(acest text trebuie corectat și completat cu câteva idei suplimentare pe care nu mai reușesc să mi le pun în ordine, multe sub-părți ale acestui text rămânând neîncheiate)
August-Septembrie 2022
M-am văzut nevoită să descriu toate aceste detalii care țin foarte mult de emoție și de suflet, cu toate că începusem să scriu acest text despre corpul fizic și despre corpul de energie vitală, punând atât de mult accent pe chestiunea deschiderii și purificării meridianelor corespunzătoare circuitului vederii. Dar Ființa Intimă nu și-a îngăduit nicio clipă să își piardă timpul cu mine, făcându-mă să cred că tot acest circuit se va reface de la sine, în mod mecanic și automat, cu sau fără ajutorul bisturiului Său, iar anumite cuvinte mi-au fost comunicate în timpul meditației mele pentru a mi se clarifica faptul că, deși mecanismul vederii este programat să se declanșeze precum un explozibil, un chibrit și o scăpărătoare sunt de o irefutabilă necesitate pentru ca acest lucru să se întâmple.
”Şi iată, s-a făcut lumină! Suntem orbiţi de atâta lumină! Explicaţia devine mai dificilă… fiindcă plecăm din puncte de vedere diferite…”
Într-adevăr, explicația acestor lucruri devine din ce în ce mai dificilă, mai ales când teoriile despre punctul de plecare al vederii sunt, pentru unii, de nezdruncinat, neadmițând puncte de vedere diferite. Nu am folosit întâmplător repetiția acestei expresii, ”puncte de vedere diferite”, fiindcă în aceste cuvinte stă tot comicul situației mele. În mod clasic, mecanismul vederii se ”configurează” în două etape, prima fiind cea optică ce ține de partea fizio-electr-o-chimică a organului vederii, în timp ce a doua etapă este psihică, ținând de interpretarea mesajului vizual în scoarța cerebrală. Acest simplu și banal cuvânt, ”psihic”, pare totalmente nealterabil în vocabularul medical oftalmologic. Termenul de ”etapă psihică” este o pură conveniență pentru termenul de ”mecanică”, deci de ”automatism” și de ”reflex”. Altfel spus, vedem fiindcă vedem din fabrica geneticii, nu fiindcă vrem sau nu să vedem. Dacă mecanismul vederii ar fi depins de dorințele și de preferințele noastre, nu încape dubiu că unii ar fi ales, poate, să își configureze organul vederii, prin alterarea simțului cromatic ce ține de celulele-neuroni numite ”conuri”, pentru a vedea lumea în culoarea sepia sau în alb și negru, conduși de o inconștientă melancolie sau tristețe în privința nuanțelor vieții. Chiar mie mi-a fost sugerată această idee de către unii cunoscuți: ”Ce interesant ar fi ca, văzând din nou, să vezi totul în alb și negru!” Pentru medicina convențională este de neadmis ca emoția să poată configura într-atâta simțul vederii încât ochiul să nu mai vadă deloc. Orișicât de puternică este influența emoției asupra corpului fizic, nu se acceptă că ea singură poate altera mecanica sau automatismul vederii. În aceste convenții riguroase adoptate de medicina clasică a stat o bună parte a dramei mele întrucât explicațiile mele despre cum simptomele orbirii se manifestaseră imediat după un puternic șoc emoțional nu satisfăceau deloc nevoia medicilor de a găsi cauza orbirii într-un factor chimic, pur fiziologic. În mod convențional, s-a adoptat ipoteza traumatismelor cranio-cerebrale ca posibile cauze ale alterării organului vederii, accidentele, loviturile puternice și operațiile numărându-se printre aceste traumatisme. În chip straniu, un șoc emoțional nu face parte din categoria acestor traumatisme, neadmițându-se ca forța unui astfel de șoc să echivaleze cu forța unui pumn lovind osul cranian. În ciuda acestor conveniențe, șocul emoțional pe care l-am suferit pe 1 Noiembrie 2013 a jucat rolul pumnului care m-a lovit în moalele capului. Într-o meditație scurtă făcută aceste zile, Ființa Profundă m-a călăuzit, prin tehnica mersului invers, deci a regresiei, în câteva amintiri refulate în subconștient, aducându-mi-se în atenție faptul că am perceput de-a lungul vieții, din copilărie și până de curând, că trădarea încrederii mele în unii oameni care îmi erau dragi sau apropiați, familie, rude, prieteni și cunoscuți ale căror farse, șicane și bătăi de joc mie îmi apăreau drept acte de cruzime față de mine a avut forța unor pietre aruncate drept în capul meu, direct în sistemul meu nervos. Dar să încetăm cu evocarea trecutului despre care am scris sute de pagini până acum când rostul acestor rânduri este să aducă lumină asupra modului cum percep reconstituirea acelei zile de coșmar de acum aproape 9 ani de la efect la cauză și de la cauză la efect, consecințele atacului cerebral părând a fi ireversibile pentru atâția câți m-au consultat de-a lungul anilor.
Nu m-am raportat întâmplător la celulele-neuroni cunoscute sub denumirea de ”conuri” în paragraful anterior. Acestor neuroni le sunt caracteristice simțul cromatic și simțul formelor. Pe lângă acestea, de o vitală importanță în transmiterea mesajului vizual la scoarța cerebrală sunt și celulele-neuroni cunoscute sub denumirea de ”bastonașe” cărora le este caracteristic simțul luminos. Să recapitulăm faptul că aceste celule-neuroni se află, alături de alte două tipuri de celule, în cele 10 straturi care alcătuiesc retina, o membrană de tip nervos. S-a convenit, din punct de vedere medical și științific, că excitantul specific al acestor celule-neuroni este radiația electro-magnetică, adică lumina compusă albă, alcătuită din particule foarte fine cunoscute drept fotoni sau cuante de lumină care pătrund în ochi din exterior prin mediile transparente și refrigente. Nu voi insista în legătură cu descrierea mecanismului vederii din punct de vedere științific, aceia care vor să se documenteze pe acest subiect vor găsi titluri de cărți și articole în bibliografie. Important de reținut este faptul că s-a convenit că această proprietate piezoelectronică a neuronilor dă posibilitatea transformării luminii în energie electrică care transmite mesajul vizual la scoarța cerebrală, unde se formează imaginea prin mecanism psihic.
Din punct de vedere științific, altă alternativă prin care să se configureze simțul vederii nu există. Firește, niciun manual medical nu a catalogat drept sursă de lumină decât pe aceea exterioară ochiului și perceptibilă acestuia, fiindu-i excitantul specific, precum am menționat cu un paragraf înainte. Mărturiile Sfinților și ale personajelor Cărților sacre aparținând tuturor religiilor lumii care atestă că au văzut, în vise și în viziuni sau vedenii, o prezență non-fizică a cărei lumină extraordinar de puternică i-a făcut să simtă că orbesc sunt o pură mitologie sau chiar mai rău de atât, un simplu basm, o halucinație. Prea multa lumină care vine dintr-o altă dimensiune ca să devină perceptibilă ochilor închiși ai vreunui ales sau privilegiat pentru a-l orbi a devenit sursa celor mai usturătoare ironii și sarcasme ale omului profan.
Totuși, mesajul primit în cursul meditației mele se referă tocmai la această sursă de lumină, ”atâta lumină care ne orbește și care pleacă dintr-un punct de vedere diferit”, deci diferit de punctul de vedere al cercurilor medicale și științifice pentru care ipoteza existenței unei astfel de surse misterioase și inepuizabile de lumină nici nu merită osteneala cercetării și experimentului. Tot ce s-a constatat este pură mecanică cosmică. Dar pentru autenticul mistic, să găsească în el însuși acest izvor de lumină este scopul întregii sale existențe. În limbaj alchimic, energia sexuală transmutată se transformă în lumină. Aura orbitoare a sfinților este energia lor sexuală transmutată și transformată în lumină.
