vindecarea de orbire cu revederea lui Marius pe care am aflat că îmi doresc să îl revăd ca pe nimeni altul, nu mi-aș mai fi bătut capul cu chestiunea recuperării vederii.

feb. 112021
 

<>
Joi, 11 Februarie 2021

În afară de aceste nemaipomenite momente de reculegere și de lupte corp la corp cu eurile descrise în partea anterioară a scrisorii mele, Lucifer mi-a făcut 4 oferte fățișe și extrem de seducătoare în acest an al lui 2020:
1. Mi-a oferit bani, lux și materie, fără nicio grijă pentru ziua de mâine.
2. Mi-a oferit incinerarea pe loc a câtorva euri foarte supărătoare.
3. Mi-a oferit vindecarea pe loc de orbire și ameliorarea senzațiilor acelora extrem de neplăcute pe care le simt în corp despre care ți-am vorbit în trecut.
4. Mi-a oferit întâlnirea pe loc cu tine, sufletul meu pereche.

La el, toate se fac pe loc și toate se află în puterea mâinilor sale și nu mă îndoiesc că poate face ce spune că poate face și, dintre toate ofertele, pe cea a vindecării am refuzat-o cu cea mai mare greutate. Apoi, refuzând vindecarea de orbire, mi-a făcut o altă propunere, poate cea mai tentantă dintre toate, lucru care s-a petrecut la începutuul acestui an. Timp de câteva zile mi-a arătat în timpul stării de veghe cum lui îi stă în putere să mă facă atât de hiper-conștientă de activitatea egoului pe care îl port în psihicul meu încât să observ cu precizie de milisecundă când un eu devine activ, preluând conducerea minții în timpul stării diurne. Realmente, de fiecare dată când mi se modifica starea de spirit, știam din cauza cărui eu mi se umbrea mintea fără nici cel mai mic efort de analiză introspectivă, auto-observare, meditație sau reflecție. Eram în permanență extrem de conștientă de procesele mele mentale și de activitatea egoului. Aceasta ar fi fost, într-adevăr, cea mai utilă unealtă ajutătoare în munca interioară, însă venea cu un preț extrem de costisitor: trebuia să resping oferta vindecării de orbire și să nu mai cer vreodată recuperarea ei, alegând să rămân oarbă. De ce fusesee impus acest preț? Mi-e greu să descriu cum, nevăzând lumea din exteriorul meu, de la atacul cerebral încoace am început să văd lumea din interior, ca și cum ochii mi-au fost întorși pe dos ca să văd ce este înăuntrul meu. Dar mai ales de când am făcut terapiile cu energie am devennit foarte conștientă de procesele interne, putând vedea în fiecare minut al zilei unde circulă energia, unde sunt blocajele energetice, cum arată și ce formă au, etc. Nu spun că doar simt fluxul de energie din corp, ci spun că, în plus, pot vedea traseul său în întregul meu corp! Nu neg ă această abilitate insolită de a-mi vedea organele interne din punct de vedere energetic este foarte utilă, iar pierderea ei mă frământă și probabil că se va pierde în momentul recuperării vederii trupești. Oh, și de unde să încep să descriu fenomenele interne pe care le percep în timpul meditațiilor care se datorează deprivării senzoriale? Dar această abilitate cu care m-am căpătat a fost de zeci de ori amplificată în timpul acelor zile nu doar fiind hiper-conștientă până și de cele mai subtile modificări ale stărilor mentale și emoționale, ci putând și vedea, realmente vedea, mișcarea umbrelor (a eurilor) pe ecranul la care privesc în fiecare minut al zilei! Mai-mai că mă convinsese să accept oferta unui 30-days-trial al acestei incredibile abilități de hiper-conștiență, dar am refuzat în cele din urmă, versiunea avansată a abilității dispărând curând după aceea. Vai, vai mie, câte alte oferte din această arie nu mi-a mai propus între timp! M-a pus după aceea în contact cu niște forme mentale foarte diferite față de umbrele obișnuite pe care le întâlnesc în timpul acestor încercări. Erau cu mult mai subțiri și cu o formă umană ușor mai pronunțată și, văzându-le, mai-mai că m-au păcălit să cred că erau din categoria ”celor buni”! Însă erau cele mai periculoase euri dezgropate vreodată întrucât erau linia extrem de subțire și de fină care se găsește la granița dintre bine și rău și care te vor face întotdeauna să devii din înger demon. Acel îndemn al demonilor minții (”haide, încearcă asta sau asta că nu ai să pățești nimic rău, încearcă o dată că nu se va întâmpla nimic rău, etc.”) se număra printre acele euri gri. Eram în zona gri, la limita dintre bine și rău și a fi fost conștientă în permanență de poziția mea pe această scală ar fi fost neînchipuit de util!

Cu toate acestea, demonstrațiile sale așa-zis gratuite ale puterilor sale nu au rămas fără efect. El nu îmi oferă decât mostre, însă numai acestea în sine au schimbat ceva în energia mea, motiv pentru care chiar și acum continui să tânjesc după atingerea degetului său vindecător, atât de puternică este tentația sa! Și tot atât de periculoasă este subtilitatea sa de fond!

Dar, observând eu insolitul în toată chestiunea aceasta a ofertelor sale cu care mă copleșește din abundență, am început să întrevăd, de pe la mijlocul lui septembrie, că Tatăl avea să Își facă simțită prezența în curând, intrând în scenă, ca să o spun într-un mod dramatic, în context cu pedeapsa mea karmică și cu orbirea. Și am fost foarte aproape de adevăr în deducțiile mele întrucât, de la 24 Noiembrie 2020 încoace, experimentez ceva în vise mai minunat decât orice, lucruri pe care le-am descris pe larg în seria de scrisori purtând titlul ”Cum nu m-am apropiat niciodată atât de mult de vindecarea mea”.

