nov. 172021
 

<>

Miercuri, 17 2021

Zilele trecute un cunoscut a trecut din întâmplare pe lângă ferma noastră de legume și zarzavaturi în timp ce se întorcea acasă. A sunat-o mai apoi pe mama, povestindu-i că văzuse pe terenul fermei trei indivizi veniți la furat, probabil aceiași indivizi care ne-au furat toate bunurile de la fermă în ianuarie 2020 și care au mai încercat o tentativă de jaf și în august acest an, furând o pompă de apă imposibil de strâns la sfârșitul unei zile de muncă ca să fi fost pusă la adăpost de posibile jafuri. Ei bine, pentru acești tâlhari nu a fost deloc greu să ridice pompa ca să și-o aproprie! Nici nu pot să îmi imaginez cum o fi primit inima tatălui meu toate aceste lovituri din ultimii ani! Dacă mama s-a mai apropiat de credință și de nădejdea în Dumnezeu ca să privească la aceste lovituri cu alți ochi, nu a fost și cazul tatălui meu căruia trebuie să i se fi umplut paharul de toleranță la aceste mizerii. Desigur, ajutorul pe care John the Wolf ni l-a dat după primul jaf le-a mai insuflat părinților mei un pic de echilibru și de încredere, inclusiv tatălui meu, dar un al doilea jaf trebuie să îi fi zdruncinat din temelii tot avântul! Iar acum cunoștința noastră i-a povestit mamei că a oprit mașina ca să îi alunge, hoții fugind care încotro. Cunoscutul nostru nu avea de unde să știe ce era pe domeniul fermei ca să ne dea un raport al jafului, dar ieri mama și sora mea au avut treabă acolo, așa că au putut vedea singure rezultatul. Iar acesta este, pur și simplu, mizerabil căci tâlharii aceștia au furat tot ce se putea ridica, inclusiv salteaua de pe pat, hainele din saci și mai tot ce era în casă, căci au intrat prin efracție în odaia construită la fermă, apoi au mai luat și din folia de pe solarii, căzile de pe câmp în care se spăla marfa, etc. Cu alte cuvinte, au prădat absolut tot ce se putea lua. Mă miră faptul că nu au săltat și pisica! Nu, pe aceasta am luat-o noi ca să nu moară de foame, întrucât zilele acestea mama și sora mea vor isprăvi treaba în acest loc ce se preschimbase în ultimii doi ani într-un magnet de atras tâlhari. Nu ne vom mai întoarce niciodată acoloo! Desigur, nenorocita experiență a jafului de la începutul lui 2020 i-a învățat pe părinții mei să nu mai lase sculele pentru agricultură la mâna oricărui tâlhar, așa că cele mai multe instrumente erau în siguranță la casa de la țară, dar chiar și în aceste condiții nu avea cum să nu te amărască problema aceasta a hoților acestora lipsiți de orice scrupul care te face să te întorci pe dos de mânie, de scârbă și de ură! Ce straniu că nicio poliție nu reușește să îi prindă pe acești hoți, cu toate că nemernicii au călcat pe mai toți fermierii de jur-împrejurul Brăilei!

Această întâmplare m-ar fi răscolit cu mult mai mult pe parcursul zilei trecute dacă nu aș fi păstrat vie în amintirea mea experiența foarte frumoasă și minunată petrecută peste noapte, în ciuda faptului că a avut și o replică într-un episod foarte dezagreabil, dar plin de învățătură spirituală! Dar cel mai important lucru este faptul că în noaptea de luni spre marți cred, numai cred că am intrat în contact cu sufletul tatălui meu!

Nu am fost avertizată că o astfel de bucurie mi-ar fi putut fi dată, așa că m-am dus la somn în aceleași tipice condiții, rugându-mă și meditând. Dar undeva în cursul nopții, în timpul visului am experimentat o modificare în starea mea de conștiință obișnuită, simțindu-mă purtată către o locație cu o vibrație aparte și deosebit de minunată și liniștitoare. Era un spațiu inundat de lumină și deosebit de colorat și vibrant. O natură minunată descria tot spațiul! Și atunci l-am văzut pe tata venind de undeva din fața mea, însă mai degrabă ar trebui să spun că se părea ca și cum și el fusese adus în acel loc tot prin teleportare. Arăta atât de bine că m-a impresionat peste măsură de mult, părând a fi nu mai vârstnic de 45 de ani și arrătând foarte respectabil, fiind îmbrăcat cu haine clasice, pantaloni și cămașă. El oricum a arătat foarte bine în viața sa materială, dar voi repeta faptul că nu a avut niciun fel de gust la vestimentație, arătând mai tot timpul ca un pescar întors de la gârlă!
– Tată, tată, tu ești? Chiar ești tu?!! l-am întrebat cu atâta uimire și cu vădită emoție și nădejde în glas căci îmi doream din tot sufletul să am un contact direct cu el!
– Da, eu sunt! mi-a răspuns el surprins, trădând o puternică nedumerire pe chipu-i frumos și întinerit, ca și cum nu înțelegea rostul întrebării și uimirii mele.

Mi-a părut atât de naiv în acea clipă, atât de rupt de realitatea spațiului în care fuseserăm aduși amândoi, ca și cum nu înțelegea încă unde anume se afla. Dar am pornit-o împreună prin pădurea minunată în care mă trezisem alături de el, levitând amândoi deasupra solului și discutând despre lucruri obișnuite. Dintre toate detaliile acestei experiențe numai conținutul dialogului nostru nu mi-l pot aminti, însă mai degrabă trebuie să clarific că în loc de dialog a fost un fel de monolog, tatăl meu fiind cel care a vorbit mai mult, eu ascultându-l mulțumită în tăcere. Căci aveam straniul sentiment că ochii Ființei mele profunde mă vegheau ca să îmi țin sub frâu activitatea minții, împiedicând-o să gândească, să reacționeze, să devină emotivă și, în fine, să emită critică și judecată. De aceea m-am perceput pe mine însămi ca fiind destul de docilă, pașnică și liniștită! Iar afirmațiile tatălui meu mă mulțumeau nespus de mult, dându-mi impresia că discernământul său lucra în favoarea sufletului său! Iar acest fapt mi se părea minunat și mă mulțumea nespus de mult!

Dar îmaintând în preeumblarea noastră prin pădure, ne-am ridicat deasupra coranei copacilor, dându-mi-se voie să am o perspectivă de ansamblu asupra acelui spațiu minunat! Pădurea era destul de întinsă, iar verdele frunzișului a fost tot ce am văzut cât am cuprins cu ochii, în afara cerului senin și a tatălui meu care se suprapunea acestui verde. Și atunci ceva s-a întâmplat cu mine, tocmai acel ceva asupra căruia Ființa mea profundă veghea ca să nu se întâmple. Căci am devenit emotivă, simțindu-mi conștiința că mi se umbrește, că mi se întunecă de un gând pe care nu nă putusem abține să nu îl exprim în exteriorul meu, făcându-l cunoscut urechilor tatălui meu.
– Tată, să înveți lecția ca niciodată, dar absolut niciodată să nu mai rănești o femeie! i-am adresat tatălui meu, simțindu-mi sufletul ca și cum făcea tot efortul cu putință să nu emită această sentință ca pe un reproș, ca pe o răutate, ca pe o dojană, ci ca pe un sfat, ca pe o povață.

Desigur, în confesiunea mea mă refeream la mama pe care tatăl meu a rănit-o deosebit de mult de-a lungul vieții, dar mai ales de-a lungul ultimilor ani, înstrăinarea dintre ei atingând apogeul în ultimii 2-3 ani. Și dacă tot îmi fac confesiunea, poate că ar trebui să mărturisesc că, deși am prețuire pentru omul care a fost tatăl meu biologic în ceea ce privește calitățile sale de tată, mai degrabă aș alege să rămân singură pentru tot restul vieții mele decât să am un soț precum a fost tata. Iar sora mea este puternic încercată de același simțământ. Căci tata a fost, cu adevărat, un soț destul de nepriceput. Iar adevărul gol-goluț este că văd în sufletul meu pereche același potențial de a fi un soț absent, indiferent și total străin de mine, precum a fost tata față de mama. Iar acesta și numai acesta a fost motivul pentru care mi-am emis gândul către tata întrucât trăiesc cu puternica impresie că aceasta este cea mai prețioasă învățătură la care sufletul tatălui meu trebuie să se oprească în retrospecția sa ce se desfășoară în dimensiunea astrală de la moartea trupului său fizic.

Dar el m-a privit iarăși uimit și nedumerit, ca și cum nu înțelegea sensul cuvintelor mele, ca și cum nu înțelegea la ce femeie mă refeream. Și cu toate că despre mama vorbisem, eu aș fi vrut ca el să înțeleagă că ”femeia” era soția sa, oricare soție ar fi avut în oricare viață! Dar această umbră de reproș care m-a întunecat, în ciuda faptului că mie mi se păruse că mă întunecase numai puțin, m-a făcut să mă simt atrasă în jos, către o altă regiune a spațiului. Tata a coborât spre sol, rămânând în pădure, în timp ce eu m-am simțit reabsorbită, reîncorporată în trupul material, trezindu-mă imediat. Și numai din cauza acestor percepții suprasensibile sunt destul de sigură că această experiență a fost veridică, în sensul în care a fost vorba despre un contact direct și autentic cu sufletul tatălui meu care se odihnește acum în regiunile superioare ale naturii unde eu nu pot ajunge posedând în inima mea nicio umbră de resentiment, de reproș, de judecată și de critică. Iar acesta trebuie să fie un alt motiv pentru care Ființa profundă caută să mă educe în arta de a fi bucuroasă și senină, punând mult accent pe necesitatea de a-mi liniști nervii, mâhnirea, tristețea și supărarea. Căci se pare că în aceste condiții meteorologice furtunoase interne nu îmi este îngăduit să am contact direct cu sufletul tatălui meu, toate necesitând muncă și practică intensă pentru a fi masterizate!

iul. 222021
 

<>

Joi, 22 Iulie 2021

Zburătorule,

Sunt perioade foarte stranii prin care trec câteodată în timpul cărora nu am nicio tragere de inimă să scriu despre întâmplările prin care trec, iar aceasta nu pentru că nu aș avea inspirație, ci pentru că mă tem de mărturisirile pe care le-aș putea face. E prea delicată situația prezentă ca să nu fiu chibzuită în alegerea cuvintelor, dar nici nu pot lăsa firul poveștii în coadă de pește, cum se zice, mai ales după ce oricum am povestit și dezvăluit atâtea, prea multe poate!

Povestea din familia mea a luat o întorsătură atât de penibilă și de rușinoasă încât cu greu m-am stăpânit aceste zile să nu explodez în scris, răzbunându-mă pe cei din jurul meu printr-o confesiune dramatică și extravagantă. Dar nu pot uita avertismentul Marii Legi Divine care mi-a făcut cunoscut faptul, prin trimișii săi, că ar fi o mare și stupidă greșeală să cad pradă unei izbucniri de mânie pentru lucruri care nu îmi vorbesc direct. Nu, nu, unele lucruri nu îmi sunt adresate, dar altele sunt, iar insolitul comportament al Luciferului particular care împrumută pijamalele portocalii pe care mătușa mea și vărul meu le-au purtat în urmă cu mai bine de 20 de ani îmi dovedește faptul că unele evenimente care îmi implică rudele au o oarecare importanță. Cum aș putea să explic mai limpede influența pe care vederea acelor pijamale o are asupra psihicului meu? Sunt sute de vise pe care le-am avut în ultimele 18 luni ca să nu trag concluzia că scopul fenomenului este de a-mi răscoli amintiri refulate și inhibate astfel încât să le pot soluționa.

Dar pe moment nu mă voi întoarce la anii copilăriei, ci la întâmplările zilei de azi, adică cele actuale, pe care nu le pot trece ușor cu vederea, cu toate că anumite trăiri sufletești primite în cursul ultimelor zile au avut un puternic caracter de tranchilizant, făcându-mă să fiu destul de nepăsătoare și indiferentă la uele probleme din exteriorul meu, făcându-mă să mă simt ca și cum sunt într-o transă.

Mătușa mea își va încheia concediul zilele acestea, urmând să plece mâine noapte. Vărul meu ar fi trebuit să vină în țară alaltăieri, în ziua de marți, însă mătușa mea ne-a înștiințat de săptămâna trecută că, din cauza faptului că nu au găsit bilete de avion avantajoase, el și familia lui nu mai pot veni. Cu toate acestea, mama mi-a dezvăluit faptul că, trecând pe lângă blocul în care locuiește vărul meu fiindcă pe acolo duce drumul părinților mei către ferma noastră, au văzut că ferestrele erau deschise la apartamentul lui în ziua când se presupunea că ar fi trebuit să vină, ca și în ziua următoare. Până atunci nu le văzuseră deschise. Trecând în vizită ieri, mătușa mea și-a luat măsuri de precauție, zicându-ne cum că a trecut pe la locuința fiului ei pentru a aerisi casa, lucru care poate să fie totalmente adevărat, întâmplarea aceasta putând fi o coincidență banală. Nu există nicio dovadă concretă care să sugereze că vărul meu a venit în țară, dar că minte în legătură cu acest lucru fiindcă nu vrea să aibă contact cu noi. Dar dacă acest lucru este, totuși, adevărat, este irefutabil că adevărul va ieși la lumină.

Pentru ce, dar, să mă necăjesc din cauza acestei întorsături de situație? Ce le-aș mai putea spune unor oameni care, deși îmi sunt rude, nu au mustrări de conștiință? Cum era de așteptat, mătușa mea nu ne-a onorat cu prezența sa atât de des cum i-ar fi plăcut bunicii care în fiecare rând zice la sfârșit:
– Să vii să mă mai vezi!

Nu îi reproșează niciodată nimic, nu ridică niciodată vocea la ea, nu îi aduce nicio critică, nici mătușii mele, nici vărului meu. Și numai acum văd, primind deplina încredințare, că bunica și acum mai trage nădejde că cei doi își vor asuma răspunderea pentru ea, acceptând să se mute în vechile case despre care ea nu știe că aproape că nu mai stau în picioare, chiar dacă mama a încercat să îi facă cunoscut faptul că vechile case sunt o ruină.

Și cum era de așteptat, mătușa mea a fost un alt om de față cu bunica, refuzând să deschidă orice subiect de acest soi și lăsând totul în seama mamei, cu toate că ieri mi-a dat vaga impresie, printr-o tentativă foarte slabă de a comunica cu bunica p tema succesiunii proprietăților, că este resemnată în privința mamei ei a cărei încăpățânare de a se ține de pământurile ei până la moartea ei este de nepătruns. Și drept voi mărturisi că mi se pare că mătușa mea are dreptate în legătură cu partea aceasta de poveste, motiv pentru care îmi doresc din toată inima mea ca și mama să fi fost mai puțin implicată, mai puțin rănită din cauza bunicii, dar mama se simte într-o situație atât de disperată și de deznădăjduită încât să își găsească soluția numai în acele pământuri care, vândute, pot asigura un buget din care să renoveze casa cumpărată în urmă cu 4 ani. Este copleșitor să vezi că disperarea mamei și strigătul ei de ajutor au făcut-o un fel de monstru în ochii mamei și surorii ei care nu văd în mama decât o persoană care umblă numai cu interes după o moștenire la care are, până la urmă, tot dreptul legal. Nici nu știu ce este mai rușinos din următoarele: faptul că mama își pune toată nădejdea în acele câteva pământuri în loc să își pună nădejdea în Dumnezeu sau faptul că bunica o disprețuiește într-atâta pe fiica ei încât să rămână totalmente surdă, oarbă și mută la disperarea ei, alegând să se țină de proprietățile ei în loc să își ajute copilul, cu toate că ea nu a rămas chiar mută fiindcă într-u rând mi-a sugerat să îi scriu lui Gigi Becali deoarece auzise și ea la radio cum că ar da casee pe degeaba nevoiașilor.

