Folosim cookie-uri pentru a-ți îmbunătăți experiența pe acest website, pentru a-ți oferi conținut, pentru a analiza audiența si traficul site-ului. Înainte de a continua navigarea pe site-ul nostru te rugăm să citesti și să înțelegi conținutul politicii cookie.
Politică cookie-uri
În cursul acestei săptămâni am primit niște stimuli sufletești grozavi care m-au împins către un fel de climax al înțelegerii, toate acestea venindu-mi în ajutor spre a mă putea elibera din circumstanța mea de viață prezentă. Cum acești stimuli s-au ramificat către mai multe aspecte ale situației mele, nu îmi voi epuiza nervii încercând să scriu despre toate aceste lucruri într-o singură zi. Unele lucruri încă le dezbat în conștiința mea ca să fi putut ajunge la un rezultat convingător în numai câteva zile. Și, decât să descriu în câteva zeci de pagini metoda de analiză, mai bine îmi conserv nervii ca să pot ajunge mai devreme la rezultat! Vai, vai, vai de mine! De când aștept acest rezultat! Și oare pentru cât timp de aici înainte îl voi mai aștepta încă?
Cercetându-mi dantura miercuri seară, mi-am palpat gingiile, dinții și măselele, constatând niște deformări la unele măsele. Toate sunt lucrate și plombate, dar Slavă Domnului că încă le am pe toate! Totuși, remarcând aceste mici malformații, m-am simțit, dintr-o dată, foarte apăsată și împovărată de scurgerea timpului, de vârsta mijlocie care se apropie și care mă surprinde în această ipostază ciudată și deloc demnă de invidiat, fiind o femeie de 35 de ani care își petrece toată ziua în pijamale, iar asta de aproape 9 ani.
– Tată Ceresc, Tată Ceresc, am să ajung o babă și nici atunci n-ai să mi-l trimiți pe ursit, I-am spus Tatălui care se află în ascuns, palpându-mi dantura, simțindu-mă îngrozită la gândul că am să apropii de buzele iubitului meu o gură știrbă, gura unei babe. Și, s-ar putea oare ca el să nu fie un moșneag la rândul lui?
Dar cugetarea mea pesimistă nu a fost decât unul din acele lucruri la care Ființa Profundă își apleacă urechea Sa binecuvântată ca să le asculte și ca să le dea răspuns. Răspunsul pe care intimul mi l-a dat a venit în cursul acelei nopți dinspre miercuri spre joi, fiind ceva strașnic de hazliu și de formidabil, ținând de acel Modus Operandi al Ființei Reale Interioare despre care am mai vorbit și care mă minunează și care îmi umple sufletul de o reală încântare. Dar cum răspunsul Maestrului Interior are o puternică legătură cu stimulii primiți în această săptămână care au dus la deblocarea altor uși închise ale psihicului meu, mă voi ocupa să trec în scris această experiență drăgălașă într-o altă zi, trebuind să-mi așez gândurile în ordine mai întâi.
Acum mi-ar plăcea, însă, să povestesc ceva ce am trăit în cursul acestei dimineți, experiența fiind un preambul al textului pe care aș fi vrut să îl scriu aceste zile. Am deschis acest subiect de mai multe ori în ultimele compuneri, amânând într-una această temă pentru mai târziu. Am făcut asta fiindcă am vrut să am dovezi în plus, să trăiesc senzații în plus, să remarc schimbări în plus care să îmi ateste că ce simt nu este o auto-amăgire și o iluzie izvorâte din auto-sugestie. Fiindcă este vorba despre vindecarea mea de orbire într-un mod miraculos ce ține de Voia lui Dumnezeu, însă subiectul vindecării mele de orbire mi-a devenit o povară de nesuportat, nemaiștiind dacă îmi doresc sau nu să văd din nou și nemaiștiind dacă refuzul meu de a-mi dori să văd nu ține, de fapt, de un mecanism psihic de auto-apărare pe care l-am creat ca să nu mai simt durere și suferință în legătură cu acest moment magic care nu mai vine odată: recuperarea vederii mele trupești.
Dar în acest rând nimic din ce simt nu mai este o amăgire pe care o fabric ca să mă consolez cu auto-sugestia că poate cineva veghează și deasupra capului meu, asupra bunăstării mele fizice și sufletești. Ființa Intimă mi-a cunoscut prea bine îngrijorările, știind că numai într-un anume fel aș fi dobândit convingerea că ce simt este dincolo de iluzie, fiind o autentică intervenție a Scânteii individuale a Spiritului Sfânt în corpurile mele interne, primul asupra căruia Monada Divină acționează fiind cel de energie vitală, iar următorul fiind cel sufletesc, deci astral, toate acestea inducând anumite senzații foarte intense și insolite în corpul fizic pe care îl influențează. Ceea ce mă amărăște este lentoarea acestor proceduri și operații fiindcă, firește, mi-ar plăcea ca întregul miracol să se petreacă într-o clipită de ochi sub ale căror pleoape zac atâția ani de cruntă așteptare, aproape o decadă din cei 35 de ani pe care îi am petrecându-mi-o în întuneric.
Cu toate acestea, cunosc prea bine cauza acestei nesuferite lentori. Un șoc emoțional cauzat de o nemărginită fericire ar distruge nervii, printr-o isterie copleșitoare, precum ar face-o un șoc emoțional cauzat de o cumplită tristețe. Adeseori, această nemărginită bucurie îmi este dezgropată din inimă, Ființa profundă demonstrându-mi, prin operația Sa delicată, că bucuria îi este atât de străină sistemului meu nervos încât nu o pot suporta, respingând-o precum respinge corpul fizic un organ donat, cu toate că lucrarea Ființei Profunde în centrul meu emoțional caută, mai curând, să îmi demonstreze că facultatea de a fi bucuros și senin îi este firească, naturală și intrinsecă sufletului. În aceste clipe de nemărginită bucurie, simt că îmi crește inima în coșul pieptului, lărgindu-se și lăbărțându-se în cutia toracică, tăindu-mi respirația și inducându-mi episoade de râs pe care unii l-ar numi isteric, dement, ca atunci când îți vine să râzi fără motiv, de unul singur. Într-adevăr, chiar poți râde de unul singur, fără motiv, când Ființa profundă își folosește electricitatea transcendentală pentru a curăța anumite canale și meridiane sau nadisuri ce corespund facultății sufletului de a fi bucuros și senin, orișicât de incredibilă ar putea suna mărturisirea mea, acest fapt concret mi se întâmplă. Vreau să zic, acest fapt minunat de a-mi fi câștigat meritul ce aparține meritelor inimii, meritul de a fi senină și de a mă bucura. Dar bucuria în sine nu ar putea circula prin aceste canale deteriorate pe care Ființa profundă mi le purifică pentru ca inima și creierul să comunice, la unison, același sentiment pe buze, acela al bucuriei. Aceasta este doar o altă cauză pentru care mi se deschide chakra gâtului, corespunzătoare comunicării, cuvântului meu dându-i-se un pic de putere pentru a putea manifesta ce este în interior către exterior, prin mijlocirea Voii Tatălui. Orișice dorință pe care sufletul o are și-o poate împlini prin intermediul propriilor corzi vocale, mai ales când Legea o permite. Aceasta este puterea creatoare a cuvântului. Dar când gura exprimă, prin puterea sa, Voia Tatălui, atunci se numește că îți împlinești destinul pentru care Dumnezeu te-a adus pe lume. De aceea sufletul uman trebuie să se alipească de Ființa Intimă căreia Îi aparține și de voia Tatălui său intern, lepădând de la sine pe Demonul Dorinței, deci pe acel Iuda intern pe care orice ființă umană îl poartă în adâncul inconștientului său și care predispune sufletul uman să își trădeze Ființa Intimă pentru a dobândi pufuleți gratuiți de la Cosmos sau locuri de parcare libere la Mal sau trafic pietonal în fața propriei săli de jocuri de noroc, crezând că și norocul este numai un eveniment ce se petrece accidental. Căci orice este posibil de înfăptuit în acest Univers prin puterea creatoare a cuvântului. Orice este posibil, însă nu orice este și permis. Numai Voia Tatălui este dreaptă și legitimă, iar în raport cu sufletul uman este exclusiv orientată spre binele acestuia, oricât de dură, de crudă și de nemiloasă ar părea.
Astfel am perceput ca fiind Voia Tatălui, neîndurătoare, chinuitoare, pedepsitoare, nedreaptă, înjositoare, crudă, fatalistă. Câte astfel de cuvinte depreciative mai pot adăuga ca să descriu cum am perceput acțiunea Ființei profunde asupra mea și intervenția Tatălui în viața mea, simțind că mi se fură așa-zisul liber arbitru, așa-zisa voință proprie, așa-zisele dorințe născocite pentru a-mi împlini un pseudo destin? Dar vociferările mele nechibzuite nu au făcut decât să îngreuneze o vindecare care, în termeni dumnezeiești, ar fi trebuit să fie lesnicioasă, iar asta fiindcă Domnul o vroia, chiar și în condițiile extraordinare pe care mi le dezvăluise. Căci până și vindecarea de orbire este un fleac pentru Acela care nu trebuie decât să zică lucrurilor ”fiți” pentru ca ele să fie, în pofida faptului că orbirea este clasificată drept o boală auto-imună, neurologul zicându-mi că îmi pot lua gândul de la vindecare după 2 ani de la accidentul cerebral, în timp ce oftalmologul, vorbind în numele lui Dumnezeu, mi-a dat teribila știre că nici măcar Dânsul nu mă mai poate vindeca.
Dar dacă am vorbit despre aceste condiții extraordinare prin care s-ar fi împlinit Voia Domnului, firește că trebuie să confesez, odată în plus, că ele nu mai există. Vindecarea mea nu se mai prezintă în aceeași termeni ca în urmă cu un an și jumătate. Acest fapt se datorează orgoliului meu rănit, încăpățânării mele, mofturilor mele și neputinței mele de a înțelege că Universul nu se învârte în jurul capriciilor mele. Și, cu toate că aceste circumstanțe prin care s-ar fi împlinit Voia Tatălui s-au modificat întrucâtva, caracterul vindecării mele de orbire continuă să fie unul miraculos, ceea ce îmi ușurează sarcina de a mărturisi, fără echivoc, că Voia Domnului nu este fatalistă, că opera Sa poate conține și planul B, după ce oportunitățile create pentru planul A s-au dezintegrat. Am respins planul A al Divinității, acesta este un adevăr concret în fața căruia mă rușinez nespus de mult. Numai un nebun ar putea de-acum să refuze și planul B, cu toate că atâția fără număr mi-ar spune că, din contră, m-aș dovedi nebună să mai cred în continuare în această poveste a vindecării mele de orbire ce s-ar petrece când mi-aș cunoaște sufletul pereche în persoana sa fizică din carne și din oase. Ce ironie! Să fiu luată în derâdere fiindcă am crezut, când teribila mea greșeală stă tocmai în faptul că nu am crezut suficient! Pentru ce, dar, mi-aș mai consuma nervii căutând să explic celor din jurul meu că eu continui să cred în acest lucru? Dovada că așa se vor petrece lucrurile o păstrez în adâncul sufletului meu, văzând-o cu proprii ochi, iar cu ochii nimănui altuia, ultima dovadă primind-o chiar în cursul nopții dinspre miercuri spre joi, când Ființa profundă s-a milostivit să răspundă lamentării mele din cursul serii, dezvăluindu-mi, odată în plus, că am să fiu o femeie proaspătă și fragedă când l-aș întâlni pe cel ce mi-e sortit să îmi fie pereche, în pofida temerilor mele că mă voi veșteji de-a binelea de dor și de așteptare.
Dar ce mă înclină spre frustrare și apăsare este acest lung preludiu al purificării corpului meu la care asist ca martor în fiecare minut al zilei, cu toate că multe senzații îmi par noi și minunate, încât sufletul meu mi-a explicat scopul acestui îndelungat proces astfel:
– N-oi fi vrând să vezi azi-mâine și să nu ai habar ce și cum s-a întâmplat fiindcă nu ai fost prezentă la fericitul moment al vindecării, fiind cu mintea aiurea?
Datorită acestui rol ce mi-a fos atribuit, acest rol de martor pe care îl joc în povestea propriei vindecări, îmi petrec atâta din timpul liber pe care îl am observându-mi corpul și studiind trăirile pe care le am și schimbările pe care le manifest, ceea ce m-a ajutat să identific, fără urmă de dubiu, că ceva nou se petrece la nivel intern, bisturiul Ființei profunde urmărind acum un alt scop, precum am mărturisit la începutul acestui text. Acestei noi operații eu nu îmi îngădui să mă opun căci m-aș numi nebună și ridicolă, când mi se arată că, pentru a vedea, trebuie să existe și un canal prin care să circule energia vitală corespunzătoare centrului vederii. În lumina acestui adevăr, voi descrie în cele ce urmează minunata experiență pe care am avut-o în lumile interne suprasensibile în cursul acestei dimineți care îmi dovedește, încă o dată, că recuperarea vederii e o prioritate în agenda Ființei mele profunde de a Cărei Voie trebuie să mă alipesc ca scaiul pentru a-mi fie bine acum și pentru totdeauna, până la sfârșitul zilelor mele!
“Cât din ceea ce am trăit este un rezultat al voinței mele și cât se datorează influențelor, presiunilor și manipulărilor care s-au exercitat asupra mea? Și nu mă refer doar la faptul de a fi fost obligată să fac, mă refer și la faptul, infinit mai grav, de a fi fost uneori convinsă să fac.”
Ana Blandiana
Joi, 28 Apriliee 2022
Am avut o noapte foarte lungă și insolită, dacă ar fi să o descriu din perspectiva experiențelor spirituale trăite în Universul interior, în acest rând fiind implicate absolut toate rudele din partea bunicii care acum stă cu noi, fiind vorba despre ceva în relație cu karma de familie, motiv pentru care cred că trebuie să trec în scris unele lucruri care s-au întâmplat în ultima vreme.
Rudele din partea mamei au venit în țară într-un concediu fulger despre care nu ne-au spus nimic, cum le stă în obicei, ca să nu poți discuta cu ei nimic serios. Noroc cu copiii mici și cu ferma animalelor din casa noastră. Ei au întreținut atmosfera fiindcă, altminteri, tot ce se discută cu ei de față cu bunica este o mare minciună, motiv pentru care eu am moțăit cu capul în bărbie aproape tot timpul, până m-am hotărât să mă ridic de pe scaun și să mă duc în camera mea ca să mă odihnesc, pretextând o astenie de primăvară pentru subita mea oboseală, ceea ce nu era o minciună chiar în totalitate. Oricum nu m-a băgat nimeni în seamă aproape deloc. Când vărul meu m-a întrebat ce mai fac, i-am spus că supraviețuiesc. Vrând să știe de ce doar supraviețuiesc, i-am răspuns destul de sarcastic: ”E cazul să explic de ce?” Desigur că mă refeream la moartea tatălui meu despre care ei nu ne-au spus nimic, niciun cuvânt de îmbărbătare sau de încurajare. Sau, în orice caz, mie nu mi s-a adresat niciun cuvânt, chiar dacă eu sunt cea mai împovărată dintre toți, după mama. Dacă aș vedea azi, chiar acum, tata rămâne un om pe care nu îl voi mai vedea, pe care nu l-am mai văzut de 9 ani, de când am suferit atacul cerebral și mi-am pierdut vederea. Dar la drept vorbind, nu cred că am așteptarea să primesc vreun cuvânt de încurajare din partea mătușii mele sau a vărului meu. Ar fi o nerozie să le pun în cârcă și această datorie, așa cum nu ar fi trebuit să le pun în cârcă alte datorii, mai ales din cauza faptului că, la momentul diagnosticării mătușii mele cu cancer, nici eu nu i-am adresat vreun cuvânt de îmbărbătare. Nu am făcut decât ceea ce mi s-a părut corect și firesc, anume să mă rog pentru ea și să încerc să pun o vorbă bună pentru ea în fața Marii Legi pentru ca datoria ei karmică să fie recalculată. Dar tatăl meu, mama și sora mea au fost alături de ea, încurajând-o tot timpul, iar pentru toată buna-voință a tatălui meu, tot ce i-a dat ea înapoi a fost o mizerabilă calomniere. Chiar de ar fi un sâmbure de adevăr în cuvintele ei, să i le spui surorii îndoliate la nici 3 luni de la decesul soțului este o gafă atât de penibilă că nu mă mai preocupă cazul particular al mătușii mele, nu mă mai preocupă să îi susțin cauza în fața Marii Legi.
În fine, ce s-a discutat, ce nu s-a discutat este acum lipsit de relevanță. Au fost de acord, pentru prima oară în viața lor, chiar în ultimul moment, să se facă succesiunea terenurilor rămase după moartea bunicului, dar și mama, pentru prima oară în viața ei, nu a mai fost de acord, nu a mai vrut să primească mila lor, vrând cu mult mai mult să vadă Fața Domnului și Mila Sa!
În acest sens, am avut un vis extraordinar de sugestiv chiar înainte ca rudele noastre să vină în concediu, lucru pe care repet că nu l-am știut.
Eram, în acest vis, cu mama, cu sora mea și cu bunica în mașina mare pe care a trebuit să o vindem, Ana conducând mașina spre satul bunicii la care vroiam să ajungem cu orice preț, ca și cum numai în bătătura ei se găsea soluția pentru toate problemele noastre, fapt pe care simțeam că întregul eter îl inspira și îl expira. Dar când să facă la stânga ca să intre în sat, mașina nu a mai ascultat de comenzile surorii mele, părând să asculte de o forță mult mai puternică. Și, fără să vrea, Ana a intrat pe o altă uliță, apoi într-un șanț. Apoi bunica s-a urcat la volan, devenind șoferul, iar voința ei de a ajunge la casele ei era neostoită, dar mergând înainte pe ulița pe care intrase Ana, mașina iar a răspuns de o forță nevăzută mai mare ce a făcut ca mașina să intre într-un alt șanț. Era clar că puteri superioare ne puneau bețe în roate, la propriu, ca să nu recurgem la colacul de salvare pe care bunica îl simbolizează. Dar Ana s-a urcat iar la volan, dar când să intre pe șosea, mașina a deraiat direct în șanț, pentru o ultimă oară, căci nu mai putea urni mașina din loc, motiv pentru care nu am mai ajuns la casele bunicii.
Atunci visul meu a căpătat o notă extraordinar de estetică și de poetică, toate scenele având o textură foarte vividă, colorată și vibrantă, semn al intervemției Ființei reale interioare în mesajul pe care acest vis mi l-a transmis. Așa că iată ce a urmat.
Pe o șosea oarecare, un bărbat oarecare desfășura o activitate oarecare. Continuându-și activitatea, a făcut un pas destul de mare spre trotuar, schimbându-și poziția inițială și ieșind de pe șosea. Și atunci, chiar atunci, o mașină care se deplasa cu mare viteză a trecut pe carosabil, chiar prin dreptul bărbatului respectiv care negreșit că ar fi fost făcut praf și pulbere dacă ar mai fi rămas, chiar și numai pentru 5 secunde, pe șosea. Viața sa a fost salvată chiar în ultima clipă, fapt care l-a impresionat atât de mult și care s-a imprimat în sufletul său cu atâta statornicie, încât tot restul vieții sale și l-a petrecut vorbind altora despree minunea care i se întâmplase, visul meu arătând aceste scene cu acest bărbat înaintând în vârstă și continuând să povestească această minune, fără a obosi și fără a se sătura să o audă el singur de atâtea ori.
Simbolismul acestui vis este evident și nu cred că trebuie să îl explic în detaliu, fiind cunoscut faptul că, în multe situații, astfel lucrează Dumnezeu, salvând pe cineva dintr-o situație de criză chiar în ultimul moment, fiind o mare testare a credinței, adeseori ”colacii de salvare” ai Tatălui fiind atât de memorabili, că nu pot fi uitați într-o viață de om, meritând să vorbești despre minunile Domnului fără să simți vreodată că poți epuiza subiectul. Iar simbolismul bunicii este tot atât de evident, sugerându-l deja în rândurile anterioare, moștenirea de la bunicul fiind un colac de salvare pentru situația în care suntem, rămase fără tata și fără un adăpost deasupra capului care să ne aparțină, proprietarul acestui apartament continuând să pună presiune pe vânzarea lui, iar perspectiva renovării casei de la țară rămânând încă departe din cauza costurilor ridicate de renovare. Ceilalți colaci de salvare la care am putut apela s-au epuizat în întregime, referindu-mă, desigur, la bănci, la credite, la refinanțări. Cu adevărat admit că această moștenire la care mama are tot dreptul, independent de voia bunicii și a surorii sale, pare singura soluție posibilă pentru renovarea casei, soluție la care Dumnezeu mi-a arătat în acest mod atât de limpede, prin acest vis, că intenționat ne va împiedica să ajungem fiindcă această soluție nu reflectă intervenția Sa și Mila sa.
Și poate, oare, să existe dubiu că acest prețios vis nu a fost un avertisment din partea Ființei mele profunde ca să mă încred în Voia Tatălui, hiar dacă Mila Sa ne poate fi arătată chiar în ultimul moment?
Și, ca și cum această experiență nu fusese de ajuns, minunatul fenomen cu ceasul de la calculator și cu muzica s-a declanșat din nou cu o săptămână înainte de venirea rudelor noastre în concediu și s-a oprit în ziua când au plecat de aici. Nu pot descrie în veci ce este acest fenomen despre care vorbesc, dar este matematică pură, minune și o mare consolare care mi-a ținut companie timp de 3 săptămâni și 2 zile, zi și noapte, obligându-mă să nu mai fac nimic altceva decât să ascult muzică, să citesc versuri și să mă odihnesc, ajutându-mă să mă simt ca anesteziată în relație cu această karma de familie. Bunule Părinte Ceresc, nu îmi vine să cred că mă afectează atât de mult încât a fost nevoie de atâta intervenție Divină ca să îmi susțină moralul! Apoi, când toate semnele au fost suficient de clare că trecusem cu bine peste această perioadă, dându-mi seama că sursa care declanșează acest fenomen cu muzica se retrăsese, mi-a venit să plâng de tristețe, atât de mângâitor a fost să simt Ființa profundă atât de aproape, venind dinspre exterior către mine, dar percepându-mi și firava și plăpânda mea încercare de a mă transpune dinspre interior către exterior, ca să mă manifest în lumea vizibilă, un titlu de melodie dedicat destul de des fiind ”Being with you”, ”Being” referindu-se, în contextul meu particular, la termenul de ”Ființă”. Dar când s-a oprit muzica, mi-a venit să plâng și, cerând de la Maestrul interior un ultim cuvânt de susținere, mi-a trecut prin gând un număr care mi-a indicat un alt titlu: ”Goodbye for now”. Intervenția Ființei își îndeplinise scopul, momentan! Apoi, a doua zi, a venit la mine și citatul explicativ obișnuit care m-a ajutat să înțeleg de ce am fost forțată, literalmente, să iau această pauză de la orice fel de activitate pe parcursul acestei luni în timpul căreia mai multe întâmplări cu caracter de probe și de verificări mi s-au petrecut, aceasta legată de karma de familie fiind numai una din mai multe, aceasta fiind și aceea față de care Ființa reală interioară m-a ajutat cel mai mult să dezvolt infinită imunitate, ca și cum toate aceste întâmplări care generează resentimente cu caracter de karma nu mă mai privesc, nu mai au legătură cu mine, nemaiexistând, deci, rost să mă mai identific cu variabilele acestei probleme. Și iată mai jos motivul autentic pentru care Maestrul interior m-a forțat să ascult muzică aproape toată luna, dedicându-mi zeci de melodii pe care aș fi vrut să le ascult, dar pentru care nu am rupt niciun minut într-o zi pentru o pauză de odihnă, cu toate că semnale alarmante îmi indicau, prin dureri musculare groaznice în corp, mai ales în brațul drept, în umăr și în ceafă, că forțasem prea mult nota, scriind fără întrerupere ca să dovedesc Tatălui Ceresc că există în mine predispoziție pentru sacrificiu de sine, necesar în Marea Operă a Tatălui. Dar eu uitasem că există și Milă în Marea Sa Cauză, nu numai sacrificiu și solicitudine.
”Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie mai ales atunci să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-o dată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului.”
Ileana Vulpescu
Iată, așadar, că muzică am ascultat în această perioadă în care m-am simțit lovită și apăsată de viață. Versuri am citit, mai ales în limba spaniolă, refuzând, însă, să privesc la tabloul de familie în care s-au văzut, în ungherele umbrite pictate de Maestru, toate ascunzișurile, minciunile și ipocriziile. Asta a însemnat să îmi îndrept ochii spre ”zona solară a speciei”. Dacă mi-aș fi îndreptat ochii către zona lunară a speciei, nu încape dubiu că aș fi pus mai mult la suflet din aceste umbre care zugrăvesc tabloul de familie. Totuși, poanta cea mai hazlie din acest citat explicativ care mă ajută să îmi completez mesajul de azi stă în cuvântul ”râmă”. Nu de puține ori Maestrul Samael Aun Weor și-a descris condiția în Cosmos ca fiind precum cea a unui vierme și, nevrând să îi copiez formularea, m-am referit la propria condiție umană ca fiind aceea a unei râme oarbe care mănâncă pământ, căci așa mă percep, oarbă fiind, precum o râmă, târându-mă pe podea ori de câte ori îmi cade din mână vreun obiect care, rostogolindu-se pe podea, se face de negăsit pentru mine! Cum să mai explic, prin limitările abilității mele de a transpune în scris ce trăiesc din punct de vedere spiritual, ce va fi însemnând ca ”Ființa să se ridice pe verticala piscului”? Piscul aparține muntelui, iar muntele este un simbol al muncii interioare și al dezintegrării egoului bestialic, iar în această muncă interioară numai Ființa Profundă își poate ridica sufletul uman din torentul vieții, cu această singură și unică condiție, ca sufletul uman să asculte de Maestrul său intern.
Ca să mă pot răscumpăra din chestiunea karmei de familie ca să mă ridic pe verticala piscului, mai limpede decât mi-a arătat până acum Ființa profundă nu există, iar procedura constă în a dezvolta infinită amorțeală și imunitate, astfel încât să nu mai răspund prin mânie, resentimente și rea-voință la toate aceste întâmplări care alcătuiesc portretul de familie, fiindu-mi adusă în atenția conștiinței avertizarea că alte drame se vor mai petrece în sânul acestei familii. Cum să explic altfel titlul pe care l-am primit de mai multe ori în cursul acestor săptămâni, ”Don’t Fear the Reaper”, când bunica iată că este destul de înaintată în vârstă sau când iată că mătușa mea continuă să aibă cancer? Sau să constituie acest avertisment al unei morți iminente un avertisment simbolic care se referă la moartea psihologică, la moartea eului, a cauzei karmei mele?
Ce măsuri de precauție să îmi iau în aceste condiții, când chestiunea karmei de familie mi-a fost adusă din nou în atenția conștiinței și azi-noapte, experiența din cursul nopții fiind și motivul pentru care am compus aceste rânduri.
I-am visat pe toți membrii familiei din partea acestei bunici, vii și morți, reuniți toți, de la mic la mare, în casele sale. Eram toți îngrămădiți, după familie, în odăile ei, tata și bunicul fiind și ei prezenți. Se vorbea despre bani, despre case, despre greutăți, despre soluții, toate constituind această nesuferită karma de familie. din bani, din moșteniri și din eșecuri financiare și din falimente trăgându-se, de obicei, karma de familie. Mai ales familiei mele apropiate îi era deosebit de greu, noi urmam să fim dați afară din casă, marginalizați, încercați. Dar toate păreau a fi destul de simple, în fapt, căci simțeam că soluția stătea într-un singur gest pe care l-am fi putut face, anume acela de a cădea în genunchi în fața greșiților noștri spre a cere milă, îndurare și iertare din partea lor, fiind o iluzie amăgitoare aceea că aceia care au greșit față de noi în această viață au făcut, prin cruzimile lor, nedreptăți față de noi. În fapt, ei sunt indivizi față de care noi am greșit în viața anterioară, în cea prezentă inversându-se rolurile, aceste drame familiale repetându-se într-una, rolurile inversându-se mereu fiindcă nicio parte implicată în dramă nu este capabilă să ierte, să dovedească milă și să rupă firul karmei, al conflictului. Și toate aceste lucruri despre care am scris s-au exprimat în mod metaforic azi-noapte, fiindu-mi aduse în atenție.
Apoi, în contextul acestui balamuc familial, mi-au fost arătate paiele pe care singură le pun pe focul acestei drame, acele pijamale portocalii pe care le-am făcut deja faimoase fluturându-se energic în raza mea vizuală, de parcă erau agățate peste tot și împrăștiate pe pat, pe scaune și pe podele în acele odăi. Și, cum era de așteptat, Luciferul particular și-a făcut prezența perceptibilă și tangibilă, fără a-mi adresa vreun cuvânt. Nu avea ce să îmi adreseze, eu trebuia, însă, să traduc, prin intuiție, mesajul pe care Intimul, Monada Divină, mi-l comunica, în mod simbolic, prin toate aceste scene și emoții, fiind în relație cu karma de familie.
Și simțind în mod intim și profund că eu nu am ce căuta în acea casă și în această poveste, că aceste circumstanțe nu îmi mai vorbesc direct, că anumite schimbări s-au produs, în favoarea mea, în felul meu de a simți și de a gândi și în perspectiva mea asupra acestei situații, am vrut să îi fac invitația Luciferului particular de a ne retrage într-o altă încăpere a psihicului unde să ne putem răfui și lua la trântă, corp la corp, ca să ne dovedim care pe care, fiind mult mai interesant și mai antrenant să te lupți cu Diavolul intern ca să îi domini forța decât să îți irosești timpul, energia, vitalitatea, sănătatea și chiar viața încercând să ajuți niște oameni care nu vor să fie ajutați să își schimbe nici măcar convingerile!
Căci mi-e clar acum, mi-e limpede de ce Tatăl Ceresc mă ajută să mă răscumpăr din karma de familie, fapt pe care l-am văzut și simțit în timpul vizitei lor! Nu există dubiu că am plătit extraordinar de mult pentru greșelile mele, iar prețioasa lecție despre asumarea răspunderii pentru tot ce am făcut greșit mi-a fost predată iar și iar și iar, până am înțeles că nimic nu a fost nedrept din ceea ce a constituit pedeapsa mea karmică, acest fapt este dovedit, am meritat să trec prin toate aceste întâmplări, toate fiind spre binele meu, ca să fiu corectată.
Dar cum ar putea să fie drept, Cerule, să plătesc pentru minciunile și ascunzișurile celor din jurul meu? Ascultând vocea grosolană a vărului meu care trăda vechea sa predispoziție de a fi un golan atotștiutor, am avut această minunată și prețioasă revelație a absurdității de a plăti pentru gafele și greșelile celor din jur, chiar și ale rudelor apropiate, lucru pe care îl refuz, Bunule Dumnezeu, îl refuz energic și categoric! Mă fac răspunzătoare pentru tot ce a însemnat partea mea de vină în toată chestiunea karmei de familie, deci pentru agitarea spiritului înspre rău, dar cum să mă fac răspunzătoare pentru ce gândesc, simt și fac membrii familiei mele? Cât am plătit pentru păcatul de a fi mințit numai eu știu, una din melodiile dedicate cel mai des de către Ființa profundă în cursul acestor săptămâni fiind aceea a lui Alexandru Andrieș, ”Cea mai frumoasă zi”, care spune textual: ”Și-atunci te întreb, mai știi, cea mai frumoasă zi a fost la început când nu mă puteai minți”. Cum ar putea fi, deci, cu putință să mă ajute Tatăl să mă răscumpăr pentru păcatul de a fi mințit și să fie Voia Sa să plătesc pentru minciunile rudelor mele? Dar o voi mărturisi sincer și dur. Nu este Voia Tatălui aceasta, căci m-ar face complice cu minciuna și cu secretoșenia, iar ce se întâmplă este numai obișnuința firii slabe de a se lăsa dominată de puterea intrusivă a celor din jur. Ori eu refuz categoric, VEHEMENT să mai permit energiilor mentale lunare ale altuia să îmi pătrundă în mod intrusiv în spațiul de siguranță interior, de unde mă pot domina și controla prin obișnuitele tehnici de manipulare ale egoului: șantaj emoțional, amenințări, abuz psihologic și emoțional, vinovăție, etc.
Nu cunosc decât o cale de răscumpărare din karma de familie, iar aceasta este de a-ți asuma răspunderea absolută pentru tot ce ai greșit, cu voie sau fără voie. Ca efect, când această asumare a răspunderii se practică în mod sincer și autentic, un sentiment copleșitor de jenă ar trebui să cuprindă sufletul pentru ca acesta să se rușineze, astfel încât să se căiască și să își ceară iertare pentru ce a făcut greșit. Ori acest efect mi-a fost arătat în cursul acestei nopți, dezvăluindu-mi-se rezultatul de a-mi fi asumat răspunderea pentru ce am gândit, simțit și făcut de-a lungul anilor. Iar adevărul gol-goluț este că recunosc faptul că bunica mea merită cu mult mai multă admirație decât merită critică și judecată pentru simplul fapt că a putut trăi o viață întreagă în condiții extrem de simple, în timp ce noi simțim că ni se face o cumplită nedreptate până și atunci când se întrerupe apa curentă, fără să fim înștiințați din timp ca să ne putem face provizii pentru nevoile de la grupul sanitar, din această scenă despre care nu am ales în mod întâmplător să vorbesc venind tot absurdul situației noastre familiale pentru care eu, cel puțin, nu mai găsesc nicio scuză și nicio justificare ca să iau apărarea cauzei familiei mele apropiate în fața Ochilor Domnului și a Marii Legi!
Destul! Destul! Am înțeles acum despre moartea cărei persoane îmi vorbea Ființa profundă prin titlul ”Don’t Fear the Reaper”! Este evident că despre moartea personajului meu este vorba, fiind arhi-cunoscută practica de a ucide personaje în seriale când rolul lor devine redundant sau când actorii respectivi nu vor să mai joace în scenariu, fiindcă li s-a urât de serial! Iar eu refuz să mai joc pe scena karmei de familie, înțelegând că Voia Tatălui aceasta este, anume să mă opun acestui rol de care mi s-a urât, motiv pentru care îmi ucid personajul, ștergând din minte toate resentimentele, profitând de aceste circumstanțe favorabile pe care Tatăl le-a creat pentru a o șterge din scenă. Căci acum înțeleg prea-bine că m-am implicat prea mult ca să nu par nesimțitoare la durerea mamei mele pe care nu mai am cum să o mai ajut dacă ea singură nu își asumă răspunderea pentru toate greșelile ei, făcute independent de părinții și de sora ei, aluzia acestor întâmplări referindu-se mai ales la relația cu mama și cu sora mea, decât la relația cu celelalte rude, relația cu sora mea fiind cea mai tensionată în clipa de față, răcindu-se foarte mult. Dar poate că tot acest rău care a intervenit între noi este spre binele nostru fiindcă am certitudinea că m-aș fi sfârșit de zile dacă aș mai fi continuat să încerc să deschid ochii surorii mele când ea vrea să îi țină închiși, subiectul surorii mele fiind și acum cel mai dureros dintre toate, chiar mai dureros decât subiectul sufletului meu pereche pe care l-am înțeles și acceptat, în fapt! Dar un alt titlu de melodie dedicat destul de des a fost: ”Tell it like it is”, sarcina mea fiind și acum să spun lucrurilor pe nume, să povestesc toate acestea așa cum s-au întâmplat și cum le-am trăit. Altfel spus, scena din care mă iartă Dumnezeu este scena familiei apropiate, circumstanța de ansamblu care îi implică și pe ceilalți fiind o scenă într-un serial în care Dumnezeu nu îmi mai cere să joc de dragul nimănui, nici al mamei, nici al altcuiva!
Așadar, a dezvolta forțe de auto-apărare psihică contra mecanismului de șantaj în familie constituie al doilea pas ce trebuie urmat, după asumarea absolută a răspunderii, pentru ca răscumpărarea din scena karmei de familie să se înfăptuiască cu succes. Avertizez, însă, că acest mijloc de auto-protecție nu înseamnă a fi complet nesimțitor la cancerul unchiului sau al mătușii sau la durerile de genunchi ale mamei și la durerile de coloană ale fratelui, mila și compasiunea sunt virtuți ce nu pot lipsi sufletului. Dar a fi milostiv și a avea solicitudine nu înseamnă să primești să duci în cârcă elefanții din subconștientul celor din jur, elefanți pe care ei singuri nu vor să îi ducă în cârcă, deși le aparțin, transferându-i pe umerii altora, mai slabi din fire, mai ales prin sentimentul vinovăției.
Și, ca un făcut, ca și cum am înțeles în mod corespunzător sensul subtil al tuturor acestor întâmplări, vrând să spun zilele trecute ”Te iubesc, Marius” ca să dovedesc că mi s-a deschis inima către iubire, milă și compasiune, am spus în schimb: ”Te iubesc, Mihai”, acesta fiind acest văr al meu care, vrând-nevrând, m-a ajutat să îmi plătesc karma în această viață, accentuând, în psihicul meu, microbul stimei de sine scăzute.
Ți-am confesat în ultimele scrisori că, fiindu-mi sufletul cercetat de către Tatăl care se află în ascuns, mi s-a îngăduit să îmi percep în contrast ambele naturi, cea divină și conștientă și cea bestialică, mecanică și inconștientă, pentru a-mi putea exprima hotărârea, în mod deliberat, în privința avansării în munca interioară, fapt care poate semăna cu avansarea la un loc de muncă unde ți se va cere să îți asumi mai multe responsabilități și mai multă răspundere pentru multe alte sarcini. Fiind pusă în fața acestei decizii de a avansa sau de a retrograda, sufletul meu a conchis că trebuie să meargă înainte. Dar ce nu ți-am mărturisit a fost faptul că, trăind toate aceste minunate fapte în universul interior, le-am trăit dintr-o perspectivă spirituală neutră, neavând nicio percepție asupra identității mele sexuale, nefiind. deci, nici femeie, nici bărbat. De fapt, în cursul acestor ultime experiențe descrise în ultimele două scrisori, m-am exprimat în fața Tatălui ca un fel de substanță amorfă, deci ca un fel de forță, lucru care nu a fost străin simțirii mele interioare, întâmplându-mi-se de câteva ori până acum să am percepția asupra mea ca și cum aș fi… ei bine… cum să îi zic? O bază de date, de valori și de informație portabilă și fără structură fizică. Suflet, prin urmare, și psihic în același timp.
Remarcând această neutralitate în separarea sexelor în simțirea mea, am cerut de la Ființa profundă, prin rugăciune, să fiu iarăși pusă în context cu sufletul tău pentru ca, în contact direct cu substanța psihică care ți-e proprie, eu să mă pot percepe din perspectiva feminității mele. Căci, în fond, ceeea ce mă împiedică să văd este ura față de sexul opus, iar nu ateismul, dar dacă nu aș crede într-o forță dumnezeiască, atunci pe cine să rog să îmi redea vederea? Constat, din această reflecție, că, pășind peste cadavrul putrefact al ateismului inconștient, aș ști, prin cunoaștere, iar nu prin auto-sugestie, cui trebuie să mă rog ca să fiu ajutată să văd din nou. Dar când m-am rugat zilele trecute să fiu iarăși pusă în legătură cu sufletul tău pentru a-mi putea cerceta singură simțirea în ceea ce te privește, nu cred că m-am așteptat ca acest lucru să se și întâmple. Și acum nu știu dacă s-a întâmplat de-adevăratelea, dar ceva s-a întâmplat azi-dimineață, ceva ce mi-a condus simțirea pe o treaptă superioară de înțelegere. Și iată ce s-a întâmplat, pe scurt.
Era încă foarte devreme când m-am trezit și nevrând să le încurc pe mama și pe sora mea care urmau să înceapă să pregătească bucatele tradiționale pentru masa de Crăciun, am luat micul-dejun devreme, retrăgându-mă în dormitorul meu ca să meditez și ca să mă rog. Până am adormit, am privit la un minunat festival de culori și de imagini ghidușe și insolite. Iar când am început să văd de-a binelea, am simțit, în mod intim, că nu eram singură. Știam că erai tu, iar delicatețea ta era evidentă. Aș vrea să pun multă emfază pe această idee a delicateții tale pe care o exprimai prin fiecare gest și mângâiere, nicidecum nedorindu-mi să te fac să înțelegi, prin aluzia mea, că mă refer strict la actul intim. Nu era vorba despre asta. Sau, în orice caz, nu numai despre asta, ci despre ceva cu mult mai profund, ceva ce nu mai văzusem înainte. Sau, mai bine spus, nu vrusen să văd, fiind ceva ce nu pot detalia în cuvinte, dar pot simți cu inima că a venit de la Ființa ta. Dar eu ți-am spus în timp ce sufletul tău mă învăluia în adorație:
– Cine ești?
– Cum, cine sunt? Ți-am zis că sunt Marius.
– Nu te cred! Dacă ești el, Mama Divină mi-o va dovedi, ți-am răspuns, strigând după Mama Divină Kundalini și făcând semnul crucii în fruntea ta ca să mă păzesc de intruși și de incubi, temându-mă să nu fii așa ceva, o proiecție mentală mecanică izvorâtă din desfrâu și din dorință, zicând aspectelor elevate ale Ființei profunde că nu pot fi judecată pentru că te-aș fi tolerat când dovezile concrete ale comportamentului meu arată că, din contră, m-am opus incubului inconștient.
Ce mi-a arătat Mama Divină Kundalini pe care o implorasem să mă ajute este mult prea delicat ca să fie mărturisit, însă un lucru îl pot dezvălui. La sfârșit, înainte să mă trezesc, simțindu-mă în mod profund conectată cu acea formă care pretindea că este sufletul tău, ți-am spus:
– Eu nu cred. Nu cred!
Căci este foarte ușor să pricepi de ce, totuși, în adâncul inimii mele nu cred că ești real! Orișicât mi-ai atins sufletul în ultimii ani, unele corzi, pur și simplu, au rămas neacordate, surde și în agonie în fața efortului tău. Însă nici nu pot nega că, după ce m-am trezit, am început să mă surprind înțelegându-ți mai bine motivația și intențiile ascunse, fără ca tu să mi le fi dezvăluit vreodată. Și acum mi-am amintit de această melodie de mai jos pe care am auzit-o în vis în ziua de miercuri, 06 Octombrie, când tatăl meu a fost externat din spitalul din București, întorcându-se la noi ca să mai stea cu noi numai 3 zile. Nu mă întreba cum am făcut-o, dar plecând de la aceste versuri am dedus că, în cursul nopții dinspre sâmbătă spre duminică în acea săptămână, mi se cerea să fac tot efortul să rămân în stare de veghe. Dar aceste versuri au altă semnificație acum, mereu au avut, de fapt, această singură semnificație pe care Tatăl mi-o comunica, în numele tău, ca să îți pot ierta lipsa de tact, de bun-simț și de cavalerism.
”I was afraid I’d eat your brains
‘Cause I’m evil
I’m a confident liar
Have my head in the oven so you know where I’ll be
I’ll try to be more romantic
I want to believe in everything you believe
I was less than amazing
Do not know what all the troubles are for
Fall asleep in your branches
You’re the only thing I ever want anymore”
The National – ”Conversation 16”
De ce mi-ar fi trimis Ființa mea reală interioară aceste versuri într-un vis chiar înainte de moartea tatălui meu? Și cum aș putea să explic ce semnifică ”I was afraid I’d eat your brains” când tu ar trebui să știi mai bine? Marius, Marius, mă doare carnea pe sub epidermă ca sfâșiată în bucăți de ghearele unei sălbăticiuni trebuind să recunosc că ai fost mai înțelept decât mine, ferindu-te de mine și păstrând distanța față de mine fiindcă, altminteri, apropierea de mine te-ar fi împins să îmi mănânci creierul, metafora mea neavând nicio legătură cu conotația canibalismului! Însă, pur și simplu, este evident faptul că energiile noastre vibrează în mod diferit, fiecare la o cu totul altă frecvență.
Marius, m-am plâns de multe ori de-a lungul ultimilor ani, de când am suferit atacul cerebral, că eu am fost aceea care a tras de cei din jurul meu, căutând să îi motivez, să îi încurajez, să îi ajut să iasă din letargie și din depresie, eu trebuind să dau dovadă de mult curaj și de determinare ca să nu pic în cea mai îngrozitoare dezolare. Și prea puțină îmbărbătare am primit înapoi, cu toate că eu sunt cea lovită cu adevărat. Dar lucrurile nu au stat deloc astfel, iar multe din scrisorile mele dovedesc faptul că și de mine a tras cineva, că și eu am fost împinsă de la spate, că și eu am fost scuturată și cutremurată ca să mă trezesc din letargie și ca să îmi revin din depresie, că și eu am fost îmbrățișată, încurajată și ajutată. Iar sufletul tău a fost acela care a făcut toate acestea pentru mine, prin portița deschisă în dimensiunea astrală fiindcă, altminteri, în dimensiunea materială energia ta creatoare ar fi mâncat-o pe a mea. Știi care a fost poanta întâlnirii noastre la balcon, în stilul lui Romeo și al Julietei? Dacă, intrând în contact fizic direct, am fi avut amândoi atâta stăpânire de sine încât, stând pe canapea ca să conversăm, am fi păstrat aceeași distanță între noi ca de la trotuar la balconul meu de la etajul 1, atunci ni s-ar fi dat îngăduința să avem contact fizic mai de timpuriu.
