Nu simți că, dacă pier, te las săracă? (partea 1)

 Buddatha - esența sufletului uman, Facultăți spirituale și virtuți, Meditații, reflecții și introspecții, Natura umană  No Responses »
mart. 052020
 

Joi, 5 Martie 2020

Și, totuși, ursitule,

Cred că, înainte de a desfășura în ochii și în urechile tale spectacolul tragic al vieții mele trecute în acte și scene mincinoase și frauduloase la care am fost atât de bună să performez de meritam premiul Oscar pentru categoria ”cea mai bună actriță”, mă mustră conștiința că nu îți vorbesc despre lucruri mai actuale care mi se întâmplă în prezent și cu care mă confrunt zi de zi, răscolind în mine bestii de emoții de cea mai joasă speță care fac din mine, mai precis, o larvă târându-se în măruntaiele pământului: rușinea, vina, jena, ocara, paralizia, furia, neputința, durerea, sincera durere, și mai multă durere, sincerul regret, resentimentul, disprețul, scârba, dezgustul și alte sinonime și concepte din aceleași familii de cuvinte ale celor pomenite în această listă. Unde sunt, Doamne Mare, fericirea, iubirea, recunoștința, înțelepciunea, pacea și liniștea dacă orice formă a lor crezută de mine că a înmugurit în inima mea dispare îndată ce un eveniment insolit, neașteptat care se petrece mă forțează să bat în retragere în credința mea, strămutând șubreda și plăpânda speranță că profeția din viziunile nopții despre destinul meu se va adeveri într-o bună zi?

– Nu ești obligată să mai scrii, nu atât de mult în orice caz. Nu ți se mai cere acest lucru în clipa de față, mi-a comunicat sufletul meu cu numai câteva minute înainte de a mă hotărî să îți scriu din nou. Ți se respectă dorința, a mai adăugat acesta.
– Și ce îmi doresc eu? mi-am chestionat sufletul, dornică să explorez profunzimile conștiinței mele cu scopul de a ajunge la adevăr.
– Vrei un avocat bun, mi-a spus sufletul.
– Un avocat care să îmi ia apărarea în privința cărui lucru? am insistat eu.
– Vrei un avocat care să te apere, justificând în numele tău că năzuința ta de a explora căile conștiinței și ale divinului este perfect îndreptățită, deci nu poți fi judecată că ai vrut să te cunoști mai bine pe tine însăți, alegând să rămâi oarbă mai îndelung decât trebuia. Vrei un avocat bun care să ducă lupta pentru tine în fața Tribunalului Divin fiindcă simți înăuntrul tău că această luptă este pierdută în fața tribunalului uman care te acuză de lene, resemnare, aberație și absurditate. Îți dorești să fie recunoscut efortul tău în Univers. Vrei ca Tribunalul Divin să admită faptul că încerci din răsputeri să cooperezi cu Legea lui Dumnezeu spre a-ți reînnoi mintea și a-ți revoluționa conștiința, chiar dacă umanitatea nu îți recunoaște efortul fiindcă simți că acesta nu este conform cu standardele, premisele și așteptările semenilor tăi legate de succes, reușite, visuri de urmat și dorințe de împlinire traduse mai ales în obținerea de bunuri materiale, faimă și prestigiu pe care tu nu le-ai obținut nici în ziua de azi! Nădăjduiești că Tatăl vede că tu ai încercat, că mai încerci încă, îmi spuse sufletul meu.
– Așa este, sufăr nespus fiindcă simt că mama mă acuză că aș fi vreo puturoasă deoarece nu îmi spăl farfuria și nu dau cu mătura prin casă, stând comod pe canapea și scriind despre lucruri aparent fără de importanță, muncă pentru care nu primesc niciun ban, în timp ce ea se târăște prin praful de la câmp, plantând ridichi și salatîă ca să ne plătim datoriile. De ce mă face să mă simt că e vina mea că a ajuns să lucreze la câmp în loc să fi fost vreo funcționară la bancă? De ce simt că mă acuză pentru eșecurile financiare din familie, ca și cum boala mea ne-a setat pe drumul fără de întoarcere spre involuție fiindcă sora mea, fiindu-mi însoțitor permanent, nu mai este acum om de nădejde la grădină, cu toate că, și atunci când lucra cot la cot cu ei la câmp, nimeni nu o vroia acolo? De ce simt că mă blamează pe mine pentru neputința surorii mele de a face față tuturor cererilor care vin din toate părțile? De ce dă vina pe mine pentru depresia în care a picat sora mea când depresia ei are o profundă legătură tot cu ea, cu mama? Cu mama și cu tata care nu au văzut niciodată nici efortul ei, așa cum nu l-au văzut nici pe al meu? De ce simt că mă critică pentru alegerea pe care am făcut-o, anume să cred în făgăduințele Tatălui care mi-a promis dragostea mai înainte de succesul material, ceea ce se află în contradicție cu așteptările ei care m-ar fi vrut independentă de bărbatul sortit din punct de vedere financiar? Nu am încercat în toți acești ani să contribui cu ceva mai mult în această casă, ceva mai mult decât ajutorul social pe care îl percep ca pe un câștig nedemn și necinstit fiindcă nu sunt chiar în postura în care cineva să trebuiască să mă șteargă la gură de bale care mi se scurg în timp ce mănânc, luând în calcul, prin urmare, și dorința ei de a mă vedea stabilă din punct de vedere financiar? De ce nu crede că eu îmi doresc același lucru? Dar ce să mai fac dacă nimeni nu vrea să mă ajute? Să stau cu mâna întinsă la cerșit la Gigi Becali, poate-poate s-o îndura să ne dea casă? Bani pentru o afacere de o mai mare amploare? De ce nu își mai amintește acum că nu trecuse nicio săptămână de la externarea mea din spital că eu concepeam deja scenarii de clipuri pentru canalul de Youtube pentru care făcusem atâtea sacrificii și compromisuri, canal pe care de-abia ce îl lansasem oficial și care deja îmi aducea un venit egal cu salariul minim pe economie din România, iar toate astea le făceam cu un pumn de cheaguri pe creier care continuau să îmi pună viața în pericol, conform cu părerea medicilor? Atâta voință am avut! Așa că de ce trebuie să înghit și să îndur ocara sărăciei pe care nu eu am ales-o,,ci ei? Cu ce sunt eu de vină că Tatăl a stabilit pentru destinul meu ca dragostea să vină mai devreme în viața mea decât vindecarea propriu-zisă a orbirii? ”Falling in love comes next” și ”if things do not come naturally, please unsubscribe from me” au fost mesajele Tatălui de la bun început! Cum să forțezi iubirea? Cum să obligi, să legi, să impui, să domini, să revendici, să manipulezi, să controlezi? Cum să îl fi forțat pe el? Dar pe mine? Te implor, suflete al meu, Dumnezeu trebuie să îmi fie martor că am încercat în pofida handicapului meu fizic!
– Te vede. Tatăl le vede pe toate de unde vin și unde vor ajunge mai înainte să le fi conștientizat tu că există. Dar dacă ar fi fost să primești 25 de cenți pentru fiecare minciună pe care ai spus-o în această viață, ai fi strâns bugetul acela la care visezi de atâta timp ca să îți deschizi atelierul de arte și meserii la care nădăjduiești atâta. Vezi și singură cât este de dificil să îți câștigi traiul în chip cinstit, menținând neștirbite onestitatea, sinceritatea, autenticitatea, onoarea și cinstea Ființei interioare. Nu te opune reproșurilor mamei tale. Va veni o vreme în care va trebui să le zâmbești mulțimilor care vor arunca în tine cu pietrele de pe marginea drumului, iar tu nu vei avea voie nici să cazi, nici să te uiți în urmă când vor striga după tine, nici să îi implori pe acuzatorii tăi pentru iertare dacă tu nu îi vei fi iertat pe greșiții tăi mai înainte! Diavolul din interior este curmat prin suferință auto-impusă, asumată în mod conștient. Iar minciuna, frauda și capacitatea de a-i manipula pe semenii tăi se află înăuntrul psihicului tău. Acești demoni trebuie să dispară. O simți de mult timp că de numele tău este atașată o comoară. Te întorci viață de viață la existență atrăgând după tine vânători de comori dispuși să facă orice ca să pună mâna pe tine. Continuând să păstrezi în psihicul tău abilitatea de a face bani chiar și din piatră seacă va continua, de asemenea, să atragă în viața ta indivizi leneși, necinstiți, nedemni, frauduloși, mincinoși, materialiști. Îi atragi în viața ta pe aceste specimene fiindcă le poți oferi acestora traiul confortabil al fiecărei zile fără cel mai mic efort fizic sau intelectual. Și de ce îi atragi? Deoarece tu crezi că orice criminal, chiar și cel de cea mai joasă speță, se poate căi și schimba! Nu gândești nici corect, nici greșit, vrând să aduci Lumină în inima infractorilor. Lumina poate fi adusă chiar și demonilor din infen! Dar înclinația ta spre a crede în binele din fiecare creatură care trăiește pe scoarța terestră prezintă un risc foarte ridicat: te poți molipsi cu defectele de caracter ale celor pierduți. Empatia are o limită dincolo de care pică în absurd! Spre binele tău și al semenilor tăi, îndură suferința rezultată în urma lansării campaniei de purificare de către Spiritul Sfânt prin acțiunea Focului Sacru al Mamei Divine în sistemul tău, oricât de agresivă ți se pare acum. Și ai răbdare cu mama ta. Va veni o vreme când va înțelege că Dumnezeu-Tatăl nu te-a conceput pentru munca la birou într-o multinațională. Ți se va da cheia vistieriei Cerurilor, iar celor cărora li se dă mult li se cere mult. Luptă, deci, să fii onestă, sinceră, demnă, onorabilă, cinstită și răbdătoare. Toate sunt virtuți care se câștigă. Și învață de la mama ta care nu poate vinde o legătură de ridichi stricate niciunui om, chiar dacă acest lucru presupune să iasă în pierdere, fiindcă asta înseamnă să te mustre conștiința când vorbim despre conceptul de ”a-ți câștiga traiul în chip cinstit”. ”Cinstește pe tatăl și pe mama ta!” Mai mult decât atât, chiar în clipa de față prețul tău este negociat în Univers și în fiecare moment al acestui nou an care a început ai simțit în fiecare atom al Ființei că cineva încearcă să te cumpere de la Tatăl ca să se facă stăpân asupra ființei tale. Acest lucru este inevitabil. E pură recurență faptul că mai mulți căutători de comori vor încerca să ajungă la tine mai întâi, dar tu știi deja în sinea ta că sufletul pereche va câștiga licitația, plusând cea mai ridicată ofertă chiar înainte ca ciocanul să cadă, anunțând încheierea licitației. Nu îl face niciodată pe acest om să regrete că a plătit prețul impus în Univers de către nimeni altcineva decât de tine însăți! Ai cerut Tatălui pe cel mai bun bărbat să fie tatăl copilului tău! Vezi acum că limbajul meu în dodii îți spune că Tatăl îți respectă dorința?

