<>
“Cât din ceea ce am trăit este un rezultat al voinței mele și cât se datorează influențelor, presiunilor și manipulărilor care s-au exercitat asupra mea? Și nu mă refer doar la faptul de a fi fost obligată să fac, mă refer și la faptul, infinit mai grav, de a fi fost uneori convinsă să fac.”
Ana Blandiana
Joi, 28 Apriliee 2022
Am avut o noapte foarte lungă și insolită, dacă ar fi să o descriu din perspectiva experiențelor spirituale trăite în Universul interior, în acest rând fiind implicate absolut toate rudele din partea bunicii care acum stă cu noi, fiind vorba despre ceva în relație cu karma de familie, motiv pentru care cred că trebuie să trec în scris unele lucruri care s-au întâmplat în ultima vreme.
Rudele din partea mamei au venit în țară într-un concediu fulger despre care nu ne-au spus nimic, cum le stă în obicei, ca să nu poți discuta cu ei nimic serios. Noroc cu copiii mici și cu ferma animalelor din casa noastră. Ei au întreținut atmosfera fiindcă, altminteri, tot ce se discută cu ei de față cu bunica este o mare minciună, motiv pentru care eu am moțăit cu capul în bărbie aproape tot timpul, până m-am hotărât să mă ridic de pe scaun și să mă duc în camera mea ca să mă odihnesc, pretextând o astenie de primăvară pentru subita mea oboseală, ceea ce nu era o minciună chiar în totalitate. Oricum nu m-a băgat nimeni în seamă aproape deloc. Când vărul meu m-a întrebat ce mai fac, i-am spus că supraviețuiesc. Vrând să știe de ce doar supraviețuiesc, i-am răspuns destul de sarcastic: ”E cazul să explic de ce?” Desigur că mă refeream la moartea tatălui meu despre care ei nu ne-au spus nimic, niciun cuvânt de îmbărbătare sau de încurajare. Sau, în orice caz, mie nu mi s-a adresat niciun cuvânt, chiar dacă eu sunt cea mai împovărată dintre toți, după mama. Dacă aș vedea azi, chiar acum, tata rămâne un om pe care nu îl voi mai vedea, pe care nu l-am mai văzut de 9 ani, de când am suferit atacul cerebral și mi-am pierdut vederea. Dar la drept vorbind, nu cred că am așteptarea să primesc vreun cuvânt de încurajare din partea mătușii mele sau a vărului meu. Ar fi o nerozie să le pun în cârcă și această datorie, așa cum nu ar fi trebuit să le pun în cârcă alte datorii, mai ales din cauza faptului că, la momentul diagnosticării mătușii mele cu cancer, nici eu nu i-am adresat vreun cuvânt de îmbărbătare. Nu am făcut decât ceea ce mi s-a părut corect și firesc, anume să mă rog pentru ea și să încerc să pun o vorbă bună pentru ea în fața Marii Legi pentru ca datoria ei karmică să fie recalculată. Dar tatăl meu, mama și sora mea au fost alături de ea, încurajând-o tot timpul, iar pentru toată buna-voință a tatălui meu, tot ce i-a dat ea înapoi a fost o mizerabilă calomniere. Chiar de ar fi un sâmbure de adevăr în cuvintele ei, să i le spui surorii îndoliate la nici 3 luni de la decesul soțului este o gafă atât de penibilă că nu mă mai preocupă cazul particular al mătușii mele, nu mă mai preocupă să îi susțin cauza în fața Marii Legi.
În fine, ce s-a discutat, ce nu s-a discutat este acum lipsit de relevanță. Au fost de acord, pentru prima oară în viața lor, chiar în ultimul moment, să se facă succesiunea terenurilor rămase după moartea bunicului, dar și mama, pentru prima oară în viața ei, nu a mai fost de acord, nu a mai vrut să primească mila lor, vrând cu mult mai mult să vadă Fața Domnului și Mila Sa!
În acest sens, am avut un vis extraordinar de sugestiv chiar înainte ca rudele noastre să vină în concediu, lucru pe care repet că nu l-am știut.