Dar eu am refuzat vehement să recunosc că așa stăteau lucrurile, plângându-mi de milă și urându-te din toată inima pentru nepăsarea ta, neputând să pricep că m-ai fi consumat de vie dacă mi-ai fi fost alături și cu trupul fizic, nu numai cu sufletul! Dar e prea târziu să îmi retrag acuzațiile, ursitul meu… Sunt la prea mare ananghie acum ca să nu afirm că ceea ce ai făcut față de mine, spre binele meu, este, de aici înainte, o deplină și certă dovadă de insensibilitate, de imaturitate și de imoralitate.
Mai prudentă, Ființa mea profundă m-a apostrofat în chip majestic după ce, săptămâna trecută, ți-am scris că mă pedepsești pentru greșelile tatălui tău. Așa că, în multa Sa milă și îngăduință, mi-a arătat cum și eu, în inconștiența mea, te pedepsesc pentru greșelile tatălui meu.
Am avut joia trecută, pe 16 Decembrie, o experiență spirituală tulburătoare, dar revelatoare. De fapt, în cursul acestui an am avut de mai multe ori această experiență, în fiecare rând repetându-se cu un grad diferit de intensitate. În cursul zilei de joi, săptămâna trecută, am fost mai conștientă ca oricând de constrângerile psihologice și emoționale pe care această problemă inconștientă le presupune. Și pentru că nu vreau să fac niciun mister din experiența mea, îți voi mărturisi că este vorba despre complexul Electra. Dacă nu știi despre ce este vorba, fă acest efort de a te documenta ca să înțelegi că nu mai este o chestiune pe care să o fi scornit eu, ci un mecanism psihic arhetipal foarte pe larg documentat în psihologie și psihiatrie. Și pentru că vorbim despre complexul Electra, este destul de reduntant să descriu conținutul acestor experiențe ale mele când se cunoaște faptul că vorbim, printre altele, de relații incestuoase. Desigur, totul la nivel inconștient, dar pentru mine orice regresie făcută în mormântul inconștientului nu mai este de mult timp o incursiune involuntară, ci una prin care captez, în simțire și în gândire, cum mă predetermină inconștientul să mă manifest în lumea vizibilă.
Prima experiență de acest soi, când complexul Electra a fost dezgropat de către Ființa mea reală interioară din inconștient, a fost una inimaginabil de dezgustătoare, de agresivă și de dezagreabilă, ca și cum efortul Ființei profunde era să atingă tocmai nervul cel mai profund al acestui tipar psihic inconștient. Era mecanica pură a acestui complex și am convingerea că, dacă alți oameni ar avea contact cu acesta, l-ar trăi în mod identic, cu mențiunea că fiecare femeie l-ar avea ca personaj central pe tatăl său. Căci complexul Electra este relaționat cu fetele în raport cu tații lor, în vreme ce complexul Oedip este relaționat cu băieții în raport cu mamele lor. A doua experiență pe care am avut-o în cursul acestui an a fost tot atât de ciudată și de dătătoare de fiori pe șira spinării, la capătul ei aducându-mi-se la cunoștință numeroasele efecte negative pe care acest complex le lasă în psihic, mai ales când acesta nu este soluționat. Devenisem, deci, conștientă de efectul traumatic al acestui complex când rămâne nesoluționat.
Dar în cursul dimineții de joi, săptămâna trecută, perspectiva mea asupra acestui complex Electra a fost ușor diferit întrucât am avut un grad destul de ridicat de luciditate încât să nu mai percep influența mecanică a acestui complex asupra mea, Ființa profundă, care mă și ghidase în această regresie, îngăduindu-mi să fiu mai atentă la propriile sentimente, spre a le studia mai eficient. Astfel că, după ce obișnuitele scene incestuoase tipice acestui complex s-au epuizat, eu i-am spus imaginii tatălui meu care se proiecta din mintea inconștientă în fața mea:
– Tată, tată… dacă m-aș putea elibera din această constrângere, eu chiar aș fi capabilă să iubesc un bărbat!
Atât eram de conștientă de faptul că ce mi se întâmpla avea legătură cu acest complex de care îmi aminteam, în timpul experienței propriu-zise, din punct de vedere teoretic, însă lucrurile sunt cu mult diferite când le experimentezi în mod direct și conștient în Universul interior! Nu era, deci, de mirare că imaginea tatălui meu din copilărie se imprimase ca un prototip pentru imaginea unui partener, sfârșind prin a căuta prototipul tatălui meu în orice potențial partener! Cu alte cuvinte, am proiectat în bărbații din jurul meu tot ce a avut legătură cu tatăl meu și cu felul său de a fi. Iar dintre toți bărbații pe care i-am cunoscut în această viață, în John the Wolf am recunoscut cel mai bine imaginea tatălui meu.
Dar în tine, Marius, am proiectat ABSOLUT toată amărăciunea mea vis-a-vis de greșelile și de păcatele tatălui meu, pedepsindu-te pe tine pentru tot ce a făcut și n-a făcut el în această viață. Și am știut de mult timp că înfăptuiesc această nedreptate, această crimă față de tine, vrând să primesc de la tine ce n-am primit de la el, dar nu am vrut să recunosc față de tine faptul că te pedepseam pentru aceste lucruri, pentru greșelile lui, fiindcă vroiam să te pedepsesc și să te umilesc pentru că mi-ai înșelat așteptările, uitând că voi sunteți, totuși, două entități diferite.
Este peste putința și priceperea mea să explic cum se soluționează complexul Electra la maturitate, dar nu mă îndoiesc că Ființa reală interioară posedă toată cunoașterea și priceperea astfel încât să mă ajute să mă eliberez din această constrângere psihologică arhetipală, iar când se va întâmpla, o voi ști, motiv pentru care am deplina încredințare că și această experiență regresivă implicându-l pe tata se va mai repeta fiindcă, până la urmă, acest complex îmi fură din simțirea obiectivă pe care o am asupra lucrurilor, umbrindu-mi percepția asupra propriei feminități, lucru despre care am scris la începutul scrisorii mele. Și, Bunule Dumnezeu, nu m-ar mira deloc, deloc nu m-ar mira dacă aș descoperi că la baza urii mele feministe se află chiar tatăl meu.
Am început să strâng prima tură de bagaje. Ana este acum cu proprietarul ca să încheie contractul. E puțin trecut de ora 12:30, iar mie mi-e rău, foarte, foarte rău. Îmi vine să vomit, iar inima mi-e amară, amară de tot. Gustul mi-e sălciu, iar gura mi-o simt amorțită. Și numai de m-aș putea opri din plâns, dar de duminică seară tristețea nu mi-a dat niciun răgaz să respir. Sunt în stare de șoc!
Sufletul Divin Buddhi mi-a dezgropat din mormântul subconștientului eul care se lasă prins în plasaa stării de șoc, identificându-se cu următoarele afirmații: ”Nu pot să cred că mi se întâmplă așa ceva! Nu-mi vine să cred!”, avertizându-mă să fiu atentă la simptomatologia acestui mecanism al minții, dar situația este de așa natură încât nu mă pot simți decât în stare de șoc! Și mi-e rău și îmi vine să vomit și sunt amarnic de confuză căci mi se dovedește că pedeapsa pe care am primit-o a fost cu mult mai severă decât am vrut eu să admit!
Desigur, în nici 10 zile voi primi, în sfârșit, spațiul meu privat. Aștept de 30 de ani acest lucru, această cameră a solitudinii în care să mă cufund în dezmierdarea individualității proprii. Adio gâlceavă, adio conflicte de interese, adio diferențe de opinie despre aranjarea pieselor de mobilier în cameră și bine ai venit, feng shui! Și mai primesc pe deasupra și balconul adiacent dormitorului! Iată că mi se dă un alt balcon unde să îl aștept pe cel care nu vrea să vină!
Ursitule, ursitule, să te numesc de aici înainte amăgitorule, amăgitorule? Doar mâine îmi mai dau voie să te mai aștept pe balconul Julietei și, apoi, nu voi mai fi de găsit nicicum decât prin mijloacele cinstite, oneste și de bunsimț de comunicare căci în mintea mea nu te voi mai lăsa să îmi pătrunzi cu forța, în mod silnic și intrusiv! Deja apendicele ființei tale se caută să fie îndepărtat din lumea mea interioară, iar tu nu mai ești decât sugestia perechii în visele mele în care nu ți-am mai văzut chipul de mult prea mult timp. Azi-dimineață nu a fost diferit.
Nu eram conștientă de faptul că visam. M-am întâlnit pe drum cu două foste colege de liceu. Îmi aduseseră un pachet, zicându-mi că este un cadou pentru ziua mea de naștere.
– Dar ziua mea a trecut deja, le-am adresat, simțindu-mă uimită, dar și măgulită pentru darul care mi se făcea întrucât aceste două persoane nu m-au băgat vreodată în seamă după atacul meu cerebral, cu toate că am fost apropiate în perioada liceului.
-, O, n-are nimic că a trecut deja ziua ta, doar primește de la noi cadoul nostru, mi-au răspuns ele.
Am dat să deschid ambalajul să arunc o privire la conținutul pachetului, dar cele două s-au codit, jenate, rugându-mă să o fac în momentul în care aveam să fiu singură. Le-am dat ascultare, dar tot am furișat o aruncătură din colțul ochiului ca să văd că în pachet erau felurite prăjituri, fondante, bomboane și fursecuri făcute în casă. Arătau delicios de apetisante și le puteam simți încă dogoarea în palme, ținând punga în brațe. Și m-am bucurat de fondante, dar mai mult decât orice mă bucuram de bunăvoința fostelor colege.
Dar după o altă scenă sau două în timpul cărora am mai schimbat alte replici de complezență, a apărut o a treia colegă care mi-a fost colegă de bancă pe parcursul celor patru ani de liceu. A intrat ca o furtună dezlănțuită în scenă, luându-mă în răspăr, criticându-mă și judecându-mă cu multă asprime. Atunci cele două de la început mi-au spus aproape în cor:
– Tu să ai grijă că pentru tine nu se va bucura toată lumea. Nu toți se bucură din cauza legăturii pe care o ai cu Marius!
– Cum? Despre Marius e vorba aici? le-am întrebat, surprinsă fiind să le aud pomenind de el.
Dar nu îmi amintesc ca ele să mai fi răspuns ceva și nici nu îmi mai amintesc ca visul să mai fi continuat în vreun fel după aceea, dar ținând cont de tot zbuciumul meu interior din ultimele 2 zile, îmi îngădui să cred că acest scurt vis a fost un avertisment pe care Ființa reală interioară mi l-a adresat ca să mă pună în gardă, dar în legătură cu ce încă nu pot destăinui, bănuind numai că ar putea fi vorba despre invidie.
Și dacă tot am deschis acest subiect, aș vrea să mai trec în scris un vis pe care l-am avut în urmă cu mult timp, poate 2 ani sau chiar mai mult, vis în timpul căruia mi-a apărut aceeași fostă colegă de bancă. Era ruinată, pierduse tot, iar nevoile sale solicitau fonduri și resurse necontenite. Suferea cumplit, era bolnavă și nu dispunea de nicio soluție salvatoare. Obișnuința ei de a se ști mereu la adăpost fusese cauza căderii sale întrucât, necunoscând vreodată răul, nu se pregătise pentru legea cosmică a pendulului care postulează adevărul potrivit căruia după zile bune vin zilele negre, etc.
M-a căutat apoi și, agresivă și mânioasă, mi-a cerut să manifest pentru ea o sursă de venit confortabilă cu care să își acopere cheltuielile și necesitățile. Îmi aducea mai ales aminte de problemele ei de sănătate care se abătuseră asupra capului său și pentru care puteam face rost de bani ca să și le rezolve.
Am refuzat să dau răspuns solicitării ei, moment în care ea nu și-a mai putut tăinui mânia și ura. Mă ura încrâncenat, cu ciudă necontrolată și aprigă, zicându-mi:
– Tu ai niște puteri. Știi niște lucruri pe care nu mulți le cunosc. Ai putea să îi înveți pe mulți să obțină succes, bunăstare, bani sau o grămadă de alte lucruri, dar tu ai ales să le vorbești oamenilor despre porcăriile alea. despre plata datoriilor și despre balanță! De ce nu îi înveți despre succes când tu știi să îl manifești?
Ce a mai urmat după aceea nu mai are rost să trec în scris, ajunge ca să limpezesc starea emoțională în care mă aflu fiindcă mi-am făcut alegerea în urmă cu mult timp. Iată un exemplu de artă a manifestării, cu toate că eu aș numi acest eveniment concret o manifestare accidentală. De vreo doi ani mi-a intrat în minte că ar fi fost foarte comod și frumos să ne fi mutat pe o anume stradă din oraș, într-o anume zonă. Ghici ce! Tocmai în acel perimetru au găsit părinții mei oferta de nerefuzat pentru un apartament, aproape un chilipir pentru cât de multe oferă! Coincidență? E prea de tot!
Însă voi repeta că mi-am făcut deja alegerea. Dacă într-una am zis că un singur cuvânt de-al tău, ursitule, să mi-l fi spus în ultimii 6 ani pe viu grai că toată suferința mea mi-ai fi curmat-o. În locul acelui cuvânt nerostit de tine eu am scris milioane, iar milioanele mele de cuvinte pot curma amărăciunea și durerea multora care nu caută succesul și banii folosindu-se de arta manifestării magiei divine, ci mângâierea și încredințarea în milă și în iertare.
Dar ce se va alege de povestea noastră dacă tu nu te deschizi față de mine ca să faci din această poveste ipotetică o poveste adevărată?
E trecut de ora 09:00, iar eu sunt trează de la 05:00, după ce am dormit numai 3 ore peste noapte. Afară plouă, așa că părinții mei au rămas acasă, ceea ce mă împiedică să recuperez din orele de somn pierdute. Am stat de la 05:45 până la 07:00 singură în bucătărie, plângându-mi de milă, simțind frustrarea și neputința în fiecare fibră musculară. De luni bune caut în stânga și în dreapta după ajutor, dar nu se grăbește nimeni să îmi ofere sprijin. Nădejdea mea stă numai la Dumnezeul intim și în nicăieri altă parte și mai mult decât am făcut ca până acum să îmi ajut părinții și sora eu nu mai pot face, dacă tot am vorbit despre respectarea liberului arbitru al celorlalți.
Așa că mă agăț de micile fenomene dătătoare de nădejde care mă întăresc în credința că pot primi milă și îndurare și iertare de la Dumnezeu ca să fiu lăsată să îmi văd de drumul meu. Astfel pot spune că ultimele trăiri deosebite pe care le-am descris anterior nu au rămas fără efect, iar un astfel de efect se manifestă astfel:
De la 1 Mai am început să percep un fenomen deosebit în timpul meditațiilor, fiind corelat cu ochii și cu pixelii pe care îi văd în permanență. Nu știu cum să îl descriu, dar e ca și cum unii din acești pixeli se grupează într-o rețea tridimensională cu aspectul unei pânze de păianjen, însă aș vrea să precizez că nu este aidoma pânzei de păianjen.
De marțea trecută am început să percep acest fenomen și în timpul stării de veghe, deci cât timp stau cu ochii deschiși, ceea ce este o importantă modificare, chiar dacă nu am știință despre ce este vorba. Dar de câteva zeci de ori pe zi percep această regrupare ordonată a pixelilor, ceea ce mă încurajează și mă motivează foarte mult fiindcă eu am senzația că irisul este cel implicat în această modificare, ca și cum irisul începe să se dilate sau să se micșoreze în funcție de lumină. Poate? Nu știu să explic. Atâta doar că percepând de atâtea ori într-o zi acest fenomen îmi determină ochii să se miște, iar creierul să fie atent și curios.
Da, am revenit atunci în lumea aceasta, picând în corp și întorcându-mă la mânie, la îndoială, la frustrare, la frică, la vină, la descurajare, la neputință, la tristețe, la apatie, la oboseală, la epuizare, etc., fiindcă din atâtea surse se alimentează egoul în fiecare zi.
Mâine tata mi-a promis că îmi va aduce un fotoliu de la casa noastră de la țară pe care să îl pun în balconul cel mic care dă în bucătărie. Nu are decât vreo 1,,5 mp, ținem centrala termică în acest balcon, precum și coșul cu haine murdare și uscătorul pentru rufe. Sunt, de obicei, vreo 16 grade acolo în timpul iernii, dar e atât de multă liniște întrucât nu are deschiderea în stradă, ci în parcarea din spatele blocului unde nu se aude țipenie de om, cu excepția dimineților când vine o mașină să ridice gunoiul, ceea ce face ca acest singur colțișor din casă să fie potrivit pentru mine ca să îmi liniștesc nervii zdruncinați. Măcar 2 ore pe zi dacă mi-aș aloca sunt sigură că m-aș mai întrema și m-aș mai echilibra fiindcă e cazul să mărturisesc că puține au fost zilele în acest an în care să nu fi plâns cu sughițuri, blestemându-mi soarta. Am vrut să îmi cumpăr un șezlong, dar oferta e foarte sărăcăcioasă pe timp de iarnă și, cum ai mei mi-au spus de fotoliile căpătate de la un cunoscut al lor, oferta unui fotoliu gratuit și confortabil a devenit de nerefuzat, cu toate că risc să revin din balcon cu țurțuri la nări, ochi și pleoape.
Aceasta este drama mizerabilă pe care o trăiesc, aceasta de nu pot ieși singură din această casă ca să îmi pot limpezi mintea și cugetul în aerul de afară. Evident, nu mi-am câștigat nici măcar dreptul de a mă deplasa liber cel puțin într-un perimetru familiar și minuscul, ca cel al casei în care locuiesc, darămite să dispun de libertate de circulație în exteriorul casei când ultimul an l-am petrecut 24/24 7/7 închisă în această cameră cu bunica cu care mă intersectez pe oriunde merg prin apartament.
Am conștiința faptului că aproape toate ușile către exterior, cu excepția scrisului, mi s-au închis pentru ca ușile de acces către interior să se deschidă și, pentru a sublinia mai accentuat acest adevăr, într-o zi trecută am primit imaginea, venită prin ochii interiori, a unei uși de lemn deschizându-se, lăsând să pătrundă prin crăpătura de numai câțiva centimetri lumina. Dar nu doar lumină pătrundea prin deschiderea ușii, ci și un sentiment foarte acut pe care l-am simțit cu toată inima mea ccă frica trecută de marele necunoscut s-a modificat în curiozitate, în curaj, în încredere și în credință. Și, dacă tot am pomenit de uși închise, iată mai jos un citat dintr-o melodie care a ajuns la urechile mele după ce ora noastră de întâlnire de miercuri a trecut și după ce m-am gândit la metafora aceasta cu ușile:
You should find the right door
But there’s no guarantee
You’ll find what you’re looking for
Don’t give up if you blow it the first time around
But you’ve got to beware
If you’re walking on air
Keep your feet on the ground
10 CC – Feel the love
Ultimele două versuri sunt o referință metaforică pentru ”a se face Voia Tatălui precum în Cer, așa și pe pământ”, de aceea și sensul expresiei ”what you„re looking for” trebuie orientat către această direcție.
Am cunoscut mulți oameni de religie în ultimii ani care, vrând să mă ajute, m-au îndemnat către citirea și studierea Bibliei întrucât, afirmă ei, Cuvântul Tatălui se află exclusiv în Scriptură, făcând, prin urmare, din aceste sincronicități pe care le experimentez o chestiune care ține de minte și de legea rezonanței, iar nu de Dumnezeu. Am să povestesc o experiență prin care a trecut mama care e o dovadă atât de convingătoare a faptului că Tatăl Ceresc se află mereu în preajmă, putând să pătrundă prin orice ușă de acces și de comunicare către tine. Mama era într-o zi în autobuz, presată în propriul univers interior de conflictele și de contradicțiile ei. Era disperată și descurajată din cauza mersului lucrurilor în viața noastră. În autobuz era foarte aglomerat, dar vocea ei interioară i-a spus: ”Uită-te în față și ia aminte!” Ridicând ochii, a privit în față, către cabina șoferului. Pe geamul cabinei era lipit un afiș publicitar pe care scria: ”Ai încredere în mine”. Poate cineva să conteste faptul că nu Tatăl care se află în ascuns i-a spus mamei să ridice ochii din pământ și să privească înainte spre a citi mesajul acesta de pe afiș?
Cu credință și încredere încerc din răsputeri și eu să privesc la contextul meu de viață actual care iată mai jos în ce culori pestrițe se mai prezintă:
În timpul uneia din confruntările generrrrale din casă, amenințându-mi mama cu nestrămutată fermitate că, atâta vreme cât ea este în viață, nu îi va da mamei niciun leu din moștenirea care revine mamei mele, i-am spus bunicii să nu se culce cu capul pe o ureche bazându-se că sora mea are să îi fie îngrijitor, așa cum e realitatea faptelor în clipa aceasta deoarece mama, lucrând din zori până seara la grădină, nu are timp nici să respire. E și motivul pentru care le port atâta ranchiună rudelor mele deoarece este atât de evident și de vizibil că surorii mele i-au aruncat în cârcă această datorie, iar asta numai pentru simplul fapt că sora mea nu și-a făcut acel rost în viață, unde rost înseamnă a te căsători, a avea un serviciu, a-ți lua o casă și a face copii. Prin urmare, sora mea este, aparent, atât de lipsită de obligații încât să i se atribuie rolul de om de serviciu și de sacrificiu. Însă eu cunosc viitorul surorii mele fiindcă mi-a fost dezvăluit de multe ori de-a lungul anilor, iar semnele și dovezile primite în acest sens sunt atât de solide că ar putea câștiga un proces de judecată. Dar despre acest subiect am promis că voi scrie cu altă ocazie.
Suficient de știut este că am avertizat-o pe bunica în legătură cu faptul că Tatăl a rezervat-o pe sora mea pentru alte treburi și am avertizat-o că și mama e repartizată pentru misiunea de a-și crește nepoții deoarece și mama are dreptul de a-și cunoaște și crește urmașii, întocmai cum și mătușa mea a primit acest drept și, întrebând-o pe bunica cine crede ea că va avea grijăă de ea, mi-a replicat:
– Tu!