Că fiecare cu foc se va săra, așa cum orice jertfă se va săra cu sare. (Marcu, 9:49)

61. Iar altul I-a zis: „Te voi urma, Doamne, dar mai întâi îngăduie-mi să-mi iau rămas-bun de la cei de acasă”.
62. Iar Iisus i-a zis: „Nici unul care pune mâna pe plug și se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăția lui Dumnezeu”.

(Luca, 9:61-62)

Așa mi-a vorbit sufletul meu, reconfortându-mă și încurajându-mă, îmbărbătându-mă și motivându-mă în aceste momente dificile în care cei din jurul meu decid soarta mea. Multe, teribil de multe lucruri s-au petrecut de la începutul anului, iar acest an va fi cu siguranță unul al schimbărilor. Despre aceste schimbări mi-a vorbit Divinul în ziua de 27 ianuarie, după ce ni s-a întâmplat un eveniment extrem de neplăcut. Iată mai jos indicațiile Ființei profunde, obținute în urma unei sincronicități cu o carte:

Nu te împotrivi la ceea ce se întâmplă în interior: Nu se poate să existe nou şi vechi, în acelaşi timp însă cu toţii am dori să rămânem aşa cum suntem, în timp ce ne schimbăm aşa cum dorim. Această este formula perfectă pentru a rămâne blocat. Ca să cauţi cine eşti, trebuie să dai drumul imaginilor vechi pe care le ai despre tine. Faptul că îţi place său nu de tine, nu are nicio relevanță. Chiar şi cineva care se preţuieşte pe sine foarte mult şi care are realizări admirabile este prins în bătălia contrariilor – de fapt, astfel de oameni cred că ei câştigă bătălia pentru partea cea „bună“. Partea din tine care a găsit pacea în toate bătăliile este martorul. Dacă ceri să te întâlneşti cu martorul, fii pregătit. Obiceiurile înrădăcinate demult, centrate pe a câştiga şi a pierde, a fi acceptat sau respins, a te simți stăpân pe situaţie sau răvăşit, vor începe să se schimbe. Nu te împotrivii acestei schimbări, pentru că scapi de capcanele egoului și treci la o nouă abordare a Sinelui.

Deepak Chopra – ”Cartea secretelor”

Fără minciună se împlinește Legea, înțelepciunea e desăvârșită în sinceritate, partea a 2-a

