feb. 182021
 

<>

Nu pot să cred decît în Dumnezeul ce-ar şti să joace.
Și, când pe diavol mi l-am întîlnit, l-am aflat grav, meticulos, profund, solemn. Era un spirit al împovărării. El face să cadă, de greutatea-i, orice lucru.
Dar nu mânia ucide, ci râsul. Haideţi, asupra spiritului împovărării să-l abatem!

Nietzsche – Așa grăit-a Zarathustra (cap. ”Despre a scrie și a citi”)

Joi, 18 Februarie 2021

Marius,

Am lăsat ziua de ieri să treacă peste experiența din timpul nopții anterioare, lăsându-i și efectul medicamentos să lucreze în continuare în sistemuul meu, calmându-mă și încurajându-mă să cred că într-adevăr voi vedea în curând. Că te voi vedea în curând.

Dar a treia doză de medicament divin nu a mai avut legătură cu tine, ci cu entitatea mentală care, încercuită de jur împrejur de brațele tale, simțindu-ți iubirea curgând spre mine ca apa la moară, a crezut că se va sufoca sub atâta presiune, fugind de lângă tine într-un alt compromis sentimental.

Era după 04:00 când am început să experimentez un fenomen extrem de insolit. Captam un impuls electro-magnetic foarte intens pe șira spinării, în dreptul plexului solar. Nu i-am acordat niciun fel de importanță prima oară, dar cum s-a repetat de câteva ori m-a obligat oarecum forțat să mă trezesc ca să văd ce se întâmplă.

Dar trezinddu-mă, simțindu-mi mijlocul coloanei pulsând și vibrând, am știut din capul locului că eram în lumile interne, însă scena onirică în care participam era cel puțin neobișnuită fiindcă era o scenă de film get-beget. Și nu orice fel de film, ci unul din categoria serialelor ”Anatomia lui Grey” sau ”E.R.”, etc. Era incredibil de multă agitație în jurul meu, iar vederea îmi era numai parțial limpede, motiv pentru care percepeam tot cee mă înconjura într-un fel de joc de lumini și umbre. Percepția senzorială a simțurilor era vizibil diminuată la minim, așa că tot ce percepeam se filtra aproape exclusiv prin simțământ, prin emoție. Însă văzând numeroasele umbre din jurul meu care se foiau și se agitau într-una, mișunând ca într-un furnicar, m-am speriat foarte tare, crezând că eram iarăși prinsă într-o ambuscadă plănuită de inamicul ascuns, propriul ego! Aș fi vrut, deci, să ripostez cumva, să mă ridic de jos unde stăteam întinsă, însă mă simțeam iarăși paralizată.

”Of, grozav! Iarăși sunt prinsă în starea aia mentală pietrificată de frică sau cine știe ce altă porcărie de blocaj de nu mă pot ridica de aici, ieșind în afara lui!”, am cugetat în sinea mea, exprimându-mi sincera frustrare deoarece credeam că era, într-adevăr, vorba despre un atac din interior.

Foiala din jurul meu era incredibilă și, când câteva umbre s-au apropiat de mine, m-am panicat, vrând cu orice preț să resping contactul cu ele, amintindu-mi atât de bine efectul acela dezacordat și dezarmonios pe care contactul cu eurile îl are asupra conștiinței mele. Însă umbrele se comportau într-un mod extrem de ciudat pe care nu mi-l puteam explica și nici nu mă puteam liniști ca să pot observa mai bine împrejurimile și faptele insolite care aveau loc.

A trebuit să fac un real efort de concentrare să observ detaliile contextului oniric în care mă trezisem ca să înțeleg că mă aflam în mijlocul unei scene în care se părea că un grav accident avusese loc, eu numărându-mă printre numeroasele sale victime, în timp ce umbrele din jurul meu erau paramedici, doctori și alte cadre medicale. În acea clipă m-am temut și mai mult în fața unui posibil atac al demonilor interiori.

”Pfoa! Eu scriu despre victoria dobândită duminică noaptea, de Ziua Îndrăgostiților, iar mizerabilul de ego ce face iar? Iar reacționează, opunându-se! Grozav, grozav, ce să zic! Eu scriu despre cum esența mea feminină, eliberată și vindecată, mi-a sărit în ajutor în acea noapte în timp ce eu picasem iar în abis, văzând-o îmbrăcată în cămașa aceea pe care o poartă pacienții în filmele americane cu medici, iar demonul inconștient ce face acum? Normal că își bate joc! Tu faci una bună și demonul minții și reauavoință vin la tine din umbră ca să te înjunghie pe la spate, sabotându-ți tot efortul!”, am continuat să cuget în sinea mea, în timp ce așa-zișii paramedici despre care credeam că erau euri reactive răzvrătite puse pe șșotii s-au apropiat atât de mult de mine că nu am mai putut evita contactul.

Dar când au pus mâinile pe mine și au început să mi se adreseze ca unei victime implicate într-un accident, vorbindu-mi ca niște paramedici reali, am început să experimentez o autentică stare interioară de confuzie. Îmi vorbeau cu calm, însă nu lipsit de glumițe, de bancuri, așa că am continuat să percep totul ca și cum era vorba de o contraforță mentală care racționa batjocoritor la ultimele evenimente petrecute în noaptea de Sfântul Valentin care m-au marcat profund, impresionându-mă într-un mod foarte pozitiv!

”Eu știu că sunt acum în timpul unui vis, dar de ce totul în jurul meu pare ca și cum sunt într-un film? Cât de real este comportamentul celor din jurul meu care pretind că sunt medici! Cât de reale sunt toate aceste senzații pe care le experimentez! Uite cum îmi pot muta privirea dintr-un loc într-altul și cum pot capta atâtea unghiuri, atâtea perspective, de parcă văd prin ochii fizici! Cum de nu rămâne niciun unghi ne acoperit? Cum de sunt toate colțurile și ungherele acestui vis pline de detalii? Cine le pune acolo?”, îmi spuneam, profund impresionată de complexitatea scenelor în care eram implicată care erau copia fidelă și autentică a evenimentelor care se petrec în timpul unui accident, dar și a realității materiale în sine.

”Dar nu vreau să fiu aici! Nu îmi place de aceste umbre! Nu mă pot lăsa păcălită de aparenta lor bunăvoință! Nu știu eu mai bine că și egoul diabolic poate să proiecteze vise extrem de neobișnuite, dar iluzorii? Ba de câte ori nu m-a păcălit înainte eul cu ideoplasticitatea sa și cu imaginația sa! Nu vrau să fiu aici! Vreau să mă trezesc! Trezește-te! Corpule, trezește-te!”

Așa că, atunci când am început să am black-out-uri intermitente în care totul în jurul meu se făcea negru, am crezut cu sinceritate că aveam să mă trezesc în corpul fizic, îndepărtată de acel scenariu oniric pe care nu îl puteam înțelege deloc și din care doream să ies cu orice preț! Dar black-out-urile nu mă îndepărtau de vis așa cum aș fi vrut, ci mă readuceau în el, fiind nimic altceva decât pierderile de cunoștință și leșinurile pe care victimele accidentelor le pot suferi intermitent în caz de răni grave au fost suferite!

”Este incredibil ce se întâmplă acum! Nu mă pot întoarce în trupul fizic! Dacă ar fi fost vorba de implicarea egoului, până acum m-aș fi trzit! De obicei mă pot trezi din influența lui. Pot fugi. Nu neg că are putere, dar este atât de mecanic încât începe să dea erori după erori în construcția onirică! Și cum îi mai place demonului minții să se laude că el s-a aflat în spatele cortinei, proiectând visul! Nu se poate abține! Mereu se desconspiră, trădându-se singur! Dar acum nu pare să fie vorba de așa ceva. Cine mă trage înapoi aici, în aceste scene cu doctori? Cine le proiectează în acest rând și de ce? Nu îmi vine să cred cât de real percep toate aceste detalii, toate pietrele de pe drum în timp ce sunt împinsă pe targa asta de spital pe care sunt întinsă. Despre ce poate fi vorba oare? Încă nu înțeleg ce ar trebui să fac. Să mă opun? Să mă ridic de pe targa aceasta? Sau poate că trebuie să spun ceva, o afirmație sau altceva?”

Dar continuam să mă simt paralizată, stând întinsă pe targa împinsă de paramedicii care continuau să își joace rolul oniric, glumind între ei, agitându-se și foinddu-se și continuând să îmi dea impresia că erau umbrele batjocurii, ale ironiei, ale sarcasmului și ale releivoințe din inconștientul meu.

”Unde sunt acum?”, am întrebat pe cei din jurul meu și când am fost săltată în sus chiar în acea secundă, am crezut sincer că banala mea întrebare mă descătușase din paralizie, ridicându-mă în aer și scăpându-mă din temnița mentală de piatră în care mă simțeam îmbuteliată și captivă, fără să îi fi cunoscut, însă, originea. Dar nu fusese vorba despre nicio eliberare a minții. În fapt, paramedicii săltaseră targa în sus ca să mă pună într-o ambulanță, iar mișcarea aceasta a fost una din cele mai autentice senzații experimentate vreodată. Cu adevărat mărturisesc că, deși eram conștientă de faptul că eram în interiorul unui vis, nu puteam face diferența dintre percepțiile senzoriale fizice de cele non-fizice, atât de incredibil de asemănătoare au fost stările de conștiință experimentate în acea noapte!

Tot cee am simțit din acea clipă până aproape de finele acestui scenariu oniric a fost atât de straniu fiincă pe tot parcursul următoarelor scene aam fost realmente convinsă că retrăiam, într-un mod foarte conștient, dar foarte insolit, perioada de spitalizare de o lună de la sfârșitul anului 2013, după ce am suferit atacul cerebral. Accidentul care provoca atâta agitație și foială în jurul meu era chiar accidentul meu cerebral. Nu mai existau alte victime în juurul meu în afara mea. Totul se petrecea din cauza mea, iar eu eram personajul principal al propriei drame. Mă trezisem într-un episod de serial cu medici în care ei, fiind personajele principale, fuseseră înlocuiți de mine care mă transformasem din personaj secundar în personajul principal al dramei. În serialul ”E.R.”, George clooney și alți actori interpretează rolurile principale, dar rolul lor nu ar aavea niciun pic de sens sau de necesitate de exprimare fără zecile și sutele și miile de personaje așa-zis secundare și episodice personificate de pacienții lor. În fapt, absolut fiecare episod de serial este plin de personaje principale deoarece fiecare personaj secundar este eroul propriei drame în care medicul care îl tratează joacă numai un rol episodic. Dar cine este acela care, în cadrul unei companii care produce filme, decide caracterul de principal sau de secundar al unui personaj? Și cine era acela care, în timpul visului meu, decidea că eu sunt personajul cu cea mai vădită importanță pentru producția încununată cu succes pentru regizor care canaliza întregul arsenal de resurse ale companiei pentru rezolvarea cazului meu? Deci cine era acela care vroia să îmi demonstreze că meritam efortul de a fi ajutată și salvată din acele împrejurări în care mă trezisem?

”Nu pot crede cât de mult seamănă ce simt acum cu ce am simțit în timpul accidentului cerebral! Toate plimbările acelea cu ambulanța așa s-au simțit, cum simt toate acestea acum. Stau întinsă pe o targă într-o ambulanță și îmi amintesc atât de bine că într-o ambulanță eu mi-am pierdut voința și puterea de a lupta. În acea ambulannță care m-a dus la Institut am văzut acel afiș lipit pe ușa mașinii. A fost ultimul lucru pe care l-am văzut în urmă cu 7 ani. Și uite camera aceasta în care m-au adus asistenții medicali! Zău dacă nu este copia identică a salonului în care am fost internată la Victor Babeș! Uite până și frigiderul din cameră! Oare ce s-o fi întâmplat cu femeile aalea două care vorbeau cât era ziua de lungă despre mâncare în timp ce eu îmi voman și viața din mine pe patul alăturat? Și până și vederea îmi este ca atunci, până să o pierd! Dar oare de ce mă duc medicii la subsol? Nu îmi amintesc ca acest lucru să se fi întâmplat în urmă cu 7 ani. Eram sigură! Eram sigură că toată manifestarea aceasta era influențată de inconștientul meu! Nu vreau să mai fiu aici! Dar ce să fac și ce să spun? Care este sennsul tuturor acestor lucruri?!”

Atunci am început și eu să mă foiesc și să mă agit, vrând nu numai să mă trezesc, dar mai ales să evit de a mă lăsa păcălită de toate acele emoții care îmi erau răscolite în mod vădit intenționat cu un scop pe care nu mi-l puteam explica.

”Scoateți-mă de aici! Nu mă duceți la subsol! Vreau afară! Duceți-mă afară!”

Desigur, nu îmi aminteam că multe teste și proceduri medicale fuseseră efectuate în atâtea spitale și secții diferite încât trebuie să fi fost inevitabil să nu fi pătruns și în zona de subsol a unei astfel de instituții, însă eu asociam subsolul cu locul infernal în care am avut contact cu umbrele inconștientului meu. Și nu eram departe de adevăr fiindcă spre morga spitalului eram condusă, morga simbolizând mormântul inconștientului din care trebuie dezgropate toate cadavrele și osemintele trecutului pentru a fi incinerate în scrum și cenușă prin forța de purificare a Mamei Divine Kundalini. Cadrele medicale care mă supravegheau s-au îngrijit să mă scoată afară precum le cerusem, simțindu-mă deja claustrofobică, dar nu fără a-mi sugera, cu multă emfază, că drumul până la subsolul spitalului era de neevitat și extrem de necesar de urmat.

Eu însă nu mai puteam suporta nimic din toate acestea, în ciuda faptului că începusem să înțeleg semnificația tainică a scenariului la care eram supusă.

”Este limpede că, din cauza stimulilor care vin din exterior spre mine, de la targa asta, de la medicii ăștia un pic cam răutăcioși și neînțelegători, de la saloanele de spital și de la agitația pe care o simt în jurul meu care îmi amintesc de atacul meu cerebral că trebuie să accesez ba un blocaj mental, ba o emoție, ba o stare de conștiință care îmi va induce un fel de revelație. Trebuie că Ființa mea Reală Interioară regizează tot acest context pentru ca eu să devin conștientă ba de o greșeală pe care am făcut-o sau pe care o fac, ba de un comportamennt pe care să îl adopt, fiindu-mi de ajutor. Dar oare trebuie să fac ceva acum? Nu știu, dar tot nu îmi place răutatea acestor umbre și nu mă simt în siguranță lăsată pe mâna lor!”

