dec. 082021
 

<>

Miercuri, 08 Decembrie 2021

Sunt 2 luni de când a murit tatăl meu, iar săptămâna aceasta, dintre toate, este cea mai apăsătoare și imposibil de îndurat. În mod obișnuit, ne-am fi petrecut aceste zile bătându-ne capul cu idei de cadouri pentru tata fiindcă onomastica lui era de Sfântul Nicolae, iar ziua lui de naștere urma pe 12 Decembrie. Ar fi împlinit 61 de ani peste 4 zile. Dar toate aceste obiceiuri s-au curmat, iar mie uneia mi se face rău de la stomac gândindu-mă la toate acestea și simțind în mod accentuat că am suferit un șoc destul de mare în seara când a murit, nevenindu-mi nici acum să cred că acest lucru s-a întâmplat, acest lucru de care lui i-a fost cel mai frică.

Dar Ana mi-a povestit în urmă cu o săptămână că, în timpul ultimului interviu radiofonic, Maestrul Kwen Khan Ku a discutat despre cum pierderea unei persoane dragi constituie o probă de aer pentru gnostici, iar instabilitatea financiară constituie o probă de pământ, trebuind în ambele rânduri să ne punem toată încrederea în Tatăl ca să ieșim victorioși din aceste încercări. Și mi s-a părut deosebit de interesant să aud că Maestrul Kwen Khan Ku a abordat aceste subiecte, dintre toate posibile, în toiul cărora eu și familia mea ne aflăm în clipa de față.

Desigur că pierderea unei persoane iubite constituie o probă, un test, o încercare căci mulți ne întoarcem împotriva Tatălui și împotriva hotărârilor Sale, zicând că ni s-a făcut o nedreptate furându-ni-se părintele și soțul. Dar oare această probă de aer presupune să trebuiască să înghițim și mizerabilul și execrabilul comportament al celor din jurul nostru? Căci rudele din partea mamei mele se comportă de acum ca și cum tata nici nu ar fi existat. Mătușa mea nu a mai sunat-o pe mama să o întrebe cum se mai simte de mai bine de o lună, în vreme ce vărul meu nu ne-a adresat încă nici măcar un cuvânt de condoleanțe, pretextând că mătușa este purtătorul de cuvânt pentru ei toți, mătușă care a uitat de bunul-simț și de buna-cuviință față de sora sa și față de cumnatul care, deși nu l-a înghițit niciodată, văzând în el un ratat care nu a fost capabil să ridice o casă, nu a uitat absolut niciodată să o sune, de când ne-a dat vestea diagnosticului cancerului său, să o întrebe cum se mai simte și să o încurajeze și să o îmbărbăteze. Dar acum toți acești oameni se comportă ca și cum tata nici nu ar fi existat. Însă sincer voi mărturisi că dacă aș auzi-o pe bunica deschizând gura ca să vorbească despre el, aș pocni-o și aș alunga-o în mijlocul străzii, în frigul de afară. Căci în judecata ei netrebnică, în timpul priveghiului de la biserică din ziua de luni, deci la nici 48 de ore de la moartea lui, ea trăncănea în biserică, vorbind rudelor și verișoarelor din partea tatălui meu despre minunatele isprăvi ale nepotului ei, vărul meu, făcându-mi stomacul să mi se întoarcă pe dos de greață și de dezgust și făcându-mă să îmi iau lumea în cap de mânie!

Pierderea unei ființe iubite constituie proba de aer, încercarea al cărei scop nu îl contest ca având sens și importanță, dar ca să înduri și toate aceste mizerii ce probă o mai fi constituind? Desigur că trebuie să fie proba iertării, cea mai dificilă și importantă dintre toate.

– De ce nu plecați din țară? ne-a întrebat la telefon, în urmă cu aproape 3 săptămâni, prietenul nostru misionar gnostic relocat în America Latină cu misiunea sa.

Dacă aș fi văzut, negreșit că acest lucru s-ar fi făcut, luându-le pe mama și pe sora mea cu mine. Fiindcă eu aș fi avut acest curaj și această îndrăzneală să plec în necunoscut, chiar dacă ultima oară când am făcut această mișcare de a pleca în necunoscut, m-am întors pe jumătate moartă din marea mea aventură. Și poate că faptul că nu văd este menit tocmai să mă împiedice să plec de aici. Să nu plec încă. Căci aș putea oare să trec cu vederea toate aceste semne care dezvăluie Voia Tatălui? Nu vorbesc numai despre vise sau sincronicități și citate, etc., chiar dacă trebuie să reamintesc în aceste rânduri visul pe care l-am avut cu Îngerul iubirii Anael de la mijlocul lui iulie în timpul căruia mi-a oferit indicația de a începe să mă familiarizez cu limba spaniolă pentru începători. De ce am avut acel vis tocmai în dimineața acelei zile cu deosebită semnificație în contextul chestiunii karmei de familie? Și cum aș putea ignora zecile de scene ale viitorului meu ce mi-au fost dezvăluite de către Divinitate care mă arată locuind în altă parte decât România? De unde știu că nu este vorba despre România, chiar dacă aceste viziuni n-au făcut decât să îmi arate ape, munți, dealuri, văi, păduri și vegetație din care are și România? Ei bine, din cauza unor alte ghidușe și poznașe imagini ale unor oi năzdrăvane care mi-au fost arătate cu mult timp în urmă, eu crezând la momentul respectiv că erau oi de pe alte planete din cauza dimensiunilor lor nefiresc de mari, în comparație cu mioarele de pe meleagurile noastre. Descriindu-i surorii mele năzdrăvana oaie cu care am fost dezvăluită că mă voi împrieteni într-o bună zi, sora mea mi-a confesat că acea descriere corespunde oii alpaca ce trăiește în America Latină!

Dar cel mai concludent semn este următorul. După ce am încheiat conversația cu prietenul nostru misionar care ne-a sfătuit, așa cum am mărturisit mai sus, să părăsim țara, m-am rugat Tatălui care se află în ascuns, cerând de la El un semn edificator și foarte clar prin care să ne arate că ne izgonește de pe teritoriul țării, dezvăluindu-ne astfel că Voia Sa este ca noi să locuim în altă parte. Am cerut Tatălui să nu fie îngăduitor cu noi și să ne trimită un semn oricât de dur care să ne scuture, chiar dacă ne-ar fi provocat suferință emoțională și mentală.

Câteva zile mai târziu, având niște treburi de terminat la vecheea fermă de legume și zarzavaturi, mama și sora mea s-au întors în acea după-amiază cu inima cuprinsă de amărăciune și de tristețe, povestindu-mi că ferma a fost iarăși călcată, hoții furând ABSOLUT TOT ce s-a putut fura, inclusiv arcele de la solarii, masa din casă și ușa de la intrare. Da! Da! Au scos ușa din balamale și au luat-o cu ei! Au furat până și gutuile din pomi!

Primul jaf de anul trecut care mi-a deposedat familia de toate bunurile și utilajele agricole agonisite de-a lungul anilor a fost o chestiune de karma, fapt pe care l-am acceptat și înțeles, dar începând cu al doilea jaf din august am început să îmi pun întrebarea dacă nu cumva Dumnezeu căuta să ne comunice un mesaj foarte important, vrând să ne arate, chiar dacă forțat și silnic, că se căuta să fim izgoniți de pe aceste pământuri, în mod intenționat și deliberat, spre binele nostru, destinul nostru având să se împlinească altundeva. Cum era de așteptat, interpretarea aadusă de mine acestei întâmplări a rămas fără ecou în familia mea, în timp ce acest ultim jaf nu este perceput decât ca o altă crimă comisă de niște tâlhari netrebnici și fără de niciun Dumnezeu. Dar eu aleg să privesc la toate acestea prin filtrul semnului pe care l-am cerut de la Tatăl și care îmi apare foarte clar și concludent, demonstrând că Voia Sa ne alungă nu numai de pe teritoriul acestei ferme, ci și din oraș, din județ și din țară. Dar ce știu eu…? Nu interpretasem greșit, atât, atât de greșit și semnul porumbelului alb cu aripile tăiate care venise la fermă în septembrie, fiind prevestitor de nefericiri în loc de bucurii? Și cum nu văd, continuând să fiu și acum oarbă, nici nu pot pleca niciunde, trebuind să lucrez în clipa fiecărei zile la cauza care mă împiedică să văd și, implicit, să mă deplasez liber înn spațiu.

Rugându-mă Ființei profunde și Mamei Divine undalini să fiu ajutată în acest sens, am primit îngăduința să lucrez în continuare la cauzalitatea durerilor mele, dar în loc să mi se deschidă mai mult calea către trauma molestului pe care o asociez, ca și cauzalitate, cu catalistul care a dus la accidentul meu cerebral și la orbire, în practică lucrurile se înfăptuiesc diferit întrucât tot Lucifer îmi este trimis la poarta somnului ca să mă chinuiască și ca să mă educe în gimnaziul psihologic. Și îmbrăcat în fiecare rând cu faimoasele pijamale portocalii despre care atâta am scris în trecut, mă supune calvarului de a-mi reaminti, cu fiecare ocazie, de agresiunea îndurată în copilărie. Pe parcursul ultimelor 3 săptămâni Lucifer mi-a bătut la ușa visului o dată la 3-4 zile, lucrând timp de ore și ore în cursul dimineților asupra corpului meu de emoții și asupra psihicului meu, dezgropând din subconștientul meu, prin stimulii săi, ceea ce am îngropat și inhibat în adâncul meu. Nu am vrut să mai transpun în scris chiar fiecare astfel de experiență avută de la ultima scrisoare întrucât am creat așteptarea ca ceva extraordinar să se petreacă în Universul interior, deci un fel de rezultat atât de exploziv care să îmi deblocheze emoțiile refulate și care să îmi inducă o regresie către o amintire trecută, ajutându-mă să înțeleg mai bine cauza suferinței mele. Dar oricât a lucrat Luciferul partticular asupra corpului meu de emoții și asupra corpului meu de dorințe, simt că nu am înaintat aproape deloc, cu toate că mici răbufniri și erupții ale traumei îngropate în mormântul inconștientului cutremură, din când în când, pământul meu filozofic.

Iar această palidă pâlpâire de conștiință începe să priceapă faptul concret pe care l-am trecut de mai multe ori în scris în trecut, descriind cum că, fiind forțată și obligată în mod silnic să suport agresiunea vărului meu pe parcursul copilăriei, am creat în subconștientul meu predispoziția spre a tolera, accepta și înghiți comportamentul agresiv al bărbaților din jurul meu. Dacă această predispoziție s-ar fi imprimat în mod corespunzător în psihicul meu, mi-ar fi îngăduit să simt milă și compasiune inclusiv pentru cei mai înrăiți agresori, lucru care mi-ar fi permis să pot lucra, bunăoară, ca psiho-terapeut într-o închisoare, ajutând condamnații să se reabiliteze, etc. Dar această predispoziție mi-a fost forțată în mod foarte greșit în psihic, nefiind deloc ajutată să filtrez aceste impresii și experiențe prin filtrul discernământului și al deliberării. Căci am fost silită nu să am înțelegere și compasiune pentru agresori și bătăuși, ci am fost silită să trăiesc ca într-o familie cu ei și să îi iubesc. Să îi primesc ca parteneri de viață și să le suport și să le tolerez agresiunile fără a cârti, fără a riposta, fără a cere ajutor de la cei din jurul meu. Fiind atât de agresată în copilărie fără să fiu vreodată ajutată și salvată cu adevărat de adulții din familie, această predispoziție subconștientă de a atrage bătăuși și agresori în viața mea m-a împiedicat să cer ajutor la timp de la familia mea fiindcă memoria îmi reamintea, din experiențele traumatice anterioare, că oricum ar fi fost inutil să cer cuiva ajutor de vreme ce nu am fost niciodată salvată în trecut!

Poate că cea mai interesantă experiență indusă de către energia luciferică din ultimele 3 săptămâni s-a petrecut în urmă cu o săptămână, în cursul dimineții unei zile. Cât m-a chinuit și m-a pus la încercare Lucifer nu voi mai descrie pe larg, dar ce merită povestit este următorul detaliu. Mă condusese într-o casă destul de spațioasă, cu pereți înalți și cu multe camere. Părea a fi locuința privată a unei familii numeroase, dar întregul spațiu emana către simțurile mele interne suprasensibile puternicul sentiment că mă aflam într-o casă de nebuni, așa cum numai o familie numeroasă și disfuncțională poate fi numită. Și prin orice ungher al odăilor eram condusă, percepeam niște energii sinistre colcăind peste tot, precum larvele și gândacii. Totul era atât de scârbos și de oribil și numai impunătoarea semnătură energetică a lui Lucifer m-a ajutat să rezist, cu toate că jocul lui de-a dezinfecția în acea casă nu era menită să mă împiedice să intru în contact cu toate acele larve. Din contră! Pe oriunde pășeam, călcând pe podeaua ale căror scânduri trebuie să fi simbolizat nervii unui membru al numeroasei familii răscoleam vreun cuib de larve și de gândaci care, ridicându-se în aer precum praful scuturat, îmi pătrundeau pe gură și pe nări în organism, cuplându-se cu energia mea vitală și modificând procesele mele de gândire, făcându-mă să mă identific cu obsesiile, fixațiile și preocupările lor. Fiindcă, în fond, toate acele dihănii care pluteau în aer erau larvele mentale ale obsesiilor și fixațiilor din care orice muritor umanoid are și care, în interiorul unei familii numeroase, se pot transmite de la un membru la altul precum microbii.

Dar paharul de toleranță la aceste trăiri insolite mi s-a umplut în momentul în care o ditamai larva mi s-a strecurat pe nesimțite pe gură, scufundându-se în măruntaiele mele precum un vierme și făcându-mă să mă identific cu mania sa, mania unui alt membru al numeroasei familii pe care Lucifer mi-o prezenta ca exponată a celor mai distrugători microbi și viruși mentali, aceia ai rudelor mai mult sau mai puțin apropiate alături de care viața trăită zi de zi în comun înseamnă să preiei din maniile, obiceiurile și obsesiile lor, identificându-te cu problemele lor, cu dramele lor și cu suferințele și credințele lor.

Cum aș putea să interpretez această ciudată, dar revelatoare experiență sufletească legată de casa de nebuni pe care o familie numeroasă care trăiește împreună o simbolizează? Să pic în ridicolul și în absurdul de a spune că cel mai înțelept și sănătos lucru este să mă țin la distanță, în permanență, de rudele mele ca să nu mă molipsesc cu drăcoveniile lor mentale și emoționale? Desigur că nu…. În fond, Marea Lege Cosmică m-a târât din Irlanda, prin intermediul accidentului cerebral, înapoi în sânul familiei ca să învăț prețioasa lecție a traiului în comun cu părinții și sora mea. Dar cum vreau să soluționez în mod practic și eficient această chestiune a conflictului cu rudele mele, voi povesti în continuare un alt semn/îndemn primit de la Tatăl în cursul acestui an, înainte de a ne muta în noua locuință, când conflictul dintre mine și bunica mea era mai amar. Rugând pe Tatăl să îmi arate ce atitudine să adopt, la modul general, față de chestiunea legăturilor de familie spre a-mi servi ca învățătură de minte pentru tot restul zilelor mele și pentru viețile mele viitoare, următorul fapt s-a petrecut câteva zile mai târziu.