 Cronologia mea, Gând pe rând, Natura umană  No Responses »
feb. 212020
 

<>

Vineri, 21 Februarie 2020

Ursitule,

Luând în calcul probabilitatea că tu ești o pură scorneală a subconștientului, un simplu prieten imaginar prin urmare, cred că e imperativ să încep expunerea mea cu unele anomalii de comportament pe care le-am dezvoltat pe la 14-15 ani, deci la vârsta adolescenței, deși începuturile își au rădăcini pe la 9 ani. Nu am idee sub influența cărei stele mă aflam în acea perioadă pentru a putea explica mai pe larg și cu mai multă pricepere de ce am început să inventez la acea vârstă scenariul potrivit căruia aveam o hoardă de admiratori care mai de care mai înnebuniți după umila (umilita) mea făăptură. Am scris bine ”umilită” între paranteze fiindcă mă gândesc că scorneala acestei hoarde de masculi în călduri a avut legătură cu sentimentul pronunțat pe care l-am trăit toată viața în relație cu sexul opus, crezând și simțind că nimeni nu mă place, că nimeni nu mă vrea, că nimeni nu mă vede, etc. Nu vorbesc despre nimic altceva decât despre drama adolescentului modern. În realitate, până am terminat clasa a VI-a eram neobișnuit de populară printre colegii surorii mele care era cu doi ani în fața mea. Nu mai vorbesc despre colegii de clasă! Ori de câte ori vreo colegă îi lua la rând pe băieții din clasă să ne voteze în topuri de genul ”Cine e cea mai drăguță fată din clasă?” sau ”Care e fata care se îmbracă cel mai drăguț?”, eu ieșeam mereu pe primul loc! Dar ce erau uscăturile de colegi în comparație cu colegii mai mari de școală? Erau un nimic, iar cei mai mari nu păreau să observe că exist. Sau cel puțin așa am crezut eu la momentul respectiv! Am aflat mai târziu că cel mai popular băiat din școală din generația răămasă după plecarea celei a surorii mele m-a plăcut în secret. Se vedea că așa era, dar de zis el nu mi-a zis-o niciodată. Alții mi-au zis-o. Eram deci deșteapta clasei, obiectul de fantezie pentru câțiva, dar de zis nimeni nu mi-a zis nimic aproape niciodată. Ce era să fac, mândra clasei, vanitoasă și plină de ifose cum eram? Am început să inventez admiratori pe bandă rulantă care îmi făceau declarații de dragoste cu nemiluita. Unde, dacă nu erau materiali în lumea vizibilă? Firește, în oracole că din acestea aveam un milion! Aveam atunci un talent nefiresc în a-mi modifica scrisul, inversându-l când în scris cu litere de mână, când cu litere de tipar, când de la dreapta spre stânga, când de la stânga spre dreapta. Niciun scris nu semăna cu altul și pentru fiecare versiune de ”font” am atașat identitatea fictivă a unui băiat. Nu îi făceam CHIAR pe toți îndrăgostiți de mine, sau cel puțin nu lulea, dar e la mintea cocoșului că fiecare din aceste personalități avea un cuvânt bun de spus despre fundul meu, despre pieptul meu, despre statura mea, despre chipul meu, despre părul meu, despre inteligența mea pe care am lăsat-o intenționat la urmă în lista de față ca să subliniez faptul că a fi deștept cu adevărat nu are nimic în comun cu a băga cu forța informație scolastică în memorie pe care să o reproduci după aceea verbal sau în scris ca un papagal.

În fine, cel mai aprig și fidel admirator pe care l-am scornit a fost ”Bălănescu Antonio” poreclit ”Toni”. Îl făceam pe acest Toni să îmi umple zeci de pagini de oracole și caiete de amintiri cu scrisori de dragoste interminabile încadrate în inimioare pictate în roșu, galben, mov, poate și albastru de îți venea mai mare răul, nu dragul, să le citești fiindcă era atât de clar și de evident că un băiat nu ar fi putut concepe așa niște lucrări artistice din domeniul artelor plastice și literare. Totuși, mulți au crezut în existența lui Toni și câteva fete îl simpatizau, rugându-mă să le fac cunoștință cu el ca să mi-l fure. Făcând acest experiment cu iubiți imaginari, am observat cât de perfid și de pervers este comportamentul fetelor, chiar și la cele de numai 15 ani! Și al meu era terifiant, scornind așa, în neștire, admiratori, dar să vrei să furi iubitul imaginar al altei fete, treaba asta chiar se numește nebunie!

Relația mea cu Toni cel fictiv a ținut aproximativ un an, din clasa a VII-a până într-a VIII-a, în apropierea Sfântului Valentin, când am decis să iau hățurile destinului în mâini și am făcut ceea ce niciun băiat nu a avut curaj să facă până la acea dată: am cerut prietenia unui coleg de clasă ca să nu mai fiu singură de Ziua Îndrăgostiților. Din cauza lui am redus considerabil declarațiile scrise ale lui Toni în oracolele mele ca sîă nu isc vreo criză de gelozie în primul urs grizzly pe care mi-l alesesem drept primul iubit real din prezenta viață, dar crize de gelozie nu a avut el niciodată, ci eu fiindcă băieții de 15 ani sunt doar niște nu-știu-cum-să-le-zic care desigur că nu pot face altceva decât să își lipească palmele și irganul genital de orice fund al oricărei fete care comite greșeala de a se apleca pentru a-și aduna lucrurile de pe jos. Unele își scăăpau lucrurile pe jos intenționat ca să creeze o circumstanță de așa natură să îl poată cârpi peste obraji pe îndrăzneț numit ”Nesimțitule, porcule, țineți mâinile acasă! ce? N-ai iubită?”. Din cauza acestor scene la care asistam zi de zi m-am îndepărtat de el și de credința că mai existăă bun-simț în băieți (sau în fete). M-am despărțit de el și l-am resuscitat pe Toni o perioadă, înecându-mi amarul în cuvintele lui (mele), atât de pline d tandrețe, dar atât de iluzorii! L-am dus pe Toni până în clasa a IX-a, la liceu, până când unele colege mi-au cerut să îl prezint aievea. Ori cum așa ceva era imposibil de înfăptuit, l-am ucis pe Toni în vrun fel sau altul, măăturându-l și trimițându-l la coșul de gunoi. M-am lăsat de oracole atunci și de inventat admiratori secreți, până a apărut hi5-ul! Dar nu Toni a fost primul personaj fictiv imaginat ca fiindu-mi iubit, ci MaatTeo pe care l-am scornit la 9 ani. Dar aceasta este o altă poveste ce nu mai merită destăinuită.

Ursitule, nu am idee dacă ți-l amintești pe Toni de la pietre, dar din cauza coincidenței dintre numele său și cel al iubitului meu fictiv am crezut o bună bucată de timp, după 13 Septembrie 2015, că tu ești el! A fost mult timp cel mai zdravăn contracandidat al tău! Îmi plăcuse de el la pietre, când am fost puști, iar o colegă de clasă, cunoscându-l îndeaproape, a fost de acord să ne facă cunoștință. I-a spus lui și el a acceptat. Trebuia să se întâmple în Nox, într-o zi de iarnă (e straniu că îmi amintesc anotimpul), dar mi s-au înmuiat picioarele de la genunchi din cauza emoțiilor, așa că am făcut cale întoarsă, abandonând îndrăzneala. Tot răul spre bine, cred, întrucât Tatăl a făcut un efort supraomenesc, de la 13 Septembrie 2015 încoace, să mi-l scoată pe acest Toni din minte, spunându-mi că acest Toni simbolizează în viața mea o eroare prin omisiune. Însă recunosc deschis și cu mâna pe inimă că aș fi preferat de un miion de ori ca tu, sufletul meu pereche, să fi fost acest Toni în locul lui Marius deoarece este intolerabil de dificil să accept povestea celui din urmă cu care nu am avut nicio tangență. În plus, amândoi ați vândut teniși, papuci și șireturi, dar Toni o făcea la Piața Mare la prețuri civilizate, în timp ce tu făceai comerț de contrabandă la prețuri de speculă! Din cauza prețurilor tale am stat departe de tine și de marfa pe care o vindeai, în timp ce Toni ne-a agățat pe mine și pe prietena mea la taraba lui din piață ca să cumpărăm papuci de la el! Sufletul meu mi-a zis: ”Îți amintești tenișii ăia oribili luați de la Galați la prețul ăla exagerat de ridicat? Dar cizmele alea, vreo 3 perechi la număr, care ți s-au rupt după câteva purtări? Ai dat câteva milioane bune și pe alea! Dar zecile de lei cheltuiți pe haine de la second hand? De ele îți amintești? Ai știut câțiva ani la rând că el făcea comerț cu teniși și hanorace, dar nu te-ai gândit niciodată în toți acei ani să economisești un milion ca să cumperi ceva de la el! Și culmea, de dragul tău, ar fi acceptat plata în rate numai să aveți ocazia de a vă vorbi din nou! Desigur, își are partea lui de vină că nu a inițiat comunicarea, dar nici tu nu ai încercat! De ce? Vezi și singură că dintr-o timiditate mascată în spatele căreia se ascund amorul propriu, vanitatea, orgoliul și mândria!”