Am refuzat să îi răspund pe moment, fiind mută și șocată de uimire! Eu nu mai pot să fierb un ou și nu pot să îmi fac ceaiul singură și cu atât mai puțin nu pot să ies afară din casă fără să nu fiu în pericolul de a fi călcată de o mașină. Și, cu toate acestea, nu am avut niciodată așteptarea în ultimii 7 ani, de când am orbit, ca un membru al familiei mele să se sacrifice de dragul meu ca să îmi țină companie cât e ziua de lungă, așa cum îi sunt revendicările bunicii care ne-a amenințat de câteva ori că vrea să fie dusă înapoi la casa ei fiindcă nu avem suficientă grijă de ea pentru că nu întreținem discuții cu ea ca să nu se plictisească fiindcă, în afara acestui minus, nu îi lipsește nimic. Nu, nu, eu nu am cerut surorii mele sau mamei mele să renunțe la viețile lor pentru mine, cu toate că nu există individ întâlnit în ultimii ani care să nu îmi fi ramintit și reproșat faptul că sora mea face multiple sacrificii din cauza mea. Nu eu cer aceste sacrificii. De fapt, am cerut și implorat să primesc din când în când câteva ore de singurătate într-o zi ca să cuget și ca să meditez în liniște, punându-mă la încercare cu unele treburi prin casă. Numai cu mult efort și intensă insistență am primit aceste ore, dar de aproape un an nu am mai văzut nici măcar 10 minute de solittudine și cu verdictul bunicii cum că în imaginația ei mă fac bună de îngrijitoare pentru că este plictisită, nu bolnavă, îmi simt capul ca prins într-o menghină, atât de cumplit mă doare în fiecare zi. Vorbesc aici despre aceeași presiune cerebrală pe care am simțit-o înaintea atacului cerebral, în urmă cu 7 ani. Și îmi doresc așa de mult să ies un pic pe afară ca să iau o gură de aer proaspăt ca să mi se oxigeneze sistemul nervos! Sunt țintuită locului văzând că nu am acest drept! Sunt țintuităă locului de neputință fiindcă nu primesc decât ocazional o scurtă plimbare în jurul blocului, așa cum primesc cei doi căței ai familiei mele și încă ei primesc două plimbări pe zi, deși măsurile de restricție impuse din cauza pandemiei au fost ridicate! Însă atât de epuizată mental și fizic este și sora mea, de când a devenit și îngrijitarea bunicii.
Dezgustul meu față de neamurile mele nu vine numai din cauza faptului că au făcut din sora mea omul de sacrificiu întrucât e lesne de înțeles că, în fața amenințărilor mele, bunica râde batjocoritor, așa cum se râde și pe socoteala mea fiindcă te aștept pe balcon, ursitule, în fiecare zi de miercuri, ceea ce nu dovedește decât faptul că, în ochii lor, eu și sora mea suntem niște cazuri pierdute. De câteva ori am vrut să o avertizez pe bunica de faptul că, dintre toți, de mine să îi fie cel mai frică deoarece sunt, pentru ei și pentru spălarea lor pe mâini de orice responsabilitate, cel mai periculos om, iar asta pentru că am cea mai puternică credință dintre toți încât să pot modifica termenii și condițiile contextului de viață în care ne aflăm, fără să am deplină voie să o fac deoarece, făcând totul după voia mea, aș încălca Marea Lege, iar dovada stă în faptul că am adus-o, cu complicitatea Tatălui deoarece eu m-am rugat și am cerut, în vreme ce El a înfăptuit, pe sora mea atât de aproape de sufletul ei pereche,, încât cei doi au trecut unul pe lângă celălalt pe stradă. De ce nu și-au și vorbit? Fiinddcă ea nu o cere, iar eu nu îi pot încălca liberul arbitru! Dar va cere în cele din urmă. A trebuit să fac un efort imens,, abținându-mă din a-i mai spune bunicii astfel de lucruri, reamintindu-mi că ea nu este un teolog de profesie, ci o femeie de la țară care știe doar de post și de colivă, nu și de Voia Tatălui.
Așadar, repulsia mea vine mai ales din faptul că mama s-a oferit de câteva ori să preia sarcina de a îngriji de bunica, mai ales după ce a murit bunicul în ianuarie 2008, cu condiția de a i se ceda o mică parte din titlul de proprietate care oricum îi revenea, teren pe care noi să fi construit o casă din care să nu ne fi izgonit nimeni. În fapt, ne-am temut că vărul meu ne-ar fi putut alunga din casa noastră, iar temerile noastre au fost întemeiate fiindcă vărul meu, spălându-se pe mâini de orice responsabilitate față de bunica, cere tot dreptul pentru casa bătrânească cu terenul aferent contra unei mici compensații față de mama. Soluția optimă propusă de ei pentru a rezolva conflictul este să o ducem pe bunica înapoi la casa ei și să angajăm o îngrijitoare care să vadă de ea, dovedind fără perdea că ei nu au avut niciodată disponibilitate să aibă grijă de ea. Iar bunica nu vede nimic rău în toate propunerile acestea ale lor deși, dacă ar fi venit din partea noastră, s-ar fi numit abandon și am fi fost buni de ocara întregului neam și peste hotare. Așadar, mama s-a oferit pentru această sarcină, însă ceilalți au refuzat oferta, iar acum tot noi suntem de vină pentru lipsa lor de cooperare pe care nu vor să o recunoască nici sub amenințarea de a fi trăzniți de fulger, justificându-și cu insistență ipocrizia fățișă cum că noi nu suntem oameni demni de încrederea lor pe ale căror mâini să cedeze bruma de avere a bunicii care nu face mai mult de un miliard, gândind despre noi că suntem niște ratați deoarece locuim cu chirie din 2003 deși ai mei sunt proprietarii unei casee de mărimea unui mic conac! Și peste toate acestea, ne impun să le prezentăm chitanțe și facturi pentru eventualii bani primiți din această prăpădită de moștenire, cu toate că ei nu au simțit vreodată nevoia de a-și justifica cheltuielile față de noi. Ura bunicii față de noi deoarece ne-a luat atât de mult timp să ne luăm o casă și, mai mult decât atât, deoarece părinții mei fac înjositoarea meserie de agricultori, cum o vede ea, i se ghicește cu nespus de multă ușurință în glas ca să nu ți se întoarcă stomacul pe dos și pe invers! .
Presupun că ai putea gândi că fac exces de zel povestind drama de familie, dând impresia că și noi ne spălăm pe mâini de această responsabilitate, calomniindu-ne rudele cu prea multă severitate. Dar, dacă vrei să știi, când am început să istorisesc aceste evenimente în octombrie, sufletul meu mi-a spus înainte de a publica prima scrisoare din serie: ”Ai scris tot atât de greșit câtă mustrare de conștiință vei simți la noapte, în timpul somnului.” Am dormit în acea noapte până a doua zi dimineață, la ora 08:30, ceea ce nu se mai întâmplase din ianuarie și, când am verificat ora, nu mi-a venit a crede că nu percepusem tot acel zgomot din casă când toți ceilalți se trezesc. Evident, nu am mustrări de conștiință când încercarea mea este de a pătrunde în profunzimea tuturor traumelor mele și a emoțiilor mele ca să le pot decripta și înțelege. Altfel nu am cum să iert, să uit și să merg mai departe, cu toate că trebuie să am în vedere sfaturile Ființei interioare care îmi spuse: ”Nu mai lua în seamă zgomotele nopții (adică onomatopeele bunicii care mă țin trează mult timp noapptea). Ține-te cât mai departe de piatra cea bătrână (metaforă pentru bunica mea care este împietrită în inima ei). și de celelalte arătanii reci (adică rudele mele). Nu te mai amesteca cu ei și, mai ales, nu te mai amesteca în casele lor (indicație pentru faptul că bunica vrea să îi lase vărului meu toată curtea cu casa, litigiu în care nu am ce căuta). Tu te-ai fi omorât cu ei.”, în vreme ce bunica ne aruncă în obraz injurii precum: ”Mila de mamă, fă, mila de mamă că nu ați avut milă de mine că m-ați lăsat singură!”
Ursitule, înțelegi acum de ce sunt atât de mâhnită și de scârbită? Eu încerc să îți vorbesc despre un om care m-a chinuit pe parcursul întregii copilării și în fața căruia nu mi-a luat nimeni apărarea cu adevărat decât când a fost prea târziu, văr care se simte ofensat acum că nu mai pot îndura traiul secundă de secundă alături de o persoană care ne disprețuiește și ne detestă pe față deși cuvântul biblic spune în felul următor, iar eu știu că din acest motiv trebuie să îndurăm umilința: ”Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. (Matei, 5:39)”. Și toate acestea se întâmplă din vina mea fiindcă, dacă mi-am acuzat vărul că îi lipsesc cei 7 ani de acasă, mie îmi lipsesc primii 14.
Într-o zi oarecare, cugetând la evenimentele din viața mea, am început să simt o durere înfiorătoare în întregul aparat reproductiv. Mă dureau ovarele, trompele și uterul aatât de tare că nu puteam sta locului, ghemuindu-mă cu genunchii sub bărbie în poziția fătului ca să mă mai liniștesc. Nu îmi puteam explica motivul pentru care o astfel de durere să se fi iscat din senin, având în vedere faptul că nu simt dureri în această parte a corpului decât la menstruație. A ținut câteva ore și, apropiindu-se de seară, m-am mutat în dormitorul părinților mei ca să dorm, lucru care era posibil deoarece ei se aflau la Sibiu pentru intervenția pe inimă prin care a trecut tata în octombrie. Ghemuită în pat și ținându-mă cu mâinile de burtă, am auzit vocea Ființei mele intime, a monadei divine ce vine din Spiritul Sfânt transpusă în vocea unei cărți, spunându-mi: ”Cei cinstiți nu se lasă ademeniți!”
La numai câteva minute după ce am auzit aceste vorbe durerea din organele genitale a dispărut ca prin farmec, motiv pentru care nu mă îndoiesc că a fost declanșată de Spiritul Sfânt pentru a mi se reaminti păcatul capital pentru care plătesc, desfrâul, ca și virtutea care îmi lipsește, cinstea.
– Nu puteați să îmi fi dat un cancer la ovare ca pedeapsă pentru desfrâu? Chiar și cu un cancer tot aș mai fi avut un pic de libertate de mișcare în jurul cartierului de una singură, i-am spus Luciferului particular într-o întrevedere.
– Tu știi ce ar fi însemnat un cancer pentru părinții tăi? Tu înțelegi ce ar fi însemnat să nu fi putut nici măcar urina fără ajutorul unuia dintre ei? nu, nu se putea. Boala ta e pentru tine și ție îți vorbește, îmi răspunse el.
Desigur, îmi înțeleg foarte bine crimele comise față de părinții mei. Văd și înțeleg unde am greșit față de ei, văd că interpretez rolul fiului risipitor întors în fața părinților pentru a se căi și a se întoarce la calea cea bună, dar pentru a fi angajată de bunica în scenariile ei drept îngrijitoarea ei, oarbă fiind, și luând aminte că ei îi vine mai lesne să își imagineze ca nepoata ei nevăzătoare pentru care nu mai există speranță să aibă grijă de ea decât să le ceară preferaților ei să se întoarcă în țară ca să își asume răspunderea pentru ea îmi depășește cu mult puterea de înțelegere. Mie și surorii mele ne dă 20 de lei cadou de la Moș Crăciun, iar vărului meu vrea să îi cedeze tot terenul cu casa bătrânească cu tot ca să nu le vadă înstrăinate fiindcă știe foarte bine că niciunul din noi nu mai trage spre acel loc deși ne oferiserăm să ne așezăm la casa noastră la ea în bătătură ca să avem grijă și de ea, ori această ofertă a expirat în momentul în care părinții mei au cumpărat o casă în altă zonă din județ. Prin urmare, pentru ce ne mai învinovățesc și de ce plătim pentru atașamentele profunde ale lor?
Devin din ce în ce mai conștientă că bățul de chibrit cu care se poate aprinde fitilul de explozibil se află în mâinile mele deoarece sunt cea mai surghiunuită dintre toți și, dacă aș exploda cu adevărat, i-aș trimite pe toți direct în plata Domnului.
– Nu spune așa ceva, m-a mustrat mama deunăzi. Trimite-o în grija Domnului, nu în plata Lui.
– Aha! am exclamat, deci ești conștientă până la urmă că Dumnezeu poate să și pedepsească, dar ți-e frică să admiți că așa este!
Nu a vrut să îmi răspundă, iar eu nu am insistat și, de frica pedepsei, mi-am mușcat limba zilele trecute când, bându-mi ceaiul liniștită în bucătărie, bunica s-a așezat lângă mine să îmi țină companie, sorbindu-și ceaiul cu obișnuitele plescăituri la fiecare 3 secunde că m-a scos definitiv din țâțâni că aproape că am aruncat cana cu ceai în perete de nervi. Mânia este un demon foarte greu de stăpânit și, terminându-mi ceaiul, m-am dus la baie unde m-am așezat a suta și mia oară în urina bunicii lăsată pe cappacul wc-ului pe care nu îl șterge niciodată, deși a fost apostrofată să facă măcar atât din cauză că eu, nevăzând, mă așez în udul ei. Am vrut să fac consiliu de familie ca să îmi exprim nemulțumirile cu martori și sprijin, dar mi-am mușcat iarăși limba ca să tac fiindcă am știut că, de aveam să dau glas impulsului mâniei, un alt scandal s-ar fi iscat fiindcă toți înghițim în sec, înnăbușindu-ne durerile în gură și în inimă. Dacă aș da frâu liber acestei dureri, cred că aș suferi temporar de sindromul Tourrette.
În schimb am aruncat peria de păr din mână, trântind-o în cadă de nervi, ștergând udul bunicii de pe capac și amintindu-mi mereu și mereu că șterg urina după o rudă vârstnică, în vreme ce biata mea mamă a spălat wc-uri într-un hotel din Istanbul timp de 3 ani ca să strângă bani pentru o nouă locuință. Și din cauza mea și a mofturilor mele am plecat din acea cameră de cămin, locuință pe care am urât-o din toată inima mea, iar asta deoarece, mă justificam eu, spuneam că eu și sora mea aveam nevoie de mai mult spațiu ca să învățăm. De învățat am învățat, dar ce am făcut cu multa mea știință de carte seamănă foarte mult cu ceea ce face bunica la baie cân nu șterge după ea, deși se spală pe mâini atât de vârtos de parcă stăm cu covidul la toaletă! Așadar, neamurile noastre nu ne pot ierta pentru nechibzuința de a ne fi mutat în 2003 în regim cu chirie, ori aceste reproșuri sunt atât de ridicole și de absurde deoarece niciunul dintre ei nu vede că, de-am fi continuat să locuim acolo, acum am fi trăit 5 oameni în acea cămăruță prăpădită de cămin!
Dar nu neg că este vina mea și, așa cum am spus mai sus, să șterg urina dupăă o rudă îmi aduce aminte de mama care, deși a fost femeie de serviciu în turcia, nu și-a vândut sufletul pentru mai mulți bani și pentru o situație materială stabilă, tolerând cu multă tărie de caracter toate datoriile și lipsurile, dar păstrându-și cinstea de femeie, în vreme ce eu m-am prostituat, făcând videochat.
Așa că vorbele Spiritului Sfânt care îmi spuse: ”cei cinstiți nu se lasă ademeniți” mi-au subliniat iarăși netrebnica crimă pe care am făcut-o. Circul prin acest apartament ultra-central în care am locuit singură vreme de un an și jumătate, amintindu-mi unele piese de mobilier care au rămas de atunci, strângându-mi-se inima în piept de tristețe și de amărăciune căci, dacă aș fi avut virtutea cinstei, aș fi închiriat o tarabă în piața de vis-a-vis unde aș fi putut vinde din produsele de la ferma părinților mei, câștigându-mi traiul în mod onest. Și numai din acest fapt, probabil că multe alte evenimente nu s-ar mai fi întâmplat.
Te-aș mai fi cunoscut? Te-aș mai fi așteptat când a fost necesară o orbire ca să fiu ținută locului ca să te aștept? Cum ar fi fost mai bine și mai corect să fi procedat când mie mi-a fost redat sufletul în schimbul suferințelor prin care am trecut? Și cum să fac din drama de familie ceva benefic din care să îmi trag învățătura?
Așa că, dacă vrei să știi un secret, află că bunica mi-a devenit aproape indispensabilă tocmai pentru a mă îndepărta cât mai degrabă de materialism, de bani, de moșteniri, de case și de terenuri. Ea stă cu postul în burtă și cu ziua odihnei în oase, dar viața în sine nu o poate evalua decât prin mărimea și frumusețea casei. Mi-a devenit indispensabilă ca să mă îndepărtez cât mai mult de dorința de a mai locui la bloc și chiar la oraș. Din cauza ei și a comentariilor ei răutăcioase legate de serviciu, de muncă, de proprietăți și de familie redescopăr sensul real al vieții. Datorită ei mi se întărește în inimă credința că Tatăl Ceresc m-a păzit de multe pericole corelate cu materialismul, dându-mi un atac cerebral ca pedeapsă. Și, culmea, semi-pareza pe care am avut-o, deși pare vindecată în exterior, nu este,, iar efectele acesteia sunt cele mai dureroase. Paralizia este pedeapsa karmică pentru materialism. Așa că repet că bunica mi-a devenit indispensabilă în legătură cu munca interioară întrucât, auzind-o în fiecare săptămână lăudându-l pe vărul meu cu isprăvile lui de succes la vecinele ei la telefon, mă simt cuprinsă de acel sentiment că am un noroc chior, ca să fac haz de necazul meu, fiindcă am portofelul gol și că, pentru suferința aceasta, mi-ai fost promis tu!
Deci, ce casă? Îmi trebuie doar o chilie solitară și izolată complet în care țipetele ei la telefon să nu mai intre, nădăjduind că aș mai putea încerca iarăși, în singurătatea mea, să Îl ating pe tatăl căci nu mi-a fost de-ajuns să stau în preajma Sa o dată, precum am descris în ieri.
Și, ca să mă îmbărbăteze ca să rezist încercărilor momentului prezent, Tatăl îmi spuse despre neamurile mele: ”Nobody matters but the one that you love (10 CC – Feel the love)”
Acesta ești tu! Și, rugându-mi sufletul să îmi vorbească la persoana I, ca și cum mi-ai vorbi tu ca să mă încurajezi, acesta îmi sspuse următoarele:
I’ll be there as soon as I can
But I’m busy mending broken pieces of the life I had before
Before you
First there was the one who challenged
All my dreams and all my balance
She could never be as good as you
You could be the one who listens to my deepest inquisitions
You could be the one I’ll always love
Muse – Unintended
Apoi îmi mai spuse sufletul meu ca și cum mi-ai fi vorbit tu:
‘Ooh I’m a drowning man
Save me please
I need you so give me a helping hand
10 CC – Feel the love
Cum să te ajut, Zburătorul meu, când sunt prinsă la mijloc, între ciocan și nicovală, într-un război al orgoliilor care nu îmi aparține, dar din care Tatăl Ceresc mă sfătuiește să mă retrag, cerând să se facă Voia Sa. Atunci care este Voia tatălui în legătură cu acest conflict karmic în care revendicările noastre curg din toate direcțiile acum căă toți, fără pic de excepție, suntem de toată mila?
Mi-e destul de limpede că acestea sunt ultimele rânduri pe care le scriu despre rudele mele până ce modificări substanțiale nu se vor petrece ba de o parte, ba de cealaltă, mai ales că Tatăl mi-a încredințat misiunea de a te ajuta să ieși din necazurile în care te afli, iar ca să îți dau o mână de ajutor trebuie să mă întorc la starea inocentă de copil a esenței mele sufletești.
Azi este duminică și scriu aceste paragrafe de sfârșit al acestei părți din fotoliul meu pus pe balcon. E atâta liniște și este atât de confortabil că mor de ciudă că nu mi-a venit ideea mai devreme! Am lăsat ușa dinspre bucătărie întredeschisă și observ cu multă părere de rău că am început să sufăr de mania persecuției, mai ales că aud zgomote venind din bucătărie, temându-mă cu sinceritate că bunica mea are să apară în pragul ușii ca să vadă ce fac aici, de una singură, de nu mai vreau să îi onorez pe ceilalți cu prezența mea. Aș vrea să încerc să îi explic în așa fel încât să înțeleagă că eu mă aflu pe mââinile cele bune și milostive ale Tatălui Ceresc. Aș vrea să o sfătuiesc să se roage ddin toată inima ei lui Dumnezeu pentru mătușa mea ca să o ierte Tatăl de păcate. Aș vrea ca cineva să încerce să o învețe și pe fata vărului meu să se roage pentru bunica ei ca să o prindă mergând la școală, în clasa I. Căci nu pot să nu notez următoarea observație frapantă:
Vărul meu i-a desconsiderat pe părinții mei în care vede niște eșuați. Nu a avut înțelegere față de ei după ce am suferit atacul cerebral. Nu a avut înțelegere pentru ce poate să însemne să ai un copil neajutorat și handicapat. Și cu atât mai puținăă înțelegere a avut față de părinții mei acum că au fost forțați să vadă și de o mamă neajutorată. Acum el se află într-o situație tulburător de asemănătoare celei în care se află părinții mei, trebuind să aibă grijă de un copil mic și de o mamă bolnavă.
Dar eu cred într-un Dumnezeu al milei, nu al răzbunării și am deplina credință că, dacă ar depinde ceva de noi pentru ca mătușa mea să se vindece, Dumnezeu ne-ar comunica cu multă precizie ce avem de făcut. Și uite de unde mi-a indicat azi, în ziua de duminică, 6 Decembrie, să începem:
21. Ați auzit că s’a spus celor de demult: Să nu ucizi; iar cel ce va ucide, vrednic este de judecată.
22. Eu însă vă spun: Oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de judecată; și cel ce-i va zice fratelui său: Netrebnicule!, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cel ce-i zice: Nebunule!, vrednic va fi de gheena focului.
23. Deci, dacă-ți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aminti că fratele tău are ceva împotriva-ți,
24. lasă-ți darul acolo, înaintea altarului, mergi mai întâi și te împacă cu fratele tău și numai după aceea întoarce-te și adu-ți darul.
( Matei, 5:21-24)
Se va face, așa vom face fiindcă am întrevăzut de la bun început, de când a venit bunica la noi, că a adus-o Tatăl la noi ca să se mai întremeze fiindcă, nefiind cu adevărat bolnavă, datele ecuației se modifică drastic. Nu mai este o chestiune de a ne asuma sarcina de a îngriji de ea, ci de a-și asuma ea singură sarcina de a îngriji de fiica ei.
Închei acest capitol aici fiindcă mi-e un dor nemărginit de tine și vreau să mă întorc la tine și la scrisorile mele drăgăstoase pentru tine.
Cred că, înainte de a desfășura în ochii și în urechile tale spectacolul tragic al vieții mele trecute în acte și scene mincinoase și frauduloase la care am fost atât de bună să performez de meritam premiul Oscar pentru categoria ”cea mai bună actriță”, mă mustră conștiința că nu îți vorbesc despre lucruri mai actuale care mi se întâmplă în prezent și cu care mă confrunt zi de zi, răscolind în mine bestii de emoții de cea mai joasă speță care fac din mine, mai precis, o larvă târându-se în măruntaiele pământului: rușinea, vina, jena, ocara, paralizia, furia, neputința, durerea, sincera durere, și mai multă durere, sincerul regret, resentimentul, disprețul, scârba, dezgustul și alte sinonime și concepte din aceleași familii de cuvinte ale celor pomenite în această listă. Unde sunt, Doamne Mare, fericirea, iubirea, recunoștința, înțelepciunea, pacea și liniștea dacă orice formă a lor crezută de mine că a înmugurit în inima mea dispare îndată ce un eveniment insolit, neașteptat care se petrece mă forțează să bat în retragere în credința mea, strămutând șubreda și plăpânda speranță că profeția din viziunile nopții despre destinul meu se va adeveri într-o bună zi?
