oct. 072021
 

<>

Joi, 07 Octombrie 2021

Marius,

Toată noaptea trecută am scris poezii și povestioare foarte frumos ticluite în perioada de tranziție dintre două reprize de somn. La început am crezut că iarăși primeam invitația inconștientului de a primi talent scriitoricesc de la magii negri și cum fenomenul acesta prin care am compus poezii până aproape de dimineață m-a îndepărtat foarte mult de obișnuitele bătălii interioare pe care le duc noaptea cu mine însămi, am crezut că inconștientul căuta să îmi distragă atenția de la chestiuni mai importante. Vrând să știu cum stăteau lucrurile în realitate, mi-am chestionat sufletul, cerându-i explicații. Dar acesta mi-a răspuns prompt:
– Ești vulgară!
– Și pentru că sunt vulgară mi se dă ca sarcină să compun poezii noaptea? mi-am interogat sufletul, cu toate că nu mă mira strania procedură de a combate vulgaritatea folosindu-mă de limbajul poetic.

Era destul de limpede că acesta era motivul pentru care sufletul meu se apucase să compună beletristică în toiul nopții. În fond, nu cerșisem în urmă cu două luni de la Ființa profundă să mă ajute să ies în afara vulgarității? Părea să aibă foarte mult sens ca procedeul de corectare să înceapă de la limbaj. Până la urmă, multe din scrisorile mele trecute sunt o dovadă foarte clară că am scris teribil de profan, de vulgar și de obscen, motiv pentru care m-am văzut nevoită să recorectez multe din frazeologiile întrebuințate pe care le crezusem atât de nostime la momentul respectiv. Dar mustrarea de conștiință este un aspect al Ființei profunde cu importanță crucială.

Acestea fiind spuse, aș vrea să trec în scris ultima conexiune intimă pe care am avut-o cu sufletul tău, trebuind să fac acest efort de stil de a îndepărta vulgarul din limbajul meu.

S-a întâmplat în cursul primelor ore ale dimineții de marți. Toate imaginile și scenele care mi-au fost arătate au fost gingășie pură, estetica personificată. Și toate gesturile pe care le-ai făcut față de mine au exprimat adorație profundă, însă mi-e teribil de greu să descriu propriul comportament. Mă puteam vedea foarte bine în toate acele scene, în timp ce în altele eram implicată direct și nu cred că simțeam altceva în afara unei copleșitoare bucurii, bucuria de a-mi vedea, simți și trăi visul cel mai de preț împlinindu-se. Eram îndrăgostită. Iubeam cu sinceritate. Iar iubirea este inimaginabil de estetică și de frumoasă atunci când o privești cum stă întipărită în caracterul cuiva.

Dar confesiunea pe care sufletul tău mi-a făcut-o în cursul acelor clipe m-a emoționat atât de mult, dar spre marele meu noroc și din fericire nu am mai recurs la fugă ca să mă îndepărtez de tine din cauza puterii pe care o ai asupra mea, ceva făcându-mi sufletul să rămână prins în toate acele scene atât de uluitor de delicate și de gingașe, până ce ți-am auzit și ultimul cuvințel al mărturisirii tale pe care, din prudență, o voi reformula astfel:
– Nu neg că în această viață aș fi avut unele așteptări de la tine, mânat de pornirile josnice ale acestor vremuri. Fără confesiunea ta ți le-aș fi cerut. Dar te rog, lasă-mă să îți arăt că sunt un gentleman.

Și când ți-ai făcut auzit ultimul cuvânt, ”gentlemman”, m-am întors în stare de veghe neînchipuit de repede, observând că manifestam obișnuitele simptome resimțite după conexiunile cu sufletul tău, respirația întretăiată, nervoasă și neliniștită fiind cel mai autentic indiciu că simt emoții extrem de puternice când am contact atât de intim cu sufletul tău.

Dacă această confesiune chiar a venit de la sufletul tău, nu poate decât să însemne că ai înțeles o bună parte din textul scris de mine și din suferința mea, eu însămi trebuind să pricep că expunerea mea prelungită la astfel de momente și de scene atât de gingașe constituie mijlocul prin care nădejdea are să strivească sub puterea sa larva mentală a stimei de sine scăzute, nădejdea că pot dezgropa din mine toată această gingășie, dar mă întreb, totuși, ce ai putea să înțelegi prin cuvântul descriptiv ”gentleman”? Dar sunt departe de a-mi mai dori să îmi obosesc sufletul cu interpretări adiționale. Mai degrabă aș vrea să trec în scris o altă trăire deosebită ce mi-a fost dată în cursul nopții de luni, 27 Septembrie, întrucât conținutul acelor scene dezvăluite mi-a explicat destul de clar de unde a venit eșecul în legătură cu întâlnirea noastră la ora 21:00, în ziua de miercuri.

Imaginile mi-au arătat o sală de judecată într-un tribunal obișnuit. Un inculpat era judecat, avocații își ținuseră pledoariile, iar judecătorul urma să delibereze, anunțând sentința. În cursul deliberării judecătorului, un înger a pătruns în sala de judecată, levitând în mare grabă către masa judecătorului. Era înconjurat de o imensă aură sferică de lumină albă și avea aripi. S-a apropiat de judecător, căutând să îi vorbească sufletului acestuia în mare taină. În mod evident, toate acestea se petreceau în lumile interne suprasensibile, deci în lumile invizibile. Îngerul înmâna sufletului judecătorului sentința stabilită de Tribunalul Divin și de Marea Lege pentru cazul individual al inculpatului respectiv, conform cu balanța faptelor sale bune și rele, deci conform cu karma și dharma sa. Cu toate acestea, sufletul judecătorului avea putința de a refuza sentința propusă de Tribunalul Divin, emițând o altă sentință. În acest caz, îngerul nu a mai insistat căci sentința propusă nu venea cu forța, dându-i-se voie sufletului judecătorului să își exercite liberul arbitru în luarea unor decizii, etc.

Dar atunci mi s-a arătat că refuzul sufletului de a asculta de sugestia îngeruluii trimis de Tribunalul Divin care nu putea fi decât unica și singura decizie corectă avea aproape exclusiv o cauză extrem de precisă: sufletul judecătorului nu avea imprimată în setul personal de valori și în profesiunea sa de credință ceea ce Iisus Hristos a vrut să spună prin următoarele cuvinte:

39. Și mergând puțin mai înainte, a căzut cu fața la pământ, rugându-Se și zicând: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă pe-alături de Mine paharul acesta!… Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”.
40. Și a venit la ucenici și i-a găsit dormind și i-a zis lui Petru: „Așa, un ceas n’ați fost în stare să privegheați împreună cu Mine!
41. Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Că duhul este osârduitor, dar trupul, neputincios”.
42. Ducându-Se iarăși, a doua oară, S’a rugat, zicând: „Părintele Meu, de nu-i cu putință să treacă pe-alături de Mine acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta!”

(Matei, 26:39-42)

Cu alte cuvinte, dacă sufletul judecătorului s-ar fi ghidat în viață după credința că Voia Tatălui trebuie împlinită, chiar cu sacrificiul diminuării importanței propriei voințe, atunci manifestarea fizică a sufletului judecătorului ar fi emis sentința hotărâtă direct de către Tribunalul Divin și de către Marea Lege a lui Dumnezeu. Dar pentru că acel suflet nu se educase în gimnaziul psihologic particular astfel încât să adopte credința fermă că Voia Tatălui trebuie făcută, și-a exercitat voința personală, luând singur hotărârea sentinței.

Nu mi s-a arătat ce pățesc aceste suflete care merg contra Voii lui Dumnezeu și contra Tribunalului Cosmic și contra Marii Legi, dar mă îndoiesc că li se iartă cu ușurință neascultarea, deși mai degrabă voi alege să cred că multe țin de karma și de dharma fiecăruia, negocierile cu Tribunalul Cosmic fiind posibile și încurajate. Mai mult decât atât, există și legea retribuției.

Însă ce vreau să evidențiez, punând mult accent pe această notiță, este faptul că am eșuat în legătură cu recuperarea vederii mele fizice la ora 21:00, în ziua de miercuri, fiindcă sufletul meu nu s-a educat încă să adopte în profesiunea sa de credință și în setul său de valori importanța imperativă și urgentă de a împlini Voia Tatălui, sacrificând propria voință. Altfel spus, în ciuda faptului că am primit de zeci de ori sugestia vindecării de orbire conform cu Voia lui Dumnezeu prin zeci de semne, sute de vise și de viziuni și de mesaje, sufletul meu nu a fost încă apt să imprime în conduita internă că ceea ce trebuie făcut este Voia Tatălui! Din contră. sute de pagini scrise de mine dovedesc că m-am opus cu încăpățânare Voii Tatălui, lucrând împotriva Sa și planului Său.

Cu toate acestea, găsindu-mă în acest punct deosebit de delicat în ceea ce privește vindecarea mea de orbire, Ființa profundă continuă să mă apostrofeze și acum că nu mai există loc de glumă, de îndoială și de împotrivire, singura opțiune din chestionar ce îmi este acordată din oficiu (și din milă) este să accept să se facă Voia Tatălui, imprimând această credință în centrul emoțional, deci în inimă.

Dar mă întreb, Marius, dacă tu ai stat vreodată oare la balconul meu în acea zi și la acea oră, crezând că întâlnirea noastră în aceste condiții poate fi înfăptuirea Voii Tatălui? Căci mi s-a arătat că sufletul meu a respins aceste criterii, agățându-se de alte condiții personale, cerând semne de la tine și câte și mai câte altele despre care am scris în zeci de pagini. Cu toate acestea, Ființa profundă mi-a semnalat faptul că de aș fi mers în momentul de față pe un drum totalmente greșit și desincronizat de Voința Tatălui, semnele din interior și din lumea exterioară mi-ar fi indicat acest lucru și m-ar fi avertizat cum să procedez ca să revin pe cale. Ar fi redundant să trec în scris ce îmi spun aceste semne. Scrisorile mele trecute stau ca dovadă irefutabilă că Mila Tatălui este infinită.

Dar nu aș putea să îți scriu o nouă scrisoare, Marius, fără să nu îți conunic ceea ce Tatăl Care se află în ascuns îmi relevă ca fiind Voia Sa pentru noi. Și iată mai jos, ca și cum sufletul meu ți-ar vorbi direct, bunule cavaler:

Fiecare dintre noi are nevoie de un loc în care să-şi afle tihna. Locul tihnit al sufletului meu e o minunată grădină în care prezenţa ta e vie.

Khalil Gibran

Din punct de vedere simbolic, găsesc că acea grădină este grădina Ghetsimani în care Iisus Hristos Și-a rostit rugăciunile citate anterior, ”prezența vie” în această grădină fiind Hristosul intim alături de care sufletul trebuie să privegheze, deci să rămână în permanență în maximă alertă percepție ca să nu cadă în ispită. Nu se poate contesta faptul că Voia Tatălui este ca sufletul să fuzioneze cu Monada sa Divină (deci cu scânteia individuală a Spiritului Sfânt) pentru ca și aceasta să fuzioneze cu Hristosul său intim și apoi cu Tatăl. E Absolutul în Voia Sa.

Dar de dragul neu și al tău, Marius, am să caut să privesc la acest mesaj din alt unghi, găsind că această ”prezență vie” (deci nu o ”amintire vie”) trebuie să îți aparțină, prezența ta vie în grădina în care sufletul meu și-a mai găsit odihna însemnând să fii prezent în acea grădină în oasele și în carnea ta. Fiindcă, altminteri, nicio fuziune dintre suflet și Monada sa Divină nu are să mai aibă loc. E testul cuplului. Sau, în orice caz, atât îmi permite să înțeleg abilitatea mea de a pătrunde sensul lucrurilor.

De multe ori în cursul ultimelor 10 zile am perceput în mod intim prezența Ființei profunde care, deghizându-se sub forma unei stele, S-a înălțat în fiecare rând pe bolta cerească plecând din întuneric, strălucind splendid în universul interior. Și ca în multe alte rânduri anterioare, această stea mi S-a arătat când numai în ochiul stâng, când numai în cel drept, declanșând fenomene atât de minunate în energia mea vitală și în suflet încât mi-e imposibil să descriu unele din aceste percepții pe care le am la momentul contactului cu Ființa reală interioară care numai prin simpla Sa prezență îmi dezintegrează iceberg-ul orbirii, simbol al ignoranței mele!

Și pentru că am pomenit de acel aspect al Ființei profunde pe care mustrarea de conștiință îl simbolizează, aș vrea să trec în scris și următoarea notiță despre cum, în cursul nopții de sâmbăta trecută, mustrarea de conștiință s-a dedublat pentru prima oară sub forma unei entități cu anatomie proprie și structură stabilă și fixă, având multă forță și putere de coerciție, multă voință și multă energie, ca și o doză considerabilă de umor negru, ca să îi zic așa. Dar acum mi-e destul de greu să îi descriu forma fiindcă, agitându-se ca o albinuță de jur-împrejurul meu, o bună parte din acea noapte nu a făcut decât să mă scuture din umeri, zguduindu-mă și zgâlțâindu-mă într-una ca să mă trezesc din letargia somnului ca să ies în afara corpului. Și fiindcă nu mă ridicam din lene, mi-a penetrat membrana conștiinței, urlând cât a putut de tare de undeva din adâncul acesteia, auzind sunetul mustrării de conștiință în capul meu ca o voce vorbind foarte tare într-un microfon:
– DĂ-ȚI SEAMA!!!

Se întâmplaseră toate acestea în acea noapte fiindcă mă mustrase conștiința cu foarte multă severitate pentru faptul că nu fac efortul suplimentar de a practica dedublarea astrală cu mai multă perseverență și tenacitate, căzând în somnul ispititor din care și Iisus i-a trezit pe apostoli, când aceștia nu au dat ascultare rugăminții Sale de a veghea cu El în grădina Ghetsimani. Și așa de mult m-a mustrat conștiința că a ieșit în afara mea ca să mă cutremure, spunându-mi într-una:
– Trezește-te!

Dar tu, tu…? Dă-ți seama, Zburătorul și cavalerul meu drag, dă-ți seama și tu.

iul. 272021
 

<>

Marți, 27 Iulie 2021

Până la urmă s-a adeverit că vărul meu a venit și el în țară săptămâna trecută, chiar când mama văzuse ferestrele deschise la apartamentul lui. Din fericire pentru toată lumea implicată, acest adevăr s-a confirmat fiindcă a venit în vizită și pe la noi cu fetița lui și cu mătușa mea, chiar înainte ca ea să plece vinerea trecută. Ne-am salutat cordial și ne-am pupat pe obraji, dar cât timp au stat la noi, adică vreo 45 de minute, nu m-a mai băgat în seamă.

Am stat în tot acest răstimp în liniște interioară deplină, încercând să fiu atentă la zgomotele din exterior. Era o hărmălaie nemaipomenită. Fetița vărului meu, care este un omuleț foarte năzdrăvan și drăgălaș, se juca cu unul din căței, acela care este mai simpatic și mai pupăcios. Erau î centrul atenției, așa că nu se cădea să am așteptarea să fiu întrebată cum o mai duc. Nu-mi părea rău întrucât în acele minute conștientizam de ce m-am simțit atâta timp ca și cum eram o mascotă pentru a-i distra pe cei din jurul meu. Bănuiesc că acesta este blestemul celor mici, adică al mezinilor, să fie jucăriile care să îi distreze pe cei mari. Și Dumnezeu mi-e martor că am fost jucăria de care toată lumea din familie s-a folosit ca să se amuze pe socoteala ei.

