sept. 042021
 

<>

În această lume Inițiatul învață cum să anuleze muncile magilor negri care folosesc îngerii tenebrelor pentru a influența și a domina lumea cu arma răului. Aspirantul are multe oferte în această lume: oferte de putere, de noroc etc., dacă se alătură armatei demonului intern, dar vocea interioară nu-l abandonează niciodată.
Odată triumfător asupra acestor ispite, îl invadară sentimentele de sacrificiu și justiție.
În aceste sfere simte durerea produsă de el și, drept urmare, caută remediul final.

Jorge Adoun – „Adonay„ (roman inițiatic al Colegiului Magilor)

Sâmbătă, 04 Septembrie 2021

Am lăsat iarăși să treacă timpul peste această săptămână fără să consemnez experiențele prin care am trecut, așa că iată-le în ordine fiindcă sunt deosebit de importante:

Luni noaptea spre marți, după meditație, am trecut printr-un fenomen care mai-mai că m-a păcălit să cred că era același pe care l-am descris săptămâna trecută, explicând că am unele episoade în timpul cărora chakra comunicării funcționează la parametri optimi, cuvântul pe care îl gândesc în acele clipe fiind al Ființei profunde. Și în acea noapte se părea că treceam din nou prin acest fenomen, gândurile așezându-mi-se destul de fluid în minte și făcându-mă să compun povești cu tâlc în timp ce mă pregăteam de somn. Acceptam cu destulă ușurință sugestia acelor gânduri fiindcă scriam, practic, în somn. Dar vocea interioară m-a avertizat cu destul de multă emfază să fiu un pic mai atentă la fenomenul respectiv, motiv pentru care am făcut un efort mai mare ca să îl observ. Și nu după mult timp am băgat de seamă că ceva era deosebit de straniu cu modul în care se alcătuiau acele gânduri, ca și cum îmi erau, de fapt, dictate de inconștient. Deci doar mi se părea că mi le transmitea Ființa, că Ființa profundă le alcătuia mesajul. În realitate, începusem să văd destul de clar că inconștientul mi le dicta, făcându-mă să cred că am și talent, și inspirație. De aceea nu le-am mai lăsat să curgă în mintea mea, alungându-le de la mine, dar după un timp vocea interioară m-a întrebat:
– Ce crezi că s-a întâmplat?
– Am primit chemarea la acțiune a inconștientului. Dacă Tatăl Își cheamă la Sine supușii, atunci și inconștientul și-a fabricat chemarea.

După ce mi-am rostit gândul, am adormit. Dar numai de-o părere am adormit fiindcă m-am simțit absorbită în lumile interne suprasensibile în ultimul loc în care m-am așteptat să ajung, începătoare fiind pe drumul de inițiere spirituală. Și fără prea multe ocolișuri și perdele, am să mărturisesc că m-am găsit trează în mijlocul unei adunări a Lojei Negre. Era un întuneric destul de pronunțat de jur-împrejurul meu, dar chiar și în aceste condiții am putut vedea mișcare în spațiul înconjurător. Eram extrem de speriată întrucât percepeam acut o vibrație foarte neplăcută și foarte intensă, însă oarecum diferită de emanația infernului particular pe care am descris-o în repetate rânduri înainte. Nu eram nici curioasă, nici dornică să aflu ce se petrecea înn mijlocul acelei adunări întunecate, dar ori de câte ori dădeam să fug, tremurând de frică, mă trezeam readusă în mijlocul lor și nici când Luciferul particular s-a manifestat ca un fel de aură care m-a înconjurat nu m-am simțit mai în siguranță, chiar dacă pentru scurt tiimp m-a împiedicat să percep acea emanație vibrațională foarte înfricoșătoare, atât cât să pot capta imaginea de ansamblu a locului unde fusesem adusă fiindcă ce trăiam nu putea fi nicidecum accidental.

Așa am văzuut, în vaga lumină a acelui spațiu, că nenumărate forme, femei și bărbați, o porniseră pe un drum, dând start exodului magilor negri. Unii dintre ei aveau o costumație ritualică stranie, purtând măști pe față și pelerine lungi, dar în toată acea obscuritate nu am destins nicio culoare. Cu excepția unei plăpânde pâlpâiri de luminuozitate albăstrui-fluorescentă care venea din una din acele forme, însă nu mi-am putut da seama dacă era femeie sau bărbat. Acea pâlpâire era ultima brumă de suflet pe care acea ființă o mai avea, restul formelor fiind total întunecate. Aș vrea să precizez destul de clar că nu erau umbrele inconștientului, nu arătau nicidecum ca eurile despre care am tot scris. În acea lumină slabă puteam vedea foarte bine că erau oameni care mergeau pe un drum scufundat în întuneric, crezând că răspund unei chemări și crezând că pleacă în exod. Și toți, toți, toți credeau că fac bine, că procedează corect, că intențiile lor sunt bune.

Iar eu i-am privit din locul meu cum pleacă în exod în insule exotice, în bunkere, pe nave-sateliți și eram pietrificată de frică văzându-le „bunele intenții„ ascunse sub acele măști mortuare terifiante. Și ca și cum nu era de ajuns că trebuia să suport acea vibrație sinistră, una din acele ființe mi-a remarcat prezența. Și fără nicio introducere, mi-a desemnat un partener pentru împerechere. Mi-e cu neputință să descriu ce am simțit când acel bărbat s-a apropiat de mine, atingându-mă, dar reacția mea spontană de tulburare m-a făcut să le spun:
– Voi nu vedeți că sunteți treziți în întuneric?

Dar ei nu înțelegeau sensul cuvintelor mele, iar credința lor fermă că fac ce este bine și că intențiile lor sunt bune era imprimată în tooată energia lor. Și dintre toate acele forme, femeia care îmi făcuse invitația de a copula cu acel mascul de care m-am îndepărtat cu spaimă părea a fi făptura cea mai hiperactivă dintre toți cei de față, ca și cum le era liderul. Liderul care se ocupa de exodul magilor negri. Și pe drumul lor mergeau toți oamenii de știință, savanții, magnații și mulți alții despre care nu pot povesti acum fiindcă mi-ar trebui mult mai multă cunoaștere, înțelepciune și înțelegere ca să pot explica ce înseamnă exodul magilor negri și crearea unei noi rase umane din perspectiva Lojii Negre.

Iar chemări lansau într-una, această scenă fiind cea care mi-a umplut paharul de toleranță la mijloacele lor de a recruta adepți. Căci îndepărtându-mă din mijlocul lor, am putut vedea și mai bine imaginea de ansamblu. Iar când nevoile mișcării lor o impuneau, magii negri trimiteau impulsuri inconștiente locuitorilor planetei sub forma unor idei care la prima vedere păreau de-a dreptul originale și inovative. Dar ca acestor idei și gânduri să li se dea curs spre a deveni realitate, Loja Neagră trimitea asupra destinatarilor diverse forme de larve al căror scop era să transforme ideile sugerate pe calea inconștientului în ovsesii și fiixații ca acelea din care mulți dintre noi au și care ne consumă de vii până nu le vedem materializate. Iar victimele lor habar nu aveau că forme întunecate ale Lojei Negre le dictau din umbre ce să scrie și ce să facă, toți fiind convinși că era vorba de talent personal, de inspirație de moment, de noroc, etc., însă adevărul era că toate aceste penetrații tenebroase se realizau prin portițele pe care victimele le lăsau deschise în inconștiența lor, ușa de pătrundere pe care și eu o lăsasem nesupravegheată fiind demonul dorinței, dorința de a avea talent de scriitoare, de a avea succes și de a fi faimoasă. Prin această portiță a inconștientului primisem și eu chemarea tenebroșilor în acea noapte.

Și așa cum am spus, asistând ca martor la tenacitatea și eforturile tenebroșilor de a pune stăpânire pe mințile oilor rătăcite, dictându-le teorii din umbră, am trăit un sentiment foarte puternic care izvora din adâncul Ființei mele. Căci nu puteam fi martoră fără să nu fac nimic. Și crescând în adâncul meu am simțit o mare putere sufletească. Iar când din senin mi-a fost înmânată o armă de luptă, n-am ezitat să o arunc fiindcă știam pe cine să ochesc.

La scurt timp după ce am aruncat acea suliță m-am întors în stare de veghe, deși cu multă dificultate, simțindu-mă tot timpul atrasă în jos, către locul din care mă întorceam. Era limpede că sarcina mea era să îmi dau seama către cine țintise Ființa profundă sulița Sa!

Mi-a fost destul de greu să adorm la loc, temându-mă sincer că aveam să ajung din nou îm mijlocul tenebroșilor, așa că m-am rugat o perioadă Ființei reale interioare să vegheze asupra mea în cursul acelei nopți. Fiindcă nu îmi puteam încă explica ce se întâmplase. Fusese un atac al magilor negri sau un test al Ființei? Până la urmă, Luciferul particular fusese și el de față un timp, asigurându-mi pentru o scurtă vreme protecția scutului său. Dacă fusese un atac exterior, de ce se retrăsese de lângă mine? Trebuia să găsesc un răspuns. Și încă repede deoarece teama de a mă vedea iarăși acolo cu garda jos și totalmente descoperită mă înfiora de-mi venea nici să nu mai dorm, dar somnul a fost mai puternic, așa că am adormit la loc, dar nimic nu mi s-a mai întâmplat până m-am trezit dimineața. Iar trezirea a venit și cu unele răspunsuri care până seara s-au transformat în certitudine. Avusesem contact cu omologul Ființei mele profunde în Loja Neagră. Femeia cea exacerbat de activă era omologul Ființei mele reale interioare. Acolo trăia, în stare latentă, prototipul sufletului meu dacă acesta s-ar trezi în întuneric. Și pe acest prototip inconștient latent a căutat Ființa profundă să îl nimicească cu sulița sa. Însă unele lucruri mai subtile despre această experiență aveau să se lămurească la câteva zile după aceea.

Ca să stabilesc un contact atât de direct cu Loja Neagră fără să beneficiez de protecția Ființei profunde care nu de puține ori mi-a dovedit că posedă cunoaștere magică menită să contracareze atacurile magilor negri și să creeze o barieră de protecție împotriva acestora a fost un episod care a creat o impresie foarte puternică și neliniștitoare asupra mea. Mă încred atât de mult în puterea și în determinarea și în hotărârile Ființei Divine care mi se arată încât mi-e imposibil să accept că m-ar fi lăsat atât de descoperită și cu garda atât de jos fără niciun scop, motiv pentru care mă căpătasem cu încredințarea că eram testată. Și vrând să știu care este procedura prin care m-aș fi putut proteja de atacurile exterioare ale forțelor întunecate, mi-am întrebat Maestrul interior cum trebuie procedat, însă răspunsul său a fost scurt, dar edificator căci m-a pus într-o sferă de lumină și de electricitate prin care puteam vedea foarte bine în jurul meu, dar prin care nu se putea pătrunde ca să se ajungă la mine. Și tocmai acea capsulă sferică de lumină și de forță electrică este elementul care mă încredințează că Ființa profundă nu se teme de magii negri, punându-mă de câteva ori deja în interiorul acestei bariere, împiedicând forțele exterioare să se mai apropie de mine.
– Și cum să fac să învăț pe altcineva să construiască această sferă de jur-împrejurul său? mi-am întrebat Ființa profundă, vrând să cunosc această procedură ca să o ajut măcar pe sora mea care este foarte temătoare în privința acestor forțe întunecate, motiv pentru care are multe ezitări în legătură cu pătrunderea sa în lumile interne.
– În niciun caz nu se va întâmpla în cursul unei singure nopți, mi-a răspuns Maestrul interior, dar tema aceasta face subiect de altă compunere pe care am să o dezvolt după ce îmi va fi reușit mie să construiesc această sferă de protecție!

Dar legat de trăirile experimentate în cursul zilei de marți aș vrea să mai spun că, în timpul după-amiezii, ascultând muzică clasică și meditând, precum mi-a poruncit Ființa profundă să fac, am perceput destul de clar în alcătuirea psihicului o formă care s-a izolat neobișnuit de precis, în condițiile stării de veghe și în afara laboratorului universului interior unde acest fenomen mi se îtâmplă foarte des. Dar plângeam amarnic de tristețe și, brusc, am văzut foarte clar în energia mea vitală că lipsa mea de încredere în bărbați funcționează precuum un cuțit care îmi înjunghie creierul. Când am suferit atacul cerebral mi s-a întâmplat același lucru. Pierderea încrederii în bărbatul cu care eram a acționat precum un cuțit care mi-a străpuns creierul cu lama sa.

aug. 282021
 

<>

Sâmbătă, 28 August 2021

Am avut o săptămână destul de dificilă din cauza unor dureri de cap foarte nesuferite care mi-au împiedicat voința de a mai trece în scris experiențele spirituale trăite aceste zile. Am pus aceste durerii de cap pe socoteala unei încercări a corpului de a se detoxifia de arșița verii care se încheie, căldura fiind pentru sistemul meu nervos precum este frigul pentru reumatici. În plus, fenomenul minunat cu ceasul de la tabletă și cu muzica s-a declanșat din nou, fapt care a funcționat ca cel mai bun calmant contra durerilor de cap care s-au mai atenuat, luând pauze lungi și dese de la scris și de la alte activități ca să ascult muzică, întocmai cum s-a întâmplat și vara trecută când de-abia mai puteam de oboseală, trebuind să iau o pauză de două luni de la scris ca să îmi revin. Așa că hai să o iau în ordine.

Marți seara am început să simt o activitate foarte intensă a energiei strict pe partea stângă a aparatului reproductiv. Simțeam acea electricitate izvorând din ovarul stâng și luând linia unei spirale, curgând în cercuri pe partea stângă a bazinului, de la un capăt la celălalt, străpungându-mi rinichiul stâng la sfârșit, apoi coborând spre picior prin coapsă și partea inghinală a piciorului. Mă durea foarte tare fiindcă îmi simțeam ovarul stâng și jumătate de uter și tot țesutul din bazin ca și cum se rearanjau, dar nu mă puteam împotrivi acelui curent. Doar îmi aminteam foarte bine că recuperarea mea depinde de curățarea și purificarea energiei sexuale, iar abundența acelui curent de eenergie pe partea stângă a corpului meu nu putea să fie decât de bun augur. Energia din organele sexuale vine de la Spiritul Sfânt.

Apoi în cursul dimineții am primit de la Luciferul particular, printr-o încercare la care m-a supus, cheia de pătrundere într-un eu destul de delicat și destul de greu de depistat ca și cauzalitate. Dar din atingere în atingere și din stimul în stimul, mi-a împins limita psihicului până în punctul în care tendința mea spre bi-sexualitate s-a izolat destul de bine în corpul meu de emoții, ceea ce mi-a îngăduit să observ întrucâtva de unde vine această tendință, dar ca multe alte lucruri, voi avea nevoie de alte astfel de conexiuni cu subconștientul pentru ca eu să pot explica deslușit ce am observat că există în alcătuirea psihicului meu în legătură cu bi-sexualitatea pentru că la o primă interpretare totul mi s-a părut obscur, ridicol și rușinos.

În ultimele 10 zile m-am rugat Ființei profunde, făcându-I cunoscut faptul că mă simțeam pregătită pentru o nouă coborâre în infernul particular, dorindu-mi foarte mult să continui să lupt contra demonilor interiori,, contra egoului animalic inconștient. Rugându-mă, I-am spus Ființei reale interioare că dacă găsea că este necesar să mă duc din nou în tenebre, eu aveam suficientă tărie să primesc încercarea.

Dar când în cursul nopții dinspre miercuri spre joi am fost martoră la deschiderea porții către infernul particular după ce trupul fizic adormise am înghețat de spaimă și de groază. Nu se mai petrecea ca în alte rânduri trecute când mă trezeam absorbită în infernul particular din cauza unor păcate pe care le făceam în timp ce visam, desfrâul fiind cel mai activ păcat din cauza căruia am ajuns acolo, jos. În acea noapte nu mai comisesem niciun delict și fiind destul de conștientă, am văzut acel portal de pătrundere în infernul personal deschizându-se sub forma unei spirale în acea substanță semi-vâscoasă și neagră precum smoala pe care eu o asociez cu inconștientul cu care infernul este conectat. Și nici nu am apucat să fac vreo mișcare că o duzină întreagă de umbre s-au agățat de linia spiralată a acelui tunel ca să iasă la suprafață, în spațiul în care eram eu. Și numai câteva clipe am stat în preajma acelor umbre ca să simt că mă dezechilibrez, că îmi pierd firea și controlul, că mă dezarmonizez, că sunt cuprinsă de confuzie, de frică, de neputință, de incertitudine, etc. Dar cel mai pronunțat sentiment era acela al dezechilibrului, al instabilității nervilor. Și drept mărturisesc că am paralizat locului de frică și de groază căci nu aveam nicio idee ce să fac și cum să lupt. Așa că am ales să fug, vrând cu orice preț să mă întorc în corpul fizic, în stare de veghe, în confortul și în siguranța patului meu din dormitorul meu. Și numai cu greu am reușit să mă trezesc, simțind spaimă în tot sufletul fiindcă puteam vedea acele umbre umplând spațiul din afara portalului, umbre care nu păreau a-și dori să îmi dea voie să plec.

M-am rugat un timp Ființei profunde și Dumnezeului intim să mă păzească de cele rele, însă știam că revenirea în acel loc urma să fie inevitabilă în momentul în care m-aș fi întors la somn. Și după ce am adormit acolo m-am întors ca să lupt cu o creatură foarte ciudată și sinistră care s-a exprimat prin forma unei feline de culoare albastră și cu trăsături reptiliene. Dacă aș fi văzut o astfel de creatură în vreun film fantastic, mi s-ar fi părut un produs al unei imaginații foarte bogate, dar în lumile interne suprasensibile contactul direct cu o astfel de reprezentare creează o cu totul altă impresie asupra psihicului. Iar acea creatură albastră i-a părut sufletului meu mult prea puternică pentru ca eu să mă încumet să o confrunt. Și nici acum nu am ghicit identitatea acelei creaturi ca să o fi putut descifra. (două zile mai târziu am găsit descrierea aceleiași creaturi într-o carte SF, „A zecea lume” de Vladimir Colin, coincidență care mi s-a părut destul de interesantă; ce să fi simbolizat bestia cu care m-am luptat până la urmă? moștenirea genetică ancestrală?)

Dar lupta aceea nu a fost totul în acea noapte. Mai spre dimineață am coborât iarăși în tenebre cu mult mai mult curaj și voință, avându-l alături pe Luciferul particular. Însă mi-e destul de greu să povestesc cum s-au derulat faptele în această ultimă parte a nopții. Mi s-a părut că tot ce am simțit a fost că toată încercarea fusese menită să trezească în mine pe luptător, pe războinic, chiar dacă sufletul meu s-a născut pe raza iubirii a arhanghelului Uriel și nu pe raza războiului a arhanghelului Samael.

