sept. 212022
 

(acest text trebuie corectat și completat cu câteva idei suplimentare pe care nu mai reușesc să mi le pun în ordine, multe sub-părți ale acestui text rămânând neîncheiate)

August-Septembrie 2022

M-am văzut nevoită să descriu toate aceste detalii care țin foarte mult de emoție și de suflet, cu toate că începusem să scriu acest text despre corpul fizic și despre corpul de energie vitală, punând atât de mult accent pe chestiunea deschiderii și purificării meridianelor corespunzătoare circuitului vederii. Dar Ființa Intimă nu și-a îngăduit nicio clipă să își piardă timpul cu mine, făcându-mă să cred că tot acest circuit se va reface de la sine, în mod mecanic și automat, cu sau fără ajutorul bisturiului Său, iar anumite cuvinte mi-au fost comunicate în timpul meditației mele pentru a mi se clarifica faptul că, deși mecanismul vederii este programat să se declanșeze precum un explozibil, un chibrit și o scăpărătoare sunt de o irefutabilă necesitate pentru ca acest lucru să se întâmple.

”Şi iată, s-a făcut lumină! Suntem orbiţi de atâta lumină! Explicaţia devine mai dificilă… fiindcă plecăm din puncte de vedere diferite…”

Într-adevăr, explicația acestor lucruri devine din ce în ce mai dificilă, mai ales când teoriile despre punctul de plecare al vederii sunt, pentru unii, de nezdruncinat, neadmițând puncte de vedere diferite. Nu am folosit întâmplător repetiția acestei expresii, ”puncte de vedere diferite”, fiindcă în aceste cuvinte stă tot comicul situației mele. În mod clasic, mecanismul vederii se ”configurează” în două etape, prima fiind cea optică ce ține de partea fizio-electr-o-chimică a organului vederii, în timp ce a doua etapă este psihică, ținând de interpretarea mesajului vizual în scoarța cerebrală. Acest simplu și banal cuvânt, ”psihic”, pare totalmente nealterabil în vocabularul medical oftalmologic. Termenul de ”etapă psihică” este o pură conveniență pentru termenul de ”mecanică”, deci de ”automatism” și de ”reflex”. Altfel spus, vedem fiindcă vedem din fabrica geneticii, nu fiindcă vrem sau nu să vedem. Dacă mecanismul vederii ar fi depins de dorințele și de preferințele noastre, nu încape dubiu că unii ar fi ales, poate, să își configureze organul vederii, prin alterarea simțului cromatic ce ține de celulele-neuroni numite ”conuri”, pentru a vedea lumea în culoarea sepia sau în alb și negru, conduși de o inconștientă melancolie sau tristețe în privința nuanțelor vieții. Chiar mie mi-a fost sugerată această idee de către unii cunoscuți: ”Ce interesant ar fi ca, văzând din nou, să vezi totul în alb și negru!” Pentru medicina convențională este de neadmis ca emoția să poată configura într-atâta simțul vederii încât ochiul să nu mai vadă deloc. Orișicât de puternică este influența emoției asupra corpului fizic, nu se acceptă că ea singură poate altera mecanica sau automatismul vederii. În aceste convenții riguroase adoptate de medicina clasică a stat o bună parte a dramei mele întrucât explicațiile mele despre cum simptomele orbirii se manifestaseră imediat după un puternic șoc emoțional nu satisfăceau deloc nevoia medicilor de a găsi cauza orbirii într-un factor chimic, pur fiziologic. În mod convențional, s-a adoptat ipoteza traumatismelor cranio-cerebrale ca posibile cauze ale alterării organului vederii, accidentele, loviturile puternice și operațiile numărându-se printre aceste traumatisme. În chip straniu, un șoc emoțional nu face parte din categoria acestor traumatisme, neadmițându-se ca forța unui astfel de șoc să echivaleze cu forța unui pumn lovind osul cranian. În ciuda acestor conveniențe, șocul emoțional pe care l-am suferit pe 1 Noiembrie 2013 a jucat rolul pumnului care m-a lovit în moalele capului. Într-o meditație scurtă făcută aceste zile, Ființa Profundă m-a călăuzit, prin tehnica mersului invers, deci a regresiei, în câteva amintiri refulate în subconștient, aducându-mi-se în atenție faptul că am perceput de-a lungul vieții, din copilărie și până de curând, că trădarea încrederii mele în unii oameni care îmi erau dragi sau apropiați, familie, rude, prieteni și cunoscuți ale căror farse, șicane și bătăi de joc mie îmi apăreau drept acte de cruzime față de mine a avut forța unor pietre aruncate drept în capul meu, direct în sistemul meu nervos. Dar să încetăm cu evocarea trecutului despre care am scris sute de pagini până acum când rostul acestor rânduri este să aducă lumină asupra modului cum percep reconstituirea acelei zile de coșmar de acum aproape 9 ani de la efect la cauză și de la cauză la efect, consecințele atacului cerebral părând a fi ireversibile pentru atâția câți m-au consultat de-a lungul anilor.
Nu m-am raportat întâmplător la celulele-neuroni cunoscute sub denumirea de ”conuri” în paragraful anterior. Acestor neuroni le sunt caracteristice simțul cromatic și simțul formelor. Pe lângă acestea, de o vitală importanță în transmiterea mesajului vizual la scoarța cerebrală sunt și celulele-neuroni cunoscute sub denumirea de ”bastonașe” cărora le este caracteristic simțul luminos. Să recapitulăm faptul că aceste celule-neuroni se află, alături de alte două tipuri de celule, în cele 10 straturi care alcătuiesc retina, o membrană de tip nervos. S-a convenit, din punct de vedere medical și științific, că excitantul specific al acestor celule-neuroni este radiația electro-magnetică, adică lumina compusă albă, alcătuită din particule foarte fine cunoscute drept fotoni sau cuante de lumină care pătrund în ochi din exterior prin mediile transparente și refrigente. Nu voi insista în legătură cu descrierea mecanismului vederii din punct de vedere științific, aceia care vor să se documenteze pe acest subiect vor găsi titluri de cărți și articole în bibliografie. Important de reținut este faptul că s-a convenit că această proprietate piezoelectronică a neuronilor dă posibilitatea transformării luminii în energie electrică care transmite mesajul vizual la scoarța cerebrală, unde se formează imaginea prin mecanism psihic.
Din punct de vedere științific, altă alternativă prin care să se configureze simțul vederii nu există. Firește, niciun manual medical nu a catalogat drept sursă de lumină decât pe aceea exterioară ochiului și perceptibilă acestuia, fiindu-i excitantul specific, precum am menționat cu un paragraf înainte. Mărturiile Sfinților și ale personajelor Cărților sacre aparținând tuturor religiilor lumii care atestă că au văzut, în vise și în viziuni sau vedenii, o prezență non-fizică a cărei lumină extraordinar de puternică i-a făcut să simtă că orbesc sunt o pură mitologie sau chiar mai rău de atât, un simplu basm, o halucinație. Prea multa lumină care vine dintr-o altă dimensiune ca să devină perceptibilă ochilor închiși ai vreunui ales sau privilegiat pentru a-l orbi a devenit sursa celor mai usturătoare ironii și sarcasme ale omului profan.
Totuși, mesajul primit în cursul meditației mele se referă tocmai la această sursă de lumină, ”atâta lumină care ne orbește și care pleacă dintr-un punct de vedere diferit”, deci diferit de punctul de vedere al cercurilor medicale și științifice pentru care ipoteza existenței unei astfel de surse misterioase și inepuizabile de lumină nici nu merită osteneala cercetării și experimentului. Tot ce s-a constatat este pură mecanică cosmică. Dar pentru autenticul mistic, să găsească în el însuși acest izvor de lumină este scopul întregii sale existențe. În limbaj alchimic, energia sexuală transmutată se transformă în lumină. Aura orbitoare a sfinților este energia lor sexuală transmutată și transformată în lumină.
A fost imperios necesar să apelez la aceste noțiuni teoretice împrumutate din articole medicale de specialitate ca să lămuresc faptul că, dincolo de explicația pur spirituală a enunțului ”suntem orbiți de atâta lumină”, acesta trimite direct la simțul luminos, caracteristic celulelor-neuronale numite ”bastonașe”. Cât m-a costat, Bunule Dumnezeu, cât m-a costat să înțeleg că straniul colorit al ecranului plin de pixeli luminoși la care privesc în fiecare minut al stării de veghe este un rezultat al altterării acestor neuroni, al conurilor și al bastonașelor, încât acum se explică de ce anumite percepții datorate abilității de hiper-conștientizare a acțiunii energiei în corpul meu au avut ca punct de focus tocmai aceste celule-neuronale, lucru despre care am scris în anii anteriori!

Joi, 03 Decembrie 2020

(…) ochi, sâmbătă dimineață nu s-au mai reverberat în ochii interiori, ci direct în cei fizici. Mi-e tare greu să explic cum a fost,, dar până în acea dimineață nu am mai avut atât de pronunțată conștiința propriilor ochi fizici, deși în anul 2014 eram conștientă până și de procesul de drenaj al sângelui din globii oculari. Sâmbătă dimineața, însă, eram conștientă de celulele din interiorul ochilor. Eram acele celule. Eram inteligența lor,, iar conștiința spirituală dispunea de abilitatea de a coda, după punul plac, această inteligență celulară. Efectiv, priveam la o suită de imagini care veneau din interiorul ochilor, din pereții lor, din centrul lor, din profunzimea lor. Era uluitor căci îmi aminteam foarte precis că ochii sunt de dimensiuni foarte mici și, totuși, spațiul celular din interiorul lor părea infinit!

Mai mult decât atât, am apelat la aceste noțiuni teoretice ca să accentuez nota asupra etapelor formării simțului vederii dintre care am distins etapa optică și etapa psihică. Ceea ce displace științei este să admită că această etapă psihică poate fi influențată și de alte forțe decât de către factorii genetici, chimici, fiziologici, etc. Dar cauza orbirii mele își are rădăcina în etapa psihică, în timp ce efectul s-a răsfrânt în etapa optică. Cu alte cuvinte, lovitura șocului a plecat din mecanismul psihic și s-a oprit în fundul de ochi. Să nu ne mai raportăm de aici înainte la medicina convențională. Diagnosticul său crud este categoric: efectele sunt ireversibile, orișicât de mult s-ar corecta cauzele. De aici înainte să folosim, în schimb, limbajul cosmic ca să ne raportăm la această realitate a unui Univers în care orice este posibil, Universul însuși răspunzând rândurilor pe care le scriu prin aceste cuvinte parafrazate dintr-o carte pe care o ascultam cu câteva ore înainte care descriu nu numai cauza orbirii și a surzeniei mele, ci și mijlocul de a face ca aceste efecte să fie reversibile:

”De privit poţi să priveşti cât vrei şi de auzit la fel.”