După ce au plecat vineri, m-am simțit atât de eliberată și de descătușată că mi-a venit să dansez și să stau în cap, cântând de plăcere în camera mea. Am 34 de ani și sunt, prin urmare, o femeie adultă și numai la această vârstă simt că adulții cei cu adevărat mari din familie m-au lăsat în pace. Însă voioșia nu îmi venea numai din această descătușare de trecut, ci și din faptul că, venind în vizită, vărul meu ne-a scutit pe toți de tortura de a mai minți pentru el în fața bunicii. Iar acest lucru în sine a fost un mare, mare gest caritabil și de bună-cuviință din partea lui! Nu am de gând să îmi irosesc timpul încerccând să îmi dau seama de ce mătușa mea ne-a mințit, spunându-ne până în penultima zi că el nu a venit în concediu fiindcă n-ar fi găsit bilete, deja o avertizasem pe mama că se va folosi de pretextul cum că ar fi vrut să ne facă o surpriză venind la noi pe nepusă masă ca să își acopere venirea incognito în țară, așa că nu sunt surprinsă că lucrurile au stat întocmai așa. Și nici nu am de gând să îmi pierd timpul ținând evidența vizitelor sale la noi căci nu ne datorează nimic ca să ne onoreze cu prezența sa.

Dar am să trec în scris câteva din lucrurile pe care mi le-a povestit Ana despre situația aceasta în general. Se pare că, până la urmă, s-a ajuns la un consens, mama, mătușa și bunica stând de vorbă într-una din zile ca să discute pe tema succesiunii. Mătușa a fost de acord să îi dea o împuternicire mamei pentru ca ea să se ocupe de treburile notariale. Bunica a fost de acord să cedeze orice titlu de proprietate conform cu înțelegerea la care aveau să ajungă cele două fiice ale sale. Și a rămas ca mama să primească pământurile din afara satului, în vreme ce mătușa va primi casa cu terenul din sat.

Și dacă așa stau lucrurile, eu nu mai intenționez de aici înainte să mă identific cu suferința mamei care este foarte capabilă să proiecteze multe resentimente în alt om fiindcă nu poate să ierte. Mie nu îmi mai stă în putere să o ajut să își deschidă ochii pentru ca și ea să se elibereze din această poveste care mie mi-a vorbit despre cu totul alte chestiuni, iar nu despre problema moștenirii și tot așa și numai acum conștientizez că m-am împovărat peste măsură de mult cu aceste întâmplări.

Și nu mai am timp de pierdut scriind despre situația din familie întrucât vineri dimineață, chiar în ziua când vărul meu și familia lui ne-au făcut o vizită, l-am visat pe îngerul iubirii Anael, pe acest înger deosebit de frumos care mi s-a mai arătat în vise în trecut. Avea aceeași înfățișare a unui băiat de 12 ani cu obraji rotunzi și păr blond și ondulat. Și era de o frumusețe divină, dar pentru că vederea nu îmi era clară și limpede, motiv pentru care îi percepeam prezența relativ vag și șters, m-am necăjit teribil de mult întrucât mă temeam de farsorul inconștient care ar fi putut proiecta imaginea îngerului în mod mecanic ca să își râdă de mine.

Și cum să nu cred că era o farsă pusă în scenă de către propriul inconștient când îngerul Anael mi-a vorbit aproape exclusiv în limba spaniolă? Înțelegeam foarte bine ce îmi spunea fiindcă toate replicile sale erau forme uzuale folosite în conversații de către începători, iar după fiecare afirmație de-a sa se oprea, dându-mi un scurt răgaz ca să pot memora replicile sale. Dar după un timp i-am spus îngerului Anael:
– Îmi pare rău, dar nu cred că voi memora conținutul acestei conversații, nu cred că îmi voi aminti mare lucru când mă voi trezi!
– Nu te îngrijora, ți se vor mai spune toate aceste lucruri, mi-a răspuns îngerul iubirii Anael împăciuitor, continuând să îmi dea câteva referințe de kabala numerică în limba spaniolă.

Și când m-am trezit m-a cuprins puternicul sentiment că îngerul Anael îmi apăruse în vis ca să îmi aducă vestea că Tatăl îmi cerea să încep să învăț limba spaniolă. Dar eu nu am zis decât într-o doară că aș vrea să îmi stabilesc reședința cu sufletul meu pereche pe o insulă în Atlantic sau în America Latină! Dar dacă, totuși, acesta a fost un gând bun, proiectat în mintea mea din voia Tatălui? Nu am să aflu cu certitudine decât având răbdare ca aceste lucruri să îmi fie repetate, întocmai cum singur îngerul Anael mi-a adus la cunoștință. Nu am nimic de pierdut dacă, între timp, voi asculta câteva lecții de spaniolă pentru începători.

De la acest vis de vinerea trecută până azi am mai avut și alte trăiri deosebite în timpul meditațiilor pe care nu le-am mai trecut în scris, dar scurta experiență de azi-dimineață aș vrea să o povestesc fiindcă mi-a dat impresia că a avut caracter de ”vești bune”!

Mă întorsesem pe băncile școlii cu alți foști colegi. Urma să avem ora de fizică. Când am intrat în clasă, m-am dus să mă așez la un pupitru din spatele clasei, dar când am dat să îmi bag geanta în pupitru am băgat de seamă că acolo erau o grămadă de bani. I-am scos pe toți ca să îi pun într-un plic, vrând să îi duc profesorului întrucât mă temeam că ar fi putut fi banii vreunui elev care îi uitase în bancă la ora anterioară, dar profesorul m-a privit mirat și blajin, cu multă blândețe.

Atunci am trăit acea stare de conștiință foarte asemănătoare unui blackout, în timpul căreia totul se face negru în jurul meu ca și cum tocmai am pierdut semnalul de recepție onirică, urmând să mă trezesc în corpul fizic, dar numai ca să mă văd absorbită în alte scene în universul interior. Iar lucrurile nu au stat în mod diferit azi-dimineață întrucât imediat cum mi-am deschis ochii după acel blackout, m-am trezit stând pe orizontală între două prezențe foarte stranii pe care nu aș putea să le descriu, prezențe cu care am mai avut de atâtea ori contact înainte, prezențe care aduc a umbrele înspăimântătoare ale inconștientului, dar care îmi par mai degrabă a avea legătură cu elementalii. Sunt medici get-beget, experți în medicina internă, ceea ce mă îndeamnă să cred că au fost o reprezentare a intercesorului elemental, acel aspect al Ființei interioare profunde care vine din elemente, cunoscând în mod intuitiv medicina internă.

Cele două forme care zburau pe lângă mine ca niște albine, foindu-se și agitându-se într-una în jurul meu, mi-au pus la nas ceva asemănător unui tampon îmbibat cu o substanță mirosind puternic a plante medicinale. Și când mi-a pătruns acel miros în energia vitală am trăit iarăși bine-cunoscuta stare de șoc, de confuzie și de uluială totală întrucât știam că nu prin simțul olfactiv al trupului fizic simțeam acel puternic miros de plante, ci prin simțul olfactiv al corpurilor interne. Și nu îmi venea să cred că aveam așa ceva și că puteam simți într-un mod atât de intens, incredibil de intens, mirosul de plante cu care acel tampon fusese îmbibat și pe care cele două forme năzdrăvane îl treceau prin dreptul nărilor mele.

Și am sărit în sus din cauza uluielii, dându-mi seama că mă întorsesem în visul inițial în care am continuat să păstrez încă mult timp pe căile nazale puternicul miros de plante pe care îl recunoșteam, părându-mi-se familiar, dar pe care nu îl puteam numi din amintiri.

Dacă a existat un simbol în tot acest scenariu eu nu știu în clipa de față să îl identific și să îl traduc, dar mai degrabă aș alege să privesc la această experiență cu haz întrucât am cerut Ființei profunde să îmi dea și o experiență hazlie și drept am să mărturisesc că, dintre toate aspectele Ființei reale interioare cu care am avut contact direct și intim până acum, intercesorul elemental (medicul intern) mi-a dovedit că dispune de foarte mult haz, însă într-o manieră care nu de puține ori mi-a dat fiori pe șira spinării.

Cu alte cuvinte, fiindcă leșinasem în timpul orei de emoție fiindcă găsisem în pupitru o grămadă de bani, medicul de gardă a fost chemat de urgență pentru a mă aduce în simțiri, practica de a aduce în simțiri un pacient leșinat cu ajutorul mirosurilor puternice fiind obișnuită în medicină. Vestea bună care m-a făcut să leșin de emoție stă ascunsă în chiar simbolul banilor pe care l-am preluat contextual din dicționarul gnostic de simbologie onirică al Maestrului Samael Aun Weor:

BANI
-Simbol al monedei cosmice. Capitalul pe care îl mânuiește Marea Lege.
-De asemenea alegorizează Valorile interne.
Din sensul dual al acestui simbol se deduc următoarele:
-dacă ni se dau sau îi găsim: Dharma în favoarea noastră. Posibilă naștere a acelor valori.
-dacă se dau sau se pierd: datorii pe care trebuie să le plătim.
Posibilă pierdere a Valorilor citate.

Există o subtilitate de fond în simbolul banilor din visul meu. Chiar dacă i-am găsit, aspect care simbolizează că voi primi dharma în favoarea mea, eu am dat să restitui banii, crezând că sunt pierduți de altcineva. Prin urmare, deduc că Marea Lege îmi va face o ofertă, mânuind capitalul cosmic, pe care va trebui să am foarte, foarte mare grijă să nu o refuz, gândindu-mă că, acceptând oportunitatea ce se va crea în mod deliberat pentru mine ca să fiu ajutată, voi păgubi pe altcineva. Tiranul mental intermediar care m-ar împiedica să primesc mila Tatălui este, fără urmă de îndoială, simțul datoriei față de familia mea. Poate că a venit, totuși, vremea să îmi văd de propriul interes?!

mai 182021
 

Marți, 18 Mai 2021

Azi-imineață am trăit una din cele mai minunate experiențe spirituale de până acum care s-a datorat apropierii foarte intime dintre suflet și Ființa interioară profundă, nefiind vorba de imagini pe care mi le-a arătat, cât mai ales de simțiri și stări de conștiință pe care mi le-a indus.

Am dormit insuficient peste noapte, trezindu-mă la 05:10 și mutându-mă în cealaltă cameră la 06:00, dar de adormit la loc am reușit de-abia pe la 07:30.

M-am plâns de atâtea ori până acum că nu reușesc să memorez primele secvențe ale unui vis sau detaliile care mă ajută să devin conștientă, dându-mi seama că sunt martoră la un fenomen mistic în universul interior. Lucrurile au stat foarte diferit în această dimineață, îngăduindu-mi-se să văd toate câte se petrecc de la început.

Trupul fizic adormise, iar conștiința picotea la rândul său când am băgat de seamă că un fel de formă se mișca printre pixelii pe care îi văd în ochi la fiecare oră din zi și din noapte. Această formă era mai pronunțată, mai mare și mult mai densă decât restul puricilor de pe ecran, fapt care mi-a atras atenția, făcându-mă să mă concentrez pe mișcarea acelei forme. Procedând astfel am băgat de seamă că forma respectivă aducea cu forma unui braț de om, dar imaginea continua să fie neclară. A trebuit să fac un efort mai mare să alung somnul din ochi ca să mă concentrez și mai mult la cele ce se desfășurau în ochii mei, moment în care am început să percep mai multe detalii. Acum nu mai vedeam numai sugestia unui braț, ci două brațe care se fluturau în ochii mei, fiind vorba despre fenomenul mâinilor care m-au făcut să devin conștientă în timpul somnului de mii de ori în ultimii 5 ani. Ca în rândurile trecute, intenția vădită a posesorului acestor mâini părea să fie să îmi atragă atenția pentru a mă trezi. Se fluturau în ochii mei și aplaudau într-una, făcându-mă să observ că se comportau ca și cum posesorul lor stătea în spatele meu, cuprinzându-mă cu brațele de jur-împrejur și determinându-mă prin sugestie să cred că sunt chiar ale mele. Dar ca să mă conving că erau ale mele, am ridicat brațul drept care, mișcându-se în sus, a dublat acțiunea celuilalt braț. Deci nu era brațul meu. Doar brațul drept am reușit să îl ridic, cel stâng rămânând într-un fel de paralizie. Percepeam foarte acut acea senzație de imobilitate, de pietrificare din acest braț, dar eu am pus atunci totul pe socoteala fricii mele de somnambulism. Mă temeam ca nu cumva, ridicându-mi brațul stâng, să activez corpul fizic, chiar dacă eliberarea brațului drept ar fi trebuit să mă asigure că nu eram în niciun pericol. Dar efectiv nu puteam ieși din această spaimă, ținându-mi brațul stâng încleștat strașnic la piept. În aceste condiții m-am concentrat la celelalte brațe din fața mea până ce totul s-a limpezit în jurul meu, simțindu-mă atrasă, aspirată și absorbită în acel spațiu, dar trebuie să admit că partea aceasta a ținut tare mult, tot pierzând intermitent legătura cu acea prezență și tot revenind între brațele sale. Când totul s-a stabilizat, mi-a devenit destul de clar că mă trezisem în interiorul Ființei profunde care se afla în mijlocul unei mari adunări, dându-mi voie să fiu temporar martoră la evenimente la care ea, Ființa, lua parte în lumile interne suprasensibile. Ori în această dimineață se părea că lua parte la o adunare foarte mare întrucât vedeam peste tot în jurul meu entități care se ridicaseră în picioare după ce stătuseră pe niște scaune într-o galerie ca cele de pe stadioane menite publicului și spectatorilor. Când toate acele Ființe s-au ridicat în picioare, au început să aplaude la unison, Ființa reală interioară integrându-se perfect comportamentului general. Dar pentru ce avea loc acea adunare nu știu să zic, părând să fie sfârșitul ei. Dar terminând cu aplauzele, Ființa reală interioară mi-a spus:
– Haide cu mine acum!

M-a dus într-o clipită în spațiul de locuit al unui apartament în care l-am găsit pe Silviu căruia Ființa profundă i-a spus:
– De aici înainte nu mai ai niciun drept asupra Cătălinei! O eliberez din posesia ta și din influența ta! Vă despart!

Și luându-mă mai departe după sine prin celelalte camere, m-a dus în altă încăpere în care ceilalți doi foști colegi de apartament pe care i-am avut în timpul facultății făceau o activitate oarecare. Ființa interioară l-a adus atunci și pe Silviu lângă ceilalți doi, vorbindu-le celor doi:
– Vă dau de știre că am despărțit-o pe cătălina de prietenul vostru care a agresat-o chiar de față cu voi, fără ca voi să fi intervenit vreodată pentru ea. V-ați comportat foarte urât, obligând-o să stea aici pentru partea ei de chirie, dar toate acestea s-au terminat!

Auzind Ființa interioară vorbind astfel acelor reprezentări ale foștilor mei colegi de apartament, am început să simt ceva foarte ciudat în brațul stâng care până atunci stătuse ca paralizat. Nu mai simțeam în el o simplă frică față de ideea de somnambulism, ci o cu totul altă energie care se datora relației cu Silviu. Uitasem că modul cum îmi țineam brațul stâng în acele clipe era modul cum Silviu mă brutaliza, ținându-mă de braț până îl învinețea și urcându-se peste mine, băgându-și genunchiul în coastele mele ca să mă imobilizeze și ca să mă împiedice să mă mai zbat. Era mare lucru să aud pe cineva luându-mi apărarea în fața acestei situații în care am fost și în care nimeni nu mi-a luat vreodată apărarea ca să mă scape fiindcă nu am avut curaj să cer ajutor întrucât nu am vrut să aud reproșându-mi-se următoarele:
– Dar nu este ce ai vrut tu? Nu tu l-ai ales pe băiatul ăsta?