Eram, în acest vis, cu mama, cu sora mea și cu bunica în mașina mare pe care a trebuit să o vindem, Ana conducând mașina spre satul bunicii la care vroiam să ajungem cu orice preț, ca și cum numai în bătătura ei se găsea soluția pentru toate problemele noastre, fapt pe care simțeam că întregul eter îl inspira și îl expira. Dar când să facă la stânga ca să intre în sat, mașina nu a mai ascultat de comenzile surorii mele, părând să asculte de o forță mult mai puternică. Și, fără să vrea, Ana a intrat pe o altă uliță, apoi într-un șanț. Apoi bunica s-a urcat la volan, devenind șoferul, iar voința ei de a ajunge la casele ei era neostoită, dar mergând înainte pe ulița pe care intrase Ana, mașina iar a răspuns de o forță nevăzută mai mare ce a făcut ca mașina să intre într-un alt șanț. Era clar că puteri superioare ne puneau bețe în roate, la propriu, ca să nu recurgem la colacul de salvare pe care bunica îl simbolizează. Dar Ana s-a urcat iar la volan, dar când să intre pe șosea, mașina a deraiat direct în șanț, pentru o ultimă oară, căci nu mai putea urni mașina din loc, motiv pentru care nu am mai ajuns la casele bunicii.
Atunci visul meu a căpătat o notă extraordinar de estetică și de poetică, toate scenele având o textură foarte vividă, colorată și vibrantă, semn al intervemției Ființei reale interioare în mesajul pe care acest vis mi l-a transmis. Așa că iată ce a urmat.
Pe o șosea oarecare, un bărbat oarecare desfășura o activitate oarecare. Continuându-și activitatea, a făcut un pas destul de mare spre trotuar, schimbându-și poziția inițială și ieșind de pe șosea. Și atunci, chiar atunci, o mașină care se deplasa cu mare viteză a trecut pe carosabil, chiar prin dreptul bărbatului respectiv care negreșit că ar fi fost făcut praf și pulbere dacă ar mai fi rămas, chiar și numai pentru 5 secunde, pe șosea. Viața sa a fost salvată chiar în ultima clipă, fapt care l-a impresionat atât de mult și care s-a imprimat în sufletul său cu atâta statornicie, încât tot restul vieții sale și l-a petrecut vorbind altora despree minunea care i se întâmplase, visul meu arătând aceste scene cu acest bărbat înaintând în vârstă și continuând să povestească această minune, fără a obosi și fără a se sătura să o audă el singur de atâtea ori.
Simbolismul acestui vis este evident și nu cred că trebuie să îl explic în detaliu, fiind cunoscut faptul că, în multe situații, astfel lucrează Dumnezeu, salvând pe cineva dintr-o situație de criză chiar în ultimul moment, fiind o mare testare a credinței, adeseori ”colacii de salvare” ai Tatălui fiind atât de memorabili, că nu pot fi uitați într-o viață de om, meritând să vorbești despre minunile Domnului fără să simți vreodată că poți epuiza subiectul. Iar simbolismul bunicii este tot atât de evident, sugerându-l deja în rândurile anterioare, moștenirea de la bunicul fiind un colac de salvare pentru situația în care suntem, rămase fără tata și fără un adăpost deasupra capului care să ne aparțină, proprietarul acestui apartament continuând să pună presiune pe vânzarea lui, iar perspectiva renovării casei de la țară rămânând încă departe din cauza costurilor ridicate de renovare. Ceilalți colaci de salvare la care am putut apela s-au epuizat în întregime, referindu-mă, desigur, la bănci, la credite, la refinanțări. Cu adevărat admit că această moștenire la care mama are tot dreptul, independent de voia bunicii și a surorii sale, pare singura soluție posibilă pentru renovarea casei, soluție la care Dumnezeu mi-a arătat în acest mod atât de limpede, prin acest vis, că intenționat ne va împiedica să ajungem fiindcă această soluție nu reflectă intervenția Sa și Mila sa.
Și poate, oare, să existe dubiu că acest prețios vis nu a fost un avertisment din partea Ființei mele profunde ca să mă încred în Voia Tatălui, hiar dacă Mila Sa ne poate fi arătată chiar în ultimul moment?