A fost imperios necesar să apelez la aceste noțiuni teoretice împrumutate din articole medicale de specialitate ca să lămuresc faptul că, dincolo de explicația pur spirituală a enunțului ”suntem orbiți de atâta lumină”, acesta trimite direct la simțul luminos, caracteristic celulelor-neuronale numite ”bastonașe”. Cât m-a costat, Bunule Dumnezeu, cât m-a costat să înțeleg că straniul colorit al ecranului plin de pixeli luminoși la care privesc în fiecare minut al stării de veghe este un rezultat al altterării acestor neuroni, al conurilor și al bastonașelor, încât acum se explică de ce anumite percepții datorate abilității de hiper-conștientizare a acțiunii energiei în corpul meu au avut ca punct de focus tocmai aceste celule-neuronale, lucru despre care am scris în anii anteriori!
Joi, 03 Decembrie 2020
(…) ochi, sâmbătă dimineață nu s-au mai reverberat în ochii interiori, ci direct în cei fizici. Mi-e tare greu să explic cum a fost,, dar până în acea dimineață nu am mai avut atât de pronunțată conștiința propriilor ochi fizici, deși în anul 2014 eram conștientă până și de procesul de drenaj al sângelui din globii oculari. Sâmbătă dimineața, însă, eram conștientă de celulele din interiorul ochilor. Eram acele celule. Eram inteligența lor,, iar conștiința spirituală dispunea de abilitatea de a coda, după punul plac, această inteligență celulară. Efectiv, priveam la o suită de imagini care veneau din interiorul ochilor, din pereții lor, din centrul lor, din profunzimea lor. Era uluitor căci îmi aminteam foarte precis că ochii sunt de dimensiuni foarte mici și, totuși, spațiul celular din interiorul lor părea infinit!
Mai mult decât atât, am apelat la aceste noțiuni teoretice ca să accentuez nota asupra etapelor formării simțului vederii dintre care am distins etapa optică și etapa psihică. Ceea ce displace științei este să admită că această etapă psihică poate fi influențată și de alte forțe decât de către factorii genetici, chimici, fiziologici, etc. Dar cauza orbirii mele își are rădăcina în etapa psihică, în timp ce efectul s-a răsfrânt în etapa optică. Cu alte cuvinte, lovitura șocului a plecat din mecanismul psihic și s-a oprit în fundul de ochi. Să nu ne mai raportăm de aici înainte la medicina convențională. Diagnosticul său crud este categoric: efectele sunt ireversibile, orișicât de mult s-ar corecta cauzele. De aici înainte să folosim, în schimb, limbajul cosmic ca să ne raportăm la această realitate a unui Univers în care orice este posibil, Universul însuși răspunzând rândurilor pe care le scriu prin aceste cuvinte parafrazate dintr-o carte pe care o ascultam cu câteva ore înainte care descriu nu numai cauza orbirii și a surzeniei mele, ci și mijlocul de a face ca aceste efecte să fie reversibile:
”De privit poţi să priveşti cât vrei şi de auzit la fel.”
”A vrea sau a nu vrea”, iată secretul universal al artei manifestării! Dar cum nu caut să scriu vreun tratat despre cum putem obține lucruri materiale prin masterizarea artei manifestării, mă voi concentra pe ideea că ”a vrea sau a nu vrea” se poate raporta inclusiv la vedere și la auz, noi putând vedea și auzi atât timp cât vrem acest lucru. Sau atât timp cât nu îl vrem, caracterul general-valabil al constatărilor mele putându-se aplica tuturor formelor de deteriorare a sănătății în care un factor psihic subconștient sau inconștient este cauza bolii. Astfel voi trece în continuare în scris unele din cele mai deosebite experiențe pe care le-am trăit în relație cu orbirea, toate fiind episoade recurente ale explorării subconștientului meu prin care mi s-a dovedit faptul că orbirea mea nu a avut nicio cauză misterioasă și imposibil de depistat, în ciuda faptului că a ridicat atâtea semne de întrebare și că a rămas un caz nerezolvat din perspectiva diagnosticului medical. De mai multe ori în cursul ultimilor 3 ani am trăit un episod regresiv în subconștientul meu care mi-a sporit, gradual, puterea de a înțelege cauzalitatea, automatismul și mecanismul propriei boli.
În timpul fiecărui astfel de episod sunt pusă în fața unor scene la care trebuie să privesc, ele fiind deosebit de neplăcute, de agresive și de violente, înfățișând unele din cele mai odioase cruzimi, copii fiind bătuți și molestați, femei fiind atacate și violate, scene de zoofilie, cea mai frecventă imagine fiind aceea a unui anume tip de bărbat pe care îl asociez cu imaginea vie a celui mai degenerat pervers, lista putând continua. Rareori am putut privi la aceste imagini fără să nu mă las dominată de un sentiment foarte puternic care mi-a fost adus în atenția conștiinței, treptat-treptat, putându-i studia conținutul pentru a-l putea conștientiza și înțelege. Astfel pot mărturisi că sentimentul care mă domină este o recunoaștere a faptului că scena la care privesc este atât de dezagreabilă încât nu pot suporta, cu niciun preț, să mă uit la ea. În clipa în care acest sentiment de dezgust se face simțit percepției mele, instinctul îmi cere să închid ochii ca să nu mai văd actul de cruzime la care sunt martoră. Repetiția acestui episod regresiv mi-a îngăduit să dobândesc conștiința faptului că, în clipa când închid ochii ca să nu mai văd, știu că acest lucru înseamnă că voi orbi. Regresia repetată în această stare de conștiință mi-a dezvăluit că automatismul nevoii mele de a închide ochii ca să nu mai privesc la scene de cruzime este unul atât de mecanic, încât s-a dezvoltat un fel de reflex pe care nu îl pot numi altfel decât așa cum l-am perceput, fiindu-mi adus în atenția conștientului din regiunea sa subconștientă: reflex al orbirii. Realmente mărturisesc acest fapt concret: în acele clipe, sunt conștientă de faptul că, închizând pleoapele ca să nu mai văd ceea ce mi se pare crud și dezgustător, voi orbi. Mai mult decât atât, conștientizarea și înțelegerea faptului că există acest reflex al orbirii în subconștientul meu mi-au atras atenția și asupra altor aspecte ale acestui mecanism psihic pe care le-am putut constata datorită repetării regresiei, cu toate că simt că Ființa mea profundă nu mi-a îngăduit să ating încă limita extremă a acestei regresii la capătul căreia voi descoperi, indubitabil, un arhetip instinctual, deci un ”pattern of behaviour”. Tot ce pot face este să enunț rezultatul constatărilor mele de până acum, aflându-mă în această etapă a cunoașterii de sine în care mi se dezvăluie cauzele subconștiente ale karmei mele.
Prin prisma acestui adevăr legat de treptele la care regresia poate ajunge în mormântul subconștientului, voi adăuga faptul că un alt sentiment, chiar mai puternic decât cel descris anterior, îmi domină conștiința în aceste clipe în timpul cărora aceste simulări onirice mă forțează să privesc la scene dezagreabile, fiind în strânsă legătură cu simțul meu moral. Altfel spus, în încăperea subconștientă care precede acest reflex al orbirii, am descoperit un conflict foarte puternic în aceste trepte scufundate ale conștiinței mele, conflict pe care îl pot descrie astfel:
1. Conștientizez faptul că reflexul de a închide ochii ca să nu mai văd ceea ce mi se pare dezagreabil mă va orbi, consecință asupra căreia simt că nu am foarte multă putere. Simt că nu am suficientă forță interioară ca să mă pot opune acestei nevoi copleșitoare de a închide ochii.
2. Cu toate acestea, a devenit perceptibil conștiinței mele faptul că o alternativă este posibilă, instinctul propunându-mi să îmi păstrez vederea, dar să întorc spatele scenelor de cruzime care îmi rănesc ochii, refuzând să mai privesc și prefăcându-mă că nu am văzut nimic.