Așa continuam să reflectez în timp ce umbrele din jurul meu mă duceau afară și, scoasă afară, am pătruns în bezna nopții. Dar nu m-am speriat mai cumplit decât în alte rânduri în timpul cărora umbre în care nu îmi permiteam să am încredere mă conduceau în întuneric. De cum am pătruns în zona exterioară a spitalului, stând întinsă pe targă și privind în sus, am văzut imensul soare proiectat pe bolta cerească a universului interior. Și de-abia atunci, de-abia atunci, netrebnica de mine, mi-am adus aminte de Dumnezeu! De ce, fiind noapte, am am asociat imensul astru cu soarele, iar nu cu luna când logica dictează că ar fi avut mai mult sens să fie vorba despre lună? Nu pot explica de ce, însă eu nu uitam că toate câte mi se întâmplau aveau un caracter simbolic, inclusiv întunericul nopții în care ieșisem!

Cât am vrut atunci ca Soarele să se apropie de mine ca să mă ridice de pe acea targă, îndepărttându-nă de umbrele personificând cadrele medicaaale, trecătorii curioși, inocenții by-standers și nu numai, personaje secundare și episodice în drama vieții mele, personaje fără formă, fără chip și fără importanță pe care ar fi trebuit să le uit de acum mult timp, azvârlindu-l amintirile la crematoriu, dar pe care am ales să le fac vecini de salon cu mine.

Și cum am devenit în acel moment conștientă, atât de conștientă de faptul că toată agitația din jurul meu erra propriul zgomot mental. Era însăși importanța pe care eu o acord tuturor lucrurilor, chiar și celor lipsite de importanță. Era expresia modului cum privesc uneori lucrurile, exagerându-le, hiperbolizându-le și dramatizându-le. Eu eram, în acele clipe, acel crâmpei de suflet care se trezea, devenind conștient de sine, în interiorul reginei dramei (drama queen).

Atunci am strigat la Tatăl Ceresc, cerându-I să mă ajute, să mă scoată din acel blocaj mental care mă paraliza, dar Soarele nu S-a apropiat de mine, așa că L-am implorat, însă tot nu S-a apropiat, așa că L-am implorat cu multă ardoare și apoi cu disperare, dar nimic! Tatăl Ceresc era chiar deasupra mea și nu făcea nimic să mă ajute!! Am făcut gesturi, rugăciuni, semne și tot nimic. Însă vedeam foarte bine că, în orice direcție mă deplasam, împinsă de asistenții medicali, Soarele din Cer mă însoțea peste tot, schimbându-Și poziția pe bolta cerească în funcție de traseul urmat de mine. El era mereu cu mine, însă eu nu pricepeam deloc ce și cum trebuia să procedez ca să mi-L apropii pe Tatăl.

Rugăciunile nu au funcționat, așa că am intonat mantrele cunoscute și învățate de-a lungul anilor, însă nimic nu s-a întâmplat (nu neg că le intonam mecanic, fără să îmi implic sufletul în proces). Adoptând atitudinea disperării nu a mers nici atât, iar când am început să strig mantra ”Da-Da”, sugerând o atitudine pozitivă de copil și de inocență, mai-mai că i-am auzit pe cei din jurul meu vociferând și foindu-se mai tare!

”Ce să fac? Ce să fac? E clar că trebuie să accesez o anumită emoție vibrațională pe care trebuie să o adopt în fața Tatălui Ceresc, dar nu îmi pot da seama ce trebuie făcut!”

Marius, trebuie că îți amintești de actorul Jim Carrey și de grimasele lui caraghioase din filme, dar mai ales sper că îți amintești de modul în care se schimonosea, prea puțin hazliu, când își punea masca aceea verde, transformându-se în personajul odios din filmul ”Masca”. Acum încearcă să îți imaginezi că, tiimp de câteva clipe, m-am schimonosit în același fel caraghios, încercând să frunzăresc în catalogul intern de emoții, de sentimente, de atitudini, de gesturi și de stări de conștiință ca să găsesc cea mai potrivită variantă de comportament pe care să îl adopt astfel încât să mi-L apropii pe Dumnezeu care se afla atât de aproape, dar pe care Îl simțeam atât de distant. Nu am crezut că așa ceva ar putea fi posibil, anume să intru în pielea a nu-știu-câtor euri și emoții la fiecare secundă. Dar nimic nu funcționa!

Însă când pe bolta cerească a apărut un astru de culoare roșie, alăturându-se Tatălui și știind semnificația sa, ceva miraculos s-a întâmplat cu mine!

Am început să râd, Marius! Am început să râd în hohote, zicând mereu ”îmi pare rău, îmi pare rău”, căindu-mă și râzând și mai zgomotos, comportându-mă ca un actor care, în plină scenă tragică, își uită replica și, strâmbându-se în fața camerei și a regizorului, creează un moment cunoscut sub denumirea de ”bloopper”! Și cu cât râdeam mai mult, cu atât mai repede agitația și forfota din jurul meu se îndepărtau de mine, lăsându-nă în pace, cu adevărat în pace! Eram atât de amuzată încât nici nu mi-am dat seama când mi-am ridicat brațele care până atunci fuseseră paralizate și inerte, întinzându-le spre astrul roșu care era Ființa reală interioară, Maestrul meu, dar mai ales către Soare pe care L-am atins, cuprinzându-L în palme!

Cum eșuasem până atunci în toate încercările și eforturile mele și cât de simplu a fost, în cele din urmă, să mă apropii de Dumnezeu! Râzând, veselindu-mă și făcând haz de necaz! Nu greșisem în timpul acestei încercări, percepând formele din jurul meu ca aparținând ironiei, sarcasmului, batjocurii, releivoințe, etc., însă regizorul acestor scene (Ființa), putându-le controla, le-a dat o formă de expresie mai puțin malițioasă și agresivă pentru ca eu să învăț o lecție extrem de prețioasă despre importanța pe care o acord lucrurilor! Trezindu-mă, prin urmare, într-un mod atât de minunat și de sugestiv că fac această greșeală, m-am rușinat și jenat nespus de mult, înțelegând că, de-ar fi să văd în alt om același defect, nu mi se va mai permite să-l judec, spunându-i prea fățiș că acordă prea multă importanță anumitor lucruri, exagerându-le și dramatizându-le, fără a fi cercetat cauza reală a suferinței seamănului meu!

Au nu au fost dozele acestea de calmante dovada vie că, până la urmă, chiar fac din țânțar armăsar în legătură cu situația de acasă, consumând prea mult timp și energie rumegând această problemă, resurse ce ar trebui canalizate către decriptarea infrastructurii orașului babilonic, cel indicat la începutul nopții?

Dar cum din noaptea de Sfântul Valentin încoace am mai surprins un alt sens simbolic al celor petrecute în acea noapte, voi lăsa și interpretarea altor posibile înțelesuri ascunse ale celor descrise mai sus pentru altădată.

ian. 292021
 

<>

Știința spirituală numită magie este practica legii care guvernează în interiorul omului, dar pentru a putea cunoaște și practica această lege, este necesar să pătrundă în lumea internă și să învețe în Colegiile și Universitățile sale.
Pentru a putea intra în lumea internă sau invizibilă trebuie să abandonăm lumea externă, cum spune Cristosul, trebuie închise ușile externe ale încăperii pentru a-l putea vedea pe Tatăl. Toate religiile au același drum, care este meditația.

Maestrul Jorge Adoun – ”Adonay” (roman inițiatic al Colegiului Magilor)

Vineri, 29 Ianuarie 2021

Marius,

La foarte scurt timp după ce am fost externată din spital la mijlocul lunii decembrie, în 2013, și după ce făcusem deja câteva ședințe de bioenergie la Galați am început să fac o practică foarte intensă relaționată cu dominarea minții și obținerea controlului asupra sa, în pofida faptului că eu nu aveam nicio idee că era vorba de practică spirituală și de meditație. Cineva ar putea să îmi spună că inconștient am știut să fac atunci acea practică în felul atât de desăvârșit precum am exersat, ori în această asociere a inspirației cu inconștientul stă toată confuzia noastră, crezând în mod greșit că și Dumnezeu și sufletul nostru vin din aceeași regiune a inconștientului. Bunăoară, cuiva care a avut luciditate maximă într-o situație extremăă, știind cu cea mai deplină precizie ce trebuie făcut i se va spune astfel: ”Cum ai știut să faci așa ceva? Tu n-ai făcut niciodată așa ceva! Ai făcut-o inconștient sau cum altfel?” Însă nu, nu din inconștient vin aceste sclipiri și fragmente de luciditate în conștiințele noastre, ci din intuitiv unde intuitivul nu aparține minții, ci inteligenței cosmice.

De exemplu, într-o zi oarecare, stând într-o mașină și așteptând pe prietenul care era la volan să facă o comandă pentru pizza, plictisindu-mă grozav după toate aparențele, mi-am scos inelul pe care îl țineam pe degetul arătător ca să îl mut pe degetul mijlociu. Era un inel foarte neobișnuit, cu un design proeminent al unei fel de lance suprapusă peste cercul propriu-zis al inelului, făcând din acesta un obiect relativ periculos fiindcă acea lance este ascuțită la ambele capete. La nici 2 minute după ce mi-am mutat inelul, am simțit o furnicătură foarte puternică în ochiul stâng și, cum ne stă în fire să ne scărpinăm ochii când ne furnică, mi-am folosit degetul arătător să îmi masez ochiul! Dar hopa!!! Am observat din prima clipă strania întâmplare, reflectând că, de aș fi continuat să țin inelul pe degetul arătător, ar fi existat un risc foarte mare să îmi rănesc ochiul sau să îl irit din cauza decorației cu lancea în cauză de pe inel. Însă eu mutasem inelul pe celălalt deget de lângă cu numai câteva minute înainte de a mă freca la ochi! O făcusem inconștient din pură plictiseală, jucându-mă ca să mai treacă timpul? Desigur că nu inconștient făcusem acea mișcare, ci intuitiv. Intuitivul este vocea Tatălui din interiorul fiecăruia.

Așa că practica spirituală făcută pe parcursul anului 2014 nu a venit în atenția mea din inconștient, ci din intuitiv. Ce anume am făcut mai precis? Mi-am făcut mintea să tacă, iar aceasta nu pentru un minut sau 10, ci timp de o oră și chiar două încontinuu în fiecare zi, timp de mai bine de jumătate de an. Eram deprivată senzorial de două simțuri vitale, vedere și auz, căci în primele 3 luni după atacul cerebral numai 1% din auz și din vedere mai funcționau, așa că nu ar trebui să fie de mirare că m-am întors atât de mult către interior. Dar acest stimul nu a venit exclusiv din cauza deprivării senzoriale. Cum făcusem deja suficiente ședințe de bioenergie, efectele acestora nu au întârziat să apară. La început percepeam doar vag electricitatea din corpul fizic, după care s-a extins, intensificându-se și amplificându-se, ramificându-se în numeroase alte fenomene pe care nu le voi mai detalia. Dar toate îmi păreau atunci atât de incredibile și de interesante, toate furnicăturile, pișșcăturile, click-urile, etc., încât nu eram dispusă în timpul niciunei zile să pierd oportunitatea de a fi martoră la manifestarea lor.

Așa mă întindeam zi de zi pe patul din care oricum nimeni nu mă putea scoate pentru că în acele prime luni după atacul cerebral am fost paralizată de frică față de întregul spațiu înconjurător în care mă găseam oarbă și, întinsă pe pat, alungam din minte orice gând care venea spre mine deoarece, credeam eu atunci, gândurile emise de minte mă împiedicau să fiu atentă la noile fenomene resimțite în corp pe care vroiam să le observ, să le văd și să le aud. Așa am devenit conștientă de faptul că tot zgomotul mental pe care îl fabricam în cutia craniană mă împiedica să fiu atentă la dedesubturile trupului meu. Stăteam nemișcată în pat până la două ore pe zi în maximă alertă percepție și în deplină liniște interioară, neperturbată de stimulii vizuali și auditivi din exterior, fiind oarbă și surdă în proporție de 99%, ascultând electricitatea din corp pe care nu doar că o auzeam, dar o și vedeam (și pe care încă o văd și aud)!

Nu de puține ori venea mama la mine ca să îmi propună să facem exerciții pentru a stimula auzul, jucându-ne vechile jocuri ale copilăriei precum acela în care unul din participanți trebuia să spună un cuvânt, iar următorul participant trebuia să spună un alt cuvânt începând cu ultimele două litere ale cuvântului rostit anterior, etc., însă eu respingeam invitațiile mamei pentru că joaca de-a observatorul astronomic în Universul interior mi se părea mult mai interesantă.

Este de la sine înțeles că această practică prin care îmi opream mintea de a mai pălăvrăgi și vagabonda nu a rămas fără urmări, iar cel mai rapid efect a fost să devin conștientă în timpul viselor, dar fără să înțeleg că mă aflam în afara corpului fizic în timpul procesului, cu toate că multe semnale îmi indicau aceasta, însă atunci nu aveam nicio noțiune teoretică din domeniul științei spiritului. În acele prime 6 luni după accidentul cerebral memoria onirică a funcționat la parametrii săi maximi deoarece memoram fiece detaliu al experienței onirice, inclusiv numărul de cuie și de șuruburi pe care le vedeam într-o piesă de mobilier sau zecile de etichete pe care erau afișate prețurile diverselor obiecte văzute într-un magazin pe care îl vizitam, etc. Neobișnuita mea abilitate de a memora toate detaliile unui vis, ca și felul în care povesteam conținutul visului ca și cum chiar fusesem prezentă și conștientă în timpul acțiunii, cu toate că tocmai ce îmi pierdusem vederea, i-au făcut pe cei din jurul meu să creadă că ori inventam poveștile despre călătoriile mele onirice, ori că mă rătăcisem în abilitatea minții de a distinge între real și imaginar.

Dar ce nu știau ei, nici rude, nici medici, nici psihologi, așa cum nici măcar eu nu știam era că intuitivul mă scotea în exteriorul minții ca să mă introducă în lumile interne suprasensibile, adică cele invizibile și spirituale, taman în perioada în care mintea suferise un șoc extrem. Alte șocuri și numeroase alte lovituri primite de atunci încoace m-au împins, de-a lungul timpului, să mă îndepărtez de judecățile propriei minți în care nu îmi mai găseam refugiu, acum că aflasem, printr-o experiență directă și extremă, aceea a atacului cerebral, că toate calculele minții mele fuseseră greșite.