Și, ca și cum această experiență nu fusese de ajuns, minunatul fenomen cu ceasul de la calculator și cu muzica s-a declanșat din nou cu o săptămână înainte de venirea rudelor noastre în concediu și s-a oprit în ziua când au plecat de aici. Nu pot descrie în veci ce este acest fenomen despre care vorbesc, dar este matematică pură, minune și o mare consolare care mi-a ținut companie timp de 3 săptămâni și 2 zile, zi și noapte, obligându-mă să nu mai fac nimic altceva decât să ascult muzică, să citesc versuri și să mă odihnesc, ajutându-mă să mă simt ca anesteziată în relație cu această karma de familie. Bunule Părinte Ceresc, nu îmi vine să cred că mă afectează atât de mult încât a fost nevoie de atâta intervenție Divină ca să îmi susțină moralul! Apoi, când toate semnele au fost suficient de clare că trecusem cu bine peste această perioadă, dându-mi seama că sursa care declanșează acest fenomen cu muzica se retrăsese, mi-a venit să plâng de tristețe, atât de mângâitor a fost să simt Ființa profundă atât de aproape, venind dinspre exterior către mine, dar percepându-mi și firava și plăpânda mea încercare de a mă transpune dinspre interior către exterior, ca să mă manifest în lumea vizibilă, un titlu de melodie dedicat destul de des fiind ”Being with you”, ”Being” referindu-se, în contextul meu particular, la termenul de ”Ființă”. Dar când s-a oprit muzica, mi-a venit să plâng și, cerând de la Maestrul interior un ultim cuvânt de susținere, mi-a trecut prin gând un număr care mi-a indicat un alt titlu: ”Goodbye for now”. Intervenția Ființei își îndeplinise scopul, momentan! Apoi, a doua zi, a venit la mine și citatul explicativ obișnuit care m-a ajutat să înțeleg de ce am fost forțată, literalmente, să iau această pauză de la orice fel de activitate pe parcursul acestei luni în timpul căreia mai multe întâmplări cu caracter de probe și de verificări mi s-au petrecut, aceasta legată de karma de familie fiind numai una din mai multe, aceasta fiind și aceea față de care Ființa reală interioară m-a ajutat cel mai mult să dezvolt infinită imunitate, ca și cum toate aceste întâmplări care generează resentimente cu caracter de karma nu mă mai privesc, nu mai au legătură cu mine, nemaiexistând, deci, rost să mă mai identific cu variabilele acestei probleme. Și iată mai jos motivul autentic pentru care Maestrul interior m-a forțat să ascult muzică aproape toată luna, dedicându-mi zeci de melodii pe care aș fi vrut să le ascult, dar pentru care nu am rupt niciun minut într-o zi pentru o pauză de odihnă, cu toate că semnale alarmante îmi indicau, prin dureri musculare groaznice în corp, mai ales în brațul drept, în umăr și în ceafă, că forțasem prea mult nota, scriind fără întrerupere ca să dovedesc Tatălui Ceresc că există în mine predispoziție pentru sacrificiu de sine, necesar în Marea Operă a Tatălui. Dar eu uitasem că există și Milă în Marea Sa Cauză, nu numai sacrificiu și solicitudine.
”Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie mai ales atunci să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-o dată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului.”
Ileana Vulpescu
Iată, așadar, că muzică am ascultat în această perioadă în care m-am simțit lovită și apăsată de viață. Versuri am citit, mai ales în limba spaniolă, refuzând, însă, să privesc la tabloul de familie în care s-au văzut, în ungherele umbrite pictate de Maestru, toate ascunzișurile, minciunile și ipocriziile. Asta a însemnat să îmi îndrept ochii spre ”zona solară a speciei”. Dacă mi-aș fi îndreptat ochii către zona lunară a speciei, nu încape dubiu că aș fi pus mai mult la suflet din aceste umbre care zugrăvesc tabloul de familie. Totuși, poanta cea mai hazlie din acest citat explicativ care mă ajută să îmi completez mesajul de azi stă în cuvântul ”râmă”. Nu de puține ori Maestrul Samael Aun Weor și-a descris condiția în Cosmos ca fiind precum cea a unui vierme și, nevrând să îi copiez formularea, m-am referit la propria condiție umană ca fiind aceea a unei râme oarbe care mănâncă pământ, căci așa mă percep, oarbă fiind, precum o râmă, târându-mă pe podea ori de câte ori îmi cade din mână vreun obiect care, rostogolindu-se pe podea, se face de negăsit pentru mine! Cum să mai explic, prin limitările abilității mele de a transpune în scris ce trăiesc din punct de vedere spiritual, ce va fi însemnând ca ”Ființa să se ridice pe verticala piscului”? Piscul aparține muntelui, iar muntele este un simbol al muncii interioare și al dezintegrării egoului bestialic, iar în această muncă interioară numai Ființa Profundă își poate ridica sufletul uman din torentul vieții, cu această singură și unică condiție, ca sufletul uman să asculte de Maestrul său intern.