Dar nimic din toate acestea nu mai conta acum că vedeam pe cineva apărându-mă, așa că brațul meu stâng rigid și crispat a început să se relaxeze, toată tensiunea din el dispărând treptat-treptat până ce l-am simțit complet mobil. Atunci l-am ridicat și pe acesta și văzând cât eram de flexibilă, m-am sucit și m-am învârtit, bucurându-mă foarte mult și dând să Îi vorbesc Ființei, am deschis gura pentru a-i spune ceva, dar cuvintele nu îmi ieșeau nicidecum pe buze întrucât gândurile mele se propagau foarte diferit față de obișnuita comunicare orală, simțind că din interiorul meu gândurile mele se resfrângeau în Ființă căreia Îi puteam vorbi într-un mod cu mult mai intim decât m-aș fi așteptat. Era pură telepatie, iar Ființa profundă avea cunoștință de cele mai intime gânduri, doruri, năzuințe și nădejdi ale mele! Ori Ființa profundă trebuia foarte bine să cunoască faptul că nu pe foștii mei colegi sau iubiți trăgeam nădejde ca cineva să îi mustre. Era prea târziu pentru așa ceva! Mai degrabă nădejdea mea era ca o forță net superioară mie să mustre cu mult mai multă eficiență decât îmi stă mie în putință mintea și eurile care se agită și care folosesc reprezentările acestor oameni drept pretext pentru a mă chinui. Deci Ființa profundă mustra formele mentale din interiorul meu, plata acelei chirii fiind compromisul pe care l-am făcut, acceptând să locuiesc cu aceste euri sub același acoperiș al minții, euri care au stat la baza unei bune părți a karmei mele și cărora li s-a dat, în sfârșit, verdictul!

Acum că mă simțeam cu mult mai mobilă am mers înainte cu Ființa care m-a condus prin mai multe scene pe care nu le voi mai detalia, ajungând apoi în innteriorul altei locuințe, apropiindu-mă cu curiozitate de obiectele din cameră pentru a le observa, dar intrând într-un dormitor oarecare și văzând oameni dormind în pat, am trăit o stare de conștiință neașteptată și extrem de intensă căci am simțit că aveam să explodez pe dinăuntru! Ce căutam în casa acelor oameni, intrând prin efracție și spionându-i în dormitorul lor când iată că mă simțeam conștientă dincolo de zidul somnului unde aveam prilejul de a explora alte căi? Am lăsat în urmă tot ce se petrecea între pereții de ciment ai acelei case, ieșind prin ușă fără să o deschid și plonjând de la sol direct în înaltul cerului, zburând vijelios și incontrolabil în toate direcțiile, lungindu-mă, lățindu-mă, răsucindu-mă și făcând ture-ture prin văzduh, simțindu-mă cuprinsă de exuberanță, de entuziasm și de exaltare și strigând cât mă ținea gura:
– Eu sunt sufletul! Acesta este sufletul! Deci așa se simte sufletul!

Și iar dădeam goană în aer, văzând și înțelegând că sufletul este ceea ce ar trebui să se înțeleagă prin psihic și văzând și înțelegând în plus că eu eram o scânteie de inteligență a prezenței pline de minuni care mă însoțea și care îmi vorbea iarăși cu voce de femeie, chemându-mă pe calea telepatiei din văzduhul în care mă dezlănțuisem, zicându-mi:
– Haide înapoi! Din cauza excitării emoționale te vei trezi. Controlează-te un pic!
– Oh, ai dreptate! Emoțiile puternice mă atrag mereu înapoi în corpul fizic! Trebuie să mă liniștesc, I-am răspuns Maestrului interior, oprind goana prin aer și întorcându-mă la sânul Ființei pe care am văzut-o împrumutând chipuri de femei din când în când, așa că I-am mai spus:
– Îmi vei arăta vreodată adevărata ta înfățișare? nefiind convinsă că adevărata sa reprezentare este cea a unei femei, ci crezând mai degrabă că împrumută identitate feminină pentru a mă ajuta să mă simt protejată și în largul meu.
– Îți voi arăta, dar nu astăzi. Azi vreau ca tu să vezi altceva, mi-a răspuns, înfășurându-se în jurul meu și făcându-mă astfel să pătrund în Ființă, interiorizându-mă înăuntrul eei.

Ne-am ridicat mai apoi în sus, indicându-mi să privesc în direcția orizontului unde am văzut Soarele înălțându-se măreț pe bolta cerească! Și pentru că nu mă liniștisem întrutotul, am vrut să dau iar fuga către Soare în care Îl vedeam deghizat pe Dumnezeul intim, dar Ființa interioară m-a oprit. Nu venise încă timpul pentru o nouă înfățișare dinaintea Milei Sale, mai aveam ceva de dovedit! Dar fiindcă eram peste măsură de agitată din cauza entuziasmului, am spus următoarele cuvinte de recunoștință:
– Îți mulțumesc! Vă mulțumesc! atât eram de bucuroasă pentru ce mi se dădea.

Ce a vrut să îmi mai arate după aceea Ființa reală interioară nu au mai fost imagini sau astfel de simboluri vizuale căci mai tot ce am trăit după aceea am perceput aproape exclusiv la nivel de simțământ, în centrul emoțional. ce mi-a dezvăluit Ființa profundă nu pot descrie pe îndelete fiindcă mi-ar trebui ca unele lucruri să rămână numai pentru cugetul meu, dar ce mi se pare potrivit de povestit din conversația noastră s-a desfășurat în felul următor, eu începând dialogul reproșându-I că mustrarea pentru păcatele mele este mult prea severă și că întârzie prea mult cu soluționarea cazului meu la Marea Lege Cosmică, mustrare despre care mi-a spus astfel:
– Te-am ținut sub supraveghere tot timpul și niciodată nu te-aș fi lăsat să te înddepărtezi prea mult de mine! Dar trebuie cu orice preț să înțelegi că a trebuit să îmi dovedești că îți doreai să te întorci înapoi la mine!
– Vreau un alt corp! Te rog să îmi dai un alt corp în care să mă încarnez! Nu cred că acesta de acum se mai poate repara vreodată complet, m-am tânguit Ființei profunde, silită de suferința pe care o simt în trupul fizic care este orb, puțin surd, puțin paralizat, rigid și în care aud țiuituri și multe alte lucruri de care m-am săturat.
– Ba se poate repara complet, mi-a răspuns Ființa, extrăgând în continuare din mine puroi și infecție mentală care mă îmbolnăvesc și trupește și sufletește și dându-mi nădejde că bunăstarea mea în propriul corp fizic are să fie restaurată, iar dacă Ființa profundă a hotărât că se poate, atunci trebuie că așa este fiindcă energia vitală vine de la Spiritul Sfânt. Și, apoi, trebuie să mai înțelegi că sunt 20 de miliarde de oameni care o duc destul de rău, fiind afectați de evenimentele care se întâmplă în lume, mi-a mai dezvăluit Ființa.
– Din cauza pandemiei? am întrebat, gândind că cele 20 de miliarde însumează oamenii de acum și generațiile care vor mai veni. Pentru ei îmi ceri să scriu?
(nu pot reproduce în scris răspunsul Ființei profunde întrucât a conținut numeroase nume de ființe angeelice și demonice și cuvinte mistice rostite în limbi necunoscute, dar mă voi mărgini să spun că prin răspunsul său Ființa profundă mi-a indicat faptul că ce am scris poate fi de folos pentru semenii mei și că, în plus, nu se teme de atacurile exterioare ale magilor negri, de insultă sau de calomnie care nu o pot lovi fiindcă Ființa nu cunoaște acest gen de suferință, dar pe care eu o pot simți în schimb fiindcă în sufletul uman există slăbiciunea.)

Și făcându-și astfel cunoscute unele intenții și decizii în ceea ce mă privește, m-a lăsat să devin conștientă de rezultatul lucrării Sale asupra mea din cursul dimineții. Tot conversând nu mai luam prea mult seama la emoțiile pe care le încercam pe parcurs, dar când Și-a isprăvit cuvântarea, m-a făcut să văd că mă interiorizasem atât de mult în anatomia Sa că eram aidoma unui copil stând în poala părintelui său, deși asocierea mai potrivită ar fi să spun că m-am văzut ca un micuț învățăcel stând pe genunchiul dascălului său. Sau și mai bine ar fi să spun că eram în ambele stări deopotrivă! M-a minunat până peste fire această trăire, văzându-mă de mărimea unui grăunte în interiorul Ființei, grăunte sau sămânță pe care Ființa o semăna și asupra căreia lucra pentru a o spori și crește.

Dar atunci Ființa S-a umbrit într-un chip neașteptat și ciudat, iar din interiorul său o formă întunecată s-a desprins, disociindu-se de prezența inițială care mi-a spus:
– Vezi aceasta? Fă asupra acestei forme ce ai învățat să faci.

Crezând că era vreo reprezentare simbolică pentru ego, am făcut asupra acelei forme acte și gesturi magice care îmi vneau prin Ființă cu scopul de a o face să dispară, dar nicio încercare nu clintea din loc noua manifestare pe care nu o puteam doborî sub niciun chip. Și, deodată, mi-am dat seama că acea umbră era singura umbră din anatomia Ființei care nu se putea elimina și dizolva fiindcă era umbra Tatălui, reflexia Acestuia în microcosmosul-om, chiar Lucifer-tentatorul. După aceasta, Ființa profundă S-a retras din scenă, lăsându-mă pe mâna Luciferului particular care, dregându-și glasul, a sunat mai misterios, mai mieros și mai fermecător ca oricând!

M-am trezit din această minunată și binecuvântată conexiune cu Monada Divină ascultând vocea mult îndulcită a tentatorului. Era 08:30. Trebuie că nu degeaba am fost întoarsă la capitolul ”practică” tot la munca cu forța sexuală. Greșisem iarăși și încă cumplit de mult în primele minute ale dimineții, dar partea aceasta nu mai văd rost în a o mai descrie fiindcă tot ce trebuie știut este că am greșit.

M-am chinuit un pic până am adormit din nou, auzind acel țiuit nesuferit din urechea stângă și schelăcăiala unuia din cei doi căței pe deasupra! Nu mă săturasem destul de prezența aceea pe care nu o pot în niciun fel descrie corespunzător ca să îi fac pe deplin dreptate, atât de minunate și de frumoase sunt trăirile pe care le încerc când mă trezesc în interiorul Său unde am vrut să mă întorc după ce am adormit! Cineva ar putea să îmi spună că arătându-mi-se sub formă de femeie poate sugera faptul că este Mama Divină Kundalini particulară, însă eu îmi bazez deducțiile pe emoțiile și stările de conștiință pe care le experimentez în acele clipe. Când nu a fost niciun dubiu că aveam contact cu chiar Mama Divină Kundalini trăiam un puternic sentiment relaționat cu maternitatea, ca și cum copilul și mama sa se conectau, în vreme ce în cazul acestor experiențe simt că raportul dintre mine și această minunată prezență este ca între discipol și maestru sau ca între rob și stăpânul său, chiar dacă mai sus am făcut asocierea dintre copil și părinte.

Nu voi mai detalia tot ce am văzut și simțit între 08:30 și 10:30, când m-am trezit definitiv. Suficient de știut este că am căutat Ființa reală interioară și căă Aceasta, în multa Sa milă și bunătate, mi-a răspuns din nou solicitării de a mi se arăta, atât de mult îmi doream să Îi văd adevărata înfățișare, însă dorința aceasta nu mi-a îndeplinit-o, împrumutând iarăși un chip obișnuit.

Mi-a dat altceva în schimb. Mi-a izolat în corpul de energie vitală ramificația leziunilor emoționale din centrul corespunzător inimii, simțind atrofierea și efectele rănilor din centrul emoțional de parcă îmi fusese injectată o substanță de contrast în energia vitală. Mi-am simțit și văzut jumătatea stângă a părții superioare a torsoului calcefiată și pietrificată, iar povara din umărul stâng mi s-a părut peste măsură de apăsătoare. Dar pentru că aveam percepția prezenței Ființei profunde, nu m-am dat în lături să o car, fiind singura povară de până acum pe care am vrut să o duc. Și am dus-o până la capăt și nu știu să zic de ce, dar aceasta trebuia dusă până la capăt, iar eu nu pot explica despre ce a fost vorba fiincă ar fi prea puțin dacă aș spune că acea sarcină atât de grea avea legătură cu misiunea Ființei profunde, așa cum simțeam ducând acea povară pe umeri, singura de până acum care mi-a oferit un puternic sentiment de necesitate.

Alte scene care au urmat au fost neclare, în timp ce pe altele aș vrea să le păstrez pentru mine, dar cum s-a sfârșit toată experiența este mult prea nostim ca să nu povestesc.

După atâtea prin care trecusem cu Ființa reală interioară, Aceasta a hotărât să mă scoată la mezat, cerând pentru mine un preț de început nemaipomenit de mare. M-a urcat pe o masă în mijlocul unei încăperi plină cu bărbați, scoțându-mi la iveală toate defectele și harurile posibile și imposibile! Tot ce eram eu se vedea în mine și prin mine. Și dacă nu am dansat pe masa aceea, unduindu-mă și legănându-mă de parcă dansam pe tejgheaua de la Coyote Ugly precum fetele din filmul cu același titlu! Și tot ce eram eu era scos la lumină și pus pe masă pentru ca toată lumea să mă vadă. Și harurile și darurile mele erau nemăsurate, însă ele se puteau ușor traduce în vocabularul epocii moderne precum excentricități, ciudățenii, nebunii, trăznăi, fixații și încăpățânări fiindcă toate harurile sufletului astfel sunt văzute.

Și nimeni din cei din rândurile din față nu a vrut să liciteze pentru mine căci prețul cerut de Maestrul interior era exorbitant, prețul constând nu numai în acceptarea felului meu de a fi de către cumpărător, cât și în acordul pe care acest cumpărător și-l dădea de bună voie pentru ca vibrația lui să fie adusă la o frecvență asemănătoare vibrației mele pentru ca eu și cumpărătorul meu să ne potrivim.

Și nu am fost prea mult timp lăsată să îmi etalez formele fizice și talentele înnăscute pe acea masă când un bărbat care stătea în fundul sălii s-a ridicat și s-a apropiat de Stăpânul meu, Ființa profundă, zicând:
– Vreau eu să o cumpăr!

Acel bărbat era Marius.

Astfel a binevoit Monada Divină, în multa Sa milă și bunătate, să îmi arate lungul drum pe care l-am parcurs din momentul în care îi permiteam lui Silviu să mă strivească sub greutatea corpului său, crezând că nu merit nimic mai bun pe lume, până în clipa lui ”acum” când m-am căpătat cu credința că am un suflet pereche pus deoparte pentru mine din Voia Tatălui cu care să mă pot întoarce înapoi la sânul Ființei! Însă tot atât de bine pot spune că astfel a binevoit Monada Divină să îmi arate lungul drum pe care l-am parcurs din momentul în care am vândut Ființa, trădând-o, până în momentul în care, ajungând la capătul plății karmei mele, am primit îngăduința de a face drumul înapoi către Ființa reală interioară, ca o dovadă în plus că mila Justiției este cu adevărat infinită. Mai mult decât atât, iată că cele mai profunde trei dorințe pe care le-am adus la cunoștința lui Dumnezeu în multele mele crize de conștiință ddin 2012, dorințe pentru care am fost de acord să plătesc orice preț mi s-ar fi cerut, sunt pe cale să fie împlinite: am vrut să îmi fie redat sufletul, am vrut să îmi cunosc sufletul pereche și am vrut să îmi fie arătat drumul în viață, adică motivul și scopul pentru care m-am născut!