”A vrea sau a nu vrea”, iată secretul universal al artei manifestării! Dar cum nu caut să scriu vreun tratat despre cum putem obține lucruri materiale prin masterizarea artei manifestării, mă voi concentra pe ideea că ”a vrea sau a nu vrea” se poate raporta inclusiv la vedere și la auz, noi putând vedea și auzi atât timp cât vrem acest lucru. Sau atât timp cât nu îl vrem, caracterul general-valabil al constatărilor mele putându-se aplica tuturor formelor de deteriorare a sănătății în care un factor psihic subconștient sau inconștient este cauza bolii. Astfel voi trece în continuare în scris unele din cele mai deosebite experiențe pe care le-am trăit în relație cu orbirea, toate fiind episoade recurente ale explorării subconștientului meu prin care mi s-a dovedit faptul că orbirea mea nu a avut nicio cauză misterioasă și imposibil de depistat, în ciuda faptului că a ridicat atâtea semne de întrebare și că a rămas un caz nerezolvat din perspectiva diagnosticului medical. De mai multe ori în cursul ultimilor 3 ani am trăit un episod regresiv în subconștientul meu care mi-a sporit, gradual, puterea de a înțelege cauzalitatea, automatismul și mecanismul propriei boli.
În timpul fiecărui astfel de episod sunt pusă în fața unor scene la care trebuie să privesc, ele fiind deosebit de neplăcute, de agresive și de violente, înfățișând unele din cele mai odioase cruzimi, copii fiind bătuți și molestați, femei fiind atacate și violate, scene de zoofilie, cea mai frecventă imagine fiind aceea a unui anume tip de bărbat pe care îl asociez cu imaginea vie a celui mai degenerat pervers, lista putând continua. Rareori am putut privi la aceste imagini fără să nu mă las dominată de un sentiment foarte puternic care mi-a fost adus în atenția conștiinței, treptat-treptat, putându-i studia conținutul pentru a-l putea conștientiza și înțelege. Astfel pot mărturisi că sentimentul care mă domină este o recunoaștere a faptului că scena la care privesc este atât de dezagreabilă încât nu pot suporta, cu niciun preț, să mă uit la ea. În clipa în care acest sentiment de dezgust se face simțit percepției mele, instinctul îmi cere să închid ochii ca să nu mai văd actul de cruzime la care sunt martoră. Repetiția acestui episod regresiv mi-a îngăduit să dobândesc conștiința faptului că, în clipa când închid ochii ca să nu mai văd, știu că acest lucru înseamnă că voi orbi. Regresia repetată în această stare de conștiință mi-a dezvăluit că automatismul nevoii mele de a închide ochii ca să nu mai privesc la scene de cruzime este unul atât de mecanic, încât s-a dezvoltat un fel de reflex pe care nu îl pot numi altfel decât așa cum l-am perceput, fiindu-mi adus în atenția conștientului din regiunea sa subconștientă: reflex al orbirii. Realmente mărturisesc acest fapt concret: în acele clipe, sunt conștientă de faptul că, închizând pleoapele ca să nu mai văd ceea ce mi se pare crud și dezgustător, voi orbi. Mai mult decât atât, conștientizarea și înțelegerea faptului că există acest reflex al orbirii în subconștientul meu mi-au atras atenția și asupra altor aspecte ale acestui mecanism psihic pe care le-am putut constata datorită repetării regresiei, cu toate că simt că Ființa mea profundă nu mi-a îngăduit să ating încă limita extremă a acestei regresii la capătul căreia voi descoperi, indubitabil, un arhetip instinctual, deci un ”pattern of behaviour”. Tot ce pot face este să enunț rezultatul constatărilor mele de până acum, aflându-mă în această etapă a cunoașterii de sine în care mi se dezvăluie cauzele subconștiente ale karmei mele.
Prin prisma acestui adevăr legat de treptele la care regresia poate ajunge în mormântul subconștientului, voi adăuga faptul că un alt sentiment, chiar mai puternic decât cel descris anterior, îmi domină conștiința în aceste clipe în timpul cărora aceste simulări onirice mă forțează să privesc la scene dezagreabile, fiind în strânsă legătură cu simțul meu moral. Altfel spus, în încăperea subconștientă care precede acest reflex al orbirii, am descoperit un conflict foarte puternic în aceste trepte scufundate ale conștiinței mele, conflict pe care îl pot descrie astfel:
1. Conștientizez faptul că reflexul de a închide ochii ca să nu mai văd ceea ce mi se pare dezagreabil mă va orbi, consecință asupra căreia simt că nu am foarte multă putere. Simt că nu am suficientă forță interioară ca să mă pot opune acestei nevoi copleșitoare de a închide ochii.
2. Cu toate acestea, a devenit perceptibil conștiinței mele faptul că o alternativă este posibilă, instinctul propunându-mi să îmi păstrez vederea, dar să întorc spatele scenelor de cruzime care îmi rănesc ochii, refuzând să mai privesc și prefăcându-mă că nu am văzut nimic.
3. Această alternativă propusă de instinct nu satisface, însă, simțul meu moral fiindcă mi se pare o lașitate. Cu alte cuvinte, mi-a devenit perceptibil faptul că refuz și alternativa de a orbi, și alternativa de a întoarce spatele, conflictul survenind în această etapă în care nu știu ce să fac. Atunci o a treia alternativă mi se propune, însă ea îmi cere să mă implic în mod activ, din cauza simțului moral, în scena la care privesc. Această identificare cu drama și implicarea în scena ei mi-au alterat simțul dreptății. Alterarea simțului dreptății a devenit o cauză karmică pentru că a generat ură. Drama cu care m-am identificat și în care m-am implicat este legată de războiul sexelor. În această etapă conștientizez faptul că mă aflu sub puternica influență a impresiei că lumea este un eșec al Divinității în care nu mai văd niciun fel de dreptate. Nevoia de a satisface simțul dreptății și simțul justițiar este motivul pentru care am putut accepta adevărul spiritual al karmei și al metempsihozei, deci al reîncarnării. Tot din nevoia de a satisface aceste două simțuri au izvorât și dorința mea de a mă face avocat dinn copilărie și, mai apoi, înclinația mea spre jurnalism și științele comunicării pe care am avut-o în această viață. Soluția acestui conflict mi-a fost deja dezvăluită, motiv pentru care voi reveni la acest subiect în câteva paragrafe.
4. Ce mi s-a dezvăluit în încăperea subconștientă următoare a acestui conflict este deosebit de relevant. Revolta interioară generată de simțul moral față de tot ce văd ca fiind odios și crud în afara mea se întoarce împotriva mea în această încăpere subconștientă în care am percepția auto-imaginii. Mă revoltă propriile limitări, propria neputință de a face mai mult. Repulsia și dezgustul față de lucrurile exterioare care mă oripilează se întorc împotriva mea, în această încăpere simt repulsia și dezgustul față de mine însămi. Procesele psihice din această etapă generează un al doilea conflict intern, raportat la propria individualitate. Ce văd în exteriorul meu devine vizibil în interior. Cruzimile, agresiunile, violențele, trădările, farsele percepute cu ochiul liber pe care nu suport să le mai văd se interiorizează. În această etapă îmi devine cunoscut faptul că abuzurile, trădările și volențele se raportează la propria persoană, eu singură sunt atacatorul, agresorul, trădătorul și victima în același timp. Revolta interioară este atât de puternică întrucât conștientizez faptul că îmi bat joc de mine însămi și de viața mea. Mă trădez singură. În această încăpere s-a declanșat criza de conștiință trăită în ziua când am suferit atacul cerebral care mi-a marcat atât de mult existența. Să ne reamintim faptul că întrebările existențiale pe care mi le-am pus în acea zi nu au fost în legătură cu ce făcuse J.B. în acel context, nu pe el îl supuneam judecății și condamnării, ci cu ce făceam eu în acel context: ”Cătălina, ce faci aici? Ce faci cu viața ta?” Altfel spus, ceea ce nu mai suportam să văd în exteriorul meu își avea o copie identică în interiorul meu. Ceea ce nu am mai putut suporta să văd în acea zi a fost propria imagine reflectată în oglindă. Soluționarea acestui conflict este în strânsă legătură cu răspunsul la întrebările pe care mi le-am pus în acea zi de acum aproape 9 ani, fiind marele miracol al vieții mele și dovada vie a Milei lui Dumnezeu deoarece a îngăduit sufletului meu să se trezească și să înceapă să dobândească conștiință de sine.
5. Pentru mulți dintre aceia care ajung până în acest punct, viziunea din oglindă le apare atât de odioasă încât nu numai că vor refuza să admită că ei înșiși sunt agresorii și trădătorii, dar vor refuza cu vehemență și să recunoască faptul că ei înșiși sunt capabili de a comite delicte asemănătoare. Dar necesitatea de a studia cauzalitatea karmică a unei boli sau a unei circumstanțe de viață oarecare trebuie să meargă până la adevăr. Nimic nu se rezolvă cu jumătăți de adevăr. În acest sens, etapa descrisă la punctul 4 se extinde într-o altă încăpere în care Ființa Profundă m-a condus de mai multe ori de-a lungul anilor, inclusiv în cursul acestor zile, necesitatea de a mă confrunta cu mine însămi fiind vitală pentru a conștientiza și înțelege, în mod intim și profund, acel conținut subconștient sau inconștient refulat și îngropat. Plecând de la conștientizarea faptului că eu însămi sunt agresorul și trădătorul propriilor valori și principii morale, Ființa Intimă m-a condus în regiunea abisală a acestor procese psihice, dezvăluind conștiinței mele o a doua auto-imagine, cu mult mai odioasă: eu însămi sunt agresorul, pedofilul, violatorul și degeneratul capabil să îi abuzeze pe cei din afara sa. Când, în cursul acestor zile, Ființa Intimă mi-a dezgropat acest eu din inconștient, mi l-a adus în atenție legat de mâini, precum un prizonier, fappt ce nu putea decât să semnifice că identificarea și izolarea sa în inconștientul meu se făcuseră cu succes, cu un singur și unic scop, acela al condamnării și al dezintegrării totale. Alipind această umbră a inconștientului de mine, Ființa Profundă m-a forțat să mă identific cu mecanismul și cu automatismul umbrei, eu devenind această umbră. În numai câteva secunde m-am îndepărtat substanțial de orice formă de discernământ și de simțul moral, singurul meu interes fiind acela de a-mi satisface plăcerea pe care o percepeam drept o necesitate compulsivă. În câteva scene care s-au succedat foarte rapid în conștiința mea, am răspuns mai multor nevoi ale acestei umbre inconștiente, dând curs tuturor impulsurilor sale. Astfel am agresat și am molestat copii, am acostat tinere fete și le-am molestat, etc., făcându-le pe toate fără să simt remușcare sau vină sau că este necesar să le cer voie, toate acțiunile mele îmi păreau firești, normale, convingerea mea fermă era că victimele mele ar fi trebuit să simtă plăcerea pe care și eu o cunoșteam. Într-un rând anterior, regresia a mers până la a atinge animalitatea acestui tipar de comportament, arhetipul instinctual al animalului de pradă. Dar în cursul acestui ultim episod, regresia s-a oprit înainte de a atinge nivelul instinctual animalic întrucât sufletul meu, prezent și treaz fiind, dezgustat de el însuși, s-a opus influenței acestui arhetip pentru a ieși în afara sa. Rugându-mă Mamei Divine Kundalini și strigând după ajutorul Său, am revenit la starea de conștiință obișnuită, băgând de seamă că umbra inconștientă încătușată care stătea la câțiva pași de mine nu mai avea nicio influență asupra mea, Ființa Reală interioară o ținea sub control. Prizând destul curaj după atâtea experiențe legate de egoul animalic inconștient și mânată de o anume curiozitate legată de auto-cunoaștere, am cerut Ființei Profunde în felul următor: ”Vreau să știu de unde vine această pornire, ce anume a făcut-o să miște. Cred că mi-am câștigat dreptul de a mă întoarce în acea viață anterioară ca să aflu ce s-a întâmplat.” Cunoșteam prea bine faptul că ce primisem era o mostră a mecanicității a acestui arhetip. Însă arhetipul avea nevoie de o circumstanță subiectivă care să îl pună în mișcare. Ori eu tocmai la acea experiență subiectivă vroiam să ajung, amintindu-mi de ea. Eram destul de sigură că rugăciunea avea să îmi fie ascultată și dusă la îndeplinire, fiind pregătită să mă las cuprinsă de acel cutremur intern care îmi zguduie pământul filozofic și care îmi anunță dezgroparea unei amintiri. Când cutremurul acesta m-a cuprins, eram deja încântată, însă regresia nu a mers înapoi decât până la o scenă pe care nu o pot numi nicidecum îndepărtată. M-am trezit, în acele clipe, în sufrageria din casa lui J.B., stând întinsă pe canapea, în brațele sale, scenă încă proaspătă în memoria mea. Pe moment, m-am rușinat destul de mult revăzându-mă în această ipostază, când eu aș fi vrut să accesez o amintire mai veche. Dar când imaginea tatălui meu a înlocuit-o pe cea a lui J.B., mi-a devenit limpede faptul că, pentru a ajunge la circumstanța inițială care a determinat mișcarea acestui arhetip în inconștientul meu, trebuia să aplic tehnica mersului înapoi începând cu acea scenă dintre mine și J.B., întinși pe canapeaua din sufrageria sa. Nu am făcut încă această practică, dar nu există dubiu că acest indiciu se referă la chestiunea karmei saya (sexuală), fiind vorba de căsătoriile mele interesate cu bărbați maturi, eu fiind încă o fată foarte tânără. Când Ființa Profundă a alipit de mine această umbră încătușată, mi-a spus: ”Iată, acesta este acel ”Boogie Man” al tău!” ”The Boogie Man” este creatura mitologică ce bântuie visele copiilor din toată lumea, de secole, pentru a-i teroriza și pedepsi pentru tot felul de greșeli, mai ales pentru lene, încăpățânare, obrăznicie și neascultare. Revelarea și conștientizarea acestui coșmar al copilăriei vor desemna o mare izbândă sufletească pentru că, în repetate rânduri, regresia se lovește de acest zid al copilăriei, dincolo de care nu mai trec ca să mi se descopere adevărul și lanțul cauzalității karmice. Cu alte cuvinte, acest ”Boogie Man” al meu constituie cauza karmică pentru care am început să primesc pedepse corporale începând cu perioada copilăriei, o amintire de acest fel fiindu-mi dezgropată în urmă cu un an, amintirea în sine marca începutul fugilor mele din sânul familiei din cauza pedepselor corporale și al vagabondajului meu, cariera mea de bază fiind aceea de cerșetor și de spărgător, acestea fiind aspecte ale arhetipului instinctual al animalului de pradă, toate acestea fiindu-mi reamintite anul trecut prin câteva regresii în vieți anterioare. Important de reținut este motivul pentru care am început să primesc aceste pedepse corporale în copilărie, cauza dezvăluită anul trecut fiind o anume pasiune pe care o manifestam pentru botanică, deci pentru flori și plante, fapt ce va fi lămurit mai târziu, fiind vorba de o cauză karmică mult mai veche decât ura.
6. În orice caz, când această auto-imagine degenerată este identificată, este imperios necesar să se identifice și influența acestei imagini arhetipale în propria personalitate. Ființa umană nu are nevoie decât de un minut de neatenție pentru a proiecta în lumea vizibilă pe monstrul din interior, generându-se acel adevăr spiritual care enunță următorul fapt: ”Ceea ce este în interior se vede în exterior, în oamenii pe care îi întâlnim și pe care îi atragem și în circumstanțele pe care le trăim, interiorul este o oglindire a exteriorului, iar exteriorul este o oglindire a interiorului.” Acest fapt mi-a fost revelat în timpul acestei ultime incursiuni descrisă la puncctul anterior, făcându-mi-se cunoscut modul cum inconștientul acostează și agață esența sufletului uman pentru a o corupe, precum procedează un agresor care acostează un copil. Vocea arhetipului inconștient, masculină, era terifiant de mieroasă, de seducătoare, de insinuantă și de subliminală. Vocea Buddathei, în schimb, era inimaginabil de cristalină și de inocentă. Posedam voință conștientă și discernământ. Cu toate acestea, mierea din acea voce bărbătească era copleșitoare. Îmi oferea plăcerea. De-abia de m-am putut împotrivi. În secunda următoare am rupt legătura cu realitatea spirituală, simțind că voința mea cedează dominației unei voințe mai puternice. Ca rezultat, m-am lăsat coruptă. Buddatha se pervertise, picând în tentația inconștientului care căuta să se exprime în afara sa, în lumea vizibilă, penetrând conștiința printr-o vulnerabilitate a sa. Mi-e silă de mine însămi gândindu-mă la delictele pe care le-am comis de-a llungul atâtor vieți în serie din cauza acestui arhetip și de care nu îmi amintesc ca să mă pot căi, dar la modul particular, experiența regresivă de până acum mi-a dovedit că influența acestui ”pattern of behaviour” asupra sufletului meu a dus la degenerarea simțului moral, descoperind atât în scoarța de suprafață a psihicului meu, cât și în regiunile sale abisale că ideea relațiilor sexuale dintre fete foarte tinere și bărbați maturi nu mi se par nici nepotrivite, nici nefirești. Dar am lămurit deja faptul că toate acestea izvorăsc din recurența căsătoriei mele cu un bărbat matur, marele meu defect de personalitate fiind acela că sunt atrasă sexual, încă de mică, de bărbați maturi. Aceasta este cauza principală pentru care, din Milă, pentru a mi se da o nouă șansă, eliberându-mă din această recurență nefastă, Divinitatea îmi dă o iubire foarte mare și imposibil de egalat, aceea pentru sufletul pereche cu care sunt conectată în chip mistic, intim și profund.
7. Am lămurit, în capitole trecute, faptul că imaginea războiului este cauza principală care mă împinge către căsătorii în care mă adăpostesc, această imagine a războiului fiind numai o imagine din multe altele corespunzând descrierilor făcute la punctul 1 și 3, căsătoria în sine fiind lașitatea descrisă la punctul 2, deci oferta propusă de instinct care să mă ferească din a fi o victimă a unor circumstanțe asemănătoare. Acest lucru se întâmplă fiindcă eul se transferă pe o treaptă evolutivă, creându-se oportunități pentru ca vechiul eu de cerșetor și de spărgător să învețe să pătrundă în casele oamenilor pe ușa din față, iar nu pe cea din spate sau pe geam, obținând slujbe în menajul casei pentru început pentru a deveni, în cele din urmă, soție și stăpână a casei. În aceste condiții încep formarea și educarea lui ”madam”, deci a doamnei inconștiente, a eului impregnat de orgoliu feminist. Pătrunzând în sfere intelectuale mai înalte prin educația și învățătura primite în casele stăpânilor și, ulterior, ale soților săi, eul dobândește o puternică nuanță feministă din cauza rezistenței anti-feministe pe care societatea patriarhală o manifestă inclusiv în mediile sale sociale superioare. În această încăpere subconștientă încep să simt insulta, jignirea și ofensa pe care masculinul le adresează neputinței mele de a face altceva în viață decât să mă căsătoresc și să procreez, acestea datorându-se exclusiv faptului că sunt femeie. În această etapă începe să înflorească, prin urmare, propria înclinație spre feminism, eul aflându-se sub puternica influență a impresiei că limitarea accesului sexului feminin la educație, învățătură și arte este un fapt incorect și imoral. În această încăpere încep să văd imaginea profundă descrisă la punctul 1, deci imaginea pe care nu mai suport să o văd, aceea a copiilor abuzați și îndeobște a fetelor a căror singură utilitate este aceea a reproducerii și a satisfacerii nevoilor sexuale și a plăcerii bărbaților. Începe să prindă rădăcini dezgustul pentru această realitate care mi se înfățișează a unei societăți care nu acordă niciun drept femeii decât prin bărbat, nici măcar dreptul la a ști să scrie și să citească. Orgoliul feminin rănit se manifestă mai ales în plan intelectual, resimt insulta văzând că valoarea unei femei este redusă la proprietatea de a fi virgină în noaptea nunții, iar nu la calitățile sale intelectuale, artistice, etc.
8. Ce mi s-a dezvăluit în etapa următoare a acestor procese psihice este deosebit de relevant pentru limpezirea cauzalității karmei mele. Imaginea descrisă la punctul anterior este completată de o imagine cu mult mai întunecată. În această încăpere subconștientă încep să înțeleg faptul că limitarea accesului sexului feminin la educație nu este impusă numai artelor, științelor și literaturii, ci și spiritualității, a cunoașterii lui Dumnezeu. Această imagine mi-a fost adusă în atenția conștiinței, sub aspectul său abisal, în dimineața zilei de 12 August, fiind imaginea de coșmar care a dictat scenariul ultimelor mele vieți încarnate, înlocuind aproape în întregime celelalte imagini cuprinse la punctul 1. Această călătorie în inconștient a fost ca majoritatea celorlalte de dinainte. Un detaliu a fost diferit, anume percepția mea asupra spațiului inconștient în care am fost ajutată să pătrund. izolarea mea era ermetică, iar escortarea mea s-a făcut în maximă siguranță. Nu am perceput, până aproape de sfârșit, nicio influență asupra sufletului meu a mecanismului inconștient pe care îl accesam, precum s-a întâmplat în experiența descrisă la punctul 5, implicând arhetipul instinctual al animalului de pradă. Existau motive întemeiate pentru care Ființa Profundă mă proteja atât de mult. Căci ce mi s-a dezvăluit ochilor în acea încăpere a inconștientului a fost tragedia istoriei pe care nu o pot rezuma decât astfel: abuz de putere religioasă auto-asumată de către călugări și preoți care și-au asumat și rolul de călăi. Trebuie să se înțeleagă, prin această expresie, că ce mi s-a dezvăluit a fost genocidul milenar planetar auto-asumat de către o mână de oameni în numele unui Dumnezeu intolerant și ucigaș. Spre sfârșitul călătoriei, Ființa Profundă a ridicat scutul Său protector din jurul meu pentru numai o clipită de ochi, fapt care a permis ca influența acelui mecanism psihic inconștient să devină perceptibilă sufletului meu, contagiindu-mă pentru o clipă. Începusem, dintr-o dată, să simt nevoia nesățioasă de a mânca carne de om, făcând chiar gestul de a mușca din brațul Maestrului Interior care mă înconjura. Devenisem, prin urmare, un antropofag primitiv și lipsit de discernământ. După acest moment de aparentă neatenție, Ființa reală interioară și-a lăsat brațul în jos, cuprinzându-mă din nou în scutul său protectiv. Acea influență a dispărut atunci, eu revenind la starea de conștiință obișnuită și întorcându-mă treptat-treptat la starea de veghe. Nu putea încăpea îndoială că acest canal pe care Intimul mi-l adusese în atenția conștientului era acela al demonului minții simbolizat de Pilat în Noul Testament, fiind unul din Cei 3 Trădători, alături de demonul dorinței (Iuda) și de demonul relei-voințe (Caiafa). Dincolo de simbol, demonul minții este mecanismul psihic inconștient care a generat cele mai degenerate și pervertite tipare de comportament, acela al călugărilor care și-au asumat rolul de călăi fiind un astfel de exemplu de degenerare extremă provenind din demonul minții. Canibalismul este un alt exemplu, mai ales când acesta are funcție ritualică magico-religioasă, fiind vorba despre degenerarea extremă a ritualului Sfintei Împărtășanii a cărui semnificație autentică inconștientul a pierdut-o, îngropâmd-o în imaginile și simbolurile sale.
9. Dar ultimul lucru pe care îmi doresc să îl fac este să vorbesc despre simbol. Nu un simbol a generat reflexul mecanic al orbirii mele, ci această imagine a lui homo religiosus al inconștientului care a făcut din cuvântul lui Dumnezeu o armă a asasinatului. Organizat în armate, în ordine, în frății, în confreerii, în asociații, în cavalerii, în masonerii, în secte și în alte forme de comunități mai mult sau mai puțin secrete, homo religiosus al inconștientului s-a auto-investit cu funcția de judecător și cu cea de călău, semănând moarte în numele Divinității, aceasta este imaginea finală ce se formează pe retina ochilor mei, întărindu-mi neputința de a mai vedea. Insulta finală adusă feminității pe care o resimt în această încăpere a sufletului vine din faptul că mi se aduce la cunoștință credința lui homo religiosus că intuiția feminină, inteligența feminină, că spiritul deductiv al unei femei și că înclinația sa maternă și firească pentru tratarea și îngrijirea bolnavilor sunt trăsături diavolești ce trădează afilierea femeii cu magia neagră și cu vrăjitoria. În ultimă instanță, conștientizez faptul că farmecul unei femei, carisma și frumusețea sa sunt privite de către homo religiosus drept instrumente ale ispitei de care Satan se folosește ca să îl piardă pe bărbat, femeia în sine fiind o lucrare a lui Satan, iar nu a lui Dumnezeu, precum este bărbatul. Ajunsă la această etapă, înțeleg faptul că războiul sexelor își are mărul discordiei în această încăpere a psihicului în care se dezbate chestiunea păcatului original. Identificarea sufletului meu cu această problemă a fost totală, fiind principala cauză care m-a desincronizat de Voia Ființei mele profunde și de destinul meu adevărat pe pământ. Intimul nu a făcut niciun pic de economie în efortul Său de a mă elibera din această circumstanță mecanică recurentă.
10. Unele experiențe regresive de până acum mi-au arătat că identificarea mea, în viețile mele anterioare, cu chestiunile discutate până la punctul 8 m-a împins către acțiune, a acționa și a mă implica fiind elementul esențial al punctului 3. Una din preocupările mele de căpătâi a fost să predau scrisul și cititul celor aparținând păturilor sociale inferioare, fapt care s-a întors la mine sub formă de dharma în această viață. Faptul că am primit burse, diplome și alte merite școlare este o consecință a gestului caritabil trecut. Tendința mea de a-i învăța să scrie și să citească pe copiii de pe ulița bunicilor mei și nu numai denotă caracterul recurent al acestei scene dintr-o viață trecută.
11. O anume identificare cu instinctul de auto-conservare m-a condiționat, însă, să mă limitez, în nevoia mea de a reacționa și de a mă implica într-o cauză, la domeniul educației și la sprijinirea artelor, procedură cunoscută sub denumirea de ”patronaj” în secolele trecute. Însă factorul care împinge eul către identificarea totală cu această cauză pe care o discut este, precum am mai zis, abuzul de putere al lui homo religiosus în toate sferele societății, în toate păturile sociale și în toate domeniile, inclusiv în educație, în științe, în literatură și în arte. Simțul dreptății și simțul justiției ating nivelul maxim al revoltei interioare, corupția, imoralitatea și perversitatea organelor de stat conduc sufletul la dorința de emancipare. Simțul dreptății și simțul justiției trezesc simțul civic, născându-se dorința impetuoasă de a corecta societatea. Întorsătura de situație a karmei mele stă în modul cum simțul meu civic a reacționat la dorința de a corecta societatea. Nevoia de a corecta s-a manifestat, în primă fază, prin trezirea și ascuțirea simțului critic și al simțului judecării, această fază fiind urmată de dorința impetuoasă de a critica și de a judeca imoralitatea, corupția și perversitatea indivizilor vizați în mod public. By default, sufletul uman are înclinația firească și naturală de a corecta corupția și imoralitatea societății prin intermediul pildelor, al fabulelor și al alegoriilor care descriu, printr-un limbaj simbolic, plin de subînțeles și cu accent moralizator, adesea umoristic, decadența societății prin asocierea problemelor sale și a defectelor umane cu circumstanțe tipice întâlnite în lumea necuvântătoarelor, fiind maniera diplomatică prin intermediul căreia individului vizat i se aduce în atenție o avertizae politicoasă în legătură cu defectele sale de caracter, calomnierea și insulta directă fiind evitate. Această înclinație a sufletului uman este, la rândul său, un arhetip asociat cuvântului ca funcție creatoare. Și, ca orice alt arhetip, se poate polariza în sens pozitiv sau negativ. Numeroase experiențe trecute mi-au dovedit că sufletului meu nu i-a fost străină forma pozitivă a acestui dar. Tonul moralizator al acestor exemple, deși puternic concentrat pe necesitatea de a corecta un defect uman, era inspirat de Ființa Profundă, prin mijlocirea Voii lui Dumnezeu și exprimat într-un mod obiectiv, sugerând realul, adică un adevăr spiritual etern. Exemplele cele mai elocvente sunt povestirile și fabulele care pot fi citite atât de către copii, cât și de adulți, fără ca mesajul lor să altereze inocența naturală a copiilor, în timp ce pentru adulți mesajul cu subînțeles se relevă înțelegerii lor prin aluzia alegorică. Mai adesea, însă, mi-a fost dezvăluită forma negativă a acestei abilități de a concepe povești adevărate despre defectele umane inspirate din lumea necuvântătoarelor, modul agresiv și plin de rea-voință de a corecta problema vizată printr-o alegorie forțată sugerând coruperea talentului, contaminarea sa cu elemente psihice tenebroase precum sunt ura, reaua-voință și lascivitatea. În termeni moderni, aspectul negativ al acestui dar se exprimă sub forma reporterului de senzație, a pamfletarului, a cronicarului cârcotaș, a paparazziului, a caricaturistului, etc. Indubitabil, afinitatea arhetipului revelat s-a manifestat, în cazul meu particular, în raport cu literatura senzuală, sado-masochistă, etc. Nu de puține ori, în cursul meditațiilor mele mi se aduc în atenție exemple ale modului ingenios și aparent inofensiv de care se folosește eul inconștient, printr-o alegorie expresivă, ca să exprime o imagine incestuoasă, sexistă, rasistă, etc., imaginea fiind inspurată, însă, de desfrâu, de ură, de intoleranța religioasă, etc., în loc să fie inspirată de Divinitate. Altfel spus, delictul meu constă în acțiunea de a deveni, sub influența și sub dominația directă a inconștientului, un agent de corupere morală îmbrăcat în iluzoria vestimentație a bunelor intenții pe care și emanciparea feministă le invocă, în loc să fiu un agent de corectare. Îmi bazez această afirmație pe următorul adevăr spiritual. Legea Divină este infailibilă. Karma se corectează prin inversarea cauzei. Ori, dacă Marea Lege mi-a îngăduit, prin mijlocirea Voii Tatălui, să scriu mai multe cărți despre cunoașterea de sine și despre minunile Ființei Intime, înseamnă că tocmai darul cu care Dumnezeu mi-a înzestrat sufletul s-a corupt, deci tocmai înclinația firească a sufletului meu pentru scris, pentru alegoria cu scop moralizator. Acest dar în sine a fost vulnerabilitatea mea de care inconștientul a profitat ca să se manifeste în exterior, făcând acest lucru ca un răspuns compulsiv al dorinței de a reacționa și de a se identifica cu o cauză, cu o dramă, cu un curent ideologic în care să se implice în mod activ.
12. Dar genul de karma pe care am primit-o nu se dă pentru ”aș fi putut face acest rău”, ”era cât pe ce să fac acest rău”, ”am fost în pericolul de a face acest rău”, ci se dă pentru delictul comis. Însă un delict comis poate fi un rău care s-a făcut, ca și un bine care s-ar fi putut face, dar care nu a fost făcut. Eu, însă, nu îmi amintesc acest delict, analiza mea se întrerupe în acest punct esențial, având o puternică legătură cu descrierea făcută la punctul 3 din care izvorăște conflictul menționat la începutul analizei care mă dezbină între nevoia de a reacționa, dorința de a face ceva și neputința de a mă hotărî ce să fac. La punctul anterior am precizat că, în primă fază, simțul civic predispune sufletul să ia atitudine în mod public. Vorbind despre înclinația sufletului meu de a fi un fabulist moralist, atunci trebuie că simțul civic să își fi găsit exprimarea pe cale orală, ân conversație directă cu indivizii vizați, prin calomnie, insultă sau chiar bârfă. Dar deosebit de relevantă este o anumită amintire pe care Ființa profundă mi-a dezgropat-o, îngăduind, prin regresie, să revin într-o locuință în care am trăit într-o altă viață, în acea locuință eu avâmd acces liber și direct la o mașină de tipărit cărți. Ca o consecință a legii recurenței, această scenă s-a repetat și în această viață când, în perioada studenției, am avut o ciudată pasiune pentru imprimante, xerox-uri, mașini de scris și tipografii, visând cu ochii deschiși să îmi deschid un fel de tipografie cu servicii de printare, etc. Dar dacă am tipărit sau nu în trecut conținut scris de mine sau de altcineva prin care am făcut propagandă propriei uri feministe în acest război al sexelor sau propagandă oricărei alte ideologii maligne este un fapt de care nu îmi amintesc, acest punct este numai o speculație. Ce mi-a fost revelat, în schimb, este faptul că sufletul meu, sub forma sa de fabulist moralist, nu s-a aflat la prima abatere de la Lege din cauza înclinației sale naturale de a critica și de a judeca, cu scopul de a corecta un defect uman prin intermediul alegoriei și al filozofiei, pentru această abatere Ființa Profundă îngâtuindu-mi una dintre cele mai dure pedepse: exilul și nebunia, iar asta fiindcă darul în sine mă făcuse să văd defectul de caracter în alți oameni, dar niciodată în propria persoană, circumstanță care a dus la trezirea trufiei. Mândria este tcpp-ul meu, arhetipul mândriei fiind îngâmfarea luciferică. Am avut amintirea exilului și a nebuniei în toamna lui 2016, în timpul unei ședințe de reiki cu practicanta reiki care a vegheat asupra mea și care m-a ajutat în acea perioadă. Povestindu-i amintirea acestei alte existențe, m-a întrebat care fusese lecția pe care trebuise să o învăț în acea viață. Atunci nu am știut să îi răspund, însă acum știu întrucât în perioada acelui exil am avut revelația profundă a existenței egoului animalic inconștient, conștientizând faptul că eu însămi veneam dintr-o specie de mamifere dominate de aceleași instincte de bază ca oricare alt animal care mă înconjura. Ca o consecință a acelei karme vechi, fabulistul moralist a început să vadă defectul și în el însuși, nu numai în ceilalți. Dar aceasta este o karma achitată despre care este redundant să scriu. Revenind la perioada recentă, punctele trecute în scris până acum descriu, în esență, intriga ce rezumă cronologia parțială a lui ”madam”, deci a obsesiei mele legată de păcatul original, a eului recurent căruia i s-a dat, ca pedeapsă karmică pentru ură, acest întuneric al orbirii.
13. Însă toate aceste etape sunt suficiente ca să genereze o nouă criză în conștiința mea. Etapele descrise începând cu punctul 5 mi-au devenit cunoscute mult mai târziu, după lungi meditații, introspecții și auto-analize, fiind sub atenta călăuzire a Ființei profunde. În ziua când am suferit atacul cerebral criza mea nu pătrunsese decât până în încăperea descrisă la punctul 4, fiind urmată de conștientizarea sentimentului eșecului propriei persoane. Înțelegerea acestui adevăr despre mine însămi, conștientizat extrem de brusc și fără niciun anestezic, mi-a determinat mecanismul psihic al organului vederii să îmi cedeze în acea zi.
14. Începând cu conștientizarea și cu înțelegerea celorlalte puncte, dar mai ales cu conștientizarea eșecului încercărilor trecute de a identifica scopul pentru care m-am născut, criza ia o amploare substanțială. În mod inevitabil, ca o consecință a ieșirii în afara necesității de a mă identifica cu o idee, o credință sau o cauză, sufletul meu și-a pus următoarele întrebări: ”Cine sunt eu cu adevărat? De ce sunt aici? Ce fac aici? Ce trebuie să fac?” Șocul de a nu ști nici măcar cine sunt ca să știu ce am de făcut este cutremurător. În funcție de intensitatea șocului și de sinceritatea și de onestitatea crizei, conștiința începe să se trezească, buddatha începe să devină conștientă de ea însăși, începe să înțeleagă că este esența sufletului uman al unei Ființe Cosmice, începe să își înțeleagă eșecul cosmic pentru care poartă întreaga răspundere și vină, începe să înțeleagă necesitatea pedepsirii prin intermediul legii cauzelor și a consecințelor, deci a karmei, ducând la conștientizarea sentimentului neîmplinirii Ființei Interioare autentice. Revenind la persoana I în mărturia mea, trebuie adăugat și faptul că toate acestea au condus la înțelegerea faptului că trădarea adevărată am comis-o față de Ființa profundă, acesta fiind unul din acele delicte care se pedepsesc cel mai sever.
15. Continuându-mi confesiunea la persoana I, voi mărturisi că a fi devenit conștientă de faptul că sunt esența sufletului uman (buddatha) al unei inefabile Ființe Cosmice este cel mai extraordinar și minunat lucru ce se poate întâmpla în viața banală și mediocră a ființei umane, fiind deopotrivă și cea mai împovărătoare revelație pe care am avut-o, fapt ce se datorează conștientizării și înțelegerii profunde a delictului și a eșecului. Rușinea, jena, dezgustul, repulsia, dezamăgirea și toate celelalte sentimente descrise la punctul 4 sunt resimțite într-un mod cu mult mai intens, mai intim și mai profund întrucât captez și înțeleg semnificația profundă a delictului meu, trădarea am comis-o față de etica superioară a Ființei Reale Interioare și față de valorile sale. Identificând faptul că delictul meu a constat în acțiunea de a fi devenit un agent de corupere morală sub influența și sub dominația inconștientului, înțeleg semnificația profund spirituală a arhetipului descris la punctul 5, acela al agresorului. Căci din punct de vedere spiritual, acest arhetip instinctual al animalului de pradă are o conotație extrem de semnificativă, definind ființa umană care, prin diverse tehnici, practici și stereotipuri dictate de inconștient, acostează, molestează, maltratează, corupe și violează inocența esenței sufletului uman al semenilor săi, arta, pictura, muzica, literatura, televiziunea, cinematografia și chiar unele pseudo-doctrine spirituale fiind astfel de medii prin care intenția de a corupe se infiltrează. Ironia în intenția emancipării dictate de o cauză precum este feminismul și nu numai stă în faptul că distruge, corupe și maltratează tocmai obiectul pe care vrea să îl protejeze. Adeseori Ființa Profundă mi-a dezvăluit, în timpul meditației, modul cum acest arhetip al agresorului ia formă de expresie în comportamentul uman în domeniul artelor și al muzicii, dictând vedetelor și starurilor, din adâncul inconștientului lor, să introducă, bunăoară, elemente indecente în timpul spectacolelor lor, așa-zisele incidente prin care starurile își expun în mod explicit ba un sân, ba organele genitale fiind astfel de exemple de molest, creând puternica impresie asupra spectatorului că a te comporta în mod identic, imitând comportamentul vedetei preferate, este un fapt normal și dezirabil. Astfel de exemple sunt faimosul sărut dintre Britney Spears și Madonna, expunerea unui sân de către cântăreața LilKim la deschiderea Super Bowl, decăderea lui Miley Cyrus și a altor idoli ai copiilor și ai adolescenților sau chiar toanele lui Lady Gaga. Ori puterea exemplului este o mare răspundere pentru acela care poate influența mentalitatea publicului. Însă acest gen de corupere nu se limitează numai la senzualitate și la lascivitate, agentul de corupere morală putând instiga la oricare altă formă de delict prin chemarea individului sau a maselor la identificarea cu ura, mânia, rasismul, intoleranța religioasă, naționalismul, războiul, etc., etc., etc. Ca o consecință a identificării, vibrația particulară a individului scade substanțial, contaminându-se cu elemente psihice de joasă frecvență care pot atrage în mod accidental, independent de karma individului respectiv, circumstanțe nefavorabile, dezagreabile, agresive, etc., autorul moral fiind prostul exemplu dat de individul cu influență. Fiind vorba despre arhetipul prădătorului, trebuie să completez această imagine generală a automatismelor acestui defect cu alte câteva detalii legate de unele dintre cele mai avansate forme de degenerare ale sale pe care Ființa Profundă mi le-a dezvăluit că există în propriul inconștient, fiind vorba despre acel soi de demență a oamenilor străzii, fie femei sau bărbați, care își expun organele sexuale în fața copiilor, femeilor și celorlalți trecători în parcuri, în boscheți, în parcări, etc. Cauza principală a acestui tip de degradare este degenerarea energiei sexuale creatoare prin fornicație.
16. În mod natural și firesc, ce a urmat a fost căința. Însă îmi vine peste mână să mai scriu despre remușcare, despre părere de rău și despre căință. Nimeni nu va putea preda vreodată intensitatea acestor sentimente sau intensitatea șocului descris anterior pentru ca acestea să genereze schimbarea în sufletul unui om și în circumstanța sa de viață, atrăgând Mila lui Dumnezeu în acest sens. Eu nu cunosc acel bine pe care l-am făcut, mai ales când atâta rău mi-a fost dezvăluit că am făcut, însă adevărul spiritual pe care îl cunosc este că Mila Justiției Divine este cu adevărat infinită. Căința mea trebuie să fi fost, prin urmare, sinceră. La o abordare mai profundă, faptul că arhetipul animalului de pradă descris la punctul 5, deci al agentului de corupere morală, mi-a fost adus în fața ochilor încătușat precum un prizonier poate sugera și predarea sa Justiției Tatălui, deci remușcarea, părerea de rău și căința, nădejdea iertării și dorința reabilitării sufletului, să revin la picioarele Ființei Profunde mi-a devenit cel mai prețios deziderat în această viață.
17. Studiind cauzalitatea karmei primite și apropiindu-mă de sfârșitul analizei mele, cred că trebuie să lămuresc și semnificația acelui ”Boogie Man” despre care am vorbit la punctul 5, fiind vorba despre cauza karmică pentru care am început să primesc pedepse corporale în copilărie, circumstanță care a dus la acest lung șir de evenimente descrise până acum din care își trage seva de viață și momentul prezent. pe scurt, Ființa Intimă mi-a adus în atenție faptul că anumite elemente magico-medicale proprii sufletului meu, precum sunt abilitățile terapeutice ale vracilor și ale șamanilor, s-au corupt într-atât de mult încât a fost necesar ca, pentru corectarea mea, să mi se mute următorul șir de reîntrupări în țări în care astfel de abilități magico-medicale erau privite cu ochi bănuitori, neîncrezători, critici și de-a dreptul superstițioși, în aceste medii crezându-se că toate aceste elemente sunt dovezi ale înclinației spre vrăjitorie și magie neagră. Prin urmare, faptul că am început să primesc pedepse corporale pentru a mi se corecta pasiunea pentru botanică ce se manifesta în personalitatea mea încă din copilărie nu a fost o nedreptate ce mi s-a făcut, în pofida faptului că totul mi s-a părut nedrept atunci, circumstanța nou creată împingându-mă spre fuga de acasă, spre cerșetorie și spre trezirea arhetipului instinctual al animalului de pradă. Indubitabil, însă, este că pedeapsa karmică pe care am primit-o de-a lungul mai multor vieți nu a fost o eroare în judecata lui Dumnezeu, înțelegerea adevărului spiritual al karmei este maniera prin care mi se împacă acel conflict descris la punctul 3 din cauza căruia am început să cred că lumea este nedreaptă, că Dumnezeu Însuși este nedrept. Această imagine a unei societăți nedrepte este imaginea pe care nu am mai putut suporta să o văd, societate la a cărei decadență am contribuit, devenind un agent de corupere a ei, prin ura mea feministă, iată cauza spirituală profundă a orbirii mele.
18. Needless to say, Ființa Profundă nu ar lucra cu atâta sârg asupra mea cu scopul de a mă corecta și de a mă șlefui pentru a-I fi pe plac și pentru a-I servi misiunii Sale pe pământ, dezvăluindu-mi conținutul karmei mele, dacă nu mi-ar propune și soluția care să împace conflictul din sufletul meu și, ca atare, să dezintegreze și reflexul orbirii, lucru pomenit în treacăt la punctul 3. Pentru lămurirea acestei etape voi reveni la simulările puse în practică în Universul Interior descrise la punctul 1 care îmi scot la suprafață automatismele reflexe ale orbirii. În loc să închid ochii, să întorc spatele sau să mă implic în mod activ în scena revelată care îmi displace profund, Intimul îmi solicită să dau dovadă de un cu totul alt soi de putere sufletească, cerându-mi să privesc scena în cauză, dar fără a reacționa, fără a simți indignare, repulsie, dezgust, fără a simți nevoia de a mă implica cu intenția de a corecta. În termenii folosiți de Intim, ce îmi predă este tehnica non-identificării, a detașării în fața dramei, acestea sunt aspecte binecunoscute ale fenomenului fachirismului hindus. Trebuie, desigur, să clarific că Ființa Profundă nu îmi predă tehnica nesimțirii, a nepăsării și a indiferenței față de suferința umană. Mila, compasiunea și empatia sunt virtuți indispensabile pentru suflet, dar sub forma lor cea mai elevată ele nu solicită ființei umane să se identifice cu o cauză sau cu alta. Prin puternica impresie creată asupra sufletului, cel mai adesea negativă, identificarea individului cu o circumstanță creează forțe psihice extrem de puternice care, neconștientizate, nefiltrate și netransformate, încep să creeze realitatea înconjurătoare a individului respectiv, antrenând legile mecanice ale Universului, precum sunt legea atracției și legea rezonanței magnetice. În fond, aceste forțe psihice se transformă în credințe și în convingeri. Bunăoară, am o cunoștință care activează într-o asociație feministă. Deseori descrie pe rețelele de socializare experiențe neplăcute pe care le are în raport cu bărbații, toate acestea întărindu-i convingerea că adevărul pe care ea îl cunoaște despre bărbați este just și întemeiat, însă ce nu conștientizează este faptul că tocmai convingerile sale atrag astfel de circumstanțe cu care ea se identifică pentru a i le confirma, pentru a-i da dreptate, încât imaginea finală din subconștientul ei despre bărbați este aceea că toți sunt la fel. Un alt exemplu este al surorii mele care pentru o lungă perioadă de timp s-a identificat cu cauza animalelor fără adăpost, suferind foarte mult în privința lor. Ca o consecință, forțele psihice create de puternicele impresii generate asupra sufletului său de această cauză au început să îi influențeze realitatea, în acea perioadă povestindu-mi tot timpul că începuse să vadă peste tot pisici moarte și câini deopotrivă, aceste elemente care rezonau cu convingerile sale începuseră, prin urmare, să devină vizibile conștiinței sale din sfera publică a cauzelor. Cu toate acestea, sora mea nu convinge pe nimeni că s-a născut pentru a îngriji de animalele aflate în suferință, e mai probabil ca sacrificiul său pentru umanitate să se desfășoare într-un cu totul alt domeniu. Prin urmare, mai mult decât orice, identificarea cu o cauză, orișicât de nobilă și de caritabilă ar fi, împiedică adeseori sufletul din a-și găsi adevărata menire în viață, aceasta din urmă fiind în raport cu misiunea Ființei sale Profunde pe pământ. Ân fond, ce s-a îmbuteliat în acest eu feminist cu care m-am identificat timp de mai multe vieți la rând este chiar înțelegerea mea asupra propriei meniri în viață, fiind vorba, prin urmare, de autentica mea vocație pe care nici școala, nici liceul și nici facultatea nu m-au ajutat să o identific dintre atâtea aptitudini, înclinații și talente de care am dat dovadă. Și nici nu s-ar fi putut ca cineva să mă ajute să îmi găsesc vocația în afara Ființei Reale Interioare întrucât vocația adevărată ține de misterul particular al fiecărei Monade Divine. Ar fi o mare neghiobie din partea mea să mărturisesc că mi-aș fi identificat vocația, cu toate că o intuiesc, identificarea sa în mod corespunzător având să soluționeze în chip definitiv acel conflict descris la punctul 4 care a generat șocul suferit în ziua atacului cerebral, precum și criza legată de identitatea spirituală descrisă la punctul 15, toate acestea corespunzând răspunsurilor pe care trebuie să le dau acelor întrebări trecute la punctele respective. Dar pentru ca aceste răspunsuri să mi se releve drept adevăruri de necontestat, descriind realul despre scopul pentru care m-am născut, trebuie să dau rezultate pozitive la solicitarea Ființei profunde de a pune în practică tehnica non-identificării, a detașării în fața dramei care îmi cere să îmi antrenez o putere sufletească aparte. Rezultatele de până acum sunt, însă, aproape imperceptibile, mai mereu cedând nevoii de a mă implica, întrebările cel mai des enunțate în timp ce privesc la simularea pusă în scenă fiind următoarele: ”Cum este corect și moral să procedez? Nu ar trebui să iau un fel de atitudine și să mă implic? Nu este damnabil faptul că nu mă implic? etc.” Însă bruma de adevăr ce mi se relevă o pot enunța astfel: încetând de a mai răspunde indignării și repulsiei și încetând de a mă mai identifica cu ura, mânia sau feminismul, forțe sufletești latente se trezesc. Amintindu-mi adevărurile spirituale despre existența egoului animalic inconștient și despre legea cosmică a cauzelor și a efectelor, legea cosmică a eternei reîntoarceri și legea cosmică a recurenței, o altfel de înțelegere a scenei pe care sunt forțată să o privesc se dezvoltă, iar nevoia de a reacționa impulsiv este înlocuită de sentimentul milei, al compasiunii și al empatiei față de ființa umană care suferă sub ochii mei, agresat și agresor deopotrivă.Ce devine accesibil puterii mele de înțelegere, fiind sub atenta călăuzire a Intimului, este faptul că agresatul din prezent este vechiul agresor din trecut, în timp ce agresorul din prezent va fi agresatul din viitor. Puțin câte puțin îmi este adusă în atenție inutilitatea luptei de emancipare a victimei, ceea ce mi se relevă ca fiind adevărata emancipare este calea revoluției conștiinței, a înțelepciunii inițiatice reale. În locul nevoii instinctive de de a reacționa în favoarea victimei, răspunzând indignării, urii și mâniei, calea compasiunii se deschide sufletului meu, iar clarviziunea asupra propriei meniri în viață începe să se limpezească. În aceste condiții de practică asiduă ura mea feministă a început să se transforme în iubire, în milă, în compasiune și în empatie față de ființa umană, în general.