Revenind la subiectul ”minciună”, trecând peste povestea iubitului meu imaginar Toni, voi mărturisi că în anii de liceu nu am mințit mai mult sau mai îngrozitor decât alții de vârsta mea. De fapt, eu eram o făptură cumpătată cu scenariile de cosmetizare a adevărului în comparație cu ceea ce îmi povesteau colegele de clasă că scorneau ca să își acopere urmele față de părinți. de exemplu:
– Unde ați fost afară aseară? mă întrebau părinții mei.
– Am fost la cursul de engleză de la ONG, ziceam eu. (nu mințeam)
– Dar miroși a țigări! observau ei izul emanat de hainele mele.
– Facem pauză de 10 minute pentru fumat. Mă duc și eu atunci afară, la baie. Când mă întorc, rămân cu ei de vorbă. (de fapt, ar fi trebuit să spun că am fost în Nox după aceea)

Sau:
– Unde ați fost aseară?
– La terasă.
– Ce ați băut?
– O cola. (adică o bere)
– Au fost și băieți?
– Nu. (și nu mințeam, culmeea!)
– Atunci ce rost are să ieșiți afară? Sunteți lesbience?
Nu, Doamne-Ferește! (uitând să menționez despre săruturile cu prietenele melee)

etc. etc.

Cea mai mare minciună compusă în liceu am conceput-o în următorul context: mă întorsesem de la Olimpiada de Limba Română, faza națională, la care eșuasem ca în niciun alt an. Eram într-a XI-a. Cum obișnuiam să iau o vacanță de o lună sau două ca să mă pregătesc pentru acest concurs, rămâneam în fiecare an foarte mult în urmă cu materia școlară. Aveam teză la economie, iar eu nu învățasem nimic! Cu o seară în urmă am plănuit o scenetă dramatică pentru a scăpa de bucluc! Am plecat dimineața la școală, dar m-am abătut din drum, ducându-mă la Biblioteca Județeană, unde am stat toată ziua. Le-am spus după aceea tuturor că leșinasem pe drum ca urmare a unei căderi de calciu! Un trecător cumsecade m-a văzut dezechilibrându-mă pe drum, chemând de aceea salvarea și ajutându-mă să ies din impas! Aveam și o pilă la un medic pediatru de la care îmi procuram scutiri ori de câte ori aveam nevoie. Și pe degeaba că nu accepta mărunțișul oferit de mine! Tare cumsecade a fost acea doctoriță! Cât m-a ajutat! Dar în fine! Leșinul acela n-a fost decât o scorneală ca să scap de teza din acea zi de la economie! Am dat-o o săptămână mai târziu și am luat nota 10. Chiar am învățat într-o săptămână cât învățaseră colegii mei în două luni!

Fără minciună se împlinește Legea, înțelepciunea e desăvârșită în sinceritate, partea 1

 Karma și dharma, Meditații, reflecții și introspecții, Natura umană  No Responses »
feb. 202020
 

Joi, 20 Februarie 2020

Drag jurnal sau drag cititor sau ursitule,

Azi cui să îi mai scriu? Cui să îi mai dedic o nouă epistolă interminabilă despre visele mele dulci și divine, ca și diabolice și infernale deopotrivă? Pe cine mai interesează toate aceste lucruri despre sentimente? Sentimentele mele? Desigur că pe nimeni altcineva decât pe mine. Doar pe mine mă interesează să mă auto-perfecționez, să mă auto-realizez din punct de vedere spiritual, în timp ce semenii mei, simțindu-s fiecare cu musca pe căciulă, nu contenesc a-mi spune: ”Nu fi atât de aspră cu tine însăți! Nu te mai judeca atât! Toți greșim, iar a greși e omenește!” Evident, a greși e omenește, dar a persista în greșeală e prostește! Mă aflu în continuare, psihic devenit conștient de sine, într-o carcasă trupească oarbă în proporție de 99,99% prin intermediul căreia mă pot manifesta în lumea vizibilă a materiei. Psihic manifestat fiind, am devenit conștientă de faptul că pot influența milioanele de celule din corpul în care trăiesc prin intermediul gândurilor pe care le gândesc și prin intermediul emoțiilor pe care le simt, nu numai prin intermediul mâncării pe care o mănânc ca să hrănesc trupul. Gândul și emoția sunt tot atât de bine definite ca și hrană pentru trup ca și legumele, fructele și carnea. Iar eu sunt și acum oarbă. Oarbă doar în trupul fizic întrucât, îndată ce îmi închid ochii atinși de beznă ca pentru somn, împrăștii întunericul în cele patru zări și încep să văd din nou. În mod deliberat, lucid și conștient. Am ajuns să mă întreb dacă nu cumva absența dorinței de a vedea nu m-a subjugat cu totul, atât de frapante, fascinante și tulburătoare îmi par fenomenele la care asist în absența luminii! În absența percepției subiective a vederii, ansamblul psihologic din care mă compun a devenit conștient de sine. Fără vedere m-am cunoscut pe mine însămi.

Continuând să trag concluziile și învățămintele din povestea mea de viață de până acum ca și cum mi-aș ține pledoaria finală în fața unui compleu de judecată, afirm cu mâna pe inimă, în deplină cunoștință de cauză, simțindu-mi mintea încă întreagă, că orbirea este un bine incomensurabil pe care Universul mi l-a făcut. Afirm și susțin cu toată sinceritatea de care sunt capabilă că nu din cauza orbirii am suferit în ultimii 6 ani din prezenta viață. Declar cu mâna pe Cărțile Sfinte ale religiilor lumii că orbirea nu a fost niciodată o scuză pentru mine să îmi plâng de milă, simțindu-mă în derivă, culcată la pământ sau trântită confortabil pe o canapea, deși sunt perfect conștientă de faptul că nu pot nici măcar să îmi pun unt pe pâine, iar să deschid aragazul să fierb un ou nici nu poate fi vorba! Este exclus! Dar nu, nu din cauza orbirii acesteia sufăr, ci din cauza circumstanțelor de viață în care mă aflu, prizonieră pe o canapea într-o cameră dintr-un apartament într-un bloc într-un oraș din care nu pot ieși singură ca să alerg în voie pe câmpul fără margini ca o vițică de îngrășat. Ori așa ceva este o năzuință arzătoare pe care o am. Dorința de a alerga liberă pe un câmp cu flori sau printr-o pădure în rochie, în fustă, în pantaloni scurți sau în pijamale, căci așa ceva nu se poate înfăptui într-un parc public sau în curtița de 4 metrri pătrați din fața sau din spatele blocului, anume să te afișezi în pijamale, darămite să mai și alegi pe deasupra fără să nu atragi atenția semenilor tăi asupra ta care, îngrijorați că accesul tău de exuberanță se datorează unei subite pierderi a minții, temporară sau permanentă, cheamă salvarea ca să te trimită la spitalul de nebuni fiindcă orice manifestare în afara normalului trebuie închis undeva departe și tratat medicamentos ca nu cumva să se ia. N-am devenit excentrică între timp, dorindu=-mi să alerg în pijamale prin pădure. Dar îmi doresc să dansez în aer liber. Îmi doresc să fac yoga în aer liber. Îmi doresc să fac stretching în aer liber. Îmi doresc să îmi întind oasele în aer liber, fără să risc să mă expun blitzurilor altor persoane care, mânate d simțul momentului, vor începe să mă filmeze ca să mă urce pe Youtube, crezând că asistă la vreun fleshmob sau la vreo manifestare a vreunui artist de improvizație, văzându-mă îmbrăcată în vreun cearceaf de cânepă de costumație care ar putea fi foarte bine luat drept pijamale și dând din mâini și din picioare ca și cum aș dansa. Sunt anchilozată de-a binelea, simt că mi se atrofiază mușchii de la atâta stat, mi se scurtează tendoanele și nervii lipsiți de elasticitate. Mă sufoc de la aerul împuțit de pe Călărași și îmbâcsit de fâsuri de la căței, ca și de la oameni, aerul din această sufragerie de 20 de metri pătrați în care acum locuim 3 persoane fiindcă bunica, fiind cam bolnavă, s-a mutat la noi ca să se mai întremeze, a devenit de nesuportat.