Dar de față cu bunica mătușa mea nu cutează să își exprime adevăratele gânduri, folosindu-se de scuza că nu vrea să îi aducă supărări bunicii. Cu toate acestea, între patru ochi cu mama, i-a spus acesteia destul de limpede că numai noi suntem de blamat pentru situația care s-a creat în ultimul an și jumătate. În fața unui tribunal moral, cei doi au mâinile spălate și curate fiindcă ei nu au fost de acord să o aducem pe bunica la noi, noi singuri cunoscându-ne foarte bine situația. Conform cu părerea lor, ar fi trebuit ca mama să o fi dus pe bunica înapoi în casele ei după criza de fiere de anul trecut sau să o fi dus la un azil de bătrâni. Cum să fi procedat mai corect biata de mama când, la consultul medical, doctorii i-au atras atenția asupra faptului că, la vârsta ei, bunica nu mai putea fi lăsată singură și nesupravegheată în casa de la țară? Mă văd nevoită să pun mare accent pe faptul că acestea nu sunt lucruri despre care mătușa mea și vărul meu să discute deschis direct cu bunica, ea continuând și acum să spere că ei vor fi cei care să o ia în grijă în cele din urmă.

Din acestea rezultă că rudele mele nu aveau intenția de a ne face pe mine și pe sora mea oameni de sacrificiu, dar din acest serviciu bunica încă nu ne-a concediat. Mai rezultă în plus că, din cauza dezacordului lor față de hotărârea mamei de a o luua în grijă pe bunica, nu s-au simțit datori să intervină în situația din casa noastră, vorbind cu bunica pentru a o face să înțeleagă că era necesar să facă efortul de a se adapta traiului cu noi, dar mai ales cu mine care mă recuperam după un atac cerebral.

E inutil să mai povestesc și alte lucruri fiindcă ni s-a spus destul de limpede că rudele noastre nu au mustrări de conștiință, nici față de noi, nici față de bunica.

Ursitule, cred că poți lesne înțelege de ce te poți simți ofensat și jignit trăind în mijlocul acestor întâmplări. Când mi-a povestit mama unele din aceste lucruri despre vărul meu și despre ferestrele deschise de la apartamentul lui am simțit că mi se oprește respirația și că îmi ies din fire! Oare să nu priceapă vărul meu că nimeni din familia mea, cu excepția surorii mele care este de o naivitate nemaipomenită care o face să creadă în acel tip de familie ideală în care toată lumea se are bine cu toată lumea, nu vrea să mai fie forțat să îi înghită felul de a fi, tatăl meu fiind primul care s-a retras din această cursă acum mulți ani după ce o perioadă vărul meu a lucrat la ferma părinților mei față de care s-a comportat execrabil? Mama a îndurat și ea cât a mai putut, mai mult din rușine față de sora ei, dar s-a retras și ea din acest srviciu care o obliga să suporte felul lui de a fi.

Stăteam singură în camera mea marți noaptea, zicând minții astfel:
– Minte, de ce ești mâniată? Minte, ce crezi că vor să îți spună aceste întâmplări? Minte, ce simți tu acum? Spune lucrurilor pe nume și vorbește deschis despre ce te doare!

Nu după mult timp am început să bolborosesc ceva de parcă vorbeam pe păsărește. Mi se deschidea mintea căreia îi dădeam, în sfârșit, libertatea să spună ce gândește cu adevărat. Și când am vorbit, am strigat în miezul nopții:
– Nu voi mai lăsa niciodată pe nimeni să mă oblige să suport comportamentul unui golan! Mă auziți? Nu vă mai las niciodată să mă forțați cu de-a sila să mai înghit compania unui golan când eu nu vreau să am de-a face cu el, chiar dacă mi-e văr! Niciodată, NICIODATĂ nu vă mai las să mă obligați!

După multe minute de astfel de țipete, începusem să mă conving că vocea care își exprima suferința prin gura mea aparținea copilului în pielea căruia am trăit și pe care vărul meu l-a chinuit pe parcursul întregii copilării. Nu se cade să scriu că mi s-ar fi făcut vreo nedreptate, devenind victimă a abuzului vărului meu. Trebuie să precizez în mod foarte clar și deslușit că, prin aceste întâmplări, Marea Lege Divină urmărea să îmi aplice o mustrare destul de severă pentru un cumul de greșeli și de păcate despre care am tot scris, iar acest lucru s-a înfăptuit prin imprimarea în subconștientul meu a tiparului de gândire care dictează minții credința că eu nu merit nimic bun, că nu merit să am un partener care să îmi fie potrivit, că nu merit să am de-a face decât cu un golan și cu un bătăuș. În acest mod mi-a fost scăzută vibrația, în mod deliberat și intenționat, în perioada copilăriei, atrăgând oamenii întâlniți mai târziu și evenimentele care mi s-au întâmplat. Însă este de necontestat faptul că nicio pedeapsă karmică nu este veșnică, iar insistența cu care Ființa profundă lucrează inimaginabil de intens asupra psihicului meu ca să mă scoată cât mai curând și urgent din această mentalitate care m-a făcut să cred toată viața mea că nu pot fi într-o relație decât cu un agresor este dovada cea mai limpede că sunt la sfârșitul acestei pedepse care a fost în strânsă legătură cu păcatele comise împotriva Spiritului Sfânt.

Toate aceste întâmplări nu au avut nicidecum legătură cu chestiunea ”cine are grijă de bunica?” sau, în orice caz, mie nu despre acest lucru îmi vorbeau, dar eu am făcut greșeala de a mă identifica cu această situație din cauza mamei pe care o vedeam rănită și insultată, însă efortul meu de a o ajuta să înțeleagă faptul că Dumnezeu nu i-a făcut nicio nedreptate întrucât, prin aceste situații de viață, ea și-a primit ”răsplata” pentru faptele comise în trecut a rămas fără ecou. Mama este tulburător de mândră ca să admită că și ea a greșit pe drum (și încă foarte mult).

Și după ce m-am mai răcorit marți noapte, m-am rugat Ființei profunde, implorând-o din toată inima mea să ia legătura cu Ființa ta reală interioară, ursitule, pentru ca Aceasta să îți bage mințile în cap, deschizându-ți ochii în legătură cu fixațiile și obsesiile tale a căror proveniență numai tu singur nu o bezi! Mult am implorat și mult am cerșit să îmi fii adus cu mintea destupată, dar rezultatul rugăciunii mele a fost că am primit numai un sfert de medicament cu efect tranchilizant.

Și în primele ore ale dimineții de ieri te-ai făcut manifestat ca în alte dăți trecute, tu fiind acea substanță provenind din Ființa ta interioară care mi-a fost injectată în alcătuirea mea moleculară în urmă cu atâția ani și care mă determină să îți simt în mod pregnant semnătura energetică și vibrațională în lumea astrală, chiar dacă tu poate că nu ești conștient de aceste manifestări ale sufletului tău. Și ți-am văzut chipul de la început până la sfârșit și nu a existat nicio urmă de îndoială că nu eram în prezența unei scântei din sufletul tău în fața căruia nu m-am opus niciunui gest, niciunei atingeri, chiar dacă nu ne-am adresat nici măcar un cuvânt. Nici măcar acel ”bună” pe care îl aștept de la 16 ani. Căci de nu mi s-ar fi imprimat acest tipar de gândire distructiv prin intermediul căruia mi-am plătit karma saya, eu te-aș fi recunoscut atunci, la 16 ani, chiar și fără acel ”bună”.

Și în felul în care m-ai iubit din creștetul capului până în vârful degetelor de la picioare nu am văzut decât adorație și venerație și când m-a scos Ființa profundă din brațele tale ieri dimineață mi-a interzis să mă uit la ceas ca să verific ora, iar când mi-a dat voie să o verific, ceasul arăta 07:24 în care pot cu ușurință vedea 09/13. Dar în afara acestei referințe, ora aceea mi-a indicat o melodie din lista mea de pe tabletă, o melodie nemaipomenită, crede-mă pe cuvânt când îți zic, iar aceasta deoarece este melodia pentru care L-am implorat îndelung pe Tatăl să o primesc printr-o referință numerică ca să îți spun prin versurile sale, precum ți-am spus și prin toate celelalte mesaje muzicale din trecut, că a venit timpul să ne întâlnim:

So baby talk to me
Like lovers do
Walk with me
Like lovers do
Talk to me
Like lovers do

Eurythmics – Here comes the rain again

Cum era de așteptat, mi-am petrecut toată ziua de ieri într-un fel de transă extatică. Îmi rămăseseră inima și sufletul în brațele tale și numai din când în când, cuibărindu-mă în pat, îmi dădeam seama că ce frământam cu mâinile era perna pe care o strângeam la piept, iară nu trupul tău, așa că începeam să mă zvârcolesc, tremurând și oftând de dor, întorcându-mă în interiorul amintirii aceleia de dimineață care mi-a părut mai profundă ca oricând! Și mută și indiferentă am rămas timp de multe ore în șir, simțindu-mă păzită de amintirea sufletului tău ca să nu mai reacționez în niciun fel la stimulii perturbatori din exteriorul meu, cu toate că un factor de stres tot m-a scos din această transă pe care întâlnirea cu acea scânteie din sufletul tău mi-a indus-o.

Și apoi a fost inevitabil ca toate aceste trăiri să nu aibă consecințe. Mai precaută, Ființa profundă și-a trimis umbra, pe Luciferul particular, ca să îmi vegheze somnul îndeaproape. Eram prea aprinsă din cauza dorului ca să nu fi sfârșit prin a recurge la mijloacele ieftine ale imaginației și ale fanteziei ca să ummplu golul pe care tu îl lași în urmă ori de câte ori deschid ochii dimineațaa, când mă trezesc.

Era 06:45 când m-am trezit azi-dimineață. Nu mă simțeam pregătită să îmi încep ziua chiar de la acea oră, așa că am continuat să stau cu ochii închiși. Nu mi se întâmplă foarte des să mă bucur de continuitatea conștiinței în somn fără să nu fiu foarte somnolentă înainte. Eram foarte trează prin urmare și, cu toate acestea, captam niște imagini foarte insolite pe care nu i le-am putut atribui decât Luciferului particular. Mă absorbea încă ddin perioada stării de veghe în laboratorul său de experimente, dar cum a decurs această aspirație a mea în universul interior este un lucru pe care nu îl pot descrie, unele proceduri sunt cu adevărat dincolo de puterea de înțelegere a minții fiindcă aparțin Divinității!

Iar el, ca de obicei, era costumat în caraghioasa sa uniformă portocalie prin intermediul căreia pune sare pe rănile mele, amintindu-mi în fiecare zi și noapte de chestiunea rudelor mele. Mi-e cu neputință să mai povestesc cum m-a chinuit tentatorul pe parcursul acestei dimineți la capătul căreia mi-am primit răsplata pentru trudă și efort. Lucifer mă tachina amarnic prin tentație, în timp ce eu îi dădeam zor să îl resping și, după multe cazne, i-am spus în chip spontan:
– Ție îți face plăcere să mă chinuiești?

Era atâta inocență în glasul meu câtă poate fi cuprinsă în infantilitatea unui copil căruia îi lipsește pe deplin răutatea. Căci nu cu sarcasm și cu reavoință îi pusesem întrebarea aceasta atât de caraghioasă, ci cu sinceră curiozitate. Iar când mi-am auzit vocea, mi-am găsit-o mai limpede, mai cristalină și mai inocentă ca oricând. Îți poți oare imagina cum ar putea veni această scenă în care o voce minusculă de copil întreabă pe Diavolul scufundat în chiar adâncul Ființei sale profunde dacă îi face plăcere acestuia să chinuiască un suflet? Ei bine, sufletul meu a fost chiar în mijlocul acestei scene, chestionându-l pe Diavol.

Dar tăcerea lui Lucifer a fost solemnă, iar codexul său nu mi-a îngăduit să traduc, prin abilitatea mea de a pătrunde sensul lucrurilor, nimic din ce exprima prin el însuși, chiar dacă se înălțase și se mărise dintr-o dată încât a fost nevoie să mă cocoț pe niște platforme ca să îi ajung la obraz, continuându-ne dansul transcendental. Era închis ermetic și nu mi-a dat voie să cunosc nimic căci nu despre morfologia conștiinței luciferice era vorba, ci despre cea a conștiinței mele. Nu Diavolul interior era supus judecății, ci eu eram, iar acuza care mi se aducea era aceea a simțirii plăcerii. El mi-a indicat cu degetul său arătător să privesc în sus și, înălțându-mi fruntea, am văzut o pată de lumină în toată acea negură a cerului. Am pornit-o în mare fugă spre Lumină, dar nu am înaintat foarte mult că m-am simțit cuprinsă de un intens și profund simțământ de divanație care nu lăsa loc confuziei: eram încă departe, foarte departe de sursa luminii și, cu toate acestea, mă simțeam stând în imediata apropiere a Divinității.

Și mi-am simțit atunci capul ca de piatră și am crezut că avea să îmi explodeze, să se sfarme în milioane de bucăți, iar presimțirea m-a avertizat că Lucifer avea să încerce să detoneze bomba explosivă din capul meu, lucru de care mi-a fost atât de frică încât am vrut să fug, abandonând încercarea ale cărei simptome, din nefericire și spre paguba mea, nu le-am recunoscut pe loc. Căci acela era Focul Mamei Divine care mistuia ccarcasa de ciment a minții, făcând ca esența sufletului să se îmbutelieze și să se pietrifice în interiorul acesteia. Iar dacă are să se producă vreodată această explozie, știi tu oare ce are să se reverse ca un potop din interiorul acestui baraj pe care mintea l-a creat? Un ocean nesfârșit de fericire și de plenitudine!

Dar nu mai pot povesti mult din ce a mai urmat. Suficient de știut este că aam fost pusă față în față cu dublura lui Lucifer pe care propriul subconștient a creat-o folosindu-se de imaginație și de ideoplasticitatea inconștientului, făcându-mă să exclam:
– Grozav, acum sunteți doi!

Pentru ce, dar, să mă duc în imaginație ca să mă hrănesc din iluzii și din plăsmuiri? Și care este legătura dintre această experiență și faptul că sunt oarbă, după ce am văzut dublu mai toată viața mea? (joc de cuvinte cu dublu sens) Căci cred cu sinceritate că azi-dimineață am primit un dar care ține de miracol, anume să fiu trezită în interiorul orbirii mele. Acea incredibilă voce de copil aparținea esenței sufletului care primise pedeapsa prin orbire, orbirea în sine era întunericul atotcuprinzător. Această voce de copil mă face să cred în Dumnezeu cu mult mai mult decât mă fac să cred imaginile neînchipuit de creative pe care mintea le plăsmuiește încercând să contureze în imaginația sa forma unui Dumnezeu în care să creadă.

iun. 232021
 

<>
Miercuri, 23 Iunie 2021

Când am început aseară să împachetez oalele, farfuriile și castroanele pe care le-am cumpărat de-a lungul anilor de dragul unui viitor în care mă visam mutându-mă cu sufletul meu pereche la casa noastră am simțit că mi se face și mai rău. O simțeam pe bunică-mea cu ochii pironiți pe mine, privind la chinul meu ca să nu îi scape nimic și teribil se mai amuza când ciocneam paharele de una singură, sucindu-mi cuțitul în rană cu chicoteala ei. Și după ce am isprăvit prima tură de ambalat, mi-a adresat o judecată atât de răutăcioasă, cum că nu am avut ce face cumpărând atâta veselă, că mi-a venit mai-mai să-mi sară țandăra și să îi amintesc că prețioasa ei casă pe care a iubit-o cu mult mai mult decât ne-a iubit pe noi vreodată e acum o cocioabă dărăpănată și cuib de vulpi și de șobolani.

Dar am tăcut, mușcându-mi limba și ștergându-mi sudoarea de pe față și de pe gât, îngenuncheată cum stăteamîn fața ”comorii” mele care pentru mine este un simbol al onestității și cinstei mele de femeie. Am decis ca ”zestrea” aceasta strânsă în ultimii ani să fie printre ultimele lucruri pe care le voi muta, dacă toate aceste cutii nu vor încurca pe nimeni, ca dovadă a faptului că speranța moare ultima. Numai de speranță și de credință să nu fiu judecată și învinuită că am dus lipsă căci pe toate le-am făcut întocmai cum mi s-au cerut,,,,,, cu excepția unui singur lucru care mi-a fost evidențiat azi-noapte, dincolo de zidul somnului, în universul interior.