Având un frate pe care nu îl mai văzuse de foarte mulți ani și care locuia în oraș, bunica l-a invitat într-o duminică, Venind în vizită, fratele bunicii era însoțit de un tânăr de vârsta mea despre care mama mi-a spus că era nepotul fratelui bunicii, deci văr de gradul II cu mine. Apoi mi-a mai povestit că tatăl acestui tânăr îi este văr bun mamei, dar că nu își amintește să îi fi vorbit vreodată de când se știe ea că trăiește pe lume, fapt care nu i s-a părut nimănui niciodată nici ciudat, nici deplasat, nici în niciun fel! Văleu și vai de noi, iată un caz de unchi, de nepoți de unchi și de verișori care nu au fost obligați cu de-a sila să aibă contact, să se cunoască, să se întâlnească, să își vorbească și să petreacă împreună! De ce, deci, eu și sora mea am fost silite să dormim în aceeași cameră cu vărul nostru, trebuind să suporttăm atâtea lucruri dezgustătoare pe care le făcea și despre care mi-e scârbă să povestesc? Nu constituie această micuță coincidență învățătura Tatălui despre complicatele legături de familie, când aceasta este numeroasă? Să ai, deci, unchi, mătuși, veri și verișoare, dar să nu îți treacă prin minte că există obligația, conform cu Legea Divină și cu Voia Tatălui, de a trăi zi de zi în aceeași bătătură cu toate neamurile tale! Căci negreșit că bătătura din curte s-ar preschimba, în cel mai scurt timp, în bătături pe suflet. Până la urmă, problema karmei de familie e o chestiune de identificare și de implicare într-un conflict care izbucnește între larvele obsesiilor și fixațiilor ce posedă și controlează/manipulează sistemul nervos al altor membri ai familiei, conflict în care tu nu ai ce căuta și de care trebuie să te detașezi cu orice preț!

Dar deduc din toate aceste întâmplări și trăiri că, deși Voia Tatălui pentru mine și pentru familia mea apropiată este să ne relocăm în altă țară, acest lucru nu înseamnă că nu vom întâmpina piedici pe drum, piedici pe care numai rudele noastre ni le pot pune, apelând la șantaj emoțional și la constrângeri ca să ne întoarcă din drum. Căci nu încape îndoială că, chiar dacă le-am face tuturor invitația de a veni cu noi în necunoscut, asigurându-le pâinea cea de toate zilele și acoperișul deasupra capului, nu ne-ar lua nimeni în seamă întrucât atașamentul lor față de proprietățile lor și de casele lor este profund. De exemplu, cu toate că bunica a fost de acord pe timpul verii să dea curs procesului de succesiune asupra terenurilor rămase după moartea bunicului, acum s-a răzgândit, crezând că, rămânând fără brațul tatălui meu, noi am rămas și pe drumuri, fără acoperiș deasupra capului și fără niciun mijloc de a ne mai câștiga traiul. Și pentru că ea prevede catastrofa aceasta în care nu vom avea bani să mai plătim chiria și ratele la bancă pentru casa de la țară, găsește că vechea ei casă bătrânească poate fi ultimul refugiu unde să ne adăpostim. E tragic, cu adevărat tragic văzând că bunica nici acum nu pricepe că acele case nu mai stau în picioare cu adevărat ca să se mai poată trăi în ele, refuzând să dea mamei o mână de ajutor și făcându-se că tata nici nu a existat vreodată. Din contră, tot ea este cea care caută să primească de la noi consolare…

Dar și eu prevăd catastrofa, marea catastrofă care va răsturna pământul cu susul în jos și despre care Iisus Hristos a profețit în Evanghelii. Iar când semnele Voii Tatălui nu vor mai lăsa niciun pic de dubiu nici în sufletele mamei și surorii mele că trebuie să plecăm din România, cineva din familie trebuie să își ridice vocea peste toate celelalte guri care acuză, judecă, critică, ocărăsc, pretextează, se justifică, vociferează și revendică. Și această singură voce dintr-o familie de dezbinați trebuie să îi facă pe ceilalți să priceapă că nu mai există scuze pentru nesimțire și josnicie. Rolul acestui purtător de cuvânt ieșit din minți, căci despre un nebun este vorba, îmi aparține. Până la urmă, a existat mult rost în testul nebuniei prin care Tatăl m-a trecut la sfârșitul lui august, trebuind să dau dovadă că nu îmi pasă că cei din jurul meu mă văd drept o nebună picată în mania religiozității și a sfârșitului lumii.

Însă testul nebuniei a fost unul lung și deosebit de delicat căci, până la urmă, în ultimii 6-7 ani am fost supusă la tot felul de probe, scoțându-mi-se în cale tot felul de oameni care, de exemplu, îmi acopereau gura cu podul palmei ori de câte ori încercam să vorbesc despre Mama Divină Kundalini, zicându-mi să tac și să nu vorbesc despre așa ceva pentru ca ceilalți din jurul meu să nu creadă că sunt nebună, etc. Să mai trec în scris detaliile despre cum alții m-au numit schizofrenică direct în față după ce le-am destăinuit unele din aceste experiențe mistice extraordinare care mi-au fost date? Însuși faptul că am auzit o perioadă voci, simptomul nebuniei de care ABSOLUT toți se tem ca de ciumă, a constituit un test al Tatălui care mi-a pus la încercare credincioșia și încrederea în Voia Sa!

Numai orbirea nu vrea să plece de la mine fiindcă, dacă ar fi plecat, și eu aș fi plecat de mult timp în lume. Și ce tragi-comic ar fi fost, amăgitorule, amăgitorule, tu cel în care mi s-a spus că stă adormit sufletul meu pereche, să mă cauți la mii și zeci de mii de kilometri depărtare de tine. N-ai vrut să ai de-a face cu mine când am locuit la 10 minute de mers pe jos de tine, cum ar fi oare să traversezi 2 continente și un ocean ca să mă întâlnești în persoană? Mare, mare păcat, ursitule, căci eu am crezut sincer că trebuia să fim 2 într-o barcă, aproape de locul nostru de lângă malul mării.

nov. 202021
 

<>

Vineri, 19 Noiembrie 2021

Am lăsat aceste câteva zile să treacă la mijloc fără a mai descrie continuarea experienței mistice ce mi-a fost dată în noaptea dinspre luni spre marți, acordându-mi acest interval de timp ca să mă reculeg fiindcă sarcina de a descrie (dar mai ales de a traduce) detaliile acestei experiențe este o adevărată provocare fiindcă întregul context a avut un puternic caracter simbolic, însă pentru mine simbolismul unui lucru poate fi ușor definit în următorii termeni, sufletului revenindu-i misiunea de a traduce simbolul în acțiune:

”Tot ce-i vremelnic
E numai simbol.
Inaccesibilul
Faptă devine-n ocol.
Inefabil deplinul
Izbândă-i aci.
Etern-femininul
Ne-nalţă-n tării.”

Johann Wolfgang von Goethe – ”Faust”

Despre noaptea dinspre luni spre marți am scris deja în ultima mea scrisoare în care am povestit numai ce cred eu că a fost o întâlnire cu sufletul tatălui meu decedat. De ce spun că numai ”cred”, iar nu că am deplina convingere? Răspunsul este destul de simplu. Având atât de multe experiențe spirituale din cele mai diverse, mi s-a îngăduit să observ că sursa care generează conținutul deosebit al unei experiențe dincolo de zidul somnului nu este întotdeauna sufletul sau Ființa profundă, inconștientul putând tot atât de lesne genera imagini deosebite, folosindu-se de funcția sa ideoplastică de a reda în mod mecanic ceea ce a memorat. De aceea mi-e de multe ori lehamite de noțiunea de ”simbol” întrucât îmi dă puternica sugestie de abstract, de lipsă de acțiune, iar din aceasta lipsă de izbândă. Câtă vreme voi privi la toate acestea numai din prspectivă simbolică, căile de acces către interior vor rămâne mereu închise, iar de sursa acestor proiecții onirice ar fi exclusiv ideoplasticitatea inconștientului, atunci cu adevărat nicio cale nu se va mai deschide în veci! Dar pentru că noaptea a continuat să se exprime în chip mistic în Universul interior, ceea ce dovedește că Ființa mea profundă m-a vegheat pe parcursul orelor de somn, îmi voi îngădui să cred că, într-adevăr, pe sufletul tatălui meu l-am întâlnit în acea noapte!

Îmi amintesc despre acea noapte că stăteam cu ochii deschiși, dar că nu aveam propriu-zis percepția spațiului și a timpului. Nu vedeam nimic altceva decât obișnuitul joc al pixelilor din ochii mei, deci trebuia să fi fost în stare de veghe, întinsă pe patul din dormitorul meu. Dar nu reușeam să conștientizez acest fapt. Atunci brațele mele au început să se miște dincolo de voia mea și de acțiunea mea deliberată, fiind activate de către Ființa mea reală interioară care se folosea de mâinile mele ca să execute semne și gesturi magice. Era o splendoare să simt într-un mod atât de intim acțiunea plină de eleganță și de măiestrie a Ființei profunde din brațele mele, acest fapt în sine trezindu-mă din ciudata stare în care fusesem surprinsă. Dar un gest ritualic dintre toate mi-a atras atenția,, neliniștindu-mă. Căci am văzut în el știința Maestrului interior care poate deschide poarta către infernul prsonal cu scop practic. Era același gest pe care mi l-a predat de multe ori înainte, învățându-mă să cobor în tenebre din proprie voință și în mod deliberat ca să îmi confrunt demonii interiori. Însă acum deschiderea acestui portal era executată direct din stare de veghe, iar contextul tenebros în care am coborât după ce trupul fizic a adormit a fost atât de deosebit, încât mi-a devenit perfect de limpede de la acea experiență încoace că totul fusese indus în mod intenționat și deliberat de către Ființa profundă pentru ca eu să extrag o învățătură extrem de prețioasă despre munca interioară făcută până în clipa de față, muncă ce a avut până acum un puternic caracter general, de ansamblu.

Dar înainte de a trece la descrierea propriu-zisă a experienței mistice primite în urmă cu câteva zile, țin să aștern în scris câteva cuvinte, destul de tehnice, despre ceea ce definește conceptul de ”împărăția Cerului”, cunoscut în toate religiile și învățăturile spirituale, concept care nu are nevoie de nicio descriere din partea mea ca să fie înțeles căci fiecare muritor trebuie să fie în stare să înțeleagă că Împărat în Împărăția Cerului este Tatăl, Cuvântul fiind instrumentul prin care Voia Sa se transpune în acțiune, restul ființelor cosmice, de la cele mai mici, până la îngeri și arhangheli fiind slujitorii Tatălui. Toate acestea descriu macro-cosmosul în sens pozitiv. În baza legii analogiilor filozofice, trebuie avut în vedere că tot ce se află în macro-cosmos își află proiecția, reflexia intimă în micro-cosmosul om. Cu alte cuvinte, Împărăția Tatălui Cosmic își află un corespondent în Universul interior al fiecărei Ființe, însuși micro-cosmosul om putând fi definit ca ”micro-împărăția Tatălui care se află în ascuns”, în interiorul căreia Tatăl intim al fiecărei ființe guvernează în propriul templu intern, celelalte aspecte ale Ființei intime (corespondente ale forțelor cosmice în micro-cosmosul om) slujesc Tatălui și Voii Sale. În afara acestei corespondențe, mai există una, una destul de frapantă care i-a împins pe cei mai mulți gânditori, filozofi și teologi să gândească în termenii bi-polari de ”bine” și ”rău”. Căci a doua corespondență a Împărăției Tatălui se proiectează în sens negativ, în baza legii dualității lucrurilor! Tot ce este conștient, pozitiv și trezit în lumină își are omologul egal în inconștient, în negativ și trezit în întuneric. Altfel spus, Împărăția Tatălui își are o versiune negativă atât în macro-cosmos, cât și în micro-cosmosul om, în acesta din urmă guvernând toate aspectele cosmice ale Ființei profunde, dar inversate în sens negativ, deci curgâmd în jos. Această împărăție a Tatălui inversată cu susul în jos este nimic altceva decât egoul intelectual, în vreme ce termenii de ”bine” și de ”rău” sunt numai niște iluzii fabricate de ignoranță căci ”pozitiv” nu înseamnă ”bine”, ci ”divin”, iar ”negativ” nu înseamnă ”rău”, ci ”natură animalică”. Iar ceea ce nu este divin în micro-cosmosul om este instinct animalic, făcând din om nimic altceva decât o specie evoluată de mamifere posedând proprietatea de a gândi, deci de a avea intelect.

Acestea fiind enunțate, mă voi întoarce acum la experiența din cursul nopții dinspre luni spre marți în timpul căreia am coborât în mormântul propriului inconștient, atât de mult am coborât încât am atins cu tălpile scoarța pământului arhetipal al acestei împărății a Tatălui care se află inversată, în contrast deplin cu adevărata Împărăție a Tatălui care se află în ascuns, în interiorul fiecărei ființe umane. Căci, în fond, această împărăție polarizată în sens negativ în inconștientul fiecărui om este un arhetip cosmic, deci găsindu-se în chip mai mult sau mai puțin activ în psihicul fiecăruia dintre noi, precum un tipar, o matrice.

Coborârea în această regiune a propriului inconștient a început în acea noapte în maniera plină de umor negru al Maestrului meu interior care mi-a dovedit de o multitudine de ori că auto-disciplina, auto-perseverența și auto-severitatea îi sunt trăsături caracteristice. Divinitatea interioară mi-a dovedit că nu posedă milă, compasiune și toleranță pentru egoul animalic pe care îl port în propriul inconștient fiindcă această bestie instinctuală mă face să fiu animal, nu om autentic, în adevăratul sens al cuvântului. Și conducându-mă în jos în acea noapte, mă mâna din spate cu biciul Său, biciul Voinței Sale! Desigur, aș putea extrage un sens simbolic din acest început al coborârii în împărăția tenebrelor, dar trebuie să clarific în confesiunea mea ceea ce am vrut să spun în primele paragrafe despre chestiunea simbolului, vrând să spun prin aceasta că dincolo de ideea de a-ți biciui mintea cu biciul voinței ca să o domini la modul simbolic, Ființa mea profundă se ocupă intens și asiduu să transmute simbolul în acțiune, în faptă, pentru ca adevărul revelat de simbol să izbândească. Iar biciul pe care îl mânuia mi-l plesnea în ochi, iar asta cu atât de puțină îngăduință și compasiune încât m-a forțat să bat în retragere, să mă duc, deci, spre interior ca să mă ascund de amenințarea acelui bici al voinței Sale!