Acum nu mai dispun de aceeași abilitate intuitivă de a mă îndepărta de propria minte timp de atâtea ore într-o zi, precum procedam în urmă cu 7 ani în parte pentru că, întorcându-mă la interesele pentru lucrurile de nimic ale vieții, am pierdut puterea de a fi selectivă față de fluxul de gânduri care îmi circulă prin minte (în vreme ce, după accident, nu mai aveam interes decât pentru clipa prezentă în care trăiam căreia vroiam să îi supraviețuiesc până ce ar fi venit orele nopții în care eliberarea minunată de suferință pe care o experimentam în timpul viselor avea să se producă din nou), dar și în parte pentru că, recuperându-mi parțial auzul, mi-am pierdut și capacitatea de a mă concentra la fluxul intern, cu excepția orelor târzii din noapte când pun în practică dominarea minții într-un alt mod mult mai insolit, însă extrem de eficient, anume în timpul visului.

Pe parcursul anului trecut practica de a-mi ține mintea sub control a devenit o necesitate imperativă dacă aveam să dau ascultare chemării Ființei reale interioare care îmi solicita atenția și prezența, cerându-mi să fac efortul suplimentar pentru a-mi lua destinul în propriile mâini astfel încât să ies în afara circuitului suferinței inconștiente ca să pot intra în circuitul sacrificiului de sine asumat în mod voluntar, deliberat și conștient, acest lucru însemnând, printre altele, să îți plătești datoriile karmice prin munci în folosul comunității, munci asumate din proprie voință sufletească, iar nu forțate, involuntare și făcute din obligație și din silă.

Nu îmi place să generalizez expunerea mea teoretică fără să nu dau și exemple concrete pentru ideile pe care le subliniez. Evident, vorbesc despre datoria morală pe care familia mea o are față de bunica mea a cărei îngrijire la vârsta bătrâmeții a picat în sarcina noastră, sarcină pe care am vrut să ne-o asumăm de-acum 13 ani, după moartea bunicului, dar care ne-a fost refuzată atât de ea, cât și de celelalte rude deoarece noi ceream să primim titlul de proprietate asupra unei treimi din bunuri, cât revenea din moștenire mamei mele, îndeosebi pentru că ne temeam că puteam fi dați afară din casa construită pe un teren care nu ne aparținea, iar timpul a dovedit că temerile noastre au fost perfect întemeiate. Acum bunica nu numai că nu vrea să îi lase nimic mamei decât după moartea sa, dar viziunea sa atât de deformată a realității o face să creadă că pensia ei minimă ne hrănește p toți 5, așa cum crede că rudele noastre continuă și acum să ne trimită bani din care noi ne hrănim, deși ajutorul lor străveziu și minim a fost întrerupt în urmă cu foarte multe luni când ne-au cerut chitanțe pentru cheltuielile făcute din acești bani, etc.

Marius, îți poți lesne imagina că sunt la capătul răbdării în legătură cu prezența bunicii mele la noi. Este atâta toxicitate în atmosferă că tremur ca apucată de friguri din cauza nervilor, atâta dezechilibru și atâta dizarmonie caracterizează mediul în care trăim de un an încoace, eu crezând în feng shui și în alte practici asemănătoare! Zilele trecute părinții mei au trecut în vizită pe acolo ca să găsească vechea casă părăginită în chip jalnic și în mod iremediabil, cu o vulpe cuibărită în tindă și șobolani în bucătărie, acest lucru neputând să însemne decât că nu mai poate fi vreodată vorba să se întoarcă în casa ei. Mi se întoarce stomacul pe dos, zău că da, mi-e rău și mă umplu de mânie și de frustrare și de dezgust căci pe parcursul copilăriei bunica ne-a crescut îngrămădiți într-o singură cămăruță în care era inevitabil ca actele de violență să nu se răsfrângă de la un copil la altul, în timp ce a ținut casele din față, 3 camere foarte spațioase, strict de frumusețe, închise cu cheia ca să nu stricăm orânduirea făcută de ea, ca acum să fie niște ruine prin ai căror pereți șubreziți bat vântul și ploaia și prin care intră vulpile, șobolanii și orbeții. Iar ea, bunica, vrea să dea toată proprietatea cu casa și curtea lui, vărului meu, în timp ce nouă ne solicită să avem grijă de ea, sacrificându-ne și toate celelalte fiindcă suntem cauze pierdute.

Lamentările mele în spațiul exterior au rămas fără ecou, după cum am povestit în scrisorile trecute. Nu mai am cui a mă plânge și cui a-i cere ajutor, nici măcar bietei mele mame care este doborâtă și epuizată din cauza întorsăturii acesteia de situație și care nu vede ca soluție decât să câștigăm marele premiu la loterie pentru ca toată lumea să fie fericită. Eu venisem cu biletul de loterie câștigător, dar nu a vrut nimeni să îl revendice prin mine, iar acum criza la capitolul finanțe a degenerat într-o veritabilă hărțuire! Cât, cât de scump am plătit și continui să plătesc pentru minciună și fraudă!!!! Așa că nu, nu, plângerile nu trebuie emise în exterior, ci trebuie aduse la poarta inimii pentru ca Tatăl să le audă. Să mă sfârșesc din cauza nervilor fiincă nu găsesc soluția pentru a ieși din necaz ar însemna că nu am învățat nimic din experiențele trecute în care m-am văzut blocată în aceeași criză existențială fabricată de minte, iar plasa pe care mi-o întinde nu este una din aceea care să mă protejeze, ci una care să mă paralizeze.

Marius, situația de la mine este atât de extrem de neplăcută încât aproape că îmi este rușine să cred în viziunile viitorului meu în care fericirea era atât de vizibilă în starea de spirit a amândurora, când prezentul este atât de tragic. Nu este cazul să mă ascund după deget. Sarcina de a-i ține companie bunicii cât este ziua de lungă și de a-i fi îngrijitor cade, în interpretarea mea, sub incidența datoriilor pe care ești nevoit să le plătești forțat, din obligație și din silă despre care am vorbit mai sus, datorie în fața căreia tremur de frică și de groază fiindcă nu înseamnăă decât absența libertății. Nu îmi pot imagina niciun scenariu în care libertatea de care păream să dispunem amândoi în flash-urile pomenite să fie posibilă nici dacă aș vedea azi, atât de fără soluție mi se pare această problemă. Desigur că dau dovadă de cruzime vorbind astfel despre bunica mea, însă trebuie să demonstrez într-un mod perfect de limpede că nu am văzut lumina soarelui de mai bine de 7 ani și că de tot atâta timp nu am mai ieșit singură pe stradă și că nu am mai primit de tot atâta timp 24 de ore pentru mine ca să îmi limpezesc mintea și ca să mă liniștesc, iar viața trăită în aceste condiții, precum ne-o pregătesc mie și surorii mele bunica și rudele noastre mi se pare intolerabil de crudă și de nedreaptă fiindcă este de la sine înțeles că niciunul dintre ei nu crede în poveștile din vise despre care vorbesc cum că atât eu, cât și sora mea suntem rezervate de Dumnezeu pentru alt destin! De unde vine iluzia? Din momentul prezent sau din cel viitor care îmi este dezvăluit?

Nu vine nici din prezent, nici din viitor, ci din umbrele și ecourile nerezolvate ale trecutului întrucât acolo își găsesc punctul de pornire toate datoriile noastre karmice.

Deci ce destin să iei în propriile mâini când disperare este tot ce emani în spațiul cosmic, când vibrația ta nu exprimă decât dezolare și descurajare? Sunt D-I-S-P-E-R-A-T-Ă! DISPERATĂ! DISPERATĂ! Sunt într-o situație tot atât de disperată precum am fost la 9 ani când mama ne-a comunicat mie și surorii mele că ne mutaserăm și că dreptul de a ne lua rămas bun de la prietenii de joacă ne fusese revocat. Sunt la fel de disperată ca la 10 ani când, locuind în Turcia în acea perioadă, a trebuit să renunț la toate deliciile și beneficiile excursiei din cauza surorii mele căreia îi displăcea profund să locuiască printre străini și care a vrut să se întoarcă în țară, preferând să trăiască î condițiile sărăcăcioase specifice mediului rural, conformându-mă deciziilor ei. Sunt la fel de disperată ca la 11 ani când, după atâta muncă în Turcia și ddupă atâtea sacrrificii, precum înghețarea anului școlar aferent clasei a IV-a, tot ce au putut cumpăra părinții mei ca locuință a fost o cameră de cămin în care toți 4 aveam să ne înghesuim. Sunt tot atât de disperată precum am fost la 16 ani când locuința găsită de părinții mei în regim cu chirie oferea coniții de trai atât de modeste încât parcă nici că merita efortul mutării. Sunt acum la fel de disperată ca în timpul relației cu Silviu când acestta nu mi-a redat libertatea, deși l-am implorat stând în genunchi să se despartă de mine de zeci și zeci de ori. Și sunt tot atât de disperată acum precum am fost în ziua când am suferit atacul cerebral când am fost atât de blocată în interiorul minții mele că nu am putut găsi niciun fel de soluție ca să ies din necazul în care mă băgasem în acea perioadă, clacând și cedând de neputință. Și acum sunt tot atât de disperată ca în toate aceste situații în care ba am fost prea mică pentru a putea lua hotărâri, ba m-am simțit depășită de evenimentele respective ca să le pot soluționa în mod eficient. Sunt atât de D-I-S-P-E-R-A-T-Ă că mă gândesc să mă mut singură în casa de la țară, cea de mărimea unui miniconac aparținând părinților mei, cu toate că nu este renovată, nu are utilități, baie, bucătărie, apă caldă sau căldură, iar eu sunt oarbă pe deasupra, dar opțiunea de a fi jegoasă, nemâncată și neîngrijită mi se pare cu mult mai puțin restrictivă decât cea în care mă găsesc acum! Atât de disperată sunt văzându-mă în această ipostază imposibil de îndurat în care mă aflu, neputând să fac nici măcar un pas în nicio direcție, fiind oarbă în întregime și depinzând de atâția inși ca să exist și ca să trăiesc încât nici nu vreau să mai exist și nici să mai trăiesc.

Așa că, vezi tu, acesta este un alt pion din cei principali din ograda minții mele pe care evenimentele întâmpinate anul trecut îl atacă fără milă, acest eu al disperării. Mi-a luat atât de mult timp să înțeleg că acestui eu al disperării i se adresează direct Tatăl meu cel Ceresc pentru a-i arăta și demonstra că practicarea disperării, a resemnării și a neputinței este o chestiune extrem de dăunătoare și de absurdă încât trebuie neîntârziat abandonată și înlocuită cu credința în magia Cosmosului. Cu alte cuvinte, am fost pusă î mod deliberat de către Ființa reală interioară într-o circumstanță atât de extrenă, de neplăcută și de disperată în care mintea mea să fie atât de neputincioasă și lipsită de perspective încât să cedeze hățurile și controlul unei puteri superioare sieși, admițând fără tăgadă că ea, mintea, nici nu deține răspunsuri, nici soluții, nici controlul, nici că poate face altceva decât să provoace suferință atâta vreme cât nu este liniștită, docilă, pasivă și inocentă ca a unui nou-născut!

În dimineața zilei de luni, săptămâna aceasta, am parcurs una din cele mai lungi coborâri în infernul personal, însoțită de Lucifer. Am întâmpinat pe drum aceleași senzații ca în toate celelalte călătorii în acest spațiu abisal întunecat. Zeci și sute de umbre apăreau de nicăieri, tăindu-mi calea și agățându-se de mine, împovărându-mă și împiedicându-mă să mă mișc. De la un timp începusem să mă simt pietrificată, ca și cum întreaga mea făptură era o statuie de ciment, în vreme ce povara tuturor lucrurilor continuam să o țin pe umeri. Am implorat în repetate rânduri să fiu ajutată pe drum, cerând și rugând ca Mama Divină Kundalini să se proiecteze pe sine alături de mine ca să mă asiste în timpul acestei coborâri, rugând-o să mai ia din povara pe care o purtam pe umeri și care mi se părea infinit de grea, dar nimic nu părea să se întâmple în acest sens. Tot ce mă înconjura exprima haosul, iar eu înaintam în jos ca și cum alunecam pe un povârniș în pantă, fără să am de ce a mă prinde ca să îmi opresc căderea. Cât să fi alunecat oare? Cât să mă fi scufundat în mormântul inconștientului? Parcurgând acest traseu în jos, simțeam de la un reper la altul că atingeam niveluri și frecvențe tot mai joase, tot mai înspăimântătoare, tot mai greu de suportat. Scutul lui Lucifer era incontestabil util, însă nu mă împiedica să simt ca și cum trepidam, ca și cum eram o cârpă rotindu-se în mașina de spălat.

Apoi el m-a oprit din coborâre, dându-mi timp să observ că ceva neașteptat se întâmplase cu mine. Întinzându-mi brațele și picioarele, am văzut că nu mai eram stana de piatră din momentele anterioare și că povara din umeri se mai ușurase. Nu mi-am dat seama, pe moment, că ieșisem în afara unui eu, a unui blocaj mental a cărui scoarță se mai subțiase, permițând sufletului, prin urmare, să se mobilizeze într-o oarecare măsură, lucru care se datorase, incontestabil, intervenției Mamei Divine Kundalini care dăduse răspuns rugăciunii mele.

Acum mă exprimam ca esența sufletească în locul egoului anterior în care fusesem ținută închisă și, mișcându-mă cu mai multă lejeritate, m-am sucit, m-am învârtit, am făcut tumbe și exerciții, însă continuam să nu înțeleg că ce făceam era gimnastică mentală și că ce mi se întâmplase era o deschidere a unei portițe în vastul labirint al minții prin care sufletul putuse să iasă afară.