Am adormit foarte greu, cu toate că mă durea fiecare fibră musculară și fiecare tendon de la aplecări și ridicări și îngenuncheri. Iarăși nu pot spune precis ce anume m-a ajutat să devin lucidă și conștientă, trezindu-mă în interiorul visului. Dar vedeam o femeie în fața mea care îmi asigura un simțământ împăciuitor și plin de siguranță. Am bănuit că era Ființa profundă sau un aspect al Său, chiar dacă această manifestare nu își însoțea prezența cu toate acele percepții pe care mi le induce ori de câte ori mi se arată în mod intim. Dar trebuie să fi fost din Ființă venită căci nu mi-a spus niciun cuvânt și nu mi-a arătat nicio imagine și, cu toate acestea, cunoșteam motivul pentru care venise, așa că I-am spus:
– Vrei să operezi din nou pe mine, nu-i așa?
– Întocmai, mi-a răspuns cu calm, zâmbindu-mi duios.
– Atunci trebuie să îmi acorzi un scurt răgaz ca să mă reculeg, I-am cerut Ființei, vrând să îmi limpezesc cugetul ca să îmi pregătesc starea de spirit pentru ce avea să urmeze, oricât ar fi fost de neobișnuit.

Atunci am băgat de seamă că eram ca într-un fel de sală de așteptare, precum sunt cele din spitale. Am dat să fac un exercițiu de respirație ca să îmi induc starea de conștiință corectă, dar era inutil întrucât nu eram prezentă cu trupul fizic, ci cu sufletul, lucru pe care îl cunoșteam perfect de bine, însă acest lucru nu însemna că nu luasem cu mine în lumile interne suprasensibile reflexele și automatismele specifice stării de veghe. Numai câteva clipe mi-au fost îngăduite să îmi limpezesc conștiința, timp pe care l-am folosit ca să mă pregătesc sufletește pentru un contact direct și intim cu Ființa reală interioară, dar a fost o mare binecuvântare să primesc acest răgaz pe care nu l-am primit în alte rânduri trecute, fiind luată sub bisturiu prin surprindere cu fiecare ocazie.

Și după ce m-am întors la Ființa interioară, mi-a deschis un canal fără a Se mai fi folosit de vreun artificiu care să creeze impresii și sugestii, Monada Divină demonstrându-mi de multe ori înainte că dispune de facultăți imaginative și creative nesfârșite. Când m-a deschis, a curs din Ființă direct în mine harul Său, puterea Sa. De multe ori am încercat să traduc senzațiile percepute în timpul acestei investiri/operații și, cu toate că procedura seamănă de la etapă la etapă, ceva diferă de fiecare dată. Căci nu am mai simțit până acum atâta putere izvorând din adâncurile mele. Nu, nicidecum nu venea acea forță din exteriorul meu ca să pătrundă în mine, ci chiar din Ființă venea, Ființa profundă nefiind ceva care să fi venit din afara mea, iar eu vedeam prea bine că sunt un bun al Său, o frântură minusculă din ea însăși prin care Ființa căuta să se încarneze. Mi-e peste putință să descriu mai bine această forță care se născuse în mine, modificându-mi anatomia conștiinței, iar când am vorbit, vocea nu mai era întocmai vocea mea obișnuită întrucât se auzea înzecit mai puternică, mai melodioasă și mai cristalină.

Primul sunet pe care l-am exprimat a fost vocala ”A”, fapt care mi-a amintit de ultima conexiune intimă cu Ființa în timpul căreia mi-a indicat importanța mantrelor, așa că această vocală am intonat-o de câteva ori, lungind vocala în felul următor: ”Aaaaaaaaaaaaaa”, dar după un timp Ființa mi-a administrat o a doua doză din acea substanță care venea din ea însăși și care îmi conferea forță și care mă făcea să mă înalț și să mă tot înalț, jinduind cu fiecare atom al făpturii mele după fuziunea cu Tatăl Ceresc. Nu tânjeam numai după o legătură frugală și ocazională cu Tatăl, ci râvneam la o întoarcere totală la sânul Său.

Și atunci, simțind toate aceste aspirații ale Monadei Divine, glasul mi s-a modificat și mai mult, căpătând și mai multă profunzime și mai multă forță, iar în locul mantrei ”A” care deschide drumul către amintirea de sine și a vieților anterioare am început să silabisesc ”ha-ha-ha”, la început stingher și cu multă stângăcie, dar pe măsură ce repetam silaba râsului centrul meu emoțional devenea responsiv, conectându-se cu intenția și voia Ființei. Și când am început să râd, Bunule Dumnezeu, s-a cutremurat întregul meu pământ filozofic și toți demonii interiori care roiau în jurul meu au tremurat de spaimă căci se vedeau pe sine micșorați în importanța pe care singuri și-o acordă, iar în fața bucuriei nu mai cântăresc nimic fiindcă în fața necazului virtutea bucuriei nu se sperie și nu se lasă doborâtă.

Astfel am râs și tot râs, invocând mantra bucuriei care este ”ha-ha-ha”, scuturând din undele mele povara amărăciunii și a tristeții care mă loviseră din plin în timp ce îmi împachetasem vesela pe care ar fi trebuit să mi-o ambalez veselindu-mă. (joc de cuvinte necoincidențial)

Ori acesta este singurul lucru pe care Dumnezeul intim mi l-a cerut să îl fac (și nu o singură dată), dar pe care nu l-am putut încă face, anume să fac haz de necazul meu. Și Dumnezeul intim era acea forță către care Scânteia Spiritului Sfânt destupase canalul folosindu-se de bisturiul Său și Tatăl era acea putere care îmi scana toate învelișurile și substraturile conștiinței căutând să găsească în mine sămânța bucuriei spre a mi-o activa, subliniindu-mi din nou importanța de a pune accentul în mod corect pe silaba potrivită în cuvântul ”veselă”. Și în acele clipe să râd din tot sufletul meu a fost cel mai prețios dar pe care l-aș fi putut primi! Dar văleu și vai de mine, drept am să spun că, dintre toate sarcinile, să transmuți veselia din tristețe este cea mai delicată operație, dar cum Spiritul Sfânt mi-a arătat că virtutea veseliei trăiește îngropată adânc în suflet, am să îmi ofer luxul de a gândi că nimic nu este imposibil fiindcă la Dumnezeu toate sunt cu putință.

Așa că trebuie să mă veselesc, chiar dacă am dat greș, după câte se pare, cu toate că timp până la ora 21:00 încă mai este.

iun. 182021
 

Vineri, 18 Iunie 2021

Trei dimineți la rând am avut de furcă cu desfrâul pe care nu am reușit să îl înfrânez decât în măsura în care m-am oprit de-abia la sfârșit, înainte să fie prea târziu. Și după ce am trecut de această fază, am avut experiențe onirice deosebit de interesante, dar dacă m-am lăudat ieri cum că Ființa profundă se îngrijise să mă ajute să mă trezesc din somnambulismul spiritual prin exercițiul practic de miercuri noaptea, memoria nu mi-a servit prea mult ieri dimineață când timp de două ore și mai bine am conversat iarăși cu Luciferul particular, apoi cu Ființa profundă, dar la trezire nu mi-am mai amintit mare lucru ca să pot povesti în scris. Dar prin ce am trecut azi-dimineață am reușit să memorez destul de bine.

Așadar, după ce instinctul erotic mi s-a domolit, retrăgânddu-sse în sine însuși, am avut o altă experiență foarte deosebită care a început cu câteva scene obișnuite și mecanice pe care nu le voi mai descrie pe larg: foști cunoscuți întâlniți pe drum cu care am stat de vorbă despre una-alta, decoruri fără importanță, somnul specific stării conștiinței adormite.

Toate s-au schimbat când am întâlnit pe drum un grup destul de mare de copii, să fi fost poate în jur de 30 la număr. Unul dintre ei, un băiat de vreo 10 ani, îi teroriza pe toți, chinuindu-i amarnic cu multă răutate și fără niciun pic de milă. Acel băiețel era întruchiparea vie a golanului în devenire, dar sunt indulgentă numindu-l astfel întrucât cruzimea sa era atât de puternic imprimată în personalitatea sa încât mă face să cred că nu era tocmai un golan de rând în devenire, ci un sadic. Căutătura privirii lui era înfiorătoare, iar agresivitatea lui nu prevestea nimic bun. Toți copiii erau speriați și torturați de acest unic băiețel care avea putere asupra lor.

Observând toate aceste lucruri, am trăit iarăși un sentiment foarte neliniștitor, ca și cum eram în pericol, ca și cum influența forței care se exprima prin imaginea acelui copil putea să facă foarte mult rău, rău de nereparat. Am dat atunci să îl înfrunt, vrând să îl alung din preajma celorlalți copii, iar când am făcut un pas înainte pe stradă , stând față în față cu el, anatomia conștiinței mi s-a modificat iarăși, lucru pe care am tot încercat să îl descriu și în alte rânduri. Dar ce vreau să spun este că eu nu mă mai simt ca fiind eu însămi, slabă, nevolnică și neajutorată, ci din contră, mă simt investită cu o putere supraomenească ce îmi întărește brațele, mișcările, gesturile, acțiunile, voința, determinarea, simțirea și gândirea, etc., forța aceasta sufletească simțind-o că vine dinăuntrul meu, direct de la Ființa profundă. Astfel cred că pot spune că vorbesc despre harul Spiritului Sfânt pe care Ființa reală interioară mi-l transferă temporar în fața unei situații în care mă simt în pericol.

Acestea fiind spuse, este lesne de înțeles că cea care stătea față în față cu acel copil nu mai eram eu, cea pierdută. Și de ce găsea Ființa profundă că era necesar să intervină în această confruntare cu un băiețel de 10 ani nu pot explica decât întorcându-mă la impresia inițială care m-a făcut să simt că eram într-o mare primejdie. Stăteam înaintea grupului întreg de copii, toți venind în urma mea, pășind fără grabă. Mă ascultau, dar prezența lor mă incomoda, aș fi vrut ca ei să nu fi fost acolo, ci să fi fost singură în mijlocul străzii în fața acestui adversar neobișnuit.

Am ridicat mâna dreaptă spre el, făcând un gest cu palma spre a-l opri, dar nu eu controlam gesturile pe care le făceam, ci Ființa profundă. Degetele de la mână mi s-au mișcat conform voii și științei Ființei, dând glas semnelor, mudrelor. Numai câteva s-au exprimat prin mâna mea ridicată și toate s-au manifestat singure, izvorând din propria lor conștiință căci simțeam că eele însele își cunoșteau propria semnificație, iar mudra care mi-a încleștat degetele de la mână într-un gest ferm și categoric era semnul care semnifică Sfânta Treime și Iubirea. Acest semn m-a stăpânit și m-a condus înainte, ajutându-mă să opun rezistență contraforței pe care puștiul din fața mea o simboliza. Iar când puterea semnului s-a stabilizat în acțiunea mea, am deschis gura ca pentru a vorbi, dar nu cuvinte mi-au ieșit prin corzile vocale, ci sunete, mantre. Vocea îmi răsună atunci puternică și atotcuprinzătoare, însă de rostit nu am rostit decât mantrele ”A” și ”U”, dar auzindu-mă invocând aceste mantre, copiii din urma mea și-au slobozit corzile vocale la rândul lor, însoțindu-mă într-un cor de glasuri minunate. Dar copilașii aceștia continuau să mă incomodeze cu prezența lor imprevizibilă. Vedeam prea bine răutatea din privirea potrivnicului ale cărui trăsături ale chipului trădau enervarea și nerăbdarea, dar mai ales dorința de a chinui și tortura pe ceilalți pe care prezența mea i-o inhiba. Simțeam că numai pentru o secundă de mi-aș fi pierdut concentrarea în acțiunea și simțirea mea din cauza unui gest imprevizibil făcut de vreun copil toată strădania mea ar fi fost zădărnicită căci neatenția mea ar fi lăsat poarta întredeschisă pentru ca răutatea ce-mi stătea dinainte să pătrundă înăuntru. Iar contraforța aceea îmi ținea piept cu înverșunare și încăpățânare, dând să intoneze mantrele la rândul său, dar în bătaie de joc, chiar dacă dădea pas cu pas înapoi în timp ce eu mergeam înainte. Și cu fiecare pas pe care îl făceam simțeam că puterea Ființei nu mă slăbea și că mă ajuta, dar în același timp îmi simțeam slăbiciunea și eroziunea din interior, ca și cum aveam de-a face cu o contraforță peste măsură de puternică pe care în acea clipă nu o puteam decât alunga temporar, dar nu și distruge, ceea cce mă făcea să fiu încredințată că aveam să mai am de-a face cu acea entitate a minții.

Astfel am continuat să merg înainte, folosindu-mă de iubire ca săă înfrunt răutatea. Când m-am trezit, am băgat de seamă că adormisem pe partea dreaptă a corpului. Îmi țineam brațul drept sub pernă, iar degetele îmi erau încleștate în forma semnului care simbolizează Trinitatea.

Încă mă preocup să identific numele demonului interior ce se ascundea sub înfățișarea băiatului, iar prima bănuială mă duce cu gâmdul la o coborâre în infernul particular în timpul căreia Luciferul particular m-a pus față în față cu niște forțe mentale pe care le-am recunoscut ca fiindu-mi adevărații torționari. Numai bănuiesc că, de-aș merge pe această linie a interpretării, amintiri foarte dureroase din vieți anterioare îmi vor fi declanșate. În fond, mantra ”A” este recomandată pentru o astfel de practică, fiind asociată cu plămânii, în timp ce mantra ”U” este asociată plexului solar.

Luni, 03 Mai 2021

Dar nici acolo nu fusese sfârșitul călătoriei mele în tenebre în cursul acestei dimineți. Scoțându-mă din acel cutremur, Luciferul particular m-a mutat într-o altă regiune plină cu alte umbre, forme, chipuri și înfățișări. Strecurându-ne printre cei prezenți, nu am putut percepe nicio emoție vibrațională dinspre cei prezenți, dar când două forme cu înfățișare de băieți tineri s-au apropiat de noi, ceva tare ciudat s-a întâmplat cu mine. Lucifer m-a ținut chiar mai din scurt între brațele sale probabil pentru a mă împiedica să reacționez cu violență, dar chiar și așa, trecând pe lângă cei doi m-am lăsat molipsită de emoția vibratorie pe care ei o exprimau prin ei înșiși și prin înfățișarea lor. Atunci o mânie năpraznică m-a cuprins, răcnind la ei cu zbierete amarnice, dând din mâini ca să îi prind, ca să îi zgârii și ca să îi sfâșii:
– De fapt, voi sunteți torționarii mei! De fapt, voi sunteți cei care mă chinuiți și mă necăjiți!

Și cât am vrut atunci, cât am putut să vreau, Bunule Dumnezeu, să am la îndemână spada simbolică a focului purificator spre a-i nimici pe cei doi pe care îi dibuisem ca fiindu-mi adevărații temniceri și torționari, forme mentale pe care, spre deosebire de multe din formele întâlnite pe drum, le port în psihicul meu în care le-am permis să se dezvolte, dar a căror identitate precisă nu am identificat-o încă. Cum aș putea explica mai bine simțământul trăit în acele clipe, întâlnind acele euri ale minții? Niciun torționar din exteriorul meu nu era de învinuit pentru orice durere, suferință și chin prin care m-a făcut să trec întrucât chiar în interiorul meu trăia cauza pentru care astfel de lucruri mi se întâmplă, acele forme izvorând de nicăieri altundeva decât din mintea mea, fiind și motivul pentru care atrag agresivitate și evenimente de acest soi în viața mea. Deja toată povestea se dovedea că nu mai era o chestiune de a-i ierta pe greșiții mei, ci de a mă ierta pe mine însămi întrucât ce purtam în mine era cauza întregii mele suferințe, dar a mă ierta pe mine însămi, departe de a însemna să manifest milă, indulgență și toleranță față de propria persoană, mi se arăta clar și limpede că însemna să mă ofer singură spre moarte, moartea interioară, prin nimicirea și dezintegrarea totală a cauzei inițiale căreia nu i se mai putea îngădui să mai existe. Iertarea unui păcat înseamnă, de fapt, moartea cauzei, iar față de aceasta nu se putea arăta inddulgență, ci asprime.

mai 182021
 

Marți, 18 Mai 2021

Azi-imineață am trăit una din cele mai minunate experiențe spirituale de până acum care s-a datorat apropierii foarte intime dintre suflet și Ființa interioară profundă, nefiind vorba de imagini pe care mi le-a arătat, cât mai ales de simțiri și stări de conștiință pe care mi le-a indus.