”Există multe forme de transformare a Energiei. Se poate transforma o energie în alta ca, de exemplu, Ura în Iubire.”

Maestrul Samael Aun Weor – ”Simbologie onirică”

În fine, îmbinând prezentul cu trecutul în expunerea mea, cred că am reușit să trec în scris etapele principale ale formării reflexului orbirii mele. Firește, sunt unele etape pe care am omis să le consemnez, toate acestea trebuie cercetate în atâtea încăper și subîncăperi ale subconștientului și ale inconștientului pe care Ființa Profundă nu le-a dezvăluit puterii mele de înțelegere. Esențial este faptul că aceste forțe psihice abordate, ura și feminismul, sunt cele care mi-au creat realitatea înconjurătoare, având suficientă putere încât să ducă la un atac cerebral și la o orbire. Totuși, trebuie să reamintesc faptul că aceste forțe psihice au dus, prin reflexul orbirii, numai la primul accident vascular suferit pe 1 Noiembrie 2013. Accidentul vascular a fost, însă, pretextul prin care mi s-a administrat pedeapsa karmică pentru mai multe cauze: orbirea pentru ură, surzenia pentru minciună, iar semi-pareza pentru materialism. Totuși, nu tuturor acestor forțe psihice inconștiente li se dă ”frâu liber” ca să ne creeze realitatea, Ființa Profundă lămurindu-mă astfel: ”Dacă Dumnezeu ar asculta de toate gândurile și de toate blestemele voastre ca să le manifeste, mâine ați fi cu toții morți!” Într-adevăr, câți dintre noi nu ne-am spus adeseori astfel de lucruri: ”Nu mai suport! Nu mai pot! Nu mai rezist! Nu vreau să mai trăiesc! Vreau să mor!” Cu toate acestea, forțele psihice cuprinse în automatismele reflexe ale orbirii mele au dus la acest context în care mă aflu acum din cauza necesității karmice de a fi corectată, iar sufletul meu reabilitat. Într-un fel, reflexul orbirii a izvorât dintr-un fel de depresie cosmică, deci dintr-o profundă tristețe al cărei obiect central a fost homo religiosus care a îngropat esența feminină autentică și Eternul Principiu Feminin în măruntaiele inconștientului, numind până și acele viziuni arhetipale ale feminității sau ale Diadei (Dumnezeu ca bărbat și femeie) pure erezii pe care le-a interzis înțelegerii conștientului, închizând drumul inițiatic pentru femeie și limitându-i accesul la Cunoașterea lui Dumnezeu. Răspunzând acestei mari tristeți ce mi-a cuprins sufletul, Ființa Reală Interioară mi s-a dezvăluit din nou în noaptea dinspre 7 spre 8 Septembrie sub forma dublei perechi de ochi, cei blajini și cei șireți, inițiind un adevărat festin de creativitate imposibil de descris în cuvinte, atât de ieșită din comun a fost originalitatea contactului direct și intim cu Maestrul Interior. Sătui de atâta reprezentație a creativității și a originalității, cele două perechi de ochi s-au alipit de un ochi mai mare, perfect rotund și atât de artistic și de desăvârșit conturat, deosebit de expresiv și de frumos, Ochiul Ființei Reale Interioare care îmi făcea cunoscut faptul, în multa Sa milostivire, că toată potența infinită a Divinității este accesibilă, în egală măsură, bărbaților și femeilor deopotrivă sub forma harului Spiritului Sfânt și nu numai, descoperind înțelegerii mele că acea vocație autentică a mea se află în strânsă legătură cu cunoașterea de sine, următorul citat întărind concluziile mele:

”Menirea ta în viață este să te cauți pe tine însuți.”