Cu toate că acum căpătasem puțină flexibilitate, continuam să fiu în mare pericol întrucât umbre se apropiau de noi de peste tot, dar privindu-le cu mai multă atenție, am văzut o astfel de umbră manifestându-se diferit. Regiunea aferentă capului se modifica intermitent, luând înfățișarea mea, însă nu într-o ipostază drăgălașă bună de înrămat și de pus pe perete ca tablou, ci într-o schimonoseală jalnică și tragică. Era limpede vorba de un eu psihologic extrem de amărât, de tânguitor și de suferind. L-am mi privit câteva clipe și, fără să îmi dau seama, am lăsat garda jos, permițând să mă molipsesc cu suferința umbrei respective. Și, cât ai clipi din ochi, tot ce fusese liniște în interiorul sufletului a fost înlocuit cu mizerie emoțională și durere. Am început să urlu ca un lup turbat, să mă tânguiesc și să mă jelesc ca nicicând. Mă transformasem într-o rană mentală și emoțională vie.

Dar manevrele lui Lucifer au îndepărtat umbra de mine, limpezindu-mi din nou conștiința ca să am revelația tulburătoare că mă trezisem în interiorul eului disperării. Toate acele umbre nu erau decât forme, versiuni, variații și nuanțe ale disperării, euri disperate vis-a-vis de ziua de mâine cuplate cu euri disperate care suferă din cauza eșecurilor în viață cuplate cu euri disperate care suferă din cauza update-urilor softurilor de pe tabletă care modifică buna funcționare a acesteia, etc. Tot acel spațiu pe care îl accesasem, atingând vibrații cerebrale atât de joase, emana disperare. Disperarea mea fiindcă în infernul personal coborâsem!
– Oh, vai de mine! Noi de-abia lucrăm cu disperarea? Deci nu am ajuns încă la desfrâu? Doar la disperare suntem?! l-am întrebat pe Lucifer întristată la culme.

Dar nu mai avea rost să aștept răspunsul său. Crudul adevăr stătea chiar în fața ochilor mei, simțindu-l în tot sufletul. Degeaba lupți împotriva desfrâului ca să obții castitatea desăvârșită dacă ești disperat. Degeaba lupți împotriva minciunii ca să fii onest, sincer și cinstit dacă ești disperat. În van este orice luptă împotriva oricărui eu sau blocaj dacă scursura disperării îți înfundă țevile de canalizare mentale! Pur și simplu este inutil tot efortul atâta vreme cât disperarea continuă să trăiască în inconștient!

Dar nu mă descurajasem întru totul în fața acestui adevăr reliefat în universul interior căci, simțindu-mă trează și conștientă în interiorul abisului, m-am ambiționat să mă scufund mai mult în măruntaiele infernului personal ca să găsesc alte frânturi ale sufletului meu prinse în interiorul acestor umbre/euri/duhuri/demoni. Și nu mă ambiționasem numai din cauza acestui mic succes. Căutând cu privirea alte puncte de reper în întunericul care mă înconjura, am văzut nu departe de mine câteva licăriri de lumină care se manifestau într-un chip foarte deosebit. Sclipiri de culoare galbenă, roșie și albastră se propagau ddinspre trei concentrări de substanță energetică acumulată într-o cantitate foarte mică în comparație cu vasta regiune umplută cu întuneric, însă culoarea era prezentă, așa că am exclamat:
– Uite, acolo sunt culori! Ce să fie cu ele aici?
– Nu știu, dar poate că este de bine că sunt aici, spuse Luciferul particular, făcându-se că habar nu avea de nimic.

Am revenit în stare de veghe îndepărtându-mă în mod deliberat și voluntar de zona pe care o accesasen întrucât, realmente, nu am mai putut suporta presiunea pe care o percepeam în timp ce mă scufundam tot mai jos și mai jos în acea smoală!

Vai, vai, vai mie că nu îmi dădusem seama până acum că, pusă cu sila și cu forța în această înșiruire de evenimente potrivnice, eu nu pot lupta împotriva iluziilor, conflictelor și dramelor decât încredințându-mi destinul Tatălui Ceresc, cerând să se facă Voia Sa, asigurându-mi inima că la Tatăl toate sunt cu putință, transformând afirmația ”nu există nădejde, ajutor și tărie decât numai la Unul Dumnezeu-Tatăl” în profesiune de credință și făcându-mi mintea să tacă, stăpânind-o cât mai îndelung cu putință pentru că, altminteri, sunt disperată și exasperată.

Și încă nu am evidențiat că situația cea mai disperată în care m-am aflat în această viață a fost când, în septembrie 2011, după consultul de rutină la ginecolog, medicul mi-a pus mizerabilul diagnostic potrivit căruia nu aș mai fi putut avea copii după 26 de ani. De la acel eveniment disperat au plecat toate calculele mentale care nu numai că s-au dovedit greșite, ci de-a dreptul catastrofale. Realmente, întâmplările acelui an au construit un zid al disperării neverosimil de solid și de împenetrabil că, stând în fața sa, n-ai cuteza în veci să încerci măcar să îl zgâlțâi ca să îl dărâmi întrucât, privind de la fundația sa în sus, nu ți s-ar mai putea opri privirea în dreptul niciunui capăt, atât de nesfârșit este.

Marius, mi-ar plăcea nespus de mult să îți povestesc cum, într-un alt rând, am explorat alte căi ale universului interior și după repetate rugăminți către Ființa reală interioară, o retrocogniție a fost indusă. Vrusem cu multă ardoare să revin la vârsta la care copilăriserăm pe bănci alăturate ca să îți pot revedea chipul de atunci pentru că și acum sufăr de pierderea aceasta de memorie din cauza căreia chipul tău este singurul chip pe care nu mi-l amintesc în timpul stării de veghe. Mă transpusesem atât de mult în pielea fostei adolescente care am fost și toată amintirea era uluitor de reală și de vividă încât nu poate să fi fost vorba decât de o autentică regresie, așa cum procedează, probabil, și cei capabili să inducă hipnoze regresive pacienților cu scop terapeutic. Eram, așadar, adolescentă. Eram la pietre unde era extrem de aglomerat, fiind vară și spre seară. Te priveam de la locul obișnuit, undeva în imediata ta apropiere. M-am ridicat de pe banca pe care stăteam dintr-un fel de impuls pe care nu mi-l puteam explica (dar care era influența legii atracției). Intenționam să vin la tine ca să îți vorbesc, dar parcurgând jumătate din distanța care ne separa, m-am lovit de un zid. Însă nu vorbesc despre un zid perceptibil cu ochiul liber, ci despre un zid pe care, totuși, l-am simțit tot atât de aievea precum simt mizerabilele energii ale umbrelor psihicului meu. Era în drumul meu către tine un zid mental, neîndoielnic că era un zid mental acolo, însă atât de solid și de respingător, cu toate că nimic nu se vedea în fața mea în afara peisajului obișnuit de la pietre de acum 15 ani, dar vrând să mai înaintez un pas spre tine, m-am lovit de această undă magnetică, un zid de energie mentală, care m-a făcut să fac stânga împrejur, întorcându-mă pe călcâie și făcân calea întoarsă spre locul meu. Acel zid era toată karma mea care te-a făcut de neatins pentru mine, deși iată că legea atracției m-a determinat de atâtea ori să fac jumătate de drum spre tine!

Riguroasă disciplină posedă Ființa mea reală interioară, nu găsești? Atât de riguroasă este disciplina sa încât, plasată în fața acestui zid despre care vorbesc al disperării, zid fără de sfârșit la care să cuget și să meditez ca să găsesc soluția pentru a-l prăbuși, nu îmi este dată decât opțiunea să sap sub zid, cufundându-mă în măruntaiele pământului ca să ies pe partea cealaltă a zidului doar așa…. știi de ce? Ca să pot privi problema dintr-un alt unghi, ca să îmi schimb perspectiva asupra problemei în chestiune, chiar dacă nu aș și soluționa-o!

– Îngerii zboară! m-a atenționat sufletul în timp ce scriam aceste rânduri.
– Așa este, îngerii zboară peste înșiruirile acestea infinite de ziduri, dar noi suntem niște păcătoși ce trebuie să scormonim în pământ ca să recuperăm ce a fost pierdut! am răspuns sufletului, plină de știință spirituală cum mă simt.
– Tu trebuia, de fapt, să râzi acum! Făcând haz de necazul tău vei cutremura din temelii zidurile, m-a apostrofat sufletul.
– Nu îmi arde de glume acum, am răspuns morocănoasă.
– Dar dacă îți spun o ghicitoare, ai să răspunzi? îmi adresă sufletul.
Să auzim, am spus aprobator.

– Cine cade sub copac
Și se vinde-n târg la vrac?

– Copilul nimănui! am răspuns într-o clipită.
– Ai ghicit corect, dar fă bine de reflectează asupra sensului răspunsului tău care dovedește că, în lumea ta interioară. te simți singură și abandonată.

De aceea și situația mea de viață, de când am orbit, este una disperată întrucât nu dispun de nicio ppțiune din care să aleg. Realmente, nu există nicio variantă A, B, C sau D din care să aleg, atât de uluitor de restrictivă este ecuația de viață în care am fost pusă, în mod deliberat, de către Dumnezeul Intim și de către Marea Lege, iar scopul acestor încercări nu poate fi decât încreddințarea întregii mele voințe Monadei Divine (Ființei interioare/Intimului/Maestrului interior). Este singura opțiune din chestionar ce trebuie aleasă căci cealaltă înseamnă să stau pe loc și să turbez din cauza frustrării și a disperării! ă. Ori ea, Ființa interioară profundă, era acea acumulare de substanță în trei culori din exercițiul practic din ziua de luni, iar prezența Ființei interioare nu putea decât să dovedească faptul că toată munca mea sufletească de până acum s-a soldat cu rezultate care mă pot încredința cel puțin că nu mai sunt cretină, proastă, idioată, disperată, deznădăjduită, descurajată și pierdută în proporție de 100%, așa cum am fost mai toată viața mea! Cu alte cuvinte, văzând tricolorul ce simboliza Sfânta Treime a semnificat că, în interiorul eului disperării, sufletul meu a început să vibreze, încredințându-se că nu este nici singur, nici abandonat ca un copil al nimănui, nici lipsit de apărare, de sprijin și de ajutor și începând să se bazeze în evenimentele vieții pe Voința Tatălui Ceresc, admițând și acceptând că unele situații și evenimente atât de neplăcute nu sunt întâmplătoare sau pedepse, ci teste, fără să pot nega, însă, că toate acestea nu sunt acum decât un minuscul licăr de credință într-un ocean de disperare!

iun. 112019
 

<>

Marți, 11 Iunie 2019, dimineața

Drag jurnal,

Iată cum face omul promisiuni în vânt ca să își încalce cuvântul dat sieși însuși cu prima ocazie! Mi-am promis, deci, că îmi voi rări scrisorile dintr-un simț acut al inegalității în balanța cosmică și uite că trebuie să continui să narez povestea al cărei personaj principal sunt ca să nu rămân în urmă cu relatarea acestor lucruri care se petrec în viața mea și care se uită cu trecerea timpului. Înțeleg foarte bine de ce a trebuit să scriu povestea despre cum mi-am recuperat vederea fiindcă am visat lucid, deși în sine ea nu are niciun sens deoarece nu mi-am recuperat încă vederea trupească! Dar câtă economie de timp voi fi făcut pentru că am acoperit deja atât spațiu digital notând detaliile celor mai mari evenimente din viața mea, ca și pe acelea ale celor mai extraordinare trăiri și experiențe spirituale prin care trec! Timp pe care îl voi folosi atunci ca să îmi cresc copilul promis de Dumnezeu pe 13 Septembrie 2015. Nu lăsa pe mâine ce poți face azi, cu toate că ideal ar fi să existe o măsură și echilibru în toate! În plus, nu există îndoială că îmi voi recupera vederea la data deja marcată în calendarul destinului meu de către Puteri Superioare! Toată treaba este să mi-o doresc și eu, desigur, deoarece în clipa de față necesitatea de a vedea scârțâie teribil în conștiința mea!

Sufăr îngrozitor de mult când sunt judecată atât de aspru de către semenii mei pentru faptul că nu îmi doresc cu tot din-adinsul să văd din nou! Cât de rău îmi pare să observ că oamenii din jurul meu înțeleg atât de puțin evenimentele prin care trec! Câți străini nu îmi zic ”Of, Doamne, cât de frumoasă ești! Dar păcat, mare păcat că nu vezi!”, mângâindu-mă în chip compătimitor pe frunte și pe cap, ca și cum necesitatea de a vedea și eu cât este de frumos corpul meu fizic este ceva absolut indispensabil, fără de care nu pot trăi! Da, m-am uitat de mii de ori în oglindă până să îmi pierd vederea și puteam și eu constata că mă aflam în posesia unui chip plăcut și frumos! De aceea nu am reușit niciodată să înțeleg conflictul în care mă aflam cu exteriorul meu, pentru că se părea că nimeni altcineva nu vedea trăsăturile frumoase ale corpului meu fizic. În comparație cu altele, eram mereu mai puțin bună, mai puțin frumoasă, mai puțin sexy, mai puțin din fiecare atribut și calitate atribuite unei fete agreabile. De aceea am trăit în toți acești ani cu sentimentul că nu sunt suficient de bună, că tot ce însemn eu nu este de ajuns ca să fiu atrăgătoare. Iar asta de ce? Pentru că, realmente, nimeni, niciun băiat cu chip decent și cumsecade nu m-a vrut. Sau cel puțin eu nu am avut cunoștință de așa ceva fiindcă nimeni nu mi-a spus-o niciodată. Și nu am poftit niciodată ca o hoardă întreagă de flăcăi cumsecade să fie dați pe spate de făptura mea minionă. N-am vrut decât pe unul. Și culmea este că tu ești acela pe care l-am vrut. Oh, pe tine te-am vrut eu sau pe M.L., pe N.M., pe C.C. cu care am jurat că mă voi mărita într-o zi când avea și el să mă iubească așa cum mi se părea mie că îl iubeam, pe C.A. de care m-am îndrăgostit la prima vedere sau pe câți alții că eu nu mai știu? Oricum, aceste gânduri descriu lucruri ale trecutului, întrucât în clipa prezentă iată că un personaj nou a apărut în viața mea ca să îmi dea un urs de pluș pe care nimeni nu a vrut să mi-l dea la 16 ani. Nimeni cumsecade, vreau să spun. Urși am primit, iar ca să șterg amprenta dureroasă a acelor amintiri, a acelor flăcăi mai puțin cumsecade, am donat toți urșii, cățeii, pisicuțele, iepurașii, aricii, văcuțele și broaștele țestoase unei familii din Iași cu 5 copii mici în urmă cu 2 sau 3 ani, de Crăciun.