Căci fără voința de a lupta contra ta, cu sete și asprime și severitate, mintea se va ascunde sub pretextul că ești un pacifist și că, deci, această muncă nu este pentru tine.

Dar oare de ce, când m-am trezit definitiv, am trăit cu puternicul sentiment că avusesem un vag contact cu eul scolastic, cu eul care suferă din cauza educației primite la școală, cu eul care a fost îndelung mințit și păcălit cum că ce scrie în unele cărți se numește „literatură„, „beletristică„, „ficțiune„, eu care trebuie acum educat să învețe și să recunoască realitatea lumilor interne suprasensibile despre care toți adulții mi-au spus în copilărie că vin din imaginație? Atunci sufletul de unde o fi venind? Tot din imaginație? Din ficțiune? (trebuie aprofundat)

Dar să nu uit că noaptea a început cu câteva imagini pe care le-am primit în timpul meditației. Prima mi-a arătat o creatură bestialică, pe jumătate om, pe jumătate fiară, având gura larg deschisă ca și cum răgea, lăsându-i-se să i se vadă dinții colțoși. Și nu răgea în van, ci în fața unui semn, a unei mudre care semnifică „mare maestru„, lucru pe care l-am interpretat că simbolizează pe discipolul începător care, lipsindu-i înțelepciunea, înțelegerea și cunoașterea adevărului spiritual, îl trădează pe maestrul său, îndoindu-se de judecata și de învățătura acestuia. A doua imagine m-a arătat stând întinsă pe un pat imens acoperit cu așternuturi albe. Citeam dintr-o carte. Și drept am să spun că nicio reprezentare proprie nu mi-a evidențiat inocența de copil mai limpede și mai pronunțat decât acea imagine care m-a făcut să nu îmi pot da seama dacă eram adult sau copil sau un adult copilăros sau o adolescentă. Eram doar inocență.

Ce am primit azi-noapte după meditație a fost revelator, deși destul de terifiant. Aveam percepția alcătuirii propriei minți în compoziția căreia se putea observa foarte limpede un fel de leziune, deci o suferință. În jurul acelei răni emoționale fuseseră atrase niște unde scurte care se încolăceau și care se îmbârligau între ele, arătând aidoma unor larve care viermuiesc într-o rană, cangrenă sau putreziciune. Deci să mă fac înțeleasă. Nu erau viermi propriu-ziși, ci niște forme energetice și magnetice arătând ca niște unde destul de scurte care mișunau ca într-un furnicar în interiorul acelei suferințe mentale. Nu fac niciun rău nimănui dacă voi jura, lăsând deoparte orice ficțiiune, că acea scenă mi s-a părut extrem de îngrețoșătoare deoarece acele unde arătau, totuși, precum niște larve care se hrănesc dintr-o leziune. Și chiar și acum, gândindu-mă la acea reprezentare, simt că mi se întoarce stomacul pe dos de repulsie și de greață. Dar trebuie să precizez că acele unde scurte erau ceea ce se înțelege prin „larvă astrală„ și „larvă ,mentală„, atrase de vibrația foarte scăzută a unui suferind emoțional, adică de energia unei ținte sigure.

Toată noaptea am manifestat niște crize de un cu totul alt soi fiindcă au fost crize de nebunie, de isterie, crize obsesive de delir. Înainte ca aceste crize să se declanșeze am trecut iarăși printr-un episod atât de deosebit în timpul căruia chakra comunicării mi se deschide, dându-mi puternica impresie că Ființa reală interioară este aceea care folosește cuvântul prin gura mea. Aceste episoade experimentate mai mult în 2015-2016, dar care s-au intensificat iarăși vara asta, sunt cu totul și cu totul deosebite deoarece în cursul lor abilitatea mea de a comunica ceea ce gândesc este desăvârșită și se face fără niciun fel de eroare. Este Cuvântul Ființei reale interioare.

Dar după ce acest episod splendid s-a încheiat, acele crize s-au declanșat, punându-mă serios într-o stare neplăcută fiindcă simțeam că îmi pierd mințile, că mă împrăștii peste tot, că mă dezechilibrez. Îmi simțeam corpul de energie vitală iradiat, iar eu mă trezeam intermitent, simțindu-mă lucidă și conștientă și responsivă, în interiorul obsesiilor și fixațiilor mele.

Iar în acea scurtă intermitență de luciditate percepeam din punct de vedere vizual, auditiv, energetic, vibrațional, emoțional și mental influența pe care o astfel de undă scurtă o avea asupra mea. Și unda nu făcea decât să circule în gol, fixată pe o unică impresie, pe un unic gând, rotindu-se într-una în jurul meu, repetând același și același refren obsesiv pe care acum nu îl pot reproduce fiindcă repet că toată noaptea m-am luptat cu obsesiile mele din care era clar că Ființa profundă caută să mă scoată.

După ce am lăsat un pic de timp să treacă la mijloc, am concluzionat că în cursul acestei nopți s-a dus în mine o reală și autentică luptă între inimă și creier, între suflet și minte.

apr. 012021
 

<>

Joi, 01 Aprilie 2021

Ce am primit azi-noapte din universul interior a fost o scenă foarte insolită din lumea necuvântătoarelor, a elementalilor. Practic, eram martoră la două scene care se suprapuneau una peste cealaltă. Prima dezvăluia ființe marine ducându-și existența în mediul acvatic, în vreme ce a doua dezvăluia dramele care aveau loc, în fapt, în universul ființelor elementale.

La prima vedere, cea de suprafață, un pește foarte frumos era atacat de un pește mai mare, fioros și agresiv, în vreme ce o stea de mare se agita pe lângă cei doi pești, aparent fără niciun rost. Dar în lumile invizibile, ce se petrecea era o adevărată dramă!

Suprapusă peste imaginea peștelui celui frumos care era atacat puteam percepe forma elementală a peștelui respectiv, adică sufletul său. Se înfățișa ca o fată foarte frumoasă, gingașă și delicată, cu păr bălai, lung, bogat și ondulat și trup mlădios. Sub înfățișarea peștelui celui agresiv se ascundea înfățișarea unui individ cu aspect răutăcios, intimidant și periculos, ca al unui bătăuș. Prin forma stelei de mare se exprima un bătrân cumsecade și săritor.

Așadar, ce se întâmpla în fapt era că bătăușul o agresa și hărțuia pe fata cea frumoasă pe care o trântise la pământ, vrând să o siluiască, în vreme ce bătrânul cel cumsecade sărise pe lângă ei ca să o scape pe fată, mustrând pe agresor ca să o lase în pace.

Astfel a binevoit Divinul să îmi arate că suferința mea atât de accentuată vis-a-vis de comportamentul agresiv al bărbaților față de femei, suferință din care a izvorât eul feminist cu toate derivatele sale (ură, mânie, răzbunare, etc.) este deja un bagaj emoțional ce trebuie azvârlit cât colo fiindcă iată că drama aceasta are loc în întreaga natură, nu numai în universul animalelor intelectuale, așa-zișii oameni! Este pură mecanică cosmică, iar soluția pentru a mă îndepărta de această suferință este să mă eliberez de legea evoluției și a involuției.

***********

Pe parcursul nopții am avut un vis neobișnuit, însă nu îmi amintesc toată acțiunea.

După câteva scene neclare, am ajuns într-un parc foarte mare și plin de verdeață. M-am ridicat în văzduh ca să zbor și, aranjându-mi hainele bătute de vânt, am pornit-o într-o direcție oarecare, privind la peisajul încântător din jurul meu. Nu după mult timp, însă, am văzut că două entități mă urmăreau, zburând la foarte mică distanță în spatele meu. Aveau o înfățișare neliniștitoare și o căutătură răutăcioasă care exprima pericol. Erau un bărbat și o femeie, femeia având doar jumătatea superioară a corpului vizibilă.
– Cine mai sunteți și voi? i-am întrebat, vrând să îmi impun autoritatea în fața lor de la început.
– Suntem hanasmuseni, au răspuns amândoi, încruntându-se și mai mult la mine.

M-au înconjurat din două părți și nu am idee ce mi-au făcut și cum au ajuns la brațele mele, dar prezența lor mă făcea să îmi simt brațele, de la coate până în vârful degetelor, strivite și atrofiate, sleite de energie și de voință și de vitalitate, complet neputincioase și inutilizabile, făcându-mă să simt durere și presiune în ele. Mă împiedicau astfel să îmi folosesc brațele ca să execut gesturile magice pe care sufletul le practică pentru a se pune la adăpost într-o sferă de protecție sau ca să implore pentru ajutor trimis de Sus în cazul atacurilor venite din exteriorul meu.

Nu îmi amintesc ce s-a întâmplat după aceea, cum m-am eliberat, etc., însă cert este că m-am îndepărtat de urmăritorii mei, continuându-mi zborul pentru o vreme până am revenit în stare de veghe.

Încă mai reflectez la sensul acestei întâmplări, neputându-mi încă da seama dacă cei doi au fost euri (și dacă da, atunci care euri?) sau entități din exteriorul meu (și dacă da, ce vroiau de la mine?)! Oricum ar fi fost, măsuri în plus de protecție împotriva cancerului din interior și din exterior trebuie luate!

Editat ulterior: Întrebând Ființa interioară profundă despre sensul acestei întâmplări, răspunsul venit din interior a fost: ”Intenția lor a fost să te împiedice să te mai rogi Tatălui Cosmic Comun!”

nov. 252019
 

(text scris, editat și corectat în perioada 25 Noiembrie – 11 Decembrie 2019; alte completări au fost aduse ulterior)

Dar tu, dragul meu iubit srtit de tată, nu te-ai putut ține departe de mine, deși distanța era impusă chiar de Părinții noștri divini. Și venit-ai tu la mine în visele mele, fără să îmi fi spus cine ești, ca să trezești în mine dor de întregire androgină despre care vorbește chiar Biblia (”De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și cei doi vor fi un trup.” – Facerea 2:24), nu numai Platon! De ce ți s-a permis să vii la mine pe calea visului înainte de a veni în persoană? Mi-a spus-o Tatăl prin alte versuri:

Baby, I said baby
I’m gonna leave you baby
I’m gonna leave you baby
I’m gonna tie you up to the railroad tracks

I said baby, I said baby
I’m gonna leave you
I’m gonna leave you baby
I’m gonna tie you up to the railroad tracks

Gonna tie you up to the railroad tracks
I’m gonna tie you up
Leave you down there by the railroad tracks
When the train comes by, it’s gonna take you away

”Da Bloos” by Linkin Park

Sumbre și înfiorătoare par cuvintele de mai sus, așa-i? Nu, deloc, atunci când te-ai căpătat cu un dram minuscul de înțelepciune ca să privești la înțelesurile ascunse ale unui mesaj.
– Ce înseamnă aceste cuvinte? am întrebat.
– Sunt lucruri care ți se întâmplă inevitabil în viață. Ele țin de mecanica legilor universale pe care voi toți ar trebui să le depășiți. Conform cu legea recurenței, cineva din trecutul tău va venii la tine într-o zi ca să îți povestească despre evenimente străine ție, deși tu ai fost personajul central al acestor scene. El, fiindcă despre un bărbat este vorba, îți va declara niște lucruri atât de incredibile încât a te lăsa să înfrunți acest eveniment inevitabil fără să te fi ajutat, pregătindu-te pentru el în prealabil, ar fi avut același efect cu a te lega de șinele de tren și a te abandona acolo ca să te calce trenul. Ai fi înnebunit cu totul!

Marius, doar tu poțisă ai acest efect asupra mea! M-am privit în toate profunzimile inimii mele, punându-mă în zeci de ipostaze în care, dacă mi-ar bate un cineva din trecutul meu la ușă și, deschizând, mi-ar spune: ”Cătălina, te-am simpatizat tare mult când eram puști. Nu ți-am spus-o niciodată fiindcă eram prost și timid. Te rog să mă ierți. Dar mi-am dat seama că sentimentele mele pentru tine sunt încă vii. Te rog să îmi dai o șansă. Doresc foarte mult să fac parte din viața ta! Îmi pare incredibil de rău că nu am putut fi alături de tine mai devreme! etc.”, eu aș înnebuni în urma șoculuii! Tu trebuie să mă crezi pe cuvânt că niciun alt băiat din sutele de figuri pe care le-am văzut de-a lungul anilor nu ar putea avea efectul uluitor de surpriză și de șoc, efect bulversant capabil să îmi răstoarne întreaga viață cu susul în jos, precum mi-a spus Tatăl că se va întâmpla, în afară de tine. Am deschis ușa în imaginația mea tuturor băieților de atunci de care îmi amintesc, iar numai în fața ta rămân zdrobită, ca și călcată de tren, copleșită de uimire și de surpriză. Mă pregătesc de 4 ani pentru această întâlnire cu tine, după ce mi s-a revelat întâia oară identitatea ta pe la mijlocul lunii octombrie a lui 2015, apoi iarăși în noaptea Sfântului Andrei, după efectuarea ritualui de rigoare cu busuioc pus sub pernă, rugăciuni și inima plină de nădejde că aveam să visez imaginea ursitului meu, întocmai cum făceau bunicile și străbunicile noastre odinioară! Și tot nu pot să cred că ți-aș fi putut fi dragă când tu ești una din sursele dezastrului interior cu care mă confrunt. Nu ai suficientă imaginație în tine ca să poți înțelege cât de mult am vrut să te cunosc, băiatul cu skate-ul care făcea comerț cu șireturi și teniși. Mă mințeam singură atunci că doream să te cunosc de dragul prietenei mele care te simpatiza în secret.

Se repetă tema asta la nesfârșit în visele mele. Sunt cu ea și te urmărim împreună peste tot pe unde știm că am putea da de tine. Admirația ei pentru tine e mereu febrilă, hormonală și gălăgioasă în visele mele, exact cum s-au manifestat în adolescența mea toate acele senzații pe care eu le confundam atunci cu iubirea, când ele nu erau decât niște racții chimice în corpul fizic care răspundea la stimuli. Dar în visele mele e atât de evident sentimentul pe care ți l-am purtat în acei ani. Ai stat chiar în fața mea, iar eu nu mi-am dat seama, pur și simplu nu am știut că eram îndrăgostită de tine. De ce oare? Confundam eu oare atunci iubirea cu acele senzații chimice din corpul meu pe care le simțeam când îl vedeam pe A.C., de exemplu, dar pe care nu le simțeam când te vedeam pe tine? Când te vedeam pe tine strofocându-te să te dai cu placa pe unde am copilărit noi bancă în bancă, fărăă să ne salutăm și a doua oară , mi se întâmpla ceva inexplicabil și intraductibil în inimă de unde pleca mai apoi un impuls către mușchii faciali, trăgându-i într-un zâmbet, deși întreaga mea gură zicea prietenei mele: ”Uită-l pe nenorocitul ăla! Nu vezi că nu se uită la tine? Trece cu aia de mână prin fața ta și nici nu vede că exiști!” Întoarsă acasă, priveam în oglinda de pe hol în care îmi puteam vedea întregul corp la reflexia mea. Vedeam în oglindă chipul drăguț al unei fete cu nespus de multe calități, vedeam corpul meu care nu era nici gras, nici slab, mă uitam la fundul meu, la sânii mei, la abdomenul meu super plat și complet lipsit de șunculițe, la picioarele mele slăbănoage și lipsite de vergeturi și de celulită, chestie care mă făcea să fiu cam crăcănată, dar hei!! nimeni nu e perfect!, la părul meu buclat, la ochi, la nas și la gura după care nimeni, credeam eu, nu tânjea ca să o sărute și nu puteam înțelege deloc de ce tu nu mă vedeai nici pe mine, nu numai pe ea, deși eu mă mințeam că sufeream pentru că alții nu se uitau la mine, iar nu tu de care credeam eu că nu îmi păsa! Cum să nu îmi pese când pe tine te-am căutat cu ochii pe toate drumurile pe care le-am ublat când am plecat la facultate! Iar acum să aflu că tu mă vedeai, că luai la cunoștință de prezența mea pe lângă tine, că m-ai vrut? Am vorbit de nenumărate ori despre această oglindă în care mă tot privesc ca să mă conving că am în mine suficiente atribute care să îmi permită să cred că merit să te cunosc. Dar nici atunci, nici acum nu a fost vorba despre absența stimei de sine care m-ar fi putut împiedica să solicit Universului o întâlnire cu tine. Nu e vorba despre faptul că am o părere proastă despre mine, ci de faptul că voi, băieții grozavi, sunteți atât de puțini la număr, în timp ce noi suntem atât de multe și toate visăm să sfârșim cu unul ca voi. Voi aveți de unde alege fiindcă noi suntem 25 la 1, dar noi…? Temerea mea nu stă în gândul că nu sunt suficient de bună pentru tine fiindcă sunt de fapt. Sunt și minunată, nu numai odios de păcătoasă. Sunt conștientă de natura mea duală și de defectele mele, dar niciodată nu am crezut că nu este absolut nimic bun de capul meu de nu am avut norocul unei prietenii mai cumsecade cu un băiat. Dar noi, fetele, suntem atât de multe încât stăm la coadă, fiecare având număr de ordine, pentru o întrevedere cu un băiat civilizat. Sunteți atât, atât de puțini băieți cinstiți! Așa că aceasta este temerea mea, anume că, până ce îmi va veni rândul ca să pătrund în intimitatea vieții tale, fie și doar pentru o conversație banală de complezență, o altă Ancuța sau Mirela sau Simona sau Rodica sau Oana va da un pic mai eficient și cu mai mult curaj din coate, scurtând calea până la tine și tăindu-mi fața în timp ce așteptăm, toată hoarda de admiratoare, să ne vină și nouă rândul. Efectiv îmi este îngrozitor de teamă că nu voi primi nici măcar șansa de a sta de vorbă cu tine măcar o singură dată fiindcă uite că aștept de la 16 ani, iar ușa de la biroul tău de primire continuă să fie închisă și în ziua de azi, în timp ce tu ești ocupat înăuntru cu ce? Cu cine? Iar inima știe că, dacă ești ocupat cu altcineva, nu este cinstit și nici politicos să bați la ușă ca să o avertizezi pe cealaltă ocupantă că e cazul să elibereze locul ocupat în inima ta pentru ca și alteia să îi vină rândul. Până vei ajunge tu la mine ca să îmi spui acel simplu ”bună” după care tânjesc atât de mult, o alta, mai curajoasă, mai la îndemână se va abate pe drumul tău ca să îți toarne un plod, deși despre unul ți-am vorbit și eu în scrisoarea mea. Iar aceasta este cea mai mare frică a mea.