Sunt cea mai tânără dintre toți cei ai casei, 5 acum, plus doi căței, dar sunt singura paralizată, sunt singura imobilizată, incapacitată, fiindu-mi imposibil să mă deplasez nici la dreapta, nici la stânga, nici în față, nici în sppate fără să nu fiu întrebată aproape în permanență: ”Unde te duci?” cu o uimire crescândă în glas, ca și cum a vedea un orb deplasându-se prin casă din senin este o chestiune tare insolită care nu ar trebui să se întâmple întrucât a fi orb, potrivit cu părerea generală, înseamnă să fii un fel de bibelou care trebuie să se ridice de la locul său numai când este chemat, bunăoară, la masă sau când se duce la baie, trebuind să anunțe în prealabil, bineînțeles, unde se duce pentru ca nimeni să nu se îngrijoreze. Biata bunica, cine să o blameze că se simte inutilă la 78 de ani când eu mă simt tot atât de inutilă la 32, ba ea încă mai poate să își facă ceai singură? Am încercat și eu să fac ceai cu apă fiartă la fierbător o dată, dar am vărsat jumătate de conținut pe lângă, iar o altă dată un inspirat de-al casei, văzând fierbătorul în priză, s-a întrebat nedumerit ce o fi cu el, băgat așa în priză fără scop, așa că l-a scos din priză! Cine să se mai aventureze după aceea să își bage degetele pe acolo ca să îl bage înapoi în priză? Mi-am pus pofta în cui de ceai și am lăsat-o baltă. Dar acum nu se mai poate! Îmi caut măslinele în farfurie, cum procedează orice orb care își împrăștie mâncarea prin farfurie, pentru a le găsi imediat strânse într-un ”colțișor”. Ca să nu mă chinuiesc căutând furculița de murături cine știe pe unde pe masă, bunica mi-o găsește înainte și mi-o pune direct între degete, având grijă să îmi adune toată mâncarea rămasă pe marginile castronului ca să nu o mai fugăresc, etc. Face toate astea din iubire, fiindu-i milă de mine, nepoata sa din care a rămas atât de puțintel potențial. Atât de puține șanse, atât de puține posibilități! Vorba psihologului la care m–am dus acum 4 ani: ”Se poate o viață și singură, fără partener, fără sex, fără sprijin, fără suport. Și așa sexul este păcătos! Iar bărbaților le place ca femeile lor să facă piața, să le facă și cafeaua dimineața…. Ori pe astea tu nu le mai poți face în staarea în care ești acum!” Chiar așa să fiee oare? Chiar să fie absolut toți bărbații din Univers niște cretini?

Cretini sau nu care m-ar putea accepta așa, oarbă fiind, știu că nu voi pleca din această casă în care nu mai există niciun colțișor de intimitate pentru mine decât în visele mele în care m-am refugiat acum fără discernământ decât după ce îmi voi fi recuperat vederea trupească. Ori acest lucru se va înfăptui în clipa când te voi întâlni în persoană, ursitule! În acea zi, la acea oră și în acel minut când te voi întâlni eu voi vedea. Constrânsă acum de circumstanțele actuale de viață, sufocante, presante și limitative, am lăsat rușinea, jena și vina deoparte, am pus haina groasă de iarnă pe mine și am început să ies pe balcon în fiecare zi de miercuri, la aceeași oră, ținând degetele încrucișate ca să îmi poarte noroc și ochii închiși, nădăjduind ca, la momentul deschiderii lor, tu să fii jos, în fața balconului meu, așteptându-mă, așa cum mi-a promis Tatăl că se va întâmpla!

”Fără minciună se împlinește legea. Înțelepciunea este desăvârșită în sinceritate.” Legea Divină m-a înștiințat în ziua de joi, 19 Martie 2015, că voi vedea din nou. Legea Divină m-a înștiințat pe 13 Septembrie 2015 că aveam să îmi întâlnesc sufletul pereche. Legea Divină m-a informat în noiembrie 2018 că fusesem iertată pentru păcatul de a fi mințit, grav păcat comis împotriva Tatălui întrucât Acesta este Adevărul. și niciuna din minunile promise de Divin nu s-a înfăptuit încă deoarece eu nu am crezut în ele. Cel puțin nu așa de tare încât credința mea în ele să fi mutat munții din loc! De ce nu cred? Fiindcă un mincinos știe cât de șubredă poate fi o informație care i se oferă. Fiindcă un mincinos nu are încredere nici în umbra sa, nici în frați, nici în semeni, nici în Dumnezeu. Fiindcă un mincinos știe că un lucru care i se prezintă poate fi doar un alt fel de a spune altceva, o altă versiune a adevărului, un scenariu cosmetizat al unui eveniment care s-a petrecut, o frântură din întreg, iar mincinosul știe toate aceste lucruri deoarece acestea sunt tehnici pe care le folosește la rândul său în relația cu semenii săi, ascunzând fragmente de adevăr, omițându-le, îmbrăcându-le în alte sraie ca să le facă mai frumoase sau mai urâte, mai greu sau mai ușor de suportat. Pe toate astea le-am făcut și eu și, fiindcă am mințit în felul în care am făcut-o, am încălcat porunca ce îndeamnă ”Cinstește pe tatăl și pe mama ta”. I-am mințit și i-am batjocorit întreaga mea viață, apoi Tatăl m-a înntors din drum ca să le spun adevărul părinților mei până nu ar fi fost prea târziu. Dar acesta este un lucru pe care l-am dorit la rându-mi. Așa am nădăjduit ca lucrurile să se întâmple. Am vrut cu orice preț să mă mărturisesc față de ei, să mi-i apropii, să mi-i fac părinți adevărați și prieteni!