3. Această alternativă propusă de instinct nu satisface, însă, simțul meu moral fiindcă mi se pare o lașitate. Cu alte cuvinte, mi-a devenit perceptibil faptul că refuz și alternativa de a orbi, și alternativa de a întoarce spatele, conflictul survenind în această etapă în care nu știu ce să fac. Atunci o a treia alternativă mi se propune, însă ea îmi cere să mă implic în mod activ, din cauza simțului moral, în scena la care privesc. Această identificare cu drama și implicarea în scena ei mi-au alterat simțul dreptății. Alterarea simțului dreptății a devenit o cauză karmică pentru că a generat ură. Drama cu care m-am identificat și în care m-am implicat este legată de războiul sexelor. În această etapă conștientizez faptul că mă aflu sub puternica influență a impresiei că lumea este un eșec al Divinității în care nu mai văd niciun fel de dreptate. Nevoia de a satisface simțul dreptății și simțul justițiar este motivul pentru care am putut accepta adevărul spiritual al karmei și al metempsihozei, deci al reîncarnării. Tot din nevoia de a satisface aceste două simțuri au izvorât și dorința mea de a mă face avocat dinn copilărie și, mai apoi, înclinația mea spre jurnalism și științele comunicării pe care am avut-o în această viață. Soluția acestui conflict mi-a fost deja dezvăluită, motiv pentru care voi reveni la acest subiect în câteva paragrafe.
4. Ce mi s-a dezvăluit în încăperea subconștientă următoare a acestui conflict este deosebit de relevant. Revolta interioară generată de simțul moral față de tot ce văd ca fiind odios și crud în afara mea se întoarce împotriva mea în această încăpere subconștientă în care am percepția auto-imaginii. Mă revoltă propriile limitări, propria neputință de a face mai mult. Repulsia și dezgustul față de lucrurile exterioare care mă oripilează se întorc împotriva mea, în această încăpere simt repulsia și dezgustul față de mine însămi. Procesele psihice din această etapă generează un al doilea conflict intern, raportat la propria individualitate. Ce văd în exteriorul meu devine vizibil în interior. Cruzimile, agresiunile, violențele, trădările, farsele percepute cu ochiul liber pe care nu suport să le mai văd se interiorizează. În această etapă îmi devine cunoscut faptul că abuzurile, trădările și volențele se raportează la propria persoană, eu singură sunt atacatorul, agresorul, trădătorul și victima în același timp. Revolta interioară este atât de puternică întrucât conștientizez faptul că îmi bat joc de mine însămi și de viața mea. Mă trădez singură. În această încăpere s-a declanșat criza de conștiință trăită în ziua când am suferit atacul cerebral care mi-a marcat atât de mult existența. Să ne reamintim faptul că întrebările existențiale pe care mi le-am pus în acea zi nu au fost în legătură cu ce făcuse J.B. în acel context, nu pe el îl supuneam judecății și condamnării, ci cu ce făceam eu în acel context: ”Cătălina, ce faci aici? Ce faci cu viața ta?” Altfel spus, ceea ce nu mai suportam să văd în exteriorul meu își avea o copie identică în interiorul meu. Ceea ce nu am mai putut suporta să văd în acea zi a fost propria imagine reflectată în oglindă. Soluționarea acestui conflict este în strânsă legătură cu răspunsul la întrebările pe care mi le-am pus în acea zi de acum aproape 9 ani, fiind marele miracol al vieții mele și dovada vie a Milei lui Dumnezeu deoarece a îngăduit sufletului meu să se trezească și să înceapă să dobândească conștiință de sine.
5. Pentru mulți dintre aceia care ajung până în acest punct, viziunea din oglindă le apare atât de odioasă încât nu numai că vor refuza să admită că ei înșiși sunt agresorii și trădătorii, dar vor refuza cu vehemență și să recunoască faptul că ei înșiși sunt capabili de a comite delicte asemănătoare. Dar necesitatea de a studia cauzalitatea karmică a unei boli sau a unei circumstanțe de viață oarecare trebuie să meargă până la adevăr. Nimic nu se rezolvă cu jumătăți de adevăr. În acest sens, etapa descrisă la punctul 4 se extinde într-o altă încăpere în care Ființa Profundă m-a condus de mai multe ori de-a lungul anilor, inclusiv în cursul acestor zile, necesitatea de a mă confrunta cu mine însămi fiind vitală pentru a conștientiza și înțelege, în mod intim și profund, acel conținut subconștient sau inconștient refulat și îngropat. Plecând de la conștientizarea faptului că eu însămi sunt agresorul și trădătorul propriilor valori și principii morale, Ființa Intimă m-a condus în regiunea abisală a acestor procese psihice, dezvăluind conștiinței mele o a doua auto-imagine, cu mult mai odioasă: eu însămi sunt agresorul, pedofilul, violatorul și degeneratul capabil să îi abuzeze pe cei din afara sa. Când, în cursul acestor zile, Ființa Intimă mi-a dezgropat acest eu din inconștient, mi l-a adus în atenție legat de mâini, precum un prizonier, fappt ce nu putea decât să semnifice că identificarea și izolarea sa în inconștientul meu se făcuseră cu succes, cu un singur și unic scop, acela al condamnării și al dezintegrării totale. Alipind această umbră a inconștientului de mine, Ființa Profundă m-a forțat să mă identific cu mecanismul și cu automatismul umbrei, eu devenind această umbră. În numai câteva secunde m-am îndepărtat substanțial de orice formă de discernământ și de simțul moral, singurul meu interes fiind acela de a-mi satisface plăcerea pe care o percepeam drept o necesitate compulsivă. În câteva scene care s-au succedat foarte rapid în conștiința mea, am răspuns mai multor nevoi ale acestei umbre inconștiente, dând curs tuturor impulsurilor sale. Astfel am agresat și am molestat copii, am acostat tinere fete și le-am molestat, etc., făcându-le pe toate fără să simt remușcare sau vină sau că este necesar să le cer voie, toate acțiunile mele îmi păreau firești, normale, convingerea mea fermă era că victimele mele ar fi trebuit să simtă plăcerea pe care și eu o cunoșteam. Într-un rând anterior, regresia a mers până la a atinge animalitatea acestui tipar de comportament, arhetipul instinctual al animalului de pradă. Dar în cursul acestui ultim episod, regresia s-a oprit înainte de a atinge nivelul instinctual animalic întrucât sufletul meu, prezent și treaz fiind, dezgustat de el însuși, s-a opus influenței acestui arhetip pentru a ieși în afara sa. Rugându-mă Mamei Divine Kundalini și strigând după ajutorul Său, am revenit la starea de conștiință obișnuită, băgând de seamă că umbra inconștientă încătușată care stătea la câțiva pași de mine nu mai avea nicio influență asupra mea, Ființa Reală interioară o ținea sub control. Prizând destul curaj după atâtea experiențe legate de egoul animalic inconștient și mânată de o anume curiozitate legată de auto-cunoaștere, am cerut Ființei Profunde în felul următor: ”Vreau să știu de unde vine această pornire, ce anume a făcut-o să miște. Cred că mi-am câștigat dreptul de a mă întoarce în acea viață anterioară ca să aflu ce s-a întâmplat.” Cunoșteam prea bine faptul că ce primisem era o mostră a mecanicității a acestui arhetip. Însă arhetipul avea nevoie de o circumstanță subiectivă care să îl pună în mișcare. Ori eu tocmai la acea experiență subiectivă vroiam să ajung, amintindu-mi de ea. Eram destul de sigură că rugăciunea avea să îmi fie ascultată și dusă la îndeplinire, fiind pregătită să mă las cuprinsă de acel cutremur intern care îmi zguduie pământul filozofic și care îmi anunță dezgroparea unei amintiri. Când cutremurul acesta m-a cuprins, eram deja încântată, însă regresia nu a mers înapoi decât până la o scenă pe care nu o pot numi nicidecum îndepărtată. M-am trezit, în acele clipe, în sufrageria din casa lui J.B., stând întinsă pe canapea, în brațele sale, scenă încă proaspătă în memoria mea. Pe moment, m-am rușinat destul de mult revăzându-mă în această ipostază, când eu aș fi vrut să accesez o amintire mai veche. Dar când imaginea tatălui meu a înlocuit-o pe cea a lui J.B., mi-a devenit limpede faptul că, pentru a ajunge la circumstanța inițială care a determinat mișcarea acestui arhetip în inconștientul meu, trebuia să aplic tehnica mersului înapoi începând cu acea scenă dintre mine și J.B., întinși pe canapeaua din sufrageria sa. Nu am făcut încă această practică, dar nu există dubiu că acest indiciu se referă la chestiunea karmei saya (sexuală), fiind vorba de căsătoriile mele interesate cu bărbați maturi, eu fiind încă o fată foarte tânără. Când Ființa Profundă a alipit de mine această umbră încătușată, mi-a spus: ”Iată, acesta este acel ”Boogie Man” al tău!” ”The Boogie Man” este creatura mitologică ce bântuie visele copiilor din toată lumea, de secole, pentru a-i teroriza și pedepsi pentru tot felul de greșeli, mai ales pentru lene, încăpățânare, obrăznicie și neascultare. Revelarea și conștientizarea acestui coșmar al copilăriei vor desemna o mare izbândă sufletească pentru că, în repetate rânduri, regresia se lovește de acest zid al copilăriei, dincolo de care nu mai trec ca să mi se descopere adevărul și lanțul cauzalității karmice. Cu alte cuvinte, acest ”Boogie Man” al meu constituie cauza karmică pentru care am început să primesc pedepse corporale începând cu perioada copilăriei, o amintire de acest fel fiindu-mi dezgropată în urmă cu un an, amintirea în sine marca începutul fugilor mele din sânul familiei din cauza pedepselor corporale și al vagabondajului meu, cariera mea de bază fiind aceea de cerșetor și de spărgător, acestea fiind aspecte ale arhetipului instinctual al animalului de pradă, toate acestea fiindu-mi reamintite anul trecut prin câteva regresii în vieți anterioare. Important de reținut este motivul pentru care am început să primesc aceste pedepse corporale în copilărie, cauza dezvăluită anul trecut fiind o anume pasiune pe care o manifestam pentru botanică, deci pentru flori și plante, fapt ce va fi lămurit mai târziu, fiind vorba de o cauză karmică mult mai veche decât ura.