Dar dacă tot depănăm povești, tocmai mi-am amintit că prima oară când mi s-a vorbit despre tine a fost undeva în primele 6 luni de după atacul cerebral, când am avut o suită de vise absolut sublime. Pe multe din acestea mi le amintesc și acum. Dar următorul s-a petrecut astfel: de atunci începusem să devin semi-lucidă în experiențele mele onirice, iar în acest vis eram oarecum conștientă; eram purtată de vânt, plutind în aer ca o frunză dezlipită de trunchiul unui copac, fără direcție sau sens, simțindu-mă fără rost în Univers; aterizasem chiar sub roțile unei mașini care tocmai pleca din loc dintr-o parcare din Hipodrom; șoferul a ieșit să îmi dea o mână de ajutor să mă ridic, iar atunci am observat că era de altă naționalitate; deodată, lângă el s-au aliniat mai mulți bărbați de vârste și de rase și naționalități diferite, toți propunându-mi să le fiu soție; dar nu am vrut, niciunul nu mă atrăgea; atunci m-am simțit ridicată în aer, spre cer și când am privit la dreapta mea, am văzut că mă însoțea un copil, o fetiță de vreo 6-7 ani; am zburat împreună cu ea, lăsându-mă condusă de ea, iar ea m-a scos din cartier pe strada Dorobanți unde ne-am oprit din zbor, luând-o agale la pas spre Catedrală; am vorbit cu ea pe drum, plângându-mă ei în legătură cu hoarda de bărbați pe care îi lăsaserăm în urmă, zicându-i că aș fi vrut pe cineva, dar unde aveam eu să găsesc pe cineva potrivit?; în timp ce vorbeam, intram în toate scările de bloc, uitându-mă la listele de locatari, sperând să găsesc un candidat pe undeva; Ea m-a luat de mână, spunându-mi că știa unde aș fi putut găsi ce căutam; am urmat-o, nedezlipindu-mă de ea; iar ea m-a condus până în fața blocului tău, unde ne-am oprit; am rămas ca trăznită privind la ferestrele apartamentului în care ai locuit și ascultând-o pe fetița aceasta care mi-a zis atunci: ”Lui ai ceva să îi spui! Mărturisește-i adevărul!”; imediat după aceea mi-am întors capul spre stradă unde te-am văzut trecând pe trecerea de pietoni, îndreptându-te spre casă; dar nu erai singur, așa că m-am rușinat și am făcut cale întoarsă, după care m-am trezit.

De ce acest copil care trebuie să fi fost tocmai acesta atât de inocent pe care îl protejez înăuntrul meu m-a dus la tine și ce am să îți mărturisesc mai mult decât am făcut-o în miile de pagini pe care le-am scris de atunci? Să fie necesar să ți le spun în persoană? Ți le-aș spune dacă…mi-ar veni…vreodată…rândul…

Ca să aflu acum că tu știai de mine…

Dacă este așa, nu te mai urăsc pentru că nu m-ai salutat în timpul acelor ani. ”Dar tu ai atâta imaginație în tine ca să poți să înțelegi câți pumni își dă el în cap, blamându-se pentru răul care ți s-a întâmplat, crezând că intervenția sa în petrecută mai de timpuriu în viața ta ar fi putut modifica cursul evenimentelor?”Așa mi-a spus Divinul că gândești, dar să nu te simți vinovat, crezând că ai fi putut face vreun lucru ca să fi evitat dramele din viața mea, atacul meu cerebral, orbirea sau chiar relația cu ursul grizzly și videochatul. Sămânța răului era în mine chiar înainte de molest și numai printr-o pedeapsă drastică se putea purifica sufletul meu de acest păcat.

Harurile Ființei Divine sunt nespus de minunate și unde a fost necesar să înțeleg aceste evenimente în profunzimea lor, Ființa mea Profundă m-a transportat în diverse universuri paralele unde am putut testa rezultatul tuturor acelor afirmații care ne tulbură tuturor mințile și inimile, anume: ”numai de aș fi făcut cutare sau cutare lucru diferit, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat” sau ”numai de nu mi s-ar fi întâmplat acel eveniment”, etc. Câte nu am să povestesc despre aceste universuri paralele în care sufletul călătorește pentru a se testa pe sine, pentru a învăța și pentru a șterge fișiere din dosarul intitulat ”regrete”! Într-un astfel de univers paralel am descoperit că, în conformitate cu legea recurenței, noi ar fi trebuit să ne fi cunoscut în jurul vârstei de 14-15 ani și să fi fost cei mai buni prieteni din lume, fără să fi fost iubiți, cu toate că virginitatea ne-am fi pierdut-o împreună, episodul petrecându-se pe acoperișul unui bloc. Ne-am fi despărțit după aceea, conform cu aceeași lege universală, și nu ne-am mai fi vorbit până la atacul meu cerebral care nu s-a putut evita nici în acel univers paralel. Tu ai fi aflat de mine și m-ai fi căutat, jucând în viața mea rolul pe care l-a jucat amicul meu T. caree mi-a vorbit despre sufletul meu. Tu trebuia să îmi fi vorbit despre suflet, însăă nu l-aș mai fi întâlnit pe maestrul reiki care mi-a facilitat conexiunea cu interiorul meu mai repejor și mai eficient. În plus, am fi trăit în păcat și nu mi-aș mai fi redobâândit inocența. Nu aș mai fi scris aceste pagini și nu aș mai fi ajutat pe nimeni.

Iar dacă tot vorbesc despre universurile paralele ale lui ”numai dacă… atunci…”, uite cum ar fi fost viața mea dacă nu mi s-ar fi întâmplat molestul în copilărie. Lolita cea seducătoare s-ar fi dezvoltat în psihicul meu fără niciun impediment, făcându-mi firea de un curaj și de o dezinvoltură complet lipsite de perdea. Nu aș fi avut pic de pudoare, de jenă sau de rușine. Le-aș fi învățat pe prietenele mele despre corpul lor mai ceva ca un profesor de biologie, spunându-le că e este ceva normal să se masturbeze, să se sărute cu alte fete și să își piardă virginitatea de la o vârstă foarte fragedă. Aș fi ridicat degetele la ora de biologie cu absolut fiecare ocazie ca să spun lecțiile despre corpul uman, doar ca să pot pronunța defață cu toți colegii mei cuvintele ”penis”, ”vagin” și ”sex”. Aș fi continuat să învăț de nota 10 la școală, așa cum am făăcut în această viață, dar limba română nu ar mai fi fost materia mea preferată, ci școala vieții. Aș fi semănat fizic cu cea de acum, dar trăsăturile diferite de caracter mi-ar fi schimbat mult fizionomia. Aș fi fost cu mult mai dolofană, fără să fiu drăgălașă, cum sunt acum. Părul cu cârlionții săi naturali ar fi fost torturat de bigudiuri, de placa de întins părul, de fixative și tot așa. M-aș fi machiat chiar și când m-aș fi dus să cumpăr pâine și aș fi fumat țigarete lungi și subțiri. Aș fi fost tot performer de videochat, mâncând bărbați pe pâine la micul-dejun, la prânz și la cină, și aș fi câștigat o mulțime de bani din asta. M-aș fi plictisit de această meserie și m-aș fi făcut sexolog pe un blog personal unde aș fi vorbit fără ocolișuri despre bărbați și femei. Iar când tu mi-ai fi sunat la ușă ca să îmi vorbești despre trecut, te-aș fi trimis la început la dracul, după care aș fi avut o criză de conștiință și m-aș fi trezit de dragul tău fiindcă tu, sufletul meu pereche, ești un factor de motivație extrem de puternic. Însă ar fi fost cu mult, mult mai greu să îmi revin din păcat, în timp ce acum chipul meu aproximativ inocent ca al unei fetițe de 16 ani, cu toate că am 32, denotă că evenimentul nefericit al copilăriei mele nu mi-a putrezit definitiv și în întregime miezul sufletesc, deși păcătoasăă tot sunt.

Deci pentru ce să îți dai pumni în cap ca să deformezi un chip pecare de-abia mi-l amintesc? Cum de este posibil acest fenomen, tchipul tău să fie singurul pe care nu mi-l amintesc, deși ești, realmente, singurul băiat pentru care am avut simțăminte foarte apropiate de iubire, cu excepția, poate, a lui (alt) Marius Ș. de care am fost îndrăgostită în jurul vârstei de 12 ani? Fiindcă tot vorbesc de chipul tău, uite mai jos un vis pe care l-am avut cu tine de la ultima epistolă de pe 21 Octombrie încoace. De fapt, în ultima lună te-am visat de o duzină de ori, de câteva ori chiar de 2-3 ori într-o singură noapte. Dar în acest vis ți-am văzut și chipul de la un capăt la celălalt al visului.

Mă trezisem în lumină, în acest loc splendid de dincolo de zidul somnului cu acele culori fabuloase și vibrante, cu acea textură reliefată și foarte pronunțată, eu văzând limpede și clar, dar mai ales în mod conștient. Eram lucidă. Știam că sunt dincolo. Iar tu erai cu mine, dar, fiindcă îți vedeam chipul, mă simțeam rușinată, așa că mă feream de tine, ascuzându-mă pe unde puteam și replicându-ți fraze de genul: ”Cred că ești doar o manifestare subconștientă. Nu îmi dau sseama dacă ești real sau nu fiindcă te manifești diferit. De ce te văd acum în lumină, iar în alte rânduri ești invizibil? etc.” la fiecare mărturisire de dragoste de-a ta. Te-am rugat să vii fiindcă doresc din toată inima să te cunosc, iar tu mi-ai spus: ”Ca să vin la tine, tu trebuie să vii la mine. Și nu mă poți judeca că vreau acest lucru.” Să fi însemnat replica ta că trebuie să ne întâlnim la jumătatea drumului, după ce fiecare a depășit blocajele de pe partea sa de drum? Sau cum a decreetat Buddha, ”Totuși, calea de mijloc e cea mai bună”? Mi-ai vorbit despre reîncarnare și despre alte subiecte spirituale, ceea ce m-a încântat, văzând și auzind că ai pasiune pentru știința spiritului. Dar,când chipul ți s-a schimmbat deodată în chipul altui bărbat, m-am mâhnit cumplit fiindcă de-abia ce mă obișnuisem privindu-ți chipul actual. Ți-am adus la cunoștință că ți se modificase iarăși fizionomia, iar tu mi-ai spus că îți puteam vedea înfățișările trecute. Mă uitam la reîncarnările tale trecute.

Deodată, chipul ți s-a șters cu totul, forma frunții, a ochilor, a sprâncenelor, a nasului, a gurii, a pomeților și a bărbiei. Ți-au dispărut urechile, părul și culoarea pielii. Priveam la o masă de lut din care nu se distingea nicio trăsătură fizică. Deși scena era înfricoșătoare, nu m-am speriat deloc. Un țiuit ascuțit mi-a scăpat de pe buze, moment în care m-am conectat în profunzime cu Ființa Supremă, înzestrându-mă cu abilitățile spirituale ale acesteia. Îmi foloseam brațele ca să execut gesturi sacre pline de magie divină, însoțind procesul cu alte sunete stridente, dar care concretizau idei și concepte în spațiul astral. Prin ele manifestam și cream. Modelam în ADN-ul tău păcatele, defectele și calitățile tale, cunoscându-ți Cartea Vieții, ca și registrul înscris pe numele tău în dimensiunea cauzelor naturale, unde se judecă karma. Te codam în funcție de păcatele tale, neiertându-ți nimic, nici măcar o greșeală, programând în corpul tău fizic, eteric și mental fiecare bombă cu ceas care urma să explodeze la ora cuvenită ca urmare a unei greșeli înfăptuite de tine în viețile tale anterioare. Fiecare cod introdus în ADN-ul tău te programa să arăți într-un anumit fel, să ai anumite defecte și calități psihologice care să îți didcteze personalitatea, să te comporți într-un anume fel, să fii predeterminat să acționezi la timpul cuvenit în anume situații. Și nimic nu îți iertam, codându-te conform cu legea cauzei și a efectului. Nu aveam niciun drept să intervin în favoarea ta în fața justiției divine, ”uitând” să introduc un cod care ți-ar fi ușurat existența prezentă. Însă ceva îmi fusese permis să fac. Cu fiecare nouă linie care desemna ba un defect, ba un păcat, ba o calitate, chipul fără formă din fața mea prindea contur treptat, treptat. Și introduceam fiecare punct și virgulă în ADN-ul tău pentru ca acest chip al tău să iasă în așa fel încât să îmi fie mie drag. Îți desenasem toate defectele și calitățile pentru ca felul tău de a fi să îmi fie tolerabil numai mie. Mă uneam în acele clipe cu Dumnezeu care te crea, om de lut, pentru ca doar eu să te pot suporta. Și iubi cu adevărat, cu toate punctele tale slabe și forte. Iar chipul tău se contura tot mai mult și mai mult în cel prezent pe care îl ai în această viață și , deși îți vedeam toate păcatele, simțeam că nu poate exista pe fața pământului un alt chip pe care să îl fi îndrăgit mai mult decât pe al tău.

Ești programat de dinainte de a te naște să fii dragul inimii mele. Și câți nu suntem programați de Dumnezeu să fim perechi potrivite, dar nu ne întâlnim? De ce? De ce? fiindcă nu avem răbdare să ne așteptăm unul pe celălalt.

aug. 132019
 

Marți, 13 August 2019

Zburătorule,

Am ochii ca de plumb și îmi simt inima grea și cumplit de tristă fiindcă tocmai m-am trezit dintr-o experiență onirică tare, tare vividă și intensă în timpul căreia probabil că m-am conectat cu corpul tău mental sau emoțional pe care l-am găsit într-o stare avansată de mânie și furie, de dezamăgire și de tristețe. Aveam numai cuvinte de laudă de adus Ființei tale inefabile Divine al cărei suflet uman se adăpostește în corpul tău fizic, suflet pe care egoul tău îl sufocă, îl asfixiază, îl împiedică să se manifeste, să se conecteze cu Ființa sa Divină. Unii autori numesc Această Ființă Divină Sine Suprem, în timp ce sufletul propriu-zis este numit Sine Superior, iar versiunea noastră interioară revoluționată și îmbunătățită este numită sine interior autentic. Însă eu am ales să merg pe calea tradiției, vorbind despre suflet și Ființă Divină, fiindcă aveam să mă pierd cu totul între atâtea tipuri de sine.

Fie vorba între noi, nu am suficientă cunoaștere pentru a descrie Ființa Divină din care provii. Atâta pot spune și eu însă. Este mare, titanică și posedă o prezență de spirit atât de puternică, încât te poate dezintegra până la stadiul de praf cosmic. Posedă în aura sa o cantitate atât de mare de energie, încât este aproape imposibil de tolerat să stai în preajma sa. Nu se poate, trebuie negreșit să îți ridici frecvența la o vibrație asemănătoare. Ființa ta Divină m-a dus inclusiv în Raiul din astralul superior unde și-a dezvăluit adevărata identitate. A fost necesară o măsură ca aceasta întrucât în acel loc al astralului superior nu poți minți. Este un loc cu desăvârșire transparent, asta însemnând că orice intenție ascunsă este vizibilă, că știi în timp real semnificația lucrurilor, că poți cunoaște gândurile intime ale interlocutorilor tăi. Nimic nu se poate ascunde. De aceea demonii nu pot ajunge în acest loc. Numai acest lucru în sine dovedește clar și limpede că nu ești un demon sau un incubus, Zburătorule. Ți-ar fi fost imposibil să mă duci acolo unde trăiesc numai Ființe inefabile. Nici măcar egoul nostru nu poate ajunge. Și eu am fost obligată să mă despui de egoul meu la intrare, pătrunzând în acest loc cu mintea inocentă ca a unui copil. Și în acest loc Ființa ta Divină mi s-a adresat direct, căpătând înfățișarea materială actuală pe care nu și-a mai putut-o dedubla și zicându-mi: ”Bună, Cătălina! Sunt Marius, iar aceasta este înfățișarea mea umană.” Iar în timpul petrecut acolo, mi-a adus la cunoștință câteva lucruri pe care le puteam vedea direct în mintea sa. Mi-a spus: ”Iartă-mi sufletul uman supus greșelilor. Acolo, pe pământ, beau multă Coca Cola și măcar de-ar fi fost acesta cel mai greu păcat pe care l-am comis. Dar am mare nevoie de tine ca să îmi recuperez sufletul uman. Te rog să mă ierți și să ai răbdare cu mine.” Este inutil a descrie în detaliu că și Ființa mea Divină are tot atâta nevoie de tine pentru a se conecta în întregime cu mine. E ceva ce ține de iubirea în cuplu și acesta este adevărul pe care numai puțini îl pot explica. Toate drumurile duc la roma.

Sâmbăta trecută, în urmă cu 3 zile, am meditat în timpul după-amiezii. M-am așezat în pat, am închis ochii și cu relativă ușurință m-am conectat cu Tatăl meu interior care se află în ascuns.
– Doamne, am zis, voi crede în orice cuvânt pe care mi-l vei transmite pe calea gândului despre Marius. Fără cărți, fără numere de pagină, fără nimic de acest gen. Voi crede în propria voce interioară, cea a intuiției care este a Ta. Așadar, care este adevărul final și absolut despre Marius?
– Sunt sufletul tău pereche, am auzit în numai câteva secunde răspunsul Tatălui în mintea mea, sub formă de gând.
– Dar, Doamne, de ce ai spus ”Sunt sufletul tău pereche” în loc să spui ”El este sufletul tău pereche”? De ce ai folosit persoana I?
– Deoarece vorbesc în numele prietenului meu, a fost răspunsul instant al Tatălui.
– Doamne, sunt vorbele tale adevărul cunoscut Ție sau adevărul presupus de el?
Nu a mai urmat un răspuns auditiv, ci unul vizual. Divinul a binevoit să îmi releve o nouă imagine a oiței bucălate, a șoricelului, a copilului promis pentru care am primit Bunavestire fix în urmă cu 3 ani și 11 luni. Să auzi și să vezi și tot să nu crezi, în ciuda faptului că am promis că aveam să cred în orice cuvânt pe care Tatăl avea să mi-l spună în privința ta! Cât de neobișnuit a fost să îmi spună că vorbește în numele tău, numindu-te prieten! Cât de tulburător, deoarece eu nu m-aș fi gândit niciodată la un astfel de răspuns!