Dar până când să mai îndur paralizia, nu orbirea? Până când să mai îndur prizonieratul între acești patru pereți de ciment? ”În momentul în care vei înceta să mai crezi că Dumnezeu Tatăl te minte, vei vedea din nou lumină.” În acest fel mi-a spus propriul suflet în urmă cu câteva zile, înainte de ziua din săptămână stabilită pentru întâlnirea noastră, ursitule.. Iar acea zi veni și se duse iară și nicio minune nu se întâmplă și lacrimi amare mi se scurseră din nou pe obrajii înroșiți fiindcă mi se urcase sângele la cap, stând cu capul în palme, ținându-mi-l între genunchi, stând pe podeaua de la baie, singurul loc unde mai am un răgaz de câteva minute de singurătate, fiindcă în rest… întrebându-mă în neștire: ”Ce să mai fac? ce să mai spun? Unde să mă duc? La cine să mă mai rog să mă audă? De ce nu se întâmplă minunea pur șii simplu? De ce atâta efort? Nu mai pot îndura!” Dar unde să te duci în Univers decât la Dumnezeu sau la Diavol? Nu există nimic altceva dincolo de aceste două extreme, iar Diavolul nu este decât o jucărie în Mâna Tatălui care le știe pe toate în ograda Universului pe care l-a creat, fără sî intervină, rescriindu-ne voința sau impunându-Și-o pe a Sa asupra noastră fiindcă ne-a dat liber arbitru.

Liber arbitru am și eu, iar eu nu am vrut până acum nici să văd, nici să te întâlnesc în persoană fiindcă nu mă simțeam pregătită pentru toate acele chestiuni de detaliu pe care flash-urile dezvăluite de Divin le presupun. Nu vorbesc doar de spălatul farfuriilor, de datul cu mătura, de ștersul prafului de pe mobilă, de cusutul șosetelor rupte. Vorbesc despre a-ți fi fidelă, credincioasă, de a te iubi până la sfârșitul veacurilor, de a-ți fi alături la bine și la rău, de a te asculta, sprijini, suporta făsurile, defectele, mofturile, pretențiile, hachițele, jelaniile. Fiind împovărată cu greutatea propriilor deșeuri psihologice păcătoase, nu am putut suporta ideea de a mă vedea obligată se le tolerez și pe ale tale, ursitule. Mi se întoarce stomacul pe dos imaginându-mi-te stând pe tron, la baie, apoi ridicându-te și uitând să te speli pe mâini pentru a veni după aceea să mă mângâi pe obraji și pe păr de mult drag ce ți-e de mine! Fii pe pace! Mi se întâmplă adesea să nu mă spăl 3 zile la rând de mi se face părul tot o iță încurcată că nu-l pieptăn, așa de deprimată sunt! Binemeritata pauză pe care am luat-o în ultimii ani, mai degrabă forțată, am folosit-o cu înțelepciune ca să mă eliberez emoțional de aberațiile trecutului. Ți-am mărturisit toate secretele mele murdare în prealabil ca să știi la cine vii, deoarece m-ar fi mustrat conștiința să te fi lăsat să te îndrăgostești de mine, fără să știi ce am făcut și pe unde am umblat înaintea ta, dar trebuie să cunoști și abjecțiile care au ieșit pe gură din inima mea, gură pe care vrei să o săruți și inimă pe care crezi că o iubești deja. Mă iubești tu oare? De ce? Îți amintești de mine, de întâlnirile noastre din alte existențe?

Dar nu despre ele vreau să vorbesc acum, ci despre minciunile pe care le-am scornit de-a lungul anilor. M-am spovedit în întregime față de familia mea, nu mai am niciun secret față de ei (cred…sper…), dar spre binele meu, trebuie să trec în revistă, în scris, toată gama de invenții mincinoase cu care am cosmetizat adevărurile dureroase despre viața mea.

N-am de gând să pun la socoteală toate gogoșile pe care le spunem când suntem mici. Toți copiii mint când fură din poșetă de la mamele lor un leu ca să își cumpere pufuleți și, chestionați de acestea în legătură cu leul dispărut în misiune, le sfătuiesc pe mame să mai caute o dată în geantă sau în buzunare, să nu cumva să fi pierdut leul prăpădit pe undeva. Numai sora mea n-a mințit. Ei i-a spus mama că, dacă minte, îi va crește nasul ca ui Pinochio. Și sora mea a crezut, așa că nu a mai mințit de atunci. Avea nasul un pic mai mare decât al celorlalți, de aceea i s-a făcut teamă să nu se trezească cu cine știe ce malformație osoasă între obraji. Și mie mi-a spus mama aceeași trăznaie ca să mă potolească din mințit, dar eu, mai întreprinzătoare, îmi verificam lungimea nasului în oglindă după fiecare minciunică. Și cum nasul meu rămânea tot atât de mic, de cârn și de drăgălaș, am dedus că mama era cea mincinoasă. În loc să accept lucrurile pe care mi le spuneau mamma și tata, am preferat să cercetez, săă anchetez, să investighez, să aflu. Sămânța acestui gen de comportament a prins rădăcini puternice în subconștient, motiv pentru care acum îmi vine teribil de greu să cred așa, pur și simplu, în ceva, fie și flash-uri trimise de Dumnezeu.

”Crede și nu cerceta” îndeamnă la faptă un proverb, dar nu pot accepta ignoranța, fanatismul și stupiditatea credulă și naivă drept mijloc de trai. Nădăjduiesc să cunosc Adevărul Tatălui în interiorul meu, de aceea nu mă pot baza pe percepția subiectivă, înșelătoare și iluzorie a celor 5 simțuri. De aceea ”crede și cercetează” trebuie să meargă mână în mâână. Așa că nu am avut de ales, ursitule, decât să te cercetez și pe tine, prin toate mijloacele pe care le-am avut la îndemână. Cum să fi făcut altfel, după câte am pătimit? Era să îți dau inima mea așa, pur și simplu, doar pentru că tu ai revendicat-o pentru tine mai înainte de oricare altul? Sau pentru că Tatăl m-a povățuit să ți-o dau fiindcă știe Dânsul mai bine ce și cum, cine se potrivește cu cine? Ce soi de cercetaș aș fi fost dacă nu mi-aș fi investigat profunzimile propriei inimii ca să deduc singură că așa este? Așa este, precum spune Tatăl?

Dar când aiurează, inima pică în fraudă și în minciună, iar a mea a început să dea semne de slăbiciune în caracter încă de când eram mică.

Cum relația abuzivă cu un agresor m-a împins să îmi sap singură groapa (partea a 10-a din 10)

 Perioade și episoade critice  No Responses »
aug. 282019
 

Miercuri, 28 August 2019, la brunch

Silviu nu mi-a oferit niciun sprijin emoțional în timpul acestei perioade, cât am trecut prin aceste probe dificile care mi-ar fi putut hotărî o altă soartă. El frecventa cursurile unei facultăți din cadrul Universității Româno-Americane, iar sistemul de acolo era mult mai lejer atâta vreme cât aveai bani ca să îți plătești restanțele. În plus, el nu se sinchisea prea mult cu educația teoretică. Nici în liceu nu o făcuse cu atâta conștiinciozitate cum o făcusem eu. În schimb performa destul de bine la capitolul practică în câmpul muncii, spre deosebire de mine care îmi plângeam de milîă zi și noapte din cauza soartei nedrepte. Conștientizam cu nespus de multă mâhnire că o dădusem rău de tot în bară cu facultatea și, în loc să primesc înțelegere de la cei din jurul meu, nu îmi era servită decât fraza răsuflată: ”Dar nu este ceea ce ai vrut tu să faci?”. Nu, în niciun caz nu era ceea ce îmi dorisem eu care văzusem mult prea multe filme americane cu studenți învățând în campusuri ale universităților Ivy League, iar ce primeam eu era un sediu ca al unei grădinițe și alte 4 locații împrăștiate prin tot Bucureștiul. Eram cu adevărat demoralizată, iar ursul nu m-a ajutat în niciun chip, nici măcar cu o mângâiere sau o vorbă bună, să deppășesc aceste momente. În schimb, ce făăcea el toată ziua, cât bnu era la serviciu, era să se joace WOW pe calculator, făcând conferință cu alți pasionați din toatîă țara pe Skype. Și mai obișnuia să revendice 150$ din bursa de 600$ pe care americanul cel generos mi-a dat-o timp de 3 luni, până să se răzgândească întrucât era foarte clar pentru toată lumea că nu aveam de gând să mă mărit cu el. Așa că i-am dat banii ca să mă lase în pace, dar de lăsat tot nu m-a lăsat.