6. În orice caz, când această auto-imagine degenerată este identificată, este imperios necesar să se identifice și influența acestei imagini arhetipale în propria personalitate. Ființa umană nu are nevoie decât de un minut de neatenție pentru a proiecta în lumea vizibilă pe monstrul din interior, generându-se acel adevăr spiritual care enunță următorul fapt: ”Ceea ce este în interior se vede în exterior, în oamenii pe care îi întâlnim și pe care îi atragem și în circumstanțele pe care le trăim, interiorul este o oglindire a exteriorului, iar exteriorul este o oglindire a interiorului.” Acest fapt mi-a fost revelat în timpul acestei ultime incursiuni descrisă la puncctul anterior, făcându-mi-se cunoscut modul cum inconștientul acostează și agață esența sufletului uman pentru a o corupe, precum procedează un agresor care acostează un copil. Vocea arhetipului inconștient, masculină, era terifiant de mieroasă, de seducătoare, de insinuantă și de subliminală. Vocea Buddathei, în schimb, era inimaginabil de cristalină și de inocentă. Posedam voință conștientă și discernământ. Cu toate acestea, mierea din acea voce bărbătească era copleșitoare. Îmi oferea plăcerea. De-abia de m-am putut împotrivi. În secunda următoare am rupt legătura cu realitatea spirituală, simțind că voința mea cedează dominației unei voințe mai puternice. Ca rezultat, m-am lăsat coruptă. Buddatha se pervertise, picând în tentația inconștientului care căuta să se exprime în afara sa, în lumea vizibilă, penetrând conștiința printr-o vulnerabilitate a sa. Mi-e silă de mine însămi gândindu-mă la delictele pe care le-am comis de-a llungul atâtor vieți în serie din cauza acestui arhetip și de care nu îmi amintesc ca să mă pot căi, dar la modul particular, experiența regresivă de până acum mi-a dovedit că influența acestui ”pattern of behaviour” asupra sufletului meu a dus la degenerarea simțului moral, descoperind atât în scoarța de suprafață a psihicului meu, cât și în regiunile sale abisale că ideea relațiilor sexuale dintre fete foarte tinere și bărbați maturi nu mi se par nici nepotrivite, nici nefirești. Dar am lămurit deja faptul că toate acestea izvorăsc din recurența căsătoriei mele cu un bărbat matur, marele meu defect de personalitate fiind acela că sunt atrasă sexual, încă de mică, de bărbați maturi. Aceasta este cauza principală pentru care, din Milă, pentru a mi se da o nouă șansă, eliberându-mă din această recurență nefastă, Divinitatea îmi dă o iubire foarte mare și imposibil de egalat, aceea pentru sufletul pereche cu care sunt conectată în chip mistic, intim și profund.
7. Am lămurit, în capitole trecute, faptul că imaginea războiului este cauza principală care mă împinge către căsătorii în care mă adăpostesc, această imagine a războiului fiind numai o imagine din multe altele corespunzând descrierilor făcute la punctul 1 și 3, căsătoria în sine fiind lașitatea descrisă la punctul 2, deci oferta propusă de instinct care să mă ferească din a fi o victimă a unor circumstanțe asemănătoare. Acest lucru se întâmplă fiindcă eul se transferă pe o treaptă evolutivă, creându-se oportunități pentru ca vechiul eu de cerșetor și de spărgător să învețe să pătrundă în casele oamenilor pe ușa din față, iar nu pe cea din spate sau pe geam, obținând slujbe în menajul casei pentru început pentru a deveni, în cele din urmă, soție și stăpână a casei. În aceste condiții încep formarea și educarea lui ”madam”, deci a doamnei inconștiente, a eului impregnat de orgoliu feminist. Pătrunzând în sfere intelectuale mai înalte prin educația și învățătura primite în casele stăpânilor și, ulterior, ale soților săi, eul dobândește o puternică nuanță feministă din cauza rezistenței anti-feministe pe care societatea patriarhală o manifestă inclusiv în mediile sale sociale superioare. În această încăpere subconștientă încep să simt insulta, jignirea și ofensa pe care masculinul le adresează neputinței mele de a face altceva în viață decât să mă căsătoresc și să procreez, acestea datorându-se exclusiv faptului că sunt femeie. În această etapă începe să înflorească, prin urmare, propria înclinație spre feminism, eul aflându-se sub puternica influență a impresiei că limitarea accesului sexului feminin la educație, învățătură și arte este un fapt incorect și imoral. În această încăpere încep să văd imaginea profundă descrisă la punctul 1, deci imaginea pe care nu mai suport să o văd, aceea a copiilor abuzați și îndeobște a fetelor a căror singură utilitate este aceea a reproducerii și a satisfacerii nevoilor sexuale și a plăcerii bărbaților. Începe să prindă rădăcini dezgustul pentru această realitate care mi se înfățișează a unei societăți care nu acordă niciun drept femeii decât prin bărbat, nici măcar dreptul la a ști să scrie și să citească. Orgoliul feminin rănit se manifestă mai ales în plan intelectual, resimt insulta văzând că valoarea unei femei este redusă la proprietatea de a fi virgină în noaptea nunții, iar nu la calitățile sale intelectuale, artistice, etc.