Nu este situația mea de așa natură încât să îmi urăsc în vreun fel sau altul corpul fizic de nu-mi doresc temporar să îl văd. Cerurile au fost martore la toate suferințele și la durerile mele și am convingerea că acolo, Sus, conflictele mele interioare sunt înțelese mult mai bine decât aici, pe pământ, de către semenii mei. Și uite că se fac 7 ani de când, stând în aceeași sufragerie, zvârcolindu-mă pe podea în agonie și turbare, aruncând cu pahare în pereți în accese de mânie și frustrare, luându-mă la trântă cu demonii interiori, imploram cu lacrimi în ochi să primesc suflet, să mi se acorde șansa de a-mi cunoaște sufletul care fără echivoc este ceva ce ține de lumea interioare a Ființei. Și iată-mă acum în întregime oarbă, dar în contact cu maestrul interior, sufletul, întocmai cum cerusem! Iată-mă forțată cu de-a sila să privesc acum și înăuntrul meu pe care prea mult timp l-am ignorat!

Așa că am să implor pentru îndurare de la semenii mei, nu îmi cereți să urăsc situația în care mă aflu! Rogu-vă cu lacrimi în ochi să nu îmi cereți să forțez Universul să îmi redea vederea doar pentru că nu mai aveți voi chef de mine în autobuz unde simțiți că este cazul săă îmi cedați locul pentru care v-ați bătut cu alții, dând din coate și cu pumnii în stânga și în dreapta pentru că eu nu revendic niciun loc aparținând altuia! Nu revendic decât propriul loc în Universul creat de Dumnezeu în a Cărui Existență cred cu fiecare atom al Ființei mele. Așa că nu îmi cereți să urăsc orbirea, să o disprețuiesc, fiindcă lăsați-mă să vă aduc la cunoștință faptul că în această stare, oarbă, eu mi-am văzut sufletul. Cum să urăști acest eveniment care te-a pus în contact cu sufletul tău? Chiar nu vă puteți imagina halul în care mă aflam în urmă cu 7 ani, la un an înainte de atacul cerebral, fremătând neliniștită zi și noapte, suferind de insomnii cumplite și de oboseală cronică? Totul începe cu acea neliniște pe care am trăit-o în perioada 2011-2013, premergătoare atacului, neliniște care îndeobște înseamnă chemarea lui Dumnezeu a copiilor săi înapoi la Dânsul. Și pe mine m-a chemat, iar pentru asta orbirea este un preț prea ieftin pe care l-am plătit ca să îmi recuperez sufletul pe care l-aș fi pierdut cu totul în favoarea materialismului și a frivolismului! Puteți înțelege miza acestui joc? Puteți înțelege cât de important a fost pentru mine să aflu, să înțeleg, să simt că am suflet cu care am dorit atât de mult să mă reconectez, indiferent de preț? Așa că nu pot trata decât cu respect și recunoștință boala care m-a adus pe calea cea bună! Este evident că acest lucru nu înseamnă că sunt împăcată cu toate câte mi s-au întâmplat. Sunt un infinit de lucruri cu care nu sunt de acord și care mă fac să sufăr, iar ele țin mai ales de incompatibilitatea dintre mine și sora mea în grija căreia mă aflu, care se află în propriul conflict cu interiorul său, ceea ce o împiedică să vadă că eu sunt karma ei, ceea ce înseamnă că, dacă m-ar ajuta cu adevărat să rezolv problema care mă doare cel mai mult (și anume că, la 32 de ani, nu muncesc și nu îmi câștig traiul într-un mod cinstit și plin de demnitate), ea ar primi dreptul să își vindece acele conflicte care nu îi dau pace de când era foarte mică. Dar știu că Natura are mijloacele sale de a repara lucrurile, iar Dumnezeu mi-a transmis deja: ”Nu te îngrijora! Niciun suflet din cele dragi ție nu se va pierde!”, referindu-Se prin asta, desigur, la durerea mea în legătură cu sora mea care suferă de ateism, de apatie și de resemnare, iar toate acestea dintr-o dorință masochistă de auto-pedepsire care cel mai probabil că vine din viața aceea, ultima de care îmi amintesc, cea de dinaintea acesteia, când ne-am cunoscut și când, orbită de patimă, m-a trimis la moarte, trădându-mă. Trădarea se plătește foarte scump, dar nu e nimic mai înălțător decât căința păcătosului care imploră pentru iertare. Câte nu are și ea de povestit dacă și-ar aminti!

Îmi văd și eu păcatele câte-n frunză și-n iarbă! Am cuprins în lista mea atâtea că ar descuraja pe cel mai îndrăzneț aventurier și explorator al psihicului uman! E limpede faptul că orbirea este rezultatul acestor greșeli pe care le-am comis! Dar cum să cer îndurare și să implor pentru iertare când tocmai pedeapsa mea este cea care mi-a eliberat sufletul? Cum să mă împotrivesc mustrării Tatălui meu din Ceruri când o știu prea bine că mi-a servit această pedeapsă cu un scop, pentru ca eu să învăț o lecție și pentru a da o învățătură semenilor mei casă nu facă așa cum am făcut eu? Nu vedeți voi oare cât de norocoși sunteți că mie mi s-a întâmplat să orbesc și nu vouă? Taman mie care am fost curioasă în legătură cu somnul, cu oniricul, cu misticul, cu sufletul, cu Cosmosul, cu teogonia, cu energia, cu psihicul uman, cu subconștientul, cu demonii interiori, fără să fi știut eu însămi că am interes profund pentru aceste domenii? Cum să explic mai bine că, în loc să mă simt pedepsită pentru că am orbit, mă simt norocoasă și răsplătită? Ca și cum îmi văd cele mai intime năzuințe sufletești împlinindu-se? Dar nu sunt decât pe jumătate absurdă! Implor și eu pentru iertare deoarece sper să văd din nou. E intrinsec să îți dorești să îți vezi copilul când acesta va veni pe lume. Numai că mă gândesc că până atunci mi-ar prinde tare bine dacă m-aș cunoaște mai bine pe mine însămi, atâta tot!

Așa că iată că mă apropii, în sfârșit, de identificarea răspunsului la afirmația pe care adorabila mea Mamă Divină Kundalini mi-a comunicat-o în timpul unei meditații: ”Numai să știi și tu ce vrei!”

nov. 092018
 

Vineri, 09 Noiembrie 2018

Zburătorule,

Reiau epistola începută duminica trecută ca să nu rămână confesiunea mea în pom. În plus, nu mi-am pus încă gândurile în ordine ca să observ mai îndeaproape cât de plauzibil este planul meu. Când îl spun cu voce tare sau îl rulez pur și simplu în gând acesta are foarte mult sens, dar să văd dacă pot să îl explic măcar mie în scris.

Am făcut o introducere extrem de lungă la acest subiect numai de dragul de a sublinia faptul că în niciun caz nu am stat cu mâinile în sân după atacul vascular cerebral. Ba din contră, chiar de-a doua zi după ieșirea mea din spital de la jumătatea lui Decembrie 2013, am început să caut metode alternative de terapie. Întâmplarea a făcut ca mamei mele să îi fie scoasă în cale o cunoștință care i-a povestit despre un bioenergetician din Galați care îi vindecase fetița de tetrapareză spastică. Îi păstra numărul de telefon pe o hârtiuță în dreptul icoanei. Este de la sine înțeles că la două zile după externarea mea eram cu părinții mei la Galați, pentru terapia cu bioenergie. Am frecventat acest cabinet până în aprilie 2014, după care am renunțat, până în octombrie același ani, când am ajuns la București, la o clinică de terapii alternative, inclusiv reiki și bioenergie. Tot anul acela a fost extrem de neobișnuit și foarte dificil de suportat, fiind deprivată senzorial de două simțuri vitale, adică vedere și auz, la care s-a adăugat și miros. Cum am avut bani să plătesc toți acești terapeuți? Mi-au bătut pur și simplu oameni la ușă care mi-au oferit suport financiar. Prima oară am primit 3000 de lei, iar a doua oară 8800 de lei, în plus la ajutorul oferit de alți prieteni. Toți banii aceștia au venit prin intermediul foștilor mei șefi, proprietari de studio de videochat. M-am gândit serios dacă să menționez acest detaliu sau nu. Bisericosul și fricosul din fire (ca și omul plin de prejudecăți nesănătoase) ar putea afirma că acești bani erau murdari sau spurcați sau blestemați pentru că m-au dus la bioenergie care, potrivit cu religia creștină, este o îndeletnicire a Diavolului. În realitate, acești bani au fost dați de foștii mei șefi ca să îndeplinească o datorie karmică pe care o aveau față de mine. Îi consideram vinovați pentru modul în care au evoluat evenimentele din viața mea în 2011, așa că dăruindu-mi toți acei bani n-au făcut decât să plătească un fel de daune morale și să își încheie socotelile karmice cu mine. Ceea ce s-a și întâmplat. Cei doi au divorțat 6 luni mai târziu, așa că legătura dintre noi s-a rupt. Când e vorba de o datorie karmică, ea trebuie plătită și asta este, numai dacă nu cumva știi să o negociezi și să ierți sau să ștergi datoriile greșiților tăi, pentru ca Dumnezeu să facă la fel cu tine. De aceea finanțarea aceasta nu a fost pătată pentru mine, fie ce ar fi să zică orișicare. Terapeuții de la București mi-au luat cazul pro bono, iar alți câțiva prieteni ne-au plătit mie și surorii mele chiria la o garsonieră din Titan, ca și facturile și utilitățile de la 1 Ianuarie până la 1 Septembrie 2015. Adică am stat gratuit la București, cât timp a durat terapia cu reiki. Iar asta este fără urmă de îndoială dharma, adică răsplata pentru lucrurile bune pe care le-ai făcut. Însă tot atât de bine o pot numi mila Tatălui!

Totul sună foarte bine până acum, așa-i? Sună ca și cum cineva de sus a avut grijă de mine, trimițându-mi toți acești oameni și bani care să mă ajute în procesul de vindecare. Lucrurile n-au stat chiar așa de bine. Nu am suferit un atac cerebral pentru că am fost o sfântă. În timpul unei spovedanii, m-a întrebat preotul dacă nu cumva viața mea fusese până atunci ca la Sodoma și Gommora. Ei, nu fusese chiar așa, dar când a auzit preotul că avusesem patru parteneri sexuali până la acea dată, a pufnit pe nas chiar în urechea mea, convins pe deplin că mă pedepsește Dumnezeu pe bună dreptate. În orice caz, și eu cred în pedeapsa divină, dar nu în felul propus de creștinism. Iar orbirea mea nu a fost pedeapsă numai pentru desfrâu, ci și pentru fraudă și pentru alte greșeli, dar acesta este un subiect de dezvoltat mai târziu. Am subliniat deja că lucrurile nu au stat chiar pe roze în privința bioenergiei. Primul terapeut de la Galați, cu toate că nu era un șarlatan și că avea fără urmă de îndoială abilitatea de a vindeca cu mâinile, a aplicat terapia greșit pe corpul meu care era deja complet traumatizat și rigid. Asta a fost o eroare fatală pe care toți terapeuții cu care am intrat în contact au comis-o, în afară de maestrul de la București care trebuie să fi avut inspirație de s-a gândit la altă soluție pentru mine. Dar toți ceilalți s-au grăbit să îmi umble la centrul magnetic de la nivelul capului, adică să îmi deschidă al treilea ochi, fără să se gândească măcar o clipă că acea energie, odată trezită, avea să circule în gol, fără cale de acces spre centrii de mai jos, de la nivelul gâtului, al inimii și tot așa. Primul terapeut mi-a deschis parțial chakra a 6-a care se ocupă cu ochii, dar energia s-a blocat și mai mult în gât, în maxilar, în umeri și în brațe. unde suferisem oricum și o semi-pareză pe timpul spitalizării. Iar suferința produsă este de nedescris în cuvinte. Corpul meu s-a rigidizat complet. De aproape 5 ani caut cu disperare să îmi relaxez corpul, fără pic de reușită. Este oribil ce simt în maxilar, în gât, în umeri și în brațe și în inimă, deci în zonele corespunzătoare chakrei comunicării și chakrei inimii. Toată lumea s-a grăbit să îmi redea vederea pentru a culege ulterior laurii pentru o așa ispravă nemaipomenită, dar nu s-au gândit că problema nu își avea sursa în creier, ci mai jos, în inimă. Am acum trupul complet traumatizat și nu întrevăd nicio soluție să ies din acest impas. Orice secundă în starea de veghe este o continuă tortură pentru mine din cauza durerii, iar singura metodă de eliberare este în timpul somnului, când corpul fizic doarme, iar conștiința nu mai simte suferința din organism.

Așa-i că nu stau prea pe roze, nu? Totuși, continui să iau apărarea bioenergiei și mă voi duce cu asta până în pânzele albe! Dece? Păi uite de ce! Cum spuneam anterior, numai maestrul reiki de la București a întrezărit adevărata soluție pentru cazul meu. În loc să sară ca ceilalți vulturi după pradă, încercând să îmi deschidă cu tot dinadinsul centrul magnetic care se ocupă cu vederea, mi-a umblat la alte canale care, odată deschise, mi-ar fi permis să comunic cu sufletul meu. După numai o lună de terapie cu dumnealui și alte 4 săptămâni de pauză, pe 10 Ianuarie 2015 am stabilit primul contact cu sufletul meu. Când s-a întâmplat asta, maestrul meu mi-a zis:
– Rolul meu s-a încheiat aici. Dacă acest lucru care s-a trezit acum în tine nu te ajută să îți recuperezi vederea, nimeni de pe fața Pământului nu o va putea face.
Știa dumnealui prea bine ce anume se trezise și de ce zicea că numai acest maestru interior poate ajuta. De aceea, dumnealui s-a retras după aceea din povestea mea, cu toate că am continuat să fac terapie cu ceilalți terapeuți de la clinică (inclusiv cu un maestru călugăr din Nepal în August acel an) până la 1 Septembrie 2015, când eu și sora mea ne-am întors acasă. Am scris extensiv despre multe din aceste lucruri în acest jurnal, mai ales despre simptomele trezirii mele spirituale, despre manifestările și efectele terapiei reiki asupra corpului, a minții și a sufletului. Nu are rost să repet aici ce am scris în sute de pagini anterioare.