– Nu ești obligată să mai scrii, nu atât de mult în orice caz. Nu ți se mai cere acest lucru în clipa de față, mi-a comunicat sufletul meu cu numai câteva minute înainte de a mă hotărî să îți scriu din nou. Ți se respectă dorința, a mai adăugat acesta.
– Și ce îmi doresc eu? mi-am chestionat sufletul, dornică să explorez profunzimile conștiinței mele cu scopul de a ajunge la adevăr.
– Vrei un avocat bun, mi-a spus sufletul.
– Un avocat care să îmi ia apărarea în privința cărui lucru? am insistat eu.
– Vrei un avocat care să te apere, justificând în numele tău că năzuința ta de a explora căile conștiinței și ale divinului este perfect îndreptățită, deci nu poți fi judecată că ai vrut să te cunoști mai bine pe tine însăți, alegând să rămâi oarbă mai îndelung decât trebuia. Vrei un avocat bun care să ducă lupta pentru tine în fața Tribunalului Divin fiindcă simți înăuntrul tău că această luptă este pierdută în fața tribunalului uman care te acuză de lene, resemnare, aberație și absurditate. Îți dorești să fie recunoscut efortul tău în Univers. Vrei ca Tribunalul Divin să admită faptul că încerci din răsputeri să cooperezi cu Legea lui Dumnezeu spre a-ți reînnoi mintea și a-ți revoluționa conștiința, chiar dacă umanitatea nu îți recunoaște efortul fiindcă simți că acesta nu este conform cu standardele, premisele și așteptările semenilor tăi legate de succes, reușite, visuri de urmat și dorințe de împlinire traduse mai ales în obținerea de bunuri materiale, faimă și prestigiu pe care tu nu le-ai obținut nici în ziua de azi! Nădăjduiești că Tatăl vede că tu ai încercat, că mai încerci încă, îmi spuse sufletul meu.
– Așa este, sufăr nespus fiindcă simt că mama mă acuză că aș fi vreo puturoasă deoarece nu îmi spăl farfuria și nu dau cu mătura prin casă, stând comod pe canapea și scriind despre lucruri aparent fără de importanță, muncă pentru care nu primesc niciun ban, în timp ce ea se târăște prin praful de la câmp, plantând ridichi și salatîă ca să ne plătim datoriile. De ce mă face să mă simt că e vina mea că a ajuns să lucreze la câmp în loc să fi fost vreo funcționară la bancă? De ce simt că mă acuză pentru eșecurile financiare din familie, ca și cum boala mea ne-a setat pe drumul fără de întoarcere spre involuție fiindcă sora mea, fiindu-mi însoțitor permanent, nu mai este acum om de nădejde la grădină, cu toate că, și atunci când lucra cot la cot cu ei la câmp, nimeni nu o vroia acolo? De ce simt că mă blamează pe mine pentru neputința surorii mele de a face față tuturor cererilor care vin din toate părțile? De ce dă vina pe mine pentru depresia în care a picat sora mea când depresia ei are o profundă legătură tot cu ea, cu mama? Cu mama și cu tata care nu au văzut niciodată nici efortul ei, așa cum nu l-au văzut nici pe al meu? De ce simt că mă critică pentru alegerea pe care am făcut-o, anume să cred în făgăduințele Tatălui care mi-a promis dragostea mai înainte de succesul material, ceea ce se află în contradicție cu așteptările ei care m-ar fi vrut independentă de bărbatul sortit din punct de vedere financiar? Nu am încercat în toți acești ani să contribui cu ceva mai mult în această casă, ceva mai mult decât ajutorul social pe care îl percep ca pe un câștig nedemn și necinstit fiindcă nu sunt chiar în postura în care cineva să trebuiască să mă șteargă la gură de bale care mi se scurg în timp ce mănânc, luând în calcul, prin urmare, și dorința ei de a mă vedea stabilă din punct de vedere financiar? De ce nu crede că eu îmi doresc același lucru? Dar ce să mai fac dacă nimeni nu vrea să mă ajute? Să stau cu mâna întinsă la cerșit la Gigi Becali, poate-poate s-o îndura să ne dea casă? Bani pentru o afacere de o mai mare amploare? De ce nu își mai amintește acum că nu trecuse nicio săptămână de la externarea mea din spital că eu concepeam deja scenarii de clipuri pentru canalul de Youtube pentru care făcusem atâtea sacrificii și compromisuri, canal pe care de-abia ce îl lansasem oficial și care deja îmi aducea un venit egal cu salariul minim pe economie din România, iar toate astea le făceam cu un pumn de cheaguri pe creier care continuau să îmi pună viața în pericol, conform cu părerea medicilor? Atâta voință am avut! Așa că de ce trebuie să înghit și să îndur ocara sărăciei pe care nu eu am ales-o,,ci ei? Cu ce sunt eu de vină că Tatăl a stabilit pentru destinul meu ca dragostea să vină mai devreme în viața mea decât vindecarea propriu-zisă a orbirii? ”Falling in love comes next” și ”if things do not come naturally, please unsubscribe from me” au fost mesajele Tatălui de la bun început! Cum să forțezi iubirea? Cum să obligi, să legi, să impui, să domini, să revendici, să manipulezi, să controlezi? Cum să îl fi forțat pe el? Dar pe mine? Te implor, suflete al meu, Dumnezeu trebuie să îmi fie martor că am încercat în pofida handicapului meu fizic!
– Te vede. Tatăl le vede pe toate de unde vin și unde vor ajunge mai înainte să le fi conștientizat tu că există. Dar dacă ar fi fost să primești 25 de cenți pentru fiecare minciună pe care ai spus-o în această viață, ai fi strâns bugetul acela la care visezi de atâta timp ca să îți deschizi atelierul de arte și meserii la care nădăjduiești atâta. Vezi și singură cât este de dificil să îți câștigi traiul în chip cinstit, menținând neștirbite onestitatea, sinceritatea, autenticitatea, onoarea și cinstea Ființei interioare. Nu te opune reproșurilor mamei tale. Va veni o vreme în care va trebui să le zâmbești mulțimilor care vor arunca în tine cu pietrele de pe marginea drumului, iar tu nu vei avea voie nici să cazi, nici să te uiți în urmă când vor striga după tine, nici să îi implori pe acuzatorii tăi pentru iertare dacă tu nu îi vei fi iertat pe greșiții tăi mai înainte! Diavolul din interior este curmat prin suferință auto-impusă, asumată în mod conștient. Iar minciuna, frauda și capacitatea de a-i manipula pe semenii tăi se află înăuntrul psihicului tău. Acești demoni trebuie să dispară. O simți de mult timp că de numele tău este atașată o comoară. Te întorci viață de viață la existență atrăgând după tine vânători de comori dispuși să facă orice ca să pună mâna pe tine. Continuând să păstrezi în psihicul tău abilitatea de a face bani chiar și din piatră seacă va continua, de asemenea, să atragă în viața ta indivizi leneși, necinstiți, nedemni, frauduloși, mincinoși, materialiști. Îi atragi în viața ta pe aceste specimene fiindcă le poți oferi acestora traiul confortabil al fiecărei zile fără cel mai mic efort fizic sau intelectual. Și de ce îi atragi? Deoarece tu crezi că orice criminal, chiar și cel de cea mai joasă speță, se poate căi și schimba! Nu gândești nici corect, nici greșit, vrând să aduci Lumină în inima infractorilor. Lumina poate fi adusă chiar și demonilor din infen! Dar înclinația ta spre a crede în binele din fiecare creatură care trăiește pe scoarța terestră prezintă un risc foarte ridicat: te poți molipsi cu defectele de caracter ale celor pierduți. Empatia are o limită dincolo de care pică în absurd! Spre binele tău și al semenilor tăi, îndură suferința rezultată în urma lansării campaniei de purificare de către Spiritul Sfânt prin acțiunea Focului Sacru al Mamei Divine în sistemul tău, oricât de agresivă ți se pare acum. Și ai răbdare cu mama ta. Va veni o vreme când va înțelege că Dumnezeu-Tatăl nu te-a conceput pentru munca la birou într-o multinațională. Ți se va da cheia vistieriei Cerurilor, iar celor cărora li se dă mult li se cere mult. Luptă, deci, să fii onestă, sinceră, demnă, onorabilă, cinstită și răbdătoare. Toate sunt virtuți care se câștigă. Și învață de la mama ta care nu poate vinde o legătură de ridichi stricate niciunui om, chiar dacă acest lucru presupune să iasă în pierdere, fiindcă asta înseamnă să te mustre conștiința când vorbim despre conceptul de ”a-ți câștiga traiul în chip cinstit”. ”Cinstește pe tatăl și pe mama ta!” Mai mult decât atât, chiar în clipa de față prețul tău este negociat în Univers și în fiecare moment al acestui nou an care a început ai simțit în fiecare atom al Ființei că cineva încearcă să te cumpere de la Tatăl ca să se facă stăpân asupra ființei tale. Acest lucru este inevitabil. E pură recurență faptul că mai mulți căutători de comori vor încerca să ajungă la tine mai întâi, dar tu știi deja în sinea ta că sufletul pereche va câștiga licitația, plusând cea mai ridicată ofertă chiar înainte ca ciocanul să cadă, anunțând încheierea licitației. Nu îl face niciodată pe acest om să regrete că a plătit prețul impus în Univers de către nimeni altcineva decât de tine însăți! Ai cerut Tatălui pe cel mai bun bărbat să fie tatăl copilului tău! Vezi acum că limbajul meu în dodii îți spune că Tatăl îți respectă dorința?
Că fiecare cu foc se va săra, așa cum orice jertfă se va săra cu sare. (Marcu, 9:49)
61. Iar altul I-a zis: „Te voi urma, Doamne, dar mai întâi îngăduie-mi să-mi iau rămas-bun de la cei de acasă”.
62. Iar Iisus i-a zis: „Nici unul care pune mâna pe plug și se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăția lui Dumnezeu”.
(Luca, 9:61-62)
Așa mi-a vorbit sufletul meu, reconfortându-mă și încurajându-mă, îmbărbătându-mă și motivându-mă în aceste momente dificile în care cei din jurul meu decid soarta mea. Multe, teribil de multe lucruri s-au petrecut de la începutul anului, iar acest an va fi cu siguranță unul al schimbărilor. Despre aceste schimbări mi-a vorbit Divinul în ziua de 27 ianuarie, după ce ni s-a întâmplat un eveniment extrem de neplăcut. Iată mai jos indicațiile Ființei profunde, obținute în urma unei sincronicități cu o carte:
Nu te împotrivi la ceea ce se întâmplă în interior: Nu se poate să existe nou şi vechi, în acelaşi timp însă cu toţii am dori să rămânem aşa cum suntem, în timp ce ne schimbăm aşa cum dorim. Această este formula perfectă pentru a rămâne blocat. Ca să cauţi cine eşti, trebuie să dai drumul imaginilor vechi pe care le ai despre tine. Faptul că îţi place său nu de tine, nu are nicio relevanță. Chiar şi cineva care se preţuieşte pe sine foarte mult şi care are realizări admirabile este prins în bătălia contrariilor – de fapt, astfel de oameni cred că ei câştigă bătălia pentru partea cea „bună“. Partea din tine care a găsit pacea în toate bătăliile este martorul. Dacă ceri să te întâlneşti cu martorul, fii pregătit. Obiceiurile înrădăcinate demult, centrate pe a câştiga şi a pierde, a fi acceptat sau respins, a te simți stăpân pe situaţie sau răvăşit, vor începe să se schimbe. Nu te împotrivii acestei schimbări, pentru că scapi de capcanele egoului și treci la o nouă abordare a Sinelui.
Azi cui să îi mai scriu? Cui să îi mai dedic o nouă epistolă interminabilă despre visele mele dulci și divine, ca și diabolice și infernale deopotrivă? Pe cine mai interesează toate aceste lucruri despre sentimente? Sentimentele mele? Desigur că pe nimeni altcineva decât pe mine. Doar pe mine mă interesează să mă auto-perfecționez, să mă auto-realizez din punct de vedere spiritual, în timp ce semenii mei, simțindu-s fiecare cu musca pe căciulă, nu contenesc a-mi spune: ”Nu fi atât de aspră cu tine însăți! Nu te mai judeca atât! Toți greșim, iar a greși e omenește!” Evident, a greși e omenește, dar a persista în greșeală e prostește! Mă aflu în continuare, psihic devenit conștient de sine, într-o carcasă trupească oarbă în proporție de 99,99% prin intermediul căreia mă pot manifesta în lumea vizibilă a materiei. Psihic manifestat fiind, am devenit conștientă de faptul că pot influența milioanele de celule din corpul în care trăiesc prin intermediul gândurilor pe care le gândesc și prin intermediul emoțiilor pe care le simt, nu numai prin intermediul mâncării pe care o mănânc ca să hrănesc trupul. Gândul și emoția sunt tot atât de bine definite ca și hrană pentru trup ca și legumele, fructele și carnea. Iar eu sunt și acum oarbă. Oarbă doar în trupul fizic întrucât, îndată ce îmi închid ochii atinși de beznă ca pentru somn, împrăștii întunericul în cele patru zări și încep să văd din nou. În mod deliberat, lucid și conștient. Am ajuns să mă întreb dacă nu cumva absența dorinței de a vedea nu m-a subjugat cu totul, atât de frapante, fascinante și tulburătoare îmi par fenomenele la care asist în absența luminii! În absența percepției subiective a vederii, ansamblul psihologic din care mă compun a devenit conștient de sine. Fără vedere m-am cunoscut pe mine însămi.
Continuând să trag concluziile și învățămintele din povestea mea de viață de până acum ca și cum mi-aș ține pledoaria finală în fața unui compleu de judecată, afirm cu mâna pe inimă, în deplină cunoștință de cauză, simțindu-mi mintea încă întreagă, că orbirea este un bine incomensurabil pe care Universul mi l-a făcut. Afirm și susțin cu toată sinceritatea de care sunt capabilă că nu din cauza orbirii am suferit în ultimii 6 ani din prezenta viață. Declar cu mâna pe Cărțile Sfinte ale religiilor lumii că orbirea nu a fost niciodată o scuză pentru mine să îmi plâng de milă, simțindu-mă în derivă, culcată la pământ sau trântită confortabil pe o canapea, deși sunt perfect conștientă de faptul că nu pot nici măcar să îmi pun unt pe pâine, iar să deschid aragazul să fierb un ou nici nu poate fi vorba! Este exclus! Dar nu, nu din cauza orbirii acesteia sufăr, ci din cauza circumstanțelor de viață în care mă aflu, prizonieră pe o canapea într-o cameră dintr-un apartament într-un bloc într-un oraș din care nu pot ieși singură ca să alerg în voie pe câmpul fără margini ca o vițică de îngrășat. Ori așa ceva este o năzuință arzătoare pe care o am. Dorința de a alerga liberă pe un câmp cu flori sau printr-o pădure în rochie, în fustă, în pantaloni scurți sau în pijamale, căci așa ceva nu se poate înfăptui într-un parc public sau în curtița de 4 metrri pătrați din fața sau din spatele blocului, anume să te afișezi în pijamale, darămite să mai și alegi pe deasupra fără să nu atragi atenția semenilor tăi asupra ta care, îngrijorați că accesul tău de exuberanță se datorează unei subite pierderi a minții, temporară sau permanentă, cheamă salvarea ca să te trimită la spitalul de nebuni fiindcă orice manifestare în afara normalului trebuie închis undeva departe și tratat medicamentos ca nu cumva să se ia. N-am devenit excentrică între timp, dorindu=-mi să alerg în pijamale prin pădure. Dar îmi doresc să dansez în aer liber. Îmi doresc să fac yoga în aer liber. Îmi doresc să fac stretching în aer liber. Îmi doresc să îmi întind oasele în aer liber, fără să risc să mă expun blitzurilor altor persoane care, mânate d simțul momentului, vor începe să mă filmeze ca să mă urce pe Youtube, crezând că asistă la vreun fleshmob sau la vreo manifestare a vreunui artist de improvizație, văzându-mă îmbrăcată în vreun cearceaf de cânepă de costumație care ar putea fi foarte bine luat drept pijamale și dând din mâini și din picioare ca și cum aș dansa. Sunt anchilozată de-a binelea, simt că mi se atrofiază mușchii de la atâta stat, mi se scurtează tendoanele și nervii lipsiți de elasticitate. Mă sufoc de la aerul împuțit de pe Călărași și îmbâcsit de fâsuri de la căței, ca și de la oameni, aerul din această sufragerie de 20 de metri pătrați în care acum locuim 3 persoane fiindcă bunica, fiind cam bolnavă, s-a mutat la noi ca să se mai întremeze, a devenit de nesuportat.
Sunt cea mai tânără dintre toți cei ai casei, 5 acum, plus doi căței, dar sunt singura paralizată, sunt singura imobilizată, incapacitată, fiindu-mi imposibil să mă deplasez nici la dreapta, nici la stânga, nici în față, nici în sppate fără să nu fiu întrebată aproape în permanență: ”Unde te duci?” cu o uimire crescândă în glas, ca și cum a vedea un orb deplasându-se prin casă din senin este o chestiune tare insolită care nu ar trebui să se întâmple întrucât a fi orb, potrivit cu părerea generală, înseamnă să fii un fel de bibelou care trebuie să se ridice de la locul său numai când este chemat, bunăoară, la masă sau când se duce la baie, trebuind să anunțe în prealabil, bineînțeles, unde se duce pentru ca nimeni să nu se îngrijoreze. Biata bunica, cine să o blameze că se simte inutilă la 78 de ani când eu mă simt tot atât de inutilă la 32, ba ea încă mai poate să își facă ceai singură? Am încercat și eu să fac ceai cu apă fiartă la fierbător o dată, dar am vărsat jumătate de conținut pe lângă, iar o altă dată un inspirat de-al casei, văzând fierbătorul în priză, s-a întrebat nedumerit ce o fi cu el, băgat așa în priză fără scop, așa că l-a scos din priză! Cine să se mai aventureze după aceea să își bage degetele pe acolo ca să îl bage înapoi în priză? Mi-am pus pofta în cui de ceai și am lăsat-o baltă. Dar acum nu se mai poate! Îmi caut măslinele în farfurie, cum procedează orice orb care își împrăștie mâncarea prin farfurie, pentru a le găsi imediat strânse într-un ”colțișor”. Ca să nu mă chinuiesc căutând furculița de murături cine știe pe unde pe masă, bunica mi-o găsește înainte și mi-o pune direct între degete, având grijă să îmi adune toată mâncarea rămasă pe marginile castronului ca să nu o mai fugăresc, etc. Face toate astea din iubire, fiindu-i milă de mine, nepoata sa din care a rămas atât de puțintel potențial. Atât de puține șanse, atât de puține posibilități! Vorba psihologului la care m–am dus acum 4 ani: ”Se poate o viață și singură, fără partener, fără sex, fără sprijin, fără suport. Și așa sexul este păcătos! Iar bărbaților le place ca femeile lor să facă piața, să le facă și cafeaua dimineața…. Ori pe astea tu nu le mai poți face în staarea în care ești acum!” Chiar așa să fiee oare? Chiar să fie absolut toți bărbații din Univers niște cretini?
Cretini sau nu care m-ar putea accepta așa, oarbă fiind, știu că nu voi pleca din această casă în care nu mai există niciun colțișor de intimitate pentru mine decât în visele mele în care m-am refugiat acum fără discernământ decât după ce îmi voi fi recuperat vederea trupească. Ori acest lucru se va înfăptui în clipa când te voi întâlni în persoană, ursitule! În acea zi, la acea oră și în acel minut când te voi întâlni eu voi vedea. Constrânsă acum de circumstanțele actuale de viață, sufocante, presante și limitative, am lăsat rușinea, jena și vina deoparte, am pus haina groasă de iarnă pe mine și am început să ies pe balcon în fiecare zi de miercuri, la aceeași oră, ținând degetele încrucișate ca să îmi poarte noroc și ochii închiși, nădăjduind ca, la momentul deschiderii lor, tu să fii jos, în fața balconului meu, așteptându-mă, așa cum mi-a promis Tatăl că se va întâmpla!
”Fără minciună se împlinește legea. Înțelepciunea este desăvârșită în sinceritate.” Legea Divină m-a înștiințat în ziua de joi, 19 Martie 2015, că voi vedea din nou. Legea Divină m-a înștiințat pe 13 Septembrie 2015 că aveam să îmi întâlnesc sufletul pereche. Legea Divină m-a informat în noiembrie 2018 că fusesem iertată pentru păcatul de a fi mințit, grav păcat comis împotriva Tatălui întrucât Acesta este Adevărul. și niciuna din minunile promise de Divin nu s-a înfăptuit încă deoarece eu nu am crezut în ele. Cel puțin nu așa de tare încât credința mea în ele să fi mutat munții din loc! De ce nu cred? Fiindcă un mincinos știe cât de șubredă poate fi o informație care i se oferă. Fiindcă un mincinos nu are încredere nici în umbra sa, nici în frați, nici în semeni, nici în Dumnezeu. Fiindcă un mincinos știe că un lucru care i se prezintă poate fi doar un alt fel de a spune altceva, o altă versiune a adevărului, un scenariu cosmetizat al unui eveniment care s-a petrecut, o frântură din întreg, iar mincinosul știe toate aceste lucruri deoarece acestea sunt tehnici pe care le folosește la rândul său în relația cu semenii săi, ascunzând fragmente de adevăr, omițându-le, îmbrăcându-le în alte sraie ca să le facă mai frumoase sau mai urâte, mai greu sau mai ușor de suportat. Pe toate astea le-am făcut și eu și, fiindcă am mințit în felul în care am făcut-o, am încălcat porunca ce îndeamnă ”Cinstește pe tatăl și pe mama ta”. I-am mințit și i-am batjocorit întreaga mea viață, apoi Tatăl m-a înntors din drum ca să le spun adevărul părinților mei până nu ar fi fost prea târziu. Dar acesta este un lucru pe care l-am dorit la rându-mi. Așa am nădăjduit ca lucrurile să se întâmple. Am vrut cu orice preț să mă mărturisesc față de ei, să mi-i apropii, să mi-i fac părinți adevărați și prieteni!
Dar până când să mai îndur paralizia, nu orbirea? Până când să mai îndur prizonieratul între acești patru pereți de ciment? ”În momentul în care vei înceta să mai crezi că Dumnezeu Tatăl te minte, vei vedea din nou lumină.” În acest fel mi-a spus propriul suflet în urmă cu câteva zile, înainte de ziua din săptămână stabilită pentru întâlnirea noastră, ursitule.. Iar acea zi veni și se duse iară și nicio minune nu se întâmplă și lacrimi amare mi se scurseră din nou pe obrajii înroșiți fiindcă mi se urcase sângele la cap, stând cu capul în palme, ținându-mi-l între genunchi, stând pe podeaua de la baie, singurul loc unde mai am un răgaz de câteva minute de singurătate, fiindcă în rest… întrebându-mă în neștire: ”Ce să mai fac? ce să mai spun? Unde să mă duc? La cine să mă mai rog să mă audă? De ce nu se întâmplă minunea pur șii simplu? De ce atâta efort? Nu mai pot îndura!” Dar unde să te duci în Univers decât la Dumnezeu sau la Diavol? Nu există nimic altceva dincolo de aceste două extreme, iar Diavolul nu este decât o jucărie în Mâna Tatălui care le știe pe toate în ograda Universului pe care l-a creat, fără sî intervină, rescriindu-ne voința sau impunându-Și-o pe a Sa asupra noastră fiindcă ne-a dat liber arbitru.