Dar absorbția mea spre interior, spre profunzime și spre adânc a fost cumplit de odioasă și de oribilă! Nicio percepție legată de emanațiile energetice și vibraționale ale acelor regiuni ale propriului inconștient nu îmi era străină, dar în acest rând ceva a fost, totuși, destul de diferit. Căci dacă până acum eurile s-au exteriorizat în afara mea în spațiul abisal pentru ca lupta să se ducă între doi adversari bine definiți și delimitați, în cursul acelei nopți percepția mea a fost destul de diferită fiindcă mă identificam cu tot ce am întâlnit pe cale, eu eram tot ce era acolo, eu eram însuși împăratul suveran al acelui întreg spațiu! A fost cumplit pentru suflet să parcurgă această coborâre din treaptă în treaptă, până ce am atins cu talpa scoarța pământului conceptual al împărăției ideoplastice elaborată de inconștient căci am simțit tot timpul puternica incompatibilitate dintre anatomia conceptuală a ideii de suflet și structura internă a acelui tărâm în care am simțit în mod intim și profund că nu am ce căuta, motiv pentru care m-am simțit tot timpul ca și cum tot spațiul acela căuta cu orice preț să mă alunge din interiorul său, să mă excomunice fiindcă ce eram eu, anume esență divină conștientă de mine însămi, constituia un pericol pentru însăși rațiunea de a exista a acelui tărâm! Și cum nici eu nu puteam suporta toate acele dezagreabile percepții despre care am vorbit, am căutat să mă trezesc, revenind în stare de veghe. Dar Ființa profundă continua să mă mâne cu biciul Voinței Sale, obligându-mă în mod silnic să mă identific cu anumite aspecte ale acestei regiuni a inconștientului meu spre a mă ajuta să rezist un pic mai mult acestei încercări la care mă supunea, așa că de la un timp percepțiile mele s-au modificat întrucâtva, așa că am lăsat acele expresii mentale inconștiente să se reflecteze în mine, gândind gândurile lor și simțind emoțiile lor. Și din atâtea emanații mentale, una era mai puternică, mai intensă, mai dominatoare. Și când acel eu s-a răsfrânt în mine, m-am perceput ca fiind suveranul, împăratul acelui tărâm care îmi apărea ca un domeniu împărătesc obișnuit, posedând o curte, sfat domnesc, slujitori, etc. Și ce straniu, cât de straniu m-am simțit, Bunule Dumnezeu, căci timp de multe clipe la rând începusem să trăiesc cu impresia că fusesem în poziția de conducere supremă a unui teritoriu, deci un împărat, într-o viață anterioară, atât de deplină era identificarea mea cu acea structură psihică pe al cărei canal coborâsem în mormântul inconștientului meu!

Atunci am privit la împărăția asupra căreia domneam, văzând prin ochii acestui împărat și gândind cu mintea sa, iar tot ce era de jur-împrejurul meu exprima haos, neorânduială, anarhie. Guvernam peste un tărâm nestatornic și instabil, iar ființele la care mă uitam care îmi erau slujitori și ale căror gânduri se proiectau în mine însămi mi-au apărut tulburate, în dezordine, agitate, cuprinse de panică și de spaimă, complotând în mare taină ca să mă trădeze, ca să mă alunge din împărăție, detaliu care a accentuat foarte mult percepția dualistă asupra lucrurilor. Fiindcă în acel moment se urzea ca atât sufletul, cât și împăratul să fie izgoniți! Și nimic din spaima aceea nu venea din cuvântul, din hotărârea și din acțiunea mea asupra slujitorilor mei, căci altceva cutremurase pământul acestui tărâm al inconștientului, generând acea nemaipomenită stare de alertă din jurul meu. Și lasă-mă să mă exprim cât mai limpede cu putință ca să mă fac înțeleasă că era o zarvă cumplită, ca în vreme de război!

Dar eu, sufletul, nu eram decât un grăunte minuscul de potență divină în acest vast tărâm care tot timpul a continuat să încerce să mă excomunice în afara granițelor sale. Și pentru că nu am mai rezistat în interiorul acestor percepții care mă dezechilibrau, m-am simțit făcând drumul întors, dinspre ultimul strat al inconștientului către starea obișnuită de conștiință, iar curând după aceea m-am trezit în corpul fizic, fără să mă simt peste măsură de înspăimântată, deși sincer voi mărturisi că nu mi-am dorit absolut deloc să mă întorc la somn ca să nu mă întorc în acest straniu tărâm în care pătrunsesem pentru prima oară și pe care nu îl tradusesem încă din simbol în sens inteligibil. Dar incontestabil era faptul că Ființa profundă tăiase cu spada sa o potecă în propriul inconștient pentru ca eu, călăuzită de Intim, să am știință despre inteligența malignă din propriul psihic. Și drept voi mărturisi că a fost pentru mine o teribilă revelație să primesc înțelegere asupra acestei inteligențe maligne organizată în propriul inconștient sub forma unei împărății, cu un împărat pe tron, cu intrigă de curte, cu slujitori complotiști și cu sfetnici trădători, etc., toate acestea alcătuind imaginea de ansamblu a egoului intelectual, imagine de ansamblu la care Monada mea Divină a lucrat cu un incredibil zel, zi și noapte, timp de mai bine de 5 ani, ca să mi-o releve! Și ca să o înțeleg, căci nu mai am niciun pic de dubiu că acesta a fost rostul muncii interioare din ultimii ani, anume revelarea celor două împărății interne, una fiind, negreșit, a Tatălui intim!

Cine putea fi cel de-al doilea împărat, acela cu a cărui minte am gândit și prin ai cărui ochi am văzut? Nu voi da niciun pas înapoi în convingerea mea fermă că acest împărat este demonul interior care singur s-a auto-proclamat suveran și stăpân peste ceilalți, demonul Taj pe care l-am confruntat la începutul acestui an și care nu este nimeni altcineva decât demonul dorinței, deci unul din cei trei trădători și expresia lui Iuda în micro-cosmosul om. Mă folosesc de toți acești termeni deosebit de tehnici ca să descriu această deosebită experiență deoarece ea a avut un puternic caracter teoretic și simbolic, chiar dacă am ajuns pe acest tărâm prin practică. Dar altfel cum să explic ce am văzut și am simțit în cursul acelei nopți, acest adevăr irefutabil despre împărăția Tatălui întoarsă cu susul în jos în care un împărat domnea, incontestabil, peste întregul ținut? Și cum aș putea să traduc convingerea mea deplină că acest împărat al tenebrelor era dorința dacă nu apelând la vocea intuiției, vocea Tatălui din interiorul fiecăruia? Iar adevărul, dincolo de orice ficțiune, este că am experimentat în mod direct și intim mecanismul arhetipal al demonului dorinței, în contrast cu Ființa profundă, cu Intimul! Însă adevărul cu adevărat indisolubil a fost să aflu, în chip atât de direct și de profund, că dorința contrazice însăși rațiunea de a fi a sufletului, a celui adevărat și autentic, a cărui existență se fondează exclusiv pe Voia Tatălui, iar nu pe dorința personală și pe pasiuni. Realmente, trebuie să depun mărturiee despre acest adevăr pe care l-am trăit aceste zile, neputând încă șterge din memorie acea deplină incompatibilitate dintre sufletul meu și demonul dorinței pe care am simțit-o, dorința cu caracter de interes personal fiind extrema opusă a Voii lui Dumnezeu.

Și iată că tocmai educarea sufletului spre a adopta în profesiunea sa de credință valoarea că este imperativ ca Voia Tatălui să se facă în detrimentul voinței personale, al interesului particular și al ambiției era cutremurul care zguduise în chip atât de profund împărăția tenebrelor, cauzând agitație, spaimă și panică în întreaga armată de demoni interiori, în eul pluralizat pe care pentru întâia oară l-am perceput foarte puțin separat de la un eu la altul, înțelegând prea bine după această revelație legăturile dintre euri și organizarea acestora într-un sistem! Mai mult decât atât, incontestabil a fost faptul că Ființa profundă a prevăzut acest seism, pregătindu-mă din timp pentru ceea ce cu siguranță va fi o puternică criză de conștiință întrucât este destul de logic să intuiești că a educa sufletul să facă Voia Tatălui va avea ca rezultat alungarea dorinței de pe propriul tron! Dar ”alungare” nu înseamnă și ”anihilare” căci oricare uzurpator va căuta, prin ispitire, înșelăciune și trădare să se urce înapoi pe tronul său. Și precum am mai scris la mijlocul lui februarie, am deplina convingere că despre demonul dorinței voi mai scrie alte câteva zeci de pagini!

Am să închei această meditație printr-un citat care mi-a fost dat la două zile după această experiență mistică revelatoare fiindcă aceste rânduri preluate din ”Faust” sunt un evident îndemn de a continua munca interioară, trecând de la caracterul său general la cel particular cu scopul de a orienta sensul acestei împărății de jos către sus, păcatele cerând să fie preschimbate în virtuți: !

Toţi dracii începură ca-ntr-o baie
De fum, ca înecaţi, prin colţuri să tuşească.
Iadul se umfla de aburi de pucioasă
Şi apăsarea a crescut peste măsură,
Că neteda întinsa scoarţă pământească,
Oricât de groasă, trebui la urmă să plesnească.
Şi-acuma ai un adevăr în plisc:
Ce-a fost străfund, e astăzi pisc.
Învăţătură iei, din tot ce-am spus,
Să-ntorci ce-i jos, s-ajungă sus.
Noi cei ce slugi acolo jos am fost
În liberul văzduh găsirăm rost.
Vădita taină de păstrat
Numai târziu s-a revelat.

Johann Wolfgang von Goethe – ”Faust”

Este foarte clar că această ”vădită taină” ce mi s-a revelat despre împăratul suveran subpământean poate fi îndepărtat de pe tronul său, pentru început, înlocuind următoarele afirmații care îl definesc ”eu vreau și eu doresc” cu ”Părinte Ceresc, fie mie precum Voiești u”.

.

nov. 132021
 

<>

Sâmbătă, 13 Noiembrie 2021

După ce am aflat mai multe detalii despre decesul maestrului reiki care mi-a preluat cazul pro bono în urmă cu fix 7 ani, mi-a devenit și mai limpede faptul că jurământul meu și profesiunea mea de credință cereau consolidare, având prioritate în meditațiile mele. Dacă aș fi știut la momentul respectiv că pierdusem două figuri paterne în decursul aceleiași săptămâni, drama maestrului reiki desfășurându-se concomitent cu drama tatălui meu, aș fi înnebunit de tristețe! Dar acum până și faptul că Tatăl care se află în ascuns a început să mi se dezvăluie în lumile interne suprasensibile, creând profunde și intine conexiuni cu mine, capătă o cu totul altă semnificație acum, mult diferită de interpretarea mea inițială care m-a împins să cred că era vorba de apropierea momentului vindecării mele de orbire, însă acum constat că trebuie să fi fost vorba despre o cu totul altă învățătură, această prețioasă învățătură pe care sufletul meu o primește direct de la Tatăl care îi dezvăluie sufletului faptul concret și irefutabil că acesta din urmă nu este singur, nici după ce figura paternă a tatălui biologic și figura binefăcătorului său din persoana maestrului reiki se retrag în același timp de pe scena vieții. Iar eu lor nu le pot fi de niciun folos, în necaz simțindu-mă. Și pentru că nu pot fi de folos nimănui, fiind oarbă de ură și de mânie, trebuie să îndepărtez de la mine cauza mizerabilă din care se datorează karma mea personală. Astfel m-am rugat azi-noapte Mamei Divine Kundalini, cerându-i în timp ce meditam:
– Te implor din toată inima, Mamă Divină Kundalini, ajută-mă să dobândesc abilitatea de a înțelege lucrurile acestea. Te implor din toată inima, lucrează asupra mea conform cu Voia Ta ca să îmi deschizi mintea spre înțelegere, în măsura în care Marea Lege îți permite conform cu datoria karmică pe care încă o mai am de plătit. Dar te implor din toată inima mea, nu mă menaja căci simt că nu e pic de timp de pierdut. Taie în mine ca în carne vie de este necesar, oricât ar fi de dureros și de dezagreabil. Numai să rezolvăm chestiunea de karmă personală ca să pot fi de folos celor care au nevoie de mine, de povestea mea și de abilitățile mele! Te implor, deci, să mă educi! Ajută-mă să înțeleg legătura dintre chestiunea de familie și karma mea! Ajută-mă să înțeleg unde am greșit!

Aceste cuvinte sunt numai un rezumat al rugăciunii mele de azi-noapte, dar sunt suficiente cât să surprindă faptul că intenția mea era să dobândesc învoirea de a explora, prin intermediul altor regresii în mormântul inconștientului, căile eului și ale labirintului meu emoțional lăuntric. Nu căutam să mi se deschidă calea către un alt pion mental care să zugrăvească imaginea de ansamblu a lumii mele interioare, atâția demoni și instincte inconștiente despre care am scris până acum dovedind că punerea cap la cap a acestor piese de puzzle într-o viziune de ansamblu a constituit rostul adevărat al muncii interioare din ultimii 5 ani. Nu mai doream o astfel de încercare cu lenea sau cu păcatul îmbuibării despre care nu am scris încă. Cu alte cuvinte, căutam să dobândesc de la Mama Divină Kundalini îngăduința de a soluționa în mod practic și eficient chestiunea cauzală a karmei mele, referindu-mă, desigur, la orbire.

Am adormit după ce mi-am încheiat rugăciunea. Nimic nu s-a întâmplat în cursul nopții, dar în primele ore ale dimineții am fost martoră la un fenomen în Universul interior de care aș fi fugit mâncând pământul de s-ar fi declanșat în alte condiții, dar în acest rând m-am speriat cu mult mai puțin, devenind conștientă de acest fenomen chiar de la bun început, lucru despre care am scris în repetate rânduri că se întâmplă foarte rar. Trupul fizic negreșit dormea profund în pat, însă eu vedeam destul de clar că, de undeva de foarte departe, o multitudine de arme, de cuțite și alte obiecte ascuțite erau proiectate spre mine cu scopul clar de a mă răni. Despre acest fenomen intern al cuțitarului din ochii mei am scris în trecut, așa că nu există rost în a relua ideea, rândurile acestea fiind suficiente ca să se înțeleagă că este vorba despre un fenomen recurent pe care nu am reușit să îl înțeleg încă.

În fine, văzând toate aceste cuțite aruncate spre ochii mei și văzându-le pătrunzându-mi în ochi, m-am trezit de-a binelea în Universul interior, fără să am cunoștință despre ce aș fi putut face. Dar sufletul, obișșnuindu-se cu anumite practici predate de Maestrul interior, a făcut acest lucru la care m-am așteptat cel mai puțin. Și mișcându-mi brațul drept în sensuri circulare, ca și cum țineam o lingură foarte mare în mână, am amestecat în formă de spirală în acea stranie substanță semi-vscoasă și întunecată, precum este smoala, din interiorul căreia acele cuțite erau aruncate în ochii mei. Și fără putință de a mă opune voinței propriului suflet, am asistat ca martoră la deschiderea acelui portal care leagă propriul inconștient de infernul personal, acest portal nefăcând decât să compartimenteze aceste încăperi ale micro-cosmosului particular, inclusiv iadul și raiul, fără putință de a se confunda.