Sunt 3 luni de atunci și, aproape în fiecare noapte și dimineață, văd un soare imens proiectat pe bolta cerească a universului interior. Câteodată, când e și Lucifer în scenă, el se preschimbă într-un soare portocaliu, în nuanța soarelui când răsare dimineața. Apoi el se înalță, preschimbându-se într-unul galben (Logosul Solar și reflexia Sa, umbra Sa). Într-un alt rând, acesta galben s-a preschimbat într-unul albastru (Tatăl Cosmic Comun), iar cu altă ocazie s-a apropiat atât de mult de mine încât am intrat în interiorul soarelui și el în mine și ce am văzut și simțit acolo e dincolo de cuvinte descriptive fiindcă atunci L-am întâlnit pe Tatăl care venise să îmi comunice faptul că voi vedea în curând….

Dar oare ce poate să însemne acest ”în curând”? Cred că e cazul să continui să îmi biciuiesc mintea cu biciul voinței spre a o dresa să înțeleagă că ”în curând” nu poate însemna decât o săptămână, o lună, un trimestru, un semestru sau un an și că, oricum ar fi, înseamnă atât de puțin în comparație cu tot ce am trăit în ultimii ani. Trebuie că, atunci când încerci să îți iei destinul în propriile mâini, conform cu Voia Tatălui, cea mai mare provocare este să nu te împiedici pe ultima sută de metri, picând testul răbdării!

feb. 082021
 

Luni, 08 Februarie 2021

Sâmbătă noaptea spre duminică ochii mi-au fost inundați în valuri-valuri de culoarea galbenă. Nu a mai fost vorba despre lumină precum în numeroasele rânduri anterioaare, ci de clasica culoare a galbenului precum sunt petalele de floarea-soarelui în plină vară. A ținut așa de mult această infuzie de culoare încât am devenit conștientă, întrucâtva, de faptul că galbenul era absorbit de neuro-transmițătorii mei cerebrali prin niște fel de liniuțe semănând a bastonașe ca acelea pe care am învățat să le desenăm la școală, în clasa I. Am văzut aceste bastonașe împrăștiate peste tot în globul ocular absorbind galbenul ca un burete absorbind apa curgând la robinet.

În feluri asemănătoare am mai văzut roșul, portocaliul, albastrul și verdele!

În afara acestui spectacol delicios de culoare, ieri dimineață, în ziua de duminică, am dus o luptă încrâncenată cu energia luciferică manifestată sub forma bărbatului înalt, slab și blond, îmbrăcat în nelipsita lui uniformă portocalie, aspect sub care se manifestă de mai bine de un an. Din Lucifer vine forța noastră sexuală și vrând să o domin și să o controlez, m-am opus lui cu multă forță și cutezanță timp îndelungat. Și la un prim nivel de conștiință am izbutit să rezist tentației lui, dar cum el are acces la toate nivelurile scufundate ale subconștientului și inconștientului, nu i-a fost greu ca, accentuând numai puțin intensitatea notei ispitei sale și energiei sale, să îmi arate că, sub stratul de aparentă câștigată castitate, există slăbiciuni mentale inconștiente care continuă să mă facă extrem de vulnerabilă în fața ispitei și, implicit, făcându-mă să fiu susceptibilă la greșeală.

Cu alte cuvinte, mai este foarte mult de muncă până ce voi fi putut să domin dragonul, dACĂ voi reuși vreodată!

Așadar, devenise limpede că pierdeam lupta împotriva energiei luciferice ieri dimineață, în ciuda opoziției mele îndârjite. Dar spre finele luptei, o lumină extrem de strălucitoare și incandescentă a coborât din cer, luând forma unei stele de un colorit luminos extrem de intens, apropiindu-se de mine. Nu am știut cum să reacționez în niciun fel, așa că am stat locului, privind la strălucirea stelei. Era limpede că nu era Logosul Solar, Tatăl Ceresc, dar avea forma unui corp astral.

Când am stat față în față, s-a preschimbat imediat, adoptând o nouă, dar foarte stranie înfățișare. În locul globului imens de lumină de dinainte priveam acum la copia fidelă a unuia dintre cei 6 temniceri ai minții despre care am scris în scrisoarea cu același nume, ”Cei 6 temniceri ai minții”.

Deși văzând strălucirea stelei care îmi asigurase un incomensurabil sentiment de siguranță, scăfârlia cea chelioasă a unuia din cei 6 temniceri care afișa un rânjet malițios care stătea chiar în fața mea m-a înspăimântat teribil, punându-mă în gardă. Emana o vibrație atât de joasă și de sinistră încât am vrut iarăși să întorc spatele încercării la care eram supusă, fugind mâncând pământul.
– Nu îmi place de tine, i-am spus arătării cu chip de om care plutea în spațiu dinaintea mea. Nu îmi place deloc de tine!

Și poate că aș mai fi stat la povești cu hâda căpățână de temniceri de dimensiunea unui dovleac uriaș dacă nu m-aș fi trezit curând după aceea, simțindu-mă speriată de-a binelea.

Fără prea multe ocolișuri deductive, am înțeles că arătania imensă proiectată în fața ochilor mei fusese intelectul. Păcat, mare păcat că nu am fost mai curajoasă în timpul acestei confruntări fiindcă, în fond, nu era vorba decât despre adorabilul, mult iubitul și neprețuitul meu intelect pe care atâta îl slăvesc câteodată, admirându-mi până la venerație inteligența și facultățile intelective! Dar vai, vai, vai, ce oroare a fost să văd adevăratul chip al starului pe care îl credeam bun de pus pe Walk of Fame când bun de pus este numai la coșul de gunoi!