MULȚUMESC! MULȚUMESC!

apr. 192021
 

Luni, 19 Aprilie 2021

În timpul meditației de azi-noapte amm perceput un singur pixel galben care a strălucit cu intensitate printre miliardele de pixeli ai ecranului la care privesc la orice oră din zi și din noapte. Vedeam foarte bine toți puricii de pe ecran, dar acesta galben, deși îngropat adânc printre ceilalți, sclipea gingaș. Era grăuntele de muștar al credinței mele.
– Să nu te îndoiești că nu am să găsesc alte căi ca să mă manifest în mod creativ, imaginativ și inteligent ca să îți vorbesc, mi-a spus vocea interioară atunci. Acest dar al vederii tale creative va dispărea, într-aadevăr, îndată ce îți vei recupera vederea trupească, dar tu nu trebuie să rămâi îndrăgostită de aceste prime tentative de manifestare ale imaginației și inteligenței mele fiindcă mă împiedici să fac binele pentru tine. Trebuie, așadar, să nu te mai îngrijorezi că am să dispar după ce vei vedea iarăși fiindcă n-are să se întâmple decât dacă tu te vei îndepărta din nou de mine!

Adevărul gol-goluț este că această abilitate de a-mi vedea organele interne și această oportunitate de a fi martoră la toate aceste fenomene atât de ghidușe din timpul meditațiilor care au legătură cu pixelii aceștia isteți pe care îi văd constituie principalele motive pentru care nu îmi doresc să văd din nou. Și dacă nu mi-ar fi fost corelată vindecarea de orbire cu revederea lui Marius pe care am aflat că îmi doresc să îl revăd ca pe nimeni altul, nu mi-aș mai fi bătut capul cu chestiunea recuperării vederii.

mart. 202021
 

<>

Sâmbătă, 20 Martie 2021 (reeditat și adăugit pe 30 Martie 2021)

Eram fleșcăită deja după această încercare descrisă la sfârșitul celei de-a doua părți a scrisorii de față, însă nu am putut să nu constat că, ieșind din luptă, pătrunsesem într-o cămăruță mai mică și relativ întunecoasă. M-am așezat pe un scaun ca să îmi mai trag suflul, zicând Maestrului interior:
– Bine atunci, haide să îl vedem și pe Marius! Tare mult vreau să îl văd!
– Bine, haide să o luăm de la capăt, îmi spuse Ființa interioară profundă.

Mă așteptam chiar să fiu dusă să îl văd, întâlnindu-mă cu sufletul său într-o dimensiune superioară a naturii, așa cum se mai întâmplase de câteva ori înainte, dar când Ființa m-a săltat în aer ca să pătrundem împreună pe linia regresivă a amintirilor vieților trecute, revenind cât ai clipi din ochi în pielea vechiului tâlhar, am știut că ce vroiam eu nu avea să se petreacă. Altceva, cu totul deosebit, aveam să experimentez.

Întregul proces s-a concentrat aproape exclusiv pe eul animalului de pradă, lupul pe care îl port în adâncul inconștientului, pe modificările pe care acest eu le-a suferit de-a lungul mai multor vieți datorită evenimentelor vieții și pedepselor karmice menite să îl (mă) corecteze, etc. Cea mai aprropiată descriere pe care o pot face acestui proces de absorbție în trecut ca să merg după aceea progresiv de la punctul 0 până la viața prezentă în numai câteva clipe ar putea suna astfel: desigur că toți am fost curioși să vedem cum se simte când ne punem palma pe gura țevii aspiratorului când acesta este băgat în priză; ei bine, fenomenul trăit de mine seamănă foarte mult cu acea senzație de presiune și de aspirație din palmă, cu diferența că resimțeam absorbția în conștiință.

Așadar, în numai câteva clipe am trăit întregul proces evolutiv al acestui eu, sceenele vieților desfășurându-se incredibil de repede în jurul meu, motiv pentru care nu le pot descrie întrucât mai degrabă percepeam efectele pedepselor aplicate asupra mea decât detaliile propriu-zise ale acestor existențe trecute, cu toate că vedeam cum de jur-împrejurul meu decorurile diferitelor epoci și societăți în care trăisem se modificau rând pe rând. Astfel am ajuns în viața prezentă, în epoca blocurilor de ciment, găsindu-mă încă în posesia eului animalului de pradă, lupul. Dar acum lupul nu mai era totalmente lup, ci lupoaică. În acele câteva clipe am perceput numeroasee sensuri și semnificații corelate cu cauzalitatea întâmplărilor prin care am trecut de când m-am născut, inclusiv pentru tot ce mi s-a întâmplat în copilărie, toate având legătură cu acest eu mental fabricat și dezvoltat cu mult timp în urmă.

Cum spuneam, eul de tâlhar nu mai exista decât într-o proporție destul de mică. Conjuncturile vieților trecute rafinaseră și modelaseră acest tipar de comportament al meu suficient de mult încât instinctul reproducerii să fie totalmente extras din acest instinct al animalului de pradă, neputând să explic pe moment legătura dintre ele. Nu mai era un eu masculin, ci unul feminin. Eram o femelă lupoaică, iar singurul meu interes era să îmi găsesc cel mai potrivit partener cu putință pentru reproducere. Vroiam să fie cel mai bun din cei mai buni și cel mai puternic din cei mai puternici și îl vroiam pe viață, întocmai cum se întâmplă în cazul lupilor, legea crudă a naturii lor cerând ca masculii din haită să se lupte pe viață și pe moarte pentru a câștiga dreptul de a fi perechea lupoaicei. Ori influența acestui nou instinct animalic dezgropat în personalitatea mea m-a predispus să caut cu orice preț dovada irefutabilă că partenerul pe care mi-l alegeam era cel mai bun, într-adevăr! Așadar, viețile mele trecute mă modificaseră atât de mult încât au însămânțat statornic în mine năzuința de a-mi întâlni sufletul pereche, cu o singură adăugire, iată cum:

Ultima parte a acestei regresii mă adusese în pielea lupoaicei care se exprima prin personalitatea Cătălinei la 11-12 ani, pe parcursul anului școlar aferent clasei a IV-a. Eram în Bariera din orașul natal, adulmecând cu simțurile suprasensibile ale lupoaicei izul extrem de deosebit al cuiva ca mine care mă atrăgea în fel și chip în acea zonă. Lupoaica se învârtea în cerc în acel perimetru în care Cătălina tocmai ce se mutase cu familia, adulmecând într-una urmele cuiva pe care acel instint al lupoaicei îl găsea foarte potrivit să îi fie partener.

Ori toate acestea s-au exprimat în comportamentul meu din acea perioadă într-un mod accentuat și puțin cam necontrolat, amintindu-mi foarte bine cum obișnuiam să fac ture-ture în jurul Barierei, doar-doar aveam săă îmi întâlnesc sufletul geamăn, cum îl numeam eu atunci pe cel pe care îl căutam și despre care scriam în jurnalele mele secrete, în poezii și în compuneri, etc. Iată căă acum mi se arăta adevărul ascuns în spatele straniului meu comportamment pre-adolescentin. Iar adevărul gol-goluț care mi-a fost dezvăluit în lumile interne este că dădusem de urma unui suflet care mi se potrivea întocmai ca fire.

Atunci am înțeles că tocmai acest instinct era cauza numeroaselor probleme întâmpinate de-a lungul secolelor întrucât acest instincct se activa mult, mult prea devreme, la vârsta la care copiii ar trebui să fie atrași către jocuri și jucării, etc., nu către lucruri făcute de oameni mari. Aș vrea să subliniez ca să fie limpede că, trăind această scenă sub epiderma sufletului, am văzut și simțit în profunzime că acest instinct era neobișnuit de dezvoltat la acei numai 12 ani prăpădiți pe care îi aveam atunci!

Luând aminte la toate aceste taine care îmi erau dezvăluite și neputând nega în niciun fel faptul că pe Marius îl adulmecasem întrucât aproape că numai pe lângăă blocul lui dădeam târcoale, Ființa reală interioară m-a scos cu totul din starea aceea regresivă, repunându-mă în simțirile obișnuite. Apoi mi-a indicat o ușă prin care să intru și intrând în acea încăpere am văzut zeci și sute de fotografii pe pereți, dându-mi a înțelege că un nou test era pus în practică. Am privit la Monada Divină în imensa Sa strălucire dătătoare de pace, de armonie, de bucurii și de nădejde și m-am apropiat de fotografiile de pe pereți, dar atunci Maestrul interior a închis ușa încăperii, dispărând și lăsându-mă singură acolo. Când a închis ușa, tot ce venea dinspre Ființă înspre mine și am enumerat mai devreme a dispărut ca și cum nici nu a fost, obișnuita stare de dezechilibru și de dizarmonie pe care o experimentez în prezența egoului luându-i locul, eu începând să percep acele extrem de neplăcute furnicături și energii despre care atâta am vorbit până acum. Primul impuls a fost să mă înfricoșez și să îmi doresc să mă retrag din încercare, fugind cum îmi stă în fire să fac, dar m-am îmbărbătat ca să merg înainte, aducându-mi aminte de chibzuitul sfat de a face haz de necazul meu pe care de atâtea ori l-am primit de la sufletul meu. Când am început să râd în hohote, vocea mi-a sunat limpede și sinceră, dar vocea batjocurii și a relei-voințe a avut o viteză de reacție atât de rapidă, încât instantaneu am auzit venind chiar din interiorul meu și reverberând de jur-împrejurul meu un râset sarcastic, grotesc și hain față de care m-am ferit să manifest spaimă, păstrându-mi calmul și mergând înainte.

Astfel am luat la rând fotografiile de pe pereți. Sute de chipuri de bărbați erau imprimate în poze, chipuri atât de frumoase și de atrăgătoare, atât de ispititoare și de desfătătoare! Dar eu mă deplasam în mare viteză prin acele galerii, apropiindu-mă în treacăt de pereți ca să adulmec vibrația emanată de fiecare figură imprimată în poză. Și atunci am văzut că nu doar că îl căutam în exclusivitate pe Marius, dar că, mai ales, căutam sufletul lui pe care mă așteptam să îl găsesc deghizat într-un cu totul alt corp, atât de pusă la încercare am fost în acești ani să mă îndrăgostesc de sufletul lui, nu de personalitatea lui și de înfățișarea lui fizică actuală!

Dar de-abia, de-abia am mai putut înainta prin acele galerii. Furtunile și torentele de energie care se declanșaseră în mine îndată după închiderea ușii de la acea încăpere și dispariția Ființei reale interioare îmi îngreunau deplasarea, răpindu-mi voința și simțul discernământului, concentrarea și atenția. În acele explozii și furnicături pe care le percepeam erau imprimate amprentele și amintirile tuturor insultelor, batjocurilor, agresiunilor și palmelor puse pe fundul meu pe stradă și în alte spații publice de către reprezentanți ai sexului opus, toate acestea făcându-mă să simt că mi se umplea paharul de toleranță la suferință și la dezgust, mânie și ură.

Și, când din umbra unei galerii a ieșit Luciferul particular, m-am pierdut cu totul cu firea, cu toate că nu mă surprindea să îl găsesc tocmai pe el în această parte a experienței mele onirice atât de extinse corelată cu sufletul meu pereche! Fără Ființa care mă însoțise până atunci eu nu puteam face mai nimic, nu puteam lupta cu folos, nu puteam înainta suficient, nu puteam descurca ițele labirintului și nu mă puteam elibera din nimic căci vedeam bine că nu eu eram cea care lucra asuprea mea, ci Ființa lucra și opera asupra mea ca să mă modeleze și ca să mă educe după bunul Său plac! Și numai după bunul Său plac mă modelase de-a lungul vieților mele în serie, aplicând pedepse asupra mea conform cu necesitățile Sale, zdrobindu-mi fără milă sufletul până ce acesta și-a izolat în propriul corp de dorințe năzuința de a-și găsi perechea și de a se întoarce în grădina edenică. Și fără Ființă eu nu am rezistat de una singură acolo, în acea încăpere, chiar dacă ghicisem faptul că ea era o metaforă pentru inima mea. Eram în interiorul inimii mele ca să explorez simțămintele mele față de sufletul meu pereche, exercițiu practic pe care îl cerșisem în repetate rânduri înainte de la Ființa profundă, vrând cu multă ardoare să văd ce este în inima mea în legătură cu Marius și iată că cerința îmi fusese ascultată, iar punerea sa în practică înfăptuită! Astfel că, explorând zăcămintele propriei inimi, am văzut și simțit în mod pronunțat și limpede că eu nu pot trăi în inima mea fără prezența Tatălui Ceresc. Era imposibil să trăiesc în inima mea împreună cu mizeria aceea întunecată care mă batjocorea. Dar mai mult decât atât nu păream să am vreo șansă să îmi echilibrez inima în privința sufletului meu pereche atâta vreme cât nu făceam efortul de a filtra insolitul fenomenului ”Zburătorul” prin prisma voii Dumnezeului intim. Nu degeaba Luciferul particular era prezent în încăperea inimii.

M-am întors inimaginabil de repede în stare de veghe fiindcă nu am mai putut să suport energia și vibrația pe care propria inimă le emana, sfidând orice logică întrucât rezistasem cu mult sârg pe parcursul atâtor scene minunate prin care preumblasem înainte, trecând de la o stare de conștiință la alta, făcând regresii și salturi în timp și spațiu fără a mă trezi în corpul fizic, menținută în permanență pe linia de plutire de către Ființa interioară profundă și iată că, fără prezența Sa, mi se dovedea foarte limpede că numai liniștită nu îmi este inima.

Vai, ursitule, ursitule, cum s-a întors povestea tot la tine și cât mai am de săpat și câte de îndurat ca să ajung la adevăr? Dar oare mi-aș mai fi dorit eu să ajung la vreun adevăr dacă nu ai fi fost tu? Însă mai degrabă esența acestei ultime părți a călătoriei mele onirice se poate rezuma astfel, citatul ajungând la mine la foarte scurt timp după ce am compus prima schiță a scrisorii de față:

(…) culpeşul care se căieşte. Or, în ce mă priveşte, fărădelegea mea este nemăsurată, ştiu, da nici pocăinţa mea nu este mai mică; că lovitura cea dureroasă cu care, în bunătatea ta, ai binevoit să mă preacinsteşti, mi-a zdrobit, dreptu-i, trupul, da a fost un leac pentru sufletul meu şi o pricină de voioşie; precum ne învaţă înţeleptul: „Gustul dintâi al pedepsei pe care ţi-o îndrituieşte mâna dascălului tău este amestecat cu oarecare amărăciune, da gustul de mai apoi este mai desfătător decât mierea strălimpezită şi decât dulceaţa ei!”

”O mie și una de nopți”

feb. 152021
 

<>

Luni, 15 Februarie 2021

Marius,

Ieri a fost Ziua Îndrăgostiților și, cu toate că eu cred că am depășit din vremea facultății faza pentru semnificația acestei zile, cugetând că Ziua Îndrăgostiților ar trebui să fie în fiecare zi, nu neg că am nădăjduit că voi primi ceva de la tine, o floare aruncată pe balcon, un bilețel lăsat în ușă, un sac de lână trimis prin curier sau un tort venit de la cofetărie. Sau măcar un gând drăgăstos trimis pe calea telepatiei pe care să ți-l fi atribuit fără urmă de îndoială. Așa că, atunci când am fost avertizată pe parcursul zilei de ieri că ceva se pregătea pentru mine la ora 04:00 în cursul nopții în lumile interne suprasensibile, adică în universul interior, și că era extrem de important ca, trezindu-mă dincolo de zidul somnului, să încerc din răsputeri să sar în sus ca la orele de gimnastică pentru iubirea mea am crezut sincer că aveam să te întâlnesc ca să mai dăm o fugă în spațiul cosmic. Dar lucrurile nu au stat deloc astfel.