Și numai o clipă am stat lângă portal că m-a absorbit cu repeziciune în măruntaiele sale. Neîndoielnic, m-aș fi înfricoșat cumplit de mult dacă m-aș fi trezit în spațiul abisal tenebros descris de atâtea ori, înfruntând euri peste euri și umbre peste umbre, dar când m-am văzut trecută dincolo de portal, m-am trezit într-un loc destul de deosebit, chiar dacă nu totalmente străin percepțiilor simțurilor mele interne suprasensibile, fapt care mi-a dovedit foarte clar că Mama Divină Kundalini dăduse curs rugăciunii mele, inducându-mi regresia mult cerută. Căci în interiorul unei emoții mi s-a trezit sufletul, trăind din perspectiva lui toată drama molestului și a siluirii. Și timp de multe, multe minute la rând am trăit retrospectiv toate întâmplările din această viață care au fost rodul unui act de agresiune și de hărțuire făcut asupra mea, ca și cum amprentele emoționalăăe și energetice ale tuturor acestor întâmplări se imprimaseră în aceeași încăpere a subconștientului meu. Și timp de multe minute în șir am retrăit din punct de vedere mental și emoțional absolut fiecare moment în care un străin mi-a pus mâna pe fund sau pe alte părți ale corpului, m-a hărțuit, m-a agresat, m-a insultat, m-a încolțit pe stradă sau în alte spații publice, m-a intimidat verbal și fizic, etc. Apoi din spațiul agresiunilor publice datorate sexului opus am fost absorbită în spațiul privat delimitat de relația cu un partener, retrăind timp de alte minute în șir toată drama agresiunii emoționale și mentale din cuplu, toate bătăile, toate certurile, toată ocara, toate injuriile, tot abuzul. Și amprentele tuturor acestor degete care m-au pipăit și atins fără voia mea le păstram încă în dosarele ”criminalistice” ținute în evidența urii și scârbii mele față de sexul opus, neputând șterge nici măcar o amprentă până în ziua de azi, iar asta fiincă nu am iertat încă pe nimeni.

A fost, de departe, una din cele mai oribile experiențe relaționate cu dezgroparea emoțiilor mele inhibate și refulate în subconștient de până acum. Căci trebuie negreșit să mărturisesc că amprentele emmoționale cele mai profunde și dureroase lăsate în corpul meu de energie vitală s-au datorat relațiilor cu vărul meu și cu Silviu. Dar în context cu ura mea față de bărbați mai mult de atât nu am fost lăsată să explorez. Ce mi se dăduse fusese oricum incredibil de greu de suportat, atâta toxicitate emoțională cuprinsă într-o ființă abrutizată și neputincioasă, atât de neputincioasă să își ia apărarea fiindu-mi foarte greu să accept că trăiește încă în psihicul meu și în corpul meu de emoții!

Când m-am trezit din această încercare pusă în practică de către Mama Divină Kundalini, ceasul arăta 08:30. Și pentru că nu mă săturasem de somn, am căutat să adorm la loc, nădăjduind că explorarea acestei căi a subconștientului meu avea să mă conducă și la alte rezultate. Și când am adormit, așteptările nu mi-au fost înșelate întrucât un al doilea episod mi-a fost indus, deși a avut caracter de test. Ca în multe rânduri anterioare, stimulii și circumstanțele vieții au fost simulați în acest nou context oniric în care m-am trezit în București, continuând relația cu Silviu. Trăsăturile relației dintre noi au fost și ele simulate în întregime, eu identificându-mă pe deplin cu vechea mea versiune la 20 de ani, plecată lla studii, departe de părinți și de casă.

Toată povestea brutalității și agresiunii dintre mine și Silviu fusese transpusă atât de fidel în aceste scene onirice încât a fost cu neputință să nu reacționez la stimulii săi. Și scenă după scenă toată drama s-a repetat, toată cearta, toate bătăile, tot scandalul. Și toate acestea duse la limita extremă, în spațiul public al stației de metrou din piața Unirii. Și când nu am mai putut suporta ce mi se întâmpla, am ales să fug, să fug de el ca de ciumă, așa cum fuge un martor implicat într-un proces periculos, intrând în programul de protecție al martorilor. Și oriunde mă ascundeam trăiam în cumplită teroare, copleșită de frica lui, de frica de a fi găsită și târâtă înapoi în relația cu el. Mii de oameni treceau pe lângă mine pe stradă și la metrou, iar eu nu aveam cui să îi cer ajutorul, hrană și adăpost. Iar când s-a făcut târziu în noapte, m-am hotărât să îmi sun părinții, mărturisindu-le astfel:
– Sunt într-un mare necaz. Sunt într-o situație foarte neplăcută din cauza lui Silviu. Nu mai pot rămâne cu el, nu se mai poate. Vă implor să veniți să mă ajutați să rup legătura cu el fiindcă singură nu pot. Veniți cât mai degrabă!

Și închizând telefonul, am rămas pe stradă să îi aștept căci am știut că de m-aș fi întors în locuința pe care o împărțeam cu el, mi s-ar fi jelit și mi-ar fi căzut în genunchi în fața ochilor, cerșind o nouă șansă. Pe care, din nefericire, i-aș fi dat-o! Și pentru că sufletul meu devenise conștient de aceste calcule probabilistice, a ales să petreacă o noapte pe stradă, ca un om al străzii, așteptând sprijinul și ajutorul părinților.

Acest vagabondaj precum un om al străzii este o experiență pe care am trăito și pe care însuși marele Judecător Cosmic Anubis mi-a dezvăluit-o la începutul lunii iulie, dându-mi îngăduința să arunc o privire la cauzalitatea karmei mele, motiv pentru care tind să cred că rezultatul experimentului oniric de azi-dimineață s-a fundamentat pe putința mea psihologică și emoțională de a lua decizii în baza unor experiențe trecute. Dacă acum, după acest test matinal, am dat semne că am învățat lecția corelată cu relația dintre mine și părinții mei, pricepând, în sfârșit, că trebuie să le cer ajutorul la necaz, ce drăcie de predispoziție egoică m-o fi determinat în cursul celeilalte vieți să îmi continui vagabondajul pe străzi, alegând să mă adăpostesc la străini în loc să cer ajutor, hrană și adăpost de la părinții biologici desemnați pentru mine în acea viață? Căci deduc că din această deviație de comportament mi se trage o mare parte din necazul karmic, deci din relația dintre mine și familia mea, stabilită în primii ani ai copilăriei, cu toate că trebuie să adaug faptul că anumite detalii și simboluri onirice de azi-dimineață mi-au sugerat și chestiunea karmei saya (sexuale). Revenind la anii copilăriei, iată că am identificat câteva expresii ale vagabondajului meu, tendința de a fugi de acasă aducând-o cu mine din viețile mele anterioare, faptul că am ales să rămân pe stradă în cursul testului de azi-dimineață dovedind existența în subconștientul meu a acestei tendințe:
1. Până la vârsta de 8 ani am obișnuit să mă închid cu cheia în sufragerie ca să mă rup de familie și ca să rămân singură. Mai mult decât atât, îmi aranjam într-un colț al sufrageriei un adăpost improvizat alcătuit din cearceafuri, pături și perne, căutând mereu să mă ascund de supravegherea mamei, etc. Numai de curând am îmțeles că straniul meu comportament imita comportamentul vagabonzilor.
2. Tot până la vârsta de 7-8 ani am obișnuit să îmi fac un fel de bagaj de mână, punându-mi toate lucrurile personale într-o servietă veche de-a tatei și luând-o cu mine afară o dată la câteva zile, zicând tuturor că plec în lume. De zeci de ori mi-am lăsat povara pe afară, trebuind ca mama să îmi culeagă bagajul de pe străzi. Și pe mine deopotrivă!
3. Tendința mea de vagabondaj s-a mai exprimat și în anii preadolescenței când, în cursul verilor petrecute la bunicii din partea mamei, am căutat să stau cât mai departe de curtea lor și, prin urmare, și de agresiunea vărului meu, motiv pentru care mi-am făcut câteva prietene pe alte uliți ale satului, făcându-mă nevăzută de acasă și colindând drumurile cu o fată de prin vecini. Acest obicei al meu a contrariat-o pe bunica mea care mi-a purtat multă antipatie pentru comportamentul meu, nepricepând că totul se datora neputinței mele de a mai suporta aagresiunea și hărțuirea vărului meu în legătură cu care ea și ceilalți adulți din familie nu luau nicio măsură.

Mă gândesc că mai ales în acest ultim subpunct stă întregul secret al cauzalității suferinței mele, dar nuu pot decât să continui să mă rog Mamei Divine Kundalini să mă ajute să aprofundăm și mai mult tema aceasta a vagabondajului meu în relație cu ura mea față de sexul opus și cu karma personală și de familiee!

nov. 112021
 

<>

Joi, 11 Noiembrie 2021

A trecut puțin mai bine de o lună de când a murit tatăl meu, iar lucrurile nu au devenit mai ușoare. Crizele mele de remușcare și de mânie se repetă foarte des, influențându-mi iarăși somnul și obiceiurile. M-am întors iarăși la tendința de a nu mai dormi noaptea, ascultând cărți audio până foarte târziu sau corectând din vechile scrisori. Și după ce termin cu totul, dau frâu liber lacrimilor pe care activitatea pe care o fac și care îmi distrage atenția mi le ține închise în ochi numai de-o părere. Dar nu mai vreau să vorbesc despre ce anume mă face să plâng când destul de limpede este faptul că Ființa profundă mi-a dat în cursul acestui an învățătură despre virtutea de a fi bucuros și senin ce a avut un cu totul alt scop decât cel bănuit de mine. Când îți moare un părinte, desigur că vei trage către impresia de dramă, de tragedie, dar păstrându-ți seninătatea poți reuși să nu te mai identifici cu drama în sine, lucru care poate ajuta sufletul să nu cadă în capcana de a crede că ce i s-a întâmplat este o nedreptate. Iar când m-am identificat cu drama, am dat curs invidiei care m-a făcut să îmi doresc ca și celorlalți tineri de vârsta mea să le moară un părinte ca să știe și ei prin ce trec eu fiindcă lasă-mă să spun că numai o cunoștință dintre atâția cunoscuți și prieteni s-a descurcat la capitolul ”consolare”, iar acest lucru fiindcă și ea și-a pierdut un părinte în urmă cu mulți ani, în timp ce multora din ceilalți se pare că le lipsesc bunul-simț, buna-cuviință și buna-creștere, lăsând zilele și săptămânile să treacă între simțitoarele și cuviincioasele cuvinte de alinare și de mângâiere: ”Ce mai faci? Cum te mai simți? Sunt aici dacă vrei să vorbești cu cineva!”

Dar desigur că vina tot eu o port, uitând că lumea din exteriorul meu (cunoscuții și prietenii mei) trăiește într-o atmosferă toxică de șantaj și de intimidare, iar când am ieșit numai puțin din mediul meu izolat al nesimțirii datorat orbirii mele, i-am găsit pe cei din jurul meu speriați de moarte, cu adevărat speriați de moarte. Căci și unora dintre ei le muriseră părinții, copiii și rudele. Și ca să mă mustre pentru înclinația mea criminală, Tatăl care se găsește în ascuns m-a făcut să aflu zilele acestea că maestrul reiki care mi-a deschis puntea de legătură cu sufletul meu în urmă cu aproape 7 ani a plecat din această lume cu numai 6 zile înainte de tata, pe 03 Octombrie 2021, moartea sa datorându-se covidului. Cu alte cuvinte, drama maestrului meu reiki s-a desfășurat în același timp cu drama tatălui meu. Și dacă aș fi știut acest lucru la momentul respectiv, aș fi înnebunit de tristețe căci am pierdut două figuri paterne în același timp! Și dintre toți oamenii de pe fața planetei, numai pe fiul binefăcătorului meu nu aș fi vrut să îl știu rămas fără tată, iar când acest adevăr irefutabil despre starea lucrurilor de pe mapamond mi-a pătruns în suflet, mi-am privit nenorocirea cu alți ochi. Căci tot eu sunt nenorocita, invidiind oameni fără motiv, când știu că drama noastră de familie li se va întâmpla absolut tuturor la un moment dat pentru că nimeni nu este nemuritor și încă mulți din ceilalți vor pierde definitiv contactul cu sufletele rudelor decedate, în timp ce eu știu că voi mai avea contact cu sufletul tatălui meu, că îl voi mai vedea și că îi voi mai vorbi. Desigur, nu aici, în lumea vizibilă a materiei, ci în lumea invizibilă, în dimensiunea astrală. Iar pentru ca acest contact să se înfăptuiască, eu nu trebuie să mor și nici nu trebuie să apelez la spiritiști care să îl invoce pe tata în lumea vizibilă prin acte de magie neagră. Spiritismul este contra Legii firii, iar eu nu vreau să am de-a face cu magia neagră decât lucrând împotriva ei, nu în favoarea ei. În mod evident, singura soluție practică este ca eu să pătrund în lumina astrală, rugând Ființa intimă să mă călăuzească până la găsirea sufletului tatălui meu în dimensiunea astrală.

Ideea aceasta este singura care m-a preocupat toată această lună care a trecut de la moartea tatălui meu. Am crezut cu sinceritate că Ființa reală interioară se va preocupa să mă educe în deprinderea abilității de a mă proiecta astral din proprie voință, în mod conștient și în sens pozitiv, dar nu am izbutit în nicio noapte până acum să fac măcar un pas în afara corpului fizic ca să am cât de cât convingerea că ce mi se întâmplă este o proiecție astrală autentică. Mai mult decât atât, am crezut cu sinceritate că părerile mele de rău în legătură cu tata vor avea prioritate în agenda Ființei mele profunde, eu găsind că aceste circumstanțe țin de cauzalitatea din spatele bolii și nefericirilor mele, dar mi se pare că mă înșel. Și în loc să fiu dusă să îmi văd tatăl ca să îi pot confesa adevărurile din spatele acțiunilor mele, așa cum trag nădejde că și el își va mărturisi păcatele față de noi fiindcă, fie vorba între noi, la capitolul ”minciună” am avut cu cine să semăn, Ființa reală interioară continuă să își trimită umbra, pe Luciferul particular, ca să mă educe în cu totul alte chestiuni decât proiecția astrală. Și venind la mine o dată la câteva zile, Lucifer îmi reamintește cu fiecare ocazie necesitatea imperativă de a mă vindeca și de a mă elibera din alte constrângeri mentale și emoționale. Căci travestit în obișnuita sa vestimentație portocalie, îmi pune în fața ochilor chestiunea rudelor mele pe care acum le învinuiesc pentru moartea tatălui meu, chiar dacă știu că tot ce i s-a întâmplat tatălui meu a fost o problemă de karma. Și încă una destul de dură, de vreme ce nu a fost iertat. Și numai văzând acele pijamale blestemate că mi se face rău de la stomac, aducându-mi mereu aminte de toate aceste porcării netrebnice care zugrăvesc portretul nostru de familie. Mi-e cu neputință să descriu cât de dezgustătoare este atmosfera din această casă în care am visat, începând cu luna iulie, când ne-am mutat aici, că multe aveau să se schimbe pentru noi. Și nu pot numi situația această decât ca fiind tragică întrucât nici acum, după moartea tatălui meu, bunica mea și rudele din partea ei nu și-au venit în fire ca să recunoască teribila eroare de judecată pe care au făcut-o față de noi, eroare de judecată pe care și noi trebuie să o fi făcut față de ei în existențele noastre anterioare, circumstanțe din care ni se trage, până la urmă, karma de familie.