Mihai Eminescu

aug. 152022
 

<>

Vineri-Luni, 12-15 August 2022

Au trecut 3 săptămâni de la minunata experiență mistică în timpul căreia Ființa Profundă a operat din nou în corpurile mele interne cu scopul de a restabili circuitul vederii pentru ca eu să pot vedea din nou. Am lăsat tot acest timp să treacă la mijloc întrucât am vrut să constat mai întâi dacă aveam sau nu să simt senzații noi după acea minunată experiență descrisă în partea a 2-a a acestui text. Așteptările nu mi-au fost deloc înșelate încât a devenit necesar să trec în scris cele câteva observații pe care le-am făcut pe parcursul acestui an în legătură cu aceste minunate lucruri pe care le trăiesc.
Nu am crezut vreodată că voi folosi cuvântul ”minunat” ca să descriu cee simt în legătură cu corpul de energie vitală. Acesta este al 9-lea an de când am percepția corpului de energie vitală. Se cade să fac un rezumat al acestor ani, mărturisind că la numai o zi după externarea mea din spitalul din Brăila, la mijlocul lui decembrie 2013, mama era abordată de o cunoștință a sa a cărei fetiță fusese vindecată într-o proporție destul de mare de tetrapareză spastică de către un bioenergetician din Galați. Îi păstra numărul de telefoon pe o hârtiuță, în dreptul icoanei. Ea este aceea care i-a dat mamei numărul de telefon al terapeutului, punându-ne în contact, pentru prima oară, cu termenul de ”energie”. Două zile mai târziu, eram deja întinsă pe patul din cabinetul său, făcând prima ședință, încheind terapia pe la începutul lui aprilie 2014. Până la acea dată, făcusem un număr considerabil de ședințe, ducându-mă de luni până duminică, cu o pauză sau două de câte o săptămână. Cum era de așteptat, până la sfârșitul terapiei dobândisem deja o anume percepție a corpului de energie vitală. Dar este incorect să spun că am dobândit ”o anume percepție”. Adevărul irefutabil este că am devenit, în cursul acelor luni, hiper-conștientă de energia mea vitală, percepând-o în fiecare secundă a zilei într-un mod foarte intens și profund, fiind și motivul pentru care am oprit ședințele la momentul respectiv. Primisem stimulul energiei din belșug. Această percepție a energiei mi-a întors existența cu susul în jos întrucât nu am mai avut nicio clipă de liniște de atunci încoace, povestind de multe ori că a fi atât de hiper-conștientă de corpul de energie vitală era un lucru de nesuportat, aproape un blestem datorită intensității activității energiei ce mi se activase. Acele prime luni ale lui 2014 au fost un coșmar nu atât datorită faptului că orbirea era atât de recentă ca să mă fi putut adapta întunericului și circumstanței în sine atât de repede, cât mai ales faptului că dobândisem hiper-conștiința corpului de energie vitală, inducându-mi infinite neplăceri și suferință, eu neputând nicicum explica acele lucruri stranii pe care le simțeam. Furnicăturile și pișcăturile și usturimile erau o nimica toată în comparație cu acțiunea acelui firicel de electricitate subțire cât firul de ață de cusut. Acest firicel atât de subțire de electricitate mi-a devenit tovarăș de nedespărțit de când i-am perceput prezența la începutul lui 2014, fiind sursa unei atât de îndelungate suferințe prin care am trecut până acum.
Nu cred că există text în care să nu fi descris în termeni pesimiști acțiunea acestui subțire firicel de electricitate pe care ochii mei, întorși de atâția ani către interior, îl văd în fiecare secundă a zilei, în stare de veghe, putându-i urmări traseul în organele mele interne asupra cărora am această hiper-conștiință din punct de vedere energetic, această incredibilă abilitate făcând și subiectul conflictului meu intern ce mă dezbină între dorința de a vedea din nou și temerea mea că, dacă aș vedea, aș pierde tocmai această abilitate care mi-a fost ca un coșmar de-a lungul anilor, dar care mi-a devenit atât de necesară, vitală! Căci a ști în timp real și fără nicio secundă de întârziere unde anume circulă energia, unde anume lucrează energia și unde anume semnalează energia existența unor blocaje și a unor probleme mi-a fost de un real folos în toți acești ani în timpul cărora am putut studia pe propria piele sau, mai bine zis, sub propria piele mecanismul corpului de energie vitală și al chakrelor. Timp de aproape o decadă m-am întrebat și tot întrebat dacă voi mai avea vreodată măcar o zi în care să nu mai simt toată această energie, în care să mă simt relaxată și odihnită, iar acum această abilitate mi-a devenit indispensabilă și de neînlocuit.
Mi-e destul de dificil să descriu neplăcerile pe care mi le-a cauzat această hiper-conștiință a propriei energii. Acțiunea ei a fost atât de intensă și de agresivă în primul an după atacul cerebral că m-am temut până să și cobor din pat ca nu cumva să mi se destrame mușchii de pe oase. Viteza cu care circula energia era atât de mare, iar circulația sa se făcea prin canale și meridiane care fuseseră recent afectate de semi-pareza pe care o suferisem pe partea stângă a corpului a cărui rigiditate o susțineam asiduu prin sedentarismul meu, încât a fost inevitabil ca anumite efecte adverse să nu se facă simțite, cele mai frecvente fiind spasmele musculare de care mă temeam cel mai mult. Acum sunt aproape disperată, dorindu-mi din toată inima să mai am astfel de spasme musculare fiindcă ele îmi relaxează mușchii care sunt și acum destul de contractați, mai ales pe partea stângă a corpului. Sub toată aparența, mi-am recuperat mobilitatea după acea semi-pareză, fără să am sechele prea vizibile, cu excepția unui ușor tremurat în brațul stâng în care nu mai simt suficientă forță, cu toate că pot căra greutăți fără nicio problemă. Dar să îmi țin în echilibru cana cu ceai este o imposibilitate pentru mine, atât de tare îmi tremură brațul, acest braț paralizat al meu care mi-a provocat atâta suferință de nesuportat în toți acești ani și care a fost pedeapsa mea karmică pentru materialism.
Am dat inițial vina pe bioenergeticianul de la Galați pentru toată suferința mea pricinuită de hiper-conștientizarea energiei, învinuindu-l că nu își făcuse lucrarea în mod corespunzător, că nu aplicase tehnicile potrivite, că, grăbindu-se să îmi redea vederea prin deschiderea celui de-al 3-lea ochi pe care nici nu l-a deschis, a ignorat ceilalți centri energetici, ducând la dezechilibre, la durere, la câte și mai câte alte efecte pe care nu mi le puteam explica. Și numai Dumnezeu mi-e martor că am suferit cumplit, în pofida faptului că nimic din ce simțeam nu era vizibil la aparatele medicale și nici măcar în fizionomia mea exterioară, cu excepția unor spasme în jurul gurii ai cărei mușchi îmi fuseseră atinși de semi-pareză. Nici acum, după atâția ani de tovărășie cu acest subțire firicel de electricitate nu reușesc să înțeleg cum de este posibil ca eu să percep o furtună magnetică și electrică sub epidermă, în întregul meu corp, dar nimic să nu se vadă în afara mea, cu toate că eu simt că sunt ruptă în bucăți. Numai lacrimile mele sunt dovada suferinței mele, iar din acestea am plâns deja un ocean. Și le-am plâns inutil căci le-am plâns din cauza unor motive greșite, învinuind pe aceia care nu purtau nicio vină, precum bioenergeticianul de la Galați. Dumnealui nu a purtat niciodată nicio vină pentru dezechilibrul pe care l-am simțit eu pentru care eu și numai eu port întreaga vină și răspundere. Căci acest terapeut nu a făcut decât să activeze ceea ce exista deja în corpul meu, tot acel dezechilibru era rezultatul preexistent în corpul meu al tuturor greșelilor mele, era efectul tuturor păcatelor mele imprimate în corpul meu de energie vitală prin intermediul căruia mi s-a codat și boala. Să dobândesc hiper-conștiința tuturor acestor efecte și dezechilibre a fost pedeapsa mea căci această intensă percepție a generat cu mult mai multă suferință decât orbirea în sine sau surzenia.
Timpul, observația îndelungată și analiza mi-au dovedit că ce am perceput inițial ca fiind o acțiune mecanică și accidentală a energiei nu era nicidecum așa, că acest subțire firicel de electricitate care circulă sub formă de spirală nu acționează în mod haotic, dezordonat și dezorganizat, răspunzând exclusiv la stimuli chimici și biologici. De fapt, timpul și observația m-au ajutat să dobândesc convingerea de nestrămutat că acest fir electric pe care îl văd în fiecare secundă a stării de veghe este inteligență pură, dar subordonată unei forțe superioare sieși. Altfel spus, acest minunat fir de electricitate răspunde comenzilor altcuiva. Acest ”altcineva” mi-a demonstrat de-a lungul anilor, fără urmă de dubiu și fără echivoc, că posedă controlul absolut asupra tuturor celulelor corpului meu fizic și asupra tuturor moleculelor corpului meu astral. Acest ”altcineva” este Spiritul Sfânt, iar firicelul de electricitate pe care îl percep de aproape 9 ani este bisturiul cu care Spiritul Sfânt operează sub epiderma mea. Când Justiția lui Dumnezeu o cere, Spiritul Sfânt dă boli prin alterarea corpului de energie vitală, iar când Mila lui Dumnezeu o îngăduie, Spiritul Sfânt ridică bolile prin vindecarea și restabilirea echilibrului în corpul de energie vitală.
Acesta este rezumatul ultimilor aproape 9 ani din perspectiva percepției mele asupra energiei, perioada ”Jiko și reiki” fiind deja consemnată, trebuind acum să revin la acest an al lui 2022 care mi-a adus o modificare substanțială în aceste percepții care mi-au adus atât de multă suferință pentru care mă fac vinovată și responsabilă întrucât, precum am mai zis anterior, nimic din ce am simțit și încă simt nu este rezultatul unei terapii alternative aplicate greșit de către un terapeut incompetent, cu toate că mulți s-ar grăbi să mă contrazică, aruncând acuzații speculative cum că energia folosită de acești terapeuți nu vine de la Dumnezeu, ci de la naiba, anumite conversații purtate în urmă cu 6 ani cu o doctoriță psiholog dogmatizată în religia creștin-ortodoxă revenindu-mi în memorie în acest sens, făcându-mi cunoscut faptul că unii pacienți de-ai săi se plânseseră de faptul că, apelând la unele forme de terapie alternativă ca să se vindece de diverse boli, se simțiseră mai rău și mai dezechilibrați după terapie. Firește, vina era aruncată asupra terapiei și asupra terapeutului, convingerea pacientului fiind aceea că este de datoria terapeutului să echilibreze ceea ce este dezechilibrat în ființa umană, când răspunderea pentru re-echilibrare ne aparține în întregime! Așa că nu, nimeni în afara mea nu poartă răspunderea pentru aceste efecte pe care le resimt, acest nivel de hiper-conștiință de care dispun îngăduindu-mi să devin atât, atât de conștientă până și de modul în care minciuna mi-a deformat maxilarul, precum a făcut-o și plânsul disperat și deznădăjduit, aceste două rătăciri în starea mea de conștiință fiindu-mi aduse în atenție sub forma efectelor lor în corpul meu de energie vitală și, deci, și în cel fizic. Ca să percep această deformare a maxilarului meu dinspre creierul mic a constituit revelația tulburătoare că oceanul de lacrimi pe care l-am vărsat de parcă urmăream să aduc pe pământ un nou potop a fost spre folosul nimănui, ci spre paguba mea, trebuind acum să pun în practică bucuria și seninătatea ca să îndrept desfigurarea maxilarului meu, întocmai cum un aparat dentar corectează dinții strâmbi ai unei persoane.
Și tot ce am numit insuportabil s-a preschimbat în minune începând cu ianuarie acest an când am început să percep o nouă lucrare a Monadei Divine. Bisturiul Său tăia în țesutul meu într-un mod diferit, fapt pe care l-am acceptat cu greu, temându-mă atât de mult să nu fiu victima unei iluzii izvorâtă din auto-sugestie. Dar adevărul concret este că, la începutul lui ianuarie, o mare cantitate de electricitate mi-a fost eliberată din ovare, fiind canalizată către coloana cervicală și către maxilar, unde chakra gâtului își are sediul. Originea energiei creatoare a Spiritului Sfânt se află în organele reproductive atât la femei, cât și la bărbați. Însă adevăratul organ sexual al Ființei Intime este laringele. Ființa Profundă creează prin Cuvânt, prin Verb. Astfel am putut constata corespondența dintre chakra sexuală și chakra comunicării, dobândind o oarecare înțelegere asupra conceptului de ”transmutare a energiei”, ceea ce constituie o practică spirituală indispensabilă pentru aceia care aspiră la dumnezeire și la auto-realizarea intimă. Dar în cazul meu particular această minune care mi se întâmpla și la care asistam ca martoră avea un alt scop, acea transmutare a energiei creatoare nu urmărea dezintegrarea niciunui eu al inconștientului sau crearea unui corp existențial subtil. Nu, nu a unuia subtil, ci chiar a celui fizic ce trebuie reparat. Acest transfer de energie din ovare în coloana cervicală a marcat începutul unei lungi serii de percepții și senzații despre care am crezut că nu mai pot fi posibile întrucât mi-au adus nenumărate episoade de relaxare în corpul fizic, fapt pe care nu l-am mai crezut cu putință, atât de încordat și de rigid mi-a fost corpul fizic în ultimii 9 ani! Însă acești ani au fost un fleac pe lângă primele 4 luni ale acestui an când, în urma acestui transfer, am resimțit o cumplită durere în mușchii gâtului. Am trăit o agonie groaznică pe parcursul acestor luni căci nimic din ce făceam cu scop terapeutic nu mi-a alinat durerea, nici exercițiile fizice, nici masajul, nici cremele, nici alifiile, nimic. Durerea era asurzitoare. Nu mai puteam nici scrie, nici lucra, de-abia puteam ține o lingură în mână ca să mănânc, atât de accentuată era durerea din ceafă pe care o resimțeam aproape exclusiv pe partea dreaptă a gâtului. Nopțile erau un coșmar fiindcă nu importa câtuși de puțin perna sau poziția capului și a gâtului. Oricum îmi așezam capul pe pernă, mă trezeam cu dureri de nedescris. A fost un chin care, în alte condiții, m-ar fi speriat foarte mult, ridicând numeroase semnale de alarmă. Dar nu îmi îngăduiam să mă îngrijorez peste măsură de mult. Cerusem Ființei Profunde, cu prețul oricărei suferințe și al oricărui sacrificiu, să îmi fie restabilită vederea fizică, dacă Voia lui Dumnezeu o îngăduia. Ceea ce este miracolul pentru mine este faptul că Voia Domnului îngăduie ca eu să văd din nou fiindcă repet că tot ce am trăit acest an este o minune, cu toate că începutul a fost atât de dur. Despre acest transfer de energie din ianuarie am scris prietenului meu misionar gnostic relocat în America Centrală, așa că nu voi mai insista asupra acestui detaliu acum căci mi-am făcut tema de a consemna aceste trăiri extraordinare la momentul respectiv, precum am făcut și în legătură cu durerile acestea insurmontabile din coloana cervicală.
Toate acestea nu au însemnat decât începutul deschiderii chakrei gâtului, toate acestea nu erau decât simptome ale trezirii lui Vishudha, a chakrei comunicării, inclusiv durerile de nesuportat de pe partea dreaptă a gâtului. Cât am plâns de bucurie și de încântare când durerea s-a transferat pe partea stângă a cefei, o corespondență fiind de necontestat. Unde apăruse inițial durerea pe dreapta, pe stânga exista o corespondență identică în care începusem să resimt aceeași durere, toată partea stângă inflamându-mi-se precum se întâmplase și pe dreapta. De fapt, inflamarea de pe dreapta era atât de vizibilă că a speriat-o destul de mult pe mama care nu vedea cu ochi buni aceste stranii simptome care puteau indica ceva cu mult mai grav. Dar în clipa când durerea s-a mutat pe stânga ca într-o oglindă, eu mi-am redobândit tot calmul și toată stăpânirea de sine. Nu mai aveam niciun motiv să mă îngrijorez, știam că ce se întâmpla era efectul operației Ființei Profunde care lucra asupra nervilor mei, a zace în pat precum o bolnavă, în deplin repaos, fiind o condiție pe care mi-o impusese pe parcursul acestei perioade, condiție pe care nu am respectat-o întocmai, justificându-mi neascultarea prin prisma unui fel de hiperactivitate cerebrală de care sufăr și cre nu de puține ori mi-a fost adusă în atenția conștiinței ca fiind un auto-sabotor al sufletului întrucât nu permite acestuia nici măcar o pauză de 5 minute între 2 activități ca să respire. Ori tocmai să respir ușurată îmi cerea Maestrul interior să fac, făcându-mi cunoscute toate aceste semne ce constituie dovada vie a faptului că am intrat în grația lui Dumnezeu, că mă fac vrednică de Mila Sa și că acest simplu fapt de a fi în Mila Domnului semnifică, printre altele, și vindecarea de această orbire pe care am ajuns nici să nu o mai vreau și în care nici nu am mai crezut.
Însă toate aceste trăiri extraordinare au luat o întorsătură și mai deosebită după minunata experiență descrisă pe 1 Mai în care am povestit despre cum, în cursul acelei nopți, avusesem contact cu o echipă de medici neurochirurgi din lumile interne suprasensibile care operaseră pe coloana mea cervicală, călcându-mă pe nervi cu bisturiul lor, ca să zic așa. În fapt, după acel episod magnific din acea noapte, tot ce am simțit pe partea dreaptă a corpului fizic s-a transferat pe stânga, precum într-o oglindă, tot ce simțisem pe dreapta simțind de atunci în corespondență pe stânga. Însă tot ce simt este foarte greu de descris întrucât nu pot găsi nicio analogie ca să descriu ceea ce, altminteri, s-ar părea supranatural.
Însă adevărul concret al faptelor este că îmi recuperez controlul asupra brațului meu stâng a cărui rigiditate, sub aparenta sa mobilitate, m-a făcut să sufăr atât de mult. Aproape că îmi pierdusem orice nădejde în legătură cu această rigiditate paralitică pe care o percepeam. Sunt ani și ani de când cerșesc și implor ca acest firicel de electricitate să îmi pătrundă în această parte a corpului. Apropiindu-se de ceea ce mă doare, văd acest firicel de electricitate cum ”adulmecă” rana mea, cum o ”scanează”, cum o trece în revistă și cum o ocolește în cele din urmă, trecând mai departe. Energia, răspunzând de comenzile Monadei Divine, nu primise încă permisiunea de a lucra asupra durerii mele ce se imprimase pe partea stângă a corpului. Și iată că acum acest subțire firicel de electricitate, întărit în ianuarie, mi-a pătruns în coloana cervicală cu suficientă forță încât să miște chakra gâtului dinspre coloană spre adâncitura de la baza gâtului sub formă de spirală, făcându-mi gâtul, ceafa și umerii să vibreze încetișor. Ce epitete hiperbolice și ce metafore să mai întrebuințez ca să descriu într-o manieră care să pară credibilă efectele care s-au succedat din acea zi în brațul meu stâng? Sunt atât de bucuroasă că nu e chip să scriu această mărturie fără să nu o fac pur personală, fiind experiența ce mi s-a dat în mod intim ca să cunosc minunile Ființei Reale Interioare. Altfel spus, nu pot decât să înșirui, rând pe rând, că am început să redobândesc controlul din omoplatul stâng, din umăr, din cot, din încheietura pumnului, din palmă, din podul palmei, din degete, din articulații, din cartilaje, din nervi, din mușchi și din țesut, din vârful degetelor și până la coloană. Electricitatea coboară și urcă, urcă și coboară. Într-una din aceste dimineți mi-a fost arătat, în lumile interne suprasensibile, acest proces al mișcării energiei pe care o simt sub epidermă. Imaginea în vie mișcare a fost extraordinară. Brațul meu stâng era aproape în întregime negru precum catranul, de la umăr și până în vârful degetelor, desemnând încă foarte multă energie vitală nepurificată. Totuși, brațul meu stâng era străpuns, pe alocuri, de raze radiante, putând astfel vedea că sub epiderma mea a început să clocotească și să vibreze acea substanță semi-vâscoasă de culoare albăstrui-fluorescentă descrisă de mai multe ori în trecut.
Însă nimic din toate acestea nu descrie și nu poate descrie bucuria și încântarea mea. Căci nu scriu acest text despre cum mi-am recuperat mobilitatea în brațul stâng. Acesta este numai un efect secundar al operației Spiritului Sfânt care îmi dă și această bucurie ca răsplată pentru efortul meu de a intra în subordinea Sa. Și nici nu scriu acest text despreee cum mișcarea chakrei gâtului reverberează și în urechile mele, exercitând o anume presiune dinspre urechea internă către cea eexternă, fapt secondat de niște țiuituri destul de neplăcute și de o stare ușoară de pierdere a echilibrului, deci de amețeală, ca și de o senzație ușoară de greață și de rău la stomac. Dacă aș scrie prea mult despre aceste două aspecte, n-aș face decât să alerg după prea mulți iepuri deodată, fără să prind vreunul. Dar scriu acest text ca să povestesc cum am fost pregătită, pas cu pas, pentru minunata scenă a acestei povești pe care am scris-o în care mi se va reda vederea în chip miraculos, când acest lucru nu se mai crede a fi posibil. Ori brațele mele, comunicând în mod corespunzător cu coloana, nu semnifică decât accesul bisturiului Ființei Profunde la o vastă rețea de terminații nervoase în care ochii și mașinăria vederii își au corespondentul. Dar eu nu cunosc numele acestor meridiane și nadisuri care mi se deschid, numai observ și simt că, din această vastă rețea de terminații nervoase, numai unele canale sunt izolate, operându-se asupra lor.
Nu mi-ar ajunge 50 de pagini ca să descriu toate aceste senzații noi pe care le constat. Unele din acestea au dispărut sau și-au slăbit intensitatea, precum a fost cazul durerii din ceafă care și-a diminuat intensitatea cu 90%. Alte senzații stăruie însă, iar cele mai stăruitoare sunt cele care izvorăsc din inimă. Primind atât de multă electricitate în ceafă, inima a preluat din această sarcină electrică pe care trebuie să o filtreze ca să o transforme, printre altele, în emoție, deci în hrană, iar efectele sunt din cele mai intense, tuturor fiindu-ne cunoscută senzația de a avea o tobă de fanfară în coșul pieptului în loc de inimă, cu toate că tensiunea este normală, așa cum sunt și bătăile inimii. Cu toate acestea, senzația că îmi crește inima în cutia toracică, lărgindu-se și lăbărțându-se, expandându-se, este și cea mai pronunțată din aceste senzații pe care le resimt, sentimentul că mi se taie respirația însoțind cu fidelitate senzația inimii care crește. Dacă aș avea mai multă supunere față de cuvântul Ființei mele Reale Interioare, aș ști în mod intuitiv că ce se întâmplă este efectul transmutării energiei, exercițiile de respirație fiind obligatorii în privința reușitei acestei tehnici pe care am învățat să o folosesc însoțită de mantra KANDIL BANDIL R. Să nu mire pe nimeni, așadar, că percep electricitate subtilă și în spatele nasului, furnicându-mi-se căile nazale și înțepându-mă nările. La baza nasului, în dreptul nărilor se termină traseul celor mai importante 2 canale energetice care pleacă din ovare, canalul masculin și canalul feminin, cald și rece. Să nu surprindă pe nimeni nici faptul că acest proces al transmutării energiei mi-a răscolit aceste zile și memoria olfactivă, simțind tot timpul mirosuri pe care ceilalți din jurul meu nu le simțeau. Cel mai important lucru de reținut este că o anumită doză de energie îmi ajunge și la creier, cel mai comun simptom fiind legat de ochi care mă ustură și care îmi lăcrimează puternic, simțind nevoia acută să casc ca să eliberez presiunea din cap.
Dar eu nu am nicio consecvență în practica spirituală, trăind adeseori după credința că totul se va rezolva de la sine. Unii cred că timpul rezolvă și vindecă totul. Dacă acesta ar fi cazul, atunci de ce nu ne rugăm timpului și de ce nu facem icoane timpului și de ce nu închinăm temple și biserici timpului, cerând astfel: ”Timpule, te implorăm să ne ajuți și să ne vindeci”? Când grecii au făcut toate acestea pentru Cronos, Zeul Timpului, atâția s-au grăbit mai târziu să numească credința în Timp o erezie. Și iată că, atâtea milenii mai târziu, nu ne-am dezvățat să credem că timpul este acela care vindecă și rezolvă totul. Dar timpul nu este decât o fereastră care ni se deschide ca să ne putem face temele și ca să ne învățăm lecțiile. Ține de raționamentul deductiv elementar să înțelegem faptul că, după teme de făcut și lecții de învățat, urmează și examenul de verificare. Acest examen de verificare a fost pentru mine lung și minuțios, iar expansiunea inimii mele în coșul pieptului trădează scopul examenului. Căci inima mi-e cercetată ca să se vadă-n-trânsa calificativul pe care singură mi se cere să îl dau lucrării Tatălui din ultimii mei ani de viață. Iar după ce inima mi-a fost astfel interogată, Monada mea Divină îmi spuse în timpul meditației mele: ”Bine! Văd că ești mulțumită de Dumnezeu!” Putea să existe vreo îndoială că nu recunoștința îmi era cercetată? Iar când mi-a fost adus în atenția conștiinței că recunoștința este sentimentul acesta care îmi umple inima, făcându-mi-o să îmi crească în coșul pieptului, eu nu am știut ce să fac mai departe căci goluri păreau să mai existe încă. Aș fi vrut să exprim recunoștința și pe gură, dar impulsurile centrului emoțional mi se opreau pe corzile vocale, sfârșind în lungi oftaturi. Simțeam că am noduri în gât, iar de recunoștința mea s-ar fi ales praful dacă deschiderea chakrei gâtului nu s-ar fi făcut în prealabil pentru ca eu să pot recunoaște în chip sincer, onest și deschis că ce a fost pedeapsa mea karmică mi-a devenit prilej de bucurie încât nu îmi pot imagina ca lucrurile să fi fost în prezent altfel, mai bune decât sunt. Căci ce am în mână este de o realitate atât de crudă că nu cred ca vreun vânător de recompense dumnezeiești să mă poată convinge că ce am primit este prea puțin de vreme ce nu mi-a fost încă redată vederea.
Cât de ridicolă aș fi să spun acum că recuperarea vederii este de aici înainte o chestiune de timp? Dacă aș spune atunci că este o chestiune de răbdare, nu m-aș raporta în mod involuntar tot la problematica timpului? Însă adevărul se prezintă în cu totul alți termeni pe care Ființa mea Profundă mi i-a adus în atenția conștiinței cu câteva zile în urmă, zicându-mi: ”Până la urmă, totul se reducee la acest plafon, la această podea și la acești pereți. Vrei sau nu vrei să ieși în afara lor?” Aluzia metaforică este limpede. Dincolo de necesitatea de a-mi exprima dorința de a vedea sau nu din nou ca să pot ieși în afara pereților camerei mele, cele 3 coordonate sunt un simbol al circumstanțelor karmice din care sufletul nu se poate elibera fără a nu năzui la libertate mai întâi. Acela care nu vrea să iasă în afara circumstanței sale de viață nici nu va ieși. Ființa umană se învață
și cu răul ca să mai vrea binele! Această năzuință a libertății a devenit un factor de motivațiee foarte puternic pentru sufletul meu, chiar mai puternic decât a fost vreodată dorința de a vedea din nou, încât se cade să mărturisesc că și recunoștința mea are mai ales legătură cu înțelegerea profundă a faptului că nu îmi este iertată karma ca să pot vedea din nou pentru a mă întoarce la trivialitățile vieții, ci, prin iertarea karmei, mi se dă o nouă șansă de a reveni pe drumul de inițiere spirituală ce are ca scop final auto-realizarea intimă și încarnarea Ființei Profunde.