Ce mi s-a pregătit, în schimb, a fost un veritabil test de verificare. Nu mi-am dat seama nici unde eram, nici ce făceam decât mult mai târziu în timpul încercării. Luptam împotriva entităților mentale subiective subconștiente, iar lupta nu era fără de folos. Nu eram singură acolo și puterea care mă însoțea nu dovedea pic de milă, de îngăduință sau de toleranță față de sinistra adunătură de drăcovenii mentale pe care le port în interior. În fapt, totul în jurul meu părea ca și cum eram într-u fel de abator unde puterea pe care nu o puteam vedea, ci doar simți că mă însoțea și mă ajuta, luptând alături de mine, măcelărea și căsăpea eu după eu, transformându-le pe toate în carne tocată și bună de dat fiarelor săălbatice ale junglei. Nu descriu aceste scene încercând să hiperbolizez dramatismul lor fiindcă sunt scene la care am fost martoră azi-noapte în Universul interior, cu toate că trebuie să subliniez că aceste imagini parcă de coșmar la care am asistat conțineau o bogatăă încărcătură simbolică. Nu mă trezisem în mijlocul unui coșmar, privind la masacrul din jurul meu cu groaza și teroarea specifice stărilor mentale pietrificate de frică, stări pe care le-am experimentat de multe ori în timpul acestor încercări, ci cu curajul de a putea înfrunta însuși coșmarul care m-a chinuit și torturat cu infinită cruzime pe parcursul întregii mele vieți, referindu-mă, desigur, la dictatura mentală la care propriul ego m-a supus. Acesta era coșmarul real. Așa că, atunci când puterea invizibilă mi-a înmânat o armă de luptă și m-a pus față în față cu un inamic inconștient ascuns, mi-am folosit toată forța, evident forță sufletească, de a ridica arma de la sol ca să îl dobor pe adversarul mental. L-am despicat în două și, după alte câteva lovituri, l-am tocat și pisat până la ultima fibră, puterea invizibilă care mă însoțea zicându-mi după această scenă:
– Foarte bine! Așa trebuie să procedezi cu subconștientul și inconștientul tău!
.

Așa este că pare că descriu o scenă îngrozitoare parcă desprinsă din filmele de groază, însă ce povestesc nu dovedește decât că maestrul meu interior (Ființa reală, Monada Divină) nu deține slăbiciune față de sine însuși, unde ”sine însuși” este umbra inconștientă a psihicului.

Dar când am fost scoasă din mijlocul luptei și mutată într-un alt spațiu, am trăit o puternică și conflictuală stare emoțională și mentală pe care nu am putut-o descifra în primele clipe de azi-noapte. Fusesem dusă într-un mall, într-un magazin cu haine la modă. Totul era la modă în jurul meu! Amintirea eului pe care îl despicasem în două, nimicindu-l, era încă vie în memoria mea, dar trebuind să mă deplasez printre raioanele magazinului ca să ies afară, am rămas oarecum pironită locului în dreptul sectorului de îmbrăcăminte pentru bărbați. Ceva nedeslușit m-a atras în acea direcție, făcându-mă să uit scopul inițial al întregii experiențe. O grămadă de pantaloni scurți erau puși pe umerașe și, privindu-i, nu am știut dacă erau de fete sau de băieți. Și cât am vrut să îmi însușesc toate perechile ca să le port eu, fie că erau de fete sau de băieți! Cât mi-am dorit să mă îmbrac în acel moment în pielea voastră, Marius, piele de băieți! Continuând să frunzăresc printre piesele vestimentare, am găsit un tricou pe care era imprimată o scenă, ca un desen manga, în care o fată, stând în genunchi în fața unui băiat, îi făcea acestuia felație.
– Este exact genul de tricou pe care un bărbat din ziua de azi l-ar purta pe stradă, crezând că este amuzant, imaginativ și ingenios și așteptându-se ca femeile să fie impresionate și cucerite sau cel puțin amuzate, am gândit în sinea mea, scârbită de idee.

Atunci am trăit acea puternică stare conflictuală pomenită anterior care mi-a umbrit conștiința și mintea, slăbindu-mi concentrarea și stăpânirea de sine. Atunci am văzut și simțit mai limpede ca niciodată că în interiorul meu trăiesc două mentalități extreme care vin din aceeași sursă: o entitate feminină extrem de speriată în context cu sexul opus. Pe de-o parte, acest eu vrea să fie bărbat la rândul său, unul jegos, împuțit, nenorocit, cretin și mizerabil fiindcă, gândește acest eu, că numai această tagmă de bărbați poate supraviețui într-o confruntare directă (pe care acest eu o vede și crede inevitabilă pe parcursul unei întregi vieți, putând avea loc ba la școalăă, la serviciu, pe stradă, în trafic, în autobuz sau chiar stând la coadă, la buletine!) cu alți bărbați de același soi, dar mai ales de soiul acelora care putuseră imprima scena dezgustătoare de pe acel tricou ca să îl vândă la mall pentru o zecime de salariu, iar pe de altă parte, acest eu vrea să se transforme într-o prezență feminină atât de crudă, de nemiloasă și de malefică încât să îi calce în picioare, încălțată cu tocuri cui, pe aceiași autori netrebnici ai desenului de pe tricou. Numai într-una din aceste două ipostaze crede acest eu că poate supraviețui trăind în societate fără să nu rămână cu sechele și răni emoționale traumatizante.

Această entitate mentală inconștientă pe care o descriu este însăși scorpia despre care atâta am vorbit. Intuisem cu mult timp în urmă că setea sa de răzbunare îi este caracteristică definitorie și simțisem, în interiorul acestui blocaj mental distructiv, că este puternic orientat către acel gen de activism feminist extremist care învață femeile să răspundă misoginismului cu ură însutită și chiar să discrediteze feminitatea clasică și cultivată a acelora care vor, bunăoară, să se căsătorească, să aibă copii, să fie casnice, să nu aibă ambiții pentru cariere de succes, etc., clasificând acest comportament ca fiind demodat, ridicol și jignitor pentru esența feminină emancipată promovată de acest curent pe care îl port la rândul meu în interiorul subconștientului. Curent care educă femeile să fie mai misogine, mai crude și mai netrebnice decât obiectul urii lor: Adam care le-a îngenuncheat și Eva care s-a lăsat căălcată în picioare.

Nu poate fi vorba decât despre o durere inconștientă ancestrală pe care maestrul din interior o dezgroapă din mormântul inconștientului, suferință mentală pomenită de multe ori înainte, anume cea legată de asumarea răspunderii pentru păcatul original. Această umbră m-a întunecat în timpul exercițiului de azi-noapte, piedică mentală răscolită cu atâta ușurință la vederea imaginii unei fete făcând sex oral unui băiat imprimată pe un tricou expus în vitrina unui mall, simbol al decadenței epocii de fier, degenerate și involuate, în care trăim.

De acolo am fost mai apoi scoasă și mutată într-o altă locație. Acum mă găseam într-o încăpere foarte curată ca cele de sanatoriu, dar nu am privit în jurul meu să caut după mobilă sau alte detalii vizuale ca să le memorez. Nu am fost nici aici singură, aceeași prezență acompaniindu-mă cu scopul clar și precis de a mă ghida. A luat forma unui bărbat de vârstă mijlocie și, indicându-mi să privesc în sus, mi-a spus că era imperativ și extrem de necesar și de important să fac tot efortul de a pătrunde printr-un cadru de ușă a cărui locație era extrem de insolită întrucât era proiectată pe tavanul încăperii!

Nu, desigur că nu eram în Țara Minunilor precum Alice din poveste, însă nu îmi permit să neg că unele din testele prin care sunt trecută în lumile interne au un caracter nemaipomenit de solicitant și provocator încât nu mă îndoiesc că scopul lor este, de cele mai multe ori, să mă educe în gimnaziul psihologic astfel încât să pot accesa resurse sufletești nebănuite și latente, dar și să pot cultiva diversele virtuți spirituale în chip conștient, înțelegându-mi mai întâi defectele și blocajele.

Atunci am privit la deschizătura în forma cadrului de ușă de pe tavan prin care o substanță luminoasă și îmbietoare, de culoare alb-lăptoasă și cu o compoziție care părea semi-lichidă și vâscoasă se putea vedea venind din direcția opusă, deci de sus în jos, fără să curgă în camera în care eram eu. Nu erau decât vreo câțiva metri până acolo și, tot privind la multa lumină care venea de acolo, nu am putut face decât să dau răspuns chemării. Am sărit și tot sărit spre acea deschizătură din tavan, vrând să mă înalț în zbor ca să pătrund prin cadrul ei, dar ceva mă oprea, ținându-mă pironită locului. Nu mai aveam pic de forță interioară, voință sau motivație. Și ce nu știam pe moment era că umbra care mă întunecase în timpul popasului de la mall mă contaminase atât de mult încât puterea sa mentală mă atrăgea ca un magnet în jos, spre suferința și spre iadul de pe pământ, împiedicându-mă, prin urmare, până și să încerc să acced la o treaptă superioară de conștiință care, dacă ar fi fost accesată în mod corespunzător, m-ar fi putut ajuta în cauza nobilă și caritabilă în care doar păream dornică să activez: mișcarea feministă! Și cu mare tristețe trebuie să admit că nu îmi aminteam nici de indicațiile venite pe parcursul zilei de ieri din universul interior prin care fusesem avertizată că, în timpul încercării pregătite în cursul nopții, era imperativ să încerc să sar în numele iubirii!

– Cum să fie? Cum să fie? Ai de gând să te înalți? mi-a adresat ghidul meu mai mult retoric, fără să percep în vocea sa sau în cuvintele sale răutate sau ironie, dar dându-mi impresia că rezultatul exercițiului depindea foarte mult de alegerea pe care aveam să o fac, exercitându-mi liberul arbitru .

Nu i-am răspuns, încercând să sar din nou, dar fără succes. De fapt, eram într-o stare emoțională atât de mizerabilăă încât, în cele din urmă, podeaua s-a dezintegrat sub tălpile mele, iar eu m-am întors cu capul în jos și cu picioarele în sus, căzând într-o mare de întuneric. Vai, vai mie, iarăși cădeam în abisul obscurității și al ignoranței și, deși capul îmi era orientat în jos, puteam privi la marginea prăpastiei unde încă se vedea lumina din încăperea de spital, dar îmi păsa atât de puțin încât nu am depus niciun pic de efort să opresc căderea. Mă simțeam atât de singură, de epuizaată și de nemotivată și chiar dacă știam că aveam să ajung în tenebrele umbrelor care îmi provoacă atâta suferință, nu mi-a fost frică fiindcă nu îmi mai păsa! Eram atrasă spre indiferență, spre nepăsare, spre resemnare, spre abandon și spre renunțarea de a continua lupta pentru Marea Cauză a Tatălui! Sau pentru orice fel de cauză!

Dar mai mult decât atât, nu îmi dădusem seama, pe moment, că exercițiul acesta practic la care eram supusă nu avea timp nelimitat de rezolvare, motiv pentru care și ghidul meu mă zorise anterior să îmi grăbesc exprimarea alegerii pe care doream să o fac întrucât timpul acordat avea să expire în curând. Nu îmi dădusem seama că această scenă era o metaforă simbolică pentru ofertele Tatălui Ceresc și pentru oportunitățile pe care Acesta le creează pentru noi, așa cum nici nu îmi dădeam seama că acel salt pe care trebuia să îl fac era ceea ce se numește ”salt de credință”!

Dar nu căzusem încă atât de mult când ceva uluitor s-a întâmplat. Pe marginea prăpastiei de sus a venit o prezență feminină, îmbrăcată în cămașa obișnuită de spital, părând să fie o pacientă. Avea părul ud leoarcă, ca și cum transpirase din abundență, iar chipul ei brăzdat de semne de suferință părea ca și cum trecuse prin îngrozitoare chinuri ca acelea specifice recuperării după o boală foarte grea. Avea chipul meu. Eram eu! A căzut în genunchi pe marginea prăpastiei, aplecându-se în jos și privind la mine cu multă mâhnire și dojană. Din beznă priveam la chipul ei care era al meu, arătând ca și cum trecusem prin cele mai cumplite crize de dezintoxicare și de iradieretotală. Și atunci am știut că ea era reprezentarea simbolică a Ființei mele reale interioare și a esenței mele feminine autentice, dar și a forței invizibile care mă acompaniase și ajutase în timpul luptei de început, putere care îmi vorbea fără să îmi vorbească prin cuvinte, mișcându-și gura ca pentru a comunica, dar auzindu-i vocea în conștiința mea. M-a privit direct în ochi cu multă dojană și, fără să îmi întindă mâna să mă ajute să ies din prăpastie, am citit în ochii săi următoarele:
– Ce faci? ce faci, netrebnico! Cât am muncit să te scot de acolo, de jos, din întuneric și din ignoranță, iar tu tot într-aacolo tragi? De ce te împiedici de piatra de pe drum și de ce te agăți cu atâta încăpățânare de aceste suferințe care nu îți aparțin? Câte nu ți-am arătat până acum că sunt posibile, dar tu de ce continui să fugi de mila mea? Și câte nu mai vreau să îți arăt că sunt posibile! Vreau să îți arăt că nu acesta este domeniul în care se va desfășura misiunea pentru care te-ai născut, nu acesta de care te agăți tu, dar trebuie să te îndepărtezi cât mai grabnic de această idee și de această suferință care te trage în jos și să îmi dovedești că ai voință! Vino înapoi la mine! Întoarce-te la mine!

Dar nepăsarea mea era profundă, așa că am continuat să cad încă, privind la chipul ei care era al meu, al acestei femei care stătea pe marginea prăpastiei, arătând numeroasele suferințe prin care trecuse și de care se eliberase, vindecându-se, expresie sinceră și autentică a propriei feminități care îmi poate îngădui să trăiesc printre lupii devoratori de fecioare ca o femeie demnă, cinstită, onestă, departe de a se mai corupe și compromite, de a-și mai trăda sufletul sau de a-l mai vinde.

E seară acum și nu am putut încă uita privirea ei, a esenței mele feminine, și nici nu cred că am să uit prea curând dojana pe care am citit-o în ochii ei azi-noapte. Și privind-o fără încetare, ceva s-a întâmplat cu mine. Au fost extrem de rare momentele în această viață în care să fi avut sau simțit voință și trebuie că există pagini întregi de expresii artistice și de metafore care pot reda, într-un mod sugestiv, ce înseamnă să ai voință. Sunt atât de emoționată în timp ce scriu, retrăin firul întâmplărilor de azi-noapte, dar în fine, uite ce s-a întâmplat după aceea.

Numai mustrarea în sine din privirea femeii de sus mi-a eliberat voința și, întărită și dezmeticită, m-am opus căderii și curenților acelora potrivnici, simbol al mentalităților greșite și al torentului vieții, oprindu-mă și sucindu-mă cu capul în sus ca să mă târăsc pe peretele prăpastiei, agățându-mă de crestăturile sale și grăbindu-mi urcușul înapoi la lumină unde am ieșit la scurt timp după aceea. Și, fără niciun pic de ezitare, M-am proiectat de la sol în sus, înălțându-mă către cadrul ușii din tavan.