Dar toate dramele și tragediile au și un sfârșit, cu toate că purtăm în adâncul inconștientului nostru tendința de a lua cu noi în viața de apoi și dorința de a ne răzbuna pe greșiții noștri, așa că să mă ajute Dumnezeu să pătrund pe deplin în taina sufletească ce mă leagă karmic de bunica mea, de vărul meu și de mătușa mea, de vreme ce Ființa profundă nu face deloc economie de ocazii de a-mi reaminti de această legătură pe care, în mod evident, trebuie să o rup. Și nu pot decât să trag nădejde că, având atât de des contact cu imaginea lui Lucifer care aduce foarte mult cu înfățișarea vărului meu, toți acești stimuli psihici și emoționali îmi vor induce alte regresii în mormântul inconștientului, scoțând la suprafață cadavrele unor emoții inhibate și refulate din timpul copilăriei sau chiar amintiri din viețile mele anterioare. Căci este cu neputință să nu mă las influențată de vederea acestor stimuli, iar acest lucru atât, atât de des încât a fost dus la limita paroxismului, acel portocaliu al vestimentației lui Lucifer ajungând să lucreze pentru psihicul meu precum lucrează batista roșie pentru un taur dezlănțuit în coridă! Deci cum să nu ajung să mă întreb astfel:
– Maestre, Maestre, ce vrei să îmi spui? Ce importanță poate să aibă legătura mea cu rudele mele pentru eliberarea mea de karma personală și de cea de familie? În ce a constat partea mea de vină în această poveste de am fost târâtă chiar în mijlocul ei, fără putință de a mă îndepărta măcar cu un pas, fiind oarbă și singură?

Și ca să îmi dea o mână de ajutor să înțeleg toate aceste lucruri mai bine, Ființa profundă și-a fluturat energic mâinile în fața ochilor mei în cursul acestei dimineți, aplaudând frenetic și trezindu-mă din visare în lumile interne suprasensibile, declanșând iarăși recurența exercițiului acestor mâini care mă ajută să îmi redobândesc luciditatea câtă vreme corpul fizic doarme. Și aplaudând într-una în ochii mei, chiar dacă știam că trupul fizic dormea, mi-am concentrat toată atenția asupra acestor mâini ajutătoare, vrând să mi le ridic și pe ale mele ca să le prind pe cele din fața ochilor mei. Ca în toate rândurile anterioare, m-am temut de somnambulism, dar această practică a Ființei care își vântură mâinile în ochii mei m-a ajutat să dezvolt un fel de simț al prevederii, căutând să cercetez coordonatele dimensiunii în care m-am trezit spre a mă asigura că sunt în siguranță și că nu mi-am trezit corpul fizic în mod somnambulistic. Așa că, văzând aceste mâini ajutătoare azi-dimineață, mi-am ridicat degetul arătător al mâinii drepte ca să îl introduc în cadru, gest pe care l-am făcut în absolut fiecare rând când am luat contact cu mâinile Ființei profunde care se exprimă prin acest fenomen recurent și care mi s-a părut întotdeauna foarte nostim și copilăresc întrucât îmi percep toată timiditatea sufletului surprinsă în încercarea mea de a mă asigura că nu sunt somnambulistică. De câteva ori această mișcare a degetului arătător al mâinii drepte mi-a activat brațul drept al corpului fizic, lucru pe care l-am simțit din interiorul lumii invizibile, fapt care m-a făcut să mă trezesc. Dar ridicându-mi degetul arătător în această dimineață, nu am constatat nicio anomalie relaționată cu corpul fizic, așa că am cutezat să îmi ridic întregul braț, apucând mâinile din fața ochilor mei care îmi făceau invitația deschisă de a mă prinde de ele.

Și când mâinile noastre s-au prins într-o încleștare zdravănă, Ființa din fața mea m-a săltat din corp într-o clipită de ochi, făcându-mă să simt desprinderea de corp. Dar în loc să mă ducă să îmi văd tatăl, cum aș fi vrut eu, m-a lăsat între brațele unei entități cu care nu mi-aș fi dorit să am contact. Cum era de așteptat, obișnuita răfuială între suflet și expresia acelui ego a avut loc, făcându-mă iarăși să mă cutremur de disperare și de mâhnire. Pentru ce să îndur atâta răutate, ironie și bătaie de joc? Iar răutatea acelei umbre era crasă, mizerabilă și ostentativă, dar pentru că între pereții acelei umbre sufletul meu se zbătea să se elibereze, ceva destul de minunat s-a petrecut spre sfârșitul acestei încăierări cu mintea mea îmbuteliată. Și când mii de sclipiri ai unei lumini intense au izvorât din zidurile acestei temnițe mentale, a fost pentru mine ca și cum Ființa mea reală interioară făcuse uz de dalta sa, cioplind în mine ca într-o stâncă de piatră, lipsită de formă, de frumusețe și de sens divin.

Dar acum nu pot explica deslușit legătura dintre acest eu de tâlhar care mi-a furat libertatea de mișcare fiindcă m-a preschimbat într-o stană de piatră și karma de familie pe care Maestrul interior mi-o sugerează prin vestimentația lui Lucifer, trebuind să aștept să mai trec prin astfel de încercări ca să pot capta sensul profund al acestor întâmplări. Dar oricât de dezgustător este adevărul cauzalității karmei mele, trebuie cu orice preț să îl aflu!

oct. 032021
 

<>

Duminică, 03 Octombrie 2021

În timp ce reciteam și corectam unele compuneri trecute ca să le public pe blog, am ajuns și la cea cu titlul ”Elementele vrăjitorești ale psihicului uman”. Descrisesem în textul respectiv o incursiune făcută în mormântul inconștientului, în acea regiune a sa unde sunt stocate elementele vrăjitorești ale psihicului meu. Și cu destul de multă uimire mi s-a relevat atunci că orgoliul meu are puternice rădăcini în această aripă de defecte, arătându-mi-se în plus că originea în sine a orgoliului meu nu se găsea într-o dezamăgire în chestiuni de dragoste, ci în perioada copilăriei și în relația cu rudele mele, orgoliul extinzându-se după aceea și în alte domenii.

Am vrut să public compunerea respectivă aseară, dar vocea interioară mi-a poruncit să nu o fac încă, zicându-mi:
– Taci! Taci! Că nu ai înțeles încă un lucru!

Nu m-am așteptat să primesc nota explicativă de la Ființa profundă chiar atât de curând, dar în cursul meditației ulterioare am avut o trăire foarte stranie și intensă din care nu voi descrie decât următoarele, neputându-mi aminti precis începutul care mi s-a părut mai degrabă că a avut ca scop să îmi concentreze atenția către interior. Și când m-am concentrat, mi-a fost indusă o foarte scurtă regresie în amintirea unui moment dintr-o viață anterioară. Totul a fost foarte succint, dar straniu a fost că în acele clipe am înțeles sensul multor lucruri. Iată schița deducțiilor mele mai jos:

În această altă viață am avut identitate feminină. Copil fiind, am avut o puternică pasiune pentru botanică, pasiune periculoasă pentru acea perioadă istorică, fapt care îi făcea pe membrii familiei mele să își ia măsuri de precauție, împiedicându-mă să îmi expun pasiunea pentru flori și plante. Vrând să corecteze acest obicei al meu de a mă aventura hai-hui ca să cercetez flora din împrejurimi, familia mea obișnuia să mă închidă în casă, interzicându-mi să ies afară. Scenele dezvăluite azi-noapte mi-au arătat tocmai această casă în care eram închisă cu scopul de a fi protejată. Cu toate acestea, mă eliberam adeseori din închisoarea mea pe care nu o înțelegeam. Din toate sentimentele explorate azi-noapte în cursul acestei regresii, cel al libertății era cel mai intens, sentiment pe care îl trăiam după ce mă eliberam din acea casă.

În aceste condiții am dezvoltat sentimentul maniei persecuției care m-a făcut inclusiv în această viață să simt și să cred că rudele mele au ceva cu mine și împotriva mea, de unde rezultă că am simțit pe parcursul întregii copilării că sunt hărțuită, persecutată și că nu sunt, deci, lăsată în pace să exist. Mai mult decât atât, în aceste condiții am creat un eu psihic dornic să se înstrăineze de familie și de părinți, căutând mereu pretext să fugă de acasă, lucru care explică tendința mea de a fugi de acasă din copilărie. Nu am fugit niciodată propriu-zis, dar o tendință tot am avut, iar circumstanțele din copilărie au semănat destul de mult cu clasica fugă de acasă a copiilor. În plus, în timpul meditației de azi-noapte am pătruns și în legătura dintre orgoliu și vrăjitorie, dar nu pot explica mai pe larg acum numai în baza unor scene atât de fulgerătoare pe care le-am avut numai o dată, sperând ca aceste episoade să se repete pentru ca amintirea să fie deplină.

Oricum, astfel se poate explica de ce, în timpul celeilalte regresii în mormântul inconștientului din mai, mi-am găsit o frântură din suflet prinsă într-o mare suferință legată de copilărie și de faptul că nu eram luată în serios de către adulții care mă chinuiau, înțelegând acum că ei vedeau în mine o vrăjitoare în devenire pentru că aveam o pasiune pentru flori și plante.

După ce s-a încheiat această incursiune, mi-am auzit Ființa profundă comunicându-mi:
– Aceasta este semnificația dharmei!

E limpede că semnifică să ți se acorde îngăduința de a duce muncă de cercetare la capitolul ”cauzalitate”, referindu-mă, desigur, la legea naturală a cauzelor și a efectelor!

sept. 062021
 

<>

Luni, 06 Septembrie 2021

Acum că mi-am mai venit în fire, hai să reiau firul celor petrecute săptămâna trecută în lumile interne suprasensibile.

Era deja marți seara, iar eu eram încredințată că avusesem de-a face cu omologul Ființei profunde în Loja Neagră cu o noapte în urmă, dar nu îmi puteam încă explica rostul acestor întâmplări, toate semănând a atacuri din partea energiilor tenebroase. În urmă cu numai câteva zile trăisem înfricoșătoarea experiență a nebuniei, iar acum această ciudată experiență legată de Loja Neagră. Nu puteam decât să întreb cu insistență Ființa profundă să îmi explice sensul acestor trăiri. Târziu în cursul nopții, meditând (meditație despre care am scris succint și în compunerea anterioară), Ființa reală interioară mi-a răspuns, făcându-mi cunoscut faptul, prin gesturi și imagini de care s-a folosit ca să îmi explice, că toate aceste fenomene erau un rezultat a lucrării Sale în interiorul meu. Nu făcuse decât să are cu plugul său în pământul meu filozofic, însă nu peste tot în acest pământ, ci în canalul rece, cuțitele plugului Său scoțând la suprafață, în timpul arăturii, ceea ce îndeobște găsești în pământul scormonit mai adânc: viermi, râme, larve, vizuini de orbeți, de șobolani și de alte viețuitoare de acest soi. Dincolo de metaforă, Ființa profundă mi-a precizat că ce făcuse fusese să împingă limita mea de toleranță legată de munca interioară peste ceea ce credeam eu că pot să suport, dând astfel curs și solicitării mele de a duce munca interioară pe o treaptă superioară și mai solicitantă. Era o inevitabilitate ca, săpând și mai adânc în mormântul inconștientului, să nu iasă la lumină rădăcinile putrefacte ale suferințelor și obsesiilor mele.
– Maestre, Maestre, înseamnă că voi mai avea astfel de episoade în cursul următoarelor zile? mi-am întrebat Ființa reală profundă.

Ca răspuns nu am primit decât tăcere. Răspunsul era evident.

Așa că, atunci când a doua zi, în cursul zilei de miercuri, am început să am iarăși dureri de cap foarte acute, m-am oprit locului ca să observ că durerile mele de cap nu se datorau căldurii sau altor cauze, băgând de seamă că o forță electrică scormonea în moalele capului meu, în zona aferentă chiasmei optice, undeva în spatele nasului, chiar în acel punct în care Spiritul Sfânt operase anterior, undeva în luna iunie.
– E clar, în noaptea aceasta iar voi trece printr-o experiență dezagreabilă, mi-am zis în sinea mea, recurgând la repaos ca remediu pentru durerea de cap contra căreia niciun medicament n-ar fi funcționat.

Și cu toate că fusesem pevenită în legătură cu posibilitatea unui nou contact cu întunericul din mine, nu am fost nicidecum pregătită pentru ce avea să mi se întâmple. Dacă în cursul celorlalte săpături Ființa profundă a arat cu plugul Său în habitatul râmelor și al viermilor și în vizuinile de șobolani, miercuri noaptea tăișul plugului Său a străpuns găurile de vipere. Și ce am experimentat acolo a fost curată frică. Nu a fost necesar să văd decât o singură umbră foindu-se în preajma mea și nu a fost necesar să percep decât pentru o singură fracțiune de secundă emanația energetică a acelei umbre ca să îngheț de frică și ca să fac tot posibilul să revin în stare de veghe, departe de acest simț suprasensibil intern care mă face să percep energii și vibrații ale eterului în timp ce corpul fizic doarme. Nu vreau să mai descriu și celelalte senzații experimentate în cursul acestui contact cu cuibul de vipere în care Ființa profundă Și-a împins lamele plugului. Suficient de știut este faptul că mi-a fost foarte frică. frică până și de umbra mea, frică până și de cea mai banală sugestie cu conotație percepută ca negativă, frică până și de cea mai banală asociere negativă de concepte, precum: „șarpele este rău, orice șarpe este rău înntrucât șarpele edenic este însuși Diavolul; prin urmare, orice reprezentare imagistică conținând orice fel de șarpe este de proveniență diabolică și trebuie respinsă cu dârzenie, etc…„

Nu am deschis întâmplător subiectul legat de simbolul șarpelui întrucât experiența în sine a avut legătură cu acest simbol și cu frica ancestrală față de șarpe moștenită din câmpul inconștientului colectiv. Ori această frică lipsită de discernământ împiedică un contact direct cu Mama Divină Kundalini a cărei expresie simbolică universală este, printre altele, cea a unui șarpe.

Cât de rău mi-a părut odată văzându-mă revenită în corpul fizic. Iar fugisem de spaimă în fața încercării, cu toate că spaima mea se datorează mai puțin lipsei mele de dorință de a lupta, ci mai degrabă percepției pe care o am asupra acelor emanații energetice pe care nu le pot suporta nici măccar timp de câteva clipe fără să nu simt că mă dezechilibrează, că mă amorțesc, că mă paralizează, că îmi fură discernământul și voința și că, în fine, mă adorm, mă otrăvesc. Cât am stat cu ochii deschiși după această experiență m-am rugat Maesttrului interior, cerându-I să mă învețe procedura practică prin care aș putea rezista în cursul unei astfel de încercări, evitând să mai percep acea vibrație dezagreabilă de care fug de groază, dar răspunsul primit de la Ființa profundă a fost atât de puternic simbolic încât mi-ar trebui cunoștințe temeinice asupra anatomiei corpurilor existențiale interne ca să pot explica ceea ce, în mod straniu, am înțeles totuși, unele din aceste lucruri ținând de centrul instinctiv al mașinăriei umane.