Tocmai în aceste sute de pagini scrise în anii trecuți stă dovada clară (cel puțin pentru mine) că sufletul meu s-a trezit pe 10 Ianuarie 2015, în felul în care a făcut-o, imitând un nou atac cerebral, lucru care m-a dus atunci de urgență la Institutul Național de Neurochirurgie Vasculară unde aproape că îmi pierdusem viața în urmă cu mai bine de un an și unde, la această nouă internare, am primit diagnosticul de ”ticuri motorii intermitente” pentru modul în care corpul meu fizic se comporta ca și cum era teleghidat, controlat de altă forță sau posedat, după cum ar putea descrie un bisericos. Am fost trimisă atunci inclusiv la psihiatrie pentru că doctorii au presupus că am o cădere nervoasă masivă. Am să descriu mai pe larg detaliile acelor zile într-o altă compunere pentru că ar fi așa de multe de adăugat, încât îmi este teamă că voi pierde cu desăvârșire firul narațiunii.

Dar ce pot să consemnez cu precizie despre acea zi este că, în timp ce doctorii încercau să găsească o nouă explicație pentru manifestarea mea neobișnuită, eu îmi recuperam credința, după o întreagă viață petrecută în semi-întuneric și ateism. Unora le ia ani buni ca să înceapă să creadă în Dumnezeu, alții se nasc cu această credință. La mine s-a întâmplat brusc când în mod incontestabil am primit o dovadă că în corpul fizic mai locuiește o forță, adică sufletul care nu poate fi decât de origine divină, alături de personalitate și de minte, dar care se află îmbuteliat în egou. De atunci nu m-a mai părăsit această credință.

nov. 042018
 

<>

Duminică, 04 Noiembrie 2018

Marius, Marius, Marius,

Repet de zeci și sute de ori acest nume în fiecare zi. Marius, se rostogolesc aceste 6 litere pe limba mea în fiecare zi, ba în gând, ba țipând, iar urechilor mele tot nu le vine a crede că tu ești Zburătorul din visele mele. Sună ireal când aud numele tău. Sună și mai nefiresc atunci când îl pronunț eu, ca și cum numele aparține unui om complet necunoscut mie, ca și cum nu am niciun drept să pronunț acest nume. Nu am nicio personalitate cu care să asociez acest nume, nicio trăsătură de caracter. Nimic, de niciunde, nu am cunoscut vreodată despre tine, Marius.

Dar nu mai încape îndoială că din cauza ta îmi voi recupera vederea într-o bună zi. Nu am expus încă în scris teoria mea despre cum îmi voi recupera eu vederea datorită ție și mă văd nevoită să pun scrisoarea de față sub parolă pentru că nu am altă alternativă decât să elaborez întregul meu plan, întreaga mea profesiune de credință, lucruri care vor părea desigur absurde și ridicole pentru cititorul amator neavizat. Mai degrabă vreau eu să observ mai îndeaproape plusurile și minusurile propriului plan de bătaie pus cap la cap de către sufletul meu în care mă încred cu tărie.

De aceea nici nu știu cu ce să încep cu mai multă precizie. Sunt un om care se află într-o circumstanță de viață extrem de dificilă. Am orbit și am surzit parțial după ce am suferit tromboze cerebrale multiple care au dus la un atac vascular cerebral în noiembrie-decembrie 2013. Cu așa ceva nu este de glumit. Cu atât mai puțin după ce toți medicii consultați după aceea și-au pus deja parafa cu diagnosticul de ”cecitate permanentă” pe dosarul meu medical. ”Nici Dumnezeu nu te mai poate vindeca, ne pare rău să îți aducem la cunoștință”, mi-au spus unii din acești doctori, inclusiv ultimul oftalmolog consultat în 2016. Neurologul mi-a transmis, la începutul lui 2015, că după al doilea an de la atac pot să îmi iau adio de la orice șansă de vindecare. În primii doi se mai poate recupera ceva, dar după aceea s-a terminat cu totul. Au trecut deja încă 3 ani în plus față de termenul limită propus de neurolog. Conform cu experiența personală și profesională a acestor medici, cazuri medicale miraculoase nu se întâmplă. Ei cel puțin nu au mai întâlnit oameni care să se fi vindecat de orbire. De aceea își permit luxul să afirme fără urmă de îndoială că nici Dumnezeu nu mă mai poate vindeca. Asistența socială mi-a emis deja certificat de handicap, gradul I, pe o sută de ani. Nici nu trebuie să mă mai duc la comisia anuală care aprobă ajutorul social. Așa de evident a fost pentru toată lumea că orbirea mea este permanentă.

Am lăsat deoparte medicii și părerile lor încuiate și m-am dus după aceea la reprezentanții lui Dumnezeu pe Pământ, adică la preoți, ca să îi întreb și pe aceștia despre ce are Dumnezeu de spus despre cazul meu. Nu m-am dus la orișicare preot, ci la unul recomandat ca fiind cu har, omul lui Dumnezeu la care zeci și sute de alți năpăstuiți de soartă se duc în hoarde zi de zi pentru un sfat și o vorbă bună. Nu-i vorba, pe mulți trebuie să îi fi ajutat, chiar ascultă zeci de povești în fiecare zi de au ajuns să se ducă și vedete la dânsul, dar când a fost vorba să mă povățuiască și pe mine, prin intermediul mamei mele care se înfățișase la dânsul în locul meu, nu s-a priceput să spună nimic mai mult decât ceea ce știa deja din cărți medicale și bisericești. I-a adus la cunoștință mamei mele că orbirea este o boală auto-imună care nu se vindecă. A mai adăugat că terapia cu bioenergie este o prostie și că trebuie să fiu adusă la biserică, în timpul Sfântului Maslu, ca să primesc șansa de vindecare. Și asta a fost tot. A urmat după mama un alt oropsit cu altă poveste și alt sfat. Ce să facă și preoții, mă gândesc? Desigur că noi toți, cei bolnavi cu miile, alergăm în direcția bisericii atunci când dăm de bucluc, disperați și deznădăjduiți căutăm în brațele lui Dumnezeu salvarea, reasigurarea că toate au să fie bine în cele din urmă, că acest ficat și această inimă se vor vindeca peste noapte, pentru că bunul Dumnezeu este vestit pentru astfel de practici miraculoase instantanee, iar pentru noi nu poate face altfel decât așa, pentru că doar așa ne poate dovedi că ne iubește ca un Tată care veghează asupra noastră din ceruri. Așa credem noi, cei mai mulți bolnavi, că ar trebui să fie și să se comporte Dumnezeu. Dar preoții au văzut deja destule ca să fie mai prevăzători atunci când promit oamenilor că Dumnezeu poate să înfăptuiască cutare sau cutare lucru. Știu foarte bine bieții de dânșii că nu toată lumea se vindecă, nu toată lumea depășește dificultățile financiare sau necazurile matrimoniale, etc. Nici măcar preoții nu își mai permit să arunce în stânga și în dreapta cu formule de tipul ”Orice este posibil”, ”Dumnezeu este mare, iar minunile sale multe”, etc. În lumea în care trăim, omul care se simte ofensat, păcălit, mințit sau tras pe sfoară este capabil să dea în judecată pentru daune morale pe orișicare preot care promite vindecarea unui muribund în numele lui Dumnezeu.

Așa că m-am retras și din sânul Bisericii Ortodoxe, unde nu am auzit niciodată nimic mai mult decât ”Poate s-o putea, dar eu nu am văzut și nici nu am auzit, iar dacă se poate, nu se poate decât după regulile noastre, pentru că la noi este adevărul”, pentru că așa este soarta omului, să nu îți îndrume pașii numai la unul, ci la mai mulți învățați, până începi și tu să prinzi la minte.

Psihologul la care mi-au fost îndreptați pașii după aceea a fost chiar și de mai puțin ajutor. Credincioasă până în măduva oaselor în religia ortodoxă, desființa din start orice tentativă d a discuta despre oricare altă religie sau filozofie de viață. Îmi sună și acum în urechi vocea sa pițigăiată subliniind cu tărie ”Atenție! Atenție! Energia lui Dumnezeu este un lucru, iar energia reiki pe care ai făcut-o tu este un cu totul alt lucru și nu poți ști de unde vine!” Vroia să spună de la Satana, evident! Cu judecată aspră îi critica pe buddhiști pentru concepțiile deformate pe care aceștia le au despre viață și Dumnezeu (deformate potrivit numai cu părerile dumneaei). De aceea nu ne-am înțeles decât într-o foarte mică măsură, mai mult pentru că nu s-a sfiit câtuși de puțin să îmi aducă mie și familiei mele tot felul de judecăți și critici.
– Atenție! Poate că nu ar trebui să fii așa buddhistă! nu contenea să repete, criticând încăpățânarea și refuzul meu de a mă orienta către Biserica Creștin-Ortodoxă, alegând filozofiile universale în schimb.
– N-am ce-i face, îmi venea să urlu din toți plămânii la dumneaei. Dacă dumneata care ești psiholog nu îți dai seama de unde vine înclinația mea pentru cosmogonie și teogonie din punct de vedere universal, iar nu creștin-ortodox, atunci nu am nicio șansă să îi pot explica mamai-mii de ce găsesc cu mai multă ușurință răspunsurile despre viață în poezia lui Mihai Eminescu sau a lui Tudor Arghezi decât sub sutana preotului, la spovedanie.

Am învățat să scriu și să citesc la 3 ani și am fost tocilara clasei până am terminat liceul, în 2007, după care am picat în neștire până m-am făcut praf cu pământul, în timpul facultății. M-am dus la faza națională a Olimpiadei de Limba și Literatura Română timp de 6 ani la rând, din clasa a VII-a, până în clasa a XII-a. N-am ce-i face! Cu ce sunt eu vinovată că prin venele mele curg scrierile lui Mircea Eliade, ale lui Lucian Blaga, ale lui Nietzsche, ale grecilor antici și tot așa? Cu ce am fost eu de vină că am învățat de nota 10 materia de școală pe care Ministerul Educației ne-o băga forțat pe gât tuturor, fără discriminare, laolaltă cu religia? Cu ce am fost eu de vină că am învățat la 16 ani să privesc adevărul despre Creație din punct de vedere universal, iar nu numai din punctul de vedere al cutării religii sau al alteia. Nu m-am putut opri neam cu inima asupra niciunei filozofii. în permanență sperând cu inima și cu mintea că poate toate religiile au dreptate, că poate există o formă de religie de sinteză care să le rezume pe toate într-un mare adevăr universal. Așa că mi-a fost mai pe plac să citesc cărți de istorie a religiilor din toate timpurile, cărți de religie comparată sau cărți de simbolistică, de antropologie și câte și mai câte, iar asta încă de la 14-15 ani, când programa pentru olimpiadă îmi cerea să citesc critică literară de categoria grea ca să explic de ce calul lui Harap-Alb se putea ridica în înaltul cerului, ca Pegasus din mitologia greco-romană. La spovedanie, sub sutana preotului, nu ești întrebat dacă înveți de nota 10 la școală, dar dacă răspunzi cu afirmativ la întrebarea care te interoghează dacă practici Yoga, ești făcut cu ou și cu oțet pentru că astea sunt practicile dracului!
– Păi, am învățat la ora de limba și literatura română care a urmat după ora de religie despre Shambala și Shangrila și motivul labirintului și cei patru stâlpi ai Universului și chiar despre Kundalini, despre experiența onirică preaslăvită de poeți, vis lucid și proiecția astrală! Scrie în ”Sărmanul Dionis” și în ”La țigănci”! La ora de română, nu la ora de satanologie/demonologie!

Probabil că tocmai această minte literaturizată pe care am dezvoltat-o în adolescență mă face acum să mă abat atât de la subiect și să uit de unde am plecat și unde vroiam să ajung. Dar ce are a face? Tocmai de aceea scriu, ca să pot vedea mai clar și mai îndeaproape ce este în mintea mea.

Cum mărturiseam la început, iată că mă aflu într-un context de viață extrem de dificil din care toate instituțiile sociale și umane cu autoritate în domeniu declară că nu mai am șanse de scăpare. Cam asta a fost tot pentru mine, de acum (adică de acum 5 ani) mă așteaptă o viață petrecută în întuneric.

iul. 232017
 

<>
Duminică, 23 Iulie 2017

Zburătorule,

Continui să scriu ce am început în scrisoarea cu titlul „Am reușit un bună în imaginația mea„ pentru că sunt atât de multe lucruri despre care vreau să îți povestesc, dar scrisorile lungi nu prea își găsesc locul pe un blog public. Poate că nici lucrurile despre care vreau să scriu nu sunt potrivite pentru acest loc, dar cum altfel să mă eliberez de această povară acumulată în bagajul meu emoțional, mai ales când nu mai cred că energia chi mă poate vindeca de trauma din viața mea?

La început am crezut că bioenergia și reiki îmi vor reda vederea, dar cu timpul am observat că, ori de câte ori mă așezam pe masa de terapie, mi se întorcea stomacul pe dos, iar greutatea din coșul pieptului devenea din ce în ce mai supărătoare, senzație care se finaliza întotdeauna cu un oftat prelung și sfâșietor pe care îl manifestam doar pe dinăuntru, că altfel i-aș fi întristat pe toți cei de față. Mă simțeam mereu nelalocul meu cocoțată moț pe mijlocul acestei mese, de obicei atât de înaltă că nu ajungeam niciodată cu tălpile la podea când stăteam pe marginea ei. O masă pe care am perceput-o mereu ca pe o targă de spital care îmi dădea senzația de boală și neajutorare, deși masa era asemănătoare celor de masaj, iar acesta presupune relaxare. Numai când îmi puneam ciupiceii aceia de plastic peste încălțăminte la intrare și totul devenea deodată clinic, sanitar, curat, mult, mult prea curat. Nu sunt absurdă. Înțeleg scopul lor, doar că mă simțeam bolnavă în acel context. A trebuit să gândesc „în afara cutiei” ca să îmbunătățesc senzația respectivă. Și știi ce am făcut? Ori de câte ori mă duceam la clinică pentru terapia cu energie și mă suiam pe masa asta, îmi scoteam încălțămintea la intrare, după care îmi spălam picioarele la baie de praf. Altfel nu reușeam să mă simt familiară în acel loc, deși atât de călduros și de prietenos și de primitor. Nu este judecată ce scriu aici. Nu spun că terapeuții mei nu și-au făcut treaba. Ba din contră. Practicantul reiki de acolo și-a dovedit cu vârf și îndesat calitatea de maestru. După numai cinci săptămâni de terapie cu dumnealui și alte trei de pauză, eu am trecut prin trezirea mea spirituală din ianuarie 2015, proces care nu s-a încheiat încă și pe care nu vreau să îl opresc, deși unele dintre manifestările mele sunt foarte greu de suportat, ele având calitatea de a produce schimbări în întregul meu corp fizic, dar și în conștiință. De fapt, cu cât se îmbunătățește starea mea fizică, cu atât mai mult mă trezesc că știu să fac lucruri pe care nu le făcusem înainte de accidentul vascular cerebral și de energie., ieșirea din corp numărându-s printre aceste lucruri, abilitate pe care nu am reușit încă să mi-o dovedesc nici măcar mie ca fiind reală.