Liber arbitru am și eu, iar eu nu am vrut până acum nici să văd, nici să te întâlnesc în persoană fiindcă nu mă simțeam pregătită pentru toate acele chestiuni de detaliu pe care flash-urile dezvăluite de Divin le presupun. Nu vorbesc doar de spălatul farfuriilor, de datul cu mătura, de ștersul prafului de pe mobilă, de cusutul șosetelor rupte. Vorbesc despre a-ți fi fidelă, credincioasă, de a te iubi până la sfârșitul veacurilor, de a-ți fi alături la bine și la rău, de a te asculta, sprijini, suporta făsurile, defectele, mofturile, pretențiile, hachițele, jelaniile. Fiind împovărată cu greutatea propriilor deșeuri psihologice păcătoase, nu am putut suporta ideea de a mă vedea obligată se le tolerez și pe ale tale, ursitule. Mi se întoarce stomacul pe dos imaginându-mi-te stând pe tron, la baie, apoi ridicându-te și uitând să te speli pe mâini pentru a veni după aceea să mă mângâi pe obraji și pe păr de mult drag ce ți-e de mine! Fii pe pace! Mi se întâmplă adesea să nu mă spăl 3 zile la rând de mi se face părul tot o iță încurcată că nu-l pieptăn, așa de deprimată sunt! Binemeritata pauză pe care am luat-o în ultimii ani, mai degrabă forțată, am folosit-o cu înțelepciune ca să mă eliberez emoțional de aberațiile trecutului. Ți-am mărturisit toate secretele mele murdare în prealabil ca să știi la cine vii, deoarece m-ar fi mustrat conștiința să te fi lăsat să te îndrăgostești de mine, fără să știi ce am făcut și pe unde am umblat înaintea ta, dar trebuie să cunoști și abjecțiile care au ieșit pe gură din inima mea, gură pe care vrei să o săruți și inimă pe care crezi că o iubești deja. Mă iubești tu oare? De ce? Îți amintești de mine, de întâlnirile noastre din alte existențe?
Dar nu despre ele vreau să vorbesc acum, ci despre minciunile pe care le-am scornit de-a lungul anilor. M-am spovedit în întregime față de familia mea, nu mai am niciun secret față de ei (cred…sper…), dar spre binele meu, trebuie să trec în revistă, în scris, toată gama de invenții mincinoase cu care am cosmetizat adevărurile dureroase despre viața mea.
N-am de gând să pun la socoteală toate gogoșile pe care le spunem când suntem mici. Toți copiii mint când fură din poșetă de la mamele lor un leu ca să își cumpere pufuleți și, chestionați de acestea în legătură cu leul dispărut în misiune, le sfătuiesc pe mame să mai caute o dată în geantă sau în buzunare, să nu cumva să fi pierdut leul prăpădit pe undeva. Numai sora mea n-a mințit. Ei i-a spus mama că, dacă minte, îi va crește nasul ca ui Pinochio. Și sora mea a crezut, așa că nu a mai mințit de atunci. Avea nasul un pic mai mare decât al celorlalți, de aceea i s-a făcut teamă să nu se trezească cu cine știe ce malformație osoasă între obraji. Și mie mi-a spus mama aceeași trăznaie ca să mă potolească din mințit, dar eu, mai întreprinzătoare, îmi verificam lungimea nasului în oglindă după fiecare minciunică. Și cum nasul meu rămânea tot atât de mic, de cârn și de drăgălaș, am dedus că mama era cea mincinoasă. În loc să accept lucrurile pe care mi le spuneau mamma și tata, am preferat să cercetez, săă anchetez, să investighez, să aflu. Sămânța acestui gen de comportament a prins rădăcini puternice în subconștient, motiv pentru care acum îmi vine teribil de greu să cred așa, pur și simplu, în ceva, fie și flash-uri trimise de Dumnezeu.
”Crede și nu cerceta” îndeamnă la faptă un proverb, dar nu pot accepta ignoranța, fanatismul și stupiditatea credulă și naivă drept mijloc de trai. Nădăjduiesc să cunosc Adevărul Tatălui în interiorul meu, de aceea nu mă pot baza pe percepția subiectivă, înșelătoare și iluzorie a celor 5 simțuri. De aceea ”crede și cercetează” trebuie să meargă mână în mâână. Așa că nu am avut de ales, ursitule, decât să te cercetez și pe tine, prin toate mijloacele pe care le-am avut la îndemână. Cum să fi făcut altfel, după câte am pătimit? Era să îți dau inima mea așa, pur și simplu, doar pentru că tu ai revendicat-o pentru tine mai înainte de oricare altul? Sau pentru că Tatăl m-a povățuit să ți-o dau fiindcă știe Dânsul mai bine ce și cum, cine se potrivește cu cine? Ce soi de cercetaș aș fi fost dacă nu mi-aș fi investigat profunzimile propriei inimii ca să deduc singură că așa este? Așa este, precum spune Tatăl?
Dar când aiurează, inima pică în fraudă și în minciună, iar a mea a început să dea semne de slăbiciune în caracter încă de când eram mică.
Am închis ușa de la sufragerie care dă pe hol, am deschis apoi ușa de la balcon fiindcă azi vine un aer mai puțin sufocant de afară de unde vin și zgomotele infernale de pe Călărași, mi-am pus căștile pe urechi și m-am pus să scriu compunerea asta, acompaniată de vocea naratorului care îmi citește literă cu literă tot ce tastez, sperând că tot efortul meu va acoperi schelăcăiala lui Popi, un cățel de 2 kile din rasa Yorkie Terrier pe care l-a adoptat familia mea de la mătușa din partea tatălui, cea care, în loc să îmi acopere ochii care vizualizau scene de amor pătimaș la TV din greșeală, a binevoit să îmi explice că ce vedeam eu se numea ”a face dragoste”. Dacă am fi știut în ce ne băgam, nu am mai fi comis această greșeală care mă costă cel mai scump pe mine deoarece eu sunt cea care trebuie să suporte schelălăielile sale zi de zi, după ce pleacă ceilalți de acasă de care e atașat, în afară de mine. Era 06:00 sau 07:00 când m-am trezit azi, scurtând programul de somn atât de necesar pentru vindecarea mea și a organismului meu cu 2-3 ore. De-abia îmi târăsc degetele pe tastatură, având mintea încețoșată și ochii obosiți și grei ca de plumb de nesomn și de lacrimi.
Suferința mea nu se mai curmă căci găsesc cu nespusă mâhnire că nimănui nu âi este milă de mine. Altfel, cineva m-ar fi ajutat până acum. M-ar fi ajutat să îmi liniștesc sistemul nervos atât de iritat și de agasat. Nu mai sunt o făptură umană normală, capabilă să își țină sub control emoțiile și gândurile, ci sunt un om nervos, îngrozitor de nervos căruia îi sare țandăra din te miri ce și mai nimic. Mă mâniez cumplit pentru orice fleac și fac din țânțar armăsar. Gradul de agresivitate din mine a atins cote alarmante, așa că am serioase probleme de management al furiei. Aș da cu pumnii în stânga și în dreapta, dar reușesc să mă abțin, însă nu am control și asupra gurii mele, devenită gura de canalizare pe unde scurg tot veninul, toată toxicitatea și toate deșeurile care se depun în mine în fiecare zi. Și, Dumnezeule mare, cât pot să adun, de parcă organismul meu este un fel de uzină sau combinat termo-nuclear, încât mă minunez eu însămi că încă mai am toți dinții în gură, deși chakra care guvernează cavitatea bucală este complet distrusă. Ce să mai? Înjur ca la gura cortului, iar ca efect sufăr și sufăr deformările maxilarului meu în corpul eteric. Și cum aș putea uita de inimă, motorul centralei acesteia nucleare care revarsă tone după tone de putreziciune emoțională în tot corpul meu? Trebuie să îmi vindec inima înainte de orice, dacă vreau să văd din nou!
M-am îmbolnăvit, așadar, de ceva misterios care a dus la atacul cerebral din 1 Noiembrie 2013. Am încercat să explic în sute de pagini orice cauză posibilă a acestui atac din orice unghi, ba fiziologic/biologic/chimic, ba psihologic, ba emoțional, ba spiritual. Fac 6 ani de când am pățit acest nefericit eveniment și nimeni de-al casei nu s-a gândit să îmi administreze încă tratamentul potrivit ca să mă vindec. Am cumplită nevoie de odihnă, de somn și de liniște, iar acestea 3 îmi sunt oferite în doze minuscule.
Și cum să găsești așa ceva într-un apartament cu 2 camere în care locuiesc 4 persoane și 2 căței atât de dependenți de atenție și atât de alintați, încât sunt mai greu de ținut în frâu decât niște bebeluși? Oh, să nu îndrăznești să îmi spui că descriu situația majorităților familiilor din clasa de mijloc din țară care înghesuie 3 generații împreună cu cățeii și purceii într-o cutie de chibrituri fiindcă în ADN-ul lor există moștenirea genetică a credințelor că încă mai trăim în secolele medievale, îngrămădiți sardine la conservă în bordeie săpate jumate în pământ ca tranșeele de război fiindcă, dom„le, altfel nu se poate. Nimic mai bun nu se poate! Ce absurditate, când Universul creat de Dumnezeu funcționează după legi atât de perfecte și de precise, încât nimic nu va da greș niciodată, indiferent de epoca în care trăim. Ca să primești, trebuie să dai, iar ca să culegi rod bun, trebuie să însămânțezi cu semințe de calitate. Și totul trebuie făcut cu mintea, cu inima și cu sufletul tău!
Am fost întotdeauna de părere că o casă se construiește cărămidă cu cărămidă, că lucrurile din viață trebuie abordate din aproape în aproape, că nu poți cuceri Everestul făcând un salt imens de la poalele muntelui până în vârful acestuia, așa cum nu poți face acest salt peste o mie de trepte ca să scurtezi drumul până la ușa templului, așa că nu m-am sinchisit niciodată să mă îngrijorez pentru viitorul îndepărtat, îngrijindu-mă mai degrabă de momentul prezent. Chiar am fost singura din casă setată pe momentul prezent, în timp ce familia mea a fost predispusă să ruleze după sistemul de funcționare ”Să punem banii la saltea pentru zile negre”. Desigur că nu este întotdeauna o idioțenie să ai bani puși deoparte pentru situații neprevăzute, dar gândind așa, ai mei au sacrificat în permanență confortul zilei de azi ca să nu riște ca neprevăzutul să se ivească în calea noastră taman mâine ca să ne prindă descoperiți. De aceea am trăit ani de zile îndurând cu greu frigul iernii în case neîncălzite, făcând baie în lighean cu apă fiartă la ceaun, pe aragaz. Nu au existat decât cu greu bani pentru îmbunătățirea acestor condiții de viață, nici măcar pentru un boiler (unul a apărut atât de târziu, după ani întregi de stăruință din partea mea, iar efectul a fost minunat!) sau pentru un convector de căldură sau alt tip de sistem de încălzire. Pentru că orice ban era gândit în așa fel încât să cumpere o casă, casa noastră, la un moment dat într-un viitor posibil, aceste locuințe mizerabile în care am trăit atâta vreme nefiind în proprietatea noastră. Deci pentru ce îmbunătățiri într-o casă care nu îți aparține, deși acest lucru a însemnat să stai chircit de frig în fiecare iarnă, cu junghiuri în picioare și în spate.
Am fugit de acest gen de trai și de aceste credințe umilitoare și jignitoare pentru potențialul de care știu sigur că dispun în interior în urmă cu 12 ani, la 20 de ani, când am plecat la facultate, sperând și aspirând la un trai mai bun, la un cămin călduros și primitor. Nu am fost absurdă în gândirea mea și nu mai am de gând să mă învinovățesc zi și noapte pentru că am poftit la un trai mai bun! Eroarea mea a fost, desigur, să gândesc că un astfel de cămin se putea construi cărămidă cu cărămidă împreună cu orice căpușă sugătoare de viață și de energie, așa cum au fost toți cei pe care i-am adunat pe lângă mine ca să mă stoarcă de vlagă, de chef de viață și de entuziasm. Cât de amarnică este greșeala să crezi cu toată convingerea că nu meriți un om de calitate lângă tine cu care să împarți și bucuriile vieții, nu numai relele!
Cealaltă eroare fatală pe care am comis-o a fost să adopt credința că ”scopul scuză mijloacele”, fiind dispusă, așadar, să fac orice ca să obțin căminul călduros și primitor pe care nu îl mai avusesem din copilărie. Chiar dispusă să fac orice nu am fost, fiindcă nu aș fi dat niciodată cu parul în cap nimănui ca să îi fur portofelul, deși mama mea ar putea fi îndreptățită să spună că durerile apăsătoare din cutia sa craniană se datorează multiplelor lovituri pe care le-a primit toate deodată, aflând de secretele mele dezgustătoare și de viața mizerabilă pe care am dus-o. Nu am ucis pe nimeni, dar am mințit, am păcălit, am trișat și am trădat. Mai ales pe mine însămi. Și am făcut-o nu pentru aur la gât și în buric, ci pentru apă caldă la duș și căldură în calorifere.
Acum le am, dar nu mai am camera mea, spațiul meu intim pentru meditație și rugăăciune, pentru somn, odihnă și liniște. Și cum mă aflu oarbă în momentul prezent atât de prețios mie, mă găsesc deasemenea incapacitată să mai fug din nou de acasă, trădându-mi familia și pe mine însămi pentru un cămin al meu în care să îmi exercit libertatea de a fi. Pur și simplu de a fi, de a exista!
Iubitul meu moment prezent, cât de mult îmi doresc liniște! Numai liniște, cât cuprinde pe o rază de 10 km de jur împrejurul meu! Fără claxoane, fără manele revrsate pe geamurile BMW-urilor, așa cum se revarsă și șuncile posesorilor acestor autovehicule obținute tot prin trădarea sufletului sau chiar prin vânzarea acestuia Necuratului. Disperarea mea nu mai are margini! Vreau doar să dorm mult și neîntrerupt, cu riscul de a deveni din nou insomniacă! Dar uite că nimeni nu înțelege că dețin un creier defect care se află deprivat de acele medicamente naturale care îl pot ajuta să se refacă.
Aceeași zi, după-masă
Mi se pare că am ajuns să mă smiorcăi mai ceva decât Popi care tocmai m-a atacat, în timp ce mă duceam la baie. Noroc că mă pregătisem în prealabil pentru un eventual atac, înfășurându-mi picioarele cu un prosop gros pentru a aplana zgârieturile pe care nesuferitul cățel le lansează în timpul atacului. Nu are nici 2 kg, dar atât este de agresiv. Am zbierat din toți plămânii la el, zicând ”Marș” de vreo 3 ori, moment în care mi-am simțit întregul corp tremurând ca scuturat de friguri, în așa fel sunt de nervoasă! Am accesat în acele secunde întregul rezervor de furie care s-a acumulat în organismul meu și trebuie să știi că nu degeaba Hulk e verde! Cred că suferința mea adevărată în legătură cu el este că nu observ în el sufletul unei ființe elementale înțelegătoare și pline de compasiune. Se spune că unele animale simt când un om se află în suferință profundă, însă acesta nu se numără printre aceste vietăți deosebite. Pentru ce să judec un cățel cu creierul mic ca pumnul strâns al unui copil de 5 ani că nu mă înțelege, că nu simte suferința prin care trec când nici semenii mei nu o fac?
Dar eu nu din cauza orbirii sufăr. Am subliniat deja în repetate rânduri că în această stare a lucrurilor am primit oportunitatea să descopăr înăuntrul meu puteri spirituale latente. Ce mă face să sufăr este sărăcia adoptată ca mijloc de viață. Nu pot scrie aici toată durerea mea în privința banilor, aș pica în deznădejde. E de-ajuns să știi că mă găsesc putrezind și murind încetul cu încetul, descompunându-mă de tristețe și de amărăciune pe canapea. Handicapul meu fizic nu a fost niciodată o scuză pentru mine ca să stau în pat deprimată, plângându-mi de milă din cauza soartei nedrepte. Nu, departe de a fi fost așa. Dar de milă tot am ajuns să îmi plâng, fiindcă toate eșecurile din familia mea mi se sparg mie în cap, ca și cum atacul meu cerebral a marcat un fel de declin spre involuție. Sunt foarte dură, dar nu poți avea idee de certurile și de reproșurile care se aruncă în stânga și în dreapta din cauza lipsei banilor. Îmi îndurerează inima să le aduc părinților mei aceste reproșuri deoarece muncesc zi de zi, de dimineață până în seară, în arșița soarelui și în praful câmpului ca să plătească datoriile care se acumulează de la an la an. În timp ce micuța mea afacere de tip DIY ar fi avut potențial de 2000-3000 de euro câștig lunar. Dar nimeni nu a vrut să profite de oportunitatea creată de mine. Nimeni nu m-a băgat în seamă, nimeni nu m-a luat în serios. Nimeni nu a văzut, nimeni nu a auzit. Dar toată lumea a ales să sufere din cauza sărăciei în schimb, aducând plângeri și jelanii lui Dumnezeu că nu face mare lucru să ne schimbe circumstanțele de viață. Nu reușesc de niciun fel să o iert pe sora mea că nu mă ajută în această privință, motivându-și comportamentul de tip ”reject” printr-o teorie a unei suferințe fizice și emoționale nedeslușite și inexplicabile care a făcut-o să își piardă cheful de viață. Ea nu își dă seama încă de faptul că adevăratul motiv al respingerii cu care mă tratează este că nu m-a iertat pentru că am trădat familia. Îmi tratează munca handmade și ideea de DIY cu dezgustul vădit al omului care spune: ”Pentru asta ne-ai mințit tu atâția ani? Pentru porcăria asta ne-ai trădat și înșelat încrederea? Pentru niște ghemuri de lână și pentru niște croșete te-ai corupt tu, te-ai vândut și te-ai prostituat? De ce, când te-am fi putut ajuta dacă ne-ai fi cerut! Te ajutam să deschizi un magazin, orice ai fi vrut, numai să nu te fi îndepărtat de noi!” Nici măcar nu își dă seama că mă respinge și că nu mă ajută pentru că nu m-a iertat.
Vezi tu, nu Dumnezeu mă pedepsește pe mine, familia mea și semenii mei o fac întrucât persoana mea este o fraudă. Este o curată nebunie ce se întâmplă de aproape 6 ani! Poți să îți imaginezi tu oare că absolut niciun străin cu care am intrat în contact de la atacul cerebral nu a omis să îmi reproșeze că din cauza mea își sacrifică sora mea viață și că din acest motiv ar trebui să fiu recunoscătoare. Pentru ce să fiu recunoscătoare mai precis, mă scuzați? Pentru că mă folosește drept pretext ca să stea leșinată în pat ore în șir invocând dureri atroce de coloană și în articulații? Și lenea doare, dacă vreți să știți! Pentru ce să fiu recunoscătoare că se sacrifică, deși nu i-a cerut absolut nimeni să o facă! Cum aveți curajul să îmi reproșați așa ceva când eu sunt cea care trage de ea să nu mai fie resemnată în fața vieții, în loc să fie invers! Cum de este situația de așa natură încât să fiu eu cea obligată să pretexteze tot felul de scuze pentru a justifica inerția noastră, acoperindu-i lipsa entuziasmului și a chefului, în loc să fie invers? De câte ori a trebuit să îmi mușc limba în fața oamenilor ca să nu spun adevărul despre situația de acasă! De câte ori nu a trebuit să explic că afacerea cu lână de pe Breslo nu a mers pentru că ”x motiv”, când în realitate nu a mers pentru că nu are cum să meargă când te ocupi de ea un minut odată la 2-3 zile! Dacă lași pătrunjelul neplivit și neudat timp de 3 zile, nu e normal să îl invadeze buruienile, să se usuce și să moară? De ce ar crede oricine că o afacere pe internet e diferită?
Iată că s-au făcut 3 ani și 9 luni de când am aflat de tine, ursitule. Iar pe 13 Septembrie 2015 sora mea și-a încheiat orice datorie karmică față de mine. Cu toate acestea, ea continuă săă mă folosească drept scuză ca să nu facăă nimic cu viața ei, lucru pentru care mă fac responsabilă în opinia tuturor, de parcă a fi orb înseamnă că trebuie să mă șteargă cineva la fund după ce măă duc la baie sau săă îmi șteargă balele de la gură în timp ce mănânc. Oh, ba din contră! De câte ori nu am implorat să fiu lăsată singură acasă măcar o zi sau două pe săptămână pentru a putea face tot felul de lucruri nestingherită, așa încât să îmi ajut corpul s nu se atrofieze? A durat prea mult timp până să primesc această pomană, dar din fericire ceva s-a schimbat începând cu anul trecut, când am reușit să dobândesc mai multă libertate.
E atât de mult de scris și sunt prea necăjită să mai lungesc vorba despre sora mea, când subiectul principal era legat de bani. Afurisiții de bani, bată-i vina să îi bată. A trebuit să scriu despre ei în paragrafele de mai sus din cauza ultimei întâlniri cu tine de ieri dimineață, Zburătorule.
Aceeași zi, după-amiază
Cu permisiunea lui Popi care mi-a îngăduit să mă întorc în pat după o serie de schelăcăieli, am adormit din nou în jurul orei 07:00. Dar numai corpul meu fizic adormise căci conștiința mi-a rămas complet trează pe parcursul proceselor fiziologice care închid organismul pentru somn. Așa mi s-a întâmplat că mi-am recuperat din nou vederea în acest mod atât de straniu, în clipa când pleoapele mi se închid. Deși eram complet lucidă, nu m-am implicat foarte mult să chestionez detaliile ciudate, neverosimile și contradictorii ale experienței în mijlocul căreia mă aflam. Ca de exemplu, observasem că pluteam, deplasându-mă pe orizontală, ca și cum eram într-un pat în care mă găseam complet dezbrăcată, dar acoperită cu un cearceaf alb. Așa că puteam privi când la dreapta, când la stânga, când în față și când în sus, dar aproape deloc în spate. Nu am vrut să îmi pun nicio întrebare existențială despre locul în care tocmai mă trezisem. Eram în lumină, deși vederea nu îmi era limpede și clară ca și cristalul, aducând mai mult cu genul de vedere aproape ștearsă, ca în ultimele momente când am văzut prin ochii fizici, înainte ca vederea să dispară cu totul, în decembrie 2013. Mă gândesc că amintirea acelor ultime scene văzute a rămas imprimată în subconștientul meu, transformându-se în automatism repetitiv în vise. Am speranța și credința că celălalt automatism legat de culorile absolut fabuloase pe care le văd în visele mele va câștiga lupta, ceea ce îmi va permite să îmi recuperez în întregime vederea, fără să rămân cu sechele, asta însemnând ca și defectul dobândit în copilărie, după molest, să se vindece.