Mai târziu în cursul nopții am mai avut un episod deosebit de important ai căror stimuli mi-au scos la lumină o suferință pe care cu greu pot să accept să o văd, să o simt, să o percep, să accept că încă mai există în sufletul meu, că nu s-a vindecat deloc. Și totul a avut legătură cu Silviu și cu temnița în care am stat închisă cu el timp de 5 ani. Când toate condițiile vechii legături cu el au fost replicate, iar eu am început să mă comport întocmai cum mă comportam în preajma lui, psihicul meu a absorbit și ultima picătură, cedând conform fenomenului bine-cunoscut. Iar fătuca aceea neputincioasă care am fost lângă el a ieșit la lumină din mormântul său ca să îi văd nervii distruși de la ceartă, scandal și bătaie, căci ce am simțit în interiorul acelei suferințe au fost nervi distruși, pisați și tocați în mod deliberat de către Marea Lege pentru ca mie să îmi fie pisat, tocat și distrus un demon interior pe care Ființa profundă nu a întârziat să mi-l pună în fața ochilor după ce a tras cortina peste scena supliciului meu pe care relația cu Silviu l-a simbolizat. Căci întunericul din mine era mult prea primejdios ca să fie lăsat în voia sa pentru ca eu să pot spune acum că nu meritam să trec prin această experiență atât de dureroasă a cărei amintire odioasă a ieșit iarăși la lumină și în cursul nopții de vineri spre sâmbătă, dar până la acea regresie mai am de trecut în scris câteva impresii și deducții ale zilei de joi.

aug. 062021
 

<>

Vineri, 06 August 2021

Numai acum încep să pricep cu adevărat ce a vrut să îmi spună Divinitatea prin trimișii săi în legătură cu ispita de a căădea în mânie în fața ultimelor întâmplări petrecute în familie, așa că am să mă apropii de sfârșitul acestui capitol relatând următoarele:

Vărul meu și-a încheiat concediul ieri. Miercuri seara el și partenera lui, împreună cu fetița lor, au trecut în vizită. Toate au fost bune, călduroase și prietenoase în sufragerie, în timp ce mama și el au purtat o conversație între patru ochi în bucătărie, discuție pe care mama mi-a reprodus-o după ce urgia cu piatră s-a mai potolit. Furtuna aceea de miercuri seara a fost nemaipomenit de înfiorătoare, așa cum se auzeau pietrele izbind în geamuri din atâtea direcții, în toate încăperile casei, cu excepția băii. Și numai această ploaie profetică m-a făcut să fiu pe deplin convinsă că Însuși Tatăl Care se află în ascuns a hotărât ca întâlnirea sufletului meu pereche să nu mai fie condiționată de termenii anteriori, mai ales când și ultima Sa avertizare mi-a comunicat faptul că i-aș face o mare nedreptate perechii mele dacă i-aș mai cere în continuare să mă aștepte în fața balconului, când din Cer plouă cu piatră: ”Here comes the rain again/ Falling on my head like a memory.” Ce straniu a fost, totuși, să primesc aceste versuri cu atât de puțin timp înainte de această ploaie care a venit chiar în ziua de miercuri, cu puțin timp înainte de ora 21:00! Să fi simbolizat oare această întâlnire la balcon modul prin care mi-am pedepsit perechea, lăsându-l să aștepte în frig, ploaie, vânt și zăpadă în fața balconului meu?!!!

Dar când toate s-au mai liniștit miercuri seară, mama mi-a destăinuit versiunea de poveste a vărului meu care nu a coroborat-o decât prea puțin pe cea pe care ne-a servit-o mătușa mea în urmă cu 3 săptămâni încât acum nu prea mai am ce povesti, încercând să corectez cele scrise în trecut.

Dar cel mai șocant lucru a fost să aflu de la ea că bunica i-a cerut vărului meu într-una din aceste zile de la venirea lui în țară să se ducă la vechile ei case să facă un pic de curat pe acolo pentru ca, după aceea, să o ducă și pe ea înapoi până la plecarea lui. Astfel am primit confirmarea că ea, biata de ea, încă mai trage nădejde că are să se întoarcă în acele case care stau să cadă. Și numai vărul meu a putut-o face să priceapă că acest lucru nu se mai poate întrucât casele ei sunt o ruină, fapt pe care nu l-a crezut când i l-a povestit mama. Să fi gândit bunica mea că mama minte ca să o tragă pe sfoară? Până la urmă, complotul acesta al ei făcut pe la spatele nostru dovedește cât de puțin s-a adaptat ea traiului cu noi și cât de puțină disponibilitate are să facă acest efort, chiar dacă tocmai ce se întorsese de la spital, după ce suferise o criză de diabet. Pentru ce mai suntem noi de vină, așadar, că ea are acest puternic atașament față de acele locuri? E just ca noi să dăm dovadă de milă, de compasiune și de înțelegere față de situația ei, dar toată această poveste este atât de absurdă și de ridicolă încât nu pot reacționa în fața acestor fapte decât pufnind în râs!

Din toată această ridicolă absurditate mama a învățat un lucru minunat pe care tot timpul am încercat să i-l explic, anume să nu își mai pună baza în acea moștenire ca să poată renova casa luată acum 4 ani, fapt pe care l-a conștientizat și ea, din fericire pentru toată lumea! Căci Ființa profundă mi-a explicat de unde ne-au venit nouă unele probleme, mai ales în ultimii ani, mai ales în privința finanțelor. Contextual, lămurirea a venit sub forma unui citat dintr-o carte a lui Mircea Eliade pe care o ascultam, reformularea acestuia sunând în felul următor: ”sărăcia este o stare larvară, iar din mizerie nu se pot naște decât microbi și larve pe care nici biologia nu le studiază fiindcă acest domeniu studiază adulții, nu larvele”. E foarte simplu de priceput din acest text că multe din problemele noastre s-au datorat imaginii pe care am avut-o despre noi înșine în ultimii 25 de ani, de când am sărăcit dintr-o dată, păstrând foarte vie această imagine a sărăciei cu care ne-am identificat în mintea noastră, iar asta numai din cauza faptului că nu am avut, ca familie, o locuință în proprietate personală, cu toate că realitatea faptelor demonstrează că o ducem foarte bine, slavă Domnului, însă nu vreau să subliiniez decât ideea că atât de distorsionată a fost imaginea pe care am avut-o asupra vieții numai din cauza faptului că ne-am văzut pe noi înșine ca fiind săraci. Și iată că am primit învățătură de la Ființa profundă care mi-a ridicat vălul ignoranței de pe ochi, făcându-mi cunoscut faptul că sărăcia este o stare mentală larvară, a crede și gândi despre tine că ești sărac și că trăiești în mizerie nu poate decât conduce la nașterea de microbi și viruși mentali care se vor asocia cu diverse obsesii și fixații, etc… Ori toate acestea nu se vor traduce în viață decât în durere, suferință și amărăciune, iar familia mea apropiată cunoaște prea bine ce semnifică toate aceste lucruri. Și, totuși, este atât de ciudat. Noi nu suntem săraci!

Dar hai să înlocuim sărăcia cu alt concept defectuos ca să pricepem ce va fi însemnând ca bălăcindu-te într-o mlaștină emoțională și mentală să semnifice a da naștere la microbi, bacterii și larve mentale. Vai de mine, iată că experiența de viață m-a făcut să știu foarte bine ce înseamnă să te bălăcești ca porcinele în cocina mizerabilă a minții, fapt din care nu a putut să rezulte decât multa amărăciune pe care am simțit-o aproape întreaga viață!

Și când toate s-au încheiat ieri, iar vărul meu trebuie să fi pus piciorul în casa lui din străinătate, Maestrul meu interior (Monada Divină) a dat semnalul arbitrului printr-un gest cu mâna cu profundă semnificație sufletească, deschizând partida pe terenul de joc și de practică, în universul interior.

Și atacantul care mi-a venit în ofensivă cu o forță nemaivăzută până acum a fost Luciferul particular. Când m-am trezit azi-dimineață, ceasul arăta 07:34, trebuind să mă ridic din pat ca să verific ora ca exercițiu practic de a-mi educa voința, fapt despre care am scris în compunerile trecute, dar ora încă matinală m-a îmbiat să mă întorc la somn. Am avut o noapte dezgustătoare în lumea visului, lucru care m-a făcut să am remușcări la trezire, atât de trist și de puțin încurajator mi se pare să descopăr cât de slabă sunt în fața tentației.

Dar după ce am adormit la loc azi-dimineață Lucifer nu s-a mai ascuns, arătându-mi-se sub forma atât de bine-cunoscută mie. Portocaliul vestimentației sale de împrumut strălucea ca niciodată până atunci, tulburându-mă peste măsură de mult fiindcă îmi amintea iarăși de chestiunea rudelor mele, iar asta atât de curând după plecarea lor și după încheierea subiectului despre care am crezut că nu mai am ce povesti.

Și cât de departe a fost Lucifer în această dimineață de firea lui enigmatică, seducătoare și karismatică! Din contră, mi se arăta brutal, excesiv de brutal, de vulgar, de obscen și de poruncitor. Supliciul la care m-a supus a fost atât de dezgustător încât nu mi-a venit a crede că aveam de-a face cu aceeași entitate care de atâtea ori m-a luat prin surprindere cu farmecul său! Și pentru un timp m-a chinuit și m-a tachinat în felul în care vărul meu m-a torturat în perioada copilăriei, fără ca vreun adult să mă fi scos vreodată cu adevărat din mâinile sale. Însă Luciferul particular nu s-a mai oprit acolo unde vărul meu n-a mai îndrăznit să înainteze, așa că supliciul de azi-dimineață a fost cu mult mai cutremurător decât ce mi s-a întâmplat în viață. Iar pentru Luciferul particular nu cântărea nici cât o ceapă degerată strigătul meu năpraznic prin care îi ceream să se oprească și să se îndepărteze de mine! Țipam deja, nu mai strigam și continua să nu îmi vină a crede că era aceeași entitate plină de farmec din alte rânduri.
– Dacă tu ești o entitate conștientă, ar trebui să te poți opri când ți-o cer! Căci tu singur mi-ai arătat că acela care nu se poate stăpâni nici când îi poruncesc eu este cel pe care mintea mea l-a fabricat, copiindu-te pe tine! Oprește-te, deci! i-am spus lui Lucifer, vrând cu orice preț să îi opresc atacul feroce care nu era decât o siluire și nimic mai mult.
– De ce nu vrei să primești ce-ți dau eu? mi-a răspuns.
– Fiindcă nu este normal. Ești vulgar, am dat zor să îi răspund, continuând să parez atingerile și mângâierile lui cumplit de ofensive și brutale, el era atunci opusul farmecului și stilului, o brută și atâta tot.
– Dar tocmai acesta este normalul acum! mi-a răspuns rânjind, căpătând o notă teatrală, aproape burlească, în felul său de a-mi vorbi.

Așa că iarăși m-a luat în brațele sale, căutând să facă o demonstrație a tuturor aptitudinilor de cuceritor și de Don Juan pe care o brută sau un golan le are. Și am urlat și mai tare, cu mult mai năpraznic chiar, cerându-i să se oprească, iar când a revenit la mine după ce îl îndepărtasem o clipită, și-a modificat amprenta/semnătura energetică, ceea ce m-a făcut să nu mai am dubii că nu eram față în față cu dragonul. Și când m-a atins în acea secundă, întreaga stăpânire de sine aproape că mi-a dispărut. Aveam să cad iarăși pradă farmecului său pe care îl petrecuse în spatele cortinei numai de formă până atunci, dar și farmecul acesta era numai de formă întrucât toate aceste scene conțineau un fel de simbol, o precizare, o indicație pe care numai acum am ghicit-o, scriind despre aceste lucruri.

Dar azi-dimineață eram sub influența stimulilor direcți care nu mi-au dat deloc timp să aduc vreo interpretare metaforei ce se ascundea în spatele atacului energiei luciferice. Și cum spuneam, cum-necum i-am respins în cele din urmă și nota șarmantă, iar curând după aceea și-a lepădat iarăși farmecul seducător ca să revină la forma brutei care, și mai sălbăticită, a încercat să obțină totul de la mine. Iar când această limită extremă a fost atinsă, eu am explodat majestic!

Atunci m-am cutremurat din toate încheieturile, scuturându-mă și vibrând toată, iar puntea de legătură cu inconștientul s-a creat instantaneu pentru ca o formă mentală îngropată în cimitirul său să iasă la suprafață. Nu îmi pierdusem întru totul natura umană când acea arătanie inconștientă s-a făcut perceptibilă în interiorul psihicului meu, putându-se, prin urmare, exprima prin personalitatea mea onirică. Acest proces de conectare cu subconștientul și inconștientul prezintă un deosebit interes pentru suflet, fiind atât de extrem de necesar și de folositor în procesul auto-cunoașterii și al descoperirii de sine încât m-am deprins să păstrez un minuscul dram de discernământ când acest fenomen mi se întâmplă, fapt care mă ajută să mă pot observa cu mai multă eficiență, lucru pe care am vrut să îl pun în practică și azi-dimineață, vrând cu multă ardoare și nerăbdare să înțeleg ce va fi vrut să însemne noua creatură dezgropată. Și am dat să deschid gura ca să îmi aud glasul de necuvântătoare căci am vrut să știu cărei specii de animale îi aparțineam, felinelor, caninelor, porcinelor, ovinelor, etc., dar niciun sforăit sau grohăit sau miorlăit nu s-a făcut auzit de pe buzele mele, ci numai un geamăt plăpând, de-abia perceptibil. Și tare mult am vrut ca limita să fi fost împinsă chiar mai mult, și mai adânc în propriul psihic, pentru ca această nouă entitate să mi se facă și mai perceptibilă în măruntaiele psihicului, cu toate că toți acești stimuli ai energiei luciferice făcuseră ca această prezență inconștientă să se izoleze într-un mod atât de extrem de precis, ieșind la lumina auto-criticii!

Dar arbitrul, Ființa profundă, care dăduse semnalul de începere a partidei pe terenul de practică în psihologia internă a încheiat jocul foarte curând după aceea, înainte ca pământul meu filozofic să ffie cutremurat de un nou seism, deci de o nouă criză emoțională!

Și până să revin în stare de veghe, deschizându-mi ochii, am fost asistată de acele mâini care de mii de ori mi-au apărut în ochi în ultimii 5 ani, fluturându-se și agitându-se și trezindu-mă în timpul visului. Acum iată că mă aplaudau!

Dar acum e prea târziu, fiind deja trecut de 21:00, ca să mai pot aduce completări acestei experiențe. Totul întru totul, trebuie urgent să lămuresc că această nouă formă psihică dezgropată nu avea cum să latre sau să chițăie la cererea mea fiindcă nu din regnul animal venea, ci din specia microbilor și a larvelor venea. Căci era creatura abrutizată, microbul mental care m-a făcut toată viața mea să cred că nu merit să fiu decât cu o brută, cu un golan, cu un bătăuș. Acea larvă mentală m-a făcut toată viața mea să cred că nu pot fi decât cu cineva care avea să mă bage în pământ, pământ în care am intrat mai întâi ca o râmă oarbă fiindcă atât de lipsită de valoare m-a făcut să mă simt în context cu sexul opus. Acea larvă mentală m-a făcut tot timpul neputincioasă, incapabilă să deschid gura ca să strig după ajutor atunci când eram supusă la acte de agresiune. Mai mult decât atât, în cursul acelor câteva clipe de conexiune cu acest agregat, m-am simțit cuprinsă de o stare generală de mortificare, de neputință de a reacționa.