iul. 242022
 

<>

Duminică, 24 Iulie 2022

Fiind captivată de o carte de beletristică pe care o ascult, vineri noaptea m-am lăsat furată de această narațiune care mi-a amânat somnul până la 03:15 în cursul nopții, însă am adormit chiar mai târziu, poate pe la 04:30, rumegând anumite informații în cugetul meu până m-a furat și somnul. Firește, nu am dormit suficient, așa că m-am mai lăsat să fiu furată de somn de alte câteva ori în cursul dimineții, rămânând în pat până la 12:30. În timpul acestei ultime ațipeli am avut această experiență minunată în lumile interne suprasensibile despre care vreau să vorbesc.
Adormindu-mi trupul fizic, sufletul a rămas destul de treaz în Universul interior, dar insuficient încă pentru a demara vreo cercetare lăuntrică. Eram cu mai mulți tineri care mă însoțeau, părând a fi tineri absolvenți ai unei forme oarecare de învățământ. Prezența lor era pașnică, cu toate că spațiul ce mă înconjura nu era tocmai luminos, fără a fi, însă, întunecat și tenebros, ceea ce ar putea sugera că mă aflam într-o zonă gri a sufletului meu, în timp ce companionii mei puteau indica euri scolastice și intelective. Eram conștientă, într-o măsură destul de ridicată, de faptul că mă aflam în interiorul unui vis, dar nu mă puteam mișca în voie, acea paralizie fiindu-mi bine-cunoscută, de atâtea ori înainte încercând strategii și scheme pentru a mă elibera din această ciudată imobilitate în timpul acestor experiențe pe care le experimentez ce aduc cu dedublarea astrală. În fine, tinerii aceștia care vorbeau încontinuu despre absolvirea lor păreau mai curând că mă cară cu ei peste tot, eu neopunând nici cea mai mică rezistență. Dar apropiindu-mă de o fereastră, am fost cuprinsă de o stare emoțională foarte benefică, aproape salvatoare, cu toate că nu mă simțisem până atunci a fi în vreun pericol.
Dorindu-mi cu sinceritate să mă ridic ca să mă apropii de fereastră ca să privesc pe geam la lucrurile din afara mea, nu am mai luat în seamă prezența companionilor mei, forțându-mă să mă ridic ca să mă pun în mișcare, timp în care mi-am observat cu multă atenție mișcările și reacțiile, simțind o anume soliditate în corpul cu care mă manifestam, ceea ce m-a făcut să îmi spun: ”Oare s-o fi pus în mișcare și corpul fizic? N-oi fi somnambulistică în dormitor?” Dar întrebările ce mi le puneam lăuntric nu dovedeau decât faptul că încă am temeri în legătură cu probabilitatea somnambulismului pe care l-aș putea resimți în corpul fizic, în timp ce sufletul rămâne treaz dincolo de zidul somnului. Dar făcând câțiva pași în față, m-am simțit în siguranță, știind că trupul fizic era imobil în pat. Astfel m-am apropiat de fereastra prin care aș fi vrut să privesc afară, toată această scenă de până acum putând fi interpretată, desigur, în sens simbolic, putând sugera timiditatea sufletului meu care se teme să se exprime în exteriorul său, prin practică, în pofida faptului că este suficient de pregătit din punct de vedere teoretic.
Cum m-am apropiat, însă, de geam, însoțitorii mei au răsuflat ușurați, ca și cum eu dobândisem o mare izbândă reușind să mă pun în mișcare, ceea ce m-a făcut să fiu încredințată că prezența lor era menită să mă ajute să dobândesc conștiință de mine însămi, deci să devin lucidă, fapt care îmi întărește credința că mi se sublinia importanța irefutabilă de a studia învățătura spirituală din punct de vedere teoretic pentru a putea pune în mișcare sufletul plin de timiditate și de temeri, un suflet introvertit.
Când am dat perdelele la o parte, toate acele euri scolastice au dispărut din jurul meu, eu putând să arunc o privire pe fereastră. Dar în acea clipă scenariul s-a modificat complet, căpătând o nuanță extraordinară, de-a dreptul minunată, fiind unul din acele lucruri pe care Ființa Profundă le face ca să își mângâie, să își consoleze și să își îmbărbăteze sufletul uman. Și, cu toate că pot continua pe sugestia interpretării acestor scene din perspectivă simbolică, nu o voi mai face un timp pentru că ce a urmat a fost mai degrabă o excursie de plăcere în Universul interior decât un exercițiu practic de auto-cunoaștere.
Astfel voi mărturisi că, dând perdelele la o parte, am putut privi la lumea din afară care era viața însăși, sub forma sa cea mai obișnuită, apărându-mi scăldată într-o lumină binefăcătoare care mi-a umplut ochii de încântare, în pofida faptului că nu priveam decât la ceea ce este caracteristic societății moderne, anume blocuri-turn îngrămădite în cartiere destul de murdare, îngropând între pereții lor de ciment zeci și sute de ființe umane ce își expuneau viața privată pe frânghiile de pe balcoanele deschise. Mă încânta lumina puternică ce contrasta foarte mult cu cenușiul spațiului în care mă regăsisem anterior, iar de la acea fereastră am fost absorbită în mijlocul vieții obișnuite ce se desfășura în fața ochilor mei. Nu mă bucuram foarte mult de acea priveliște încărcată, dar vederea în sine mi s-a părut atunci necesară, aducând în atenția conștiinței mele conflictul absurd care s-a creat în subconștientul meu și care mă face să mă tot frământ între dorința de a vedea din nou și cea de a rămâne în întuneric. Fiind astfel pusă față în față, în acest contact direct și intim, cu imaginea societății actuale, am putut constata, în adâncul sufletului meu, că vederea îmi este puternic influențată de sentimentele antagoniste și conflictuale pe care le port față de societate. Nu îmi doresc să revăd toate aceste lucruri fiindcă mi-e urât de ele, acesta este un adevăr ce mă dezarmează căci nu am crezut că dezamăgirea ce o simt în legătură cu societatea este atât de profundă încât să nu îmi doresc să o mai văd. Fără doar și poate, însă, sentimentul necesității își are germenii în sufletul meu căci este de necontestat faptul că, privind la toate acestea cu nesaț, dar mai ales la lumină, am conștientizat necesitatea de a vedea din nou, ceea ce îmi dă nădejde că acest absurd conflict din subconștientul meu începe să își găsească rezolvarea, Slavă Cerului!
Dar dacă până acum îmi fusese adusă în atenția conștiinței necesitatea de a vedea din nou, dorința de a vedea din nou mi-a fost ațâțată imediat după aceea. Căci blocurile-turn ale infernului orășenesc s-au dat la o parte din fața ochilor mei, dezvăluindu-mi una din acele minunate imagini pitorești ale micilor orașe și sate maritime. Din parcarea din spatele blocului am fost absorbită pe o străduță ce cobora în pantă spre malul mării, în jurul meu desfășurându-se agitația specifică unui oraș maritim și turistic. Când am văzut marea dincolo de acoperișurile vilelor, ale caselor de vacanță și ale blocurilor scunde, am simțit că mă umplu de plăcere și de încântare. Nu am mai văzut marea de 9 ani, fapt pe care mi-l aminteam, iar bucuria de a revedea marea m-a împins să alerg pe străduța aceea în pantă care ducea la plajă, cu toate că mă temeam că fuga mea în vis mi-ar fi putut trezi corpul fizic. Ajunsă acolo, am constatat că pe plajă era un furnicar de oameni, numărând câtă frunză și iarbă pe malul mării care era destul de îngust și nu foarte nisipos, fapt ce nu m-a descurajat. Eram pornită să îmi găsesc propriul colțișor de lume pe acea plajă ca să pot privi fericită la valurile mării. Mă simțeam așa de încântată de toate acestea încât vederea nu mi s-a mai părut numai o necesitate, ci o bucurie.
Dar coborând de pe ponton pe plajă, nu m-am bucurat de priveliște decât pentru un răgaz, fiind apoi iarăși absorbită într-un al treilea spațiu ce nu îmi era deloc străin. Căci era sala de gimnastică în care Ființa Reală Interioară mă conduce ca să exersez, în mod practic, educarea voinței conștiente ca să mă pot pune pe aceeași lungime de undă cu Voia Ființei Intime, cu scopurile Sale, cu obiectivele Sale și cu misiunea Sa pe pământ. Excursia de plăcere se terminase, dar era incontestabil faptul că, prin aceste scene, Maestrul Interior mă consola și mă răsfăța în felul său atât de unic de a face astfel de scene să devină vivide și tangibile, cu toate că numai sufletul meu le vede, fiindu-le martor.
Dar iată că acum eram pusă față în față cu practica. Ori acest exercițiu de educare a voinței conștiente pe care l-am mai descris în trecut mi se pare atât de util și mă umple de o nemărginită bucurie când mi se cere să îl pun în practică în Universul interior încât nu voi rata această ocazie de a-l descrie din nou.
Fusesem iarăși absorbită într-un spațiu cenușiu în care puteam vedea deslușit toate formele din jurul meu, clădiri, interiorul caselor, mobila, etc. Dar nimic din toate acestea nu mi se arăta amenințător sau primejdios, nu percepeam acea vibrație sinistră specifică infernului personal. Dacă eram acolo, eram protejată fără doar și poate, însă nu cred că am fost acolo căci tot ce am simțit și am văzut de la începutul până la sfârșitul acestei experiențe a fost pașnic, minunat, benefic și consolator. În orice caz, puțin importa spațiul înconjurător. Nu era vorba despre un exercițiu de antrenare a memoriei, ci de unul de antrenare a voinței conștiente.
Așa că, atunci când deasupra capului meu s-a manifestat o acumulare luminoasă din acea substanță semi-vâscoasă de culoare alb-lăptoasă ce îmi indică prezența Ființei Intime, nu am stat nicio secundă pe gânduri întrucât cunoșteam foarte bine ce aveam de făcut. Nu am mai așteptat să mi se dea startul, iar în secunda ce a urmat plonjării mele eram deja în goană către lumina ce strălucea în fața ochilor mei. Apropiindu-mă de această sursă de lumină, am putut observa faptul că centrul său strălucea cu mult mai multă intensitate decât limitele sale extreme, substanța aceea alb-lăptoasă fiind cu mult mai vâscoasă, mai concentrată, mai animată. Negreșit că trebuia să intru în acea acumulare de lumină, cu toate că deschizătura sa îmi apărea insuficient de largă pentru a permite pătrunderea mea prin ea. Dar înaintând către lumină, am perceput anumite contraforțe ce încercau să opună rezistență, trăgându-mă în jos. Fără a reuși să mă oprească, am pătruns prin deschiderea luminoasă a acelei substanțe, eu adaptându-mi forma încât să pot încăpea prin deschizătura sa, ceea ce poate trimite la abilitatea sufletului de a fi flexibil, maleabil și modelabil. Fără șovăire am trecut dincolo, acum dobândind convingerea că intram în contact cu Ființa mea profundă. Așa că, atunci când o a doua acumulare de lumină mi-a apărut deasupra capului, însă cu mult mai sus, mi-am concentrat absolut toată atenția pe acea deschizătură concentrică prin care trebuia să trec ca să urc tot mai sus. Cu toată sinceritatea pe care o pot dovedi voi mărturisi că eram stăpânită de o motivație și de o voință atât de puternice și de îndârjite că nu mi s-a putut pune nimic în cale, cu toate că acele contraforțe se intensificaseră și ele, la rândul lor. Această ascensiune a fost atât de extraordinară și de impresionantă încât voi mărturisi deschis că mi-ar plăcea din toată inima ca fiecare ființă vie care aspiră la cunoașterea de sine și la încarnarea Ființei lor Profunde să dobândească accesul la Universul lor interior, dar mai ales la sălile gimnaziului psihologic, fiindcă visul lucid și proiecția astrală sunt numai aspecte ale acelor multe lucruri care se pot pune în practică dincolo de zidul somnului, convertirea inconștientului în conștiință, adică în suflet adevărat, conștient de el însuși, fiind unul din aceste minunate exerciții a căror utilitate nu o pot înțelege decât aceia care vor să încarneze măcar pe supra-omul lui Nietzsche, dacă nu și Ființa lor reală interioară.
Dar revenind la ascensiunea mea de ieri care, din punct de vedere ezoteric, este ascensiunea acelui aspect al Ființei Intime pe care Apostolul Ioan, deci Verbul și energia creatoare, îl simbolizează în fiecare făptură vie, pătrunderea mea prin alte câteva astfel de portale a mai continuat de alte câteva ori întrucât nu există urmă de dubiu că nu prin niște portale pătrundeam, înaintând către Ființa Profundă.
Iar la urmă, trecând prin deschizătura unei alte acumulări de lumină, am pătruns într-un al patrulea spațiu cu totul diferit de celelalte, posedând o vibrație extraordinară. Acolo mă aștepta un bărbat cu înfățișare puternică și solemnă, semănându-i unui pustnic în vârstă, dar fără ca părul lung și barba să îi fie albe sau măcar încărunțite. Totuși, mi se părea întunecat, cu toate că puteam vedea cu colțul ochiului că toată atmosfera era întunecată, ca atunci când vremea se apropie de furtună, iar norii acoperă cerul și soarele. Mă îndoiam, prin urmare, de prezența cea nouă care mi se arăta. Și tocmai din cauza asta trebuie că acest bărbat cu înfățișarea unui mag mi se apropia, pătrunzând în aria propriului magnetism, interferând cu acesta, ceea ce îmi permitea să îi percep semnătura. Cum aș putea să mai găsesc cuvinte descriptive cu care să cuantific simțămintele pe care le-am trăit în acele clipe? Cum I-aș putea descrie vocea cu care mi-a vorbit, voce cu care ar fi putut umple o sală de opeă, fără a se folosi de vreun microfon? Dându-se un pas înapoi, m-a lăsat numai o clipită de ochi să îmi revin în fire, apoi, apropiindu-se iarăși, mi-a pătruns în aria propriului magnetism, legându-se cu energia mea într-o formă atât de armonioasă, de parcă veneam din aceeași sursă, deci din Intim, din Ființa Profundă. Nu aveam de ce mă teme, era un aspect superior al Maestrului. N-am spus niciun cuvânt și fără a mai pierde vreo secundă, minunata prezență ce mi se arăta mi-a acoperit ambii ochi cu palmele sale, simțindu-I în mod intim și profund tangibilitatea, imensa forță, intențiile și voința. Dar în clipa când mi-a acoperit ochii cu palmele sale, ceva foarte insolit s-a petrecut în sufletul meu, gestul său activând în interiorul meu centrul concentrat în întregul meu bazin. Vorbesc, desigur, despre centrul instinctiv și despre centrul sexual din cei 5 corespunzători mașinăriei umane. Și, dintr-o dată, am devenit conștientă de această parte a corpului meu, concentrată în bazin. Aveam conștiința propriilor ovare, a vezicii urinare și chiar a funcției excretoare, nimic din ceea ce sfiiciosul excesiv din fire ar considera ca fiind o parte rușinoasă a corpului nu rămânea tăinuit simțurilor mele interne suprasensibile, pe toate acestea mi le adusese în atenția conștiinței acest bărbat sfânt care îmi acoperise ochii, zicându-mi după ce funcțiile excretoare ale trupului fizic fuseseră concentrate atenției mele:
– Îți va veni să faci pipi foarte des. Să te duci când îți va veni!
Apoi, fără nicio altă lămurire suplimentară, și-a îndepărtat palmele de pe ochii mei, îngăduind să mă întorc la acumulările de lumină prin care pătrunsesem ca să ajung la El, la Intim. Dar până să îmi indice să mă întorc la starea de conștiință obișnuită, a emanat către mine mii și zeci de mii din acele minuscule particule de culoare galbenă și albastră despre care am mai povestit în trecut, germeni solari care m-au inundat de pretutindeni, pătrunzându-mi în suflet și cuplându-se cu energia mea vitală. Atunci am fost iarăși absorbită în cea de-a treia regiune despre care am vorbit până acum, acum umplută de numeroase acumulări de luminițe spre care am alergat ca să trec prin ele. Dar acestea nu mai aveau proprietatea de a fi niște portale prin care sufletul să acceadă către Ființa profundă,. Nu, nu mai aveau această proprietate căci acum ele erau cioburi ale sufletului meu sfărmat, împrăștiate în toate încăperile și ascunzișurile subconștientului și în abisul inconștientului.
Curând după aceea am revenit în stare de veghe, fiind urmată de peste tot de acele minuscule particule galbene și albastre pe care Intimul le emanase către mine cu câteva clipe înainte, germeni ai dumnezeirii pe care Ființa Reală Interioară îi însămânțează în pământul meu filozofic ca să dea rodul vrut de Tatăl. Și nu încape dubiu că aceste mii și sute de mii de particule se vor concentra în bazinul meu ca să prindă rădăcini.
Povestindu-le mamei și surorii mele despre toate acestea care mi se petrecuseră, au râs destul de amuzate auzind afirmația atât de francă pe care acest aspect al Maestrului interior deghizat sub forma unui pustnic o rostise în fața mea. Dar eu nu am îndrăznit să râd, cel puțin nu în această manieră insinuantă, fiindcă am simțit că, prin aceasta, Ființa Profundă îmi făgăduia recuperarea vederii. A urina prea des n-ar putea însemna, la un nivel superficial de interpretare, decât un proces de detoxifiere și de purificare pe care l-aș resimți. Dar ce legătură ar putea avea acest lucru cu ochii și cu recuperarea vederii? Legătura se află în vecinătatea rinichilor și a vezicii urinare cu ovarele, acestea din urmă fiind centrul în care este concentrată energia creatoare a Spiritului Sfânt. Prin prisma acestui fapt, pot trage concluzia că ce urmează să se înfăptuiască sub bisturiul Ființei profunde este că o mare cantitate din energia vindecătoare a Spiritului Sfânt mi se va elibera din aparatul reproductiv pentru a urca prin meridianele și nadisurile deschise, curățate și purificate cu atâta delicatețe și pricepere până acum până la ochi, mostre ale acestui proces fiindu-mi induse de mai multe ori de-a lungul ultimelor luni, toate legându-se între ele într-un circuit armonios prin care vederea ar trebui să circule.
Însă toate acestea nu se pot alimenta decât din bucurie și din seninătate care sunt proprietăți ale inimii. Cum ar putea genera centrul meu emoțional bucurie și seninătate în contextul vindecării mele de orbire când eu nu am dezvoltat nici măcar sentimentul necesității de a vedea, darămite pe acela al bucuriei de a vedea? În fond, Iată cum, după atâția ani de îndelungată așteptare și muncă interioară, rețeta vindecării mele continuă să rămână aceeași. În fond, pentru a vedea din nou, Părintele meu Ceresc întotdeauna mi-a indicat că energia sexuală și inima sunt acelea ce trebuie vindecate și purificate, iar nu creierul în sine. Generatorul energiei se află în bazin, în aparatul reproductiv. Partea cea mai minunată din toate acestea pe care le povestesc este că, până la sfârșitul acestei zile, o anume presiune s-a creat deja în chakra rădăcină, intensificându-i activitatea pe care nu o mai resimțisem de mult timp, în perioada cât am făcut reiki simțindu-i cel mai mult deschiderea.
Nu poate, prin urmare, să încapă îndoială că lucruri minunate urmează să mi se întâmple pe care rolul meu de martor la propria poveste de vindecare mi le cere să le consemnez, alături de percepțiile, de senzațiile și de trăirile pe care le experimentez de la începutul anului, toate fiind în legătură cu deschiderea acestor meridiane, motiv pentru care acest capitol va continua cu o a treia parte cât de curând.