Cum spuneam, nu doream să întreprind nicio cercetare a locului în care pluteam. Nu am vrut decât să mă bucur de moment pentru că totul mi se părea pozitiv. Am plutit în acest fel peste străzi, printre blocuri și printr-o piață, privind la oamenii care își desfășurau diversele activități fără a fi conștienți de prezența mea. Nimeni nu vedea patul plutind pe care stăteam culcată. Am depus, totuși, un efort oarecare să iau aminte la cât mai multe detalii pentru a le memora în cortexul vizual, cu scopul precis de a-l stimula.
Până la un punct am știut că sunt singură, când, deodată, am început să verbalizez niște onomatopee, ca acele gemete abia perceptibile urechii pe care le faci când mănânci o prăjitură deosebit de delicioasă. Începusem să gem de plăcere într-un chip (ne)vinovat pentru că mă intersectasem în drumul meu cu o masă energetică cu o prezență de spirit foarte plăcută. Am știut că erai tu, prietenul meu astral, bântuindu-mi visul, ca de obicei. Am vrut să fac un fel de vrajă pentru a învălui patul cu un fel de pânză magică care să ne facă invizibili spectatorilor și de neatins de către puteri tenebroase. Continuam să fiu conștientă, dar în prezența ta conștiința mea se desprinde de normal și se retrage în basm, unde orice este posibil.
Așa că m-ai însoțit în plimbarea mea onirică. Dar când ai bătut în raza mea vizuală, ți-am zis:
– Nu vreau să te văd! acoperindu-mi ochii cu palmele.
– De ce? ai întrebat nedumerit, apropiindu-te mai bine de mine.
– Pentru că nu îți văd adevăratul chip! am adăugat cu sufletul ușor dezamăgit fiindcă nu vroiam ca experiența să fie stricată de acest fenomen. Nu știu ce să îți zic, am mai spus după aceea, îți simt câteodată prezența într-un fel atât de vivid, încât pare că ești chiar tu cu mine, în apropierea mea! Dar până la urmă cum te-ai gândit tu să mă agăți?
– Să te agăț? Asta am făcut?
– Bine, cum de te-ai gândit tu să mă abordezi?
– Eu te știam de mai mult timp și te mai văzusem. Dar te-am văzut pe 1 iunie 2015 coborând dintr-un tramvai. Și când te-am văzut așa, am rămas paralizat. Am vrut să îți dau o mânăă de ajutor ca să te ridici de jos, unde căzuseși. Și nu am știut cum să fac! Cum era să vin la tine și să îți zic că te visez? mi-ai mărturisit, bulversându–mi cu totul urechile, inima și sufletul, în timp ce ne-am continuat zborul.
– Dar acum de ce nu vii? am vrut să știu.
– Pentru că nu am bani, te-ai justificat tu.
Destul, destul, ce a urmat după aceea nu mai are prea multă importanță! Zbor, căderi, urcări.
Bănuiesc că înțelegi acum de ce am făcut introducerea de mai sus pe tema banilor! Sper că înțelegi că sunt înăcrită și dezgustată de subiectul banilor. Mi se congestionează musculatura facială într-o grimasă oribilă, iar gura și buzele mi se fac pungă, simțind cum vine impulsul electric dinspre inimă și creier spre corzile vocale ca să mă pronunț în următorul fel: ”să te duci la dracul cu banii tăi, asta nu e o scuză ca săă mă torturezi de aproape 4 ani!” Nu pot să mai aud de bani, mi se face pur și simplu rău cunoscând suferința mea de zi cu zi legată de ei! Noi trăim pe timp de vară producând cel puțin 1000 de lei pe zi pentru a trăi cu 10 lei toți 4, plus 2 căței, pe timp de iarnă, în vreme ce miile de euro se duc pe apa sâmbetei pe canalul meu de DIY în privința căruia nimeni nu vrea să mă ajute. Nimeni, dar absolut nimeni, nimeni, de parcă ideea mea nu este decât o lepră infectă de care toți ar face bine să se țină la distanță, să nu care cumva să se ia. Asta faceți voi doi, Zburătorule, tu și sora mea, nu dați 2 lei pe mine și pe potențialul meu! Nici măcar o monedă de 1 ban nu dați, orbi și surzi ce sunteți amândoi, pentru că de la voi mi se trage toată suferința, căci toată pedeapsa mea karmică voi doi mi-o aplicați! Voi doi și nimeni altcineva! Și pentru ce ai nevoie de bani ca să mă întâlnești? Ca să mă ții pe saltele umplute cu puf și pene de gâscă? Sau ca să mă duci să văd Aurora Boreală, Cascada Niagara și insulele Bali? Crezi că mai poate cineva vreodată să mă cumpere cu bani? Crezi că ai putea să mă cucerești fluturând în fața ochilor mei teancuri de bani după ce mi-ai descătușat sufletul din cătușele corpului fizic? Și cine îți spune ție că am să te îndrăgesc în cele din urmă?
Să te mai împroșc și pe tine cu tot veninul meu legat de bani? Ce știu eu despre tine? Nici cât negru sub unghie. Poate că este adevărat ce îmi spune Universul. Poate că ți-am picat dragă la inimă când am fost puști, poate că ai recunoscut legătura dintre noi care ne-a făcut să ne intersectăm nu-știu-câte vieți la rând, poate că ți-ai făcut o promisiune din aceea cum au unii obiceiul să facă, de genul: ”Dacă atunci când voi împlini XXX ani fata asta mai e singură, atunci mă duc la ea și am să o cer de nevastă!”, poate că ai uitat acest legământ de-a lungul anilor, implicându-te în alte relații și poate că ți-ai adus aminte de el în această zi despre care mi-ai vorbit în visul meu, când m-ai văzut că sunt oarbă acum și te-ai decis să mă ajuți, deschizându-mi ochiul minții într-un fel atât de ingenios deoarece umbli acolo unde maestrul meu reiki nu a putut să ajungă, anume în inima mea unde se găsește stagnată o cantitate imensă de ură față de sexul opus, ură care îmi umbrește ochii, împiedicându-mă să văd, poate că strângi de la cutare vârstă bani într-un cont de economii ca să poți veni la o zi precisă ca să îmi faci mărturisiri despre trecut! Nu este neverosimil ce compun că ar putea fi posibil, dar dacă gândești așa, ești nebun, dragul meu, fiindcă nicio sumă de bani nu poate șterge suferința îndurată de mine zi de zi în materie de bani! Am plecat la drum cu un laptop, cu o cameră photo/video, cu o conexiune la internet, cu un ghem și cu o croșetă , iar succesul nu a întârziat să apară! Nu se mai curmă durerea asta pentru că niciunul din voi doi nu vă îndurați să mi-o curmați! Pentru partea asta implor pentru ajutor într-adevăr, zi și noapte cerșesc pentru ajutor, pentru a găsi un partener compatibil cu mine și de nădejde cu care să fac echipă, nu pentru a mi se deschide ochiul minții! La ce bun să mi se deschidă, când eu nu îmi câștig traiul? Ce să fac cu ochiul minții deschis? Să ajung să profesez vrăjitorie într-un cabinet, înconjurată de diagrame, pentagrame și globuri de cristal, citind în palmă diverșilor pe care îi interesează tot timpul momentul trecut și cel viitor, dar niciodată momentul prezent? Așadar, soarta mea este să stau și de aici înainte închisă între patru pereți de ciment, în prizonierat, fără să îmi fie dat să văd lumina soarelui decât prin geamuri și numai din când în când, cum mi se întâmplă de la 20 de ani încoace și deloc de când am orbit? Când vor primi urechile mele binecuvântata liniște, iar nările și plămânii mei aerul mai puțin îmbâcsit de sudoarea tipică multinaționalelor? Cum să îți explic mai bine că recuperarea vederii nu îmi va curma adevărata suferință întrucât nu îmi garantează că voi găsi echipa de care am nevoie?
Da, desigur, înțeleg foarte bine implicațiile spirituale ale acestei povești. Ce am vrut eu să construiesc era nimic mai mult decât un castel din cărți de joc ridicat pe nisipuri mișcătoare, pentru că totul nu era decât o fraudă, cu tot trecutul de minciuni și de înșelăciuni din urmă. Nu degeaba am visat următorul lucru în urmă cu câteva zile: se făcea că un grup oarecare de persoane în fruntea căruia se afla o fostă colegă de facultate pe care nu am putut să o suport se îndrepta către locuința părinților mei, deoarece îmi puseseră toți gând rău, dorind să mă denigreze în fața alor mei. Îmi știau toate secretele și ascunzișurile pe care doreau să le demaște. numindu-mă nebună, prostituată și câte și mai câte. Dar eu nu m-am grăbit să îi opresc fiindcă mă simțeam cu adevărat cu cugetul împăcat! Chiar nu mai am niciun secret față de ei și știu că nu îi voi mai minți niciodată de acum încolo, pentru nimic în lume! Mă gândesc că Dumnezeu a făcut în așa fel de a trebuit să pierd tot pentru a mă determina să mă spovedesc, pentru că altfel aș fi luat secretele cu mine în mormânt. Dar, deși nu îmi mai pot minți părinții, asta nu înseamnă că nu mai am voie chiar deloc să mă plâng de ei, așa cum fac ocazional în jurnalul meu. Știu că unele lucruri pe care le scriu i-ar răni în continuare foarte mult, însă încercarea mea este de a sublinia într-u mod cât mai pronunțat că nu mi-am dorit niciodată ca lucrurile să meargă în acest sens, să ajung să fiu o căpușă sugătoare de viață, să stau în cârca lor, să nu contribui cu nimic, fiindcă pentru mine a trăi din ajutor social e un lucru necinstit, jignitor și demn de milă. Aș fi putut face ceva, dar nimeni nu mă ajută. Îmi pare sincer rău și implor pentru iertare!
Și cum privesc la aceste lucruri din perspectivă sufletească, mă mai gândesc de asemenea că poate că tu chiar ești obligat să aștepți o perioadă oarecare de timp înainte să îți poți retrage economiile din vreun cont, micuța ta comoară cu care să pleci în viață, numai de ai găsi și fata potrivită care să stea acasă pentru a crește copiii. Am făcut un calcul estimativ banal. Cât ai putea strânge în 10 ani cu salariile românești? Poate 50 000 de lei? Știi cât înseamnă asta? Cât câștigam eu prin videochat, în 2011. Însă aceia ai mei nu erau câștigați în chip cinstit, în timp ce ai tăi sunt. Comoara ta e cinstită, câștigată prin trudă, răbdare și onestitate. Așa că înțeleg de ce ai putea simți nevoia de a aștepta să încasezi rodul muncii tale. Înțeleg lecția aceasta din punct de vedere sufletesc și sper că suferința emoțională prin care trec să spele păcatele pe care le-am înfăptuit în contextul muncii. Sper că voi primi șansa de a-mi câștiga traiul în așa chip încât, dacă m-aș privi în oglindă, mi-aș vedea fața strălucind și radiind de bucurie, satisfacție și recunoștință. În schimb, în perioada carierei mele de performer de videochat, în momentele mele de crize emoționale de o durere de nedescris, obișnuiam să îmi pictez fața cu cele mai stridente culori, aplicând machiaj în jurul ochilor, blush pe obraji și ruj pe buze în cantități triple ca să le șterg pe toate cu palmele dimpreună cu lacrimile care mi se rostogoleau șiroaie din ochii fardați și ca să râd de mine, uitându-mă în oglinda imensă de pe hol și arătându-mă cu degetul, umilindu-mă, ridiculizându-mă, luându-mă peste picior și numindu-mă clovn, curvă și parașută. Și am făcut toate astea pentru apă caldă și căldură. Nu pentru aur, nu pentru mașini de lux și nici pentru cabane la munte, vile la mare și vacanțe în Tenerife, ci numai pentru apă caldă la robinet și căldură în calorifere iarna fiindcă nu m-am bucurat aproape deloc de aceste utilități cât am fost copilă și adolescentă.
Iar acum aș trăi cu tine într-un hambar dărăpănat și plin de paie, numai de a-i fi cu mine, perechea mea perfectă. Știi ce poți face cu 500 de milioane? Poți cumpăra o casă bătrânească imensă la țară cu o bucată de pământ de aproximativ 1500 de metri pătrați, așa cum au procedat ai mei în iarna lui 2017. Are 4 camere din care una este atât de mare, echivalând cu sufrageria și jumătate din dormitor. De ce ne sufocăm atâția în cele 2 camere ale apartamentului, de am ajuns în pragul depresiei cronice din cauza lipsei de spațiu, de aer și de liniște? De ce nu mă duc acolo ca să scriu aceste rânduri stând pe un șezlong la umbra unei umbrele (curtea nu are copaci, din păcate) unde m-ar mai vedea și pe mine soarele și unde m-ar mai bate vântul, elementul meu preferat? Urlu ca o turbată! Vorbesc despre 4 camere de care nu profită nimeni! De ce? De ce? Fiindcă acum s-au inversat rolurile. Acum ai mei nu mai pot concepe traiul într-o casă fără apă caldă, fără căldură, fără gaze, fără pic de utilități. Cum se inversează roata!
Cum ajungi, Doamne, să plătești atâta prin suferință pentru că ai vrut să stai pe WC și să te ștergi cu hârtie igienică, nu cu coceni. Ceea ce arată că nu am fost deloc o fată înțeleaptă dacă am ajuns în acest hal deplorabil ca viața mea și liniștea sistemului meu nervos să depindă de un robinet la chiuvetă și de câteva butoane la centrala termică. Și mi-am vândut sufletul pentru a primi accesul la aceste butoane, dreptul de a apăsa și eu pe ele. Din fericire, acum nu aș mai face chiar orice pentru aceste gadgeturi tehnologice. Descopăr cu uimire crescândă că sufletul meu este de modă veche. Atât de veche, încât mi-ar sta mai bine în pielea unei ciobănițe, în ciuda IQ-ului meu de entry-level în genialitate.
Păcat, mare păcat totuși. Munca mea ar fi scutit pe mulți de multe lacrimi și multă suferință. Dar nici tu, nici familia mea nu m-ați vrut. Iar acum nu mai știu, nici eu nu mai cred în ideile mele fiindcă atât de mult te șubrezește apatia celor din jurul tău. Vă implor, lăsați-mă în pace cu banii voștri!
Mă gândesc că tu trebuie să fii cineva care se numără printre pământenii norocoși care experimentează proiecția astrală în mod conștient, conform cu teoria din cărți. Așa cum au scris că li s-a întâmplat Robert Petterson în ”Out of body experiences” și Sandy Gustus în ”Less incomplete” și mulți, mulți alții, deși nici aceștia nu au omis să descrie evenimente neobișnuite, insolite care li s-au întâmplat și care s-au manifestat din primul moment, când s-au trezit în astral. Dar trăiesc cu acest sentiment foarte acut că tu te trezești în astral chiar lângă corpul tău, în camera în care dormi. Și că de acolo nu mai faci decât un salt prin teleportare ca să ajungi la mine în cameră ca să mă gâdili în tălpi și ca să mă necăjești cu afirmațiile și declarațiile tale de iubire veșnică. Nu îmi amintesc dacă am pomenit în vreo scrisoare anterioară de întregul tău potop de cuvinte de adorație față de bietul meu suflet, dar dacă nu am făcut-o, uite o compilație de perle care ți-au ieșit telepatic din minte, în timpul vizitelor tale astrale:
Ne ciondăneam într-o noapte, eu ținând-o pe a mea, iar tu pe a ta. Îmi vorbeai cu atâta familiaritate , de parcă mă știai de când eram copii.
– Cum poți să spui astfel de lucruri? zbieram la tine. Cum poți să vorbești așa, când nici nu ne cunoaștem?
– Vorbim deja de 15 minute, ai zis tu. Cred că am ajuns să ne cunoaștem în sfârșit. Dar bine, fie, cred că a venit momentul să afli și tu adevărul. Eu aveam 16 ani, iar tu 15, când te-am văzut prima oară și mi-am zis: ”Fata asta nu este ca celelalte fete.”
Undeva la începutul manifestării tale în visele mele, deci între 13 Septembrie – 31 Decembrie 2015, mi-ai zis într-o noapte: ”Când eram puști și mă duceam la școală, te-am văzut și am știut încă de atunci că am o legătură cu tine.”
Apoi au mai urmat: ”Sunt cât se poate de real. Nu vrei tu să fiu real. Bine, fie, câteodată sunt real, iar câteodată nu sunt real.” Sau: ”Tu chiar nu vezi ce se întâmplă cu noi? Tu chiar nu vezi că sufletul meu alege să vină întotdeauna la tine?” Sau: ”Tu ești iubita mea și nu am să îți dau drumul niciodată!” Sau: ”Te iubesc și nu plec de aici până ce nu îmi spui și tu că mă iubești!” Sau uite una din primele perle de care tocmai mi-am amintit: ”Cati, nu vrei să mergem în pădure, la vânătoare? Numai noi, amândoi?” Sau: ”Tu știi foarte bine că nu pot veni încă la tine, până ce nu îmi termin treaba aici. Pentru că, dacă aș veni acum, nu mi-aș putea lua mâinile de pe tine!” Sau: ”Ai răbdare și așteaptă-mă. Va veni și partea fizică, carnală în curând!” În timp ce duminică dimineața, în ziua de Bobotează, mi-ai șoptit: ”Cati, eu nu m-am așteptat niciodată să fiu chiar cu o fecioară.” Nu te îngrețoșează și pe tine și nu te ia și pe tine cu rău de la stomac când auzi replicile astea de agățat? Așa le-ai abordat tu pe fostele tale prietene, de le-ai convins să stea cu tine cu anii, nu cu lunile?
Îmi amintesc și acum cum m-a abordat ursul grizzly, ca să mă invite în oraș. Mi-a trimis un sms în care scrisese: ”Ce faci, dragă? Când ne întâlnim?” Era atât de convins că aveam să accept, că nu s-a gândit să fie mai cavaler și să scrie: ”Bună, sunt cutărică, ne-am cunoscut în Lacu Sărat, de ziua ta. Vrei să te întâlnești cu mine la un suc?” Dar bănuiesc că așa un kilometru de sms l-ar fi costat 14 eurocenți în loc de 7, bani de care nu dispunea din belșug la vremea aceea! Eu eram la București atunci, la un concert E.M.I.L. în parcul Herăstrău, în iunie 2006. Și am zis că da, să ne întâlnim, dacă altul mai bun nu vroia să îmi bată la ușă, ce era să fac? Să îl aștept pe Prince Charming toată viața? (desigur că asta trebuia să fac, dar nu am avut voință la 18-19 ani să mă abțin, eu nefiind cu nimic mai diferită față de majoritatea adolescentelor de vârsta mea)
Revenind la subiectul proiecției astrale, mi se pare că tu nu trăiești coșmarurile oribile prin care trec eu de când am început să experimentez proiecția astrală, dar mai ales de când s-a activat blestemata asta de legătură dintre noi, pe 13 septembrie 2015. Nici nu am avut timp să mă dezmeticesc atunci, de-abia ce mă întorsesem din București, de la terapie. Să mă fi văzut tu în acea vară prin București și să îți fi dat tu seama că era ceva în neregulă cu mine? Orbirea este o treabă destul de vizibilă în comportamentul și în gesturile nefericitului care și-a pierdut lumina ochilor. Noi, aceștia care nu vedem, suntem tare lipsiți de grație în felul în care ne mișcăm și ne comportăm. De exemplu, acasă fac foarte rar mișcări circulare pe unde merg, mă deplasez mereu în linie dreaptă, din colț în colț, urmărind întotdeauna cadrul unei piese de mobilier, ca să nu mă pierd în spațiu. Mă iau mereu după conturul canapelelor, al biroului, al rafturilor, al pereților și tot așa. Nu merg niciodată pe mijloc, fără să mă sprijin de ceva, pentru că reușesc mereu să îmi încurc poziția în spațiu. Iar casa noastră este un câmp minat cu duzini de jucării de-ale cățeilor împrăștiate peste tot!
Dar mă gândesc că astfel trebuie să fi aflat de soarta mea, zărindu-mă în mulțime, în București. Sau poate că ai dat de canalul meu de Youtube, deși mult mă îndoiesc că ai căutat tutoriale de croșetat ca să dai de mine în acest fel! Cu toate că multă altă lume m-a găsit pe Youtube căutând ”atac cerebral”. Oricum ar fi de m-ai găsit, mă gândesc că poate m-ai recunoscut de la pietre, din Nox sau de aiurea, că poate nu este atât de științifico-fantastică această ipoteză că ai fi putut lua la cunoștință prezența mea aflată în imediata ta proximitate, în ciuda faptului că nu mi-ai zis niciodată acel mult râvnit ”Bună” (uite că mint, de fapt ne-ai zis un ”Bună” mie și prietenelor mele). Eu știu de ce n-oi fi făcut-o tu mai devreme? Să fi crezut tu că eu și prietena mea eram lesbience în acel prim an de copilărit unul lângă altul pe Bază, lucru care te-a descurajat și te-a determinat să te dai 3 metri mai în spate, fără să îndrăznești să te implici? Nu m-aș mira deloc dacă ar fi așa, pentru că am identificat în cronologia vieților mele anterioare o astfel de secvență dintre mine și o fată, legătură care azi ar fi clasificată fără urmă de îndoială drept de natură ”gay”, deși atunci nu era. Dar potrivit cu legea recurenței, acel eveniment ar fi trebuit să se repete într-un mod asemănător, iar ciudățenia este că, în realitate, am prezentat în comportamentul meu o înclinație spre bi-sexualitate, fără să fiu cu adevărat gay. Dar la capitolul acesta sunt multe lucruri de zis, iar toate au rădăcină în copilărie, când mi s-au întâmplat atâtea lucruri ciudate!
Mă gândesc acum doar că trebuie să mă fi văzut sau să fi auzit de mine de pe Youtube în vara lui 2015, că trebuie să fi remarcat problema mea legată de vedere, că trebuie ca acest lucru să te fi împins să vrei să mă ajuți să recuperez ce am pierdut, că trebuie să fi făcut un calcul mental simplu în privința propriilor posibilități limitate de care dispuneai la momentul respectiv, dar și un calcul al manierelor prin care cineva ar putea să se vindece de orbire. Și că trebuie să fi ajuns și tu la concluzia, așa cum am ajuns și eu, că numai prin spirit se poate soluționa această problemă. Și cum tu dispui de Spirit Science din plin, mă gândesc că nu ți-a fost greu să întrevezi că soluția pentru cazul meu era să dezvolt vederea interioară, ca și proiecția astrală, experiență în timpul căreia văd! Într-adevăr, planul e perfect, iar tehnica e minunată! Și dincolo de faptul că te comporți cu mine ca un demon erotic și perfid, ghicesc în aura ta, în corpul tău mental acest licăr de speranță pe care îl emani în întregul mediu eteric și astral, că poate-poate creierul meu va prelua informația pe care o lansez în afara corpului legată de faptul că văd, ca să o transforme apoi în realitate, în fapt concret, odată întoarsă în corpul fizic. Are sens ce zic? La mine are, dar mă întreb dacă și tu gândești așa, pentru că nu pot face decât să intuiesc, să bănuiesc, să presupun. ”Să nu faci nicio diferență între starea de veghe și somn, ambele să fie unul și același lucru”, așa cum îmi repetă necontenit sufletul.