Nu fac decât să vorbesc despre stima de sine scăzută. Această larvă mentală trebuie extirpată din psihicul meu cât mai urgent cu putință, chiar dacă este o formă prin care eul cerșește milă, compasiune, înțelegere, căldură, sprijin. Căci această larvă se vede pe sine drept o victimă abrutizată căreia trebuie să îi oferi toată compasiunea ta! Și nimic din toate acestea nu poate primi fiindcă această larvă fabricată de mintea mea în condițiile stimulilor vieții pe care energia luciferică i-a simulat în această dimineață este mizeria care mi-a otrăvit sufletul, slăbindu-mi prea de timpuriu puterea și discernământul.

Pentru că ar fi trebuit să știu, să simt măcar că trebuia să fi existat în întreaga lume largă un suflet care să se fi potrivit cu sufletul meu, în locul golanilor și bătăușilor cu care mi-am încurcat viața crezând că nu merit nimic mai bun!

iul. 152021
 

<>

Joi, 15 Iulie 2021

Meditam azi-noapte când vocea Ființei profunde s-a făcut auzită în conștiința mea, voce care nu era cu mult diferită de a mea, însă părându-mi-se mai calmă și mai solemnă în același timp. Și mi-a zis:
– Ai vrut să ai o slujbă adevărată.
– Ascult, am răspuns Ființei, exprimându-mi prin acest singur cuvânt disponibilitatea de a face cum mi se spune pentru ca eu să obțin acea slujbă adevărată la care râvnesc, anume o slujbă în serviciul Tatălui.
– Trebuie să pleci de la muncile de jos, mi-a răspuns Ființa profundă, reamintindu-mi procesul dureros și plin de suferințe și de sacrificii al ascensiunii în planul profesional.
– Dar care să fie treapta cea mai de jos în cazul slujbei vrute de mine? am continuat să întreb Ființa reală interioară.
– Să fii ca un copil! De acolo începi, mi-a dezvăluit Maestrul interior.
– Dar ce înseamnă ssă fiu ca un copil? Arată-mi, te rog! Sau măcar spune-mi că voi asculta și așa voi face întocmai pentru că vreau să fiu iarăși precum un copil, am dat zor să revendic explicații și indicații suplimentare, dar nu mi-a mai venit niciun răspuns pe loc, trebuind, în mod evident, să aprofundez tema în timpul meditației.

Iar acum, când m-am trezit azi-dimineață, nu pot trece în scris decât un simplu și singur rezultat găsit în urma cugetărilor mele: copilul și, prin analogie, subalternul care îndeplinește cele mai de jos sarcini, trebuie să dea ascultare părinților săi și superiorilor în rang.

Acestea fiind precizate în legătură cu meditația de azi-noapte, voi lămuri că nu de puține ori Ființa profundă mi-a sugerat, și încă cu multă emfază, să fiu mai puțin critică față de rudele mele despre care sunt nevoită să povestesc datorită rolului pe care îl joacă fiecare pe marea scenă a dramei pe care viața mea o simbolizează. Și cum am primit deja o mustrare foarte severă săptămâna trecută vis-a-vis de multa judecată pe care i-am adus-o bunicii mele într-o scrisoare care s-a făcut nevăzută într-o singură clipită de ochi împreună cu celelalte 200 de scrisori compuse în ultimii 7 ani, dar pentru care păstram o copie pe tabletă, cu excepția aceleia singure de săptămâna trecută, trebuie să îmi înghit cuvintele de frustrare și de insultă ca să pot povesti ultimele evenimente fără să îmi mai fac singură rău, experiența sufletească descrisă în acea scrisoare care s-a pierdut dovedindu-mi-se de mare importanță întrucât mi s-a arătat, prin conținutul său, că este extrem de ușor să creezi un eu karmic, deci un eu bun de plată, numai pentru simplul fapt că nu te poți stăpâni, cedând impulsului mâniei sau altui impuls păcătos.

Așadar, iată pe scurt secvențialitatea întâmplărilor din ultima vreme:

Miercurea trecută, în cursul serii, bunicii mele i s-a făcut destul de rău, trebuind să chemăm Salvarea ca să fie dusă la spital unde a fost internată la diabet întrucât testul glicemic arăta că avea glicemia foarte ridicată. La ora aceasta ea este încă la spital, urmând ca mâine să fie externată. Rezultatele investigațiilor arată că are diabet, dar starea ei se îmbunătățise simțitor încă de joia trecută. De fapt, la telefon ne-a precizat că se simțea foarte bine! Cât despre opinia medicului, acesta a spus că, pentru vârsta ei, bunica este într-o condiție destul de bună, alte probleme grave nereieșind în urma testelor.

Unele din acestea s-au întâmplat, prin urmare, în ziua de miercuri, săptămâna trecută. Vorbind cu mătușa noastră joi seară, deci a doua zi, ca să o înștiințăm că bunica este la spital, ea ne-a dat de veste că își luase bilet de avion pentru ziua de sâmbătă, urmând să vină singură în concediu pentru două săptămâni, în timp ce vărul meu avea să vină sâmbăta următoare, cum ar veni acum poimâine, dacă ar fi găsit bilete avantajoase pentru el, partenera lui și fetița lor.

Mătușa mea a venit în vizită duminică seară. Mi se pare extraordinară această simplă și banală coincidență care a făcut ca bunica să fie internată chiar înainte de venirea mătușii în țară! Nu pot să nu remarc faptul că, prin această coincidență, mătușa mea a primit șansa de a vorbi deschis față de noi despre boala ei întrucât în prezența bunicii ea este un cu totul alt om din cauza faptului că ține ascuns față de mama ei mai tot ce se întâmplă cu adevărat în viața ei. Duminică seară mi s-a părut schimbată și puternic afectată de boala ei, ca și cum îi pierise pofta de viață, ca și cum devenise oarecum conștientă de chestiunea sfârșitului inevitabil, deci de moarte. Până să se așeze ea pe canapea pe mine a început să mă furnice, să mă mănânce și să mă usture ochiul drept pe care îl simțeam imflamat și iritat, ca și cum mă prinsese curentul, dar cum orbirea mea trupească îmi îngăduie să văd mișcarea energiei de sub epidermă, am putut vedea foarte limpede că Ființa profundă era în spatele ochiului meu iritat pe care mi-l urzica în mod deliberat ca să îmi reamintească faptul că, înainte de a căuta paiul din ochiul celui de lângă mine, trebuie să mă îngrijesc să caut paiul din proprii ochi. După plecarea mătușii mele, usturimea din ochiul drept a dispărut ca prin farmec! Astfel mă văd nevoită să reformulez multe din părerile pe care mi le-am făcut despre ce s-a discutat și despre ce am mai aflat astfel încât să nu mai dau impresia că mă portretizez precum o victimă căreia i se face o nedreptate, cuvintele pe care le voi alege fiind expresia celei mai diminuate răutăți de care sunt capabilă în clipa de față fiindcă nu am de unde ucide reauavoință de azi pe mâine, cât ai bate din palme!

Pentru ea, drama noastră de familie care o implică pe bunica este dincolo de puterea ei de înțelegere întrucât soluția propusă de ea a fost întotdeauna și încă este azilul pentru bătrâni, în vreme ce mama găsește această alternativă ca fiind insultătoare și jignitoare fiindcă ea s-a oferit de-a lungul anilor să aibă grijă de bunica. Nu îmi mai îngăduie inima să pornesc judecata și critica în privința acestui subiect delicat. Suficient de știut este că, în iluzia cu care s-a hrănit timp de mai bine de un deceniu, bunica și-a imaginat că mătușa mea avea să fie aceea care să își asume răspunderea pentru ea, acceptând să se mute cu ea în casa bătrânească de la țară ca să îngrijească de bunica. Însă cele două nu au deschis niciodată subiectul una față de cealaltă ca să își cerceteze gândurile.

Trebuind să se ducă în satul de baștină al bunicii pentru cuponul de pensie necesar la externare, părinții mei au dat o fugă marți dimineață și pe la casele bunicii. Mătușa mea nu a vrut să vină. Și bine a făcut căci sigur i s-ar fi făcut rău! Mama mi-a povestit că au găsit hoitul unei vulpi în bucătărie, că pereții erau roși de șobolani și că, în plus, fuseseră avariați după ploile abundente din ultimele săptămâni. Nici nu vreau să mai continui să povestesc fiindcă mi se face rău de la stomac! Acele case au fost tot ce a iubit bunica vreodată, atât de puternic i-a fost atașamentul față de proprietățile ei și atât de înrădăcinată i-a fost mândria!

Numai acest fapt în sine mi-ar croi calea către un milion de critici și de insulte și de ocări pe care le-aș putea aduce rudelor mele, dar avertizarea Marii Legi Divine stăruie cu încăpățânare în cugetul meu, forțându-mă să nu povestesc mai mult din ceea ce numai cred că se întâmplă, ori ceea ce cred eu nu constituie și adevărul karmei. Este extrem de evident că toată această situație ne-a lovit din plin, și încă pe toți patru, chiar în mândria noastră, în orgoliul nostru și în amorul nostru propriu căci numai în acești centri ai egoului ne rănesc insultele și vorbele de ocară ale bunicii și ale rudelor noastre. Ori dacă noi am lăsa să moară amorul propriu în noi înșine, am câștiga jumătate din lupta împotriva crudei legi a karmei!

Nu mă voi abate de la subiect trecând în scris numai ce cred eu că se află, ca și cauzalitate, în spatele acestei povești. Oare de ce, totuși, s-au întâmplat toate aceste lucruri aproape în același timp, venirea bunicii la noi, jaful de la ferma noastră și cancerul mătușii mele? Cum să nu fie, fără urmă de îndoială, un caz concret de reglare de conturi cu Judecătorii karmei într-o chestiune de karma de familie? Dar mă voi întoarce la rugămintea stăruitoare pe care Ființa profundă mi-a comunicat-o de un infinit de ori în ultimul an și jmătate, cerându-mi să îmi schimb perspectiva asupra acestor evenimente și arătându-mi foarte clar și precis că pedeapsa ne-a lovit prea puțin pe noi patru, dar că a fost destul de neîndurătoare cu ceilalți, cu bunica mea care și-a pierdut casa și care s-a făcut de toată rușinea în fața vecinilor din cauza încăpățânării ei nestrămutate, cu mătușa căreia i s-a dat un cancer, cu vărul meu care acum îngrijește de un copil mic și de o mamă bolnavă. Și numai amorul propriu, mândria și orgoliul ne împiedică pe mine, pe Ana, pe mama și pe tata să nu mai percepem injuriile bunicii drept niște ofense și niște insulte pe care și ceilalți le folosesc ca să ne pedepsească pentru ceea ce numai ei cred că ar fi un eșec în viață, anume faptul că nu avem în proprietate o locuință cu utilități! Adevărul gol-goluț este că, prin decizia bunicii și a celorlalte rude de a nu ceda mamei nici măcar un sfert din titlul de proprietate asupra acelor bunuri, părinții mei au fost constrânși să plătească miliarde unor străini pe chirii și arende, etc., aceasta fiind modalitatea prin care familia mea și-a plătit partea sa de karma! Și lasă-mă să spun că a fost o pedeapsă neîndurătoare pentru părinții mei, dar din care tot familia mea a avut de câștigat deoarece nouă ne-a fost ucis atașamentul! Dar nu mai merită efortul să repet detaliile acestei povești! Suficient de știut este că, scriind aceste rânduri din confortul și din liniștea camerei mele personale, pot depune mărturie cu deplină încredințare că spun adevărul că ultimele 18 luni nu au fost nicidecum o pedeapsă pentru noi, ci o alegere personală pe care am făcut-o, exercitându-ne liberul arbitru, fiindcă de mutat ne-am fi putut muta de la bun început, chiar de la venirea bunicii la noi. Dar acum totul s-a terminat de parcă nici nu ar fi fost, fapt care se observă în starea de spirit a tuturor membrilor familiei, ceea ce dovedește că pentru noi tocmai s-a încheiat un capitol la care nu ne vom mai întoarce! Numai cicatricea amorului propriu rănit nu vrea să se vindece, reamintindu-ne mereu și mereu de penibilul acestui conflict în care am ajuns să credem că ne furăm unii pe ceilalți de bunuri care, însumate, nu fac mai mult de un miliard și încă sunt generoasă propunând această sumă!

Dar hai să mă întorc acum în urmă cu 11 zile, în ziua de duminică, 4 Iulie, la o săptămână după ce ne mutaserăm în noua locuință. Pe parcursul acelei prime săptămâni nu am avut niciun episod mistic deosebit, convingerea mea fermă fiind aceea că Ființa profundă îmi îngăduia un scurt concediu de odihnă pe care îl primeam ca să mă adaptez noilor condiții. Și lasă-mă să spun că efectele benefice nu au întârziat să apară, iar acum, după două săptămâni și jumătate de la mutare, sunt aproape înzdrăvenită. Dar în primele 2-3 zile după mutare am continuat să funcționez după vechiul program, adormind în jurul orei 01:00 și trezindu-mă pe la 10:00. Dar oboseala acelor zile pline de agitație și de efort trebuie că și-a spus cuvântul întrucât, începând cu sfârșitul acelei prime săptămâni, m-am învățat să adorm până în ora 24:00 și să mă trezesc la 08:00! Ce diferență urieșească! Ce minunată este odihna! Ce minunată este solitudinea unei încăperi în interiorul căreia să fii lăsat să exiști!

Mă simțeam, prin urmare, de-a dreptul minunat în acea noapte de duminică, 4 Iulie, motiv pentru care, în timp ce meditam, am cerut Ființei profunde să ne întoarcem la munca interioară, simțindu-mă pregătită pentru o nouă confruntare cu reprezentări ale bestiei animalice pe care o port în interiorul inconștientului, confruntare pe care credeam că Maestrul interior trebuie că o avea în plan. Altfel de ce să mă fi păzit Luciferul particular noapte de noapte pe parcursul acelei prime săptămâni dacă nu pentru a ține porțile ferecate în fața oricărei contraforțe mentale care ar fi dat zor să îmi tulbure somnul, lucru despre care am povestit că s-a întâmplat chiar în cursul primei nopți?

Așa am rugat Ființa profundă să îmi scoată la lumină acea defecțiune păcătoasă clară și precisă asupra căreia să lucrez pe parcursul acestor zile, problemă urgentă pe care Ființa reală interioară mi-o preciza ca având multă prioritate în zilele care ar fi urmat.