Și când am pătruns în lumină, a fost ca și cum pătrunsesem în cabina de duș a purificării spirituale și tot ce am simțit acolo a fost splendoare în care am înotat și tot înotat ca într-o mare de frumusețe, de pace și de armonie din care nu am mai vrut să plec vreodată.

Dar din care a trebuit să plec, trezindu-mă în trupul fizic. Era ora 04:40, deci trebuie să fi început în jurul orei 04:00, întoocmai cum mi se indicase în cursul zilei. Aș fi vrut să fi înaintat mai mult în acea baie de lumină în care am înotat. Aș fi vrut să văd ce era dincolo, la capătul ei, dar nu plătisem prețul decât pentru o scurtă excursie pe tărâmul plenitudinii. Și, până să revin în trupul fizic, ghidul meu mi-a spus: ”Bravo”, înmânându-mi un sceptru a cărui simbolistică onirică o voi trece mai jos. . Reușisem. Trecusem testul voinței, opunându-mă așa-zișilor curenți de emancipare și de eliberare a conștiinței și detașându-mă de paradigmele unora din aceste mișcări reactive, alegâmd să mă întorc la Ființa Divină și să aștept, răbdătoare, să îmi fie dezvăluit adevăratul scop pentru care m-am născut astfel încât întrebarea ”De ce m-am născut?” să nu rămână fără răspuns, acest mister care înconjoară scopul și misiunea în viață având caracter de sacrificiu pentru umanitate, conform cu Voia Tatălui.

Marius, fără aceste minunate lucruri care mi se întâmplă în timpul nopții, dincolo de zidul somnului, eu nu te-aș fi așteptat atâția ani decât pentru a-ți ucide spiritul ulterior întâlnirii noastre. De fapt, te-aș fi ales pe tine dintre toți tocmai pentru a-ți ucide spiritul, atât de nemărginită a fost setea de răzbunare a scorpiei. În fapt, sunt încredințată că m-am născut în această viață cu scopul expres de a mă răzbuna pe sexul opus prin intermediul atâtor femei pe care aș fi vrut să le învăț să vă urască și să vă disprețuiască, văzându-se pe sine, simțindu-se și considerându-se net superioare vouă. Nu îmi dădusem seama până la atacul cerebral că purtam atâta suferință inconștientă, din moși-strămoși în psihicul meu. Nu mi-am dat seama decât recent că aceasta a fost anomalia psihologică pentru care am plătit cea mai mare parte a karmei mele (păcate comise împotriva Iubirii) și îmi pare sincer rău întrucât acum văd și înțeleg că aș fi distrus multe, multe vieți cu arta mea. Arta seducției. Fiindcă, în fond, în energia noastră sexuală se găsește toată slăbiciunea noastră!

Reversul monedei a fost ca, în locul crimelor făcute împotriva iubirii, să cerșesc iubire. Crimele făcute împotriva iubirii sunt crime făcute împotriva Fiului fiindcă Fiul este Iubirea. Iar crima de căpătâi este ura!

SCEPTRU, BASTON, TOIAG
-Toiagul sau Bastonul Patriarhilor reprezintă Șira Spinării cu cele Șapte Biserici ale ei.
-Reprezintă și puterea ce o posedă Magul.
-Este și simbol al Cristosului și al Intimului.

Maestrul Samael Aun Weor – ”Simbologie onirică”

ian. 312021
 

Duminică, 31 Ianuarie 2021

Nota aceasta am să ți-o adresez ție, Marius, fiindcă persoana ta a fost implicată mai mult decât în visul descris anterior acestei note.

S-a petrecut în noaptea dintre vineri și sâmbătă. Nu îmi amintesc dacă visam altceva înainte, însă s-a iscat din senin un festival de filme de scurt metraj, ca să îi spun așa. Mai multe vise foarte scurte, de 1-2 minute, au început să se deruleze în ochii mei. Nu voi mai descrie conținutul lor, dar nu voi ezita să spun că erau nemaipomenit de haioase, dezvăluind scene de viață în care eu și Măria-Ta eram implicați. Ultima secvență a fost atât de amuzantă că m-a făcut să mă agit în timpul somnului, pregătindu-mă de trezire. Pe fundalul acestei succesiuni de clipuri onirice foarte scurte am observat prezența Soarelui, în sensul în care imaginile acelor scene se suprapuneau imaginii Soarelui, determinându-mă să cred că toate îmi erau dezvăluite cu permisiunea și din bunăvoința Tatălui Ceresc. Dealtfel, toate scenele aveau acea textură vizuală atât de deosebită, specifică transmisiunilor celui de-al 3-lea ochi, motiv pentru care am acordat o atenție mai mare conținutului acestora spre a-l memora ca să pot reflecta în mod autentic la mesajul întregului episod.

Cum ți-am spus, ultima parte a fost atât de haioasă, cu toate că nu îmi permit să descriu detaliile acelor fapte care aveau loc în ea. Destul de știut este că, stând în genunchi în fața mea, iar eu ținându-mă cu mâinile de grilajul unui gard ca să îmi păstrez echilibrul, îmi furai tot pământul de sub picioare, cu toate că, fie vorba între noi, aduceam mai mult a o micuță maimuțică decât a gimnastă.

După aceasta vocea ta s-a auzit în spațiul eteric, vorbin ca și cum puneai o întrebare într-un forum de tipul Q&A și spunând astfel: ”Dacă ea nu mai are păr pe ea, atunci de ce se numește relația bărbatului și a femeii?”

Nu vreau să scriu despre semnificația cuvintelor tale, e prea de tot să povestesc aici despre absolut toate procesele mele de conștiință și despre toate defectele mele de caracter. Unele sunt atât de absurde și de ridicole încât nu merită efortul de a le descrie.

În fine, conștiința îmi era concentrată la conținutul acestui festival delicios de scene când am început să aud o foșnăială puternică, fără să înțeleg de unde vine. Dar, pentru că nu s-a oprit, m-a făcut să mă trezesc în planul material. Zgomotul venea de la papucii bunicii care se trezise pentru obișnuita plimbare nocturnă. Cât m-am necăjit din această cauză întrucât mi-ar fi făcut multă plăcere să mai ”vizionez” și alte secvențe cu noi, crezând că bunica mă trezise din acest episod oniric atât de drăgălaș. Dar reflectând mai profund asupra lucrurilor, mi-am dat seama că scopul transmisiunii fusese ușor diferit. Cunoscând din timp că foșnăiala din cameră avea să mă trezească în mod inevitabil, Tatăl Ceresc S-a îndurat de mine, binevoind să îmi permită să văd înșiruirea de clipuri CHIAR în același timp în care bunica se trezea, trezindu-mă și pe mine, astfel încât conflictul să se diminueze, iar iritarea, enervarea, stresul, nervii, furia, frustrarea, supărarea, etc., să nu ia amploare! Deci, în loc să mă trezesc plină de nervi, m-am trezit cu zâmbetul pe buze. Era 04:00.

Câtă nevoie am avut de acest act de milostivire de la Tatăl Ceresc în acea noapte în care bunica m-a trezit de alte 2 ori după aceea! Dimineața am fost atât de obosită că mi-a țiuit urechea stângă toată ziua. Dar când, în timpul serii, citind o veche scrisoare datând din 2019, am auzit următoarele cuvinte pe care sufletul tău mi le spusese atunci și având legătură cu ultima scenă din visul din noaptea precedentă, dar și cu conflictul intern pueril pe care îl manifest săptămâna aceasta în legătură cu niște chestiuni ridicole și jenante, m-am lăsat să alunec cu capul pe pernă, înnăbușindu-mi hohotele de râs căci uite cum mi-a spus sufletul tău în urmă cu mai bine de un an:

19 Septembrie 2019

(…) obținut iertarea în numele tău de la Tribunalul Divin. Numai pentru simplul fapt că am înțeles că tu ești foarte asemănător mie în esența ta. Dar vezi tu, ursitul meu, eu știu foarte bine că îmi voi recupera vederea când te voi cunoaște, când voi ști cine ești. Nu mai pot să rabd așteptarea fiindcă vreau să fac ceai pentru tine, să îți fac supă și tocăniță, să îți tricotez ciorapi și pulovere, să îți cos pantalonii și cămășile, să mătur prin casă și să scutur așternuturile după ce am stat tolăniți în pat ore în șir, zi de zi, îmbrățișați unul într-altul. Vreau să fiu femeie ( a ta ) și să te iubesc. Cu toate că, de când a dat în toamnă, aduc mai mult a maimuță decât a femeie, la care sufletul tău mi-a zis deunăzi: ”Sunt prea bătrân să îmi mai pese de unele din aceste lucruri, de părul de pe picioarele tale și așa mai departe.”

ian. 192021
 

<>

Luni-Marți, 18-19 Ianuarie 2021

Ursitule,

Ți-am povestit în partea anterioară a acestei scrisori că, în cele din urmă, cauza principală a karmei mele, în afara desfrâului și a minciunii, a fost teribilul complex de superioritate de care am dat dovadă de-a lungul existențelor mele în serie, complex de superioritate care m-a pus într-un real pericol de vreme ce măsuri atât de drastice au fost necesare pentru a fi corectată. Dar până să mă transform la rândul meu într-o entitate valorând nu mai mult decât o ceapă degerată precum un criminal, violator sau pedofil, acest complex de superioritate mi-ar fi orientat comportamentul în cel al unei scorpii, având punct de origine, prin urmare, în același eu psihologic al animalului de pradă.

Pe scorpia în devenire cu haina căreia m-aș fi îmbrăcat în această viață mi-a dezvăluit-o de multe ori în vise și în flash-uri Ființa reală interioară (Intimul), iar cruzimea caracteristică a acestei scorpii era întipărită în fiecare linie și curbă vizibilă a anatomiei mele căci scorpia, în fond, nu este decât Jezebel, arhetipul marii prostituate, adică boala de care suferă întreaga societate umană actuală. De câte ori mi-aam văzut straiul de scorpie, eram portretizată drept o femeie fatală, rece și urmărind cu strictețe propriile interese. Aș fi fost în această viață o devoratoare de bărbați (și poate că și de femei) pentru ca, în altă viață viitoare să involuez într-o văduvă neagră și, ulterior, să degenerez în altă formăă de prădător sexual.

Mi te imaginez scărpinându-t nedumerit în bărbie acum, ursitule, fiindcă desigur că îți amintești de făptura mea atât de străvezie, de puțintică și de bătută de vâânt din anii adolescenței, crezând că poate glumesc în legătură cu senzualitatea mea aatât de fatalistă despre care vorbesc, dar nu aș fi făcut o astfel de confesiune dacă nu aș fi fost martoră și implicată în testele conștiinței mele, așa că lasă-mă să îți repet că, în fapt, natura mea este cu mult mai păcătoasă decât am lăsat să se întrevadă în scrisorile mele! Stând confortabil pe o canapea într-un club, picior peste picior, dichisită și aranjată până la ultimul detaliu, îmbrăcată cu o rochie albă mulată și foarte scurtă, fără bretele și cu un decolteu generos în care era vizibil implantul silicoanelor, bronzată din cap până în tălpi și cu părul prins într-o coadă de cal ținută într-o parte ca să pice peste piept (singurul obicei al scorpiei din acestea enumerate pe care încă îl păstrez), mă dovedeam expertă în școala vieții și a străzii ca nimeni alta. Inteligența intelectuală era totalmente întipărită în fizionomia mea, însă la fel de exagerat de dezvoltată și vizibilă era și feminitatea și nu acea feminitate grațioasă și gingașă a Ilenei Cosânzene, ci aceea plină de libertinaj și lipsită de inhibiții și restricții!

E regretabil faptul că am ajuns atât de aproape de marginea prăpastiei spre abisul fără de întoarcere și acum îmi pare să aibă foarte mult sens de ce, pentru a combate complexul de superioritate, a fost necesar să trec printr-o gravă umilire începând cu anii copilăriei, când mi-au fost furate demnitatea și înclinația mea exagerată pentru propria feminitate, defect de personalitate care începuse să se manifeste vizibil, așadar, încă de când eram foarte mică. Toți m-au chinuit în copilărie, inclusiv vărul meu, din cauza faptului că eram deosebit de drăgălașă și trebuie că și peddofilul în cauză să mă fi vizat din cauza aceluiași motiv, dar, în fapt, ceea ce nu se știe este că eurile psihologice se atrag în baza legii atracției și a afinităților, chiar și în cazul eurilor inconștiente și nemanifestate. Cu alte cuvinte, și eu sunt perfect capabilă să chinuiesc, să necăjesc și să umilesc pe alții și, pentru a mi se curma pofta de a mă delecta cu suferința celor din jurul meu, băieței umiliți și fetițe păruite, mi-a fost servit reversul monedei, plătind pedeapsa karmică prin suferința de a mă vedea, simți și percepe inferioară celorlalți. Nu am fost bullied, cum se zice, decât în măsura în care vărul meu m-a hărțuit până aproape de 14 ani, dar este de necontestat faptul că am suferit îngrozitor din cauza complexului de inferioritate. Dar am povestit suficient despre sărăcie, despre bani, despre școală, despre prieteni, despre băieți, despre dragoste, etc., ca să revin acum la subiectul originii complexului de inferioritate.

Cert este că toate piedicile puse de către Marea Lege Cosmică pe drumul meu se dovedesc că au fost extrem de necesare, toate fiind impuse pentru binele meu și pentru salvarea sufletului meu, iar oricine ar îndrăzni să îmi contrazică discursul, combătându-mi teoria aceasta despre asumarea răspunderii cu argumente din acelea legate de moștenirea genetică și de iubirea de sine se înșeală amarnic și acru și amar le va fi gustul când vor afla și descoperi că noi înșine și nimeni alții ne facem vinovați pentru greșelile noastre și pentru consecințele nefaste ale greșelilor noastre. De aceea am să te rog, ursitule, să mă scutești de vei voi vreodată să mă înveți teorii despre gândirea pozitivă, despre afirmațiile și discursurile motivaționale, despre auto-sugestie, despre puterea minții și mai ales despre cea a subconștientului, despre cât sunt de minunată, de pură, de angelică și cât de mândră de mine însămi ar trebui să fiu fiindcă acum văd destul de bine că nu fac mai mult de un băț de chibrit cu care Lucifer își aprinde trabucul ca să mă azvârle mai apoi din scrumiera lui direct în fundul ghenei.