Ca să mă pot răscumpăra din chestiunea karmei de familie ca să mă ridic pe verticala piscului, mai limpede decât mi-a arătat până acum Ființa profundă nu există, iar procedura constă în a dezvolta infinită amorțeală și imunitate, astfel încât să nu mai răspund prin mânie, resentimente și rea-voință la toate aceste întâmplări care alcătuiesc portretul de familie, fiindu-mi adusă în atenția conștiinței avertizarea că alte drame se vor mai petrece în sânul acestei familii. Cum să explic altfel titlul pe care l-am primit de mai multe ori în cursul acestor săptămâni, ”Don’t Fear the Reaper”, când bunica iată că este destul de înaintată în vârstă sau când iată că mătușa mea continuă să aibă cancer? Sau să constituie acest avertisment al unei morți iminente un avertisment simbolic care se referă la moartea psihologică, la moartea eului, a cauzei karmei mele?
Ce măsuri de precauție să îmi iau în aceste condiții, când chestiunea karmei de familie mi-a fost adusă din nou în atenția conștiinței și azi-noapte, experiența din cursul nopții fiind și motivul pentru care am compus aceste rânduri.
I-am visat pe toți membrii familiei din partea acestei bunici, vii și morți, reuniți toți, de la mic la mare, în casele sale. Eram toți îngrămădiți, după familie, în odăile ei, tata și bunicul fiind și ei prezenți. Se vorbea despre bani, despre case, despre greutăți, despre soluții, toate constituind această nesuferită karma de familie. din bani, din moșteniri și din eșecuri financiare și din falimente trăgându-se, de obicei, karma de familie. Mai ales familiei mele apropiate îi era deosebit de greu, noi urmam să fim dați afară din casă, marginalizați, încercați. Dar toate păreau a fi destul de simple, în fapt, căci simțeam că soluția stătea într-un singur gest pe care l-am fi putut face, anume acela de a cădea în genunchi în fața greșiților noștri spre a cere milă, îndurare și iertare din partea lor, fiind o iluzie amăgitoare aceea că aceia care au greșit față de noi în această viață au făcut, prin cruzimile lor, nedreptăți față de noi. În fapt, ei sunt indivizi față de care noi am greșit în viața anterioară, în cea prezentă inversându-se rolurile, aceste drame familiale repetându-se într-una, rolurile inversându-se mereu fiindcă nicio parte implicată în dramă nu este capabilă să ierte, să dovedească milă și să rupă firul karmei, al conflictului. Și toate aceste lucruri despre care am scris s-au exprimat în mod metaforic azi-noapte, fiindu-mi aduse în atenție.
Apoi, în contextul acestui balamuc familial, mi-au fost arătate paiele pe care singură le pun pe focul acestei drame, acele pijamale portocalii pe care le-am făcut deja faimoase fluturându-se energic în raza mea vizuală, de parcă erau agățate peste tot și împrăștiate pe pat, pe scaune și pe podele în acele odăi. Și, cum era de așteptat, Luciferul particular și-a făcut prezența perceptibilă și tangibilă, fără a-mi adresa vreun cuvânt. Nu avea ce să îmi adreseze, eu trebuia, însă, să traduc, prin intuiție, mesajul pe care Intimul, Monada Divină, mi-l comunica, în mod simbolic, prin toate aceste scene și emoții, fiind în relație cu karma de familie.