iul. 232022
 

<>

Sâmbătă, 23 Iulie 2022

În cursul acestei săptămâni am primit niște stimuli sufletești grozavi care m-au împins către un fel de climax al înțelegerii, toate acestea venindu-mi în ajutor spre a mă putea elibera din circumstanța mea de viață prezentă. Cum acești stimuli s-au ramificat către mai multe aspecte ale situației mele, nu îmi voi epuiza nervii încercând să scriu despre toate aceste lucruri într-o singură zi. Unele lucruri încă le dezbat în conștiința mea ca să fi putut ajunge la un rezultat convingător în numai câteva zile. Și, decât să descriu în câteva zeci de pagini metoda de analiză, mai bine îmi conserv nervii ca să pot ajunge mai devreme la rezultat! Vai, vai, vai de mine! De când aștept acest rezultat! Și oare pentru cât timp de aici înainte îl voi mai aștepta încă?
Cercetându-mi dantura miercuri seară, mi-am palpat gingiile, dinții și măselele, constatând niște deformări la unele măsele. Toate sunt lucrate și plombate, dar Slavă Domnului că încă le am pe toate! Totuși, remarcând aceste mici malformații, m-am simțit, dintr-o dată, foarte apăsată și împovărată de scurgerea timpului, de vârsta mijlocie care se apropie și care mă surprinde în această ipostază ciudată și deloc demnă de invidiat, fiind o femeie de 35 de ani care își petrece toată ziua în pijamale, iar asta de aproape 9 ani.
– Tată Ceresc, Tată Ceresc, am să ajung o babă și nici atunci n-ai să mi-l trimiți pe ursit, I-am spus Tatălui care se află în ascuns, palpându-mi dantura, simțindu-mă îngrozită la gândul că am să apropii de buzele iubitului meu o gură știrbă, gura unei babe. Și, s-ar putea oare ca el să nu fie un moșneag la rândul lui?
Dar cugetarea mea pesimistă nu a fost decât unul din acele lucruri la care Ființa Profundă își apleacă urechea Sa binecuvântată ca să le asculte și ca să le dea răspuns. Răspunsul pe care intimul mi l-a dat a venit în cursul acelei nopți dinspre miercuri spre joi, fiind ceva strașnic de hazliu și de formidabil, ținând de acel Modus Operandi al Ființei Reale Interioare despre care am mai vorbit și care mă minunează și care îmi umple sufletul de o reală încântare. Dar cum răspunsul Maestrului Interior are o puternică legătură cu stimulii primiți în această săptămână care au dus la deblocarea altor uși închise ale psihicului meu, mă voi ocupa să trec în scris această experiență drăgălașă într-o altă zi, trebuind să-mi așez gândurile în ordine mai întâi.
Acum mi-ar plăcea, însă, să povestesc ceva ce am trăit în cursul acestei dimineți, experiența fiind un preambul al textului pe care aș fi vrut să îl scriu aceste zile. Am deschis acest subiect de mai multe ori în ultimele compuneri, amânând într-una această temă pentru mai târziu. Am făcut asta fiindcă am vrut să am dovezi în plus, să trăiesc senzații în plus, să remarc schimbări în plus care să îmi ateste că ce simt nu este o auto-amăgire și o iluzie izvorâte din auto-sugestie. Fiindcă este vorba despre vindecarea mea de orbire într-un mod miraculos ce ține de Voia lui Dumnezeu, însă subiectul vindecării mele de orbire mi-a devenit o povară de nesuportat, nemaiștiind dacă îmi doresc sau nu să văd din nou și nemaiștiind dacă refuzul meu de a-mi dori să văd nu ține, de fapt, de un mecanism psihic de auto-apărare pe care l-am creat ca să nu mai simt durere și suferință în legătură cu acest moment magic care nu mai vine odată: recuperarea vederii mele trupești.
Dar în acest rând nimic din ce simt nu mai este o amăgire pe care o fabric ca să mă consolez cu auto-sugestia că poate cineva veghează și deasupra capului meu, asupra bunăstării mele fizice și sufletești. Ființa Intimă mi-a cunoscut prea bine îngrijorările, știind că numai într-un anume fel aș fi dobândit convingerea că ce simt este dincolo de iluzie, fiind o autentică intervenție a Scânteii individuale a Spiritului Sfânt în corpurile mele interne, primul asupra căruia Monada Divină acționează fiind cel de energie vitală, iar următorul fiind cel sufletesc, deci astral, toate acestea inducând anumite senzații foarte intense și insolite în corpul fizic pe care îl influențează. Ceea ce mă amărăște este lentoarea acestor proceduri și operații fiindcă, firește, mi-ar plăcea ca întregul miracol să se petreacă într-o clipită de ochi sub ale căror pleoape zac atâția ani de cruntă așteptare, aproape o decadă din cei 35 de ani pe care îi am petrecându-mi-o în întuneric.
Cu toate acestea, cunosc prea bine cauza acestei nesuferite lentori. Un șoc emoțional cauzat de o nemărginită fericire ar distruge nervii, printr-o isterie copleșitoare, precum ar face-o un șoc emoțional cauzat de o cumplită tristețe. Adeseori, această nemărginită bucurie îmi este dezgropată din inimă, Ființa profundă demonstrându-mi, prin operația Sa delicată, că bucuria îi este atât de străină sistemului meu nervos încât nu o pot suporta, respingând-o precum respinge corpul fizic un organ donat, cu toate că lucrarea Ființei Profunde în centrul meu emoțional caută, mai curând, să îmi demonstreze că facultatea de a fi bucuros și senin îi este firească, naturală și intrinsecă sufletului. În aceste clipe de nemărginită bucurie, simt că îmi crește inima în coșul pieptului, lărgindu-se și lăbărțându-se în cutia toracică, tăindu-mi respirația și inducându-mi episoade de râs pe care unii l-ar numi isteric, dement, ca atunci când îți vine să râzi fără motiv, de unul singur. Într-adevăr, chiar poți râde de unul singur, fără motiv, când Ființa profundă își folosește electricitatea transcendentală pentru a curăța anumite canale și meridiane sau nadisuri ce corespund facultății sufletului de a fi bucuros și senin, orișicât de incredibilă ar putea suna mărturisirea mea, acest fapt concret mi se întâmplă. Vreau să zic, acest fapt minunat de a-mi fi câștigat meritul ce aparține meritelor inimii, meritul de a fi senină și de a mă bucura. Dar bucuria în sine nu ar putea circula prin aceste canale deteriorate pe care Ființa profundă mi le purifică pentru ca inima și creierul să comunice, la unison, același sentiment pe buze, acela al bucuriei. Aceasta este doar o altă cauză pentru care mi se deschide chakra gâtului, corespunzătoare comunicării, cuvântului meu dându-i-se un pic de putere pentru a putea manifesta ce este în interior către exterior, prin mijlocirea Voii Tatălui. Orișice dorință pe care sufletul o are și-o poate împlini prin intermediul propriilor corzi vocale, mai ales când Legea o permite. Aceasta este puterea creatoare a cuvântului. Dar când gura exprimă, prin puterea sa, Voia Tatălui, atunci se numește că îți împlinești destinul pentru care Dumnezeu te-a adus pe lume. De aceea sufletul uman trebuie să se alipească de Ființa Intimă căreia Îi aparține și de voia Tatălui său intern, lepădând de la sine pe Demonul Dorinței, deci pe acel Iuda intern pe care orice ființă umană îl poartă în adâncul inconștientului său și care predispune sufletul uman să își trădeze Ființa Intimă pentru a dobândi pufuleți gratuiți de la Cosmos sau locuri de parcare libere la Mal sau trafic pietonal în fața propriei săli de jocuri de noroc, crezând că și norocul este numai un eveniment ce se petrece accidental. Căci orice este posibil de înfăptuit în acest Univers prin puterea creatoare a cuvântului. Orice este posibil, însă nu orice este și permis. Numai Voia Tatălui este dreaptă și legitimă, iar în raport cu sufletul uman este exclusiv orientată spre binele acestuia, oricât de dură, de crudă și de nemiloasă ar părea.
Astfel am perceput ca fiind Voia Tatălui, neîndurătoare, chinuitoare, pedepsitoare, nedreaptă, înjositoare, crudă, fatalistă. Câte astfel de cuvinte depreciative mai pot adăuga ca să descriu cum am perceput acțiunea Ființei profunde asupra mea și intervenția Tatălui în viața mea, simțind că mi se fură așa-zisul liber arbitru, așa-zisa voință proprie, așa-zisele dorințe născocite pentru a-mi împlini un pseudo destin? Dar vociferările mele nechibzuite nu au făcut decât să îngreuneze o vindecare care, în termeni dumnezeiești, ar fi trebuit să fie lesnicioasă, iar asta fiindcă Domnul o vroia, chiar și în condițiile extraordinare pe care mi le dezvăluise. Căci până și vindecarea de orbire este un fleac pentru Acela care nu trebuie decât să zică lucrurilor ”fiți” pentru ca ele să fie, în pofida faptului că orbirea este clasificată drept o boală auto-imună, neurologul zicându-mi că îmi pot lua gândul de la vindecare după 2 ani de la accidentul cerebral, în timp ce oftalmologul, vorbind în numele lui Dumnezeu, mi-a dat teribila știre că nici măcar Dânsul nu mă mai poate vindeca.
Dar dacă am vorbit despre aceste condiții extraordinare prin care s-ar fi împlinit Voia Domnului, firește că trebuie să confesez, odată în plus, că ele nu mai există. Vindecarea mea nu se mai prezintă în aceeași termeni ca în urmă cu un an și jumătate. Acest fapt se datorează orgoliului meu rănit, încăpățânării mele, mofturilor mele și neputinței mele de a înțelege că Universul nu se învârte în jurul capriciilor mele. Și, cu toate că aceste circumstanțe prin care s-ar fi împlinit Voia Tatălui s-au modificat întrucâtva, caracterul vindecării mele de orbire continuă să fie unul miraculos, ceea ce îmi ușurează sarcina de a mărturisi, fără echivoc, că Voia Domnului nu este fatalistă, că opera Sa poate conține și planul B, după ce oportunitățile create pentru planul A s-au dezintegrat. Am respins planul A al Divinității, acesta este un adevăr concret în fața căruia mă rușinez nespus de mult. Numai un nebun ar putea de-acum să refuze și planul B, cu toate că atâția fără număr mi-ar spune că, din contră, m-aș dovedi nebună să mai cred în continuare în această poveste a vindecării mele de orbire ce s-ar petrece când mi-aș cunoaște sufletul pereche în persoana sa fizică din carne și din oase. Ce ironie! Să fiu luată în derâdere fiindcă am crezut, când teribila mea greșeală stă tocmai în faptul că nu am crezut suficient! Pentru ce, dar, mi-aș mai consuma nervii căutând să explic celor din jurul meu că eu continui să cred în acest lucru? Dovada că așa se vor petrece lucrurile o păstrez în adâncul sufletului meu, văzând-o cu proprii ochi, iar cu ochii nimănui altuia, ultima dovadă primind-o chiar în cursul nopții dinspre miercuri spre joi, când Ființa profundă s-a milostivit să răspundă lamentării mele din cursul serii, dezvăluindu-mi, odată în plus, că am să fiu o femeie proaspătă și fragedă când l-aș întâlni pe cel ce mi-e sortit să îmi fie pereche, în pofida temerilor mele că mă voi veșteji de-a binelea de dor și de așteptare.
Dar ce mă înclină spre frustrare și apăsare este acest lung preludiu al purificării corpului meu la care asist ca martor în fiecare minut al zilei, cu toate că multe senzații îmi par noi și minunate, încât sufletul meu mi-a explicat scopul acestui îndelungat proces astfel:
– N-oi fi vrând să vezi azi-mâine și să nu ai habar ce și cum s-a întâmplat fiindcă nu ai fost prezentă la fericitul moment al vindecării, fiind cu mintea aiurea?
Datorită acestui rol ce mi-a fos atribuit, acest rol de martor pe care îl joc în povestea propriei vindecări, îmi petrec atâta din timpul liber pe care îl am observându-mi corpul și studiind trăirile pe care le am și schimbările pe care le manifest, ceea ce m-a ajutat să identific, fără urmă de dubiu, că ceva nou se petrece la nivel intern, bisturiul Ființei profunde urmărind acum un alt scop, precum am mărturisit la începutul acestui text. Acestei noi operații eu nu îmi îngădui să mă opun căci m-aș numi nebună și ridicolă, când mi se arată că, pentru a vedea, trebuie să existe și un canal prin care să circule energia vitală corespunzătoare centrului vederii. În lumina acestui adevăr, voi descrie în cele ce urmează minunata experiență pe care am avut-o în lumile interne suprasensibile în cursul acestei dimineți care îmi dovedește, încă o dată, că recuperarea vederii e o prioritate în agenda Ființei mele profunde de a Cărei Voie trebuie să mă alipesc ca scaiul pentru a-mi fie bine acum și pentru totdeauna, până la sfârșitul zilelor mele!

dec. 142021
 

<>

Marți, 14 Decembrie 2021

Marius,

Ai făcut acest lucru în lumea tridimensională a materiei, știi tu mai bine care lucru, care îmi oferă luxul să am certitudinea de a crede că cel puțin îmi citești scrisorile. Dar dacă ești sau nu prezent și în visele mele continuă să rămână pentru mine un mister căci acest fapt nu te-ai îndurat să mi-l confirmi. Dar timpul mi-a dovedit că toată această chestiune a vindecării este ceva deosebit de tragic în Cosmos fiindcă, bolnav fiind, orb ca mine sau suferind de vreo altă afecțiune, ești constrâns de Marea Lege să ai mai puține așteptări să fii ajutat, să fii mângâiat, să fii consolat, să fii încurajat, să fii sprijinit de cei din jurul tău. Din contră, bolnav fiind, chiar și atunci când îți funcționează numai jumătate din creier, cum este cazul meu, tu ești acela care trebuie să facă acest sacrificiu de sine, ajutând pe alții, consolându-i, ascultându-i, încurajându-i, sprijinindu-i și mângâindu-i. Și toate acestea sunt acțiuni imperative pe care un suferind trebuie să le pună în practică pentru ca acesta să se deprindă, prin aceste circumstanțe în care este pus, să iasă în afara egoismului, a auto-importanței și a amorului propriu.

Am recitit aproape tot textul scris până în clipa de față și nu m-am putut abține să nu zâmbesc, remarcând că mai toate scrisorile de la început pe care ți le-am adresat începeau cu fraza: ”Nu vreau să îți scriu, dar mă obligă sufletul meu.” Nu cred că îți poți imagina cât efort sufletesc am depus în ultimele 2 săptămâni ca să îmi calc pe inimă pentru a-ți scrie aceste rânduri, adresându-mă direct ție. Ca să îmi calc pe inimă a însemnat să ies de sub influența lui ”madam”, deci de sub influența orgoliului meu rănit, acest eu psihologic care, în practică, s-a dovedit atât de greu de depistat în labirintul lăuntric fiindcă toate vociferările sale îmi par acuze îndreptățite și justificabile.

Marius… Marius… la ce bun să ai un suflet pereche? Ce rost au toate aceste lucruri care te implică în povestea mea de viață când tu nu mi-ai adus decât mâhnire, dezamăgire și deziluzie? La ce bun ești tu, bărbatul, când iată că în socoteala vieții practice te dovedești a fi o sursă inepuizabilă de amărăciune, de tristețe și de durere? La ce bun ești când golul pe care l–ai lăsat în existența mea nu am făcut decât să îl umplu cu lacrimi? De ce, în cruzimea ta absurdă, nu mi-ai dat drumul, eliberându-mă când ai fi putut, dacă nu ai vrut să ai de-a face cu mine? De ce m-ai făcut să gust infernul singurătății, al abandonului, al mâniei, al geloziei, al invidiei, al îndoielii, al neputinței, al neîmplinirii?

Marius, Marius…, am avut un vis tare năzdrăvan în urmă cu câteva zile în care mi-au apărut câteva figuri de vedete făcând cele mai poznașe fapte numai bune de surprins pe cameră de către paparazzi. De fapt, aceasta era și esența visului meu, anume că până și cele mai dosite și ascunse secrete ale oamenilor ies la suprafață dacă investigatorul care cercetează un caz oarecare dă de urma documentelor ”incriminatoare” potrivite. Dar zău, Marius, că în cazul tău tot ce ține de tine e învăluit de mister și de secretoșenie, ca și cum numai simplul act de a-ți pronunța numele în spațiul public constituie un sacrilegiu, un delict. Cum de este posibil să știu ce a mâncat Benedict Cumberbatch la micul-dejun azi-dimineață, dar nu pot să știu despre tine ce facultate ai făcut, unde lucrezi, ce hobby-uri ai (în afara skateboarding-ului și a jocurilor video), etc.? De ce nu mi se îngăduie să cunosc nimic despre tine? De ce nu îmi îngădui tu singur să fac parte din viața ta privată? De ce nu îmi dai voie să cunosc nimic din ce gândești? Din ce vrei? Din ce visezi? Din ce nădăjduiești? Oare nu au importanță aceste lucruri exterioare, iar din acest motiv îmi rămân tăinuite? Dar dacă nu au importanță, atunci de ce eu am fost forțată să le mărturisesc pe toate care țin de ființa mea pentru ca tu să cunoști din timp cine sunt și la ce să te aștepți? Ești tu oare un caz mai puțin complex decât al meu pe care îl voi putea elucida și decripta în numai câteva clipe îndată ce te-aș întâlni? E oare nevoie să te întâlnesc în persoană ca să pot decripta mecanismul tău de funcționare?

Marius, ca să te pot descifra nu trebuie decât să pătrund în încurcatul manual tehnic al orgoliului masculin. Ca să aflu cine ești în natura ta interioară nu trebuie decât să decriptez funcționalismele orgoliului masculin. Dacă pe orgoliul meu feminist l-am numit ”madam”, mă întreb pe al tău cum să îl numesc ca să fac dreptate adevărului despre absurdul situației dintre noi? Căci această poveste care trebuia să fie una despre iubire și despre suflete pereche s-a preschimbat într-un război al orgoliilor, iar orgoliul este cel mai puternic auto-sabotor al vieții. Chiar mai puternic decât este ateismul.

Orgoliul masculin este acea netrebnică practică a eului de a fi capabil de a purta războaie, de a vărsa sânge, de a îndura răni și de a avea mădularele zdrobite, dar de a nu putea suporta mustrarea unei femei. Dar am să împărtășesc cu tine motivul pentru care trebuie să te cert, să te dojenesc și să te scutur din himera în care dormi ca hipnotizat. Este vorba despre testul cuplului despre care am vrut să scriu în septembrie, înainte ca tatăl meu să moară. Primisem într-o noapte, în cursul meditației, o imagine deosebit de gingașă și de revelatoare. Eram împreună, iar fiecare era înconjurat de jur-împrejur de o aură luminoasă și strălucitoare. Apropiindu-ne unul de celălalt, am fost portretizați, în următoarele secunde, în actul intim. Însă începând cu acele clipe, aurele noastre mi s-au dezvăluit ca fiind atât de cuplate încât, împreună, formam o singură ființă și o singură aură. Toată acea strălucire ne învăluia pe amândoi, ca și cum eram acoperiți de o plapumă de energie luminoasă și vibrantă, electrică. Eram, pe drept cuvânt, complet îngemănați.

Nu mai este niciun mister pentru nimeni adevărul concret potrivit căruia energiile celor doi parteneri se cuplează în timpul actului intim, cunoscându-se faptul că germeni de lumină și germeni maligni ai egoului animalic sunt, inevitabil, transferați de la un partener la altul, în acest fenomen constând și karma sexuală. Dovada vie că așa stau lucrurile se vede foarte limpede în comportamentul tuturor partenerilor care, după ce au contact sexual repetat, încep să împrumute din obiceiurile și din năravurile celuilalt. Dar ceea ce nu se știe, lucru pe care nici eu nu l-am știut, este că tainele lui Dumnezeu sunt atât de nebănuite încât excepții de la regulă se pot ivi, chiar dacă pot surprinde. Vreau să spun prin asta că, în mod normal, energiile celor doi parteneri se cuplează în timpul actului intim, nu în afara lui. Și, așa cum am mai spus, acest fenomen poate determina situația, deseori inevitabilă, în care cei doi vor plăti karmic pentru greșelile celuilalt. Ei bine, Marius, excepția de la regulă este tocmai cazul meu și al tău, în acest fenomen stând și misterul din spatele actului magic și mistic de pe 13 Septembrie 2015 care ne-a legat sufletele și care a constat în această subtilă transfuzie reciprocă de germeni solari, ca și maligni, în ciuda faptului că noi nu am stat absolut niciodată unul în apropierea celuilalt la nici măcar un metru pentru ca un astfel de transfer de date să se facă. Astfel a procedat Tatăl cu noi pentru ca Voia Sa să se facă, avertizându-mă de multe ori de-a lungul timpului că scopul acestui act mistic era următorul: ”ca să înveți că greșelile și păcatele lui sunt și ale tale”.

Cu alte cuvinte, condiția de a-ți decripta păcatele și minusurile, ca și cum sunt ale mele fiindcă sunt ale mele deja, a devenit obligatorie ca să pot primi de la tine îndurarea ta. Nădăjduisem să primesc de la tine iubirea ta, ajutorul tău, consolarea ta, mângâierea ta și sprijinul tău, dar a trebuit să abandonez această nădejde, înțelegând că nu le voi primi de la nimeni, nici de la mama mea, nici de la sora mea, nici de la rude sau cunoscuți și nici măcar de la tine fiindcă nu m-am născut ca să fiu consolată, așa cum nici nu m-am născut ca să consolez. Departe de mine acest gând căci tocmai mi-am sumetecat mânecile, plângând și simțindu-mi inima sfâșiată, pricepând că rostul meu pe lume este să îi ajut pe ceilalți să își ia propriul taur intern (egoul animalic) de coarne pentru a-l răpune. Deci ca să mai aștept iubirea ta, sprijinul tău și mângâierea ta este o pierdere inutilă de timp. Mi-am făcut prea multe iluzii în privința ta, căsătorindu-mă cu tine și făcând copii cu tine în imaginația mea, ca să mai stărui în neghiobia mea căci refuzul tău de a avea de-a face cu mine și de a-mi vorbi a fost pentru mine ca lovitura de bocanc pe care i-o dai în pântec unui om ca să îl faci să priceapă că este slab, prost, învins. Lovitura ta de bocanc în pântecul meu trebuia să curme în mine orgoliul, dar, în schimb, ai omorât în mine nădejdea fiindcă nu mai pot crede că toate acele lucruri legate de destinul meu pe care al 3-lea ochi mi le-a dezvăluit de-a lungul timpului mai pot fi posibile. Nici copilul, nici vindecarea mea, nici întâlnirea cu tine. Mai ales întâlnirea cu tine! Mi-am cercetat îndelung inima în cursul ultimelor zile, cântărindu-mi fiecare lacrimă ca să îi aflu sursa de proveniență. Și nu există dubiu că ele vin din deznădejde, din pierderea speranței și a încredințării că te voi cunoaște în persoană într-o bună zi.