Am dormit insuficient peste noapte, trezindu-mă la 05:10 și mutându-mă în cealaltă cameră la 06:00, dar de adormit la loc am reușit de-abia pe la 07:30.

M-am plâns de atâtea ori până acum că nu reușesc să memorez primele secvențe ale unui vis sau detaliile care mă ajută să devin conștientă, dându-mi seama că sunt martoră la un fenomen mistic în universul interior. Lucrurile au stat foarte diferit în această dimineață, îngăduindu-mi-se să văd toate câte se petrecc de la început.

Trupul fizic adormise, iar conștiința picotea la rândul său când am băgat de seamă că un fel de formă se mișca printre pixelii pe care îi văd în ochi la fiecare oră din zi și din noapte. Această formă era mai pronunțată, mai mare și mult mai densă decât restul puricilor de pe ecran, fapt care mi-a atras atenția, făcându-mă să mă concentrez pe mișcarea acelei forme. Procedând astfel am băgat de seamă că forma respectivă aducea cu forma unui braț de om, dar imaginea continua să fie neclară. A trebuit să fac un efort mai mare să alung somnul din ochi ca să mă concentrez și mai mult la cele ce se desfășurau în ochii mei, moment în care am început să percep mai multe detalii. Acum nu mai vedeam numai sugestia unui braț, ci două brațe care se fluturau în ochii mei, fiind vorba despre fenomenul mâinilor care m-au făcut să devin conștientă în timpul somnului de mii de ori în ultimii 5 ani. Ca în rândurile trecute, intenția vădită a posesorului acestor mâini părea să fie să îmi atragă atenția pentru a mă trezi. Se fluturau în ochii mei și aplaudau într-una, făcându-mă să observ că se comportau ca și cum posesorul lor stătea în spatele meu, cuprinzându-mă cu brațele de jur-împrejur și determinându-mă prin sugestie să cred că sunt chiar ale mele. Dar ca să mă conving că erau ale mele, am ridicat brațul drept care, mișcându-se în sus, a dublat acțiunea celuilalt braț. Deci nu era brațul meu. Doar brațul drept am reușit să îl ridic, cel stâng rămânând într-un fel de paralizie. Percepeam foarte acut acea senzație de imobilitate, de pietrificare din acest braț, dar eu am pus atunci totul pe socoteala fricii mele de somnambulism. Mă temeam ca nu cumva, ridicându-mi brațul stâng, să activez corpul fizic, chiar dacă eliberarea brațului drept ar fi trebuit să mă asigure că nu eram în niciun pericol. Dar efectiv nu puteam ieși din această spaimă, ținându-mi brațul stâng încleștat strașnic la piept. În aceste condiții m-am concentrat la celelalte brațe din fața mea până ce totul s-a limpezit în jurul meu, simțindu-mă atrasă, aspirată și absorbită în acel spațiu, dar trebuie să admit că partea aceasta a ținut tare mult, tot pierzând intermitent legătura cu acea prezență și tot revenind între brațele sale. Când totul s-a stabilizat, mi-a devenit destul de clar că mă trezisem în interiorul Ființei profunde care se afla în mijlocul unei mari adunări, dându-mi voie să fiu temporar martoră la evenimente la care ea, Ființa, lua parte în lumile interne suprasensibile. Ori în această dimineață se părea că lua parte la o adunare foarte mare întrucât vedeam peste tot în jurul meu entități care se ridicaseră în picioare după ce stătuseră pe niște scaune într-o galerie ca cele de pe stadioane menite publicului și spectatorilor. Când toate acele Ființe s-au ridicat în picioare, au început să aplaude la unison, Ființa reală interioară integrându-se perfect comportamentului general. Dar pentru ce avea loc acea adunare nu știu să zic, părând să fie sfârșitul ei. Dar terminând cu aplauzele, Ființa reală interioară mi-a spus:
– Haide cu mine acum!

M-a dus într-o clipită în spațiul de locuit al unui apartament în care l-am găsit pe Silviu căruia Ființa profundă i-a spus:
– De aici înainte nu mai ai niciun drept asupra Cătălinei! O eliberez din posesia ta și din influența ta! Vă despart!

Și luându-mă mai departe după sine prin celelalte camere, m-a dus în altă încăpere în care ceilalți doi foști colegi de apartament pe care i-am avut în timpul facultății făceau o activitate oarecare. Ființa interioară l-a adus atunci și pe Silviu lângă ceilalți doi, vorbindu-le celor doi:
– Vă dau de știre că am despărțit-o pe cătălina de prietenul vostru care a agresat-o chiar de față cu voi, fără ca voi să fi intervenit vreodată pentru ea. V-ați comportat foarte urât, obligând-o să stea aici pentru partea ei de chirie, dar toate acestea s-au terminat!

Auzind Ființa interioară vorbind astfel acelor reprezentări ale foștilor mei colegi de apartament, am început să simt ceva foarte ciudat în brațul stâng care până atunci stătuse ca paralizat. Nu mai simțeam în el o simplă frică față de ideea de somnambulism, ci o cu totul altă energie care se datora relației cu Silviu. Uitasem că modul cum îmi țineam brațul stâng în acele clipe era modul cum Silviu mă brutaliza, ținându-mă de braț până îl învinețea și urcându-se peste mine, băgându-și genunchiul în coastele mele ca să mă imobilizeze și ca să mă împiedice să mă mai zbat. Era mare lucru să aud pe cineva luându-mi apărarea în fața acestei situații în care am fost și în care nimeni nu mi-a luat vreodată apărarea ca să mă scape fiindcă nu am avut curaj să cer ajutor întrucât nu am vrut să aud reproșându-mi-se următoarele:
– Dar nu este ce ai vrut tu? Nu tu l-ai ales pe băiatul ăsta?

Dar nimic din toate acestea nu mai conta acum că vedeam pe cineva apărându-mă, așa că brațul meu stâng rigid și crispat a început să se relaxeze, toată tensiunea din el dispărând treptat-treptat până ce l-am simțit complet mobil. Atunci l-am ridicat și pe acesta și văzând cât eram de flexibilă, m-am sucit și m-am învârtit, bucurându-mă foarte mult și dând să Îi vorbesc Ființei, am deschis gura pentru a-i spune ceva, dar cuvintele nu îmi ieșeau nicidecum pe buze întrucât gândurile mele se propagau foarte diferit față de obișnuita comunicare orală, simțind că din interiorul meu gândurile mele se resfrângeau în Ființă căreia Îi puteam vorbi într-un mod cu mult mai intim decât m-aș fi așteptat. Era pură telepatie, iar Ființa profundă avea cunoștință de cele mai intime gânduri, doruri, năzuințe și nădejdi ale mele! Ori Ființa profundă trebuia foarte bine să cunoască faptul că nu pe foștii mei colegi sau iubiți trăgeam nădejde ca cineva să îi mustre. Era prea târziu pentru așa ceva! Mai degrabă nădejdea mea era ca o forță net superioară mie să mustre cu mult mai multă eficiență decât îmi stă mie în putință mintea și eurile care se agită și care folosesc reprezentările acestor oameni drept pretext pentru a mă chinui. Deci Ființa profundă mustra formele mentale din interiorul meu, plata acelei chirii fiind compromisul pe care l-am făcut, acceptând să locuiesc cu aceste euri sub același acoperiș al minții, euri care au stat la baza unei bune părți a karmei mele și cărora li s-a dat, în sfârșit, verdictul!

Acum că mă simțeam cu mult mai mobilă am mers înainte cu Ființa care m-a condus prin mai multe scene pe care nu le voi mai detalia, ajungând apoi în innteriorul altei locuințe, apropiindu-mă cu curiozitate de obiectele din cameră pentru a le observa, dar intrând într-un dormitor oarecare și văzând oameni dormind în pat, am trăit o stare de conștiință neașteptată și extrem de intensă căci am simțit că aveam să explodez pe dinăuntru! Ce căutam în casa acelor oameni, intrând prin efracție și spionându-i în dormitorul lor când iată că mă simțeam conștientă dincolo de zidul somnului unde aveam prilejul de a explora alte căi? Am lăsat în urmă tot ce se petrecea între pereții de ciment ai acelei case, ieșind prin ușă fără să o deschid și plonjând de la sol direct în înaltul cerului, zburând vijelios și incontrolabil în toate direcțiile, lungindu-mă, lățindu-mă, răsucindu-mă și făcând ture-ture prin văzduh, simțindu-mă cuprinsă de exuberanță, de entuziasm și de exaltare și strigând cât mă ținea gura:
– Eu sunt sufletul! Acesta este sufletul! Deci așa se simte sufletul!

Și iar dădeam goană în aer, văzând și înțelegând că sufletul este ceea ce ar trebui să se înțeleagă prin psihic și văzând și înțelegând în plus că eu eram o scânteie de inteligență a prezenței pline de minuni care mă însoțea și care îmi vorbea iarăși cu voce de femeie, chemându-mă pe calea telepatiei din văzduhul în care mă dezlănțuisem, zicându-mi:
– Haide înapoi! Din cauza excitării emoționale te vei trezi. Controlează-te un pic!
– Oh, ai dreptate! Emoțiile puternice mă atrag mereu înapoi în corpul fizic! Trebuie să mă liniștesc, I-am răspuns Maestrului interior, oprind goana prin aer și întorcându-mă la sânul Ființei pe care am văzut-o împrumutând chipuri de femei din când în când, așa că I-am mai spus:
– Îmi vei arăta vreodată adevărata ta înfățișare? nefiind convinsă că adevărata sa reprezentare este cea a unei femei, ci crezând mai degrabă că împrumută identitate feminină pentru a mă ajuta să mă simt protejată și în largul meu.
– Îți voi arăta, dar nu astăzi. Azi vreau ca tu să vezi altceva, mi-a răspuns, înfășurându-se în jurul meu și făcându-mă astfel să pătrund în Ființă, interiorizându-mă înăuntrul eei.

Ne-am ridicat mai apoi în sus, indicându-mi să privesc în direcția orizontului unde am văzut Soarele înălțându-se măreț pe bolta cerească! Și pentru că nu mă liniștisem întrutotul, am vrut să dau iar fuga către Soare în care Îl vedeam deghizat pe Dumnezeul intim, dar Ființa interioară m-a oprit. Nu venise încă timpul pentru o nouă înfățișare dinaintea Milei Sale, mai aveam ceva de dovedit! Dar fiindcă eram peste măsură de agitată din cauza entuziasmului, am spus următoarele cuvinte de recunoștință:
– Îți mulțumesc! Vă mulțumesc! atât eram de bucuroasă pentru ce mi se dădea.

Ce a vrut să îmi mai arate după aceea Ființa reală interioară nu au mai fost imagini sau astfel de simboluri vizuale căci mai tot ce am trăit după aceea am perceput aproape exclusiv la nivel de simțământ, în centrul emoțional. ce mi-a dezvăluit Ființa profundă nu pot descrie pe îndelete fiindcă mi-ar trebui ca unele lucruri să rămână numai pentru cugetul meu, dar ce mi se pare potrivit de povestit din conversația noastră s-a desfășurat în felul următor, eu începând dialogul reproșându-I că mustrarea pentru păcatele mele este mult prea severă și că întârzie prea mult cu soluționarea cazului meu la Marea Lege Cosmică, mustrare despre care mi-a spus astfel:
– Te-am ținut sub supraveghere tot timpul și niciodată nu te-aș fi lăsat să te înddepărtezi prea mult de mine! Dar trebuie cu orice preț să înțelegi că a trebuit să îmi dovedești că îți doreai să te întorci înapoi la mine!
– Vreau un alt corp! Te rog să îmi dai un alt corp în care să mă încarnez! Nu cred că acesta de acum se mai poate repara vreodată complet, m-am tânguit Ființei profunde, silită de suferința pe care o simt în trupul fizic care este orb, puțin surd, puțin paralizat, rigid și în care aud țiuituri și multe alte lucruri de care m-am săturat.
– Ba se poate repara complet, mi-a răspuns Ființa, extrăgând în continuare din mine puroi și infecție mentală care mă îmbolnăvesc și trupește și sufletește și dându-mi nădejde că bunăstarea mea în propriul corp fizic are să fie restaurată, iar dacă Ființa profundă a hotărât că se poate, atunci trebuie că așa este fiindcă energia vitală vine de la Spiritul Sfânt. Și, apoi, trebuie să mai înțelegi că sunt 20 de miliarde de oameni care o duc destul de rău, fiind afectați de evenimentele care se întâmplă în lume, mi-a mai dezvăluit Ființa.
– Din cauza pandemiei? am întrebat, gândind că cele 20 de miliarde însumează oamenii de acum și generațiile care vor mai veni. Pentru ei îmi ceri să scriu?
(nu pot reproduce în scris răspunsul Ființei profunde întrucât a conținut numeroase nume de ființe angeelice și demonice și cuvinte mistice rostite în limbi necunoscute, dar mă voi mărgini să spun că prin răspunsul său Ființa profundă mi-a indicat faptul că ce am scris poate fi de folos pentru semenii mei și că, în plus, nu se teme de atacurile exterioare ale magilor negri, de insultă sau de calomnie care nu o pot lovi fiindcă Ființa nu cunoaște acest gen de suferință, dar pe care eu o pot simți în schimb fiindcă în sufletul uman există slăbiciunea.)

Și făcându-și astfel cunoscute unele intenții și decizii în ceea ce mă privește, m-a lăsat să devin conștientă de rezultatul lucrării Sale asupra mea din cursul dimineții. Tot conversând nu mai luam prea mult seama la emoțiile pe care le încercam pe parcurs, dar când Și-a isprăvit cuvântarea, m-a făcut să văd că mă interiorizasem atât de mult în anatomia Sa că eram aidoma unui copil stând în poala părintelui său, deși asocierea mai potrivită ar fi să spun că m-am văzut ca un micuț învățăcel stând pe genunchiul dascălului său. Sau și mai bine ar fi să spun că eram în ambele stări deopotrivă! M-a minunat până peste fire această trăire, văzându-mă de mărimea unui grăunte în interiorul Ființei, grăunte sau sămânță pe care Ființa o semăna și asupra căreia lucra pentru a o spori și crește.

Dar atunci Ființa S-a umbrit într-un chip neașteptat și ciudat, iar din interiorul său o formă întunecată s-a desprins, disociindu-se de prezența inițială care mi-a spus:
– Vezi aceasta? Fă asupra acestei forme ce ai învățat să faci.

Crezând că era vreo reprezentare simbolică pentru ego, am făcut asupra acelei forme acte și gesturi magice care îmi vneau prin Ființă cu scopul de a o face să dispară, dar nicio încercare nu clintea din loc noua manifestare pe care nu o puteam doborî sub niciun chip. Și, deodată, mi-am dat seama că acea umbră era singura umbră din anatomia Ființei care nu se putea elimina și dizolva fiindcă era umbra Tatălui, reflexia Acestuia în microcosmosul-om, chiar Lucifer-tentatorul. După aceasta, Ființa profundă S-a retras din scenă, lăsându-mă pe mâna Luciferului particular care, dregându-și glasul, a sunat mai misterios, mai mieros și mai fermecător ca oricând!

M-am trezit din această minunată și binecuvântată conexiune cu Monada Divină ascultând vocea mult îndulcită a tentatorului. Era 08:30. Trebuie că nu degeaba am fost întoarsă la capitolul ”practică” tot la munca cu forța sexuală. Greșisem iarăși și încă cumplit de mult în primele minute ale dimineții, dar partea aceasta nu mai văd rost în a o mai descrie fiindcă tot ce trebuie știut este că am greșit.

M-am chinuit un pic până am adormit din nou, auzind acel țiuit nesuferit din urechea stângă și schelăcăiala unuia din cei doi căței pe deasupra! Nu mă săturasem destul de prezența aceea pe care nu o pot în niciun fel descrie corespunzător ca să îi fac pe deplin dreptate, atât de minunate și de frumoase sunt trăirile pe care le încerc când mă trezesc în interiorul Său unde am vrut să mă întorc după ce am adormit! Cineva ar putea să îmi spună că arătându-mi-se sub formă de femeie poate sugera faptul că este Mama Divină Kundalini particulară, însă eu îmi bazez deducțiile pe emoțiile și stările de conștiință pe care le experimentez în acele clipe. Când nu a fost niciun dubiu că aveam contact cu chiar Mama Divină Kundalini trăiam un puternic sentiment relaționat cu maternitatea, ca și cum copilul și mama sa se conectau, în vreme ce în cazul acestor experiențe simt că raportul dintre mine și această minunată prezență este ca între discipol și maestru sau ca între rob și stăpânul său, chiar dacă mai sus am făcut asocierea dintre copil și părinte.