Și simțind în mod intim și profund că eu nu am ce căuta în acea casă și în această poveste, că aceste circumstanțe nu îmi mai vorbesc direct, că anumite schimbări s-au produs, în favoarea mea, în felul meu de a simți și de a gândi și în perspectiva mea asupra acestei situații, am vrut să îi fac invitația Luciferului particular de a ne retrage într-o altă încăpere a psihicului unde să ne putem răfui și lua la trântă, corp la corp, ca să ne dovedim care pe care, fiind mult mai interesant și mai antrenant să te lupți cu Diavolul intern ca să îi domini forța decât să îți irosești timpul, energia, vitalitatea, sănătatea și chiar viața încercând să ajuți niște oameni care nu vor să fie ajutați să își schimbe nici măcar convingerile!
Căci mi-e clar acum, mi-e limpede de ce Tatăl Ceresc mă ajută să mă răscumpăr din karma de familie, fapt pe care l-am văzut și simțit în timpul vizitei lor! Nu există dubiu că am plătit extraordinar de mult pentru greșelile mele, iar prețioasa lecție despre asumarea răspunderii pentru tot ce am făcut greșit mi-a fost predată iar și iar și iar, până am înțeles că nimic nu a fost nedrept din ceea ce a constituit pedeapsa mea karmică, acest fapt este dovedit, am meritat să trec prin toate aceste întâmplări, toate fiind spre binele meu, ca să fiu corectată.
Dar cum ar putea să fie drept, Cerule, să plătesc pentru minciunile și ascunzișurile celor din jurul meu? Ascultând vocea grosolană a vărului meu care trăda vechea sa predispoziție de a fi un golan atotștiutor, am avut această minunată și prețioasă revelație a absurdității de a plăti pentru gafele și greșelile celor din jur, chiar și ale rudelor apropiate, lucru pe care îl refuz, Bunule Dumnezeu, îl refuz energic și categoric! Mă fac răspunzătoare pentru tot ce a însemnat partea mea de vină în toată chestiunea karmei de familie, deci pentru agitarea spiritului înspre rău, dar cum să mă fac răspunzătoare pentru ce gândesc, simt și fac membrii familiei mele? Cât am plătit pentru păcatul de a fi mințit numai eu știu, una din melodiile dedicate cel mai des de către Ființa profundă în cursul acestor săptămâni fiind aceea a lui Alexandru Andrieș, ”Cea mai frumoasă zi”, care spune textual: ”Și-atunci te întreb, mai știi, cea mai frumoasă zi a fost la început când nu mă puteai minți”. Cum ar putea fi, deci, cu putință să mă ajute Tatăl să mă răscumpăr pentru păcatul de a fi mințit și să fie Voia Sa să plătesc pentru minciunile rudelor mele? Dar o voi mărturisi sincer și dur. Nu este Voia Tatălui aceasta, căci m-ar face complice cu minciuna și cu secretoșenia, iar ce se întâmplă este numai obișnuința firii slabe de a se lăsa dominată de puterea intrusivă a celor din jur. Ori eu refuz categoric, VEHEMENT să mai permit energiilor mentale lunare ale altuia să îmi pătrundă în mod intrusiv în spațiul de siguranță interior, de unde mă pot domina și controla prin obișnuitele tehnici de manipulare ale egoului: șantaj emoțional, amenințări, abuz psihologic și emoțional, vinovăție, etc.
Nu cunosc decât o cale de răscumpărare din karma de familie, iar aceasta este de a-ți asuma răspunderea absolută pentru tot ce ai greșit, cu voie sau fără voie. Ca efect, când această asumare a răspunderii se practică în mod sincer și autentic, un sentiment copleșitor de jenă ar trebui să cuprindă sufletul pentru ca acesta să se rușineze, astfel încât să se căiască și să își ceară iertare pentru ce a făcut greșit. Ori acest efect mi-a fost arătat în cursul acestei nopți, dezvăluindu-mi-se rezultatul de a-mi fi asumat răspunderea pentru ce am gândit, simțit și făcut de-a lungul anilor. Iar adevărul gol-goluț este că recunosc faptul că bunica mea merită cu mult mai multă admirație decât merită critică și judecată pentru simplul fapt că a putut trăi o viață întreagă în condiții extrem de simple, în timp ce noi simțim că ni se face o cumplită nedreptate până și atunci când se întrerupe apa curentă, fără să fim înștiințați din timp ca să ne putem face provizii pentru nevoile de la grupul sanitar, din această scenă despre care nu am ales în mod întâmplător să vorbesc venind tot absurdul situației noastre familiale pentru care eu, cel puțin, nu mai găsesc nicio scuză și nicio justificare ca să iau apărarea cauzei familiei mele apropiate în fața Ochilor Domnului și a Marii Legi!