Nu îmi amintesc cum am reușit să rezist în acel an, între 2009-2010, aferent anului III de facultate. El a continuat să sforăie îngrozitor, așa că și insomniile mele au continuat. Presupun că am decis să nu mă mai ambalez prea mult cu serviciul, mulțumindu-mă cu ce primeam de la ai mei, motiv pentru care profitam de orice portiță ca să mă duc la cursuri. În această perioadă am început să studiez internetul, învățând blogging, vlogging, cod php, WordPress și multe alte lucruri. Îmi petreceam nopțile instalând WordPress-ul și platforma phpBB pentru forumuri, experimentând încontinuu oportunitățile internetului de a câștiga bani. Videochat-ul nu mai era o soluție, așa că m-am orientat către programele de afiliere ale acestor site-uri adult. Deci eu nu mai eram dispusă să mă dezbrac pe webcam, dar intenționam să conving pe alții să o facă, eu obținând o cotă profit din câștigurile lor. Nu am câștigat niciodată nimic cinstit din afacerea asta, căci cele câteva mii de dolari obținuți un an mai târziu, în 2010, au ajuns în contul meu bancar în chip fraudulos. Și mult am mai plătit, Doamne, dinn punct de vedere karmic pentru această conduită deficitară și imoralăă pe care am avut-o în primii ani ai tinereții.

Să nu mă înțelegi greșit. Situația mea financiară nu era de așa natură încât să fie necesar să mă compromit atât de mult. Părinții mei mi-au dat mereu tot ce a fost necesar ca să acopăr toate cheltuielile, adică chiria, utilitățile și mâncarea. Dar banii de la ei nu acopereau și semințele, chipsurile, sucurile, burgării și aripioarele picante sau shaormele. De cluburi, restaurante sau puburi nici pomeneală, nu îmi amintesc să fi fost mai mult de 4-5 ori în astfel de locații. La cinema mai mergeam în ziua de miercuri, când două bilete erau la preț de unul. Dar eu și ursu preferam drumul lung cu autobuzul până la IKEA ca să ne luăm hot-dogs și ca să bem Cola gratuit. Am ales mereu soluțiile cele mai ieftine de petrecere a timpului liber. Degeaba trăgeau de noi colegii noștri de apartament care erau mari iubitori de distracție și foarte petrecăreți. Se duceau zi de zi la terasa de lângă bloc și în puburi și cluburi la fiece sfârșit de săptămână. Dar fie vorba între noi, ei își cumpărau hhainele de la Mall, în timp ce noi ne îmbrăcam de la Miniprix, în ziua de joi, între 16:00-17:00, când erau reduceri! De aceea noi alegeam mereu să ne îndopăm cu floricele și cu semințe în confortul de acasă, uitându-ne la filme și seriale. Câteodată ceilalți băieți invitau prietene de-ale lor acasă pentru diverse de genul poker pe dezbrăcate, etc., însă eu nu am luat niciodată parte la jocurile acestea care mi se păreau cretine, cu riscul de a părea o încuiată de modă veche și bătrânicioasă. Silviu îi acompania destul de des, doar nu de asta mă sacrificase pe mine alegând grupul în schimb? I-am lăsat în plata Domnului să facă ce i-a tăiat capul și nu m-am amestecat în treburile lor. Așa că, atunci când ei se despuiau jucând poker la masa din bucătărie, eu croșetam sau învățam cod php în camera de alături. Și nu îmi pare rău că am procedat așa. Nu simt că am ratat vreo fericire a vieții pentru că nu m-amm dus zi de zi la terasă sau la bowling sau la Starbucks. Cu cine era să mă duc? Cu gașca? Ca să fac ceea ce făcusem în timpul liceului? Adică dragoste cu prietenul meu de față cu toți ceilalți? Nu asistau ei, cel puțin cu urechile, la toate scenele intime dintre noi? Nu așa ceva îmi doream eu. Ce doream eu era un partener pe care să îl fi iubit din toată inima și cu care să mă fi mutat la casa noastră. Încă mai vreau asta și continui să îl aștept pe Făt-Frumos, cu toate că sunt 10 ani la mijloc de când am trecut prin evenimentele acestea nefericite.

În vara lui 2010 am terminat toți patru facultatea, cel puțin teoretic, deoarece numai Silviu a dat licența, obținând diploma de absolvire. Dar nu ar fi reușit fără ajutorul părinților mei care i-au plătit examenele, rămânând ca Silviu să îmi dea acești bani înapoi în rate. Nu mi i-a mai dat. De fapt am negociat la despărțirea noastră, un an mai târziu, în sensul în care am renunțat la această sumă, vreo 2000 de lei, numai să îmi dea drumul, să mă elibereze. De fapt, i-am dat și în plus, ca un cadou de ziua lui, numai ca să mă lase în pace.

În acea vară a lui 2010 am făcut ultima mutare în grup, relocâându-n în Dristor. De aici înainte a început o nouă etapă a calvarului. Ai mei au redus contribuția financiară la jumăătate, impunându-mi să încerc să obțin venit pentru a-mi susține traiul singură. Ei aveau credința că Silviu avea să își plătească datoria față de mine, dându-mi înapoi măcar 200-300 de lei pe lună până ce ar fi ajuns cu balanța la 0, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Cum am mai menționat anterior, m-am concentrat maxim pe programele de afiliere ale site-urilor de videochat care ofereau în acea perioadă câte 222$ pentru fiecare membru nou înscris prin recomandarea mea. Niciun membru adus de mine nu a fost real și autentic. Toți erau prieteni de-ai noștri și prieteni de-ai prietenilor noștri pe care îi plăteam ca să se înscrie. Le dădeam 30$, cât era taxa de înscriere, plus 100 de lei profit pentru efort. Deci nu rămâneam decât cu 100$ din cei 222$, dar tot am obținut ceva profit timp de vreo 6 luni. Efortul era, în cea mai mare parte, al meu, dar am fost nevoită să împart profitul cu ursul care a trecut printr-o cruntă dezamăgire în acel an la capitolul ”muncă”. Șefii săi treceau printr-o perioadă neagră care a dus la falimentul firmei care se ocupa cu accesarea Fondurilor Europene. Din august până în decembrie acel an Silviu nu a primit salariu, deși s-a duss zi de zi la muncă. Lună de lună a avut încredere că va fi plătit, dar plata a întârziat să vină. Așa că vezi și singur că banii obținuți de mine acopereau cheltuielile pentru doi. Dar șmecheria cu afilierea nu avea cum să mai țină mult. Epuizaserăm ”stocul” de prieteni și de cunoscuți. Numai cu greu l-am motivat să își dea demisia de la firma la care lucra ca să își găsească altceva. Îi subliniam cu fiecare ocazie că părinții mei nu erau o opțiune fiindcă el mă judeca foarte aspru pentru că nu le ceream ajutorul. Ar fi putut să mă fi sponsorizat în continuare, credea el, dar nu-mi vine a crede că a gândit că arfi putut să ne sponsorizeze atât pe mine, cât și pe el. Din fericire m-a ascultat, găsindu-și ceva ca operator call-center la firma la care lucraserăm cadata entry în toamna anului 2008. Ca data entry nu aveau niciun proiect, altfel m-aș fi dus și eu și totul ar fi fost bine. Alta ar fi fost soarta! Dar oare ar fi fost ea mai bună? Poate că nu aș mai fi reușit să mă despart de el 8 luni mai târziu. Cine știe? Dar în acea iarnă nu am vrut să mă implic la call-center.