8. Ce mi s-a dezvăluit în etapa următoare a acestor procese psihice este deosebit de relevant pentru limpezirea cauzalității karmei mele. Imaginea descrisă la punctul anterior este completată de o imagine cu mult mai întunecată. În această încăpere subconștientă încep să înțeleg faptul că limitarea accesului sexului feminin la educație nu este impusă numai artelor, științelor și literaturii, ci și spiritualității, a cunoașterii lui Dumnezeu. Această imagine mi-a fost adusă în atenția conștiinței, sub aspectul său abisal, în dimineața zilei de 12 August, fiind imaginea de coșmar care a dictat scenariul ultimelor mele vieți încarnate, înlocuind aproape în întregime celelalte imagini cuprinse la punctul 1. Această călătorie în inconștient a fost ca majoritatea celorlalte de dinainte. Un detaliu a fost diferit, anume percepția mea asupra spațiului inconștient în care am fost ajutată să pătrund. izolarea mea era ermetică, iar escortarea mea s-a făcut în maximă siguranță. Nu am perceput, până aproape de sfârșit, nicio influență asupra sufletului meu a mecanismului inconștient pe care îl accesam, precum s-a întâmplat în experiența descrisă la punctul 5, implicând arhetipul instinctual al animalului de pradă. Existau motive întemeiate pentru care Ființa Profundă mă proteja atât de mult. Căci ce mi s-a dezvăluit ochilor în acea încăpere a inconștientului a fost tragedia istoriei pe care nu o pot rezuma decât astfel: abuz de putere religioasă auto-asumată de către călugări și preoți care și-au asumat și rolul de călăi. Trebuie să se înțeleagă, prin această expresie, că ce mi s-a dezvăluit a fost genocidul milenar planetar auto-asumat de către o mână de oameni în numele unui Dumnezeu intolerant și ucigaș. Spre sfârșitul călătoriei, Ființa Profundă a ridicat scutul Său protector din jurul meu pentru numai o clipită de ochi, fapt care a permis ca influența acelui mecanism psihic inconștient să devină perceptibilă sufletului meu, contagiindu-mă pentru o clipă. Începusem, dintr-o dată, să simt nevoia nesățioasă de a mânca carne de om, făcând chiar gestul de a mușca din brațul Maestrului Interior care mă înconjura. Devenisem, prin urmare, un antropofag primitiv și lipsit de discernământ. După acest moment de aparentă neatenție, Ființa reală interioară și-a lăsat brațul în jos, cuprinzându-mă din nou în scutul său protectiv. Acea influență a dispărut atunci, eu revenind la starea de conștiință obișnuită și întorcându-mă treptat-treptat la starea de veghe. Nu putea încăpea îndoială că acest canal pe care Intimul mi-l adusese în atenția conștientului era acela al demonului minții simbolizat de Pilat în Noul Testament, fiind unul din Cei 3 Trădători, alături de demonul dorinței (Iuda) și de demonul relei-voințe (Caiafa). Dincolo de simbol, demonul minții este mecanismul psihic inconștient care a generat cele mai degenerate și pervertite tipare de comportament, acela al călugărilor care și-au asumat rolul de călăi fiind un astfel de exemplu de degenerare extremă provenind din demonul minții. Canibalismul este un alt exemplu, mai ales când acesta are funcție ritualică magico-religioasă, fiind vorba despre degenerarea extremă a ritualului Sfintei Împărtășanii a cărui semnificație autentică inconștientul a pierdut-o, îngropâmd-o în imaginile și simbolurile sale.
9. Dar ultimul lucru pe care îmi doresc să îl fac este să vorbesc despre simbol. Nu un simbol a generat reflexul mecanic al orbirii mele, ci această imagine a lui homo religiosus al inconștientului care a făcut din cuvântul lui Dumnezeu o armă a asasinatului. Organizat în armate, în ordine, în frății, în confreerii, în asociații, în cavalerii, în masonerii, în secte și în alte forme de comunități mai mult sau mai puțin secrete, homo religiosus al inconștientului s-a auto-investit cu funcția de judecător și cu cea de călău, semănând moarte în numele Divinității, aceasta este imaginea finală ce se formează pe retina ochilor mei, întărindu-mi neputința de a mai vedea. Insulta finală adusă feminității pe care o resimt în această încăpere a sufletului vine din faptul că mi se aduce la cunoștință credința lui homo religiosus că intuiția feminină, inteligența feminină, că spiritul deductiv al unei femei și că înclinația sa maternă și firească pentru tratarea și îngrijirea bolnavilor sunt trăsături diavolești ce trădează afilierea femeii cu magia neagră și cu vrăjitoria. În ultimă instanță, conștientizez faptul că farmecul unei femei, carisma și frumusețea sa sunt privite de către homo religiosus drept instrumente ale ispitei de care Satan se folosește ca să îl piardă pe bărbat, femeia în sine fiind o lucrare a lui Satan, iar nu a lui Dumnezeu, precum este bărbatul. Ajunsă la această etapă, înțeleg faptul că războiul sexelor își are mărul discordiei în această încăpere a psihicului în care se dezbate chestiunea păcatului original. Identificarea sufletului meu cu această problemă a fost totală, fiind principala cauză care m-a desincronizat de Voia Ființei mele profunde și de destinul meu adevărat pe pământ. Intimul nu a făcut niciun pic de economie în efortul Său de a mă elibera din această circumstanță mecanică recurentă.
10. Unele experiențe regresive de până acum mi-au arătat că identificarea mea, în viețile mele anterioare, cu chestiunile discutate până la punctul 8 m-a împins către acțiune, a acționa și a mă implica fiind elementul esențial al punctului 3. Una din preocupările mele de căpătâi a fost să predau scrisul și cititul celor aparținând păturilor sociale inferioare, fapt care s-a întors la mine sub formă de dharma în această viață. Faptul că am primit burse, diplome și alte merite școlare este o consecință a gestului caritabil trecut. Tendința mea de a-i învăța să scrie și să citească pe copiii de pe ulița bunicilor mei și nu numai denotă caracterul recurent al acestei scene dintr-o viață trecută.
11. O anume identificare cu instinctul de auto-conservare m-a condiționat, însă, să mă limitez, în nevoia mea de a reacționa și de a mă implica într-o cauză, la domeniul educației și la sprijinirea artelor, procedură cunoscută sub denumirea de ”patronaj” în secolele trecute. Însă factorul care împinge eul către identificarea totală cu această cauză pe care o discut este, precum am mai zis, abuzul de putere al lui homo religiosus în toate sferele societății, în toate păturile sociale și în toate domeniile, inclusiv în educație, în științe, în literatură și în arte. Simțul dreptății și simțul justiției ating nivelul maxim al revoltei interioare, corupția, imoralitatea și perversitatea organelor de stat conduc sufletul la dorința de emancipare. Simțul dreptății și simțul justiției trezesc simțul civic, născându-se dorința impetuoasă de a corecta societatea. Întorsătura de situație a karmei mele stă în modul cum simțul meu civic a reacționat la dorința de a corecta societatea. Nevoia de a corecta s-a manifestat, în primă fază, prin trezirea și ascuțirea simțului critic și al simțului judecării, această fază fiind urmată de dorința impetuoasă de a critica și de a judeca imoralitatea, corupția și perversitatea indivizilor vizați în mod public. By default, sufletul uman are înclinația firească și naturală de a corecta corupția și imoralitatea societății prin intermediul pildelor, al fabulelor și al alegoriilor care descriu, printr-un limbaj simbolic, plin de subînțeles și cu accent moralizator, adesea umoristic, decadența societății prin asocierea problemelor sale și a defectelor umane cu circumstanțe tipice întâlnite în lumea necuvântătoarelor, fiind maniera diplomatică prin intermediul căreia individului vizat i se aduce în atenție o avertizae politicoasă în legătură cu defectele sale de caracter, calomnierea și insulta directă fiind evitate. Această înclinație a sufletului uman este, la rândul său, un arhetip asociat cuvântului ca funcție creatoare. Și, ca orice alt arhetip, se poate polariza în sens pozitiv sau negativ. Numeroase experiențe trecute mi-au dovedit că sufletului meu nu i-a fost străină forma pozitivă a acestui dar. Tonul moralizator al acestor exemple, deși puternic concentrat pe necesitatea de a corecta un defect uman, era inspirat de Ființa Profundă, prin mijlocirea Voii lui Dumnezeu și exprimat într-un mod obiectiv, sugerând realul, adică un adevăr spiritual etern. Exemplele cele mai elocvente sunt povestirile și fabulele care pot fi citite atât de către copii, cât și de adulți, fără ca mesajul lor să altereze inocența naturală a copiilor, în timp ce pentru adulți mesajul cu subînțeles se relevă înțelegerii lor prin aluzia alegorică. Mai adesea, însă, mi-a fost dezvăluită forma negativă a acestei abilități de a concepe povești adevărate despre defectele umane inspirate din lumea necuvântătoarelor, modul agresiv și plin de rea-voință de a corecta problema vizată printr-o alegorie forțată sugerând coruperea talentului, contaminarea sa cu elemente psihice tenebroase precum sunt ura, reaua-voință și lascivitatea. În termeni moderni, aspectul negativ al acestui dar se exprimă sub forma reporterului de senzație, a pamfletarului, a cronicarului cârcotaș, a paparazziului, a caricaturistului, etc. Indubitabil, afinitatea arhetipului revelat s-a manifestat, în cazul meu particular, în raport cu literatura senzuală, sado-masochistă, etc. Nu de puține ori, în cursul meditațiilor mele mi se aduc în atenție exemple ale modului ingenios și aparent inofensiv de care se folosește eul inconștient, printr-o alegorie expresivă, ca să exprime o imagine incestuoasă, sexistă, rasistă, etc., imaginea fiind inspurată, însă, de desfrâu, de ură, de intoleranța religioasă, etc., în loc să fie inspirată de Divinitate. Altfel spus, delictul meu constă în acțiunea de a deveni, sub influența și sub dominația directă a inconștientului, un agent de corupere morală îmbrăcat în iluzoria vestimentație a bunelor intenții pe care și emanciparea feministă le invocă, în loc să fiu un agent de corectare. Îmi bazez această afirmație pe următorul adevăr spiritual. Legea Divină este infailibilă. Karma se corectează prin inversarea cauzei. Ori, dacă Marea Lege mi-a îngăduit, prin mijlocirea Voii Tatălui, să scriu mai multe cărți despre cunoașterea de sine și despre minunile Ființei Intime, înseamnă că tocmai darul cu care Dumnezeu mi-a înzestrat sufletul s-a corupt, deci tocmai înclinația firească a sufletului meu pentru scris, pentru alegoria cu scop moralizator. Acest dar în sine a fost vulnerabilitatea mea de care inconștientul a profitat ca să se manifeste în exterior, făcând acest lucru ca un răspuns compulsiv al dorinței de a reacționa și de a se identifica cu o cauză, cu o dramă, cu un curent ideologic în care să se implice în mod activ.