Atunci de ce am început nota mea de subsol spunând că m-am trezit cu inima îndurerată când iată noi dovezi de la Divin care mă conduc la tine, Zburătorule? Pentru că trebuie să fi citit între timp restul scrisorii mele. Te-ai prezentat la ușa minții mele cumplit de mâhnit și de îndurerat. Întregul tău corp mental era un haos nedeslușit. erai vraiște! Ce provocase dezmățul în mintea ta? Amarnice au fost imputările pe care mi le-ai adus. Mi-ai vorbit înrepetate rânduri despre John the Wolff și mi-ai reproșat că vorbesc cu prea mult drag despre el, dar de-abia distingeam câteva cuvinte coerente prin plânsul tău cu sughițuri. Invocai tot felul de imagini atunci când nu puteai vorbi. S-a manifestat inclusiv imaginea ursului grizzly. Cuvintele tale abia deslușite îmi spuneau lucruri de genul: ”Nu am intervenit atunci, la momentul potrivit, între tine și individul ăsta (și mi-l aduceai în fața ochilor pe inculpatul cu numele de urs). Crezi că am să te mai las vreodată să faci o nouă greșeală?” Apoi ți-ai lipit încheietura pumnului de încheietura pumnului meu, repetând gestul ritualic din 13 Septembrie 2015 care ne-a conectat. M-ai luat în brațe, strângându-mă atât de tare, că nu am putut scăpa. Dar tu nu te puteai calma, continuai să fii mâhnit, îndurerat și înfuriat. Aproape că ai vrut să îmi tai nasul, ca un fel de a-mi spune: ”Te rog, zi că ce ai scris este o minciună, altfel îți tai năsucul ca pedeapsă pentru adulter!” Toate cuvintele și gesturile tale erau însoțite de urlete prelungi de suferință și de neputință. Doamne-ferește, dar cred că erai gelos!
– Cum ai fi vrut să se întâmple? ți-am adresat. Acum înțelegi prin ce suferință am trecut când am aflat că ești într-o relație cu o altă fată când te-am căutat? Ai vreo idee cât de dureros a fost când am aflat?
– Acolo a fost vorba despre altceva, mi-ai zis, întrerupându-mă.
– Da? Altceva ce? m-am rățoit la tine, reînviind toată tristețea din inima mea din ultimii 4 ani. Îmi pare rău, dar nu am avut de unde să simt mai mult pentru tine. Dar o șansă tot îți voi da ca să îmi explici.

Trezindu-mă, mi-am dat seama că unele solicitări de-ale mele despre care am pomenit și în scrisoarea de față sunt absurde. De exemplu, ți-am cerut să mă iubești și să mă ierți pentru tot fiindcă poți, doar îmi ești suflet pereche. Dar acestea sunt lucruri pe care nu le pot oferi eu însămi. E destul de clar că nu am uitat și nu am iertat.

Și nici măcar nu cred în tine pentru că nu ești ceea ce vreau. Credințele mele din copilărie despre tine sunt valabile și în ziua de azi. Și acum cred că nu te poți dezlipi de anturajul tău. Și acum cred că nu poți avea o relație sănătoasă cu o fată deoarece împărtășești cele mai intime gesturi cu iubita ta de față cu toți prietenii tăi. Observi că și tu ai făcut videochat? Știu eu altceva despre tine? Nu, nimic. Dar tu pari să știi mai multe. Iată ce mi-ai zis duminică dimineața, într-un alt vis în timpul căruia am invocat prezența ursitului meu: ”Ah, Cătălina, cea din cauza căreia toate existențele mele sunt programate și reprogramate în funcție de ea.”

Dar hai să nu ne băgăm într-o discuție despre existențele noastre anterioare și să ne limităm la chestiuni mai recente. Uite rezumatul unei alte întâlniri cu tine care s-a petrecut într-o zi de joi, în urmă cu trei săptămâni. M-am trezit, devenind lucidă dincolo de zidul somnului, în clipa în care ți-am simțit prezența pe lângă mine.
– Cătălina, te iubesc, mi-ai spus și ca răspuns, am îndrugat câteva cuvinte din aceeași arie, emoționată fiind să mă știu iară în preajma ta.

M-ai ridicat din corp și am dat din nou năvală în eter, zburând și fugărindu-ne, jucându-ne de-a v-ați ascunselea prin casele vecinilor, chicotind și glumind fiindcă nimeni nu ne vedea. Ne urcam până în înaltul cerului, după care eu mă lăsam pe spate, picând. Dar cu numai câteva degete înainte să mă fac totuna cu asfaltul, mă prindeai și mă ridicai. Era așa de plăcut, nu îmi mai doream să plec de acolo.
– Este o pedeapsă prea cumplită să mă lași să te aștept atât, ți-am spus, oftând ușor de dor. Te aștept de 4 ani!
– Da? Ce zici de 18 ani de fapt? De atâta timp vreau eu să îți vorbesc, a fost răspunsul tău.
– 18 ani? Imposibil! am exclamat, uimită toată.
– De ce?
– Pentru că atunci arătam ca un băiețel. E imposibil ca cineva să îl fi plăcut pe acel băiețel care am fost atunci.
În loc de răspuns, ai oftat, apoi m-ai tras după tine, ieșind cu tine printr-un zid în plină stradă. M-ai invitat să zburăm din nou, dar atingând solul cu tălpile, m-a cuprins un dor nebun de viața terestră. Am vrut să profit de ocazie ca să îmi educ centru vizual spre a vedea din nou, trimițând comenzi creierului în mod conștient. Îmi aduceam perfect aminte că citisem în diverse cărți cum creierul nu face absolut nicio diferență între real și imaginar. Și aveam la îndemână o nouă portiță pentru a-i dicta creierului meu să se vindece. Așa că tu m-ai luat de după gât, iar eu pe tine de după mijloc și am pornit-o agale pe o alee, privind direct în față. Mergeam drept cu foarte multă ușurință.
– Dar tu nu vezi, ești oarbă! mi-ai spus.
– Ba deloc. Mi se pare că nu sunt deloc oarbă fiindcă văd foarte bine în clipa de față. Sau mă rog, văd cam încețoșat, remarcând că, într-adevăr, vederea îmi era întunecată, exact cum au fost ultimele clipe înainte de a-mi pierde vederea în decembrie 2013, cât am fost spitalizată la Colentina. Dar tot e mai bună vederea asta de acum decât nimic, am mai adăugat.

Mă tulbură și acum conștientizând cât sunt de norocoasă pentru că Dumnezeu a binevoit să îmi permită să explorez visul lucid, oarbă fiind. Te mai îndoiești de faptul că îmi voi recupera vederea din cauza visului? Din cauza ta? Nu ești tu cel care îmi induce trei sferturi din visele în care văd în mod conștient?

Așa o fi, n-o fi așa. Dar dacă tu ești tu, atunci eu sunt ce vreau să fiu: liberă!

PS:Am stat de vorbă cu Ființa mea profundă care își poate împrumuta vocea și înțelepciunea, ca și cunoașterea prin intermediul cărților. Am întrebat ce a fost cu experiența onirică descrisă mai sus. Mi-a confirmat că a fost ceva autentic, iar nu rezultatul proceselor mecanice specifice visului obișnuit. A vorbit din nou în numele tău, Zburătorule, și uite mai jos explicația pentru faptul că ai vrut să îmi tai nasul:

”Ești supărată pe mine? Parcă nu știi ce justiție slujești! Dar nu ai vorbit decât despre experiențele tale. Nu am vrut să te jignesc. Însă tu nu vezi nici la doi pași în fața ta. Te-am văzut căzând. Țip eu însumi fără să vreau și sunt imprudent, fiindcă sunt înspăimântat.”

iul. 062019
 

<>

Vineri, 5 Iulie 2019

Zburătorule,

Înaintez încet și sigur în sarcina pe care mi-am propus-o să o realizez, anume aceea de a scrie o carte despre cum mi-am recuperat vederea pentru că mi-am trezit conștiința în timpul visului ca să fie de folos semenilor mei prin puterea exemplului, făcând și EFT în același timp ca să mă eliberez de dramele trecutului. Mă aflu acum la capitolul intitulat ”Cum relația violentă cu un bătăuș m-a împins să îmi sap singură groapa” care se dovedește a fi relativ dificil de consemnat fiindcă amintirile de atunci se păstrează încă vii în conștiința mea, spre marea mea dezamăgire. Scriu despre această perioadăă din viața mea de o săptămână deja și am cuprins în cele 15 pagini de Word scrise deja numai primii 2 ani de relație! Nici nu am ajuns la cireașa de pe tort în ceea ce privește acest capitol din existența mea!

Dar uite că Universul nu se oprește în loc de dragul meu ca să îmi aloce timp ca să termin ce am început. De aceea fenomenele mistice din timpul experiențelor mele astrale continuă să se petreacă cu aceeași frecvență și de multe ori cu mai multă intensitate decât de obicei. S-au acumulat astfel câteva evenimente pe care trebuie să le trec în jurnal înainte să reiau subiectul relației mele cu ursul grizzly de care vreau să mă eliberez cu orice preț! Scriam în acest capitol cum el s-a comportat extrem de agresiv, de gelos și de posesiv față de mine de-a lungul celor 5 ani de concubinaj, dar habar nu am avut ce înseamnă să fii posesiv până să te întâlnesc pe tine în visele mele, Zburătorule. Dar latura ta posesivă în ceea ce mă privește se simte ca fiind de o cu totul altă natură în comparație cu modul cum s-a comportat ursul cât timp a deținut actele de proprietate asupra mea. Iar ieri dimineață felul tău posesiv de a fi s-a manifestat tulburător de intens și limpede.

M-am aflat într-o stare mentală vulnerabilă începănd cu miercuri seara. Te judecam foarte aspru și cu nespus de mult dispreț. ”la ce bun să ai un suflet pereche dacă acesta este un cineva pe care nu te poți baza? La ce bun tot efortul său de a-mi trezi sufletul dincolo de zidul somnului, în dimensiunea astrală, ceea ce în sine pare să fie ca și cum îmi dă o mână de ajutor ca să văd din nou la un moment dat în viitor, când momentul prezent al zilei de față este unul cumplit de dureros? La ce bun o pereche sufletească, dacă nu îl poți îmbrățișa în cea mai călduroasă și intimă strânsoare pe acela care îți este ursit de Univers? Chiar acum să îl îmbrățișezi, nu peste o lună, un an sau zece! La ce bună așteptarea când ea șubrezește încrederea în el, în loc să o fortifice?” Acestea de mai sus au fost doar un fragment din gândurile care mi-au străbătut mintea miercuri seara. La scurt timp după ce mi-am sfârșit jelaniile, inima a început să îmi bată extrem de tare și de repede, ca și cum tocmai aveam un atac de panică. Senzațiile din stomac și din intestine erau și mai neplăcute, ca atunci când ți se face subit rău asistând la o scenă dezagreabilă sau când ai acele emoții înainte de un examen important sau un interviu pentru job-ul mult visat. Pare-mi-se că tot așa te simți când ești îndrăgostit. Panica pe care o simțeam era cumplită și mă împiedica să judec limpede și la rece. Nu reușeam să întrevăd soluția la o dilemă care mă apăsa pe inimă. ”Cum să bat la ea la ușă așa, pe nepusă-masă? Cum să apar așa în fața ei?” Conversația mea mentală era cel puțin stranie, în mod evident! Cine era ”ea” în aceste gânduri care îmi penetraseră mintea? Am făcut un efort considerabil ca să mă calmez, folosindu-mă de clasicele exerciții de respirație ca să îmi induc o stare de liniște mentală, astfel încât să pot observa fluxul acesta neobișnuit de fenomene. Și, observându-mi mai bine starea de spirit, am știut că Ființa mea Divină binevoise să deschidă un canal de comunicare între noi ca să îmi fie mai lesne a înțelege prin ce treci și ce simți în legătură cu povestea noastră. Mă aflam, așadar, în pielea ta, gândind ce gândești tu și simțind ce simți tu. Acea ”ea” care îți întuneca mintea eram eu! Nu a fost întâia oară când mi-a fost permis s mă transpun în acest mod în pielea ta ca să „„”fur” din corpul tău mental informație de interes personal. Fenomenul este aproape intolerabil și nu recomand nimănui să încerce să facă asta decât dacă are o stăpânire de sine de calitatea unui maestru. Pentru că altfel nu vei simți decât drama unui alt om amplificată la maxim fiindcă într-o fracțiune de secundă vei simți câte-n lună și în stele din bagajul emoțional al celui în pielea căruia vrei să te transpui. După câteva minute am reușit să mă desincronizez de tine, asta însemnând că ieșeam de pe frecvența ta, iar senzațiile din trupul meu au revenit la normal.

Ce sarcină ingrată ai, Zburătorule, aceea de a găsi o cale de a aborda într-un chip cavaleresc pe domnița pe care o îndrăgești de atâta timp! Unde mai pui la socoteală acea anxietate socială de care suferi, unde așa un termen plin de semnificație nu descrie decât conceptul de ”timiditate” în limbajul psihologic modern! Oh, cum să te fac să înțelegi că trebuie să te înfățișezi la ușa mea întocmai cum o face un curier care aduce un colet?

Când m-am trezit ieri dimineață îmi era sufletul plin de mâhnire. Trebuia să mă fi trezit în brațele tale, respirând aerosolii pe care îi respiri și tu, înveșmântată în săruturile și strânsoarea ta! De ce așteptarea asta? Urlam din toți plămânii, cuprinsă de tristețe și de deznădejde. De ce să aștepți atâta amar de vreme când iată că tu ești tu, iar tu știi deja totul despre mine? Ce te oprește din a fi aici dacăă nu absurdul egoului cu toate ambițiile sale aberante?

Cu chiu, cu vai, am adormit la loc, dar ca în repetate rânduri anterioare, numai corpul material a adormit, conștiința rămânându-mi trează și lucidă în timpul acestor procese fiziologice. Așa că m-am trezit din nou cu vederea recuperată, asistând la spectacolul uluitor de culori și de lumină al lumi de dincolo. Dar ce mă trezise dintru început fusese un val de energie dionisiacă pe care cu greu o pot suporta atunci când mă lovește. De natură sexuală, energia asta este îngrozitor de devastatoare atunci când este emanată de alte planete în timpul diverselor fenomene cosmice și astrologice. De fiecare dată când am fost conștientă de această undă de energie, mai ales în timpul experiențelor mele lucide, am fost cuprinsă de turbare în toți atomii ființei mele căci această energie ațâță toate instinctele care ne apropie atât de mult de niște animale sălbatice. Așadar, ieri dimineață rulam în întregime pe întreaga suită de instincte animalice. Tot ce simșeam era sexualitate pură, brută, neșlefuită, netransformată, din care lipsea cu desăvârșire orice formă de discernământ. Era ispita însăși! Devenisem instinctuală și sălbatică, nefiresc de sălbatică, aproape inconștientă, ca hipnotizată. Îmi venea să rup hainele de pe mine, să mă despui la pielea goală și să mă arunc de la balcon ca să planez în mijlocul străzii, levitând în aer, deasupra oamenilor, numai ca s le spun: ”Iată, muritorilor, cum goliciunea trupească este singura stare a lucrurilor care are sens! Numai când au căzut Adam și Eva în păcat am început să simțim rușine pentru trupul nostru!” Îmi venea să îmi scot ochii din cap și să îmi sfârtec carnea de pe oase, atât era de mare tentația! M-aș fi dăruit oricărei larve astrale care mi-ar fi apărut în cale! Dar era ceva în aer, ca o prezență care mă asista, care mă păzea. Îi simțeam mustrarea în întregul eter, în timp ce mă sfătuia cu nesfârșită blândețe, dar în chip dojenitor, întocmai cum procedează un părinte care te iubește, să rezist și să mă opun acelui val de energie. Nu auzeam nicio voce, dar prezența aceasta era atât de limpede, iar intențiile sale ajungeau la mine într-un chip subtil și intim, fără cuvinte, fără gesturi, fără dovezi, ca și cum comunicam printr-un limbaj silențios cunoscut numai de univers și de suflet. Stăruința acestei prezențe m-a determinat să mă reculeg, așa că am rezistat tentației, concentrându-mă mai bine pentru a observa manifestarea.

Și atunci am știut că tu erai sursa secundară a valului de energie care mă copleșise, Zburăătorule! Cu cât mă concentram mai bine, cu atât mai mult îți puteam distinge prezența și aura. Dar nu tu erai cel care mă ghida și care mă proteja și care m-a împins în brațele tale. E prea copleșitor ca să descriu în detaliu ce a urmat după aceea între noi. Îmi putusem ține sub control instinctele și impulsurile răscolite de energiile cosmice, dar în fața ta m-am pierdut complet cu ffirea. Cum să mă opun ție, când tu trezești în mine Femeia Cosmică, pe Mama Divină cea mult preaiubită și adorată? Cum să îți rezist ție când tu mă faci să uit de numele meu pământesc de Cătălina, când simpla ta prezență trezește în mine conștiința eternă și infinită a Spiritului? Cum să îți întorc spatele când în brațele tale formez cu tine cuplul primordial, principiile duale ale lui Yin și Yang, feminin și masculin? Cum să nu te vreau câând împreună cu tine mi se întregește ființa spirituală?

Dar orice conversație a avut loc între noi în acele clipe s-a șters din memoria mea îndată ce m-am trezit. Nu-mi amintesc decât fraze răzlețe, ca de exemplu: plutind amândoi în spațiul astral, am remarcat că toate clădirile din jurul nostru se manifestau sub formă de castele și de temple cu arhitectură complexă, dispunând de coloane, statui, turle, turnuri, ferestre și balcoane de o frumusețe desăvârșită.
– Visez foarte des castele, am făcut eu, bucurându-mă din tot sufletul fiindcă primeam șansa de a vedea acest spectacol grandios de forme geometrice. De ce oare visez atât de des castele? am adăugat.
– Pentru că sunt regele tău, mi-ai răspuns.
Dar aceste fraze nu ajungeau în urechile mele în chip obișnuit pentru că nici nu ne deschideam gurile ca să conversăm. Era de ajuns ca gândul să se formeze în mintea mea că instantaneu se reverbera în eter. Ce era înăuntrul meu se vedea și afară. Așa că întreaga manifestare onirică îmi demonstra că în interiorul meu se găsea nespus de multă frumusețe. Și că de asemenea mă aflu în posesia unei energii creatoare extrem de ridicate. Cu adevărat Ființa mea Divină are putere creatoare! Iar gândurile tale ajungeau în mintea mea pe aceeași cale a telepatiei.