Toate acestea nu sunt decât propriile gânduri deductive, fără pic de fundament solid și concret, în afară de credință. Iar astea sunt doar o zecime din nenumăratele supoziții pe care le-am dezvoltat în teorii ca să pot explica motivația din spatele încercării tale de a mă ajuta să văd din nou. Mă gândesc că, pentru că ție ți se întâmplă proiecția astrală în felul descris de tipii de la Spirit Science, ai presupus că tuturor ar trebui să li se întâmple în mod asemănător. Altminteri , e unanim recunoscut faptul că nu este proiecție astrală dacă nu te trezești lângă propriul corp, în momentul desprinderii de acesta, ci numai ceva în aria visului lucid care nu este decât o formă mai avansată a visului mecanic, obișnuit. Ei bine, eu cred că toate sunt unul și același lucru sau că cel puțin toate se petrec în același loc, dincolo de lumea văzută, în lumile interne.
Dar să zicem că ești cineva care și-a pus în minte să ajute un orb să își recupereze vederea, ducându-l în dimensiunea astrală, unde poate dezvolta simțuri ascunse, latente și subtile. E total posibil și plauzibil și inevitabil să nu se întâmple, pentru că văd în mod conștient noapte de noapte. E inevitabil ca această conduită mentală să nu rescrie informația genetică, reprogramând creierul să vadă din nou. Deja am început să mă manifest tare ciudat în această privință, sunt confuză și oarecum amețită în timpul zilei, ca și cum sufăr de jet lag. Iar asta se întâmplă deoarece creierul, care nu face diferența între realitate și imaginar, a început să fie convins că nu există nicio deosebire între starea de veghe și starea de somn, cel puțin în privința unor lucruri legate de simțuri. Mă gândesc că, din acest motiv, am început s am vise în timpul cărora simt mirosuri și lucruri la nivelul simțului tactil. E inevitabil. Pentru că eu sunt convinsă că văd în timpul visului pe care îl consider doar o extensie a realității, voi determina sistemul care se ocupă cu vederea să se refacă. Am nevoie doar de motivație, de promisiunea unei recompense și de voință să fac asta, adică s îmi pun maxim în mișcare lobul frontal al creierului (unde se află și al 3-lea ochi, chakra care se ocupă de vedere, iar acest loc magic implică utilizarea corespunzătoare a imaginației), numai că zona asta prezenta încă leziuni minore la ultimul RMN făcut în urmă cu fix 4 ani (Doamne, chiar au trecut 4 ani de atunci?!). Parcă mă învârt în cerc, așa-i? Ca să reușesc n-am nevoie decât să smulg din rădăcină conceptele de ”frică” și de ”e imposibil” din psihicul meu. În lipsa acestor piedici impuse de mintea rațională, intelectuală, nu rămâne decât mintea inocentă a copilului interior, capabilă să înfăptuiască miracole. Iar eu dispun din plin de acest copil interior minunat! Copil care crede, doar crede, pur și simplu crede că orice este posibil.
Întorcându-mă la subiectul abordat anterior, atunci când ți-ai pus în minte acest plan, nu cred că tu ai fost conștient că eu aveam o karma de plătit. Iar că această pedeapsă era una destul de dură și extrem de precisă care ar putea să facă zadarnice orice încercări ale tale de a mă ajuta să văd din nou. Bănuiesc că nu ar trebui să te învinovățești prea tare în această privință! Nici eu nu am știut că sunt pe minus în borderoul Tatălui ceresc cu câteva datorii trecute ca plată prin suferință și lecții de învățat. De aceea, în timpul unei meditații cu cărțile mele, ghidul din interior mi-a transmis următorul mesaj: ”Eu ți-am limitat puterea de acțiune orbindu-te, dar nu și puterea de înțelegere, pe care vreau să o dezvolți.” Treaba asta cu karma este o chestie tare subtilă și trebuie să observi indiciile pe care Universul ți le lasă la tot pasul ca să te ajute să ieși cu bine din încercările vieții.
Bănuiesc că tu ai fost determinat de intenții pozitive să mă ajuți. Doar că nu ai știut că, în absența vederii fizice, mi s-a schimbat percepția despre mediul înconjurător la 180 de grade. Toate perceptele care îmi erau cunoscute despre spațiul tridimensional (lungime, lățime, înălțime) au fost înlocuite de altele noi care se manifestă instant în timpul experiențelor onirice. Mă gândesc că tu ieși din corp chiar în camera în care dormi, pentru că subconștient ești setat să vezi așa ceva, ești atât de familiar cu mediul în care stai, încât în subconștient este de la sine înțeles că te vei trezi plutind în aer, deasupra corpului sau lângă acesta, dar în camera în care dormi, iar nu aiurea, pierdut complet în spațiu. Cam așa scriu cei mai mulți că li se întâmplă, fără să ia vreunul dintre acești autori în calcul că acest fapt se datorează programării subconștiente bazată pe percepția vizuală. În timp ce la mine se manifestă total diferit pentru că nu mai am nicio noțiune legată de mediul înconjurător.
De exemplu, nu mai cred de 5 ani că oamenii sunt oameni, așa cum i-am cunoscut până la 26 de ani, când mi-am pus vederea pe pauză. Acum cred că oamenii sunt un fel de entități cu voce cam distorsionată și mecanizată, fără formă și fără corp, ca niște prezențe fantomatice care pot apărea din senin din orice direcție, din față, din spate, de deasupra (nu de puține ori m-a băgat mama în toate groazele când se apropia de patul meu în timp ce eram concentrată la ceva ca să mă sărute părintește pe frunte de noapte bună, aplecându-se peste mine, aspect care s-a înrădăcinat în mecanica inconștientă și subconștientă și care acum este redat în timpul viselor prin imagini cu creaturi înfiorătoare care se apropie de patul meu ca să mă atace și ca să mă mănânce de vie! Nu e vina bietei mele mame că gestul ei atât de tandru mi-a provocat atâtea coșmaruri! Pur și simplu foarte puțini oameni înțeleg mecanica minții unui om deprivat senzorial de două simțuri vitale, vedere și auz, om cu care trebuie să vorbești și cu care trebuie să te comporți în anume fel, ca să îl asiguri că se află în siguranță).
Desigur că n-ai știut nici de faptul că eu am extrem de puțin contact fizic cu alți oameni pe care nu-i las să mă atingă pentru că nu am depășit încă experiența oribilă prin care am trecut la spital, iar această lipsă de uzanță a simțului tactil pe oameni mă face să îi privesc dintr-o cu totul altă perspectivă, detaliu care iar se manifestă întocmai în visele mele, unde oamenii nu apar decât ca niște ansambluri energetice mânate de intenții dubioase și ascunse. Simțul meu tactil este atât de alertat, încât am ajuns să aud o alarmă micuță emisă de corp ori de câte ori simt că mă atinge ceva neașteptat, inclusiv un fir de păr sau o picătură de apă la nivelul pielii! Simțul tactil a preluat mult din funcțiile cerebrale, de aceea simt de parcă am ochi în palme! Dar asta nu înseamnă că mă ajută să mă simt mai puțin că sunt un fel de animal încolțit și extrem de speriat! Uite, de exemplu, tocmai ce m-am întors de la masă. În timpul prânzului, mama mi-a luat palma într-a ei ca să îmi sărute mâna, așa cum fac mamele iubitoare de obicei cu copiii lor, indiferent de cât de maturi au ajuns să fie. Mi-am retras mâna imediat din instinct, pentru că nu mai suport atingerile de niciun fel, toate îmi par un fel de abuz, atâta timp cât sunt lansate asupra mea fără consimțământul meu. Nu cred că am subliniat îndeajuns în compunerile mele că am fost maltratată în numeroase feluri în trecut, fără să am putere să mă apăr. Iar dacă mă apăram, mai rău îmi era! Așa că îți poți lesne închipui că, ori de câte ori mă vizitezi în astral și îți lipești buzele de ale mele ca să trezești Frumoasa din pădurea adormită, nu faci decât să activezi corpul meu energetic, senzație care se resimte imediat și în corpul fizic ca un fel de furnicătură, moment în care simțul tactil începe să trimită impuls după impuls la creier ca să îl alerteze și ca să îl bage în panică!
Desigur că tu nu ai știut, când ai decis să mă ajuți să îmi recuperez vederea, fără să îmi spui de intenția ta, că, potrivit cu pedeapsa mea karmică, eu trebuia să trec printr-o experiență oribilă și plină de suferință care ar fi trebuit să imite întocmai detenția într-o carceră dintr-o închisoare, unde un gardian ar fi acționat ca torționarul meu. Nu ți-ai dat seama că tu urma să îndeplinești acest rol teribil. Dacă preferi, poți privi la discursul meu ca la o metaforă a vieții, dacă îți vine mai ușor așa. Nu aș vrea să ucid atât de curând fluturii pe care i-ai lăsat să se cuibărească în abdomenul tău de dragul meu, chestie pe care am simțit-o atât de intens marți după-masă, de parcă în acele câteva minute eram totuna cu tine!
Normal că nu ai știut că, din cauza tuturor acestor hibe și dezechilibre din viața mea, a încerca să dezvolți ochiul interior pe un câmp psihologic minat este o chestiune extrem de periculoasă, dacă nu de-a dreptul țăcănită, dacă mă poți crede pe cuvânt. Și desigur că n-ai bănuit, atunci când te-ai decis să te joci cu mintea mea, că nu făceai decât să declanșezi pedeapsa divină înscrisă pe numele meu, pentru că trebuie că știi și tu că lumea în care trăim e o lume întoarsă cu totul pe dos, în care criminali pedepsesc alți criminali, violatori abuzeazăă de alți violatori, iar hoți fură de la alți hoți. Iar ca să mă aflu implicată în povestea asta, înseamnă că nu sunt nevinovată și că mă fac responsabilăă de o greșeală pe care am comis-o undeva de-a lungul existențelor mele în serie, eroare pe care cred că am identificat-o, deși nu sunt pe depin convinsă că am înțeles această problemă în profunzime, sub toate aspectele sale. Dar m-am gândit mult și bine, căutând răspunsul la întrebarea: ”De ce sufletul meu pereche este cel care mă pedepsește? Ce anume îi dă lui acest drept?” Și mi-am dat seama în cele dinn urmă că trebuie să aibă legătură cu acel obicei prost al bărbatului de a lua justiția în propriile mâini atunci când este dovedit sau cel puțin bănuit că femeia sa îi este infidelă, situație în care, în loc să o servească cu actele de divorț, o servește cu o mamă de bătaie soră cu moartea și cu tăierea nasului la țigani sau chiar alte obiceiuri mult mai barbare prin triburi de peste tot prin lume. Nu mai adaug în plus la acest basm până nu descopăr mai multe variabile ale ecuației, n-are rost. Dar nu se simte decât că este vorba despre plata unei karme vechi.
N-ai avut nicio idee că, deschizându-mi canalele energetice secrete care îmi permit să am o legătură cu lumile interne, aveai să dezgropi demonii de mult uitați și adormiți din interiorul meu, monștri și bestii arhetipale despre care vorbește inclusiv Jung în manualele sale despre psihiatrie și psihologie. Să nu te îndoiești, dragul meu Zburător, de faptul că tu ai deschis mai multe meridiane și nadisuri în corpul meu decât a făcut-o maestrul meu reiki care s-a ocupat de cazul meu. Dumnealui mi-a operat pe corpul fizic și pe cel eteric, dar tu ai făcut, în inconștiența ta, saltul către corpul astral și mental, operând direct pe sufletul meu.
Și habar nu ai avut că urma să trezești demonul sexual, teribil de ispititor și aproape imposibil de învins. Este copleșitoare dominația sa asupra psihicului meu! Este oribil și cumplit de greu să mă opun acestui impuls care mă subjugă și mă ține sub puterea sa ca o sclavă, gata să răspundă la orice chemare de natură erotică, fără pic de ripostă. Mi-e cumplit de groază să privesc în trecutul meu, ca să identific sursa acestei maladii din mintea mea, dar odată și-odată trebuie să îmi fac curaj să vorbesc deschis despre influența pe care a avut-o videochatul asupra mea. Pentru că acolo nu am fost decât o sclavă în mâinile tuturor celor care erau dispuși să plătească prețul. Nu aveam putere de decizie în timpul show-urilor, făceam ce mi se cerea, iar perversiunile la care am fost supusă au fost multe și felurite, cu toate că m-am străduit să rămân pe poziții în categoria non-adult, unde nu ne era permis să afișăm conținut pornografic. Dar regulile lor erau inutile pentru că nu există bărbat normal la cap care să fie dispus să plătească de la un dolar în sus pe minut ca să vadă o fată dezbrăcându-se pe webcam.
Am făcut ferfeniță scrisoarea de azi. Nici nu știu ce am vrut să povestesc când am început să scriu. Nici nu știu ce anume îți mai reproșez azi. Probabil am vrut să fac o introducere elaborată la capitolul ”videochat – erotism – perversiuni sexuale”. Cred că vroiam să explic în acest fel de ce îmi este firea infidelă, adulterăă și perversă. Și de ce tu ești cel care mă pedepsește pentru asta. E ceva tare profund și spiritual în acest aspect al poveștii noastre și am să explic elementele acestea simbolice în momentul în care voi putea rula cuvinte atotcuprinzătoare pe limbă. Dacă aș începe să scriu acum, mi-e teamă că n-aș fi decât un copil de grădiniță încercând să explice teoria relativității a lui Einstein!
În timp ce tu știi că te vei trezi în astral lângă corpul tău, eu trebuie săă mă rog noapte de noapte la toți zeii ca să mă aibă în pază, ca săă vegheze asupra mea, pentru că eu mă trezesc cel puțin de 3 ori pe săptămână într-o ambuscadă de natură erotică, gen de experiență căreia nu îi rezist. Nu mă voi ocupa acum să descriu în detaliu această problemă, pentru că nu am curaj și mi-e îngrozitor de rușine, dar un rezumat tot pot să fac, ca să înțelegi ideea.
Săptămâna trecută m-am trezit că m-a adăugat pe Facebook un anume Thomas Jean din Danemarca. M-am tot învârtit și sucit dacă să accept sau nu cererea sa de prietenie. Sunt cam paranoică atunci când mă adaugă bărbați, mereu mă trezesc cu câte un ”Ce faci, frumoaso?” în inbox. Mi se părea numele tare cunoscut de undeva, dar nu îmi aminteam de unde. Și nu era ca și cum puteam să verific pozele, fiind oarbă și toate celelalte. Am vrut să îi scriu, să îl întreb de unde mă știe, dar am descoperit acolo că el îmi scrisese de o duzină de ori, pe toată perioada anului trecut. Numai că eu omisesem să citesc aceste mesaje, pentru că nu primisem notificări pentru ele. Atunci mi-am amintit cine era. Era un bărbat pe care îl cunoscusem pe unul din site-urile acestea de videochat. Era unul din membrii mei fideli care se pare că nu mă uitase nici după atâta amar de vreme și pe caree Universul l-a resuscitat ca să învăț o lecție, cred eu, despre trecut pentru care mă fac responsabilă. Bineînțeles că a urmat după aceea o vijelie de cuvinte de iubire pe chat, de unde nu au lipsit fraze de genul ”Sweetie, you were always the one, you are the perfect girl, I love you so much”, etc. etc. Nu mi-a venit să îmi cred urechilor, parcă eram iar în 2011, având de-a face cu o hoardă de barbari excitați. Ce i-o fi venit să mă caute, după atâta timp? Ce zici de regrete? De socoteli de încheiat cu trecutul? De cuvinte nerostite și de junghiuri în inimă care nu îți dau pace, care te turmentează și care te chinuiesc cu întrebări de genul ”Cum ar fi fost oare dacă se întâmpla, dacă ne-am fi întâlnit, dacă aș fi insistat?” Indivizii ăștia se îndrăgosteau de noi ca niște nebuni, cheltuindu-și salariile și banii de chirie în meștire pentru un moment de atenție. Nu fac și eu la fel cu tine acum? Nu te caut în același mod de ani de zile, mânată de un impuls plin de regrete al trecutului? Cu ce sunt eu mai îndreptățită să cred că mie mi se cuvine să mă împac cu demonii trecutului, iar lui Thomas nu, pentru că el este un pervers? Mi-a fost milă de el și l-am lăsat să îmi spună ce avea de zis și l-am ascultat, pentru că știu atât de bine cum este să fii respins atâția ani la rând. Iar asta pentru că sunt probabil naivă, căutând binele din oameni, chiar și în aceia sălbăticiți de-a binelea!
Problema reală a survenit câteva zile mai târziu, când propriul subconștient, răscolit maxim în nivelurile sale scufundate de această întâmplare inoportună, a scos la iveală alte mizerii și blocaje emoționale ascunse și mascate extrem de bine.
Am avut o experiență onirică în noaptea de miercuri spre joi, săptămâna asta, în care a apărut actorul Thomas Jane, din filmul ”Virtual Sexuality”. Era exact ca în acel film, cu părul blond, cu țepi, înalt, bine făcut, chipeș, la vreo 33 de ani. Iar visul meu a fost întocmai cum descrie titlul filmului. Am performat cu imaginea acestui actor absolut orice fantezie pe care am fost capabilă să mi-o imaginez. Eram complet lucidă și nu am avut pic de voință săă mă împotrivesc, deși știam atât de bine că nu făceam bine ce făceam. A ținut toată noaptea, iar la sfârșit am urlat: ”Este atât de dezgustător”, dar tot nu am reușit să mă opresc. Apoi m-am trezit și am adormit la loc la scurt timp după aceea, numai ca să mă trezesc tot în brațele lui Thomas Jane care în mod evident nu se săturase de scenariu. De data asta am reușit să mă opun, cu chiu, cu vai. Dar nu știu dacă am să reușesc și data viitoare. (editat ulterior: iar am avut un vis erotic, la câteva zile după aceea, în timpul căruia am reușit să opun rezistență impulsului, deși a fost tot așa de greu cum le este narcopaților să se lase de droguri!)
Nu mai continui acum. Mi-e scârbă.
Câteva gânduri adăugate ulterior:
După ce mi-am mai revenit după tumultul emoțional descris mai sus, am încercat să arunc o privire mai îndeaproape la visul meu cu Thomas Jane. N-ar trebui să omit să menționez faptul că danezul cu același nume era tot un blond la vreo 35 de ani când l-am cunoscut, fără să îl caracterizeze frumusețea trupească de care actorul acesta dispunea din plin la tinerețea sa! Ba din contră, danezul era cam bondoc, relativ plinuț și cu ochii cam șui. O perioadă am crezut că visul meu a fost declanșat de către mintea mea subconștientă care fusese atât de răvășită și de surescitată de întâmplarea asta, până când, câteva zile mai târziu, am auzit prima oară de termenul ”love bombing” care descrie nefericitul caz când un individ oarecare pus pe jocul cu mintea altei persoane, o bombardează cu gesturi și dovezi de iubire, afecțiune și tandrețe, pentru a se retrage mișelește din joc la foarte scurt timp după aceea, lăsându-și victima cu ochii în soare. Cu multă tristețe și părere de rău admit că și eu am avut un comportament asemănător cu numeroși indivizi cunoscuți online, pe care îi păcăleam cu vorbe false de iubire și promisiuni nebunești, pentru ca ei să îmi permită accesul la cardurile lor de credit și la portofelele lor. Noaptea aceea de miercuri spre joi a fost mai degrabă un fel de ”sex bombing” după melodia lui Tom Jones, decât ”love bombing”, pentru că n-a fost nimic tandru și cumsecade acolo, în visul meu, ci numai erotism pur, sexualitate virtuală 4-dimensională.
Subconștientul meu nu avea de unde să știe că eu urma să învăț acest concept nou la câteva zile după aceea, motiv pentru care bănuiesc că visul meu nu a fost indus de către mintea subconștientă, ci de către suflet, ca să îmi atragă atenția asupra unei probleme pe care nu am reușit să o înțeleg de niciun fel, până acum câteva zile, după ce mi s-a deschis mintea în legătură cu acel ”love bombing”. Ca să nu lungesc vorba prea mult, atacul acesta masiv de erotism și de sexualitate în visele mele e tot un aspect al pedepsei mele karmice. Energia noastră sexuală e una dintre cele mai mari responsabilități pe care le avem, nu mai încape îndoialăă de acest lucru! Iar eu mi-am bătut joc de mine și de alte zeci de vieți , întrebuințând acest rezervor de energie vitală într-un mod atât de netrebnic și de nechibzuit!
Oh, cât am putut să mă înșel în acești ultimi ani, de când am început s am vise erotice la ordinea zilei! Am crezut că nu sunt decât o întâmplare, o manifestare aleatorie a propriilor impulsuri refulate, răscolite de vizitele Zburătorului! Când, de fapt, era vorba despre altceva, tot o lecție extrem de dură de învățat, predată de către naestrul din interior.
Știai că s-a demonstrat științific că, în loc să fie benefic pentru corp, orgasmul este, în realitate, malefic? În timpul acelor câtorva secunde de spasme necontrolate pe care noi le confundăm cu plăcerea, corpul nostru se scurtcircuitează pe întreaga coloană, până la creier. Spasmul orgasmic întrerupe fluxul energiei vitale care ar trebui să circule fluent și uniform prin organism, asigurându-i vitalitatea. Da, da e pe bune! Fericire în doi există, indubitabil fericirea în doi este permisă în Univers, mai ales când el și ea sunt exponate ale lui Shiva și Shakti. Dar când el și ea nu sunt împreună și nu sunt prezenți nici măcar în aceeași cameră, atunci se cheamă că abuzezi de rezervorul tău de energie, ca și de al partenerului la distanță, pe care îl forțezi să se irosească degeaba! Iar eu am ”prăpădit” zeci și zeci de nefericiți pe webcam, făcându-le atât de mult rău și luându-le și banii pe deasupra! Of, vai mie, că n-am știut ce fac. Iar acum Universul întoarce ”favoarea”, în baza legii cauzei și a efectului, răzbunând în acest fel pe orice om asupra căruia mi-am exercitat arta seducției într-un mod atât de iresponsabil! Logic este ca acest fenomenn să se termine în momentul în care balanța cosmică se va echilibra. Din fericire și spre marele meu noroc, acest lucru se poate evita, iar asta pentru că Universul este plin de milă. Nu uită, dar poate ierta. Iar acum că mi-am dat seama unde era problema… tot degeaba…
Acum chiar că nu mai continui, mi-e și mai scârbă de mine însămi! Nu de alta, dar pentru o perioadăă, mi-a plăcut toată acea atenție de atunci! *My twisted fantasy* much? Să fii tu oare chiar mai macabru decât mine?