12. Dar genul de karma pe care am primit-o nu se dă pentru ”aș fi putut face acest rău”, ”era cât pe ce să fac acest rău”, ”am fost în pericolul de a face acest rău”, ci se dă pentru delictul comis. Însă un delict comis poate fi un rău care s-a făcut, ca și un bine care s-ar fi putut face, dar care nu a fost făcut. Eu, însă, nu îmi amintesc acest delict, analiza mea se întrerupe în acest punct esențial, având o puternică legătură cu descrierea făcută la punctul 3 din care izvorăște conflictul menționat la începutul analizei care mă dezbină între nevoia de a reacționa, dorința de a face ceva și neputința de a mă hotărî ce să fac. La punctul anterior am precizat că, în primă fază, simțul civic predispune sufletul să ia atitudine în mod public. Vorbind despre înclinația sufletului meu de a fi un fabulist moralist, atunci trebuie că simțul civic să își fi găsit exprimarea pe cale orală, ân conversație directă cu indivizii vizați, prin calomnie, insultă sau chiar bârfă. Dar deosebit de relevantă este o anumită amintire pe care Ființa profundă mi-a dezgropat-o, îngăduind, prin regresie, să revin într-o locuință în care am trăit într-o altă viață, în acea locuință eu avâmd acces liber și direct la o mașină de tipărit cărți. Ca o consecință a legii recurenței, această scenă s-a repetat și în această viață când, în perioada studenției, am avut o ciudată pasiune pentru imprimante, xerox-uri, mașini de scris și tipografii, visând cu ochii deschiși să îmi deschid un fel de tipografie cu servicii de printare, etc. Dar dacă am tipărit sau nu în trecut conținut scris de mine sau de altcineva prin care am făcut propagandă propriei uri feministe în acest război al sexelor sau propagandă oricărei alte ideologii maligne este un fapt de care nu îmi amintesc, acest punct este numai o speculație. Ce mi-a fost revelat, în schimb, este faptul că sufletul meu, sub forma sa de fabulist moralist, nu s-a aflat la prima abatere de la Lege din cauza înclinației sale naturale de a critica și de a judeca, cu scopul de a corecta un defect uman prin intermediul alegoriei și al filozofiei, pentru această abatere Ființa Profundă îngâtuindu-mi una dintre cele mai dure pedepse: exilul și nebunia, iar asta fiindcă darul în sine mă făcuse să văd defectul de caracter în alți oameni, dar niciodată în propria persoană, circumstanță care a dus la trezirea trufiei. Mândria este tcpp-ul meu, arhetipul mândriei fiind îngâmfarea luciferică. Am avut amintirea exilului și a nebuniei în toamna lui 2016, în timpul unei ședințe de reiki cu practicanta reiki care a vegheat asupra mea și care m-a ajutat în acea perioadă. Povestindu-i amintirea acestei alte existențe, m-a întrebat care fusese lecția pe care trebuise să o învăț în acea viață. Atunci nu am știut să îi răspund, însă acum știu întrucât în perioada acelui exil am avut revelația profundă a existenței egoului animalic inconștient, conștientizând faptul că eu însămi veneam dintr-o specie de mamifere dominate de aceleași instincte de bază ca oricare alt animal care mă înconjura. Ca o consecință a acelei karme vechi, fabulistul moralist a început să vadă defectul și în el însuși, nu numai în ceilalți. Dar aceasta este o karma achitată despre care este redundant să scriu. Revenind la perioada recentă, punctele trecute în scris până acum descriu, în esență, intriga ce rezumă cronologia parțială a lui ”madam”, deci a obsesiei mele legată de păcatul original, a eului recurent căruia i s-a dat, ca pedeapsă karmică pentru ură, acest întuneric al orbirii.
13. Însă toate aceste etape sunt suficiente ca să genereze o nouă criză în conștiința mea. Etapele descrise începând cu punctul 5 mi-au devenit cunoscute mult mai târziu, după lungi meditații, introspecții și auto-analize, fiind sub atenta călăuzire a Ființei profunde. În ziua când am suferit atacul cerebral criza mea nu pătrunsese decât până în încăperea descrisă la punctul 4, fiind urmată de conștientizarea sentimentului eșecului propriei persoane. Înțelegerea acestui adevăr despre mine însămi, conștientizat extrem de brusc și fără niciun anestezic, mi-a determinat mecanismul psihic al organului vederii să îmi cedeze în acea zi.
14. Începând cu conștientizarea și cu înțelegerea celorlalte puncte, dar mai ales cu conștientizarea eșecului încercărilor trecute de a identifica scopul pentru care m-am născut, criza ia o amploare substanțială. În mod inevitabil, ca o consecință a ieșirii în afara necesității de a mă identifica cu o idee, o credință sau o cauză, sufletul meu și-a pus următoarele întrebări: ”Cine sunt eu cu adevărat? De ce sunt aici? Ce fac aici? Ce trebuie să fac?” Șocul de a nu ști nici măcar cine sunt ca să știu ce am de făcut este cutremurător. În funcție de intensitatea șocului și de sinceritatea și de onestitatea crizei, conștiința începe să se trezească, buddatha începe să devină conștientă de ea însăși, începe să înțeleagă că este esența sufletului uman al unei Ființe Cosmice, începe să își înțeleagă eșecul cosmic pentru care poartă întreaga răspundere și vină, începe să înțeleagă necesitatea pedepsirii prin intermediul legii cauzelor și a consecințelor, deci a karmei, ducând la conștientizarea sentimentului neîmplinirii Ființei Interioare autentice. Revenind la persoana I în mărturia mea, trebuie adăugat și faptul că toate acestea au condus la înțelegerea faptului că trădarea adevărată am comis-o față de Ființa profundă, acesta fiind unul din acele delicte care se pedepsesc cel mai sever.