Nu voi mai detalia tot ce am văzut și simțit între 08:30 și 10:30, când m-am trezit definitiv. Suficient de știut este că am căutat Ființa reală interioară și căă Aceasta, în multa Sa milă și bunătate, mi-a răspuns din nou solicitării de a mi se arăta, atât de mult îmi doream să Îi văd adevărata înfățișare, însă dorința aceasta nu mi-a îndeplinit-o, împrumutând iarăși un chip obișnuit.

Mi-a dat altceva în schimb. Mi-a izolat în corpul de energie vitală ramificația leziunilor emoționale din centrul corespunzător inimii, simțind atrofierea și efectele rănilor din centrul emoțional de parcă îmi fusese injectată o substanță de contrast în energia vitală. Mi-am simțit și văzut jumătatea stângă a părții superioare a torsoului calcefiată și pietrificată, iar povara din umărul stâng mi s-a părut peste măsură de apăsătoare. Dar pentru că aveam percepția prezenței Ființei profunde, nu m-am dat în lături să o car, fiind singura povară de până acum pe care am vrut să o duc. Și am dus-o până la capăt și nu știu să zic de ce, dar aceasta trebuia dusă până la capăt, iar eu nu pot explica despre ce a fost vorba fiincă ar fi prea puțin dacă aș spune că acea sarcină atât de grea avea legătură cu misiunea Ființei profunde, așa cum simțeam ducând acea povară pe umeri, singura de până acum care mi-a oferit un puternic sentiment de necesitate.

Alte scene care au urmat au fost neclare, în timp ce pe altele aș vrea să le păstrez pentru mine, dar cum s-a sfârșit toată experiența este mult prea nostim ca să nu povestesc.

După atâtea prin care trecusem cu Ființa reală interioară, Aceasta a hotărât să mă scoată la mezat, cerând pentru mine un preț de început nemaipomenit de mare. M-a urcat pe o masă în mijlocul unei încăperi plină cu bărbați, scoțându-mi la iveală toate defectele și harurile posibile și imposibile! Tot ce eram eu se vedea în mine și prin mine. Și dacă nu am dansat pe masa aceea, unduindu-mă și legănându-mă de parcă dansam pe tejgheaua de la Coyote Ugly precum fetele din filmul cu același titlu! Și tot ce eram eu era scos la lumină și pus pe masă pentru ca toată lumea să mă vadă. Și harurile și darurile mele erau nemăsurate, însă ele se puteau ușor traduce în vocabularul epocii moderne precum excentricități, ciudățenii, nebunii, trăznăi, fixații și încăpățânări fiindcă toate harurile sufletului astfel sunt văzute.

Și nimeni din cei din rândurile din față nu a vrut să liciteze pentru mine căci prețul cerut de Maestrul interior era exorbitant, prețul constând nu numai în acceptarea felului meu de a fi de către cumpărător, cât și în acordul pe care acest cumpărător și-l dădea de bună voie pentru ca vibrația lui să fie adusă la o frecvență asemănătoare vibrației mele pentru ca eu și cumpărătorul meu să ne potrivim.

Și nu am fost prea mult timp lăsată să îmi etalez formele fizice și talentele înnăscute pe acea masă când un bărbat care stătea în fundul sălii s-a ridicat și s-a apropiat de Stăpânul meu, Ființa profundă, zicând:
– Vreau eu să o cumpăr!

Acel bărbat era Marius.

Astfel a binevoit Monada Divină, în multa Sa milă și bunătate, să îmi arate lungul drum pe care l-am parcurs din momentul în care îi permiteam lui Silviu să mă strivească sub greutatea corpului său, crezând că nu merit nimic mai bun pe lume, până în clipa lui ”acum” când m-am căpătat cu credința că am un suflet pereche pus deoparte pentru mine din Voia Tatălui cu care să mă pot întoarce înapoi la sânul Ființei! Însă tot atât de bine pot spune că astfel a binevoit Monada Divină să îmi arate lungul drum pe care l-am parcurs din momentul în care am vândut Ființa, trădând-o, până în momentul în care, ajungând la capătul plății karmei mele, am primit îngăduința de a face drumul înapoi către Ființa reală interioară, ca o dovadă în plus că mila Justiției este cu adevărat infinită. Mai mult decât atât, iată că cele mai profunde trei dorințe pe care le-am adus la cunoștința lui Dumnezeu în multele mele crize de conștiință ddin 2012, dorințe pentru care am fost de acord să plătesc orice preț mi s-ar fi cerut, sunt pe cale să fie împlinite: am vrut să îmi fie redat sufletul, am vrut să îmi cunosc sufletul pereche și am vrut să îmi fie arătat drumul în viață, adică motivul și scopul pentru care m-am născut!

MULȚUMESC! MULȚUMESC!

mart. 052021
 

Vineri, 05 Martie 2021

În cursul acestei dimineți am dus o luptă cumplită cu demonul relei-voințe care, după toate aparențele, este cel mai activ și virulent eu psihologic dintre cei trei trădători pe care îi port în interior: demonul dorinței, reaua-voință și demonul minții.

Lua diverse chipuri, trecând de la un tipar comportamental la altul, dar mereu însoțit de o nemărginită răutate și cruzime, apropiindu-se, așa cum am mai spus cu alte ocazii, de masochism.

Fiindcă nu duce lipsă de imaginație, reauavoință s-a întruchipat în cele din urmă într-o entitate psihologică care m-a luat ca ostatică, eu exprimându-mă în acele clipe precum esența sufletească divină, buddatha. Tot scenariul oniric ulterior s-a desfășurat ca și cum era vorba despre o luare de ostatici!

M-am rugat mult, tare mult m-am rugat Mamei Divine Kundalini să vină să mă ajute și, văzând multa Sa lumină coborând de Sus spre mine, m-am crezut scăpată, dar Lumina nu S-a apropiat de mine. Reaua-voință mă ținea prizonieră lângă sine sub cele mai cumplite amenințări.

M-am rugat atunci cu încrâncenată disperare la Ființa mea Reală interioară, la Scânteia Spiritului Sfânt, cerându-I să se coboare ca să mă ajute și când o altă rază de Lumină a coborât, am tras nădejde că voi fi ușurată de mizerabila povară pe care o căram, dar reaua-voință nu mă slăbea deloc, ascunzându-se în spatele meu și vorbind din umbră prin gura mea, întocmai precum fac cei care iau ostatici, transformându-și victimele în purtătorii lor de cuvânt. Când i-am simțit energia relei-voințe în chakra comunicării, a fost ca și cum înghițisem un litru de catran, atât de toxică și de nocivă este răutatea pentru energia vitală! Astfel a fost că nici Scânteia Spiritului Sfânt nu S-a putut apropia de mine!

Și sub alte amenințări, reaua-voință a cerut manifestarea Tatălui pentru ca negocierile în vederea eliberării mele să se încheie cu succes, după ce mai întâi invocasem și prezența lui Lucifer care, precum au făcut Mama Divină și Spiritul Sfânt, s-a ținut deoparte, fără a interveni ca să mă scape, ceea ce m-a adus în acele clipe cumplite și oribile în pragul celei mai primejdioase disperări și dezolări, fiind înconjurată de forțe divine care nu interveneau pentru a mă scăpa de asupritorul meu!

Așa că, atunci când imensul Soare S-a proiectat pe Cer în această scenă atât de insolită, am nădăjduit sincer că aveam să fiu scăpată, dar nici Tatăl Ceresc nu s-a apropiat de mine. Toate puterile cosmice păstrau distanța față de mine și de energia mentală care mă ținea sub amenințare.

”E limpede că trebuie să fac ceva, Este ceva aici ce trebuie făcut și care ține de mine, ceva ce singură trebuie să negociez cu răutatea asta! toate acestea sunt prea de tot! Dar nu îmi amintesc ce trebuia să fac! Ce am fost învățată oare să fac?”, am cugetat în sinea mea, neputându-mi aminti învățătura ca să exclam după un răstimp: ”Trebuie să râd! Trebuie să fac haz de necaz! Sunt în cel mai cumplit pericol și îndur tot supliciul acesta și acum îmi amintesc căă Tatăl mi-a cerut să râd și să mă veselesc la vederea Sa!

Și când am început să râd, râsul mi-a sunat atât de stingher și de chinuit, de parcă niciodată în viața mea nu râsesem, neavând motive să râd! Dar chiar și așa, energia malevolenței s-a îndepărtat un picuț de mine, lăsându-mă să respir olecuță timp de un singur minuțel, ca să se înfățișeze mai apoi sub altă formă, vorbind în continuare din umbra inconștientului meu și făcându-mă să înțeleg că nu se face primăvară cu un singur zâmbet și că a permanentiza starea de voioșie și de seninătate într-o lume damnată și tragică fără a-L învinui pe Tatăl pentru toată mizeria care se întâmplă în lume este un exercițiu extrem de solicitant care cere multă perseverență, muncă și dedicare. A fi senin și înveselit nu înseamnă a fi nepăsător și indiferent la durerea celorlalți, ci a fi perfect conștient de faptul că toate câte ni se întâmplă sunt efectul acțiunilor noastre pentru care trebuie să ne asumăm răspunderea fiindcă noi și nimeni alții suntem de vină pentru reversul monedei!

Cu alte cuvinte, trebuia să râd ca să mă văd pe mine însămi în acest fel atât de ridicol în care am ajuns, eroina unei tragedii pe care doar EU am creat-o!

feb. 182021
 

<>

Nu pot să cred decît în Dumnezeul ce-ar şti să joace.
Și, când pe diavol mi l-am întîlnit, l-am aflat grav, meticulos, profund, solemn. Era un spirit al împovărării. El face să cadă, de greutatea-i, orice lucru.
Dar nu mânia ucide, ci râsul. Haideţi, asupra spiritului împovărării să-l abatem!

Nietzsche – Așa grăit-a Zarathustra (cap. ”Despre a scrie și a citi”)

Joi, 18 Februarie 2021

Marius,

Am lăsat ziua de ieri să treacă peste experiența din timpul nopții anterioare, lăsându-i și efectul medicamentos să lucreze în continuare în sistemuul meu, calmându-mă și încurajându-mă să cred că într-adevăr voi vedea în curând. Că te voi vedea în curând.

Dar a treia doză de medicament divin nu a mai avut legătură cu tine, ci cu entitatea mentală care, încercuită de jur împrejur de brațele tale, simțindu-ți iubirea curgând spre mine ca apa la moară, a crezut că se va sufoca sub atâta presiune, fugind de lângă tine într-un alt compromis sentimental.

Era după 04:00 când am început să experimentez un fenomen extrem de insolit. Captam un impuls electro-magnetic foarte intens pe șira spinării, în dreptul plexului solar. Nu i-am acordat niciun fel de importanță prima oară, dar cum s-a repetat de câteva ori m-a obligat oarecum forțat să mă trezesc ca să văd ce se întâmplă.

Dar trezinddu-mă, simțindu-mi mijlocul coloanei pulsând și vibrând, am știut din capul locului că eram în lumile interne, însă scena onirică în care participam era cel puțin neobișnuită fiindcă era o scenă de film get-beget. Și nu orice fel de film, ci unul din categoria serialelor ”Anatomia lui Grey” sau ”E.R.”, etc. Era incredibil de multă agitație în jurul meu, iar vederea îmi era numai parțial limpede, motiv pentru care percepeam tot cee mă înconjura într-un fel de joc de lumini și umbre. Percepția senzorială a simțurilor era vizibil diminuată la minim, așa că tot ce percepeam se filtra aproape exclusiv prin simțământ, prin emoție. Însă văzând numeroasele umbre din jurul meu care se foiau și se agitau într-una, mișunând ca într-un furnicar, m-am speriat foarte tare, crezând că eram iarăși prinsă într-o ambuscadă plănuită de inamicul ascuns, propriul ego! Aș fi vrut, deci, să ripostez cumva, să mă ridic de jos unde stăteam întinsă, însă mă simțeam iarăși paralizată.

”Of, grozav! Iarăși sunt prinsă în starea aia mentală pietrificată de frică sau cine știe ce altă porcărie de blocaj de nu mă pot ridica de aici, ieșind în afara lui!”, am cugetat în sinea mea, exprimându-mi sincera frustrare deoarece credeam că era, într-adevăr, vorba despre un atac din interior.

Foiala din jurul meu era incredibilă și, când câteva umbre s-au apropiat de mine, m-am panicat, vrând cu orice preț să resping contactul cu ele, amintindu-mi atât de bine efectul acela dezacordat și dezarmonios pe care contactul cu eurile îl are asupra conștiinței mele. Însă umbrele se comportau într-un mod extrem de ciudat pe care nu mi-l puteam explica și nici nu mă puteam liniști ca să pot observa mai bine împrejurimile și faptele insolite care aveau loc.

A trebuit să fac un real efort de concentrare să observ detaliile contextului oniric în care mă trezisem ca să înțeleg că mă aflam în mijlocul unei scene în care se părea că un grav accident avusese loc, eu numărându-mă printre numeroasele sale victime, în timp ce umbrele din jurul meu erau paramedici, doctori și alte cadre medicale. În acea clipă m-am temut și mai mult în fața unui posibil atac al demonilor interiori.

”Pfoa! Eu scriu despre victoria dobândită duminică noaptea, de Ziua Îndrăgostiților, iar mizerabilul de ego ce face iar? Iar reacționează, opunându-se! Grozav, grozav, ce să zic! Eu scriu despre cum esența mea feminină, eliberată și vindecată, mi-a sărit în ajutor în acea noapte în timp ce eu picasem iar în abis, văzând-o îmbrăcată în cămașa aceea pe care o poartă pacienții în filmele americane cu medici, iar demonul inconștient ce face acum? Normal că își bate joc! Tu faci una bună și demonul minții și reauavoință vin la tine din umbră ca să te înjunghie pe la spate, sabotându-ți tot efortul!”, am continuat să cuget în sinea mea, în timp ce așa-zișii paramedici despre care credeam că erau euri reactive răzvrătite puse pe șșotii s-au apropiat atât de mult de mine că nu am mai putut evita contactul.

Dar când au pus mâinile pe mine și au început să mi se adreseze ca unei victime implicate într-un accident, vorbindu-mi ca niște paramedici reali, am început să experimentez o autentică stare interioară de confuzie. Îmi vorbeau cu calm, însă nu lipsit de glumițe, de bancuri, așa că am continuat să percep totul ca și cum era vorba de o contraforță mentală care racționa batjocoritor la ultimele evenimente petrecute în noaptea de Sfântul Valentin care m-au marcat profund, impresionându-mă într-un mod foarte pozitiv!

”Eu știu că sunt acum în timpul unui vis, dar de ce totul în jurul meu pare ca și cum sunt într-un film? Cât de real este comportamentul celor din jurul meu care pretind că sunt medici! Cât de reale sunt toate aceste senzații pe care le experimentez! Uite cum îmi pot muta privirea dintr-un loc într-altul și cum pot capta atâtea unghiuri, atâtea perspective, de parcă văd prin ochii fizici! Cum de nu rămâne niciun unghi ne acoperit? Cum de sunt toate colțurile și ungherele acestui vis pline de detalii? Cine le pune acolo?”, îmi spuneam, profund impresionată de complexitatea scenelor în care eram implicată care erau copia fidelă și autentică a evenimentelor care se petrec în timpul unui accident, dar și a realității materiale în sine.

”Dar nu vreau să fiu aici! Nu îmi place de aceste umbre! Nu mă pot lăsa păcălită de aparenta lor bunăvoință! Nu știu eu mai bine că și egoul diabolic poate să proiecteze vise extrem de neobișnuite, dar iluzorii? Ba de câte ori nu m-a păcălit înainte eul cu ideoplasticitatea sa și cu imaginația sa! Nu vrau să fiu aici! Vreau să mă trezesc! Trezește-te! Corpule, trezește-te!”

Așa că, atunci când am început să am black-out-uri intermitente în care totul în jurul meu se făcea negru, am crezut cu sinceritate că aveam să mă trezesc în corpul fizic, îndepărtată de acel scenariu oniric pe care nu îl puteam înțelege deloc și din care doream să ies cu orice preț! Dar black-out-urile nu mă îndepărtau de vis așa cum aș fi vrut, ci mă readuceau în el, fiind nimic altceva decât pierderile de cunoștință și leșinurile pe care victimele accidentelor le pot suferi intermitent în caz de răni grave au fost suferite!