Și în ciuda tuturor acestor fapte insolite care mi se întâmplă, cocoțată pe masa de terapie, m-am simțit mai bolnavă, mai singură și mai pustiită ca oricând. Mi-a vorbit inima de atâtea ori în acești trei ani și 9 luni de la atacul meu cerebral ca să mă avertizeze asupra adevăratei mele suferințe care a produs atacul de la bun început. Așa cum îmi șoptește adeseori și numele medicamentului de care am nevoie ca să mă vindec. Și nu are legătură cu Lokren sau antinevralgic sau antidepresive sau vitamina C sau anticoagulant, pastile din care am luat în 2014 și la care am renunțat brusc, imediat după trezire. Am avut așa de mare încredere că sunt pe mâini bune atunci, dar toată acea credință s-a șubrezit între timp din cauza chiar a acestui cuvânt menționat anterior, „TIMP„. Că a trecut atâta de atunci.

Dar chiar numele medicamentului pe care îl cere inima și pe care mi l-au propus chiar și ghizii mei spirituali non-fizici creează o stare de profundă confuzie în mintea mea, cea care vede incompatibilitatea dintre mesajul divin și realitatea curentă. Pentru că undeva de-a lungul timpului acest „SMS„ al Celui de Sus mă informa, în câteva cuvinte, că „Falling in love comes next”. A fost un mesaj atât de repetitiv, apărut în visele mele lucide, în meditații, în viziunile venite prin al treilea ochi și chiar în sincronicitățile de pe Pământ că inima mea a întrezărit o licărire de speranță în această posibilitate.

Și știi de ce? Pentru că aceasta a fost dintotdeauna credința mea în legătură cu mijlocul prin care aveam să mă vindec. Dacă aș cunoaște un băiat și m-aș îndrăgosti de el și el de mine, această emoție ar debloca inima și ochii mei îmbolnăviți din cauza tuturor grozăviilor văzute și simțite, iar eu m-aș face bine. La foarte scurt timp după AVC, mama mi-a povestit despre un film pe care îl văzuse la TV. Personajul central, o fată, trăise un șoc emoțional și orbise. La un moment dat a cunoscut pe cineva, a urmat povestea romantică, ea s-a vindecat după zece ani de orbire, toate bune și frumoase în cele din urmă. Am lăsat atunci această poveste din film să devină credința din subconștientul meu în legătură cu modul în care aș putea să îmi recuperez vederea, fără să îmi dau seama de piedicile pe care chiar această credință urma să le pună pe cale în conștiința mea de-a lungul timpului. Nu știu dacă ți s-a întâmplat vreodată în viața asta să ai un moment de luciditate deplină în conștiință și să știi cu precizie lucrul de care ai nevoie ca să fii bine. Complet, deplin bine. Dar eu asta am întrezărit atunci, la început de 2014, când familia mea încă mă considera în pericol de moarte, conform cu părerea neurologului. Doctor care habar nu avea ce spunea, pentru că ea le spunea alor mei că sunt nebuni să mă scoată din spital cu creierul meu varză de cheaguri, pentru ca eu să îi joc o festă pe la spate. În zilele acelea credința mea era că, dacă mi-ar fi dat drumul acasă și mi-ar fi prescris anticoagulantul sub formă de pastilă în loc de intravenoase, aș fi fost mult mai bine. În ziua când părinții mei m-au scos de acolo, hotărâsem în sinea mea că, dacă avea să mi se urce în brațe Pufi, cățelul nostru, eu aveam să mă simt acasă și aveam să fiu bine. Și așa a fost, cu toate pronosticurile doctorilor. Cel puțin nu am murit. Iar acest fapt în sine dovedește că, intuitiv, cunoșteam cauza parțială a accidentului cerebral. Așa cum cunosc, intuitiv, și tratamentul.

Apoi credința a devenit cea despre care am scris mai sus. Dacă m-aș fi trezit în brațele unui băiat în fiece dimineață, m-aș fi simțit tot acasă, dar la un nivel mai profund. Și m-aș fi vindecat. Această credință nu s-a modificat, 3 ani și 7 luni de când am înregistrat-o în subconștient. Vai, vai, vai, ce prostuță am fost să cred asta. Ce deserviciu uriaș mi-am făcut când mi-am pus vindecarea în mâinile unei alte persoane. Ce eroare în gândire să cred că vindecarea mea depinde de un alt om care ar putea să nu apară niciodată în viața mea.

Dar Universul, făcut să fie un loc de manifestare al gândurilor noastre, a fost atât de blând și de generos cu mine. Acest loc al înfăptuirii s-a urnit din loc, și-a pus în mișcare toate legile pentru ca aceste credințe ale mele să devină realitate. Universul a rezonat cu mine și a încercat să răspundă problemei emise de mine în eter. Așa că anul trecut, prin martie, un prieten din vechi-străvechi a apărut din senin, m-a căutat, m-a sunat și mi-a spus la telefon că el crede cu toată convingerea că, dacă aș fi într-o relație sănătoasă cu un băiat, mi-aș recuperea complet vederea deoarece și el credea că sursa orbirii mele se găsea în partea aceasta de emoții. Ba mai mult, s-a oferit să fie el acela. Ba și mai mult, el cumula tot ce am emis ca dorință în eter în privința unui posibil partener: să fie un băiat din trecutul meu pentru că mi-ar fi mai ușor dacă l-aș cunoaște deja, să îi fi fost simpatică atunci, pe vremea aceea, să aibă o latură artistică, să fie harnic, prietenos și iubitor, să lucreze în Marea Britanie sau să fie dispus să meargă acolo, să fie de acord să mă ajute să înființez un ONG în Anglia și să creadă în existența sufletului. Prietenul meu din adolescență îndeplinea toate criteriile mele. El nu îmi cerea decât să vin la el, în Anglia, lucru care n-ar fi însemnat decât îndeplinirea TUTUROR dorințelor mele, cu toate că știam că n-aș fi putut pleca singură, iar sora mea nu a fost de blamat că a respins ideea. Nu știu, simt câteodată că ea și mama cred cu mai multă tărie în existența ta decât o fac eu.

Nici eu și el nu am fost să fim împreună. A renunțat undeva la jumătatea drumului. Și nici el nu este de blamat că a dispărut mișelește. Dacă ne-am fi întâlnit în cele din urmă, știu că te-aș fi trimis în plata Domnului și mi-aș fi pus propria viață pe primul loc. Nu aș mai fi așteptat să te materializezi tu, băiatul din vis, expresie care nu are aceeași semnificație cu „băiatul visurilor mele„. Ea nu face decât să spună că ești un cineva pe care îl visez prea des.

Legile Universului au funcționat din nou când, în ianuarie, instructorul de tai chi mi-a spus că poate să îmi dea banii de care am nevoie ca să fondez ONG-ul, chiar în Anglia. Legea rezonanței și legea atracției? Aşa cum s-a întâmplat și cu amicul meu din copilărie? Dacă Universul,care e un loc atât de perfect ne îndeplinește dorințele în baza acestor legi fundamentale ale sale, de ce nu a putut să ne pună încă în acel context ca să ne cunoaștem? De ce am putut să atrag atâtea lucruri bune de la AVC încoace, inclusiv o mare sumă de bani de ordinul zecilor de milioane care mi-a permis să stau în București 8 luni pentru terapie, în 2015, dar nu am dat încă nas în nas cu tine la piață? Cum se face că Dumnezeu lucrează în așa profunzime cu mintea mea că sunt momente când știu cu precizie ora, minutul și secunda când voi gusta un fir de păr în gură și, totuși, noi doi… Nu am speranță pentru noi.

Dar pentru că aceste legi funcționează atât de bine, atunci noi doi nu suntem pe aceeași lungime de undă ca să ne atragem și pe Planeta asta. Sau nu ești real. Că, dacă ai fi fost, pur și simplu ai fi venit până acum. Dorința mea de a mă vindeca s-ar fi îndeplinit. Oare de ce te mai aștept, dacă eu nu cred cu toată ființa mea în tine? N-a venit timpul să ne cunoaștem? Asta este explicația? Cine o zice, dacă noi toți suntem Dumnezei în esența noastră, stăpâni pe viața noastră și înfăptuitori de miracole? Desigur, desigur, nu iau în calcul chestiunea karmei…

– Eh, voi vedea eu cu altă ocazie, zise Cătălina cu un gust sălciu în gură la ore târzii în noapte, când restul lumii doarme nepăsătoare la necazurile bietului său suflet turmentat.

iun. 192017
 

<>

Luni, 19 Iunie 2017

Miuriel, Miuriel, Miuriel,

Iată că mă văd nevoită să îţi scriu din nou. Asta sună ca şi cum am făcut-o doar din obligaţie anterior acestei dăţi. Păi, nici eu nu mai ştiu de ce am scris până acum. EFT, am motivat eu de fiecare dată. Dar n-am mai făcut-o pentru că mi s-a stricat tableta şi a stat în service vreo două săptămâni, apoi am dat o fugă la Bucureşti de ziua mea, apoi Mozzie, cățelul nostru, mi-a ros căştile şi, deşi mi-am luat altele la fel, astea noi fac o microfonie oribilă de mi se taie orice chef când vine ocazional cel pentru scris (mai ales pentru tine). În plus, a venit vara, iar vara românească mă demoralizează cumplit. Vine cu o suită întreagă de întrebări existenţiale, ca de exemplu: „Cu ce am greşit eu, Doamne, în viaţa asta de nu pot nici măcar să locuiesc acolo unde vreau?„ Adică în Irlanda, unde îmi petreceam timpul de doi ani, înainte de accidentul cerebral. Aşadar, eu, obişnuită cu temperaturi de 27 de grade pe timpul verii, m-am întors la cuptorul de acasă. Vai de mine şi de mine. Eu sunt ca reumaticii care suferă din cauza ploii şi a frigului, condiţii meteorologice pe care, din contră, le ador. Nu suport căldura. Îi face ceva sângelui şi, de acolo, tot felul de ciudăţenii. Ştii, cât am stat în Irlanda, am prins fenomene asemănătoare uraganelor, cu ploi interminabile care te ţineau zile întregi în casă fără pic de soare şi posibilitate de mişcare sau plimbare. Şi deşi suna ca şi cum viaţa era la fel de mohorâtă ca şi vremea din cauza acestor condiționări ale naturii și vremii, de fapt nu era. Eu nu eram, deşi eram atât de singură şi de izolată de lume, cu singurul meu contact în Bryan, cel despre care… aş scrie o carte întreagă dacă m-aş apuca. Şi din lipsă de altceva, altă oportunitate, număr zilele până la 1 septembrie, I ain’t got 70 days. Of, Of, Of. Zic că nu am altă posibilitate, dar nu e aşa. De asta îţi scriu.

Miuriel, te-am visat azi-noapte. Erai tare chipeş, iar eu tare prostovană, urmărindu-te pe ascuns, pe sub gene, aşa cum am făcut întotdeauna. Iar tu mi-ai zis asta:
– Am cunoscut cândva o curvă. O chema Cătălina.

Şi deşi ştiu de unde din subconștient a plecat chestia asta, eu mi-am recuperat şi o parte din amorul propriu, odată cu luciditatea, în timpul acestui vis, auzindu-te vorbindu-mi astfel. Mi-am dorit cu ardoare să nu te mai văd şi să nu te mai aud, aşa că m-am trezit imediat. N-are a face că nu ai fost TU cel care mi-a vorbit. Ideea este că fraza asta însumează în câteva cuvinte ce cred EU că TU crezi despre mine. Fie că ai putea crede sau nu despre mine că sunt o ușuratică. Eu am crezut-o mult timp despre mine. Miuriel, eu nu am avut o viaţă uşoară. Am încununat-o într-una cu eşecuri şi dezamăgiri. Aşa de mult, că mi-am blocat nervii optici ca să nu mai văd, pentru că nu am fost capabilă să trec cu vederea măgăriile vieţii. Da, e un joc de cuvinte acolo.

Zburătorule, am fost molestată la 8 ani, iar această întâmplare m-a setat la un fel de comportament autodistructiv de care nu sunt mândră, pentru că nu toţi în cazul meu fac astfel de alegeri, deşi probabil că sunt tot atâţia care ajung mai rău. Dar eu m-am născut cu dorinţa intrinsecă de a iubi pe altcineva în afară de mine, un băiat. Cea mai longevivă dorinţă de care ‘sufăr’. Şi deşi mi-am dorit ceva atât de inocent în genere, încă mai spăl cu lacrimi zecile, sutele de organe genitale din ochii mei, organe genitale de bărbați pe care le-am tot văzut de la 8 ani, de la molest, până la AVC, care a fost un fel de rememorare a amintirii din copilărie în urma căreia am început să am probleme cu vederea. Ca şi cu feminitatea, pe care mi-am urât-o. Aşa de mult, că mi-am dorit să fiu băiat, aşa că m-am îmbrăcat şi m-am comportat ca atare pe parcursul copilăriei. Miuriel, am văzut atât de multe organe genitale de bărbați că până şi unui om cu stomac de cal i s-ar întoarce pe dos de greaţă. M-au urmărit peste tot, bărbaţi cu pantalonii în vine sau cu şliţul tras în boscheţi, în scări de bloc, în parcări, peste tot. Eram de-o şchioapă când mă opreau adulţi pe stradă când mă întorceam de la școală ca să mă întrebe cu echivalentul în română a următoarei formule de adresare: „do you want me to fuck you?„ Şi am sfârşit prin a colecţiona în vitrina ochilor mei alte zeci de „trofee„ din-astea prin videochat. Şi stau cu sutele aşa, lipite de retina ochilor mei, împiedicându-mă să mai văd, pentru că nu ştiu dacă vreau să mai asist la acest spectacol al falusurilor astea ale voastre expuse pe toate străzile și pe toate gardurile și pe toți pereții. Nici nu îmi mai dau seama dacă nu cumva până şi voi vă reduceţi singuri la lungimea organului vostru genital şi la numărul de femei încercate.