15. Continuându-mi confesiunea la persoana I, voi mărturisi că a fi devenit conștientă de faptul că sunt esența sufletului uman (buddatha) al unei inefabile Ființe Cosmice este cel mai extraordinar și minunat lucru ce se poate întâmpla în viața banală și mediocră a ființei umane, fiind deopotrivă și cea mai împovărătoare revelație pe care am avut-o, fapt ce se datorează conștientizării și înțelegerii profunde a delictului și a eșecului. Rușinea, jena, dezgustul, repulsia, dezamăgirea și toate celelalte sentimente descrise la punctul 4 sunt resimțite într-un mod cu mult mai intens, mai intim și mai profund întrucât captez și înțeleg semnificația profundă a delictului meu, trădarea am comis-o față de etica superioară a Ființei Reale Interioare și față de valorile sale. Identificând faptul că delictul meu a constat în acțiunea de a fi devenit un agent de corupere morală sub influența și sub dominația inconștientului, înțeleg semnificația profund spirituală a arhetipului descris la punctul 5, acela al agresorului. Căci din punct de vedere spiritual, acest arhetip instinctual al animalului de pradă are o conotație extrem de semnificativă, definind ființa umană care, prin diverse tehnici, practici și stereotipuri dictate de inconștient, acostează, molestează, maltratează, corupe și violează inocența esenței sufletului uman al semenilor săi, arta, pictura, muzica, literatura, televiziunea, cinematografia și chiar unele pseudo-doctrine spirituale fiind astfel de medii prin care intenția de a corupe se infiltrează. Ironia în intenția emancipării dictate de o cauză precum este feminismul și nu numai stă în faptul că distruge, corupe și maltratează tocmai obiectul pe care vrea să îl protejeze. Adeseori Ființa Profundă mi-a dezvăluit, în timpul meditației, modul cum acest arhetip al agresorului ia formă de expresie în comportamentul uman în domeniul artelor și al muzicii, dictând vedetelor și starurilor, din adâncul inconștientului lor, să introducă, bunăoară, elemente indecente în timpul spectacolelor lor, așa-zisele incidente prin care starurile își expun în mod explicit ba un sân, ba organele genitale fiind astfel de exemple de molest, creând puternica impresie asupra spectatorului că a te comporta în mod identic, imitând comportamentul vedetei preferate, este un fapt normal și dezirabil. Astfel de exemple sunt faimosul sărut dintre Britney Spears și Madonna, expunerea unui sân de către cântăreața LilKim la deschiderea Super Bowl, decăderea lui Miley Cyrus și a altor idoli ai copiilor și ai adolescenților sau chiar toanele lui Lady Gaga. Ori puterea exemplului este o mare răspundere pentru acela care poate influența mentalitatea publicului. Însă acest gen de corupere nu se limitează numai la senzualitate și la lascivitate, agentul de corupere morală putând instiga la oricare altă formă de delict prin chemarea individului sau a maselor la identificarea cu ura, mânia, rasismul, intoleranța religioasă, naționalismul, războiul, etc., etc., etc. Ca o consecință a identificării, vibrația particulară a individului scade substanțial, contaminându-se cu elemente psihice de joasă frecvență care pot atrage în mod accidental, independent de karma individului respectiv, circumstanțe nefavorabile, dezagreabile, agresive, etc., autorul moral fiind prostul exemplu dat de individul cu influență. Fiind vorba despre arhetipul prădătorului, trebuie să completez această imagine generală a automatismelor acestui defect cu alte câteva detalii legate de unele dintre cele mai avansate forme de degenerare ale sale pe care Ființa Profundă mi le-a dezvăluit că există în propriul inconștient, fiind vorba despre acel soi de demență a oamenilor străzii, fie femei sau bărbați, care își expun organele sexuale în fața copiilor, femeilor și celorlalți trecători în parcuri, în boscheți, în parcări, etc. Cauza principală a acestui tip de degradare este degenerarea energiei sexuale creatoare prin fornicație.
16. În mod natural și firesc, ce a urmat a fost căința. Însă îmi vine peste mână să mai scriu despre remușcare, despre părere de rău și despre căință. Nimeni nu va putea preda vreodată intensitatea acestor sentimente sau intensitatea șocului descris anterior pentru ca acestea să genereze schimbarea în sufletul unui om și în circumstanța sa de viață, atrăgând Mila lui Dumnezeu în acest sens. Eu nu cunosc acel bine pe care l-am făcut, mai ales când atâta rău mi-a fost dezvăluit că am făcut, însă adevărul spiritual pe care îl cunosc este că Mila Justiției Divine este cu adevărat infinită. Căința mea trebuie să fi fost, prin urmare, sinceră. La o abordare mai profundă, faptul că arhetipul animalului de pradă descris la punctul 5, deci al agentului de corupere morală, mi-a fost adus în fața ochilor încătușat precum un prizonier poate sugera și predarea sa Justiției Tatălui, deci remușcarea, părerea de rău și căința, nădejdea iertării și dorința reabilitării sufletului, să revin la picioarele Ființei Profunde mi-a devenit cel mai prețios deziderat în această viață.
17. Studiind cauzalitatea karmei primite și apropiindu-mă de sfârșitul analizei mele, cred că trebuie să lămuresc și semnificația acelui ”Boogie Man” despre care am vorbit la punctul 5, fiind vorba despre cauza karmică pentru care am început să primesc pedepse corporale în copilărie, circumstanță care a dus la acest lung șir de evenimente descrise până acum din care își trage seva de viață și momentul prezent. pe scurt, Ființa Intimă mi-a adus în atenție faptul că anumite elemente magico-medicale proprii sufletului meu, precum sunt abilitățile terapeutice ale vracilor și ale șamanilor, s-au corupt într-atât de mult încât a fost necesar ca, pentru corectarea mea, să mi se mute următorul șir de reîntrupări în țări în care astfel de abilități magico-medicale erau privite cu ochi bănuitori, neîncrezători, critici și de-a dreptul superstițioși, în aceste medii crezându-se că toate aceste elemente sunt dovezi ale înclinației spre vrăjitorie și magie neagră. Prin urmare, faptul că am început să primesc pedepse corporale pentru a mi se corecta pasiunea pentru botanică ce se manifesta în personalitatea mea încă din copilărie nu a fost o nedreptate ce mi s-a făcut, în pofida faptului că totul mi s-a părut nedrept atunci, circumstanța nou creată împingându-mă spre fuga de acasă, spre cerșetorie și spre trezirea arhetipului instinctual al animalului de pradă. Indubitabil, însă, este că pedeapsa karmică pe care am primit-o de-a lungul mai multor vieți nu a fost o eroare în judecata lui Dumnezeu, înțelegerea adevărului spiritual al karmei este maniera prin care mi se împacă acel conflict descris la punctul 3 din cauza căruia am început să cred că lumea este nedreaptă, că Dumnezeu Însuși este nedrept. Această imagine a unei societăți nedrepte este imaginea pe care nu am mai putut suporta să o văd, societate la a cărei decadență am contribuit, devenind un agent de corupere a ei, prin ura mea feministă, iată cauza spirituală profundă a orbirii mele.