Pe bună dreptate îți scriu toate acestea ca să te dojenesc pentru că sufletul tău singur mi-a zis astfel: ”Fă-mi inima din rece caldă și fă din piatră, precum e, să iasă foc.” Focul este Eros, este iubirea și este Mama Divină Kundalini. Dacă nu crezi în Divina Mamă, atunci nu ai înțeles nimic din ce am scris și cu atât mai puțin ai înțeles faptul că, simțindu-i forța electrică în corp în fiecare minut al zilei, am atins pragul agoniei din cauza durerii. Dar dacă ai vedea rezultatul (sau, mai bine zis, dacă l-ai auzi), am încredințarea fermă că nu te-ai mai îndoi că sub epiderma mea circulă o forță electrică mistuitoare capabilă să deschidă orice înfundătură oarbă.
– Atunci, de ce nu îți deschide înfundătura orbirii? mi te vei adresa țâfnos, tot așteptând de atâția ani, de la distanță, să vezi miracolul înfăptuindu-se.

Poate că uiți, în lamentările tale, că focul care purifică este Eros și este iubirea. Și poate că uiți că ura stă la baza orbirii mele. Ura, în mod evident, este antagonistul iubirii, iar pentru a mi se îngădui să lucrez la mecanismul urii pentru a preschimba această emoție din păcat în virtute, trebuie să aduc numeroase dovezi de bună-voință, de bună-credință, de disponibilitate de a coopera cu Marea Lege, etc. Mai mult decât atât, îți voi povesti în cele ce urmează o scurtă experiență avută în urmă cu 2 săptămâni care mi-a dovedit ceea ce am înțeles și simțit încă de când am suferit atacul cerebral, anume că îmi percep orbirea ca pe un fel de pânză ținută dinadins peste ochii mei ca să mă împiedice să văd.

Așadar, visam în acea noapte ceva destul de urât, o grozăvie, o mutilare. Un corp de femeie rănit, sângerând, descărnat. Mecanicitatea visului s-a dovedit în momentul în care, deși începusem să conștientizez faptul că visam, nu îi puteam pune punct. Din contră, tot acel context sinistru se încăpățâna să se proiecteze din mintea mea în fața ochilor mei, în lumina astrală. Era cu adevărat foarte oribil, iar eu nu mă puteam trezi. După câteva clipe de privit ceva destul de minunat s-a întâmplat căci niște mâini gingașe și pline de milostenie divină s-au manifestat în visul meu, acoperindu-mi ochii și împiedicându-mă să mai privesc la scena macabră anterioară care nicidecum nu dispăruse. Dar eu nu o mai puteam vedea, ochii mei și sufletul meu nu mai erau expuși acelor imagini de coșmar. Cineva mă proteja, mă mângâia, mă consola și mă alina. Negreșit că acele mâini aparțineau Ființei mele profunde care mă supraveghea îndeaproape în cursul visului și care hotărâse să intervină atunci când acțiunea minții luase o turnură nefirească spre morbid. Dar sincer voi mărturisi că, percepând influența acestor mâini peste ochii mei, am băgat de seamă că acea percepție era identică cu simțământul pe care îl am vis-a-vis de orbire, anume că o forță superioară mie îmi acoperă în mod intenționat și deliberat ochii ca să mă împiedice să văd. Atâta doar că, până în acea noapte, nu am avut și percepția simțământului protecției. Cine mă protejează este limpede și demonstrat deja. Spiritul Sfânt dă bolile și le ridică în conformitate cu Marea Lege și cu Voia Tatălui. Dar de ce zic și simt că mă protejează nu pot încă să explic fiindcă nu pot să aleg din atâtea surse, sursă pe care, dacă aș vedea-o, expunându-mi ochii și sufletul la mecanismul său, negreșit că mi-ar distruge orice șansă de revenire la sânul Ființei profunde. Dar numai zic că nu știu să aleg din atâtea posibile cauze căci de simțit, o simt cu toată inima că aceasta este ura. Și unde este ură, este și orgoliu. Atât de mult orgoliu rănit!

Marius, toată viața mea am avut o stranie auto-imagine despre mine, ca și cum cea mai prețioasă lecție pe care trebuia să o învăț era aceea de a mă percepe pe mine însămi, ca femeie, în context cu sexul opus. Desigur că și toate celelalte aspecte ale vieții, ca bunăstarea, prosperitatea, succesul, meseria, etc., aveau importanță, dar cel mai pregnant sentiment pe care l-am trăit toată viața mea a fost legat de binomul femeie-bărbat și de raporturile dintre cele două sexe. Fiindu-i imprimată această căutare în genetica particulară, sufletul meu a căutat să răspundă în mod pozitiv acestei lecții pe care trebuia să o învețe, dar pentru că nu a primit și un educator potrivit care să îi predea această învățătură, s-a desincronizat de calea pe care trebuia să o urmeze. Scopul acestei învățături era foarte bine definit și numai de puțin timp am început să îi înțeleg semnificația, influența ta asupra existenței mele jucând rolul ”vrăjitoriei” care îmi deschide ochii către înțelegere. Iar dacă mama mi-ar citi confesiunea de față, s-ar înnegri de mânie și de supărare pentru că ea numai în această poziție nu ar vrea să mă știe, așa cum nu și-ar dori ca nicio femeie să fie, așa cum a fost și ea față de tata, anume într-o relație de inter-dependență totală de bărbat. Cât ar fi vrut ea să mă știe liberă și complet independentă de orice bărbat! Cât s-a luptat să îmi dea această învățătură, încercând să răsfrângă în mine frustrările ei, supărările ei, necazurile ei trăite alături de tatăl meu! Și cât de mult a greșit, imprimând în mine acea cauză pentru care Ființa profundă îmi acoperă ochii ca să nu mai văd, limitându-mi acțiunile și libertatea de mișcare la strictul necesar, la supraviețuire.

Marius, toată viața mea am crezut cu sinceritate că sentimentele mele față de sexul opus sunt corecte, că am prețuire pentru bărbați, că le port considerație, afecțiune, admirație și dorință de apropiere. Desigur că toate acestea s-au văzut în exteriorul meu, în efortul meu de a mă pune în context cu sexul opus prin diverse situații de viață. Dar dezgropându-mi-se cadavrele emoțiilor refulate din mormântul inconștientului de către Mama Divină Kundalini cu scopul de a-mi studia mintea, am întâmpinat o piedică destul de tulburătoare de care nu am fost, pur și simplu, conștientă. Pe scurt, sub stratul aparent de prețuire și de considerație pe care le simt față de bărbați, am descoperit că, în mod subconștient și inconștient, mă percep pe mine însămi, ca femeie, ca fiind auto-suficientă pentru supraviețuirea mea de-a lungul unei vieți obișnuite. De fapt, în interiorul acestui eu subconștient autonomia mea este atât de mare încât aproape că mă percep total independentă de bărbat pe care îl privesc, prin ochii acestei feministe, ca pe un obiect nefolositor și aducător numai de nenorociri, de războaie, de conflicte, de lipsuri, de amărăciune, de suferințe și de dureri. Mai mult decât atât, în interiorul acestui eu subconștient simt că, omorându-mi dorința maternă, omor în mine și dependența de bărbat. Căci lipsindu-mi dorința maternității, mă pot lipsi și de prezența bărbatului de care nu am nevoie ca să supraviețuiesc.

Marius, Marius, atât de mult am vrut să fii al meu, dar pornirea mea îmflăcărată nu se dovedește decât o tornadă pasională de suprafață care se va stinge repejor, așteptând un alt stimul bestialic instinctual ca să o provoace. Fiindcă, în afara acestei pasiuni de moment, nu îți găsesc utilitatea. Nu îți văd beneficiile pentru bunăstarea mea mentală, fizică și emoțională, fiind, din faptele concrete pe care le faci, izvorul tuturor amărăciunilor și supărărilor mele. Dacă scopul apropierii dintre feneie și bărbat este pentru ca ea să simtă în pântecul ei lovitura lui de bocanc, atunci mă dezic de această apropiere și o refuz deschis căci nu îmi este de niciun ajutor să rabd cruzimea ta când de foane nu voi muri fără tine.

Dar iată că Tatăl mi-a dat această nesuferită boală a orbirii care nu îmi îngăduie nici măcar să aprind aragazul ca să îmi fac singură de mâncare fără să nu fiu în permanență în primejdia de a da foc casei. Desigur că mai toți nevăzătorii se descurcă la capitolul ”supraviețuire” și în bucătărie, dar nu caut să abordez cazul concret al fiecărui nevăzător, ci să vorbesc la modul simbolic despre năpasta în care mă aflu de 8 ani și care acum descopăr că ucide în interiorul meu autonomia mea ca femeie și dorința mea de independență față de sexul opus.

Desigur ai putea spune că o altă femeie mi-ar putea găti. Dar oare mi-ar putea bate cuiele în piesele de mobilier? Sau mi-ar putea repara robinetele stricate de la duș? Sau mi-ar putea zugrăvi pereții în care s-a infiltrat apa de la vecinul de deasupra? Fiindcă toate acestea erau activități pe care începusem să le fac singură înainte să îmi pierd vederea, căutând să înlocuiesc acțiunea bărbatului cu efortul personal ca să nu mai depind, sub nicio formă, de el! Fiindcă adevărul gol-goluț este că, sub aparentul strat de prețuire și de admirație pentru sexul opus, desconsider bărbații, îi disprețuiesc și nu le văd rostul.

Marius, știi cum este pentru regia feministă autonomă din subconștientul meu să învețe prețioasa lecție a dependenței de sexul masculin? E o tortură inchizitorială din cauza căreia mă zvârcolesc sub propria epidermă neîncetat, suferind amarnic. Mă doare toată ființa ca atunci când ești zdrobit de stânci, căzând de la o mare înălțime. Plâng de mi se rupe inima fiindcă simt că, dacă aș alunga de la mine aceste credințe, n-aș face decât să mă ofer de bunăvoie bocancului din piciorul tău ca să mă lovești în burtă ca să avortez din mine reacțiunea, împotrivirea.

Și, Marius, tu m-ai lovit atât de tare în pântec că am rămas atât de paralizată de neputința de a mai reacționa încât nu mi-a mai rămas altă soluție decât să cerșesc îndurarea de la Tatăl, implorând să se facă Voia Lui ca să fiu scăpată de pedeapsa pe care tu mi-o aplici. Căci eu plătesc acum pentru greșelile tatălui tău, fără să îți dai tu singur seama că, prin mine, te răzbuni pe el. Fiindcă, dacă ai înțelege acest lucru, te-ar mustra conștiința și ai înceta să îl mai faci. Dar tu nu te oprești, motiv pentru care pot deduce că nu ai mustrări de conștiință. Și dacă nu ai mustrări de conștiință, nu înțelegi ce faci. Dar departe de intenția mea este să mai cerșesc de la tine mila și îndurarea ta, implorându-te să te oprești, să nu mă mai zdrobești, să nu mă mai pedepsești, să nu mă mai umilești, să nu mă mai ignori, să nu mă mai chinuiești. Tristețea mea în privința ta a atins pragul nepăsării, fiind și motivul pentru care nu te-am mai visat aproape deloc în ultimul an și jumătate.

Și toate acestea se întâmplă de la 13 Septembrie 2015 încoace, ca să învăț că greșelile și păcatele tale sunt și ale mele, în această cumplită și neîndurătoare încercare constând testul cuplului pe care, dacă nu îl trec, nu primesc focul Mamei Divine Kundalini. Și nici îngăduința de a-mi publica textul.

Dar despre ce cuplu vorbesc aici, alcătuit din mine și dintr-o iluzie, dintr-o himeră, dintr-un vis? Să fie oare posibil ca un om și spațiul cuprins în inima sa pe care l-a umplut cu lacrimi să alcătuiască un cuplu? Și chiar dacă ai fi real, cum ar fi perechea noastră văzută din afară când unul se prezintă ca un prinț, iar celălalt drept cerșetor? M-aș fi săturat cu firmiturile pe care mi le-ai fi aruncat, din milă, în poală. Iar dacă banii sunt motivul pentru care nu ai vrut să ai de-a face cu mine, visând la visuri de înavuțire, sincer îți mărturisesc că nu mi-ai putea aduce ofensă mai mare pentru care nu am să îți spun decât următoarele: SĂ TE IA DrACUL și să aștepți tu mult și bine ca banii să îți încălzească ție inima, făcând să iasă foc din piatra inimii tale!

apr. 242020
 

<>

Vineri, 24 Aprilie 2020

Ursitule,

În ziua de sâmbătă, înainte de Paște, am făcut o rugăciune către arhanghelul Samael, cunoscut ca patronul războiului și avatar al erei Vărsătorului, adică învățătorul desemnat în mod oficial pentru epoca prezentă în care trăim. El este al 5-ilea din cei 7 arhangheli ai Tatălui (Rafael, Gabriel, Mihael, Uriel, Samael, Zachariel și Orifiel), fiecare fiind patron asupra unui domeniu vast al vieții, precum sănătatea, știința, iubirea, spiritualitatea, etc. Cum am declarat război armatei de demoni interiori și război spiritualității sfârșitului de săptămână, am considerat ca fiind firesc și normal să cer ajutorul arhanghelului Samael într-o chestiune care mă macină în interior, anume dacă am procedat corect scriind aceste scrisori în felul în care am făcut-o, vorbind atât de des despre luptele mele duse împotriva eurilor și descriind atât de explicit scenele acestor confruntări. Mă mustră conștiința de nu mai știu de mine însămi căci nu mai știu de unde am plecat și unde am vrut să ajung, simțind că am făcut un talmeș-balmeș, abuzând de idei și de concepte, confundându-le și amestecându-le într-o abrambureală de teorii despre care nu mai știu dacă existau deja în cunoașterea universală sau dacă nu cumva le-am inventat ad-hoc. Nu știu dacă, folosind din abundență aceste concepte în epistolele mele, am vrut în ascuns să mă dau mare în fața ta ca să compensez în ochii tăi prin intelect și prin inteligență, din punct de vedere teoretic, ceea ce nu reușesc prin practică! Iată că se fac 4 ani și 8 luni în curând de când ai început să îmi vizitezi dormitorul în dimensiunea astrală, însă eu nu am reușit nici măcar o dată să mă aplec asupra ta în astral ca să îți sărut pleoapele adormite și ca să îți șoptesc în urechi cuvinte de dragoste și de tandrețe, ca și de mulțumire și de recunoștință fiindcă fără tine și fără efortul tău nu știu ce m-aș fi făcut! Nu am idee și nu pot croi niciun scenariu de niciun soi în imaginația mea prin care să surprind o altă versiune a ultimilor aproape 5 ani pe care nu îi mai pot vedea deloc altfel decât cum au fost deja. Fără tine m-aaș fi pierdut în întregime teoriilor și ipotezelor lui ”crede și nu cerceta”, ajungând să cred că orice zboarră se mănâncă și, mai ales, că sufletul meu se află în subconștient și inconștient. Aș fi sfârșit prin a mă închina subconștientului și a venera ideoplasticitatea acestui loc pur mecanic în care am scufundat Divinitatea. Dar chiar și cu tine care mi-ai ușurat nespus de mult munca de trezire a conștiinței, făcându-mă să fiu mai vigilentă, să mă pierd doar un pic mai puțin în visare, simt că am abuzat de concepte și de teorii un pic prea mult, crezând că fac un mare bine, cui nu știu nici eu să spun căci eu am crezut că ție îți scriam și, când colo, am început să visez la milioane de cititori și la milioane de dolari profit obținut în urma vânzării acestei cărți care a ajuns deja la a câta pagină? Poate la a 2000-a? Și ce aș face cu atâția bani obținuți din vânzarea poveștii Zburătorului? Aș cumpăra pământ și aș planta păduri pe care le-aș lăsa să se sălbăticească fiindcă și așa ne confruntăm cu atâtea probleme din cauza mafiei forestiere! Să mă scuzi, te rog, dar nu am zis niciodată că din cauza ta am devenit atât de vigilentă încât să mă fi oprit definitiv din visarea cu ochii deschiși (sau închiși), ci că doar am redus procentajul picării în fantezie, deși spiriduși, zâne, orci și extratereștri tot visez!

Deci, sâmbăta trecută m-am rugat arhanghelului Samael, cerând acestuia ba să îmi fie tăiate mâinile de la încheieturi, ba să fie șters jurnaalul meu de pe internet și să îmi fie adusă ocară în Ceruri dacă cele scrisee de mine sunt greșite și nechibzuite, dacă am bătut câmpii fără chip de a mă mai întoarce la un punct de echilibru, încercând să explic viața mea din punct de vedere spiritual, folosind termeni, credințe și concepte ale religiei universale a cărei adeptă sunt. Dar cred că, mai mult decât oricui altcuiva, ție am vrut să îți spun cărei religii aparțin, cunoscând din auzite și din văzute că nu le merge deloc bine celor care, cuplu fiind, încearcă tot timpul să se convertească unul pe celălalt la credințele de care aparțin în sufletele lor. Eu m-am trezit în sufletul meu că aparțin acelei biserici cosmice care cercetează știința tuturor religiilor lumii, acceptându-le pe toate ca fiind adevărate. Dar tu? Tu către ce credințe ai înclinație? Ce crezi că, dacă urmărești canalul Spirit Science pe YT, asta te face destupat la minte? Fiindcă eu nu mă amăgesc, cunoscând acest micuț detaliu despre tine, în pofida faptului că sufletul meu mă încredințează că tocmai acest fapt este suficient ca să pot avea încredere în tine că nu vei încerca să împiedici expansiunea conștiinței mele, începută în ianuarie 2015, chestiune de o vădită importanță pentru mine. Vei încerca tu oare să mă convertești la cine-știe-ce teorie de tip new age care afirmă că noi, așa plini de păcate cum suntem, ne decidem cursul vieții înainte de a ne naște, alegându-ne părinții și traiectoria evenimentelor prin care vom trece fiindcă, zic acești autori, suntem atât de generoși șși de doldora de putere de sacrificiu, că nu ne mai încăpem în piele cu lauda de sine? Să i-o spună pe asta lui mutu„, cum că noi am fi atât de capabili de atare jertfă de sine când, îndată lansați în viață, numai foarte puțini, extrem de puțini sunt capabili să își împartă jucăriile cu ceilalți, restul căzând victime crudei legi universale a lui ”măănâncă sau vei fi mâncat”! Aproape că mă bufnește râsul scriind aceste rânduri întrucât cunoscc deja în inima mea că ultimii ani din viața mea s-au succedat în așa fel încât Tatăl să mă convertească pe mine la religia ta tocmai pentru a nu fi eu cea care te trage înapoi pe tine, în loc să fi invers. Fără intervenția Sa, ne-am fi potrivit ca nuca în perete, eu crezând despre tine că ești un fel de sectant sau excentric, cam în felul în care am crezut despre T., când acesta mi-a vorbit întâia oară despre sinele interior autentic, despre chakre, despre legile cosmice ale atracției și rezonanței, iar eu îmi încruntam fruntea la el, crezând că este nebun și că își bate joc de mine, eu cea chinuită și plină de ifose intelectuale pe care Dumnezeul ăla despre care îmi spunea el se hotărâse să o pedepsească din senin și pe degeaba. Și fără toate aceste ”influențe” și ”contribuții” ale Tatălui, poate că eu ți-aș fi spus un nu-știu-ce când, printre altele, mi-ai fi trântit un ”Cătălina, trebuie să știi că pământul e decorporal” în timpul conversațiilor de rutină, așa cum o face sufletul tău câteodată în timpul vizitelor tale astrale, bucurându-te ca un copil mic că poți vorbi unui alt suflet despre descoperirile tale spirituale!

Dar legat de rugăciunea mea de sâmbătă, nu îmi era tamă să mă trezesc peste noapte cu mâinile amputate, și așa sunt oarbă, cam surdă și la capătul puterilor! Dar am gândit că mai bine îmi este să fiu ciuntită decât să lansez publicului larg o carte doldora de teorii despre nimicuri și aiureli ale unei minți rătăcite, greșeală ce ar putea avea consecințe mult mai grave sub formă de pedeapsă karmică în care cred atât de mult! Cumplita și teribila karma! Iar cuvântul, Doamne Mare, câtă responsabilitate presupune, când cuvântul poate influența și schimba milioane și milioane de vieți!

Am așteptat după aceea cu sufletul la gură săă văd ce se întâmplă, iar duminică, chiar în ziua de Paște când, în loc să mă odihnesc, am început să scriu iarăși, abordând însă un alt subiect legat de interpretarea Bibliei, mi s-a stricat tableta fără de care nu pot scrie! Ce să însemne acest lucru? Nu mi-au căzut mâinile și nici jurnalul nu a fost șters, însă instrumentul care îmi facilitează compunerea epistolelor ieșise din uz! Cum să interpretez acest eveniment? Înseamnă acest lucru că am greșit scriindu-ți? Sau că am scris incorect? Sau că nu mai este nevoie să scriu? Nu am făcut-o decât la cerința Tatălui care m-a povățuit cu mai bine de 3 ani în urmă să îți scriu scrisori, povestindu-ți în ele despre mine, despre viața mea, despre trecutul meu, despre păcatele mele, despre visele mele, despre credințele mele și despre trăirile mele deosebite și minunate fiindcă, procedând așa, ne va fi amândurora mai bine. Și dacă am ascultat de Tatăl și am făcut cum mi-a cerut, atunci de ce mă mustră conștiința, simțind că fac ceva greșit? Dar dacă ceva e greșit, atunci de ce mi s-a stricat tableta tamann după ce am terminat de compus grosul cărții, iar nu înainte sau între timp, luând în calcul faptul că mai făcusem această rugăciune către arhanghelul Samael anterior acelei zile, cerându-i să mă oprească la timp, să îmi curme avântul scriitoricesc dacă risc să pic în absurd? Nu, nu cred că a fost un accident, o banală coincidență faptul că mi s-a defectat calculatorul atât de curând după rugăciunea mea și voi explica de ce.