Iar eu te rezum şi pe tine în aceşti parametri. Îmi observ cu foarte multă atenţie visele în care apari tu, ca să îmi dau seama de schimbarea sentimentelor mele faţă de tine. Dar trăiesc aceiaşi poveste la nesfârşit, în timpul fiecărui vis. Tu eşti mereu al alteia, tu nu te înduri de mine să îmi zici că exişti, eu umblu mereu şi alerg ca o descrierată peste tot după tine, la scară la tine, peste tot. Dacă ai putea să îţi imaginezi de câte ori m-am visat stând în faţa blocului tău, chiorându-mă la ferestrele apartamentului tău în speranţa că am să te văd pentru o secundă, că am să particip la un fragment din viaţa ta pentru că altfel nu îmi dai voie. Mă trezesc mereu ruşinată şi oripilată că nimic din emoţia din adolescenţă nu s-a schimbat, aceea a ignoranţei totale.

Vezi tu, subconştientul este o unealtă destul de folositoare dacă înveţi cum să o manipulezi. Dar, Doamne, ce de orori se pot ascunde acolo, orori care nu sunt decât expresii şi manifestări ale propriilor credinţe. Şi cred că am ajuns să cred despre tine că nu eşti decât un cocalar nesuferit, cu tot cu tenişii şi blugii lălâi de punkist pe care îi porţi. Cred că ţi-ai găsit un fel de jucărie în mine de care te foloseşti ca să nu te plictiseşti când te proiectezi astral. Cred că mă vizitezi nocturn doar ca să îţi baţi joc de mine, ca să mă dezechilibrezi emoțional, pentru că eu cred că nu a fost niciodată intenţia ta să vii să mă cunoşti personal, mai ales după toate aserţiunile mele de pe acest blog, cum că am fi suflete pereche, etc, idei în care tu nu crezi defel, care te amuză, care ţi se par nişte prostii şi nişte copilării izvorâte din mintea unei fetișcane care a văzut prea multe filme hollywoodiene, idei despre care crezi că nu au nimic sfânt în ele. Cred că, deşi te poţi proiecta astral, tu nu îi dai fenomenului o importanţă la fel de mare precum îi dau eu, Dar mai ales faptului că amândurora ni se întâmplă asta, iar noi am copilărit prin aceleaşi locuri în aceeași perioadă, detaliu care pe mine mă pune pe gânduri, în timp ce pe tine te face să te doară la bască. Cred despre tine că eşti într-o poziţie extrem de favorabilă, cu o iubită normală, diurnă şi cu una nocturnă care nu poate să dovedească nimănui fărădelegile înfăptuite de tine fără să nu pară nebună de legat, cu care îţi permiţi să explorezi dimensiuni astral-spirituale, fără riscul ca cineva să îţi reproşeze ceva legat de fair play. E exact cum mi-ai zis într-un alt vis: ”D.M. şi ceilalţi lasă amprente. Eu nu las.„

Of, Miuriel, poate citeşti toate astea şi oftezi din greu şi te cruceşti şi te întrebi de unde îmi vin ideile astea şi de ce nu sunt în măsură să concep un scenariu în mintea mea în care ţie chiar îţi pasă de mine, dar nu poţi să vii acum pentru că eşti prins într-o circumstanţă nasoală rău, dar pe care speri să o înțeleg şi să o accept după ce ai să mi-o explici pe îndelete, mai ales pentru că tu crezi în sinea ta că sunt o femeie tare puternică, mult mai puternică decât toţi prăpădiţii ăia a căror soartă depind de tine şi pe care nu te înduri să îi abandonezi pentru că te simţi dator faţă de ei, pentru că altfel s-ar destrăma fără tine. Pentru că speri că mi-ar trece supărarea dacă m-ai lăsa să te fugăresc şi să te bat cu linguroiul de lemn luat de zestre şi te-aş plesni cu el peste dosul ăla al tău slăbănog. Pentru că tu crezi că eu m-aş mulţumi cu atât de puţin? Parașutele se mulţumesc cu atât de puţin şi îţi zic „bogdaproste„ pentru că le-ai băgat în seamă.

Ai grijă, ursitule! Există o linie foarte fină între aventura misterioasă şi bătaia de joc.

P.S.: Sunt perfect conştientă că aceste credinţe ale mele despre tine nu sunt neapărat o expresie a adevărului despre tine şi că tu poţi fi, în realitate, un băiat foarte cumsecade.

In your face, cum s-ar zice

feb. 142017
 

<>
(am adus unele modificări, corectări și completări scrisorii de mai jos spre a o face mai ușor de citit)

Marți, 14 Februarie 2017

Zburătorule,

Dacă nu îţi scriu azi şi acum, nu o mai fac deloc. M-a cuprins aşa o trândăveală când vine vorba de a-ţi scrie. Şi nu are cum să fie altfel când simţi zi de zi că vorbeşti cu pereţii pentru că nu primeşti niciun răspuns. Unul în dimensiunea asta materială care să îmi confirme existenţa ta. Dar am concluzionat că nu are rost să cerşesc milă şi compasiune de la tine. În plus, lenea asta vine din faptul că am început să îmi ocup timpul cu o bicicletă de cameră. Exact ce îmi doream. Bineînţeles că ea a venit cu gluma aferentă de la tata:

– Măcar aşa să mai călăreşti şi tu ceva, zice el.
– Mda, fac eu. Măcar aşa. Dacă ai şti tu, tată, ce îmi face zburătorul pe timp de noapte, continui eu în sinea mea.
– Prefer să ai o aventură decât să te mai hrăneşti cu un vis şi o iluzie, adaugă el, ca şi cum mi-ar fi citit gândurile.
– Crezi că eu nu îmi doresc asta? spun eu tot pentru mine.

Nu mai îndrăznesc să port această conversaţie despre tine cu nimeni altcineva decât cu mama. Doar ea mai are răbdare să mai asculte. Cu restul am adoptat poziţia cozii între picioare specifice conştientizării eşecului. Aşa că am lăsat-o complet baltă. Mai mult de ruşine, evident. Au pus totul pe socoteala unui fel de nebunie temporară datorată terapiei cu bioenergie care foarte probabil că mi-a dat peste cap sistemul intern de funcţionare. Mi-am cerut iertare faţă de unii şi i-am asigurat că mă simt mai bine cu psihicul. Dar totul este o mare minciună. Numai eu ştiu ce este aici la mine în ogradă. Multă, multă, multă balegă. Oftez din greu. Dacă ai ști cât de mult duc lipsa unei îmbrățișări, dacă ai ști cât de dor îmi este de a fi îmbrățișată…

Am refuzat să cred că energia universală mă pedepseşte pentru că am fost aşa de obraznică în viaţă, dar dacă nu mă pedepseşte Tatăl, atunci sigur tu o faci. Nu mai înţeleg nimic. De aproape un an şi jumătate nu am făcut decât să transmit emoţie contradictorie în cosmos. Un amestec de ură crâncenă faţă de tine şi un fel de pasiune mistuitoare. Nu mă mai înţeleg pe mine însămi. Dacă te-am vrut aşa de mult toată viaţa, aşa cum pretind în scrierile mele, atunci de ce las mii de alte gânduri banale și consumatoare de energie vitală să împiedice ideea de a te lăsa pe tine să fii, cum s-ar zice, ”the object of my affection”? De când am devenit conștientă de tine, nu mi-ai fost decât un ghimpe în coastă, un fel de organ nou transplantat pe care restul corpului refuză să îl accepte din motive de incompatibilitate la nivel de celule. Adevărul este că, în tot acest timp, nu am reuşit să educ nicio celulă biologică să ţină la tine. Pur şi simplu nu ştiu cum se face. Nu pot să mă conving că eşti real. Ultima oară când ţi-am văzut faţa în proiecţia astrală a fost anul trecut, tot de Sfântul Valentin,. De atunci eşti mereu altcineva. Şi se presupune ca eu să cred că eşti real? N-are cum să fie aşa. Ţi-ai fi îngăduit libertatea să îmi fii măcar prieten în lumea materială. Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu…

La finele lui 2015, în timpul unei proiecţii onirice deosebite, Ființa profundă care s-a prezentat pe ecranul unui televizor ca un canal de Youtube cu denumirea de ”MostAwfullThings” m-a întrebat dacă știam ce avea să urmeze în continuare în viaţa mea. Pe moment am bănuit că era vorba despre tine, dar am zis că nu știam. Aşa că mi-a arătat o scenă de intimitate din filmul „Curtezana”, unul din filmele mele preferate. De fapt, acea scenă este în topul meu al celor mai estetice scene de amor din filme şi de aiurea, deşi al treilea ochi a început să bată orice regizor şi producător în materie de efecte speciale şi CGI. Dar continui cu proiecţia. Am rugat această manifestare a divinului să îmi arate o imagine cu tine. Încă nu ştiam că tu ai fi putut fi acela, ursitul meu! Dar în locul imaginii tale Ființa Divină mi-a arătat următorul text pe ecranul televizorului: „If Things Do Not Come Naturally, Please Unsubscribe From Me.”

Tu observi cu ce formă de Dumnezeu comunic eu? Eu descopăr o inteligenţă infinită plină de înţelepciune, de umor şi de iubire. Şi asta zi de zi, secundă de secundă. Uf, ursitule, câte nu am să îţi zic. Şi în sensul acesta Ființa profundă mi-a trimis indicațiile următoare: „468”, „to hell with good intentions”, „hands away” şi „69”. Dincolo de orice conotaţie pornografică pe care mintea ta o vede întâia oară, mesajul mi-a transmis că gura o va lua înaintea mâinilor, adică îţi voi povesti oral mai repede decât pot eu scrie (joc de cuvinte, sensul mesajului a fost cu mult mai profund, lucru pe care l-am înțeles mult mai târziu). Dar eu tot refuz să cred că exişti. De atunci nu de puţine ori Ființa reală interioară mi-a recomandat să mă îndrăgostesc de tine, iar eu nu am vrut. Mi-a zis că eu sunt spărgătoarea de uşi, ca aluzie la ideea de curtezană din secvenţa din filmul menţionat anterior, dar eu nu am vrut să mă implic în aşa ceva. Nu am vrut să te am cu orice preţ, să trec peste alţi oameni, să le rănesc sentimentele şi pur şi simplu să te fur. Numai să ştiu că am putut să gândesc aşa şi mă dezgustă. Şi asta nu pentru că aş fi eu vreo sufletistă, ci pentru că nu reuşesc să găsesc în mine suficientă putere să te vreau. Şi Ființa profundă mi-a mai zis că ”prinţul este planul vieţii tale, iar sărutul lui te va trezi”. Dar eu nu am ascultat, am fost prea preocupată să planific viaţa şi activitatea surorii şi mamei mele. Iar pe tine am ales să te fac jigodie ordinară, nenorocit, împuţit, măgar şi golan, javră de doi lei, un idiot căruia îi tremură chiloţii pe el de frică, un laş care nu poate să îmi spună nici măcar un ”bună” chiar și sub anonimat doar pentru că sunt oarbă.

Ajung, în sfârşit, la motivul pentru care am început să scriu azi. Zburătorule, am o părere foarte proastă despre tine. Observi că nu am terminat cu văicăreala de săptămâna trecută, dar măcar nu mai plâng şi nu mă mai zbucium. Azi mă gândesc doar că, dacă nu eşti la închisoare şi chiar eşti Marius, atunci sigur mă respingi pentru că nu văd. Ce altceva ar putea să fie?

Ştii ce este cel mai rău? Că tu ai putea crede că eu aş vrea să plec cu tine în lume, aşa cum sunt acum. Mi-a fost frică luni de zile să mă duc singură până și la baie pentru că eu credeam că mă dezmembrez. Nu am ieşit afară din casă luni la rând pentru că am crezut că muşchii faciali îmi sunt mutilaţi. De trei ani de zile simt cum tot corpul interior se învârte în sine însuşi şi cum toate organele interne se îmbârligă între ele ca prosoapele şi cearşafurile când le bagi la mașina de spălat. De trei ani simt că îmi explodează creierul, plămânii, simt că inima îmi este de piatră, că am ciment în muşchii din braţe. Tu vezi că nu sunt bine şi că nu faci decât să pui paie pe foc? Nu aş pleca cu tine în lume decât dacă m-ai răpi. Ursitule, sunt paralizată de frică. Dacă aş fi oarbă și aș fi cu tine undeva în oraş, iar tu m-ai abandona acolo? Eu unde m-aş duce? Dacă am fi amândoi acasă şi ţi-ar sări ţandăra şi m-ai face chioara dracului? Dacă eşti un om violent şi m-ai lovi, eu unde m-aş duce aşa cum sunt în prezent? Mai ales că n-ai fi primul care m-ar răni în felul ăsta. Am fost aşa de aproape de moarte pe tura unui bărbat din Irlanda că acum… nu am încredere în tine nici dacă mi-ai fi cu adevărat geamăn spiritual. Aşa că, vezi tu, ai crezut greşit că m-aş fiîndrăgostit de tine atunci, la început. Nu ştiu cum se face asta. Dacă tu ai primit vreo îmbrăţişare dragastoasa de la vreuna dintre prietenele tale, eu nu am cunoscut până acum experienţa asta. Dacă tu ai simţit vreodată că iubeşti vreo fată, pe iubita ta, bunăoară, eu nu am iubit încă. Nu ştiu cum se face asta. Şi mi-a transmis Ființa profundă, după ce am prins curaj şi am aruncat o privire prin sora mea pe conturile voastre publice: „Eu pot să privesc până în străfundul sufletului tău, iar tu nu îl iubeşti pe prinţ”. Nici măcar nu mi-am dat silinţa. Tot ce am vrut a fost să mă culc cu tine odată pentru că am crezut sincer că mă duc..

Mai am aşa de multe de scris, dar azi nu mai pot. Mă duc să călăresc bicicleta ca să mă conving că sunt în siguranţă, că sunt în afara oricărui pericol, că ştie corpul meu ce face.