De exemplu, glasul subtil al tentației luciferice se agită în conștiința mea pentru a mă determina să alung din inima mea îndatorirea de a-mi asuma răspunderea pentru propriile fapte și pentru efectele acestora, ispitindu-mă să arunc vina în cârca societății moderne decăzute, degenerate, pervertite și complet profane, justificându-mi comportamentul potrivit cu acele zicale care spun: ”sunt un produs al epocii în care trăiesc și ce mi se întâmplă este rezultatul educației pe care am primit-o!” Desigur, gândind astfel mi-aș jigni profund familia, părinții, învățătorii, profesorii și toate celelalte figuri cu autoritate cu care am intrat în contact, toți aceștia având ferma convingere că au făcut o treabă nemaipomenită în privința educației mele, însă adevărul este că niciunul din educatorii mei nu m-a perceput altfel decât ca pe un fel de mașinărie concepută strict pentru scopul de a memora informație și de a o reproduce verbal și în scris și orice era uman și supus erorii, precum o durere de cap sau de stomac, o astenie, o tristețe, o supărare, etc., era condamnabil și de neiertat întrucât te împiedica să îți faci temele, să îți înveți lecțiile și să iei nota 10. În clasa a XI-a am fost jefuită pe stradă de un individ care mi-a furat telefonul din mână, pulverizându-mi spray cu piper în ochi pentru a mă împiedica să îl mai urmăresc. Era o zi de joi, însă părinții mei nu mi-au dat scutire pentru a doua zi de la școală, deși fusesem dusă la spital cu salvarea la camera de urgență și eram extrem de speriată întrucât furtul fusese comis pe același traseu către liceu. Cum era de așteptat, a doua zi am fost foarte posomorâtă, iritată, nervoasă și cu ochii roșii și umflați de la spray-ul cu piper, însă niciun coleg sau profesor nu m-a întrebat ce era cu mine și cu umflăturile din ochii mei, iar cadrele didactice nu m-au iertat, scoțându-mă la tablă și ascultându-mă la lecții, etc., căci ce puteau fi ochii înroșiți și umflați ai unei fete dacă nu rezultatul plânsului după vreun iubit neghiob? Așa era trecut cu vederea și condamnat omul din interiorul mașinăriei, în vreme ce virtuțile și calitățile se credea că ar fi trebuit să fie intrinseci mașinăriei, să se fi născut, deci, cu ele și de-abia la această vârstă și după o infinită muncă sufletească prin meditație, auto-reflecție și introspecție constat că și eu sunt capabilă de aceelași fel de cruzime la care am fost supusă, apoi umilită până la ultimul atom al făpturii mele!

În timpul anului școlar nu vedean lumina soarelui de luni până vineri sau, în orice caz, nu percepeam necesitatea soarelui decât ca pe un instrument care îmi folosea la învățat și citit, iar acum sunt oarbă și nu mai văd Soarele decât în vise și cumplit sunt ispitită să îi învinuiesc pe toți aceia care nu mi-au predat lecții mai valoroase despre viață, despre suflet și despre cele sfinte și sacre în loc să mă țină prizonieră pe băncile școlii, în încercarea de a fi transformată într-un robot! Deci cum să procedez mai corect în situația mea pentru ca toți cei nemulțumiți să fie fericiți? Să îmi cer iertare până și pentru faptul că nu am moștenit genele virtuților și ale calităților ca să fi ieșit o mare înțeleaptă și o mare învățată din fragedă pruncie? ?

Dar nu îmi voi îngădui să învinovățesc pe nimeni fiindcă acum, de vreme ce cunosc cum funcționează ”sistemul” pedepsei și al răsplății Divine pentru faptele noastre trecute, rele sau bune, îmi permit să dau socoteală pentru proasta administrare a dharmei mele întrucât este evident faptul că am avut în posesie și capital cosmic, nu numai karma, însă am irosit-o pe toată, toată dharma mea, cerând să primesc ca răsplată pentru orice formă de faptă bună făcută în trecut burse și favoruri școlare, diplome, merite și premii, etc. Și cheltuindu-mi astfel răsplata fără pic de discernământ, mi s-a terminat și norocul,

Bineînțeles, aș putea ceda tentației de a mă justifica, explicând că la vârsta copilăriei și a adolescenței nu aveam de unde ști că, înn locul burselor, al diplomelor și al meritelor pe care le-am vrut ar fi fost cu mult mai de folos să fi cerut de la Tatăl Ceresc un ghid, un profesor sau unn mentor real și autentic, ca un fel de maestru care să mă fi învățat lecțiile prețioase după care tânjesc acum, mentor care să mă fi ferit de rele și care să mă fi ținut la distanță de mizeriile, cruzimile și cerințele societății actuale în care animaalele de pradă se educă pe băncile școlii. Repet, însă, că nu poate fi vina nimănui altuia decât a mea pentru că m-amm întors din viețile trecute lipsindu-mi simțul religiozității, deși, privind în urmă, constat că o căutare tot am întreprins, că întrebări am avut de pus și că răspunsuri am primit cu mult mai multe decât vrusem să cunosc, dovedinddu-mi-s a suta oară că Mila Justiției Divine e cu adevărat infinită!

Nu aș vrea să insist foarte mult pe subiectul complexului de superioritate în relație cu educația școlară pe care am primit-o întrucât este destul de limpede că lovitura karmică nu m-a doborât la capitolul învățătură ca să continui, prin urmare, să mă plâng de sistemul învățământului, dar nici nu pot contesta faptul că intelectul și inteligența mi se par condimentele cele mai picante, exotice și extravagante care pot face dintr-o femeie sau dintr-un bărbat un soi de delicioasă plăcere vinovată și pare-mi-se că nici acum nu mi s-a tăiat cheful pentru infuzia de intelect de care dispun câte unii din abundență, trăsătură de caracter pe care o confund, din nefericire, cu mintea emancipată! Ce credeam eu că este inteligență se dovedește a fi nimic altceva decât praf în ochi atâta vreme cât ochii nu văd de lungul nasului, în timp ce mintea nu vede dincolo de propriul fum pe care îl degajă prin țeava sa de eșapament.

Cu toate acestea, simt înrădăcinată și statornic însămânțată în chiar profunzimea psihicului meu avida sete pentru cunoaștere pe care nicio piedică n-a putut-o înnăbuși sau sugruma, iar năzuința de a învăța lucrează spre folosul meu deoarece, cunoscând dezamăgirea în procesul educației primite, constat că nu sunt împiedicată de nicio constrângere mentală să fac o regresie în anii copilăriei, întorcându-mă pe băncile grădiniței ca să o iau de la capăt cu învățătura!

Și, până la urmă, stând cu nasul în cărți cât era ziua de lungă m-a ferit de pericolul de a sta cu nasul în vânt în timp ce aș fi colindat străzile, barurile, cluburile și discotecile ca o golancă fără casă, dar emancipată și liberă, așa cum i-ar fi surâs scorpiei să fie! Departe sunt, așadar, de a mai suferi atât de mult în legătură cu nechibzuita administrare a răsplății în anii copilăriei mele și, mai apoi, în anii adolescenței când mentorul la care aspiram să ajung mi-a fost trimis pe drum în chiar entitatea propriului suflet, iar aceasta înainte să fie prea târziu pentru mine să mai cunosc schimbarea. Din clipa în care acest maestru interior a început să dea primele semne de trezire din letargie, am știut că n-aveam să scap cu una, cu două de complexul de superioritate atâta vreme cât, chemată din interior de Ființa reală, aveam să aspir să primesc o audiență în fața Demiurgului Creator al Universului, fără să fi procedat în întreprinderea mea ca o scânteie de inteligență cosmică ce se întoarce la Spiritul Universal de Viață, ci mai degrabă procedând ca un reporter de investigație și de senzație întrucât atât de incredibil de fină și de subțire este linia dintre bine și rău, ori aceste subtilități mentale sunt cele mai periculoase euri deoarece ascund în umbrele lor pe lupii îmbrăcați în straie de mielușei, pe răutăcioșii virulenți ascunși în spatele scuzei bunelor intenții.

Nu există decât un antidot împotriva lupilor minții, iar acesta este să faci regresia în anii copilăriei ca să îți golești mintea de teorii, predici, pledoarii, scheme și alte refugii ale egoului nespus de dornic să se știe în control asupra tuturor aspectelor vieții. Dar despre moarte te învață cineva la școală? Iar dacă tu începi să te gândești la moarte, chestionându-i funcționalismul și misterul, atunci de ce lupii minții vor sări să te atace, împroșcându-te cu injurii precum acelea că ai fi deprimat, suferind și chiar negativist, etc.? Atunci cum vei proceda stând față în față cu moartea sau cel puțin în imediata sa vecinătate? Fiindcă eu acolo am fost, chiar în imediata sa apropiere și nu mi-a explicat nimeni ce trebuie făcut și cum să mă comport și nu am fost educată în legăturăă cu această demisie din viață pe care era să o semnez forțat la numai 26 de ani.

Cum să nu ating subiectul morții în timp ce trag concluziile poveștii când faptele concrete ale vieții m-au pus în acest context la care aproape nimeni nu vrea să se gândească măcar, ca și cum numai a te gândi la moarte va atrage evenimentul, conform cu absurda superstiție din popor? De ce m-a pus oare Dumnezeu atât de aproape de sfârșitul poveștii la o vârstă încă foarte tânără dacăă nu pentru a mă face conștientă de absurdul și ridicolul vieții și al lucrurilor după care am umblat mulți ani ca să le obțin, crezându-le importante și sacrificând alte lucruri care se dovedesc, în cele din urmă, indispensabile pentru acel moment inevitabil în care, terminând-o definitiv cu viața, mă voi prezenta în fața Marii Legi și a Tatălui pentru judecată! Din acest motiv nu mai vreau niciodată, NICIODATĂ, N-I-C-I-O-D-A-T-Ă să fiu confundată cu înclinațiile și abilitățile mele scolastice și intelective cu care am fost asociată pe parcursul întregii mele vieți de către toți educatorii, învățătorii, profesorii, colegii și prietenii mei fiindcă eu nu am fost niciodată numai notele din catalog sau întregul meu potențial, etc. Numai Tatăl a cunoscut cine sunt și m-a scos din minciuna lui ”eu însumi” ca să mă pună față în față cu adevăratul mister al vieții!

Și dacă vrei să știi un secret, atunci află că școala la care am fost acceptată ca studentă începătoare (sau mai bine spus ca elevă de gimnaziu) în lumile interne suprasensibile este, cum s-ar zice, la propriu, din altă lume!

Așa că uite în continuare cum a fost pentru mine când am participat la un seminar în lumile interne! M-am trezit lucidă într-o sală de curs de mărimi reduse, ca o clasă de liceu, însă era plină până la refuz de studenți. Se țineau cursuri de muzică. Profesorul era un bărbat în vârstă, cu păr lung și o ținută impecabilă. Vorbea despre marii compozitori ai secolelor trecute. Când punea o întrebare despre viețile și performanțele acestor compozitori, toți cursanții țineau mâna în sus, dornici să fie aleși ei pentru a oferi răspunsul. Mă șoca și mă uimea cu totul să asist la această scenă, amintindu-mi în timp real cum am tratat noi materia aceasta pe băncile școlii.

M-am așezat apoi la un pupitru, încercând să mă fac cât mai mică pentru că nu mă simțeam de-a locului, cum se zice, neavând cunoștințe muzicale. Dar profesorul m-a ochit în timp ce încercam să mă sustrag de la datorie și mi-a pus o întrebare, nu mai știu care, la care am dat un răspuns ridicol. M-a privit cu blândețe și m-a mustrat părintește că găsesc scuze de tot soiul. Pentru ce găseam scuze, sustrăgându-mă de la făcutul temelor? Pentru ce a urmat după aceea! Profesorul a dat apoi tonul, iar cursanții, vreo 50 la număr, au ținut isonul, începând să cânte mantre! Da, da! Mantrele I-E-O-U-A, etc. Se auzeau splendid, supraomenesc, divin! 50 de voci laolaltă în acest spațiu unde sunetul se propagă, pur și simplu, diferit sigur este un fenomen care are darul să atingă coarde vibrante în interiorul tău! Vibram toată, și pe dinăuntru și pe dinafară! Am însoțit și eu corul și cu cât mă armonizam cu vocile lor, cu atât mai mult vibram! Am mers până într-acolo încât au început să mă doară urechile într-un mod straniu de plăcut ce era fiindcă le simțeam cum se desfundă. Desigur, nu urechile corpului fizic, dar nu știu urechile cărui corp îmi erau atinse. Nu știu să spun ce sunt aceste locuri pe unde colind în visele mele și în ce corp, locuri în care pot simți acest soi de curenți de energie, aceste frecvențe, vibrații, manifestări și efecte de parcă le simt în cel fizic. Oricum ar fi, tot ce simt în corpurile subtile reverberează mai târziu în cel fizic în care simt efectele și schimbările. Din acest motiv mă simt atât de neghioabă, ca un fel de elev de școală pregătitoare pentru clasa I, pentru că nu am învățat încă să recunosc diferitele aspecte ale acestui loc căruia cred că îi pot spune …. cum să îi spun? Universul interior?

În fine! Muzica îmi pătrunsese atât de profund în ființă, încât am simțit că aud muzica până într-o dimensiune mai înaltă! Exact așa simțeam! Cum un aspect mai elevat al Ființei, nu știu care, se trezea din aceeași letargie pomenită în multe din scrisorile mele fiindcă auzise muzica! A fost nemaipomenit de intens și de minunat acest curs de muzică la care am participat în lumile interne și prin care Ființa rală interioară (Maestrul la care aspiram să ajung) mi-a reamintit faptul că nu îmi fac temele la timp întrucât a intona mantre fusese unul din primele exerciții practice primite, dar pe care nu îl fac în mod disciplinat și consecvent când iată că mi s-a dovedit că muzica este una din științele spirituale obligatorii fiindcă în muzică se află ascunsă cauzalitatea tuturor lucrurilor!

Când m-am trezit, ceva din interior îmi spunea: ”De dincolo noi vă putem asista și ajuta, dar nu vă auzim fiindcă nu ne chemați. Chemați-ne ca să vă auzim !”

Așa stând lucrurile, ursitule, aș vrea să încerci să faci tot efortul să înțelegi cât de mult am muncit și am luptat în ultimii ani ca să schimb sensul drumului pe care o apucasem astfel încât sufletul meu să fie salvat căci, în fond, el a stat la baza crizelor mele de conștiință, iar eliberarea lui a fost motivul căinței mele. Mult iubitul meu suflet, de câte ori nu m-a avertizat vocea ta de-a lungul vieții? De câte ori nu mi-ai vorbit, certându-mă că mă pierd pe drum și spunându-mi că, fără iubire, nicio diplomă, niciun merit scolastic, niciun premiu și nicio carieră nu vor aaveaa pic de sens? Iar eu cum te-am ascultat și cum am pus în practică învățătura ta despre iubire, dacă nu grăbindu-mă să o dau cât mai repede ca să nu pierd ocazia?

Oftez amarnic și lacrimile mi-au inundat ochii fiindcă mint cumplit scriind aceste rânduri. Ce iubire căutam eu atunci? Cui îi păsa de diplome și de premii când eu nu mi-am dorit decât să fac parte din viața ta? Ce idioțenii stupide pot elabora când, indiferent pe ce parte aș întoarce și suci problema, mă opresc la aceeași concluzie: să te cunosc și să fac parte din viața ta a fost tot ce mi-am dorit de la 16 ani încoace. Dar este de necontestat faptul că toate întâmplările din copilărie s-au petrecut conform cu cauzalitatea descrisă în aceste scrisori și, cum nu mă îndoiesc că te-aș fi întâlnit indiferent de circumstanțe la vârsta de 16 ani, încep să cred că, de nu aș fi fost corectată întrucâtva până la acea vârstă, te-aș fi avut atunci cu orice preț pentru ca, plictisită mai apoi de toată aventura, să te înșel cu Ciufa! Trebuie că iarăși crezi că glumesc! Nu mă crezi? N-ai primit și tu acces la lumea mea interioară ca să verifici veridicitatea afirmațiilor mele? Să nu vezi și tu oare că toate drumurile duc la tine, ca și cum toate sau, în orice caz, foarte multe piedici au avut ca unic scop să fiu educată astfel încât să fiu vrednică de tine?