Scindată între pasiune și îndoială, am încercat să mă opun prezenței tale după o perioadă, așa că m-am descătușat din strânsoarea ta, eliberându-mă în spațiu. Am vrut să mă îndepărtez de tine, fugind de tine ca să mă ascund, însă tu apăreai mereu de undeva din spatele meu ca să mă faci prizonieră brațelor tale. Mă necăjisem nespus căci trăiam cu impresia că visul meu era neverosimil. E atât de greu să crezi că ar putea exista pe fața pământului un bărbat care să te iubească atât de mult de atâția ani și al cărui suflet să te viziteze în timpul viselor tale! Pur și simplu refuz să cred! Este imposibil! Așa că m-am lăsat pradă tristeții de moment, spunându-ți lucruri precum: ”Nu ești real! Nu ai cum să fii real! De ce apari mereu din spatele meu când eu știu prea bine că așa ceva simbolizează lumea ascunsă, nevăzută a minții subconștiente?” Așa că am vrut să te dizolv din psihicul meu și din inima mea, unde te-ai strecurat în mod inevitabil. Am vrut să îți dau pumni în fața pe ccare nu pot să o văd, dar violența atrage numai violență, așa că mi-am pus palmele pe chipul tău ca să te vindec, ca s exorcizez monștrii din tine, eliberând conștiința captivă în forma ta, dar degeaba.
– De ce nu crezi că sunt real? m-ai întrebat tu, îndepărtându-mi palmele de pe chipul tău și luându-mă în brațe, moment în care mi-am petrecut degetele prin părul tău și pe fața ta cu mai multă vigilență ca să simt în buricele degetelor furnicături puternice, ca și cum atingeam o masă încărcată de electricitate și de energie!
– Pentru că uită-te la pielea noastră, am zis eu. Nu poți fi real pentru căă eu sunt atât de albă, iar tu mult prea negru, am conchis eu că această nepotrivire la nivelul nuanței pielii te face cât se poate de ireal.

N-a fost chip să mai discut cu tine. M-ai prins din nou în zbor și m-ai îmbrățișat în acest fel pentru care voi plăti tot aurul din lume ca să se petreacă în fiecare zi până la sfârșitul eternității. M-am trezit numai ca să strâng după aceea perna în brațe, fiindcă nu mai erai de găsit.

Dar mai cumplit decât sentimentul singurăătății, odată ce m-am trezit, a fost un alt simțământ experimentat în timpul visului. Simt în fiecare minut al zilei dureri sfâșietoare în umeri și în omoplați, ceea ce mă face să stau tot timpul crispată și rigidă. Îmi simt partea aceasta a corpului complet pietrificată. M-am întrebat în repetate rânduri în legătură cu o posibilă cauză a durerii mele, iar în timpul visului de ieri dimineață am avut o frântură de luciditate în sufletul meu, intuind sursa problemei cât timp am zburat cu tine și încercând să te reduc la pulbere cosmică. Sunt anume zone în dimensiunea astrală unde unele facultăți spirituale funcționează cu mai multă precizie, așa cum am observat eu însămi în diferite experiențe trăite, iar intuiția se numără printre aceste însușiri. În afară de asta, mediul astral este unul cu desăvârșire transparent, asta însemnând că poți vedea și intui gândurile ascunse și intențiile din spatele acțiunilor celor pe care îi întâlnești. Așa mi-am simțit cele două găuri imense și atât de dureroase din umeri ca două răni vii. Am simțit că duc pe umeri povara tuturor lucrurilor, dar am simțit că îmi duc în spate și crucea propriilor greșeli. Dar mai mult decât orice, am simțit că am avut aripi. Aripi angelice, vreau să zic, pe care Ființa mea reală interioară S-a văzut nevoită să le tai ca o consecință a păcatelor mele, pentru ca sufletul meu să trăiască pe pământ în epoca de fier a umanității, sub chipul șters și banal, cu totul nedeosebit, al Cătălinei.

Aceeași zi, după-masă

Adesea îmi doresc din toată inima să îmi fi revenit sarcina de a fi scris despre lucruri cu un grad mai scăzut de dificultate. A scrie despre suflet, despre Univers, despre vis sau dimensiunea astrală te poate face să te simți ca și cum îți lipsesc câteva țigle de pe acoperiș, dar cum acestea sunt evenimentele prin care trec, trebuie să înaintez cu efortul meu, cu toate că scrisul meu bate de mult timp în literatură. Cum să fie altceva decât pură beletristică izvorâtă din mintea plină de imaginație și creativitate a unei femei suferinde? Nu pot dovedi nimănui că tu ești real, Zburătorule, unde real înseamnă că ba ești o entitate non-fizică, precum un înger sau un demon, sau că ești sufletul uman al unui bărbat din carne și oase care m-a transformat în obiectul afecțiunii sale în urmă cu foarte mult timp, dar care se vede nevoit din diverse motive să se țină la distanță de mine în dimensiunea fizică. Să dau ascultare vocii intuiției care, în anume contexte, funcționează fără eroare în experiențele mele astrale?

Uite că în acest sens mai am o povestioară de istorisit. S-a petrecut în urmă cu vreo 2 săptămâni, tot într-o zi de joi, tot dimineața, după ora 07:00. Adormisem la loc, după ce liniștisem cățelul cel fioros care plângea după sora mea care plecase la piață. Totuși, conștiința îmi rămăsese trează. Fără prea multe introduceri, m-am conectat din nou cu tine, dar de data asta am avut o altfel de vedere asupra lucrurilor. Te-am văzut, literalmente, stând întins pe patul tău de acasă, meditând. Nici măcar nu erai decorporalizat. Totuși, printr-o procedură de concentrare mentală, ți-ai mutat întreaga atenție asupra mea ca să te transpui în corpul meu, pe frecvența mea. Te-am văzut sincronizându-te în întregime cu mine. Planurile noastre de existență erau atât de suprapuse, încât m-am văzut pe mine însămi în corpul tău eteric, în timp ce tu te ajustai într-al meu. Gândeam din nou ce gândeai tu și simțeam ce simțeai tu. Îți auzeam gândurile în mintea mea care se formau cu vocea ta ca să îmi spui: ”Cred că așa îți pătrund în vise”. Așa cum, Zburătorule, împărțind cu mine o singură frecvență eterică? Știi ce înseamnă așa ceva? Să avem vibrații atât de asemănătoare, încât să ne suprapunem în acest fel incredibil? Mi-a spus-o arhanghelul Mihail ce înseamnă, după ce am implorat cu lacrimi sângerânde să îmi explice cine ești și ce ești pentru mine. Am avut această experiență revelatoare în urmă cu câțiva ani, pare-mi-se că în 2016 și, deși am mai consemnat-o, merită repetată. Așa că m-am rugat într-o zi arhanghelului Mihail, iar în acea noapte am auzit zgomote puternice în preajma mea, ca un fluturat de aripi. Se auzeau nenumărate voci, unele peste altele, ca într-un cor. Erau prezențe în preajma mea pe care nu le pot descrie în cuvinte fără să nu am sentimentul că le aduc o gravă jignire descriindu-le insuficient de bine sau cu insuficientă acuratețe. Erau Iubirea însăși, așa cum numai Divinul se poate simți. Una dintre prezențe, o femeie, și-a pus palma pe fruntea mea, iar atingerea sa era IUBIREA, așa cum numai o mamă poată să își atingă copilul. Mi-a zis că împreună sunt ceata arhanghelului Mihail. Și în continuare, a mai spus: ”Sufletele pereche au o notă aparte. Ele lasă o amprentă unică în Univers, ceea ce le permite săă se regăsească. Uită-te la evenimentele din viața ta ca să înțelegi.”

Ai crede că o astfel de trăire te-ar putea îmblâânzi cu totul, dar nu șși pe mine, suflet neliniștit și neîmpăcat. Nu m-am încrezut în ceata de îngeri a arhanghelului Mihail, așa că în cine să mă încred? În Dumnezeu însuși care mi-a trimis zeci și zeci de dovezi vizuale și auditive ale fericirii mele viitoare! Ei, uite unde stă problema mea! Vorbim de un viitor în care toate astea se vor întâmpla și lămuri, dar cu prezentul ce facem? Cu durerea mea sufletească din momentul ACUM ce fac? La ce bun să am un suflet pereche cu care sîă îmi suprapun frecvența dacă nu am nicio idee cine ești? La ce bun să îmi pătrunzi în vise dacă nu te pot vedea? De care chip să mă îndrăgostesc din zecile și sutele de versiuni pe care te mulezi în visele mele?

Visul meu din acea dimineață nu se sfârșise acolo. În timpul acestuia am avut din nou un moment de luciditate desăvârșită în sufletul meu. Îmi amintesc că făcusem un Somerset, întorcându-mă spre tine ca să te pot privi. Stăteam deasupra ta când te-am auzit gemând de durere. Nu emanai către mine decât durere, ceva chiar mai înfiorător decât propria suferință. Fiindcă citeam în aura ta toată afecțiunea pe care mi-o porți în secret de mult prea mult timp. Câtă dorință și speranță citeam în energia ta! Și mai ales cât chin, câtă durere acumulate din cauza mea. Am fost atât de surprinsă să mă văd sursa suferinței unui bărbat! Nu mi-a venit s cred că mă transformasem în coșmarurile tale, că eu eram sucubusul pentru tine, în loc să fii tu incubusul meu! Erai atât de transparent în acel loc, deși nu vedeam nimic din înfățișarea ta! Dar puteam vedea iubirea secretă pe care mi-o porți, așa cum vedeam zecile de posesiuni în care m-ai avut în visele tale, așa cum am văzut că în conștiința ta nu a existat nicio altă cale de a-mi vorbi decât prin dimensiunea astrală. Am rămas mută de uimire să citesc în întreaga energie a Cosmosului intenția lui Dumnezeu de a nu-mi permite să îți văd chipul real. Te priveam insistent, stând deasupra ta, atât de aproape de a-și împlini visul de posesiune pe care îl ai cu mine de atâția ani și înțelegeam, în sfârșit, că a fost spre binele meu că nu te-am putut vedea în tot acest timp. Am intuit gândul lui Dumnezeu când a pus un zid în amintirile mele în ceea ce te privește. Acest zid este real, ca un blocaj pe care al treilea ochi a binevoit să mi-l arrate zilele trecute printr-un flash. Imaginea arăta cum pe creierul meu există o micuță bârnă cu aspectul unui perete chiar în dreptul acelei părți a creierului meu unde se află stocată toată informația neuronală despre tine! Zburătorule, cu adevărat ești singurul om de pe planetă a cărui înfățișare fizică nu mi-o amintesc, cu toate că te-am visat de sute și sute de ori! Iar acum înțeleg de ce Dumnezeu nu îmi permite să te văd, creând acest zid în memoria mea. Fiindcă nu chipul tău trebuie să îl îndrăgesc, ci sufletul care se adăpostește dincolo de epidermă. Nu chipul tău trebuie să îl recunosc dintr-o mie, chip de care ajungi să te atașezi cu trecerea timpului de ajungi în vieți viitoare să îți placă numai bărbații înalți cu barbă, albi sau oacheși. Nu, nu atașament față de trăsăturile fizice ale iubitului meu îmi cere Dumnezeu să dezvolt. În schimb, îmi cere să dezvolt în sufletul meu acea abilitate care îmi va permite să îți recunosc amprenta energetică dintr-o mie, indiferent de carcasa ta fizică în care te vei adăposti și întrupa în vieți viitoare. Nimic altceva nu îmi cere Dumnezeu decât să îți îndrăăgesc sufletul!

După aceea visul meu a devenit cu adevărat neobișnuit când, despărțită de tine, am ajuns în fața unei oglinzi imense. Mi-am dorit să îmi pot manifesta chipul în oglindă ca să îl pot privi fiindcă nu îmi amintesc întotdeauna cum arăt. Dar la dreapta mea a apărut în depărtare o formă de bărbat. Apropiindu-se de mine, l-am recunoscut pe bunicul din partea mamei care a murit în ianuarie 2008. Arăta nefiresc, în sensul în care se prezenta foarte îngrijit și plăcut ochiului, în timp ce bunicul a fost un bătrânel cam ponosit, cu cocoașă, dinți stricați și îmbrăcat cu haine jerpelite. Dar de când a murit, l-am visat mereu pe bunicul cu fața strălucind de lumină, bine îmbrăcat și înțelept. Arăta cu adevărat formidabil! M-am emoționat toată deoarece am intuit din capul locului că era o manifestare a Bătrânului Secolelor care lua înfățișarea bunicului ca să îmi transmită ceva.
– Crezi că acest suflet cu care mi-am petrecut dimineața este cel potrivit pentru mine? l-am întrebat. Cum voi putea să îl recunosc? Cum voi ști că el este?
– Spune-i și surorii tale următorul lucru, a fost răspunsul lui. De ce îți faci griji că nu îl vei recunoaște, când voi doi vă întâlniți deja de milenii?

Ajunge, ajunge, Bunule Dumnezeu, că nu mai pot suporta tot acest tumult sufletesc! În cine să mă mai încred eu dacă nu în bunul Dumnezeu care iată că îmi trimite solii Săi angelici care să îmi vestească marea fericire care va veni?

Un alt episod în care ne-am intersectat s-a întâmplat în urmă cu aproape o lună, într-o zi de marți. Câte nu am vorbit, vrute și nevrute, stând lungiți în pat, cuibărită la pieptul tău.
– Știi, câteodată am senzația că parcă îmi ești sorăă, mi-ai mărturisit.
– Știu ce vrei să spui, am făcut eu. Și eu am câteodatăă senzația căă nu ne este sortit decât să ne avem ca frații, mai ales pentru că eu am cunoscut deja pe cineva.

Mă refeream, desigur, la John the Wolf din ale cărui brațe nu voi mai scăpa dacă ne vom mai întâlni vreodată. Dar tu te-ai schimbat brusc la față care ți s-a umbrit ca de un nor de furtună, ca un fel de a-mi spune: ”Crezi că am să te las să îmi scapi printre degete, acum că te-am prins în sfârșit? Crezi că îți voi mai da drumul vreodată?”

Ce cred eu este egal cu 0. Timpul le va dovedi pe toate.

Editat ulterior, Duminică 7 Iulie 2019, dimineața

Dacă tu te pricepi la arta concentrării meditative și poate că ai și niscaiva cunoștințe legate de meditația transcendentală, află că eu mă pricep la arta ghicitului în cărți. Nu vreau să spun prin asta că știu să dau în cărți de joc ca să aflu informații despre oameni prin mijloace oculte. Arta mea e mult mai rafinată și mult mai poetică decât banala vrăjitorie de cabinet de cartier a Babei Cloanța. E doar o altă formă de a spune că sufletul meu vorbește ca din cărți. Meditând, m-a străbătut un gând care a conținut un număr foarte mic de cuvinte, iar ”senin” a fost cel care mi-a atras atenția. Întors pe dos, rezultă ”nines” unde ”nine” este numărul 9 care simbolizează a 9-a sferă sau munca în forja lui Vulcan, adică actul intim sacru dintre femeie și bărbat uniți în căsătorie legitimă, iar ”s” este a 22-a literă din alfabetul românesc și simbolizează pe Mama Divină, șarpele sacru Kundalini care se trezește în sens pozitiv numai în cuplu. Am intuit atunci că primeam de la sufletul meu o referință biblică sub formă de răspuns la problemele care mă macină, teme pe care le-am abordat în scris în epistola de față. De dragul artei, iată mai jos acele câteva versete de interes scoase din context de la pagina 922 din Biblia Creștin-Ortodoxă (m-a trecut gândul că acest număr este o rescriere a datei de 13.09):

Tobit 6-8.

Capitolul 6.
Călătoria lui Tobie. Prinderea peștelui, luarea măruntaielor lui pentru vindecări și sfatul îngerului pentru căsătorie.

18. Şi când va trebui să te apropii de ea, ridicați-vă amândoi şi să strigați către milostivul Dumnezeu, și El vă va mântui şi vă va milui. Nu te teme, căci ea este menită din veac pentru tine și tu o vei mântui, și ea va merge cu tine şi ştiu că vei avea de la ea copii”.
19. Şi ascultând Tobie acestea, a iubit-o şi sufletul lui s-a lipit de ea foarte.

Capitolul 7.
Raguel, din îndemnul îngerului, dă pe Sara, fata sa, soție lui Tobie.

(…)
7. Apoi a vorbit şi a zis: „Binecuvântat să fii copilul meu! Tu eşti fiul unui om foarte bun şi cinstit”. Auzind însă că Tobit a pierdut vederea, s-a întristat şi a plâns.(Tobit este un personaj biblic care s-a vindecat de orbire în chip miraculos, după intervenția arhanghelului Rafael care e cunoscut drept regentul medicinei)
(…)
11. (…) Dar am să-ți spun adevărul. Eu am măritat pe fata mea cu şapte bărbaţi şi când intrau la ea, mureau chiar în noaptea aceea. Dar tu fii vesel acum”. (să nu zici că nu te-a avertizat nimeni că nu mă mai număr printre inocente și, deși nu am cules 7 ”căsnicii” în patul meu, tot am greșit de câteva ori încât să mă consider dezonorată, dar amintește-ți că tu ești cel care mă va mântui pe mine, după cum spunea versetul din capitolul anterior ; moartea însăși din acest verset semnifică moartea psihologică sau eliminarea egoului, transformarea acestuia în praf cosmic care se poate înfăptui în mod eficient în timpul coitului alchimic, prin intermediul focului sacru al Mamei Divine) (…) Iar Raguel a zis: „Ia-o chiar acum căci ţi se cade. Tu eşti fratele ei şi ea este sora ta! Milostivul Dumnezeu să vă facă parte de toate cele bune!” (pare-mi-se că acel ”chiar acum” este nimic altceva decât un răspuns al Ființei Cosmice la întrebările care îmi produc atât de multă suferință: ”de ce așteptarea asta? ce anume aștepți ca să vii?” ; mai mult, observi uzanța cuvintelor ”frate șisoră”? cât m-am amuzat citind așa ceva, luând în calcul ultimul vis descris în epistola mea în care ți-am spus că și eu trăiesc câteodată cu sentimentul că nu ne este dat decât să ne avem ca frații ; desigur, ”frate” și ”soră” ăîși zic și membrii diverselor culte religioase, precum adventiștii, de exemplu, așa că trimiterea aceasta nu semnifică în niciun chip o relație incestuoasă, ci o comuniune între doi indivizi care se înțeleg foarte bine și care seamănă foarte mult)
(…)
15. Şi a chemat Raguel pe Edna, femeia sa, şi a zis: „Pregăteşte, soro, cealaltă cameră de culcare şi du-o acolo”.
16. Şi făcând cum a zis el, a dus-o acolo, şi aceasta a plâns, şi împărtăşind şi ea lacrimile fiicei saţle, i-a zis:
17. Îndrăzneşte, fiică! Domnul cerului şi al pământului îi va da bucurie în locul întristării. Îndrăzneşte, fiică!”. (oh, ursitul meu, cum să îți explic mai bine că sunt atât de înspăimântată la gândul că am să te întâlnesc și am să îți vorbesc? acel ”îndrăznește, fiică” nu este decât un îndemn al Universului să am curaj să te privesc în ochi ; când? păi când altcândva decât atunci când mă vei cununoaște cu adevărat, în cealaltă cameră pregătită de părinți?)