În schimb am decis să reiau activitatea ca model de videochat la un studio din București. Nu am negociat prea mult cu Silviu. De data asta a fost pur și simplu de acord să mă duc. Ne ajunsese cuțitul la os. Aveam nevoie de o sursă stabilă de venit. Și încă de una destul de generoasă! Desigur că mi-aș fi putut găsi un job cinstit și demn, deși mai prost plătit, dar de când terminasem facultatea am luat-o pe panta către dezastru cu viteza fulgerului. Insomniile mele s-au transformat în veritabile coșmaruri. Cum nu mai aveam motive să fiu trează în timpul zilei deoarece nu mai aveam cursuri, am lăsat insomniile să îmi dicteze fiecare minut de viață. A fost cu adevărat îngrozitor. Și a continuat așa mulți ani după aceea deoarece de insomnii m-am vindecat brusc de-abia anul trecut, în iunie.

Nu voi mai repeta în scris evenimentele petrecute apoi în 2011 pe care le-am descris deja în capitolul ”Cum vestea proastă dată de un ginecolog a jucat rolul picăturii care a umplut paharul amărăciunii”. Totuși sunt câteva concluzii pe care trebuie să le punctez în legătură cu acești 5 ani din viața mea. De aceeea acest capitol va continua într-o ultimă parte.

3 ani mai târziu în ceea ce constituie povestea Zburătorului

 Karma și dharma, Oful meu, Suflete pereche  No Responses »
sept. 132018
 

<>

Joi, 13 Septembrie 2018

Zburătorule,

„La mulți ani„ nouă. Azi se fac trei ani de la oribila și teribila, nefasta zi de 13 Septembrie 2015 când, după un act ritualic mistic al sângelui făcut mai mult fără voia mea decât cu permisiunea mea, am devenit brusc conștientă că exiști. Trei ani de amăgire și dezamăgire nesfârșite. În mod evident, am sperat cu fiecare atom al ființei mele, cel puțin în ultima lună, că te vei afișa la ușa mea ieri, adică pe 12 Septembrie, cu o rulotă micuță și drăgălașă, încărcată până la refuz cu trandafiri de la Red Heart pe care să îi lucrez cât timp te ascultam povestindu-mi despre viața ta, explicându-mi, justificându-te în fața mea. Îmi făcusem și bagajul, unul mic, într-adevăr, un fel de kit de urgență pentru cazul în care te-ai dovedi real și m-ai răpi peste noapte. De trei ani fac acest mic bagaj de mână, tot punând și scoțând hainele și cosmeticele din geantă. Cumpărasem și săpun și pastă de dinți și periuțe și deodorant și tot așa. Luasem și junk food într-o perioadă, chipsuri, alune, semințe cu paprika, ciocolată și două doze de Cola, toate numai bune pentru un picnic nocturn în doi. De fapt, intenționam să pun în geantă și câteva bobițe pentru căței, în eventualitatea în care te-ai fi afișat la ușa mea cu un boxer francez pe nume Chewinggum. Dar cum timpul a trecut, iar tu nu ți-ai dovedit reală identitatea, am dat de pomană toată mâncarea ca să nu expire, iar azi-dimineață am desfăcut bagajul meu micuț, micuța mea fantezie jucăușă și aparent atât de nevinovată. Definitiv, de data asta.

Vai mie, nebuna de mine, în ce fel de fantezie morbidă m-am băgat! Vorba paginii de FB pe care o urmărești, My Twisted Fantasy! Ce deziluzie oribilă! Îmi sună și acum în urechi vocea pițigăiată și plină de milă a psihologului la care m-am dus câteva luni în urmă cu doi ani:
– Atenție!!! zicea ea. Mai bine să fii sceptic decât să trăiești o deziluzie!

Iar eu nu am vrut să o ascult. Am refuzat să cred că mă număr și eu printre sincerii înșelați. Nu am putut concepe în mintea și inima mea că Dumnezeu m-ar putea minți și amăgi în așa măsură. Am sperat din toată inima că aveam să fiu iertată pentru fărădelegile pe care le-am comis de-a lungul anilor, secolelor, mileniilor.

Dar și în privința asta m-am înșelat amarnic, atât de amarnic cât am putut să mă păcălesc. Nu am primit de la bunii părinți divini decât ce le-am oferit eu propriilor părinți biologici. Numai minciună, deziluzie, amăgire, dezamăgire, trădare, și câte și mai câte orori. În egală măsură, așa le-am primit pe toate, nicio oroare și fărădelege nu mi-a fost iertată. Am fabricat o adevărată mitologie în jurul vieții mele din care niciun element nu era real, pe care am servit-o apoi părinților mei biologici drept realitate. Am mințit în legătură cu orice, atât de mult încât ajunsesem să scornesc alte minciuni ca să acopăr altele. Am mințit atât de mult încât nu mai reușeam să țin pasul cu fabricațiile mele mentale. Așa de mult am mințit că minciuna devenise prima mea natură și deși acum nu mai mint propriu-zis, minciuna mi-a afectat profund psihologia, încât nu mai reușesc să scap de sentimentul că joc în permanență teatru, că nicio emoție pe care o simt nu mai este autentică, că nu fac decât să joc un rol actoricesc pe care îl pun în scenă. Și de aceea acum trebuie să simt tristețea, dezamăgirea, deziluzia, șocul oribil pe care le-au simțit părinții mei când au aflat că nimic din ce credeau ei că știu despre mine nu era real. Prin ce șoc morbid trebuie să fi trecut bieții mei părinți când mi-am făcut curaj în urmă cu mai bine de patru ani și le-am povestit întregul adevăr despre viața mea. Ai crede că, după atâta timp și atâta suferință, părinții mei m-au iertat, dar în realitate nu au făcut-o deplin. Și cum nu au făcut-o, a trebuit să plătesc. Și ar fi fost probabil și mai rău de atât dacă nu aveam inspirația să îmi scriu poveste aici și să o distribui gratuit, fără a mai căuta câștigul financiar, ceea ce în sine este un act caritabil. Am încercat să negociez karma, dar degeaba. Nu sunt încă pe plus în balanța Justiției Cosmice, așa că trebuie să plătesc.

Este doar extrem de dureros că amăgirea mea s-a învârtit în jurul tău, având în vedere că tu ai fost principiul din cauza căruia am suferit cel mai mult. Este copleșitoare deziluzia prin care trec astăzi. Nu a fost nimic real. Nici tu, nici vizitele tale, nimic! Doar un incubus creat în mintea mea subconștientă din energie sexuală netransmutată. A fost o crimă să trec prin așa ceva. Așa cum tot crimă a fost să îi oblig pe ai mei să treacă prin iadul prin care au trecut și încă mai trec din cauza mea (și a ta!).

Nu îți voi mai scrie de azi înainte, cel puțin nu ție personal, având în vedere că azi am certitudinea că nu ești real, ci doar un produs al subimaginației mele.