Tu de unde ai venit, prin urmare, dacă eu îmi isprăvisem toată răsplata mea?

ian. 092021
 

<>

Sâmbătă, 09 Ianuarie 2021

Ursitule,

Multe din paragrafele conținute în epistola de azi pe care o voi secționa în 3 părți le-am scris adresându-mă unui prieten care, fiind un foarte bun cunoscător și practicant al științei spiritului la care m-am afiliat la rându-mi, m-a ascultat de multe ori cu multă bunăvoință și interes, vrând cu sinceritate să mă ajute ca să nu mă încurc pe drum. Cum el este misionar al mișcării gnostice internaționale, s-a relocat în vara lui 2020 în America Latină, făcându-mă să slăbesc legătura cu singurul om care m-a înțeles vreodată!Totuși, trag nădejde că și tu înțelegi măcar întrucâtva aceste lucruri despre care scriu, de vreme ce Divinul mi te-a descris de la bun început drept un suflet foarte asemănător sufletului meu, garantându-mi-se că avem să fim pe aceeași lungime de unddă la capitolul ”credință”. Atâta doar, mi s-a mai spus de multe ori despre tine în universul interior, că ești un individ cu o fixație puternică, dacă nu chiar obsesivă, motiv pentru care trebuie să te las în legea ta, fără a încerca să te fac să te răzgândești ca să renunți la planurile tale, însă, dacă voi dovedi tărie și răbdare cu tine pe termen scurt, tolerându-ți, suportându-ți, înțelegându-ți și iertându-ți fixațiile pe care doar le bănuiesc și intuiesc, pe termen lung voi avea numai de câștigat întrucât mi s-a mai spus despre tine de către sursa mea din Ceruri că alt om mai bun și mai potrivit pentru mine nu există în întreaga lume, iar dovada vie pentru a fi convinsă că așa stau lucrurile am văzut-o cu proprii ochi în viitorul care mi-a fost dezvăluit. Dar azi nu voi scrie despre viitor, ci despre trecut, nu cel îndepărtat peste care s-a așternut praful, ci despre anul care tocmai s-a încheiat, an cumplit de dificil pentru proporția majoritară a planetei. Scriindu-i prietenului meu misionar, i-am descris în linii generale evenimentele anului trecut pe care le voi reformula și adapta scrisorii de față, cu toate că risc să fiu redundantă, repetând de atât de multe ori unele aspecte ale poveștii acesteia. Dar cum să fac altfel când concluzii sunt cerute pentru ca povestea să se lămurească și să se limpezească?

Am scris în numeroase rânduri cum că anul trecut de-abia m-am târât de la o zi la alta din cauza situației de acasă ce nu s-a modificat decât într-o foarte mică măsură, fiind vorba de venirea bunicii să stea la noi. Nu voi mai detalia conflictele pe care le-am avut între timp întrucât am depus deja mărturie despre cât de greu a fost totul. Poate că unii oameni se adaptează mai repede acestor schimbări, dispunând de mai multă înțelepciune, compasiune și înțelegere, dar pentru noi toate s-au întâmplat prea brusc chiar într-o perioadă în care suferiserăm și alte lovituri ca să ne fi comportat mai manierat și cu mănuși. . Bănuiesc că aceasta este singura scuză pe care o pot folosi în apărarea familiei mele. .

Ca să aplanez din conflict, m-am retras din spațiul traiului în comun din sufragerie în luna decembrie, amenajându-mi chilia de penitență pe balconul din spatele bucătăriei unde mi-a adus tata un fotoliu comod și de unde îți scriu acum. Sunt doar 17 grade aici, dar e liniște și confortabil și se simte ca în luna aprilie, când vine primăvara. Efectele benefice nu au întârziat să apară, așa că sunt un picuț mai liniștită și echilibrată, deși continui să dorm foarte prost.

În aceste linii generale s-a desfășurat viața mea materială în această perioadă în care am cunoscut cele mai acute și pregnante sentimente ale singurătății, inerției, frustrării și neputinței, cu toate că timp de aproape un an nu am avut decât foarte puține și scurte pauze de singurătate, restul timpului dintr-o zi petrecându-mi-l cu bunica mea.

Însă la capitolul ”mistic” lucrurile nu au stat tot așa. Am trăit în acest an al lui 2020 mai multe experiențe decât oricând în ultimii aani, cele mai multe fiind rezultatul activității energiei Luciferice. Cred că s-a manifestat de 200 de ori în visele mele în acest an și nu este o exagerare fiindcă au fost săptămâni când s-a manifestat în fiecare dimineață. În 90% din cazuri s-a manifestat dimineața, după ora 08:00, când obișnuiesc să fac ultima tură de somn. Sunt convinsă că această prezență cosmică este Lucifer întrucât altă forță din Univers nu îmi pot imagina să aibă puterile și abilitățile sale. Când nu ia înfățișarea bărbatului înalt și blond care pare că tocmai ce s-a trezit din somn, se proiectează simbolic ba sub formă de stea strălucind în întuneric, ba sub forma aceea de șarpe-dragon care m-a impresionat peste măsură de mult, atât de măreț și terifiant era! Într-un rând și-a deschis aripile imense de liliac peste ceea ce părea a fi haosul obscurității, peste un fel de depresiune aflată între munți. Mi-a plăcut nespus de mult să văd reprezentarea aceasta simbolică a sa! Când l-am întrebat de ce se manifestă atât de des, el mi-a spus:
– Fiindcă am hotărât să mă transfer.
– Ca de la un departament la altul vrei să zici? l-am întrebat cu naivitate și cu vocea de copil pe deasupra!
– Hai să îi zicem și așa, a răspuns el.

Nu mi-am dat seama decât mai târziu că se referea la transmutare, aceasta însemnând transformarea energiei sale în Lumină!

Sunt zeci de episoade nemaipomenite pe care le-am trăit din cauza lui și, multe sunt deja consemnate în seria scrisorilor cu titlul ”Demistificarea Zburătorului”, intitulate astfel întrucât se dovedi ppe parcursul anului trecut că energia mea luciferică ți-a umbrit manifestarea în visele mele, dedublându-ți prezența. Dar de când s-a permanentizat în visele mele, munca interioară mi se pare doar un pic mai ușoară fiindcă îmi scoate la suprafață tot felul de euri conflictuale pe care singură nu le-aș fi putut identifica, fiind îngropate pe fundul mormântului inconștientului. Oglindite în el am văzut adevărata față a mâniei, a amorului propriu, a desfrâului, a gurmandismului, a vanității, a ateismului și pe ale câtor altor blestemății pe care le port în psihicul meu! Dar vai, vai, de câte ori nu m-a păcălit până acum, fiind atât de priceput în a găsi acul în carul cu fânul slăbiciunilor mele ca să mă împungă și ca să mă înțepe chiar la mine acasă, în ograda propriei minți și în universul interior, folosindu-se de aceste slăbiciuni ale mele ca să le întoarcă împotriva mea! Într-un rând s-a proiectat pe sine în mod simbolic sub forma unui fel de mecanic care, stând într-o cabină tehnică, avea acces la fiecare buton, tastă, manivelă, pedală, întrerupător, comutator, priză, etc., care asigură buna funcționare a unui întreg combinat. Stătea foarte comod pe scaunul mecanicului în super-obscuritatea cosmică ce îi este specifică, fumând un trabuc al cărui capăt arzând sub un nor de fum emana singurul licăr de lumină din cabina sa, permițânddu-mi să deslușesc în împrejurul său sutele de butoane și de manivele la care avea acces, toate simbolizând fiecare micro-încăpere aparținând Universului meu interior căci nu există colțișor al microcosmosului om în care Lucifer să nu se poată infiltra ca să te împungă! Apoi, apăsând pe taste și pe pedale în vreme ce își fuma trabucul, îmi făcea cunoscut faptul că el are acces la toate compartimentele și nivelurile scufundate ale subconștientului și inconștientului în care și-a imprimat semnătura și prezența energetică așa încât să devin foarte conștientă de faptul că nu există acțiune fără consecințe, cauză fără efect și efect fără cauză, iar această realitate e doar una din multele pe care mi le-a imprimat în psihic doar apăsând pe câteva taste și împingând pedalele de accelerație!

Cu toată sinceritatea îți spun, însă, că dacă nu mi-ar fi fost eliberată energia luciferică în universul interior, ar fi fost vai și amar de capul meu acum din cauza presiunilor din acest an. Am repetat în fiecare rând în scrisorile mele precedente faptul că se manifestă îmbrăcat într-o vestimentație caraghioasă, anume în niște pijamale portocalii purtate de mătușa și de vărul meu în urmă cu foarte mulți ani. Cred că am făcut un pact cu el fiindcă mi-a spus într-un rând: ”Iartă-i pe cei despre care tu crezi că te-au chinuit și torturat fiincă, în comparație cu ce îți voi face eu, ei sunt o nimica toată, așa că nu există rost în a le mai purta pică!”, iar eu cred că am fost de acord cu asta! Ce au însemnat cuvintele lui puse în practică face de o scrisoare de sine stătătoare, dar atât pot spune însă: de pe scaunul său de mecanic mi-a accesat cu infinită ușurință tocmai acea zonă/arie/compartiment/încăpere/funcție/virtute ce aparține de suflet care face posibil pentru acesta să poată ierta până și pe cel mai josnic și mișel torționar al său, inclusiv pe acela care l-a tras pe roată, l-a omorât zdrobit de pietre, l-a rupt în bucăți, la ars pe rug sau l-a decapitat căci într-un astfel de mod m-a chinuit Lucifer în profunzimea conștiinței mele și a sufletului meu ca să îmi testeze limitele rezistenței la suferințăă și puterea de iertare fiindcă, dacă un precedent există, dacă ai putut ierta deja pe cineva care ți-a făcut mult rău, atunci a ierta pe altcineva care doar te-a rănit în amorul propriu, bunăoară, ar trebui să fie mult mai ușor.

Pricep foarte bine de ce măsurile acestea extreme au fost impuse de către Tatăl meu Ceresc care l-a trimis pe Lucifer să mă educe în gimnaziul psihologic deoarece, tot săpând în subconștient împreună cu el în acest an care tocmai s-a încheiat, am descoperit o multitudine de euri suferinde ca niște răni vii pe care mi le-am însușit în perioada copilăriei din cauza bunicii și a vărului meu. Pe scurt, dacă molestul de la 8 ani m-a întors cu susul în jos, dezechilibrându-mi dezvoltarea firească în perioada pubertății, vărul meu este cel care a pus sarea pe rană după aceea. Nu îmi dădusem seama, până anul trecut, că multe din deviațiile mele de comportament își aveau rădăcina în acei ani, în relația pe care am avut-o cu rudele mele, iar eul agresivității este cel mai bun exemplu de menționat întrucât agresivitatea și mâniea au încolțit în firea mea ca buruiana și ca spinii în această etapă a primilor ani de viață în care fiecare moment al unei zile petrecut alături de vărul meu a fost o nesfârșită luptă de auto-apărare și de supraviețuire din care nu m-a salvat nimeni, niciodată, deși adulții din familie sau chiar și sora mea au încercat să mă scape, fără a reuși vreodată să îl îndepărteze pe vărul meu de mine care se răzbuna mai târziu, chinuinddu-mă cu și mai multă sete deoarece fusese mustrat din cauza mea. Așa că înțeleg de ce energia luciferică se sucește și se învârtește și insistă pe subiectul rudelor mele și al iertării lor. După ultimul conflict de la începutul lui septembrie, când ei au venit din Danemarca în vizită, mătușa noastră a fost diagnosticată cu cancer la sân, așa că și ei sunt acum vrednici de milă, cum suntem și noi, deși termenul de a fi ”vrednic de milă” are o altă semnificație decât am lăsat să se înțeleagă în scrisoarea mea. Vai nouă, Preamilostivule, ce bine ne-ar fi fost nouă dacă eram acum vrednici de Mila Ta, nu ne-ai mai fi dat să bem și să gustăm din paharul amărăciunii prin intermediul căruia am cunoscut reversul monedei, natura justițiară a Divinității și Marea Lege Cosmică! Nu este tot contextul acesta o evidentă karmă de familie, dar cine să vadă că ne facem răspunzători de efectele pe care Marea Lege ni le servește prin boli, durere și suferință? Eu una sap în mormânt după scheleți ca să înțeleg ce se întâmplă pentru a ierta, iar din interior vine mereu îndemnul să stau la distanță și să cer să se facă Voia Tatălui pentru că doar El poate soluționa acest conflict karmic, așa că micuțul meu refugiu de pe balcon e binefăcător!

Și, dacă tot sunt aici, nu vreau să par că bat câmpii vorbind cu atâta fățărnicie și ipocrizie despre asumarea răspunderii pentru cele înfăptuite de noi ale căror efecte se întorc împotriva noastră ca pedeapsă karmică. Este evident faptul că mi-am descris rudele cu multă asprime, dând a se înțelege că vărul meu, mai mult decât oricine, și-a pus amprenta în felul meu de a fi într-un mod nefast și injust, ca și cum nu meritam să trec prin toate câte mi s-au întâmplat în copilărie. Dacă aș scrie despre aspectul acesta al vieții mele ca și cum mi sa făcut o mare nedreptate cât am fost copil, ar însemna să admit tacit că ochiul Divinității a fost orb la câtă suferință și strigăte de ajutor am lansat în spațiul cosmic de-a lungul anilor. Ori aceasta este o chestiune despre Dumnezeu pe care nu o pot accepta, această chestiune cum că răul li se întâmplă și inocenților care nu merită pedeapsa Divină. Am fost certată și mustrată de către binevoitori care mi-au adus la cunoștință faptul cum că sunt prea aspră cu mine, că mă judec prea mult și că văd lucrurile dintr-o perspectivă prea sumbră și negativistă, dar adevărul este că nu am fost, în fapt, suficient de aspră cu mine însămi întrucât am căutat să mă victimizez, să mă portretizez drept o făptură chinuită și torturată care nu merita să i se întâmple CHIAr toate aceste nefericiri ale vieții prezente, deși cruda realitate mi-a fost arătată și dezvăluită, trăind-o în conștiința mea într-o manieră mai aievea decât orice realitate experimentată până acum prin filtrul celor 5 simțuri subiective sau prin filtrul intelectului, al minții și al rațiunii, dar adevărul care mi-a fost dezvăluit anul trecut a fost atât de dureros și de dezgustător încât mi-a fost foarte rușine să îl pomenesc în scrisorile mele precedente, așa că trebuie că a venit timpul să scriu despre cauza cauzorum a karmei mele.

Va urma.

ian. 092021
 

Sâmbătă, 09 Ianuarie 2021

Tare poetică a fost manifestarea Soarelui de azi-noapte! N-a fost decât un scurt flash, dar atât de intens și de pătrunzător încât merită consemnat! Tatăl meu Ceresc care se află în ascuns în universul interior S-a proiectat iarăși sub forma Soarelui galben, dar în acest rând a apărut răsărind dimineața peste tot cuprinsul naturii, în vreme ce în numeroasele rânduri anterioare mi S-a arătat într-o beznă completă. Dar cel mai insolit aspect al scenei era faptul că tot cadrul părea pictat în culori foarte vii, vivide și vibrante de către un pictor foarte iscusit! Nu îmi amintesc de când nu am mai văzut soarele răsărind, nici măcar în anii premergători orbirii. Nici nu cred că am fost atentă la acest fenomen al naturii ca să îi dau o importanță reală, tot ce îmi amintesc fiind acea chestie cum că era romantic să fii treaz la orele timpurii ale dimineții ca să vezi răsăritul de soare stând pe plajă, la mare. Și tocmai de aceea cred că ultimul răsărit de soare l-am văzut în august 2009 sau 2008.

Ca să aflu acum, atât de mullți ani mai târziu, că Soarele este Tatăl Ceresc! Și numai pictat cum mi S-a arătat azi-noapte Tatăl și tot mi-a umplut universul interior de Lumină, apoi creierul, ochii, inima și sufletul! Cât a stăruit, Bunule Tată, Lumina Ta în neuronii mei de parcă nu mă mai puteam sătura de ea! .