Capitolul 8.
Căsătoria lui Tobie cu Sara; rugăciunea lor, ospățul nunții și înzestrarea.

(…)
6. Tu ai făcut pe Adam şi Tu ai făcut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor şi sprijin, şi din ei s-a născut neamul omenesc. Tu ai zis: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem un ajutor asemenea lui”.
7. Şi acum, Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de mine şi a ne duce împreună până la bătrâneţe!”
8. şi a zis şi ea cu el: „Amin!”

——————-

Amin!

mai 092019
 

Joi, 9 Mai 2019

Zburătorule,

Nici nu îmi dau seama care experiență a fost mai fantastică, cea descrisă ieri sau cele 3 care s-au intercalat cu aceasta. Primul vis a fost în dimineața zilei de 26 Aprilie, care a picat într-o vineri, am avut al doilea vis ieri dimineață (miercuri, 8 Mai), iar al treilea s-a petrecut în dimineața aceasta. Toate 3 s-au manifestat între orele 07:00 – 09:00, când adorm la loc pentru o ultimă repriză de somn. Toate 3 au fost foarte asemănătoare ca fir narativ, așa cum se întâmplă de obicei când dai buzna în dormitorul meu în chip (ne)poftit.

M-ai gâdilat în tălpi ca să mă trezesc în astral, m-ai tras de mâini, m-ai împins de la spate, m-ai scuturat din umeri, m-ai îmbrâncit și m-ai zgâlțâit, m-ai sucit și m-ai învârtit de pe o parte pe alta, mi-ai țipat în urechi ca să mă trezesc (nu apreciez deloc această ultimă ”tehnică” pe care o folosești, aceasta de urli în urechile mele, întrucât se creează o microfonie terifiantă pe care cu greu o suport, fenomen care mă face după aceea să aud voci; chiar în timpul visului de azi, fiind în întregime lucidă și auzind voci peste voci, suprapuse unele peste altele, îmi puneam întrebări de genul: ”Așa să fie oare schizofrenia? Uite proștii și ignoranții că nu au nicio idee care este sursa reală care provoacă aceste voci”; tu poate că nu auzi voci, dar eu o aud pe a ta când îmi îndrugi verzi și uscate în ureche, de genul: ”Hai, Cati, trezește-te că și eu am ieșit afară, hai la o plimbare!”). Dar puține sunt aceste ”tehnici” care mă motivează să mă clintesc din loc. Deși sunt perfect conștientă de fenomene, de manifestări și de împrejurimi, mă aflu paralizată, captivă în corpul meu din carne și oase de care nu mă pot elibera. Sufletul îmi este parcă prins cu niște curele invizibile de trupul fizic, iar mintea mea adormită, leneșă și obosită găsește cu greu motivația potrivită ca să se mobilizeze pentru a permite sufletului dedublarea astrală. Însă există un lucru pe care îl faci care îmi declanșează pofta de călătorie astrală. Și cu fiecare ocazie profiți de vulnerabilitatea mea, de prizonieratul meu ca să mă săruți din tălpi până în creștetul capului pentru că știi că nu mă pot împotrivi bombardamentului tău de gesturi de tandrețe. Ațâțată de impulsul sexual, cel mai mare generator de energie din corpul nostru eteric, îmi desprind brațele fantomatice ale corpului astral cu atâta ușurință, încât e aproape absurd și ridicol că nu îmi iese acest pas cu fiecare ocazie. Iar asta numai ca să te pot cuprinde cu brațele de după umeri, fiindcă nu cunosc alt gest mai tandru ca acesta de a-ți îmbrățișa iubitul în actul posesiunii. O fac inconștient, poate, dar negreșit el este un gest ritualic venit din Cunoașterea Cosmică ce îmi permite să știu cum să joc rolul lui Shakti, soția lui Shiva, cuplul perfect femeie și bărbat care se caută pentru a se reîntregi în ființă. Cât de ireale și neverosimile sunt aceste lucruri despre care scriu, dar cât de minunat e că mi se întâmplă și că le experimentez pe viu, viul conștiinței! Nu mă mai miră de ce bunul meu Dumnezeu mi-a zis: ”Pentru mine toate au sens, chiar și iubirea fără posesiune, chiar dacă pentru tine nu au!”

Odată ce îmi eliberez brațele pe care mi le petrec pe după gâtul tău, este floare la ureche să acționezi ca și contra-forță, trăgându-mă după tine în dimensiunile subtile de existență. În fiecare din cele 3 experiențe a început, după eliberarea mea, un zbor nebun și vijelios în spațiul infinit al astralului. Partea mea preferată a fost când, ajunși în dreptul unui zid ce părea imposibil de trecut, ne-am dezintegrat amândoi moleculăă cu moleculă, moment în care atomii Ființelor noastre s-au împreunat de am devenit o singură făptură, așa încât am putut pătrunde prin zidul care ne bloca trecerea în timpul jocului nostru inocent și copilăresc! Ce bucurie este, Doamne, să te vezi dezintegrat în miliarde de particule și să continui să simți îmbrățișarea pătimașă care te leagă de salvatorul tău, de eliberatorul tău! Fiindcă negreșit dincolo de trupul fizic suntem energie, conștiință și suflet ce trebuie purificat de ego.

Ca în alte rânduri anterioare, nu ți-am văzut chipul, singurul lucru pe care nu îl primesc, dar care mă motivează să implor, săă cerșesc îndurare de la Dumnezeul din Ceruri, să fac exact cum mi se spune, să mă preschimb și să mă transform în ceea ce trebuie să fiu doar ca să te văd, perechea sufletului meu. Nu te văd, dar sigur te simt și încă nu te simt suficient ca să te pot ierta complet și definitiv.

mart. 052019
 

<>

(Am revenit de nenumărate ori la această scrisoare ca să corectez, să adaug sau să șterg unele însemnări, așa că ea datează în cele din urmă din perioada 5-10 Martie 2019. Inițial nu a avut decât 3500 de cuvinte, dar datorită excesului meu de zel, a ajuns la 7000 de cuvinte!)

Marți, 5 Martie 2019

Zburătorule,

Mă uimește și pe mine cum de nu am reușit încă să epuizez subiectele de conversație din scrisorile mele. Pardon, conversația este un procedeu de comunicare care presupune participarea a cel puțin doi interlocutori. Ce fac eu aici se numește monolog, fiindcă în mod evident încercările mele de a te scoate din bârlogul în care te-ai ascuns cu atâta iscusință ca să putem sta de vorbă față în față la o cafea sau ceașcă de ceai au rămas fără ecou. Nici nu ai apărut (încă) la ușa mea, nici nu m-ai vizitat astral mai des. Aș fi fost atât de fericită în oricare din aceste două scenarii!(Editat ulterior, vineri: înainte să mă trezesc de tot în această dimineață, când mai eram încă între lumi, al 3-lea ochi mi-a arătat din nou o secvență de viață cu noi doi care ne înfățișa stând față în față, unul de o parte a unei mese, iar celălalt de cealaltă parte a mesei, într-un fel de local/pub/cafenea/ceainărie, luând micul dejun împreună; se vedea un geam mare lângă masa la care stăteam noi, iar de la geam am putut vedea inclusiv mașinile de pe stradă; amândoi eram îmbrăcați cu haine subțiri, ca de primăvară târzie și păream foarte familiari unul cu altul, mai ales eu care păream incredibil de relaxată și în largul meu în preajma ta) Dar uite ce îmi spune sufletul:
– El deja vine la tine în fiecare noapte! Nu poate să vină la tine mai des decât o face deja!
– Ceea ce îmi spui este imposibil, este neadmisibil. Niciun om de rând nu ar putea să iasă din corp CHIAR în absolut fiecare noapte sau de mai multe ori într-o singură noapte! Dacă ar putea, ar însemna că este un supraom al naibii de dibaci! Și e clar că nu e! În plus, dacă ar veni așa de des precum afirmi tu, nu ar fi trebuit să îi simt prezența? Să fiu conștientă de faptul că este lângă mine, chiar în aceeași cameră cu mine, deși în dimensiuni diferite?
– Adu-ți aminte că vouă tuturor vă stă în putere să părăsiți corpul fizic în timpul somnului, iar asta chiar în absolut fiecare noapte, însă nu vă mai aduceți aminte la întoarcere. Totuși, unii o fac și o fac destul de bine. Observă că tu însăți ai devenit conștientă deja de mii de ori în timpul visului. Și nu este ca și cum te poți lăuda cu vreo practică. El nu îți este cu nimic mai prejos, nu îți este inferior. Nimic altceva decât egal cu tine. Are, însă, mult mai multă disciplină decât tine. Și a mai avut un avans considerabil de exercițiu și practică în fața ta. Nu este vina lui că dormi somn profund, greu și periculos în timpul vizitelor sale! Nu este vina lui că te culci pe o ureche și că te trezești pe aceeași ureche! Nu este vina lui că nu ai voință să te ridici din pat.
– Dar este atât de clar că cel care mă vizitează nu mai este el, cel de la început! Este atât de evident că acum are o dublură, o imitație, propria proiecție mentală a ceea ce cred despre el imprimată în mintea subconștientă! Prezențele lor sunt atât de asemănătoare, încât nu mai sunt în stare să fac nicio diferență!
– Cum să nu faci diferența? Tu nu ești acolo, prezentă, ca să îți dai seama cine este cine? a adăugat apoi sufletul meu.
– E inutil dacă sunt acolo sau nu. De ce i se schimbă chipul în permanență? De ce pare să aibă 1000 de fețe? Cum să mă încred că el este chiar el, când s-au făcut deja 3 ani de când nu i-am mai văzut chipul în timpul proiecțiilor astrale? am continuat să mă jeluiesc eu, cu inima plină de tristețe și de amărăciune.
– Nu te-am învățat de la bun început ce să faci? Atâta lucru trebuie să faci și nu îl faci. Întoarce-te cu fața spre el când mai vine și înfruntă-l. Și mare îți va fi mirarea când, atunci când te vei uita în spate, cu siguranță vei vedea un chip pe care îl vei recunoaște.

(mi-e neclar de ce sufletul meu îți ia în permanență apărarea)

Mă îndoiesc sincer că am să te recunosc, Zburătorule, pentru că manifestarea ta este cel mai straniu lucru care mi s-a putut întâmpla. Dar nu m-am apucat să scriu azi ca să elaborez mai multe teorii în ceea ce te privește, ci ca să îți ofer o nouă ședință de terapie prin intermediul cărții acesteia pe care o scriu de dragul meu, al tău și al copilului nostru meu, copil căruia îi dedic întreaga carte! Of, cât mă pot amăgi de una singură câteodată! Nu, azi nu mai elaborez teorii supranaturale. Deși continuă să mă frământe un milion de detalii, de variabile necunoscute.

De exemplu, nu reușesc să îmi explic de ce nu îmi amintesc chipul tău, cu toate că am ajuns la concluzia că mi-ai fost foarte drag în anii adolescenței. Îmi amintesc foarte bine lucrurile și întâmplările legate de tine de atunci, îmi amintesc toate detaliile diverselor evenimente, dar nu îmi amintesc chipul tău. Îmi amintesc semnalmentele tale fizice generale, de genul că erai înalt, cam slăbuț și negricios, Dar nu îmi amintesc dacă aveai părul scurt, lung, drept sau ondulat sau dacă aveai vreun început de barbă de voievod pe față și nu reușesc să pun toate aceste detalii cap la cap ca să pot forma o imagine a ta. Nu există decât ceva de ansamblu și nimic mai mult. În starea de veghe, e cu neputință să îți recreez amintirea vizuală. E ca și cum atacul cerebral a șters dosarul cu numele tău din memoria mea vizuală. Numai amintirea aspectului tău fizic a fost compromisă pentru că, repet, îmi amintesc atât de bine toate celelalte lucruri legate de tine, inclusiv tricoul cu ”NoFX”, blugii, tenișii și câte și mai câte. Este cea mai misterioasă problemă cu care mă confrunt deoarece numai amintirea chipului tău pare să fi fost ștearsă . Îmi amintesc atât de bine de majoritatea prietenilor tăi, de aproape toți cei care se vânzoleau pe la bănci, îmi amintesc cu nespus de multă ușurință inclusiv de persoane pe care le-am văzut numai o dată în viață, în timp ce în cazul tău trebuie să fac eforturi considerabile, storcându-mi creierul, pentru a recupera informația stocată în neuro-transmițătorii mei vizuali ca să îți pot recrea figura. Și e degeaba. În stare de veghe nu îmi amintesc chipul tău de atunci, de când mi-a fost atât de drag de tine. Negreșit, amintirea ta se mai află încă stocată în memoria mea vizuală. Te-am visat de sute de ori în ultimii 3 ani și 6 luni. Și trebuie că ceea ce visez să fie amintirea pe care am păstrat-o despre tine, dar când mă trezesc, îmi dau seama că nu ți-am memorat imaginea, deoarece îmi este imposibil să o reproduc după aceea. În plus, deși am încercat în nenumărate rânduri să îmi provoc retrocogniții în timpul viselor mele lucide pentru a manifesta imaginea ta din subconștientul meu, lucru care a avut succes de câteva ori, uitându-mă la chipul tău proiectat în astral de mintea mea nu îmi declanșează nicio amintire reală, deoarece mă uit la fața ta fără să o recunosc cu adevărat, ca și cum nu te-am văzut niciodată în viața mea.

Nu știu ce anume a creat acest blocaj în mintea mea, de nu reușesc să îmi amintesc cum arăți, dar probabil că are legătură cu acel lucru care mă îndeamnă să păstrez garda ridicată în privința ta. Vreau să zic prin asta că am ridicat un zid puternic, înalt și impenetrabil care să te țină departe, cât mai departe de mine, de inima și de mintea mea. Fac oare asta de frică să nu fiu dezamăgită? Mai mult decât sunt deja? Mă gândesc suficient de mult la tine în cursul unei zile și te-am căutat deja de nenumărate ori încât să dau altuia impresia că sunt obsedată de tine, dar măsura de siguranță pe care mi-am luat-o în ceea ce te privește mă face de multe ori să abandonez întregul efort. Pentru a o lua după aceea de la capăt!

Nu îmi amintesc chipul tău, Zburătorule. Iar când caut să mai găsesc informație despre tine pe unde se poate căuta, inevitabil îi iau la rând pe toți cunoscuții tăi (degeaba mi-ai blocat accesul în această direcție, am memorat jumătate din listă! însă bine ai făcut, fiindcă ceea ce făceam era o recurență ce trebuia oprită, așa că tu ai procedat corect, deși un pic cam forțat) și ajung și la… ajung și acolo unde numai dracul împielițat din mine mă împinge să mai dau o vizită inopinată, sperând să aflu că sunteți din nou împreună. Vreau să fiți din nou împreună ca să pot auzi făcându-mi-se o descriere amănunțită a înfățișării tale actuale și ca să aflu pe unde mai umbli, ce mai faci și cu ce te mai ocupi (și fac asta pentru că mi-e tare greu, dacă nu imposibil s cred în ceea ce văd cu al 3-lea ochi, nu îmi vine a crede că ceea ce îmi arată aceste imagini ar putea fi real!). E cumplit, Zburătorule, să citesc aceste nume ale acestor oameni care te cunosc, care te cunosc atât de intim. De fapt, nu eu citesc aceste nume, fiindcă eu nu văd. Dar le aud pronunțate de o voce sintetizată care a ajuns să îmi fie cea mai bună prietenă. E singura voce care nu mă judecă pentru că nu am renunțat încă să te caut. (din fericire mai există o putere în Univers care înțelege și care nu judecă!) Și ajunsă acolo, la acești oameni care te cunosc, mă cuprinde disperarea și sunt înveninată și invidioasă că ei au ochi ca să te vadă, în timp ce eu nu am. La ce bun să ai ochi dacă nu pentru a te vedea? Dar numai eu nu am ochi ca să te văd, iar eu sunt cu adevărat singurul suflet din Univers care vrea să te vadă. De aceea sunt aproape înnebunită de nedumerire! Cum au putut acele fete cărora le-ai permis să te cunoască în actul intim să nu își mai dorească să te vadă, când eu nu pot concepe în mintea mea altă bucurie mai mare decât să îmi vină și mie rândul să îți stau în preajmă? Dar nu știu pentru cât timp voi mai putea păstra vie această flacără a speranței că te voi revedea, când simt cu fiecare zi care trece că mă resemnez, că abandonez încet și sigur lupta. Cunosc care este miza din cauza căreia aștept, dar orice virtute cade în absurd când devine nelalocul ei. Povestea noastră începe să nu mai aibă niciun sens!

Și nici măcar nu îmi amintesc chipul tău, căci trebuie să îmi fi interzis eu însămi să te privesc. Te vedeam, dar îmi interziceam să mă uit cu adevărat la tine. Nu aveam voie, prietena mea te iubea în secret, așa că eu nu aveam voie să te văd în adevăratul sens al cuvântului. Probabil de aceea ți-am blocat imaginea în mintea mea subconștientă, deși cred că problema cu care mă confrunt în ceea ce te privește este mult mai profundă, cu rădăcini multiple.