Îmi amintesc destul de bine că nimic deosebit nu mi s-a întâmplat până la ora 04:30 dimineața, când organismul mi s-a învățat să se trezească în mod natural ca să mă duc la baie, somnul nemaifiindu-mi tulburat de nimic altceva în cursul nopții. Revenită în pat în acea dimineață, am dat să mă culc la loc, însă curios a fost că, în nici 5 minute după ce mă întinsesem în pat, începusem să nu mă mai simt deloc bine! O anume neliniște îmi pătrunsese în inimă, făcându-mă să mă agit și să mă foiesc în pat într-una, sucindu-mă de pe o parte pe cealaltă. Respiram cu greutate, simțind că mor în interiorul meu încetul cu încetul. Nu eram înspăimântată întrucât recunoșteam fenomenul care nu îmi era deloc străin, dar cu care nu m-am învățat nici până în ziua de azi ca să îl pot suporta cu mai multă ușurință. Practic, eram martoră la procesul de sedare a trupului fizic care se derula cu încetinitorul, psihicul rămânând conștient sub epidermă. Eram absorbită în universul interior!

Iar locul unde m-am trezit absorbită se numără printre ultimele locuri unde m-aș fi așteptat să fiu dusă în mod deliberat și intenționat de către Ființa profundă, însă simțământul foarte accentuat care mă stăpânea nu îmi permitea să fiu confuză sau să pic la îndoieli în privința locației unde fusesem teleportată! Eram, fără niciun dubiu, în satul de baștină al tatălui meu de pe malul Dunării. Eram chiar pe ulița care desparte casa bătrânească a bunicii din partea tatălui meu de casa vecinului de vis-a-vis. Recunoșteam din punct de vedere vizual împrejurimile, dar acel sentiment extrem de pronunțat care mă domina constituia pentru mine dovada de netăgăduit că eram într-un scenariu care avea legătură cu neamurile din partea tatălui meu. Și mi-a plăcut atât de puțin să percep acel simțământ nefiresc de presant și de coercitiv care mă forța, mă obliga cu de-a sila, prin legătura de sânge dintre noi, să am contact cu rudele tatălui meu, contact pe care îl percepeam în acele clipe ca fiind inevitabil, lucru care mă nemulțumea profund, motiv pentru care am dat să fug de la fața locului, făcându-mă nevăzută prin alte canale subtile ale astralului. Dar nu am făcut niciun pas în nicio direcțiee că forța care mă adusese în acel loc m-a țintuit locului cu și mai multă presiune și coerciție, făcându-mă să simt într-u mod și mai accentuat obligația silnică a contactului de neevitat cu rudele din partea tatălui meu. Și iar am dat zor să fug, vrând cu orice preț să nu am de-a face cu acești oameni și iar am fost silită să mă întorc. Și mare păcat am făcut că, în timp ce mi se întâmplau toate acestea, nu mi-am dat seama că Ființa profundă îmi indica chestiunea karmei de familie.

De ce căutam într-una să fug de rudele tatălui meu este un lucru ușor de explicat. Dacă am făcut să se înțeleagă că povestea care o are ca personaj principal pe bunica din partea mamei a devenit foarte dezagreabilă și jenantă, atunci trebuie să lămuresc că situația cu neamurile di partea tatălui meu este o adevărată telenovelă de foarte prost gust din care eu și Ana am demisionat ca să ne fie ucise personajele din drama lor de familie încă din copilăria noastră, după ce părinții noștri au pierdut prima lor casă, iar neamurile tatălui meu ne-au întors spatele și ne-au lăsat pe drumuri. Dar nu vreau să mai dezvolt acest subiect despre care trebuie cunoscut numai faptul că toate rudele din partea tatălui meu, de la bunica, la unchi, mătușe și până la veri și verișoare sunt niște străini pentru noi, dar mai ales pentru mine și pentru Ana. Și, cu toate acestea, iată că mi se arăta că o anumită forță coercitivă continua să mă oblige să am legături cu familia din partea tatălui meu din rațiuni legate de karma.

În sfârșit, dorința mea de a a mă îndepărta de legătura de sânge care mă conectează cu familia tatălui meu era atât de puternică și de statornică încât tot ce am făcut în clipele care au urmat a fost să mă zbat, să mă strofoc, să mă lupt și să fac tot efortul de a mă elibera și de a pleca de acolo. Tot acel proces a fost atât de extrem de neplăcut fiindcă a fost însoțit de o sumedenie de percepții despre care am mai vorbit în trecut: starea de pietrificare din umeri, furnicăturile, înțepăturile, gâdilăturile și alte senzații asemănătoare pe care le resimțeam în corpul de energie vitală și în corpul mental.

Cât m-am zbătut nu pot să precizez, însă toate acestea au devenit și mai dezagreabile când am început să percep prezența unei noi forțe conștientive care se manifesta în imediata mea apropiere. Și cum m-a săpunit și cum m-a scărpinat și cum m-a înghiontit și cum m-a îmbrâncit și cum m-a bosolit această prezență nu vreau să mai scriu pe larg, dar cert este că m-a chinuit amarnic de mult!

Și numai un simplu ghiont în plus a fost suficient ca să mi se umple paharul de toleranță și ca să îmi sară țandăra! Și când mi-a sărit țandăra, am explodat sălbatic căci în acea secundă puntea de legătură cu inconștientul s-a creat, iar un instinct animalic bestialic s-a izolat, ieșind la suprafață ca rezultat al stimulului pe care îl primise. În secunda următoare eu nu am mai fost om căci ce era om se scufundase în animalitate. Și animal eram și încă unul mâniat peste măsură de mult! Atunci am început să mârâi cu ferocitate și agresivitate la forța care mă asmuțise și care, în acea clipă, s-a metamorfozat sub înfățișarea a doi tineri obișnuiți. Și mult am mârâit la ei văzându-i că încercau să se apropie de mine, în vreme ce eu vroiam să le fac limpede înțeles că, numai un pas de-ar mai fi făcut spre mine, i-aș fi rupt în bucăți! Și nu am făcut decât să mârâi la cei doi și atâta instinct de a domina cât am simțit în acele clipe că posed în alcătuirea psihicului meu nu am mai simțit încă!

Dar forța celor doi era și mai coercitivă, și mai dominatoare, și mai stăpânitoare! Pas cu pas s-au apropiat de mine până ce unul din cei doi și-a pus mâna pe capul meu, dând să mă mângâie Pe creștet. Și i-aș fi lins mâna ca pe a unui stăpân, dar atunci mi-am auzit mintea gândind, zicându-și în inconștiența ei:
– Dacă aș vrea, i-aș putea face mult rău. Dacă aș vrea, i-aș mușca mâna.

Și numai ce am prins firul acestor gânduri că mi-am dat imediat seama că posedam un grăunte minuscul de discernământ și de conștiință în interiorul acelui instinct animalic bestialic. Acea minusculă doză de substanță conștientivă constituia un gram din sufletul meu care se afla prins, blocat, îmbuteliat în interiorul animalității. Și numai atunci m-am scuturat din acea oroare, revenind la starea de conștiință obișnuită, spunându-le celor doi:
– De fapt, voi asta ați urmărit prin comportamentul vostru, ați vrut să o scoateți la suprafață pe Katusha! Așa am botezat eul acesta!

M-am îndepărtat apoi de ei în mare grabă, aruncându-mă într-un pat ca să continui să le vorbesc:
– Cred că încep să înțeleg cum funcționează toate acestea. Cred că încep să îi înțeleg mecanismul, dar de aici înainte cum trebuie să procedez ca să elimin acest eu animalic din interiorul meu? Cum să fac? Cum îmi spuneți să fac?

Ce mi s-a spus, ce nu mi s-a spus și ce a mai continuat după aceea nu voi mai trece în scris întrucât unele detalii au avut o puternică legătură cu sufletul meu pereche. Ori numai aceste judecăți, observații și concluzii pe care le-am desprins Ființa profundă mi-a interzis să le mai trec în scris, mustrându-mă cu multă severitate pentru inabilitatea mea de a ierta și pentru judecata pe care o fac asupra lucrurilor la prima vedere, adică în mod superficial!

În fine, era limpede că Maestrul intim îmi preciza importanța faptului care nu putea suferi nicio amânare de a-mi ține sub observație și sub control mânia, însă numai după ce am aflat că rudele mele din partea mamei aveau să vină în concediu (și încă atât de curând și pe nepusă masă) am înțeles de ce era atât de important acest lucru de până și Marele Judecător Divin Anubis găsise că era necesar să mă îndrume în acest sens, ajutându-mă să îmi schimb percepția asupra evenimentelor printr-o experiență directă!

Dacă prima oară când mi-am dat rudele afară pe ușă la ultima lor vizită din septembrie anul trecut a fost o acțiune izvorâtă din disperare și din suferință care mi s-a iertat de către Marea Lege fiindcă a fost un strigăt de ajutor pe care rudele mele l-au interpretat conform cu puterea lor de a judeca, să mai repet acțiunea acum nu ar mai constitui o dovadă de înțelepciune și de stăpânire de sine din partea mea, ci o dovadă irefutabilă că posed atâta mânie și prostie în mine încât să îmi sabotez șansele de eliberare de karma de familie pentru un lucru de nimic.

Căci am înțeles că cei doi erau o reprezentare a agenților karmei care îmi făceau cunoscut faptul că, atâta vreme cât bunica și rudele mele nu mă săpunesc, nu mă scarpină, nu mă îmbrâncesc, nu îmi pun piedică, nu mă bat și nu îmi fac nimic asemănător, atunci nu pot găsi scuze în micile neînțelegeri specifice traiului în comun ca să îmi sară țandăra din cauza mâniei. Căci dacă nu am plătit până acum karma pentru mânie, eul mâniei nefiind unul karmic, acest lucru nu înseamnă că nu se poate preschimba într-unul bun de plată. Și încă bun de plată pentru o neghiobie, o prostie, o nimica toată! Și dacă tot mă aflu la capitolul reprezentări simbolice, poate că ar trebui să lămuresc și faptul că gestul celor doi tineri de a mă mângâia pe creștetul capului pentru a-mi potoli agresivitatea sugerează tocmai rostul real al pedepsei karmice! Căci acela care nu își găsește stăpân în Legea Tatălui e sortit pieirii, singura soluție de a ieși de sub incidența legii karmei (inclusiv a celei de familie) constând în cooperarea constantă cu Marea Lege!

Este imperativ să precizez că, dacă acest instinct ce mi-a fost scos la lumină în repetate rânduri de-a lungul anilor s-ar modifica și s-ar preschimba din păcat în virtute, atunci conștiința mea, sufletul, ar poseda o imensă putere de auto-dominație și auto-control, supunând mintea voii sale ca pe o sclavă, fapt care ar avea ca minunat rezultat uciderea în mine însămi a dorinței de a mai reacționa impulsiv la factorii din exterior, adevăr pe care prietenul meu misionar mi l-a transferat sub următoarea formulare: ”la laudă, cât și la critică, trebuie să rămâi mort”.

Rămâne să mai povestesc cum au să mai decurgă întâmplările de aici înainte! Dar Doamne, Ajută-ne să nu dăm pasărea libertății karmice pentru cioara amorului propriu și a mâniei din cauza unui petic de pământ care, vândut, nu cumpără nici măcar o debara într-un bloc din acest oraș!

iun. 302021
 

<>

Miercuri, 30 Iunie 2021

Această scurtă notiță se numără printre cele câteva pierdute la începutul săptămânii și o rescriu azi, în ziua de duminică, 11 Iulie 2021, ca și cum am scris-o în urmă cu 10 zile. Iată ce îmi amintesc din ce am scris în acea zi.

Am făcut tot efortul posibil să trec în scris minunatele experiențe mistice prin care am fost trecută, încercând să descriu cu cât mai multă acuratețe episoadele în timpul cărora se creează puntea de legătură cu subconștientul și inconștientul pentru ca euri și instincte animalice care alcătuiesc egoul bestialic să fie izolate și scoase la suprafață di mormântul lor pentru observație, disecție, critică și judecată. Mult am scris despre câinele mâniei, despre cățeaua senzualității și despre pisicile ispitei, dar în timpul meditației din noaptea anterioară puntea de legătură cu inconștientul s-a stabilit pentru ca mie să îmi fie îngăduit să arunc o privire, numai o privire, în colivia păsărilor! Și Bunule Dumnezeu, când am simțit mizerabila vibrație a acestei regiuni a inconștientului în care sunt îngropate toate eurile și instinctele care își trag seva de viață din fundația arhetipală a păsărilor am înghițit în sec de spaimă, vrând să închid ușa coliviei în urma mea ca să o iau la fugă pentru că nu mă simțeam deloc pregătită să confrunt bestiile păsărești văzute acolo! Iartă-mi, Bunule Dumnezeu, păcatele limbii fiindcă toate acele ciocuri erau săgeți îndreptate împotriva dușmanilor mei, bieții de ei, că nu mi-au făcut mai mult rău decât mi-am făcut singură!

În afara acestei scene care mi s-a arătat în universul interior, voi mai descrie o altă imagine cu suficientă importanță care mi s-a dezvăluit întrucât era o referință pentru un alt posibil temnicer al minții din cei 6 pe care Ființa profundă mi i-a arătat într-o experiență directă la mijlocul lunii ianuarie.

Imaginea în sine nu conținea decât reprezentarea unei entități care aducea a bărbat, dar posedând o înfățișare atât de hâdă și un rânjet vicleam și plin de răutate pe capu-i chel și diform. Această arătare atât de dezagreabilă ținea laba unui picior în mâinile sale, nu știu să spun precis dacă era un picior de femeie sau de bărbat, arătania dând să sărute laba de picior pe care o ținea în mâini.

La prima vedere imaginea părea să sugereze pe lingușitor și pe lăudăros și pe alții făcând parte din aceeași familie a acestora, familie pe care o voi boteza familia ”mulțumiților de sine”, dar nu am alocat încă suficient timp meditației și reflecției pentru a face o schiță de portret acestui temnicer al minții care este mulțumit de sine și mulțumitor sinelui!

mai 112021
 

<>

Marți, 11 Mai 2021

În această dimineață cuțitarul din ochii mei a apărut din nou, aruncând cuțite direct în ochii mei de undeva de la o distanță foarte mare față de mine. Este un fenomen care mi s-a întâmplat de cel puțin 50 de ori în ultimii 4-5 ani, așa că pot lesne să îl numesc un fenomen recurent, precum a fost și cel al mâinilor care se fluturau în ochii mei care s-a rărit drastic în ultimele 18 luni, repetându-se acum chiar mai puțin de o dată pe lună, în vreme ce în perioada 2016-2018 experimentam această manifestare venită din universul interior de până la 5 ori pe zi, indiferent de ora la care dormeam.

Dar acest fenomen al cuțitelor nu s-a stins încă și mărturisesc că îl percep ca fiind malevolent și înfricoșător. Habar nu am ce vrea să simbolizeze: o grămadă de cuțite aruncate din spațiul cosmic direct în ochii mei! Cea mai apropiată asociere de senzații pe care o pot face fiind cu acea practică de circ și de numere de divertisment extreme în timpul cărora o persoană stă nemișcată lângă un perete, purtând un măr sau alt obiect pe cap pentru ca o secundă persoană să arunce un cuțit de la o distanță oarecare cu scopul de a nimeri fructul sau obiectul purtat pe cap de prima persoană. Oare ce o fi simțind această persoană privind la cuțitul aruncat spre capul său? Căci senzația pe care o simt eu văzând o duzină de cuțite sau chiar mai multe aruncate spre ochii mei este infernală!