”Este incredibil ce se întâmplă acum! Nu mă pot întoarce în trupul fizic! Dacă ar fi fost vorba de implicarea egoului, până acum m-aș fi trzit! De obicei mă pot trezi din influența lui. Pot fugi. Nu neg că are putere, dar este atât de mecanic încât începe să dea erori după erori în construcția onirică! Și cum îi mai place demonului minții să se laude că el s-a aflat în spatele cortinei, proiectând visul! Nu se poate abține! Mereu se desconspiră, trădându-se singur! Dar acum nu pare să fie vorba de așa ceva. Cine mă trage înapoi aici, în aceste scene cu doctori? Cine le proiectează în acest rând și de ce? Nu îmi vine să cred cât de real percep toate aceste detalii, toate pietrele de pe drum în timp ce sunt împinsă pe targa asta de spital pe care sunt întinsă. Despre ce poate fi vorba oare? Încă nu înțeleg ce ar trebui să fac. Să mă opun? Să mă ridic de pe targa aceasta? Sau poate că trebuie să spun ceva, o afirmație sau altceva?”

Dar continuam să mă simt paralizată, stând întinsă pe targa împinsă de paramedicii care continuau să își joace rolul oniric, glumind între ei, agitându-se și foinddu-se și continuând să îmi dea impresia că erau umbrele batjocurii, ale ironiei, ale sarcasmului și ale releivoințe din inconștientul meu.

”Unde sunt acum?”, am întrebat pe cei din jurul meu și când am fost săltată în sus chiar în acea secundă, am crezut sincer că banala mea întrebare mă descătușase din paralizie, ridicându-mă în aer și scăpându-mă din temnița mentală de piatră în care mă simțeam îmbuteliată și captivă, fără să îi fi cunoscut, însă, originea. Dar nu fusese vorba despre nicio eliberare a minții. În fapt, paramedicii săltaseră targa în sus ca să mă pună într-o ambulanță, iar mișcarea aceasta a fost una din cele mai autentice senzații experimentate vreodată. Cu adevărat mărturisesc că, deși eram conștientă de faptul că eram în interiorul unui vis, nu puteam face diferența dintre percepțiile senzoriale fizice de cele non-fizice, atât de incredibil de asemănătoare au fost stările de conștiință experimentate în acea noapte!

Tot cee am simțit din acea clipă până aproape de finele acestui scenariu oniric a fost atât de straniu fiincă pe tot parcursul următoarelor scene aam fost realmente convinsă că retrăiam, într-un mod foarte conștient, dar foarte insolit, perioada de spitalizare de o lună de la sfârșitul anului 2013, după ce am suferit atacul cerebral. Accidentul care provoca atâta agitație și foială în jurul meu era chiar accidentul meu cerebral. Nu mai existau alte victime în juurul meu în afara mea. Totul se petrecea din cauza mea, iar eu eram personajul principal al propriei drame. Mă trezisem într-un episod de serial cu medici în care ei, fiind personajele principale, fuseseră înlocuiți de mine care mă transformasem din personaj secundar în personajul principal al dramei. În serialul ”E.R.”, George clooney și alți actori interpretează rolurile principale, dar rolul lor nu ar aavea niciun pic de sens sau de necesitate de exprimare fără zecile și sutele și miile de personaje așa-zis secundare și episodice personificate de pacienții lor. În fapt, absolut fiecare episod de serial este plin de personaje principale deoarece fiecare personaj secundar este eroul propriei drame în care medicul care îl tratează joacă numai un rol episodic. Dar cine este acela care, în cadrul unei companii care produce filme, decide caracterul de principal sau de secundar al unui personaj? Și cine era acela care, în timpul visului meu, decidea că eu sunt personajul cu cea mai vădită importanță pentru producția încununată cu succes pentru regizor care canaliza întregul arsenal de resurse ale companiei pentru rezolvarea cazului meu? Deci cine era acela care vroia să îmi demonstreze că meritam efortul de a fi ajutată și salvată din acele împrejurări în care mă trezisem?

”Nu pot crede cât de mult seamănă ce simt acum cu ce am simțit în timpul accidentului cerebral! Toate plimbările acelea cu ambulanța așa s-au simțit, cum simt toate acestea acum. Stau întinsă pe o targă într-o ambulanță și îmi amintesc atât de bine că într-o ambulanță eu mi-am pierdut voința și puterea de a lupta. În acea ambulannță care m-a dus la Institut am văzut acel afiș lipit pe ușa mașinii. A fost ultimul lucru pe care l-am văzut în urmă cu 7 ani. Și uite camera aceasta în care m-au adus asistenții medicali! Zău dacă nu este copia identică a salonului în care am fost internată la Victor Babeș! Uite până și frigiderul din cameră! Oare ce s-o fi întâmplat cu femeile aalea două care vorbeau cât era ziua de lungă despre mâncare în timp ce eu îmi voman și viața din mine pe patul alăturat? Și până și vederea îmi este ca atunci, până să o pierd! Dar oare de ce mă duc medicii la subsol? Nu îmi amintesc ca acest lucru să se fi întâmplat în urmă cu 7 ani. Eram sigură! Eram sigură că toată manifestarea aceasta era influențată de inconștientul meu! Nu vreau să mai fiu aici! Dar ce să fac și ce să spun? Care este sennsul tuturor acestor lucruri?!”

Atunci am început și eu să mă foiesc și să mă agit, vrând nu numai să mă trezesc, dar mai ales să evit de a mă lăsa păcălită de toate acele emoții care îmi erau răscolite în mod vădit intenționat cu un scop pe care nu mi-l puteam explica.

”Scoateți-mă de aici! Nu mă duceți la subsol! Vreau afară! Duceți-mă afară!”

Desigur, nu îmi aminteam că multe teste și proceduri medicale fuseseră efectuate în atâtea spitale și secții diferite încât trebuie să fi fost inevitabil să nu fi pătruns și în zona de subsol a unei astfel de instituții, însă eu asociam subsolul cu locul infernal în care am avut contact cu umbrele inconștientului meu. Și nu eram departe de adevăr fiindcă spre morga spitalului eram condusă, morga simbolizând mormântul inconștientului din care trebuie dezgropate toate cadavrele și osemintele trecutului pentru a fi incinerate în scrum și cenușă prin forța de purificare a Mamei Divine Kundalini. Cadrele medicale care mă supravegheau s-au îngrijit să mă scoată afară precum le cerusem, simțindu-mă deja claustrofobică, dar nu fără a-mi sugera, cu multă emfază, că drumul până la subsolul spitalului era de neevitat și extrem de necesar de urmat.

Eu însă nu mai puteam suporta nimic din toate acestea, în ciuda faptului că începusem să înțeleg semnificația tainică a scenariului la care eram supusă.

”Este limpede că, din cauza stimulilor care vin din exterior spre mine, de la targa asta, de la medicii ăștia un pic cam răutăcioși și neînțelegători, de la saloanele de spital și de la agitația pe care o simt în jurul meu care îmi amintesc de atacul meu cerebral că trebuie să accesez ba un blocaj mental, ba o emoție, ba o stare de conștiință care îmi va induce un fel de revelație. Trebuie că Ființa mea Reală Interioară regizează tot acest context pentru ca eu să devin conștientă ba de o greșeală pe care am făcut-o sau pe care o fac, ba de un comportamennt pe care să îl adopt, fiindu-mi de ajutor. Dar oare trebuie să fac ceva acum? Nu știu, dar tot nu îmi place răutatea acestor umbre și nu mă simt în siguranță lăsată pe mâna lor!”

Așa continuam să reflectez în timp ce umbrele din jurul meu mă duceau afară și, scoasă afară, am pătruns în bezna nopții. Dar nu m-am speriat mai cumplit decât în alte rânduri în timpul cărora umbre în care nu îmi permiteam să am încredere mă conduceau în întuneric. De cum am pătruns în zona exterioară a spitalului, stând întinsă pe targă și privind în sus, am văzut imensul soare proiectat pe bolta cerească a universului interior. Și de-abia atunci, de-abia atunci, netrebnica de mine, mi-am adus aminte de Dumnezeu! De ce, fiind noapte, am am asociat imensul astru cu soarele, iar nu cu luna când logica dictează că ar fi avut mai mult sens să fie vorba despre lună? Nu pot explica de ce, însă eu nu uitam că toate câte mi se întâmplau aveau un caracter simbolic, inclusiv întunericul nopții în care ieșisem!

Cât am vrut atunci ca Soarele să se apropie de mine ca să mă ridice de pe acea targă, îndepărttându-nă de umbrele personificând cadrele medicaaale, trecătorii curioși, inocenții by-standers și nu numai, personaje secundare și episodice în drama vieții mele, personaje fără formă, fără chip și fără importanță pe care ar fi trebuit să le uit de acum mult timp, azvârlindu-l amintirile la crematoriu, dar pe care am ales să le fac vecini de salon cu mine.

Și cum am devenit în acel moment conștientă, atât de conștientă de faptul că toată agitația din jurul meu erra propriul zgomot mental. Era însăși importanța pe care eu o acord tuturor lucrurilor, chiar și celor lipsite de importanță. Era expresia modului cum privesc uneori lucrurile, exagerându-le, hiperbolizându-le și dramatizându-le. Eu eram, în acele clipe, acel crâmpei de suflet care se trezea, devenind conștient de sine, în interiorul reginei dramei (drama queen).

Atunci am strigat la Tatăl Ceresc, cerându-I să mă ajute, să mă scoată din acel blocaj mental care mă paraliza, dar Soarele nu S-a apropiat de mine, așa că L-am implorat, însă tot nu S-a apropiat, așa că L-am implorat cu multă ardoare și apoi cu disperare, dar nimic! Tatăl Ceresc era chiar deasupra mea și nu făcea nimic să mă ajute!! Am făcut gesturi, rugăciuni, semne și tot nimic. Însă vedeam foarte bine că, în orice direcție mă deplasam, împinsă de asistenții medicali, Soarele din Cer mă însoțea peste tot, schimbându-Și poziția pe bolta cerească în funcție de traseul urmat de mine. El era mereu cu mine, însă eu nu pricepeam deloc ce și cum trebuia să procedez ca să mi-L apropii pe Tatăl.

Rugăciunile nu au funcționat, așa că am intonat mantrele cunoscute și învățate de-a lungul anilor, însă nimic nu s-a întâmplat (nu neg că le intonam mecanic, fără să îmi implic sufletul în proces). Adoptând atitudinea disperării nu a mers nici atât, iar când am început să strig mantra ”Da-Da”, sugerând o atitudine pozitivă de copil și de inocență, mai-mai că i-am auzit pe cei din jurul meu vociferând și foindu-se mai tare!

”Ce să fac? Ce să fac? E clar că trebuie să accesez o anumită emoție vibrațională pe care trebuie să o adopt în fața Tatălui Ceresc, dar nu îmi pot da seama ce trebuie făcut!”

Marius, trebuie că îți amintești de actorul Jim Carrey și de grimasele lui caraghioase din filme, dar mai ales sper că îți amintești de modul în care se schimonosea, prea puțin hazliu, când își punea masca aceea verde, transformându-se în personajul odios din filmul ”Masca”. Acum încearcă să îți imaginezi că, tiimp de câteva clipe, m-am schimonosit în același fel caraghios, încercând să frunzăresc în catalogul intern de emoții, de sentimente, de atitudini, de gesturi și de stări de conștiință ca să găsesc cea mai potrivită variantă de comportament pe care să îl adopt astfel încât să mi-L apropii pe Dumnezeu care se afla atât de aproape, dar pe care Îl simțeam atât de distant. Nu am crezut că așa ceva ar putea fi posibil, anume să intru în pielea a nu-știu-câtor euri și emoții la fiecare secundă. Dar nimic nu funcționa!

Însă când pe bolta cerească a apărut un astru de culoare roșie, alăturându-se Tatălui și știind semnificația sa, ceva miraculos s-a întâmplat cu mine!

Am început să râd, Marius! Am început să râd în hohote, zicând mereu ”îmi pare rău, îmi pare rău”, căindu-mă și râzând și mai zgomotos, comportându-mă ca un actor care, în plină scenă tragică, își uită replica și, strâmbându-se în fața camerei și a regizorului, creează un moment cunoscut sub denumirea de ”bloopper”! Și cu cât râdeam mai mult, cu atât mai repede agitația și forfota din jurul meu se îndepărtau de mine, lăsându-nă în pace, cu adevărat în pace! Eram atât de amuzată încât nici nu mi-am dat seama când mi-am ridicat brațele care până atunci fuseseră paralizate și inerte, întinzându-le spre astrul roșu care era Ființa reală interioară, Maestrul meu, dar mai ales către Soare pe care L-am atins, cuprinzându-L în palme!

Cum eșuasem până atunci în toate încercările și eforturile mele și cât de simplu a fost, în cele din urmă, să mă apropii de Dumnezeu! Râzând, veselindu-mă și făcând haz de necaz! Nu greșisem în timpul acestei încercări, percepând formele din jurul meu ca aparținând ironiei, sarcasmului, batjocurii, releivoințe, etc., însă regizorul acestor scene (Ființa), putându-le controla, le-a dat o formă de expresie mai puțin malițioasă și agresivă pentru ca eu să învăț o lecție extrem de prețioasă despre importanța pe care o acord lucrurilor! Trezindu-mă, prin urmare, într-un mod atât de minunat și de sugestiv că fac această greșeală, m-am rușinat și jenat nespus de mult, înțelegând că, de-ar fi să văd în alt om același defect, nu mi se va mai permite să-l judec, spunându-i prea fățiș că acordă prea multă importanță anumitor lucruri, exagerându-le și dramatizându-le, fără a fi cercetat cauza reală a suferinței seamănului meu!

Au nu au fost dozele acestea de calmante dovada vie că, până la urmă, chiar fac din țânțar armăsar în legătură cu situația de acasă, consumând prea mult timp și energie rumegând această problemă, resurse ce ar trebui canalizate către decriptarea infrastructurii orașului babilonic, cel indicat la începutul nopții?

Dar cum din noaptea de Sfântul Valentin încoace am mai surprins un alt sens simbolic al celor petrecute în acea noapte, voi lăsa și interpretarea altor posibile înțelesuri ascunse ale celor descrise mai sus pentru altădată.

ian. 312021
 

Duminică, 31 Ianuarie 2021

Nota aceasta am să ți-o adresez ție, Marius, fiindcă persoana ta a fost implicată mai mult decât în visul descris anterior acestei note.

S-a petrecut în noaptea dintre vineri și sâmbătă. Nu îmi amintesc dacă visam altceva înainte, însă s-a iscat din senin un festival de filme de scurt metraj, ca să îi spun așa. Mai multe vise foarte scurte, de 1-2 minute, au început să se deruleze în ochii mei. Nu voi mai descrie conținutul lor, dar nu voi ezita să spun că erau nemaipomenit de haioase, dezvăluind scene de viață în care eu și Măria-Ta eram implicați. Ultima secvență a fost atât de amuzantă că m-a făcut să mă agit în timpul somnului, pregătindu-mă de trezire. Pe fundalul acestei succesiuni de clipuri onirice foarte scurte am observat prezența Soarelui, în sensul în care imaginile acelor scene se suprapuneau imaginii Soarelui, determinându-mă să cred că toate îmi erau dezvăluite cu permisiunea și din bunăvoința Tatălui Ceresc. Dealtfel, toate scenele aveau acea textură vizuală atât de deosebită, specifică transmisiunilor celui de-al 3-lea ochi, motiv pentru care am acordat o atenție mai mare conținutului acestora spre a-l memora ca să pot reflecta în mod autentic la mesajul întregului episod.

Cum ți-am spus, ultima parte a fost atât de haioasă, cu toate că nu îmi permit să descriu detaliile acelor fapte care aveau loc în ea. Destul de știut este că, stând în genunchi în fața mea, iar eu ținându-mă cu mâinile de grilajul unui gard ca să îmi păstrez echilibrul, îmi furai tot pământul de sub picioare, cu toate că, fie vorba între noi, aduceam mai mult a o micuță maimuțică decât a gimnastă.