18. Needless to say, Ființa Profundă nu ar lucra cu atâta sârg asupra mea cu scopul de a mă corecta și de a mă șlefui pentru a-I fi pe plac și pentru a-I servi misiunii Sale pe pământ, dezvăluindu-mi conținutul karmei mele, dacă nu mi-ar propune și soluția care să împace conflictul din sufletul meu și, ca atare, să dezintegreze și reflexul orbirii, lucru pomenit în treacăt la punctul 3. Pentru lămurirea acestei etape voi reveni la simulările puse în practică în Universul Interior descrise la punctul 1 care îmi scot la suprafață automatismele reflexe ale orbirii. În loc să închid ochii, să întorc spatele sau să mă implic în mod activ în scena revelată care îmi displace profund, Intimul îmi solicită să dau dovadă de un cu totul alt soi de putere sufletească, cerându-mi să privesc scena în cauză, dar fără a reacționa, fără a simți indignare, repulsie, dezgust, fără a simți nevoia de a mă implica cu intenția de a corecta. În termenii folosiți de Intim, ce îmi predă este tehnica non-identificării, a detașării în fața dramei, acestea sunt aspecte binecunoscute ale fenomenului fachirismului hindus. Trebuie, desigur, să clarific că Ființa Profundă nu îmi predă tehnica nesimțirii, a nepăsării și a indiferenței față de suferința umană. Mila, compasiunea și empatia sunt virtuți indispensabile pentru suflet, dar sub forma lor cea mai elevată ele nu solicită ființei umane să se identifice cu o cauză sau cu alta. Prin puternica impresie creată asupra sufletului, cel mai adesea negativă, identificarea individului cu o circumstanță creează forțe psihice extrem de puternice care, neconștientizate, nefiltrate și netransformate, încep să creeze realitatea înconjurătoare a individului respectiv, antrenând legile mecanice ale Universului, precum sunt legea atracției și legea rezonanței magnetice. În fond, aceste forțe psihice se transformă în credințe și în convingeri. Bunăoară, am o cunoștință care activează într-o asociație feministă. Deseori descrie pe rețelele de socializare experiențe neplăcute pe care le are în raport cu bărbații, toate acestea întărindu-i convingerea că adevărul pe care ea îl cunoaște despre bărbați este just și întemeiat, însă ce nu conștientizează este faptul că tocmai convingerile sale atrag astfel de circumstanțe cu care ea se identifică pentru a i le confirma, pentru a-i da dreptate, încât imaginea finală din subconștientul ei despre bărbați este aceea că toți sunt la fel. Un alt exemplu este al surorii mele care pentru o lungă perioadă de timp s-a identificat cu cauza animalelor fără adăpost, suferind foarte mult în privința lor. Ca o consecință, forțele psihice create de puternicele impresii generate asupra sufletului său de această cauză au început să îi influențeze realitatea, în acea perioadă povestindu-mi tot timpul că începuse să vadă peste tot pisici moarte și câini deopotrivă, aceste elemente care rezonau cu convingerile sale începuseră, prin urmare, să devină vizibile conștiinței sale din sfera publică a cauzelor. Cu toate acestea, sora mea nu convinge pe nimeni că s-a născut pentru a îngriji de animalele aflate în suferință, e mai probabil ca sacrificiul său pentru umanitate să se desfășoare într-un cu totul alt domeniu. Prin urmare, mai mult decât orice, identificarea cu o cauză, orișicât de nobilă și de caritabilă ar fi, împiedică adeseori sufletul din a-și găsi adevărata menire în viață, aceasta din urmă fiind în raport cu misiunea Ființei sale Profunde pe pământ. Ân fond, ce s-a îmbuteliat în acest eu feminist cu care m-am identificat timp de mai multe vieți la rând este chiar înțelegerea mea asupra propriei meniri în viață, fiind vorba, prin urmare, de autentica mea vocație pe care nici școala, nici liceul și nici facultatea nu m-au ajutat să o identific dintre atâtea aptitudini, înclinații și talente de care am dat dovadă. Și nici nu s-ar fi putut ca cineva să mă ajute să îmi găsesc vocația în afara Ființei Reale Interioare întrucât vocația adevărată ține de misterul particular al fiecărei Monade Divine. Ar fi o mare neghiobie din partea mea să mărturisesc că mi-aș fi identificat vocația, cu toate că o intuiesc, identificarea sa în mod corespunzător având să soluționeze în chip definitiv acel conflict descris la punctul 4 care a generat șocul suferit în ziua atacului cerebral, precum și criza legată de identitatea spirituală descrisă la punctul 15, toate acestea corespunzând răspunsurilor pe care trebuie să le dau acelor întrebări trecute la punctele respective. Dar pentru ca aceste răspunsuri să mi se releve drept adevăruri de necontestat, descriind realul despre scopul pentru care m-am născut, trebuie să dau rezultate pozitive la solicitarea Ființei profunde de a pune în practică tehnica non-identificării, a detașării în fața dramei care îmi cere să îmi antrenez o putere sufletească aparte. Rezultatele de până acum sunt, însă, aproape imperceptibile, mai mereu cedând nevoii de a mă implica, întrebările cel mai des enunțate în timp ce privesc la simularea pusă în scenă fiind următoarele: ”Cum este corect și moral să procedez? Nu ar trebui să iau un fel de atitudine și să mă implic? Nu este damnabil faptul că nu mă implic? etc.” Însă bruma de adevăr ce mi se relevă o pot enunța astfel: încetând de a mai răspunde indignării și repulsiei și încetând de a mă mai identifica cu ura, mânia sau feminismul, forțe sufletești latente se trezesc. Amintindu-mi adevărurile spirituale despre existența egoului animalic inconștient și despre legea cosmică a cauzelor și a efectelor, legea cosmică a eternei reîntoarceri și legea cosmică a recurenței, o altfel de înțelegere a scenei pe care sunt forțată să o privesc se dezvoltă, iar nevoia de a reacționa impulsiv este înlocuită de sentimentul milei, al compasiunii și al empatiei față de ființa umană care suferă sub ochii mei, agresat și agresor deopotrivă.Ce devine accesibil puterii mele de înțelegere, fiind sub atenta călăuzire a Intimului, este faptul că agresatul din prezent este vechiul agresor din trecut, în timp ce agresorul din prezent va fi agresatul din viitor. Puțin câte puțin îmi este adusă în atenție inutilitatea luptei de emancipare a victimei, ceea ce mi se relevă ca fiind adevărata emancipare este calea revoluției conștiinței, a înțelepciunii inițiatice reale. În locul nevoii instinctive de de a reacționa în favoarea victimei, răspunzând indignării, urii și mâniei, calea compasiunii se deschide sufletului meu, iar clarviziunea asupra propriei meniri în viață începe să se limpezească. În aceste condiții de practică asiduă ura mea feministă a început să se transforme în iubire, în milă, în compasiune și în empatie față de ființa umană, în general.
”Există multe forme de transformare a Energiei. Se poate transforma o energie în alta ca, de exemplu, Ura în Iubire.”
Maestrul Samael Aun Weor – ”Simbologie onirică”
În fine, îmbinând prezentul cu trecutul în expunerea mea, cred că am reușit să trec în scris etapele principale ale formării reflexului orbirii mele. Firește, sunt unele etape pe care am omis să le consemnez, toate acestea trebuie cercetate în atâtea încăper și subîncăperi ale subconștientului și ale inconștientului pe care Ființa Profundă nu le-a dezvăluit puterii mele de înțelegere. Esențial este faptul că aceste forțe psihice abordate, ura și feminismul, sunt cele care mi-au creat realitatea înconjurătoare, având suficientă putere încât să ducă la un atac cerebral și la o orbire. Totuși, trebuie să reamintesc faptul că aceste forțe psihice au dus, prin reflexul orbirii, numai la primul accident vascular suferit pe 1 Noiembrie 2013. Accidentul vascular a fost, însă, pretextul prin care mi s-a administrat pedeapsa karmică pentru mai multe cauze: orbirea pentru ură, surzenia pentru minciună, iar semi-pareza pentru materialism. Totuși, nu tuturor acestor forțe psihice inconștiente li se dă ”frâu liber” ca să ne creeze realitatea, Ființa Profundă lămurindu-mă astfel: ”Dacă Dumnezeu ar asculta de toate gândurile și de toate blestemele voastre ca să le manifeste, mâine ați fi cu toții morți!” Într-adevăr, câți dintre noi nu ne-am spus adeseori astfel de lucruri: ”Nu mai suport! Nu mai pot! Nu mai rezist! Nu vreau să mai trăiesc! Vreau să mor!” Cu toate acestea, forțele psihice cuprinse în automatismele reflexe ale orbirii mele au dus la acest context în care mă aflu acum din cauza necesității karmice de a fi corectată, iar sufletul meu reabilitat. Într-un fel, reflexul orbirii a izvorât dintr-un fel de depresie cosmică, deci dintr-o profundă tristețe al cărei obiect central a fost homo religiosus care a îngropat esența feminină autentică și Eternul Principiu Feminin în măruntaiele inconștientului, numind până și acele viziuni arhetipale ale feminității sau ale Diadei (Dumnezeu ca bărbat și femeie) pure erezii pe care le-a interzis înțelegerii conștientului, închizând drumul inițiatic pentru femeie și limitându-i accesul la Cunoașterea lui Dumnezeu. Răspunzând acestei mari tristeți ce mi-a cuprins sufletul, Ființa Reală Interioară mi s-a dezvăluit din nou în noaptea dinspre 7 spre 8 Septembrie sub forma dublei perechi de ochi, cei blajini și cei șireți, inițiind un adevărat festin de creativitate imposibil de descris în cuvinte, atât de ieșită din comun a fost originalitatea contactului direct și intim cu Maestrul Interior. Sătui de atâta reprezentație a creativității și a originalității, cele două perechi de ochi s-au alipit de un ochi mai mare, perfect rotund și atât de artistic și de desăvârșit conturat, deosebit de expresiv și de frumos, Ochiul Ființei Reale Interioare care îmi făcea cunoscut faptul, în multa Sa milostivire, că toată potența infinită a Divinității este accesibilă, în egală măsură, bărbaților și femeilor deopotrivă sub forma harului Spiritului Sfânt și nu numai, descoperind înțelegerii mele că acea vocație autentică a mea se află în strânsă legătură cu cunoașterea de sine, următorul citat întărind concluziile mele:
”Menirea ta în viață este să te cauți pe tine însuți.”
Mihai Eminescu