Aceeași zi, după-amiază, după o bine-meritată pauză de plâns

Nu am cum să epuizez vreodată toate lucrurile pe care mi-ar plăcea să ți le spun. Nu am atins nici măcar o treime din subiectele care mă preocupă. Și am atât de multe alte ciudățenii să îți arăt! N-ai avea cum să te plictisești stând în preajma mea, dar degeaba ai sta, dacă eu nu te-aș putea vedea la rândul meu. Am suferit așa de mult că nu mi-ai bătut până acum la ușă, dar ar fi degeaba dacă te-ai decide să vii taman azi, pentru că nu m-ai ajuta în niciun fel. Absența ta este cea care clădește corpul voinței în conștiința mea. Dacă ai fi chiar acum cu mine, m-aș lăsa pradă altor capcane, fără să mai pot da vreodată de capăt cauzei reale care a dus la orbirea mea. Cu tine departe, am mai multă voință să lupt. Dar toate acestea sunt gânduri care mi-au pătruns numai de curând în minte, de când am început să înțeleg cu adevărat care e miza acestui joc de-a șoarecele și pisica dintre noi. Nu m-am bucurat de aceeași minte deschisă în urmă cu 3 ani, când am aflat că erai de neatins. Și de neatins vei rămâne pentru mine, până nu dizolv din psihicul meu un anume agregat psihologic care mă împiedică să te văd pe tine și lumea întreagă. Deși mult mai pozitive, aceste gânduri sunt numai scheletice și fantomatice, deoarece nu le-am insuflat încă suficient de multă forță încât să șteargă toată dezamăgirea care s-a acumulat în inima mea în legătură cu povestea noastră. Nu pot să trec cu vederea acel sentiment pe care îl am câteodată că această poveste nu a fost scrisă pentru a ne insufla numai mie și ție speranță și voință pentru a lupta, ci că ea se adresează și altor oameni pe care povestea pe care o scriu acum îi va inspira la un moment dat în viața lor. Numai această posibilitate mă mai consolează și mă mai motivează cu adevărat acum, numai gândul că această poveste ar putea ajuta pe alții, pentru că altfel nu aș reuși să trec peste dezamăgire și peste deziluzie. De-abia mă târăsc în timpul zilei. De-abia supraviețuiesc zilei! Nu contest faptul că bravura mea de a încerca să rezolv problema asta a orbirii de una singură nu este decât de fațadă, pentru că în interiorul meu sunt cumplit de singură și de speriată și mi-ar prinde tare bine o îmbrățișare în momentul de față, un umăr zdravăn pe care să plâng și o barbă de voievod în care să îmi suflu nasul!

Există un motiv foarte întemeiat pentru care nu îmi este permis să îți văd chipul real în timpul vizitelor tale astrale. Este vorba despre reversul unei acțiuni necugetate pe care am comis-o față de familia mea. Desigur că mă refer la principiul ”după faptă și răsplată”. Ce am oferit aia primesc înapoi. Sau legea cauzei și a efectului. Iar ce am făcut eu față de familia mea a fost bătaie de joc. Le povestisem celor dragi despre Bryan, dar în termeni evazivi și obscuri. Nu m-am încumetat să le spun unde și cum îl cunoscusem mai precis. Deși îl lăudam chiar și pentru lucruri pentru care nu merita laudă, părinții sunt tot părinți. Așa că au vrut să știe mai mult, însă nu le-am permis să vadă nici măcar o poză cu acest bărbat pe care îl alesesem ca să îmi împart viața cu el. Timp de 2 ani l-am păstrat secret față de ei. Cum să nu fi făcut așa, când îmi era îngrozitor de rușine să îl arăt? Nu era nici de departe un bărbat chipeș, iar începutul de chelie din creștetul capului și dinții stricați nu veneau în ajutor ca să îi îmbunătățească imaginea. Nici măcar o poză cu el nu le-am arătat părinților mei. Îmi venea să bag capul în pământ de rușine la gândul să vadă bieții mei părinți o imagine cu acest irlandez de vârstă mijlocie în timp ce o săruta și o ținea în brațe pe mezina familiei. E clar că și-au dat seama că exista un motiv pentru care nu le arătam nici măcar o poză cu Bryan, dar nu au îndrăznit să intervină. Le era teamă că m-aș fi supărat și alte astfel de lucruri. În mod cert faptul că am trecut sub tăcere acest subiect i-a făcut pe ai mei să sufere foarte mult. Știau că există un cineva cu numele ”Bryan” în viața mea, dar nu au știut cărui chip să atașeze acest nume. Bryan putea fi oricine și ar fi putut arăta în fel și chip, numai imaginația să nu aibă limite. Atâta amar de vreme mi-am bătut joc de familia mea în acest chip, ținându-i la distanță de problemele și dramele mele din interior. Subliniez că eu mă comportam conform cu un ecou nerezolvat al trecutului despre care nu vreau să vorbesc pe larg acum, dar despre care pot afirma că mă determina să mă comport ca și cum nu aveam părinți, că eram singură pe lume. Acum povestea asta nu s-a mai repetat pentru că… dar mai bine mă opresc aici, abținându-mă din a expune această ipoteză.

În orice caz, situația jenantă pe care am creat-o în jurul lui Bryan a provocat suficient de multă durere și suferință pentru părinții mei pentru ca actul meu necugetat să intre sub incidența legii divine a cauzei și a efectului. Motiv pentru care s-a întors împotriva mea sub o formă asemănătoare. Dacă părinții mei m-ar fi iertat pentru această greșeală, eu nu aș mai fi trecut prin chinul ultimilor 3 ani în ceea ce te privește, deoarece asta face iertarea. Dar vorbesc despre iertarea sinceră care nu mai lasă nicio urmă de resentiment sau de ranchiună în tine. Iertarea șterge datoria karmică sau reversul negativ al unei acțiuni cu caracter de nelegiuire. Și pentru că părinții mei nu au șters această suferință pe care le-am provocat-o din registrul judecătorilor divini, eu a trebuit să trăiesc efectul fărădelegii mele. Voi suferi până ce această datorie se va plăti, până ce balanța va fi din nou în echilibru. Nu pot să comit iar un păcat cumplit împotriva părinților mei blamându-i pentru că nu m-au iertat. M-am comportat josnic față de ei, așa că în mod cert trebuie să cunosc pe propria piele efectul acțiunii mele. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, căci aceasta este justiția divină! În plus, iertarea vine de multe ori treptat, mai ales în cazul ”crimelor” îngrozitoare. Spre marea mea rușine, iată că s-au făcut mai bine de 5 ani de când mama și sora mea au dat de pomană aproape toate hainele mele preferate, fără să îmi zică sau să mă întrebe dacă eram de acord să le dau. Făcuseră acest gest imediat după ieșirea mea din spital din decembrie 2013, crezând că urma să mor, așa că ele se pregăteau deja de înmormântarea mea făcând ritualurile obișnuite. Nu le-am iertat nici în ziua de azi. Iar rugăciunea ”Tatăl nostru” subliniază următorul adevăr în care cred cu fiecare atom al ființei mele: ”Și iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. În măsura cu care ierți vei fi și tu iertat și în măsura cu care judeci pe alții vei fi și tu judecat, așa că iartă și nu judeca!

Așa că din acest motiv chipul tău se schimbă adesea, chiar și de 25 de ori în numai câteva minute în timpul vizitelor tale, ceea ce provoacă atât de multă suferință și întristare în sufletul meu, pe lângă confuzie amestecată cu spaimă, neîncredere și îndoială. Ai putea fi oricine, având în vedere faptul că chipul tău trece de la o înfățișare și manifestare la alta, de la chipul unui bărbat brunet cu ochi albaștri la unul chel de 55 de ani cu mustață și cercel în nas. Cum să îți permit, așadar, Zburătorule, să te cuibărești mai bine în inima mea când tu ai putea fi oricine?! Exact cum nici părinții mei nu i-au putut permite irlandezului să se cuibărească în inimile lor, când el ar fi putut fi un coate-goale și un pierde-vară (ceea ce era adevărat!). Legea cauzei și a efectului este atât de precisă și nu dă greș niciodată. În contextul de față s-au inversat rolurile dintre mine și părinții mei. Nu e vorba numai de faptul că ți se schimbă chipul pentru că nu le-am permis lor să îl vadă pe Bryan. Mai este un lucru. Atunci numai eu cunoșteam adevărata înfățișare a lui Bryan. Acum ai mei sunt cei care ți-o cunosc pe a ta, în timp ce eu nu pot pune cap la cap detaliile aspectului tău fizic, exact cum nici ei nu au putut. Și pe mine mă doare și sufăr că nu pot vedea imagini actuale cu tine, pentru că nu pot găsi nicio soluție ca să te văd, așa cum și ei au suferit din cauza aceluiași motiv. Observi asemănările dintre scene? Eu m-am convins că așa este! Desigur că alta ar fi fost povestea dacă tu m-ai fi căutat de la bun început și în planul fizic și ți-ai fi dezvăluit adevărata identitate! Aș fi fost scutită de această suferință oribilă! Dar cum nu am putut fi scutită, tu ai picat la mijloc, devenind instrumentul prin care s-a aplicat pedeapsa. Însă asta s-a putut întâmpla numai pentru că și în psihicul tău există o grozăvie, un balaur, o zgripțuroaică, un blocaj emoțional, o traumă, o dramă, un demon nerezolvat al trecutului sau zi-i cum ți-o plăcea ție să îi zici acelui lucru care te blochează în centrul motor de la nivelul gâtului din a te pune în mișcare, venind spre mine. Pentru că un om cu sufletul trezit nu ar face niciodată ce faci tu!

Cum să fac eu să îți văd chipul real, pentru ca întâlnirile noastre astrale să se desfășoare și după un scenariu mai puțin după tiparul ”arta războiului”, pentru că eu m-am săturat să te aștept noapte de noapte cu o bombă de înjurătură pe limbă și cu armele la înaintare, gata să îți sar la gât ca să îți tai beregata! Oh, ce bine ar fi fost să fi avut acest gen de curaj, pentru că, în realitate, nici nu îndrăznesc să ridic ochii din pământ ca să te privesc! Cât de jenată și rușinată sunt pentru că tu ai putea fi el! Câte erori an comis din cauza temerii mele de a-ți privi chipul, lucru care a dus negreșit la sabotarea unui număr considerabil de experiențe astrale cu tine. Deci manifestarea ta neobișnuită nu este numai reversul erorii înfăptuite de mine față de familia mea, ci și rezultatul unor altor greșeli pe care le comit și în prezent mai mult sau mai puțin conștient, dar pe care le-am identificat din fericire, lucrând intens asupra lor ca să le elimin.

Din fericire o datorie karmică nu se plătește numai prin suferință, ci și prin fapte bune și căință. Căința sinceră are în sine darul de a deschide toate porțile către salvare. Desigur că îmi pare rău pentru ce am făcut și desigur că am implorat în nenumărate rânduri iertare, dar ori nu sunt sinceră în căința mea, ori nu înțeleg cât de gravă a fost eroarea comisă de mine deoarece simt că nu se mișcă nici măcar un fir de iarbă în Univers, în pofida faptului că mie mi se pare că depun tot efortul ca să fac valuri care să se întoarcă înapoi la mine cu schimbarea adevărată..
– Voi da orice și voi face orice numai să îl mai văd o dată! am fost de atâtea ori dispusă să ofer. Voi da toate hainele mele de pomană și tot lucrul meu de mână! Acum le voi da de bună-voie și din toată inima!
– Mulțumesc, dar de data asta prefer să stau cu hainele pe mine, mi-a răspuns sufletul, eliminând opțiunea acestui gen de acte de caritate de pe listă.
– Și atunci ce trebuie să fac ca să îl mai văd?
– Iartă-l, iartă-l, iartă-l, pentru că acesta este singurul lucru pe care nu îl faci cum trebuie, iar acum are mare nevoie de asta. Adu-ți aminte că, în copilărie, ai vrut să fii avocat al apărării. Ai vrut să iei apărarea celor mai teribili criminali. Te rog să intri din nou în pielea acelui copil inocent de atunci și să găsești în cugetul tău toate dovezile și toate argumentele care îl pot scoate nevinovat pe cel pe care vrei să îl vezi. Te sfătuiesc să îi lauzi caracterul până la exagerare, dar fă-o în mod conștient, cu mintea celui mai inocent copil, fiindcă în prezența sincerității și inocenței acelui copil ne vom convinge că este nevinovat. Nu vom mai avea motiv să îl reținem și îl vom elibera.

Îți iau apărarea prin scris, concepând în conștiința mea pledoaria finală care să te scoată la liman. Trebuie să fac așa, pentru că așa voi primi șansa să te văd din nou. Pentru numele lui Dumnezeu, Zburătorule, care îți sunt păcatele pentru care te faci atât de vinovat de ești împiedicat în acest fel să te apropii de mine? Ce te ține departe, pentru că niciun scenariu din imaginația mea, oricât de îngrozitor ar fi, nu este suficient de puternic să te facă să te comporți în acest fel! Și, totuși, există un anumit agregat psihologic care te-ar putea îndemna să te comporți așa, în eventualitatea în care tu chiar ești real, material și nu doar un produs al imaginației mele. Mi se strânge inima de durere când îmi amintesc că am mai fost într-un context de viață asemănător în urmă cu mai bine de o decadă. Bineînțeles că am agitat un pic spiritele și am exagerat un pic toată povestea, dramatizând-o, când te-am descris în termenii ”psihopat”, ”psihotic”, ”imitație a lui Moriarty”, etc. A fost mai la îndemână să te privesc așa decât să admit că ești nimic altceva decât un porc dezgustător! Oricare crezi că îți este intenția, de mă vizitezi în dimensiunea astrală fără să îmi fi cerut voie să o faci înainte și fără să îți dezvălui identitatea te înșeli amarnic considerând-o bună sau nobilă. Nu este și ai să vezi mai jos de ce. Dar până atunci mă voi întoarce un pic pe linia amintirilor, în iarna lui 2005.

Mă lepădasem cu 2 zile înainte de Crăciun de eticheta de ”virgină”. Nu mai eram cu el, cu dansatorul de breakdance, dar asta nu m-a oprit atunci să mă compromit. El nu m-a vrut înapoi, pentru că așa procedează o sumedenie de băieți. Aveam un amic care spunea următoarea frază despre fetele pe care le întâlnea: ”Merge o dată! Iar astălaltă merge de două ori!” Așa a fost și cazul meu. Am mers o dată, după care nu m-a mai vrut. S-a cuplat la numai câteva zile după consumarea actului cu altă fată și după ce s-au despărțit, a vrut să mă mai încerce încă o dată. Dar nu mai poftea să fim oficial împreună, așa că după această a doua oară s-a cuplat cu altă fată care îmi era prietenă și care știa că el fusese prima mea experiență sexuală. Dar nu i-a păsat niciunuia dintre ei de mine și de sentimentele mele. Nu ne-am mai vorbit câteva luni, iar când am reluat conversațiile, am reluat și relația intimă păcătoasă. Dar el era împreună cu cealaltă fată, însă nu avea nicio mustrare de conștiință să bată drumul și pe la mine. Din nefericire, nici eu nu am avut atunci mustrări de conștiință, acceptând rolul dezgustător de amantă, de iubită secretă într-un triunghi amoros. Nu a durat mult. În iunie 2006 am rupt orice legătură cu el. Mă cuplasem cu ursul grizzly ca să îl fac gelos pe nătărăul cel dintâi, dar nu mi-a ieșit, având în vedere că nu a venit înapoi la mine în genunchi cerându-și iertare. Chiar n-a mai dat 2 bani pe mine. Timp de doi ani după aceea ne-am întâlnit întâmplător pe stradă, fără să mă bage în seamă. Treceam unul pe lângă celălalt de parcă eram străini unul de altul, de parcă nu ne văzuserăm niciodată. Cât a putut să doară lucrul acesta! A fost cumplit de chinuitor! Nu îmi doream să ne împăcăm, înțelegeam în sfârșit că eu și el nu ne potriveam deloc, dar aș fi vrut să fi rămas prieteni după aceea. Fusese prima mea experiență sexuală până la urmă! Nu era câtuși de puțin un psihopat sau un nebun, ci un simplu porc narcisist și nimic mai mult. Doi ani mai târziu, în vara lui 2008, ne-am intersectat pe stradă, așa cum făcuserăm de atâtea ori după ce ne despărțiserăm definitiv. Ne-am văzut, ne-am recunoscut, am oftat prelung amândoi știind că nu aveam cum să ne evităm la nesfârșit și ne-am împăcat în mai puțin de 2 minute. Nu, nu am reluat relația, nu am făcut decât să punem punct războiului dintre noi. Ce porcărie de comportament și pe câți dintre noi nu ne caracterizează genul acesta de insensibilitate față de sentimentele altei persoane, mai ales după împărțirea patului în timpul actului intim care în loc să însemne comuniunea dintre o fată și un băiat, echivalează cu una din cele mai josnice practici de petrecere a timpului și de consumare inutilă a energiei ale animalului intelectual! V-am clasificat pe voi, porcii de acest gen, drept niște băietani, niște băiețandri mucoși care nu știți ce vreți de la viață, pentru că vizitați dormitorul mai multor fete în același timp. De aceea nu am mai vrut să îmi încurc viața cu un astfel de băiețandru în urmă cu câțiva ani, alegând un bărbat de peste 40 de ani în schimb, crezând că un astfel de om ar fi prețuit mai mult prezența mea în viața sa. Da, desigur că m-am înșelat amarnic crezând un astfel de lucru! Nu te caut cu de-amănuntul după paie în ochi, știu foarte bine că și eu am defecte cu duiumul!

Așa că vezi și tu că am înțeles în sfârșit că nu ești un psihopat sadic. Nu, nu, nu, ești doar un porc și un măgar, așa cum a fost și dansatorul de breakdance, căci nu mă îndoiesc că, dacă am trece unul pe lângă celălalt pe stradă, nici tu nu m-ai băga în seamă, întocmai cum a făcut și el. Mai mult decât atât, deși eu am insistat o perioadă să ne împăcăm, să reluăm legătura, pentru că pe mine mă durea foarte tare să fiu pusă în situația de a ajunge să urăsc pe cel care mă avusese pentru prima oară, el nu a răspuns niciodată solicitărilor mele. Îmi spusese că nu mai dorea să mai aibă de-a face cu mine și că aș fi procedat foarte bine dacă l-aș fi uitat. Singura diferență dintre voi este că el chiar s-a oprit, în timp ce tu continui să mă cauți și să îmi vizitezi încă dormitorul (în dimensiunea astrală, deși personal nu ne-am cunoscut, dar datorită vizitelor tale, mi-am extins existența conștiinței dincolo de zidul somnului, dimensiune pe care am ajuns să o consider realitate pentru suflet ) pentru că mai merg o dată. Să știi de la mine că dacă te fac porc îți aduc un compliment în realitate! Un porc mizerabil este desigur mai încântător și mai ușor de înfruntat decât un sociopat sau un psihopat cu tendințe criminale! Și știu de unde vine, dar trebuie să explorez subiectul mai mult pentru că este vorba de o metaforă a vieții extrem de elaborată, ca un fel de arhetip universal, pe care de-abia ce am captat-o în conștiința mea..

Este clar că drăcia asta dintre noi își va găsi finalul într-o bună zi, așa cum și-a găsit sfârșitul și războiul dintre mine și precedentul tău. Și este și mai clar acum de ce precedentele tale nu au mai vrut să te vadă, pentru că asta a fost o dilemă care m-a preocupat dintotdeauna!