După aceasta vocea ta s-a auzit în spațiul eteric, vorbin ca și cum puneai o întrebare într-un forum de tipul Q&A și spunând astfel: ”Dacă ea nu mai are păr pe ea, atunci de ce se numește relația bărbatului și a femeii?”

Nu vreau să scriu despre semnificația cuvintelor tale, e prea de tot să povestesc aici despre absolut toate procesele mele de conștiință și despre toate defectele mele de caracter. Unele sunt atât de absurde și de ridicole încât nu merită efortul de a le descrie.

În fine, conștiința îmi era concentrată la conținutul acestui festival delicios de scene când am început să aud o foșnăială puternică, fără să înțeleg de unde vine. Dar, pentru că nu s-a oprit, m-a făcut să mă trezesc în planul material. Zgomotul venea de la papucii bunicii care se trezise pentru obișnuita plimbare nocturnă. Cât m-am necăjit din această cauză întrucât mi-ar fi făcut multă plăcere să mai ”vizionez” și alte secvențe cu noi, crezând că bunica mă trezise din acest episod oniric atât de drăgălaș. Dar reflectând mai profund asupra lucrurilor, mi-am dat seama că scopul transmisiunii fusese ușor diferit. Cunoscând din timp că foșnăiala din cameră avea să mă trezească în mod inevitabil, Tatăl Ceresc S-a îndurat de mine, binevoind să îmi permită să văd înșiruirea de clipuri CHIAR în același timp în care bunica se trezea, trezindu-mă și pe mine, astfel încât conflictul să se diminueze, iar iritarea, enervarea, stresul, nervii, furia, frustrarea, supărarea, etc., să nu ia amploare! Deci, în loc să mă trezesc plină de nervi, m-am trezit cu zâmbetul pe buze. Era 04:00.

Câtă nevoie am avut de acest act de milostivire de la Tatăl Ceresc în acea noapte în care bunica m-a trezit de alte 2 ori după aceea! Dimineața am fost atât de obosită că mi-a țiuit urechea stângă toată ziua. Dar când, în timpul serii, citind o veche scrisoare datând din 2019, am auzit următoarele cuvinte pe care sufletul tău mi le spusese atunci și având legătură cu ultima scenă din visul din noaptea precedentă, dar și cu conflictul intern pueril pe care îl manifest săptămâna aceasta în legătură cu niște chestiuni ridicole și jenante, m-am lăsat să alunec cu capul pe pernă, înnăbușindu-mi hohotele de râs căci uite cum mi-a spus sufletul tău în urmă cu mai bine de un an:

19 Septembrie 2019

(…) obținut iertarea în numele tău de la Tribunalul Divin. Numai pentru simplul fapt că am înțeles că tu ești foarte asemănător mie în esența ta. Dar vezi tu, ursitul meu, eu știu foarte bine că îmi voi recupera vederea când te voi cunoaște, când voi ști cine ești. Nu mai pot să rabd așteptarea fiindcă vreau să fac ceai pentru tine, să îți fac supă și tocăniță, să îți tricotez ciorapi și pulovere, să îți cos pantalonii și cămășile, să mătur prin casă și să scutur așternuturile după ce am stat tolăniți în pat ore în șir, zi de zi, îmbrățișați unul într-altul. Vreau să fiu femeie ( a ta ) și să te iubesc. Cu toate că, de când a dat în toamnă, aduc mai mult a maimuță decât a femeie, la care sufletul tău mi-a zis deunăzi: ”Sunt prea bătrân să îmi mai pese de unele din aceste lucruri, de părul de pe picioarele tale și așa mai departe.”

ian. 072021
 

<>

Joi, 07 Ianuarie 2021

Ursitule,

Aseară nu am mai vrut să ies pe balcon la ora 21:00 pentru obișnuita așteptare în frig și în zgomot pentru a te întâlni. Vroiam să mă răzbun astfel pe tine, nădăjduind că tu poate ai fi venit și ai fi așteptat o vreme pentru ca Julieta să nu iasă pe balcon în întâmpinarea lui Romeo al său pentru ca și acesta să cunoască ce înseamnă atâta așteptare! Se făcuse aproape de ora 20:00 și nu mă mobilizasem încă, nu mă îmbăiasem și nu mă îmbrăcasem cu pijamalele mele de întâlnire încă. Lucram la ceva de mână sau, mai degrabă, stricam un lucru de mână, deșirând o lucrătură tricotată de mama în urmă cu un an sau doi. Începusem să îi fac de petrecanie de marți seara tot de dragul de a-mi vărsa nervii pe ceva, răzbunându-mă. A venit Noul An și tot ce vreau pentru acest an este să ies la lumina soarelui, să mă plimb ca să mă dezamorțesc și să te ascult pe tine istorisindu-mi versiunea ta de poveste. Cum era de așteptat, sufletul se zbătea în interior căci o anumită dozăă de mustrare de conștiință îmi inunda inima aseară, reflectând în gând în felul următor: ”și dacă greșesc comportându-mă ca un copil răzgâiat acum? Nu dau dovadă de imaturitate? Nu mă împiedic eu acum pe ultima sută de metri?”

Cugetând astfel, m-am rugat Tatălui Ceresc în gând, zicând astfel: ”Tată Ceresc, dacă trebuie să mă ridic din acest loc ca să mă pregătesc pentru întâlnirea de la ora 21:00, atunci fă ca firul pe care îl deșir să se rupă în curând. Și de vei face așa, nu va însemna doar că trebuie să mă pregătesc, ci și că firul poveștii scrisă de mine despre cum mi-am întâlnit ursitul din vise se va încheia în curând!”

Împletitura mamei era lucrată din două culori pe care le deșiram. După ce mi-am încheiat rugăciunea, unul din fire s-a rupt după al doilea rând deșirat, iar al doilea fir s-a rupt după alte două rânduri, deci la nici 3 minute după ce îmi încheiasem rugăciunea! Dar nu ”rupt” descrie ce se petrecuse cu firul căci în timpul deșiratului nu simțisem rezistență în fir ca să se rupă! În fapt, firele erau tăiate! Trebuie că le tăiasem când deșirasem o altă parte a lucrăturii în timpul zilei anterioare, dar de unde să fi știut că întreruperea aceasta din fir să fi urmat CHIAR ATUNCI, chiar după ce îmi încheiasem rugăciunea ce conținea condiții atât de specifice? Era limpede pentru mine că rugăciunea mea nu fusese concepută propriu-zis de minte, ci plasată în mintea mea ca să se potrivească cu contextul, sincronizându-se cu detaliile acestuia. Efectiv, nu aveam de unde ști că firele erau tăiate chiar la rândul următor fiindcă sunt oarbă și nu văzusem sau simțisem nimic în legătură cu asta ca să falsific rezultatul rugăciunii mele, rupând firul de una singură și în mod deliberat dintr-un impuls inconștient, mânată de dorința ca lucrurile să se potrivească! Deci, cine mi-a plasat rugăciunea în minte și cine a repetat-o după aceea ca după dictare, cunoscând din timp ce avea să urmeze în vontinuare? Eu numesc această voce din urmă vocea intuiției, vocea Tatălui Ceresc din fiecare dintre noi, vocea Aceluia care cunoaște adevărul cu precizie de milisecundă. .

Cu un astfel de răspuns primit aproape instant este de la sine înțeles că m-am grăbit să te onorez cu prezența mea pe balcon ca să nu fii lăsat să aștepți o mironosiță mofturoasă și plină de ifose, dar timpul alocat așteptării se scurse până la ultima secundă, întorcându-mă în casă și dormind zbuciumat și chinuit până în această dimineață, însă nu cu tot atâta tristețe întipărită în inimă întrucât cuvântul Tatălui de aseară mi-a promis că anul 2021 este anul în care mintea mea va fi spulberată, bulversată și șocată căci va fi pusă față în față cu adevărul!

Prima treaptă a scărilor care duc la adevăr am urcat-o în această dimineață când am adormit iarăși în jurul orei 09:15 în dormitorul părinților mei. Ce mi s-a întâmplat în următoarea oră în Universul interior a fost un spectacol cosmic sublim, magic și magnific!

Eram împreună cu alți oameni pe ceea ce părea a fi o navă spațială, deși se înfățișa relativ rudimentar. Sau poate că nu eram eu atentă la detaliile legate de tehnologii, etc.? Și ce interes să fi manifestat pentru împrejurimi când în fața ochilor mei se desfășura ceva nemaipomenit de minunat? Împreună cu ceilalți alături de care stăteam într-un fel de balcon deschis priveam la bolta cerească întinsă în întregul spațiu cosmic. Și ce am văzut desfășurându-se în Cosmos era de o frumusețe rară și nespus de vividă căci Soarele, Luna, Stelele și o multitudine de alte corpuri luminoase se înălțau și circulau peste tot în spațiu! Un lucru mai mult decât oricare altul îmi atrăsese atenția, frapându-mă, anume faptul că nu un singur Soare strălucea pe bolta cerească, ci mai mulți Sori. Nenumărați Sori neîndoielnic Divini călătoreau în spațiul cosmic și, cum se apropia unul de noi, ne bucuram ca niște copii mici, cu toate că niciunul din noi nu capta sensul profund al înlănțuirii acestor Sori unul după celălalt ca într-un dans de mărgele pe un șir de mărgăritare. Era splendid, în orice caz!

Dar, mai apoi, am simțit în interiorul meu un fel de chemare, de invitație de a mă separa de grup și de a mă îndrepta către un alt balconaș izolat. M-am îndreptat într-acolo, simțind că acea chemare venise de la unul din Sori despre care eram convinsă că era Tatăl meu care se află în ascuns. M-am oprit în dreptul balustradei ca să văd cum unul din acei Sori se rupse din șirul de Sori, apropiindu-se de mine. La început fusese galben și strălucitor precum aurul, dar la jumătatea ddrumului și-a modificat coloritul, devenind argintiu. (Semnificația simbologiei onirice a aurului și a argintului am trecut-o la sfârșitul scrisorii mele.) Când, în cele din urmă, Soarele a fost chiar în dreptul meu, m-am fâstâcit și m-am emoționat foarte tare întrucât nici nu știam cum să mă comport, nici cum să vorbesc în așa fel încât să nu mă fac de rușine. I-am pus atunci Tatălui Ceresc aceeași întrebare pe care i-o pusesem în urmă cu aproape două săptămââni, pe 26 Decembrie 2020, anume : ”Când îmi vei reda vederea?”, dar amintindu-mi că mai întrebasem acest lucru o dată și amintindu-mi și răspunsul Tatălui de atunci, m-am retras câțiva pași în interiorul balconului, jenată și rușinată că prea sun ca o moară hodorogită! Borbeam cu vocea inocenței de copil ce aparține esenței divine, iar bocea îmi sună cristalină, limpede și deosebit de sinceră, zicând Tatălui astfel: ”Să se facă Voia Ta! Să se facă Voia ta!”, ca și cum îmi regretam felul insistent și pisălog de a fi, bătându-L la cap pe Tatăl cu revendicările mele, părându-mi rău și vrând să le corectez, ascunzându-mă în colțul pisicii. Atunci o voce de bărbat nici prea tânăr, nici prea vârstnic se auzi din interiorul Soarelui, chemându-mă iarăși în fața Sa și vorbindu-mi astfel:
– Desigur, pe toate aceste lucruri pe care le ceri Mi-ar fi fost ușor să le înfăptuiesc, dar aș fi putut oare să ți-l aduc pe el fără să îi fi povestit tu înainte despre tine, la câte nelegiuiri ai făcut?
– Am scris bine atunci? L-am întrebat pe Tatăl căci înțelesesem că despre confesiunea mea scrisă în aceste zeci de scrisori pe care ți le-am adresat la indicația Tatălui, ursitule, mi se vorbea în acele clipe.
– Nu, nu ai scris bine pentru că ai pierdut mult timp încercând să explici concepte pe care să le echivalezi în limba ta din engleză și pentru că, în plus, ai căutat să umpli spațiul gol din cunoștințele tale cu citate. Și mai este ceva, însă în acel moment Tatăl nu îmi mai vorbi, arătându-mi în conștiința mea o altă greșeală pe care o comisesem prin intermediul unui simțământ foarte intens la care voi reveni în curând. ”Dar pentru că ai scris, ți-ai anunțat candidatura la postul de adept”, îmi mai aduse la cunoștință Logosul Solar. Haidem acum să pornim pe cale, le spuse Tatăl celorlalți aștri solari, ca și cum mai aveau și alte vizite de făcut trecute în agenda Celestă, îndepărtându-se de mine și lăsându-mă să reflectez la sensul tainic al cuvintelor Sale.

Când m-am trezit, m-am trezit în cel mai minunat mod posibil, alunecând printr-un fel de tunel până în corpul fizic, ca și cum mă întorceam în lumea materiei dintr-un loc aflat la o distanță foarte mare de aceasta, de pământ. Rareori mi s-a întâmplat să simt că revenirea în corpul fizic să dureze atât de mult!

apr. 022020
 

<>

Joi, 2 Aprilie 2020

Ursitule,

Aseară nu am mai ieșit pe balcon ca să te aștept, om trimis de Dumnezeu ca să mă vindece. (oare eu aș putea, în vreun fel sau altul, să te vindec la rându-mi?!) Am chibzuit că ar fi fost prea din cale-afară să se petreacă minunea taman în ziua de 1 Aprilie, Ziua Păcălelii! Fără urmă de îndoială că povestea despre cum m-am vindecat de orbire în felul miraculos în care se va întâmpla merită istorisită umanității întregi, dar a-i spune cuiva că s-a petrecut taman de Ziua Păcălelii ar putea provoca hohote isterice de batjocură, de luare în râs, iar toată istorisirea de față ar putea lua cu nespus de multă ușurință iz de farsă și de păcăleală. Dacă, totuși, ai fi venit, m-ai fi prins tare, tare ostenită, adormită, mută, prea puțin încântătoare pentru ochi și ureche.

– Sunt tare morocănoasă, i-am spus Tatălui din inima mea. Voi pierde puncte dacă amân întâlnirea cu el pentru săptămâna următoare, dacă azi aleg să nu mă dichisesc de dragul lui? Unde mă aflu pe o scară de la foarte prost la foarte bine? am întrebat, așteptând după aceea manifestarea unui mesaj ca răspuns la această chestiune care mă preocupă teribil: unde mă situez pe acest drum de vindecare și de întoarcere la Divinitate, mai ales acum, în aceste vremuri înfiorătoare de criză mondială datorată pandemiei cu Coronavirus care ne face pe atâția dintre noi să stăm pironiți locului cu respirația întretăiată, literalmente! Cum să nu îmi fi luat gândul de la întâlnirea noastră din fața balconului meu când nu mai avem voie să mai ieșim din casă fără declarație semnată pe proprie răspundere că urgența care ne-a scos din casă chiar este…știi tu… o urgență reală? Ce-ai să scrii tu pe declarația ta? ”Domnule polițist, subsemnatul, Miuriel, declar pe proprie răspundere că am ieșit din casă pentru a mă duce la balconul iubitei mele ca să își recupereze vederea. Nu durează mult! În 15 minute sunt înapoi acasă!” Numai de-ai fi acasă în această perioadă! Numai de-ai avea un cățel! Numai de-ai fi taximetrist! În oricare altă zi acest scenariu nu ar fi părut deloc ridicol, dar în vremea blestematei acesteia de pandemii înseamnă altceva, iar să se fi întâmplat chiar de Ziua Păcălelii… Vezi cât este de ușor să te dai bătut, cuprins de deznădejde?! Vezi de ce m-a povățuit sufletul meu să subțiez învelișul înciudării? Doamne Mare, ce ciudă îmi este pe tine că nu ai venit mai devreme, măcar cu o lună sau două în urmă, înainte să se fi stârnit toată drama aceasta mondială! Și, Doamne Mare, cât de norocoși suntem că sufletelor noastre le este permis să se întâlnească în vise!