Destul! Destul! Am înțeles acum despre moartea cărei persoane îmi vorbea Ființa profundă prin titlul ”Don’t Fear the Reaper”! Este evident că despre moartea personajului meu este vorba, fiind arhi-cunoscută practica de a ucide personaje în seriale când rolul lor devine redundant sau când actorii respectivi nu vor să mai joace în scenariu, fiindcă li s-a urât de serial! Iar eu refuz să mai joc pe scena karmei de familie, înțelegând că Voia Tatălui aceasta este, anume să mă opun acestui rol de care mi s-a urât, motiv pentru care îmi ucid personajul, ștergând din minte toate resentimentele, profitând de aceste circumstanțe favorabile pe care Tatăl le-a creat pentru a o șterge din scenă. Căci acum înțeleg prea-bine că m-am implicat prea mult ca să nu par nesimțitoare la durerea mamei mele pe care nu mai am cum să o mai ajut dacă ea singură nu își asumă răspunderea pentru toate greșelile ei, făcute independent de părinții și de sora ei, aluzia acestor întâmplări referindu-se mai ales la relația cu mama și cu sora mea, decât la relația cu celelalte rude, relația cu sora mea fiind cea mai tensionată în clipa de față, răcindu-se foarte mult. Dar poate că tot acest rău care a intervenit între noi este spre binele nostru fiindcă am certitudinea că m-aș fi sfârșit de zile dacă aș mai fi continuat să încerc să deschid ochii surorii mele când ea vrea să îi țină închiși, subiectul surorii mele fiind și acum cel mai dureros dintre toate, chiar mai dureros decât subiectul sufletului meu pereche pe care l-am înțeles și acceptat, în fapt! Dar un alt titlu de melodie dedicat destul de des a fost: ”Tell it like it is”, sarcina mea fiind și acum să spun lucrurilor pe nume, să povestesc toate acestea așa cum s-au întâmplat și cum le-am trăit. Altfel spus, scena din care mă iartă Dumnezeu este scena familiei apropiate, circumstanța de ansamblu care îi implică și pe ceilalți fiind o scenă într-un serial în care Dumnezeu nu îmi mai cere să joc de dragul nimănui, nici al mamei, nici al altcuiva!
Așadar, a dezvolta forțe de auto-apărare psihică contra mecanismului de șantaj în familie constituie al doilea pas ce trebuie urmat, după asumarea absolută a răspunderii, pentru ca răscumpărarea din scena karmei de familie să se înfăptuiască cu succes. Avertizez, însă, că acest mijloc de auto-protecție nu înseamnă a fi complet nesimțitor la cancerul unchiului sau al mătușii sau la durerile de genunchi ale mamei și la durerile de coloană ale fratelui, mila și compasiunea sunt virtuți ce nu pot lipsi sufletului. Dar a fi milostiv și a avea solicitudine nu înseamnă să primești să duci în cârcă elefanții din subconștientul celor din jur, elefanți pe care ei singuri nu vor să îi ducă în cârcă, deși le aparțin, transferându-i pe umerii altora, mai slabi din fire, mai ales prin sentimentul vinovăției.
Și, ca un făcut, ca și cum am înțeles în mod corespunzător sensul subtil al tuturor acestor întâmplări, vrând să spun zilele trecute ”Te iubesc, Marius” ca să dovedesc că mi s-a deschis inima către iubire, milă și compasiune, am spus în schimb: ”Te iubesc, Mihai”, acesta fiind acest văr al meu care, vrând-nevrând, m-a ajutat să îmi plătesc karma în această viață, accentuând, în psihicul meu, microbul stimei de sine scăzute.