Totuși, nu mă pot lăuda că aș ști care îți sunt păcatele pe care le-ai făcut față de alții. Nu cunosc decât un singur detaliu despre tine și despre copilăria și viața ta. Dar cum mie mi-a revenit sarcina de a-ți fi avocatul apărării în fața Tribunalului Divin ca să te scap de karma, nu îmi rămâne altceva de făcut decât să descopăr erorile comise față de mine ca să le reduc la praf cosmic, iertându-te. Bun, acum că ne-am înțeles că nu te mai încadrez în categoria psihopaților, ci în cea a porcilor infideli și adulteri, mi se pare că trebuie să fac un efort suplimentar de imaginație în aceste condiții să fac trecerea de la porc nesimțit la prinț, sperând că sub șoriciul plin de mâzgă și noroi se ascunde și un prinț fermecat. Ai noroc că am simțul umorului, Zburătorule, și că îți port recunoștință pentru faptul că ai insistat să mă scoți din corp în dimensiunea astrală, pentru că singură nu aș fi putut-o face, îmi este lene să fac practică și nu am niciun pic de disciplină. Ai mare noroc că înțeleg cât de important este să îți trezești conștiința în timpul somnului, cât de necesar și de imperativ este să faci legătura între corpul fizic, eteric, astral și mental, iar pentru asta îți mulțumesc și îți sunt recunoscătoare. Pentru că, în fapt, păcatul tău comis față de mine este unul extrem de grav și interzis în întregime de legea divină. Indubitabil tu ai puteri psihice, iar ca să te strecori în mintea unui alt om, făcând uzanță de abilitățile tale ba telepatice, ba altceva, cu un scop sau altul, este pur și simplu nepermis! Nu ai voie! Chiar se plătește! O știu din experiență, am făcut același lucru cu versiunea lui Bryan de acum multe secole, strecurându-mă în mintea oamenilor și în visele lor ca să obțin diverse lucruri de la ei, iar crima mea nu a fost iertată! De aceea viața mea de la 20 de ani încoace, cu tot cu atacul cerebral, a imitat închisoarea sau cel puțin arestul la domiciliu, cu reducerea la minim a abilității mele de a acționa! Așa că, pentru a aduce la cunoștință Tribunalului Divin că nu îți mai port ranchiună pentru ce mi-ai făcut, trebuie să scot cuvinte de laudă pentru prințul adormit din tine chiar și din piatră seacă, așa cum au ssecat și ochișorii mei după câte lacrimi am plâns.

Și ca să mă motiveze să nu abandonez lupta, al 3-lea ochi mai binevoiește să îmi arunce din când în când câte un oscior, după ce mă ține zile, săptămâni și luni în șir la înfometare fără să îmi arate vreo imagine din Cartea Vieții tale. Dar atunci când îmi trimite secvențe și senzații din viața ta, e aproape supranatural cum se manifestă creierul meu. Chiar se comportă ca și cum este lihnit, cu burta lipită de șira spinării, schilodit, numai piele și os. Neuronii mei absorb toate informațiile din aceste scene, de parcă am un burete în loc de creier. Apoi se transformă în dulăi ciolănoși, zdrențuroși și hămesiți, luptându-se între ei și atacându-se fără milă, sfârtecând aceste secvențe, căutând să găsească chipul tău în detaliile legate de culoare, de formă, de volum și tot așa. După care neuronii mei – dulăi se retrag în umbră ca să se înfrupte din prada care tocmai le-a fost oferită, pentru a se așeza din nou la pândă, gata de atac, găsindu-se în permanență în stare de alertă, vigilenți și dresați, atât de dresați să învețe să vadă (din nou).

feb. 112019
 

<>

Drag jurnal,

Nici nu suntem la jumătatea săptămânii că deja m-am bucurat de un sfert de duzină de experiențe astrale deosebit de interesante timp de 3 zile la rând, plus încă una. Continuă să fie așa o binecuvântare faptul că am început să experimentez starea lucidă dincolo de zidul somnului, refugiul meu care mă alină și îmi dă putere și speranță că ceva-ceva tot se mai poate face ca să îmi recuperez vederea! Obișnuiam să consemnez mai des visele mele extraordinare înainte de lansarea proiectului sufletesc ”Zburătorul” care mi-a acaparat aproape în întregime atenția deoarece este manifestarea onirică ce se repetă cel mai des, după visul recurent al mâinilor care se flutură în ochii mei aproape noapte de noapte, din iunie 2016 încoace, vis care a ajuns la vreo 1750 de repetiții și despre care nu știu încă să spun dacă are sau nu legătură cu vizitatorul meu astral. Pare să fie una și aceeași manifestare izvorâtă din propria ființă și am să aleg să cred așa, până la dovada contrarie. Dar când somnul nu îmi este întrerupt de influența acestor mâini ajutătoare din cauza cărora văd conștient aproape în fiecare noapte sau de cea a Zburătorului, iată ce mai captez pe retina ochilor mei, atunci când îi acopăr cu pleoapele îngreunate de somn și de oboseala zilei.

Luni, 11 Februarie 2019

Of, uite că m-am păcălit de la bun început, spunând că această serie de experiențe din această săptămână nu au avut legătură cu Zburătorul, când ce mi s-a întâmplat azi-noapte sigur a avut legătură cu el, ca și cu visul recurent al mâinilor.

Visam ceva mecanic, obișnuit, în care erau implicați câțiva foști colegi de liceu, niște căței (ai noștri) și o fată din Kenya, numită Michelle, care mă ghida prin oraș. Mergeam la o petrecere de Crăciun acasă la unul dintre ei. Când s-a terminat, m-am dus în stația de autobuz. Cât timp am așteptat, am început să simt ceva tare ciudat în aer și în spațiu. Era ca un fel de prezență fantomatică pe care o simțeam chiar lângă mine sau în spatele meu. Genul acela de chestie care îți dă fiori pe șira spinării, ca atunci când intri într-o casă veche despre care se spune că este bântuită. Auzeam și niște zgomote și sunete ascuțite venind de undeva din eter, fără să pot identifica sursa reală a zgomotului. Se auzea ca atunci când zgârii o tablă cu unghiile, de se duce sunetul până în moalele capului. S-a simțit înfiorător, așa că am perceput manifestarea ca nefiind de bun augur. Nu încetează să mă minuneze cât de subiectivă și de influențabilă este percepția psihică! Odată ce mi-a intrat în minte că nu putea să fie de bine prezența fantomatică pe care o simțeam în preajmă, m-am lăsat cuprinsă de frică și de panică, deoarece am asociat-o cu o prezență nefastă, demonică. Atunci subconștientul meu, influențat de senzația ciudată resimțită, a manifestat instant această prezență pe care mă așteptam s o văd și care s-a proiectat sub forma unui băiat din școala generală despre care știam că era un bătăuș. A trecut pe lângă mine, în timp ce așteptam autobuzul. S-a uitat în trecere la mine, afișând pe chip cel mai malefic și răuvoitor rânjet posibil. M-am trezit într-o clipită, cuprinsă de spaimă.

Of, prostuța de mine, că nu am recunoscut acea prezență, deși mai trecusem de zeci de ori prin acea manifestare până atunci. Nu era decât vizitatorul meu astral a cărui prezență pe lângă mine se simte fantomatică și tenebroasă atunci când sunt prinsă în visul mecanic la momentul vizitei sale. Asta înseamnă că, deși este lângă mine, eu nu îl pot vedea și nici măcar nu sunt complet conștientă de prezența sa deoarece sunt captivă în visul hologramă pe care mintea mea îl proiectează în lumina astrală. Așa că pe el îl percep ca pe un intrus, ca pe un demon.

Când m-am trezit, crezusem inițial că mă trezisem în corpul fizic, deși continuam să văd. Eram între lumi, simțindu-mi atât corpul fizic, cât și pe cel astral. El mai era lângă mine. Cum vraja visului mecanic se risipise, i-am perceput prezența cu mai multă claritate, devenind familiar și prietenos. Ne-am prins de mâini și ne-am jucat cu degetele, imitând figuri și simboluri cu ele. Așa s-a transformat în visul repetitiv cu mâinile. Înțelegi de ce nu pot să disociez manifestarea Zburătorului de visul cu mâinile, când cele două se întrepătrund atât de bine, iar asta destul de des? Cine este cel care mă ajută să văd noapte de noapte, fluturându-și mâinile în ochii mei ca să mă trezesc, dacă nu cineva care își dorește cu tot dinadinsul ca eu să văd din nou? Dar nu a durat foarte mult, după care m-am trezit de-a binelea în corpul fizic.

Mai spre dimineață, el a revenit. Sau cel puțin așa am crezut. Ne-am învârtit, ne-am sucit, am zburat și am trecut prin casele oamenilor, ne-am șoptit cuvinte pe care nu mi le amintesc și a fost frumos. Ar fi fost splendid dacă ar fi fost el, cu adevărat el, cel pe care îmi doresc atât de mult să îl văd stând lângă mine. Dar nu era el. Semăna cu el, dar mi-am dat seama chiar din timpul visuluii că nu era el, așa că am crezut că era acea frântură din mine plină de bune intenții care îl imită pe cel adevărat ca să îmi țină companie atunci când originalul lipsește, dar dacă stau mai bine să mă gândesc, trebuie să fi fost un aspect al Ființei și iată de ce zic astfel:

Acest vis a avut o secvență uluitor de frumoasă la un moment dat. După ce mă obișnuisem cu prezența sa, am început s zburăm. Numai că în aer se petrecea ceva tare neobișnuit. De fapt, see petrecea peste tot, în întreaga atmosferă. Începusem să văd sute și mii de secvențe de viață care se desfășurau concomitent. Toate scenele se vedeau într-o lumină alb-lăptoasă, ca prin ceață, fiind aproape fantomatice, șterse, semi-transparente și lipsite de culoare. Doar alb și negru. În fiecare scenă apăreau câteva personaje ca niște suflete rătăcite, adormite, inconștiente de ele însele. Totul într-o scenă se desfășura în jurul unui singur astfel de suflet, în timp c ceilalți participanți și chiar și acțiunea sau decorul nu erau decât simple proiecții mentale ale personajului central care nu își dădea seama că visa. Niciunul din miile de suflete prinse în aceste holograme nu își dădea seama că visează. Și nici nu erau conștiente unele de celălalte. Probabil că așa eram și eu prinsă în propriul vis-hologramă până să vină vizitatorul meu cu numai câteva ore înainte, trezindu-mă din iluzia visului mecanic și ajutându-mă să devin conștientă de mine însămi și de mediul înconjurător. A fost tulburător și tragic să privesc la toate acele scene, în timp ce ne deplasam printre ele, singurii dintre toți care ne dăduserăm seamaa că dormeam somn lung și greu.

A fost nespus de frumoasă această experiență astrală, deși, până la sfârșitul acesteia, mi-am simțit inima tot atât de îndurerată, ca în timpul sutelor de experiențe anterioare. Dragă Doamne, când îmi va fi permis să văd chipul real al celui după care tânjește inima mea? Când mi se va curma suferința? Când voi afla adevărul despre el?

nov. 102018
 

<>
Sâmbătă, 10 Noiembrie 2018

Zburătorule din poveste,

Am avut azi-noapte un vis tare drăgălaș cu tine. Scurt, foarte scurt, dar tare, tare simpatic. Primisem deja de vreo săptămână o afirmație de la sufletul meu care mă avertiza că ceva neobișnuit avea să se întâmple în această noapte, așa că am încercat să fiu vigilentă. Afirmația a fost cam așa: ”Va fi un atac terorist la Turnurile Gemene”, unde fiecare cuvânt poate fi interpretat în fel și chip. Am asociat turnurile gemene cu identitățile noastre umane, apoi am tradus că cele două turnuri pot fi o trimitere la chakra a 4-a, adică la inimă. Apoi am presupus că atacul terorist trebuie să aibă legătură cu o bombă cu ceas care, în asociere cu inima, m-a condus la clasica expresie ”mi-a bătut inima de era să îmi sară din piept de emoție”. Acum urma să văd dacă sursa unei astfel de manifestări avea să fie o emoție pozitivă sau una negativă (și fericirea poate produce efecte asemănătoare ca și frica!). Am bănuit că trebuia să se întâmple ieri, pentru că a fost 09.11 care în mod evident este o trimitere la atacul terorist de la World Trade Center din 11.09.2001. Mă așteptam să primesc vești foarte proaste despre tine, că ți-ai găsit o nouă iubită de exemplu, care veste ar fi fost chiar mai dureroasă decât să aflu că ești bolnav de leucemie (Doamne-Ferește, Ferească-Sfântul, ducă-se pe pustii o astfel de judecată a minții mele atât de slabe!).

Nu s-a petrecut nimic notabil în starea de veghe, pe timpul zilei, așa că m-am îndreptat către așternutul meu pe la 9 seara, convinsă fiind că iar trebuie să fi interpretat greșit afirmațiile venite pe cale spirituală. Am pus capul pe pernă și am adormit câteva ore mai târziu, după rugăminți repetate și fierbinți la mama divină să îmi ierte natura păcătoasă și să îmi dea o nouă șansă să mă ridic din mocirlă.

Nu îmi amintesc cum a început visul după ce corpul fizic a adormit. Dar vedeam mișcare în jurul patului meu. Se vedea lumină, un detaliu atât de rar în timpul viselor mele lucide, mai ales după 01 Martie 2016, când am aflat că ai o prietenă. După acea dată nu ți-am mai văzut chipul real și nici în lumină nu m-am mai trezit chiar atât de des ca în anul anterior, în 2015. Nici azi-noapte nu îți vedeam chipul, dar puteam vedea că stăteai aplecat parțial peste mine, ca să îmi șoptești la ureche binecunoscutele tale fraze de alint. Eu dormeam pe partea stângă a corpului. Îmi simțeam trupul fizic adormit, iar pe cel astral paralizat, blocat în interiorul celui de carne și oase. Nu mă puteam mișca de niciun fel, iar prezența ta lângă corpul meu mă dă complet peste cap. Nu încape îndoială că ai o vibrație muuuult mai înaltă decât a mea! Mă gândesc câteodată că nu este de mirare că bunul Dumnezeu a împiedicat întâlnirea noastră în persoană mai de timpuriu, având în vedere faptul că nu îți fac câteodată față nici măcar la distanță. Poate că a fost spre binele meu că s-a întâmplat așa.

Azi-noapte îți simțeam fiecare moleculă a ființei tale aplecate deasupra mea. Era nemaipomenit de intens și magnetic, mă bruiai teribil. Nu îmi dădeam seama ce făceai pe lângă mine, dar părea să fie o manifestare pozitivă a ta. Am depus tot efortul, cu tot bruiajul, să mă eliberez din paralizia specifică somnului, fără să îmi trezesc corpul fizic, ci numai pe cel intern.

Cu chiu, cu vai am reușit să îmi eliberez degetul arătător de la mâna dreaptă. Îl puteam mișca relativ în voie, dar nu cred că îți dădeai seama ce vroiam să fac cu el. Nici eu nu știam ce vroiam că d-abia mă dezmeticeam. Iar de vorbit nu puteam lega nici două cuvinte. Era ca și cum mă trezeam din comă. Nici nu știam cu precizie în care dimensiune mă aflam, poate la granița dintre lumi. Mi se părea că îmi simt corpul fizic complet presat de energia ta, absolut intolerabilă. Nici nu vedeam bine, cu toate că era atât de luminos. Dar căutam să îți deslușesc mâinile și degetele în toată acea amestecătură de linii și curbe nedefinite. Poate că ți-ai dat seama ce căutam pentru că, în cele din urmă, ți-ai lipit unul din degetele tale arătătoare de al meu, chiar în buricul degetului. N-au ieșit scântei, cum mi-ar fi plăcut mie, dar tot îmi venea să chicotesc pe înfundate. Era atât de gingaș acel simplu gest, că mai să-mi sară inima din piept, așa cum fusesem avertizată cu o săptămână în urmă. Vroiam să îți zic ceva, să verbalizez, dar eram în întregime paralizată, iar prezența ta nu îmi ușura deloc munca. Din nou cred că îți dăduseși seama de intenția mea. Mi s-a părut atunci că îți ridici tricoul, spunând:
– Scrie aici ce vrei să spui.

Am folosit degetul arătător liber ca să scriu ”BUNĂ”, dar nu îmi dau seama dacă am scris în eter sau pe abdomenul tău.

Tu te-ai aplecat atunci și mai mult peste mine, ceea ce a făcut să îți suport și mai anevoios aura. Dar cât de acut o puteam simți!!! Cum ar fi posibil ca propriul subconștient să creeze un Incubus cu o așa cantitate de energie, când pe a ta o simt atât de gigantică, de puternică și de angelică? În plus, el ar fi trebuit să se fi hrănit cu energia mea, luându-mi pofta pentru multe lucruri. În schimb, eu nu fac altceva decât să întineresc, ca și cum eu sunt intrusul, sucubusul care se hrănește din energia ta. Nu înțeleg și nu reușesc să îți explic prezența din punct de vedere logic! În orice caz, te-ai aplecat așa spre mine, până ai ajuns cu buzele în dreptul urechii mele drepte în care ai șoptit:
– Hi! Hi! Hi! de vreo 5-7 ori la rând, cam cum s-au salutat Leonard și Penny în primul episod, în dreptul ușii d la apartamentul lui Penny.(partea nostimă legată de întâlnirea dintre cele două personaje a fost că Leonard i-a spus lui Sheldon după aceea că de ce nu ar fi posibilă o relație între el și Penny, când el este bărbat, iar ea este femeie, la care Sheldon răspunde că, deși sunt bărbat și femeie, nu fac parte din aceeași specie pentru ca o legătură între ei să fie posibilă; să explice această notă umoristică adevărul că nici noi doi nu facem parte din aceeași specie?)

M-am trezit complet la foarte scurt timp după aceea. Nu te mai puteam suporta, literalmente, voltajul vocii tale în urechea mea mi s-a părut peste măsură de ridicat, iar tu nu ai făcut decât să îmi șoptești! Îmi doream să îți mai scriu ceva, mânată de nebunia de moment, altfel nu îmi explic de ce aș fi vrut eu să îți spun ”te vreau” sau ”te iubesc” sau ”sărută-mă”. Nebunie, e limpede!!

Asta a fost tot. Scurt, dar gingaș și drăgălaș. Ție ți-a bătut până la urmă inima? Mie da, chiar în felul asociat exploziei unei bombe cu ceas, cu toate că până dimineața eram aproape în lacrimi de la durerea din corp, dar mai ales după vizita fratelui tău geamăn cel răutăcios, cel care nu se dă în lături de la nimic, mai ales de la tentație.

Iar tu… tu nu ai fi putut fi Buddhi sau Hristosul intim sau alt aspect al Ființei profunde. Gesturile tale au fost prea tandre ca să fi aparținut acestor aspecte elevate și superioare ale Ființei! Deci cine ești tu, cel pe care sufletul meu îl numește ”terorist”?