Realmente, trebuie să atașez imaginea scanată a răspunsului Tatălui manifestat în dimensiunea materială care îmi umplu inima de bucurie și îmi produse zâmbete largi de mulțumire și de gratitudine! Acest prim răspuns a avut și o continuare, citată mai jos:

”Cu atâtea vești neplăcute, cu toate nesiguranțele astea, atunci când toți suntem egali în fața bolii, măcar să îmi iau porția de bine. Pentru că e greu să ne gospodărim acum, însă dacă nu rămânem sănătoși psihic, nu mai ieșim din romanul ăsta neterminat. Și iar mă gândesc la ce spunea Nichita Stănescu: „Timpul este precum un lup devorator.” ” (Anonim)

”Suntem bine! Suntem bine!” am repetat de câteva ori în sinea mea, bucurându-mă ca un copil mic aflând că Tatăl nu avea să mă depuncteze pentru alegerea mea de a amâna momentul vindecării mele și întâlnirii cu tine. ”Știam că Tatăl nu este absurd! Și nici ridicol în cerințele Sale!” Nu sunt nici isterică, nici panicată în legătură cu această pandemie, dar nici nu am adoptat dogma teoriilor spirituale de tip new-age care afirmă, printre altele, că trezirea conștiinței Divine din interiorul tău va fi ca și cum ai câștigat marele premiu la loterie! Un astfel de eveniment, zic acești oameni, te va scuti de orice suferință posibilă, nicio boală sau nenorocire nu te va mai atinge, nicio molimă, niciun dezastru, nicio criză fiindcă, mai spun ei, Dumnezeu nu te vrea decât fericit, mulțumit, ghiftuit și îndestulat, fără să specifice mai limpede, pe înțelesul tuturor, că toate acestea au un preț în Univers. Și tot ei mai spun că trezirea conștiinței îți poate aduce atât de multe beneficii, inclusiv locuri de parcare formidabile la ieșirile în oraș. Mă scuzați, dar pe mine continuă să mă bâzâie și acum muștele, cu tot cu sufletul meu trezit și tot așa! Mie îmi par toate aceste lucruri o risipă inutilă de dharma, o consumare a capitalului cosmic pe lucruri de nimic. Propriul suflet m-a sfătuit să nu îmi cheltuiesc răsplata pentru faptele mele bune ca să obțin pufuleți gratuiți de la Cosmos, ci să investesc capitalul cosmic în lucruri de importanță pentru Ființa interioară! Mai mult decât atât, sufletul meu este de tradiție veche, acceptând suferința ca o unealtă necesară de purificare a egoului. Vreau să spun, prin toate acestea, că nu mă număr printre cei care se mint singuri, afirmându-și astfel de lucruri: ”Am făcut atac cerebral deja! Sunt orb, sunt surd, sunt paralizat sau tocmai m-am vindecat de cancer sau de leucemie. N-are cum ca Dumnezeu să mă mai treacă printr-o nouă suferință! Nu mă pot îmbolnăvi de acest virus! Mie nu mi se poate întâmpla așa ceva! Este imposibil! Dumnezeu nu poate fi atât de crud!” Cruzimea lui Dumnezeu nu are nimic de-a face cu păcatele noastre infecte de care ne facem vinovați până în măduva noastră osoasă îmbolnăvită, în pofida faptului că atâția lansează publicului larg teoria potrivit căreia Dumnezeu vrea să ne transforme într-o adunătură de hippioți fără discernământ care cred că nimic rău nu li se mai poate întâmpla în viață. Deci, dacă Tatăl m-a trecut deja printr-o mare suferință, aceea a atacului cerebral și a orbirii, nu înseamnă că sunt scutită de suferințe adiționale! Nici măcar faptul că mă aflu aproape de finele plății datoriei mele karmice nu îmi garantează fericirea fără limite după aceea! Cât efort presupune, Doamne Mare, să rămâi conștient și prezent, vigilent și alert în momentul fiecărei clipe!

Remarcând apoi că răspunsul Tatălui fusese formulat la plural, (”suntem bine”) , am intuit că a fost pentru sufletul meu o indicație clară a faptului că mi se confirma, o dată în plus, că povestea despre ”noi”, scrisă în rândurile prezente, e validată de puterile Cerului ca având sens și importanță pentru Tatăl, numai să ne păstrăm sănătatea psihicului în aceste timpuri de mari încercări în care toți suntem egali în fața bolii, perioadă în care, totuși, să facem tot efortul de a nu pica în extrema negativismului! Ideal este să devii conștient că există atât binele, cât și răul, fără a cădea în niciuna din extreme, fiind ba prea pozitiv, ba prea negativist! Calea de mijloc este cea mai bună. Strașnic umor are Tatăl care se află în ascuns, sugerând o doză de pozitivism în aceste timpuri de restriște când numai ieșit pozitiv nu vri să fii, oriunde în lume ai trăi! Dacă îndemnul Tatălui nu ar fi acesta, atunci de ce mi-ar fi trimis două indicații prin care ne povățuiește să ne luăm porția de bine, măcar prin zâmbete, în clipa prezentă în care trăim, oricât de tragică este peste tot în lume? Nu este acest moment cel mai bun timp pentru citit, pentru studiu, pentru meditație, reflecție, introspecție și auto-observare? Și nu este momentul prezent cel mai bun pentru a face recapitularea finală la cele scrise de mine pentru ca romanul acesta să nu rămână neterminat? Cum să nu fie necesară o recapitulare când inima mea cunoaște că mult nu mai poate fi până ce ne vom vedea în persoană? Și cum să mă fac de rușine când va veni timpul să dăm proba orală la acest examen la care nu aș vrea să pic (te rog, citește ”n-aș vrea să leșin de emoție în brațele tale”), când tu îmi vei spune că mă iubești, iar eu ce îți voi răspunde în schimb? Ce voi zice? Și de unde știu că mult nu mai este? Sau de unde știu pentru ce să zâmbesc, cu atâtea vești proaste bombardându-mă din toate direcțiile? Mi se trage de la natura mea interioară care vede detaliul ascuns în manifestarea răspunsului care mă determină să îmi pun un milion de întrebări complementare. De exemplu, de ce Tatăl mi-ar fi trimis acest mesaj, ”suntem bine”, atașat unei imagini care surprinde 3 ouă într-un bol, formând o față zâmbitoare, atâta vreme cât eu sunt oarbă, mai ales după ce mă plânsesem într-o epistolă anterioară că eu nu sunt capabilă nici măcar să fierb un ou? Nu înseamnă, prin urmare, acest mesaj atât de banal în aparență, că Tatăl îmi promite vindecarea de orbire ca să pot și eu, în sfârșit, să fac ouă ochi la aragaz și că, dacă Tatăl mi-o promite, atunci am motive multe și întemeiate pentru care să zâmbesc? Să zâmbim? Să mulțumim?

Nu vreau să trec cu vederea nici parafrazarea lui Nichita Stănescu din textul citat anterior, ”Timpul este precum un lup devorator”, care pare-mi-se că mă înștiințează că epistola cu titlul ”Nu simți că, dacă pier, te las săracă?”, în care m-am confesat în legătură cu suferința și umilința la care am fost supusă de către semenii mei, numiți în textul respectiv ”gura lupilor”, umanitate pe care trebuie să o iert, a atins coarde vibrante în Cosmos! (sau a atins aceste coarde sensibile în tine?) Cu alte cuvinte, totul este deja înfăptuit, de aici înainte nu mai este decât o chestiune de timp până ce gura lupilor devoratori va fi închisă! Expresia în sine mai are un sens ascuns, simbolic. Lupii, ca și șacalii, fac parte din aceeași specie de animale. Este cunoscut în simbolistica religioasă și în mitologie că Judecătorii Tribunalului Divin sunt pictografiați purtând măști cu aspect de șacal și urechi de lup în timpul proceselor de judecată ale sufletelor. Din această perspectivă, expresia capătă un alt sens întrucât timpul asemuit unui lup devorator semnifică acum suferința și durerea rezultate în urma pedepsei karmice. Suferință acută și durere crâncenă simt în fiecare moment al stării de veghe de când te tot aștept să vii, timpul mă devorează lent, dar sigur. Și parcă, totuși, toată suferința aceasta conține un cubuleț de zahăr în compoziția sa. În acest moment prezent despre care am vorbit noi, totuși, ne-am întâlnit deja, ne-am cunoscut, ne-am vorbit și ne-am mai familiarizat unul cu celălalt. Suferința mea vine din faptul că nimeni (citește mai ales părinții mei alături de care conviețuiesc zi de zi) nu mă crede că dimensiunea în care s-au întâmplat deja toate acestea este reală, atâta tot, cu toate că toți, absolut toți oamenii care trăiesc pe această planetă călătoresc somnambulistic în acest loc minunat îndată ce închid ochii pentru a dormi! Cu ce mă fac vinovată că am devenit conștientă de acest loc ca să simt atâta jenă și rușine pentru că ceilalți nu cred? Chiar tata se deplasează în astral în mod conștient, iar asta de foarte mult timp, cu mult înaintea atacului meu cerebral, când am început să discutăm în familie chestiunea călătoriei în afara corpului, însă el pune manifestările sale pe socoteala vreunei combinații neprielnice de mâncăruri sau pe cea a medicamentelor, continuând și în ziua de azi să ignore factorul suflet. Nu am idee ce crede în realitate despre ce mi se întâmplă mie și nici nu vreau să știu, sunt prea dezamăgită de el și de modul în care se comportă vis-a-vis de noțiunea de suflet! De bunica și de credințele sale nu mai zic nimic! Iată un lup devorator de Scufițe Roșii în straiele bunicii, judecând din patul bunicii la mărimea ochilor mei, la forma urechilor mele, la lungimea unghiilor mele, la timpul care se scurge peste mine, cea care lenevește, zice ea, fiindcă stă și croșetează și scrie toată ziua fără folos. Toate aceste suferințe se duc unde altundeva decât în inimă?

Dar cum să fac să ajung de la bine la foarte bine? Cum să ajung la superlativul absolut? De unde să încep? Am știut că întrebarea mea avea un sens simbolic, ascuns, întrucât ”superlativul absolut” înseamnă perfecțiunea lui Dumnezeu, așa că m-am grăbit repede-repejor să traduc. Era limpede că secretul era conținut în litera ”f”, prescurtarea cuvântului ”foarte”. E a 8-a literă din alfabetul românesc , dar 8, culcat pe orizontală, simbolizează infinitul. Infinitul nu înseamnă, totuși, Absolutul, dar fără a trece mai întâi prin cunoașterea infinitului nu vom ajunge niciodată să cunoaștem Absolutul! De la poziția în care ne aflăm acum, adică la nivelul ”binelui”, până la poziția ”foarte binelui” trebuie să parcurgem următorul drum, așa încât să ne apropiem cu un pas, ce nu poate fi sărit, de perfecțiunea absolută a Creatorului:

…dacă pot să iubesc mi-e destul
şi mi-este surâs
şi mi-este vis
dacă pot să iubesc.
La urmă, la umbră
am cântat:
dacă cineva poate să iubească
e împărat
dacă cineva este iubit
e infinit

şi dacă există iubire
din goluri se naşte plinul.”

Nichita Stănescu

Ce înseamnă, mai precis, ”Dacă cineva este iubit / E infinit” din poezia de mai sus, primită ca răspuns la numai câteva minute după ce mi-am formulat mental întrebarea despre infinit, adresată lui Dumnezeu? Ce poate să însemne altceva decât absența egoismului și prezența altruismului care fac din iubire un sentiment autentic , sentiment pe care eu nu l-am cunoscut încă, dar după care tânjesc aproape cu durere? Vreau să ți-l dau, dar nu știu dacă îl meriți. Meriți tu oare? De ce nu mă conving nenumăratele scene de viață dezvăluite de Divin că tu ești omul potrivit pentru mine? De ce să se fi înrădăcinat atât de adânc în mintea mea frica, deznădejdea, lipsa de încredere? Care e sursa reală a suferinței mele de nu mai cred că e posibil să mă atingă iubirea unui om fără de care Dumnezeu îmi spune că nu pot ajunge la Dânsul, trecând mai întâi prin trezirea conștiinței infinitului? Cel mai banal raționament deductiv de care psihicul meu este capabil sună în felul următor: nădăjduiesc să îl cunosc pe Dumnezeu în absolutul Său, dar ca să ajung la El trebuie să trec prin infinit, însă, pentru a ajunge la infinit, trebuie să cunosc exteriorul galaxiei în care trăiesc, dar până acolo trebuie să cunosc propria galaxie pe care nu o pot cunoaște dacă nu am nici măcar conștiința propriei planete și de unde să fiu conștientă de propria planetă dacă nu sunt conștientă nici măcar de mine însămi, de propria scânteie divină, îngemănată cu a ta în vremurile imemoriale ale ființelor androgine? Și dacă vreau să fac drumul în sus, spre Tatăl, nu este logic că, mai înainte de galaxii, de infinit și de absolut, trebuie să trec prin mâinile tale, prin frământările corpurilor noastre care trebuie să devină iarăși un singur trup, ca la început? Și nu este logic ca și tu să nădăjduiești să faci același drum de întoarcere alături de mine? Cum să aspir să mă întorc în Eden, unde Edenul nu este mai încolo de infinit sau de absolut, când din Eden bărbat și femeie au plecat, așa că numai împreună se pot întoarce? Cum să ajung la Dumnezeu dacă nu pot ajunge nici măcar în Eden de una singură? Fără tine nu mă pot duce nicăieri în Cosmos, iar jumătățile de drum îmi sunt nesatisfăcătoare. De la iubire începe totul și uite cum mi se spune iarăși că, dacă pot să iubesc, îmi este surâs și îmi este vis, dar de unde să știu că tu, TU, TU, dintre toți bărbații planetei, meriți iubirea mea??

”Doamne Mare, dacă Tu poți vorbi în numele celui predestinat de Tine, Fii purtătorul său de cuvânt și spune-mi ce mi-ar spune el dacă ar putea.” Rugându-mă astfel, am primit răspunsul următor:

Mi-ar fi plăcut să te cunosc acum,
când știu atât de multe despre mine,
când pot deosebi ce-i rău de bine,
ce este jar aprins și ce doar scrum.
Mi-ar fi plăcut să te privesc mirat,
cuprins de-un fel de blândă duioșie
și-apoi, surprins că mi se-ntâmplă mie,
să te iubesc romantic, demodat.
Nu cu furie, nici cu disperare
și nici arzând ca două lumânări,
fără orgolii, fără întrebări,
te-aș fi iubit ca pe o întâmplare.
Cu simplitatea sfântă și matură
pe care numai anii ți-o pot da,
aș fi furat un strop din viața ta
și din surâsul tău – o firmitură.

Și dacă n-ar fi fost să te întâlnesc,
încă o vreme, ar fi fost mai bine,
dar cred că te-am dorit prea mult pe tine
și asta, și asta m-a făcut să mă grăbesc.

Sorin Poclitaru – ”Mi-ar fi plăcut”

Una este să îți pună Tatăl cuvinte în gură, ursitule, și alta este să ți le pun eu, nefericita de mine, așa că nu îmi voi întinde plapuma mai mult decât trebuie, începând să interpretez ca la școală ce-o fi vrut să spună Tatăl, în numele tău, prin cuvintele ”acum” sau ”jar aprins” sau ”blândă duioșie” sau ”fără orgolii”, etc. Mă dau bătută în fața minunilor lui Dumnezeu pe Care în fel și chip L-am pus la încercare, netrebnica de mine. Și semne și povețe și iubire și înțelepciune mi-a dat în fiecare rând, iar eu ce am dat în schimb? Frică și îndoială!

PS: Mi-am chestionat ulterior sufletul, întrebându-l în felul următor: ”Am scris bine paragraful despre noțiunea de infinit? Unde se situează acest paragraf specific pe o scară de la foarte prost la foarte bine ca valoare conceptuală? Te rog să îmi trimiți un cuvânt ale cărui litere, însumate, să dea un număr între 1 și 10, unde 1 va fi pentru foarte prost, iar 10 va fi pentru foarte bine!”.

Am așteptat câteva secunde, apoi am auzit răspunsul sufletului meu care îmi comunica ”petală”. Repede am calculat 19+7+24+1+15+2=68 din care rezultă finalul și sublimul 5 care se află la mijloc, între 1 și 10! Sau un altfel de a spune în mod ghiduș și înțelept: ”Nu ai scris nici foarte bine, nici foarte prost. Nu ai căzut nici în extrema pozitivismului, nici în extrema negativismului! Ești la mijlocul dintre ele fiindcă nu ai spus-o chiar tu că drumul de mijloc este cel mai sigur?”

Deci spune-mi tu sau orișicare dacă nu merită plătit orice preț impus de Tatăl pentru a-ți fi înapoiat sufletul?