Nu ți-am povestit cum am intrat în posesia acestei micuțe bijuterii care m-a ajutat fenomenal de mult în ultimii ani. S-a întâmplat într-o zi de sâmbătă, în iunie 2016. Mama stătea în pat, în dormitor. Tableta tatălui meu, pe care o folosea foarte rar, era alături. Mama o știa închisă când, deodată, s-a deschis singură. redând o piesă de pe Youtube în limba spaniolă din ale cărei versuri mama a tradus ”te iubesc”, cuvinte repetate de nenumărate ori în melodia respectivă. Mama s-a grăbit să îmi povestească despre cum i-a spus tableta că o iubește, întrebându-mă dacă nu cumva știu ceva în legătură cu insolitul fenomen, nefiind prima oară de la trezirea sufletului meu când electrocasnicele din casă s-au deschis și închis în mod ciudat, fiindcă se petrecea din senin ba la miezul nopții, ba la altă oră neobișnuită, etc. Mi-am chestionat sufletul, iar acesta ne-a dat de veste, mie și mamei, că avea să fie necesară o mică investiție într-un dispozitiv electronic, totul de dragul meu. A doua zi, duminică, am făcut un drum până la mall și, trecând pe lângă Altex, am simțit o chemare stranie în inima care m-a împins să îi sugerez surorii mele să intrăm în magazin. Printre diferitele raioane, m-am oprit brusc locului, punând mâna pe un obiect din fața mea, neștiind ce era fiindcă nu îl puteam vedea. Și, înainte să îmi spună sora mea ce era, am exclamat că trebuie să am acel obiect fiindcă mă va ajuta în munca mea. Era o tabletă la preț redus care venea cu sistem de operare și cu naratorul care mă ghidează instalat. Aveam o bună parte din sumă, iar restul mi i-a dat mama care, avertizată cu o zi în urmă de către sufletul meu că urma să dea bani de dragul meu, nu s-a împotrivit fiindcă, totuși, îi strângea pentru altceva. Așa am intrat în posesia tabletei la care am învățat treptat-treptat să lucrez. De scris am învățat să scriu de-abia la sfârșitul acelui an, însă cu diacritice m-am priceput să scriu tocmai în mai 2018, când am început să administrez personal acest jurnal, iar pe internet m-am încumetat să intru numai în decembrie 2017, după ce mă îndemnase sufletul meu să fac acest efort, făcut desigur cu scop deoarece o lună mai târziu te-am găsit singur. Fără această tabletă, nu ți-aș fi scris deoarece îmi venea mai ușor să îi dictez surorii mele, procedură pe care am folosit-o între ianuarie 2014 și iunie 2016 și tot prin intermediul ei mă informam în privința ta. Trebuie să mă crezi că am depus un efort imens ca să mă adaptez acestei cerințe a Tatălui și ți-am povestit toate acestea numai ca să subliniez ideea că unele lucruri, oricât de banale par, pur și simplu trebuie să fie și să se întâmple. Dar acum s-a stricat, acum după ce am scris atâta, acum când de-abia mai storc câteva cuvinte din conștiința mea ca să ți le adresez, ființă urâcioasă ce ești, că numai un cuvânt am cerut înapoi de la tine!

În fine, faptul că nu mi-a dispărut jurnalul de la această adresă este un semn încurajator, însă ce mi s-a petrecut luni seara, după Paște, a fost și mai îmbucurător! Mă rugasem toată ziua aceea, slăvind și binecuvântând pe Tatăl până și pentru faptul că mi se stricase tableta! Nu îți dai seama că ești la un pas de un colaps total decât atunci când lași toată munca deoparte și te trântești în pat ca să îți simți fiecare fibră a corpului încordată, tensionată, extenuată și strivită de la oboseală. Nu mi-am dat seama în ultimul timp că starea mea interioară este chiar atât de severă! Știu că sunt obosită și ruptă de nesomn, dar m-am abandonat scrisului fără discernământ fiindcă nu mai pot tolera nici măcar o clipă traiul în această casă, lipsa de aer și de spațiu, zgomotul, muzica populară, nimic, nimic, nimic. Noroc că mi s-a stricat tableta că astfel am putut să mă strecor mai de timpuriu în pat ca să îmi pot odihni oasele chinuite, brațele și degetele pe care le-am cerut amputate ca să nu îți mai scriu dacă o fac greșit și coloana pe care mi-am curbat-o, aproape că m-am făcut adusă din umeri, ceea ce înseamnă cocoșată, stând aplecată în timp ce scriu! Am ieșit miercuri pe balcon și am vrut să mă arunc ca, prin zbor, să mă cobor pe pământ ca să o iau la sănătoasa, eliberându-mă de sub dictatura circumstanțelor de viață în care trăiesc acum, dar am știut că eram în dimensiunea mateială, nu în cea astrală unde trupul mi-ar fi fost susținut în aer ca să pot zbura. Aici m-aș fi făcut una cu pământul și plonjarea mea de la balcon ar fi avut o întorsătură mult mai tragică fiindcă desigur că nu aș fi murit, dar mi-aș fi schilodit prăpăditul de corp fizic și așa chinuit suficient! În fapt, impulsul nu era unul suicidal, ci unul masochist. Nu vroiam să mor fiindcă sunt perfect conștientă de faptul că sinucigașilor nu le este deloc bine în regiunea morților, în lumea de dincolo. Eu vroiam să mă arunc pentru a mă putea opri din cădere sprijinindu-mă în brațe care fără îndoială că mi-ar fi fost strivite în urma impactului cu asfaltul, deși locuiesc la etajul I. Vroiam să mă doară ceva, ceva mai mult decât doare cumplita tristețe de a fi atât, atât de neputincioasă. Tot ce mă desparte de libertatea de a alerga pe câmp, văzută de soare și bătută de vânt e un strat foarte subțire de mătase neagră care s-a așternut pe ochii mei, legătură pe care Tatăl mi-o ține dinadins pe ochi ca să simt în fiecare atom al ființei mele groaznicul efect al păcatelor mele. Oare înțelegi tu că eu nu mai pot? Să te ia dracul, să te duci pe pustiu și la ușa mea să nu bați niciodată dacă gândești că suferința mea este doar o exagerare, o figură de stil a unei drama queen! Cât de amarnică este iluzia! Cât de ferm pe poziții trebuie să rămâi cca să iei apărarea unei teorii în care doar foarte puțini cred, aceea că dimensiunea astrală cu care visul se îngemănează este un loc aievea și real, cât se poate de real, întocmai ca și dimensiunea materială, fiind însă guvernată de alte legi ecât cele care guvernează lumea solidă! Iar acolo tot eu sunt, așa cum sunt și aici, însă mă manifest într-un altfel de corp. Și de câtă libertate dispun acolo în comparație cu toate limitările acestei lumi! Și cât de binecuvântată sunt, Doamne Dumnezeule Mare, că mi-a fost deschisă portița către această dimensiune fiindcă așa cum sunt acum, oarbă, surdă, rigidă, blocată în prizonieratul celor 4 pereți de ciment ai sufrageriei în care latră toată ziua și căței și oameni și Ion Dolănescu nu știu cum m-aș fi descurcat în ultimii 6 ani cu moralul și cu nădejdea în mai bine. Acum cunosc de ce anume mă mustră atâta conștiința în legătură cu cele scrise în sutele de pagini dedicate ție! Cum să fac pe altul să creadă în libertatea extinsă, însă nu infinită, a spațiului astral dacă nu cred eu însămi în teoria aceasta? Cum să îndemn pe altul să experimenteze minunile acestui loc, precum zborul, levitatul, trecerea prin ziduri și călătoria pe Lună, pe Venus sau pe Marte dacă nu sunt eu însămi convinsă că locul este real, în măsura în care îi poți descifra simbolistica pe care nu o neg că există! Cum să dau altor oameni să citească textul meu dacă eu, eu, eu nu cred în cele scrise cu propria mână și experimentate pe propria piele? Cum să obțin apoi profit în urma unei minciuni și a unei fraude, când pentru minciună și fraudă plătesc acum prin suferință impusă de pedeapsa mea karmică! M-am învățat ca în permanență, dar mai ales în acele momente când sunt cuprinsă de îndoială în legătură cu afirmațiile pe care le aștern în scris, să rog Divinul din interiorul meu să îmi însoțească expunerea teoretică printr-un mesaj simbolic, sub forma unui citat care ajunge la mine printr-o sincronicitate. Cerând Tatălui să sublinieze în locul meu sensul metaforic al dorului meu de a zbura de la balcon ca să mă eliberez din circumstanțele de viață în care mă găsesc captivă, iată mai jos care a fost răspunsul oferit prin intermediul sufletului meu:

”The moment you doubt whether you can fly, you cease for ever to be able to do it.”

J.M. Barrie – ”Peter Pan”

Dar luni seara, după ce mi s-a stricat mijlocul prin intermediul căruia transpun în scris gândurile mele, am experimentat o trăire tare deosebită chiar în dimensiunea tridimensională, vizibilă tuturor! Cuvintele rugăciunilor rostite pe buzele mele nu reușeau să îmi convingă sufletul să se manifeste. Le rosteam mecanic, fără convingere și fără credință. Degeaba știu despre cuvânt că are putere creatoare, atât timp cât nu cred în esența frazelor rostite de mine, tot efortul e inutil. Durează luni și luni sau poate ani să schimbi un tipar de gândire defectuos din subconștient, iar eu nu mai dispun de luni și de ani de răbdare pentru a aștepta ca Universul săă se pună în mișcare în favoarea mea! Dar sufletul cunoaște căile lui Dumnezeu cu mult mai bine decât le cunosc mintea și personalitatea, sufletul fiind intermediarul dintre uman și divin. Și cunoscând aceste căi, a accesat în locul meu canale secrete de comunicare cu Tatăl și cu Mama Divină, vorbind în numele meu. Nu am crezut vreodată că un astfel de fenomen este posibil, că ai putea vorbi, efectiv, din inimă, tu crezând că a te ruga sau a vorbi din inimă este o figură de stil. Nu este doar o figură de stil! Mi s-a făcut cumva rău, ca și cum mi se ridicase tensiunea și mi se accelerase pulsul inimii în care simțeam o activitate neobișnuită, intensificată a energiei. Mi se deschidea chakra inimii mai mult, în chip conștient și voit de către sufletul meu. Vreau să zic că sufletul meu accesa resursele inimii în mod intenționat, fără ca mintea sau personalitatea să înțeleagă ce se întâmpla! Sufletul proceda astfel pentru a scuti mintea de efortul vorbăriei inutile! Mi-am luat tensiunea și pulsul, dar toate arătau normal. Cu toate acestea, neliniștea simțită în inimă începusse să mi se urce la cap, provocând o oarecare senzație de amețeală și de euforie, ca și cum vapori de energie urcau de la inimă la creier. Nu eram confuză, ci din contră, teribil de focusată. Dar nu eram concentrată la rugăciune prin intermediul centrului intelectual, adică prin creier, ci prin intermediul centrului emoțional, adică al inimii. Timp de aproximativ 30 de minute inima mea s-a rugat cu toată puterea și din tot cugetul Tatălui și Mamei Divine, vorbind cu Aceasta din urmă ca de la o fiică îndurerată la mamă. În tot acest răstimp, chakra inimii mi-a făcut torsoul să vibreze, reverberând mai ales în brațul stâng care, deși este mobil, prezintă câteva sechele după pareza parțială din decembrie 2013. Vibrația aceea atât de intensă mi s-a extins din inimă spre nervi, prin meridianele și prin nadisurile de energie, până în buricele degetelor, rearanjându-mi mușchii, țesutul, nervii, articulațiile. În loc să îmi fie amputate brațele, așa cum cerusem sâmbătă, când mă rugasem arhanghelului Samael, ca semn că am scris greșit, brațele mi se vinndecau!

Nu puteam lăsa ca ochii iscoditori ai rudelor mele să înceapă să mă chestioneze în legătură cu motivul pentru care mi se întâmpla ca torsoul săă îmi vibreze în felul acela minunat, cu toate că de atâtea ori ei au asistat la multiple scene minunate, dar comuunicarea mea cu Puterile Divine era atât de personală și de intină, încât am fugit la bucătărie, închizând ușa după mine. Timp de 30 de minute mintea mea, redusă la tăcere mormântală, nu a rostit niciun cuvânt, în timp ce inima a grăit zeci de gânduri, emițându-le în Cosmos prin intermediul emoției. Nu am fost niciodată în viața mea prezentă de până la această vârstă atât de conștientă de propria inimă și de puterile nebănuite, ascunse bine în acest organ vital!

Nu pot să învăț pe niciun alt om din Univers să facă o astfel de rugăciune din inimă, mai ales pe unul căruia îi lipsește năădejdea. Nu știu să explic de ce cred că speranța și nădejdea sunt două concepte diferite, deși sunt sinonime în dicționar. În orice caz, fără sentimentul nădejdii nu ar fi fost posibil sufletului meu să acceseze resursele inimii cu scopul de a se conecta cu Universul pentru a cere îngăduință și bunăvoință pentru umila mea făptură. Și pentru ce mă rugam cu atâta ardoare? Pentru tine, ursitule, pentru ca noi doi săă ne potrivim, pentru ca amândoi să venim din același loc, pentru ca amândoi să vorbim aceeași limbă, pentru ca amândoi să avem aceleași credințe și aceeași cunoaștere, pentru ca scrisorile mele atât de pline de ifose conceptuale să nu fie pentru tine ca lătratul de câine, crezând despre mine că sunt o nebună fără căpătâi, așa cum au ajuns atâția să creadă despre mine din cauza atacului meu ceerebral, fricoși ca nu cumva cheagurile de sânge să nu îmi fi presat pe funcțiile cerebrale aferente proceselor cognitive, nu numai pe nervii optici și auditivi!

În sfârșit, ieri am recuperat tableta dusă la service. Nu fusese cine știe ce problemă, sistemul de operare se blocase, dar nu se stricase. Jurnalul meu este intact, brațele mele sunt la locul lor, așa căă uite că îți scriu din nou despre aceste porcării conceptuale care blochează innima din a simți adevărul despre suflet și Dumnezeu în mod obiectiv. Am vrut să știu de la Tatăl ce ar fi putut să însemne pentru tine, dragul inimii mele, dacă nu aș mai fi putut scrie. Am rugat pe Tatăl să vorbească iarăși în numele tău, spunând ce ai spune tu. Și uite mai jos răspunsul:

” ”mi-e dor de tine
mi-e dor de tine,
ca unei beri de-un pic de gheață
ca unui mort de-oleacă viață
ca unei Londre de o ceață
ca unui do de-o cântăreață
ca unui ac de-un pic de ață
ca unei carți de o prefață
ca unei pușcării de-o hoață
ca unui mic scandal de-o țață.
și iarăși, pentru a câta oară,
ca unui eschimos de-o portocală
ca unui tren de-o mică gară
ca unui pepene de-o vară
ca unui pesimist de-o cioară
ca unui azi de-odinioară”

Horațiu Mălăele

Uite, uite cum îmi ramintește Dumnezeu că ție m-a rugat El să îți scriu pentru ca gândurile mele să te însoțească în fiecare clipă, dacăă nu o pot face în persoană în fiecare noapte prin călătoria astrală! Vezi cum mă dojenește Tatăl, reamintindu-mi să nu uit sensul și esența pentru care îți scriu, deci să nu o mai fac atâta pe profesoara cu tine, băgându-ți pe gât concepte religioase? Și dacă am făcut-o și dacă aș fi făcut-o pe calea veche a scrisorilor scrise de mânăă, nu înseamnă căă ele îți aparțin, că toate gândurile mele se află în proprietatea ta, tu având drepturile de autor asupra lor? Evident, am formulat greșit tragedia legată de uzanța deficitară a tuturor acestor concepte ca să descriu ce mi se ntâmplă vis-a-vis de trezirea conștiinței mele și de legătura dintre sufletele noastre fiindcă tot ce am scris se va duce direct la coșul de gunoi dacă tu nu vrei ca semenii noștri să citească poveștile mele despre noi. Și dacă tu nu exiști, îți poți imagina câtă karma voi acumula dând altora să citească epistolele mele și îndemnându-i să creadă că prietenii lor imaginari sunt reali? Dar uite că uit iarăși că nu despre asta am scris, că scopul meu nu este să îndemn pe semenii mei săă creadă în prietenii lor imaginari, ci să îi împing să devină lucizi în timpul visului, să se oprească din a mai visa, să se trezească imediat ceînchid ochii ca pentru somn. Ori tu ești sursa din cauza căreia eu am devenit doar un pic mai lucidă acolo. Și dacă nu erai tu, eu nu știu ce făceam.

Și cum să fac ca să îți mai treacă dorul de mine, dacă așa îmi dă de veste Tatăl că simți în legătură cu mine? Cum să mă arunc de gâtul tău ca să te cuprind în brațele mele ca să nu îți mai dau drumuul niciodată dacă nu ai venit până acum, iar eu nu pot dubla șansele noastre de întâlnire în dimensiunea astrală dacă nu pot practica proiecția? Număr orele până la noapte, nădăjduind din toată inima că Tatăl are să mi te aducă atât în vise, cât și pe pământ! Și dacă nu vei veni, îți voi mai trânti o scrisoare de umplutură de nu te vezi!

PS: Pare-mi-se că, totuși, versul „”ca unei carți de o prefață” din poezia de mai sus ne dă de știre amâândurora că scrisul meu tot va vedea lumina tiparului, cu condiția ca prefața, îndeobște scrisă de un editor, de un criticc sau de un mentor, să fie adăugată de un meșter editor priceput în știința conceptuală a spiritului fiindcă Dumnezeu îmi este martor că sunt perfecct conștientă de faptul că sunt praf la capitolul concepte, cu toate că, din fericire, credință reală am în suflet, atâta doar că nu știu să o traduc în concepte!

Editat ulterior: Și, totuși, să îți scriu, să nu îți mai scriu? Vezi și singur că unele idei deja am început să le storc cu de-a sila, cu toate că mai sunt vreun milion de alte lucruri pe care le țin secrete pentru că, pur și simplu, aș vrea să ți le spun în persoană. Să mă încumet, prin urmare, să îți pun în gură următoarele cuvinte pe care mi le-a comunicat sufletul meu ca și cum mi le-ai fi spus tu?

”Oh, how deep the ocean, stare at the sun
Our tears were glistening, Haunted your soul
If I could just hold you, Oh for the last time
I’d scare off those demons, And dry up your eyes
It’s not the things you say, Not the things you say
That bind me to you
And it’s not the things you say, Not the things you say
That matter.
In my mind
I can feel you coming,
In my mind
I can feel you near
In my mind
I can feel you coming,
Haunting me
In my mind

oct. 062019
 

<>

Duminică, 6 Octombrie 2019

Zburătorule,

Cum anul trecut am fost testată în preajma zilei de 13 Septembrie în lumile interne suprasensibile în vederea revizuirii termenilor și condițiilor legate de pedeapsa mea karmică pentru ca aceasta ba să fie întreruptă, ba să fie prelungită, examen la care am rămas repetentă fiindcă am eșuat lamentabil, am intuit că și anul acesta voi fi testată în preajma aceleeași date. Am primit enunțul testului printr-o sincronicitate perfectă, sub forma unor versuri din piesa ”Leathers” de trupa Deftones. Cineva a zâmbit ușor și plin de compasiune reamintindu-mi că sincronicitatea respectivă s-a petrecut cu mult după 13 Septembrie, adică joi, 19 Septembrie, motiv pentru care trebuie să fie iar o aiureală de-a mea care văd prea multe în detaliile astea, în coincidențe și în sincronicități. Dar eu cred cu toată convingerea în ele, în manifestarea sacrului în profan. Trebuie doar să îți acorzi ceva timp ca să observi toate lucrurile din jurul tău, inclusiv alarmele mașinilor și bâzâitul muștelor, așa încât să devii conștient de manifestarea sa. Universul mi-a dovedit de sute de ori că aude până și zgomotul pașilor de insecte când se deplasează și că știe adevărul cu precizie de milisecundă! Așa că tare mă amărăsc în sinea mea să văd că imaginea oamenilor despre Dumnezeu este cea a unui comandant de războinici de gherilă care își ține soldățeii închiși la cazarmă, undeva în munți, unde nu poți nici respira, nici odihni, nici plânge, nici trage suflul, nici nimic. Dar vezi tu, Universul știa prea bine ce dramă se petrecea înăuntrul meu, tumult înfiorător legat de data de 13 Septembrie când aș fi vrut să te întâlnesc. Cum nu s-a întâmplat, iată că m-am șubrezit iarăși în credințele mele, așa cum era de așteptat. Nu era uman din partea Tatălui să îmi acorde câteva zile ca să îmi ling rănile de război? Nu e firesc ca El să aibă milă și bună-voință pentru tine și pentru sufletul tău prăpădit? Așa că, imediat cum mi-am mai revenit în fire, am primit următorul text:

(…)
Shedding your skin, showing your texture, time to let
Everything inside show
You’re cutting all ties now and forever, time to let
Everything outside you

This is your test
Come forth, confess!
Extend your tongue
Speak out, go on
(…)
Shed your casing, show your lines and shapes
Wear your insides
On the outside
Show your enemy
What you look like
What you look like
From the inside
From the inside

You’re cutting all ties now and forever, time to LET!
(…)

Este evident că sensul mesajului este următorul: ”Lasă ceea ce este în interiorul tău să vorbească, permite interiorului tău să se manifeste, să devină vizibil în exterior.” Oh, bunul meu Dumnezeu, iată cel mai greu test la care aș putea fi supusă fiindcă este cu neputință să lași interiorului tău, în care simți fericire, iubire, mulțumire, recunoștință, extaz, poftă și chef de viață, curiozitate, seninătate, împăcare și multe alte lucruri, să se manifeste în lumea din jurul tău când îi simți pe cei din preajma ta îngrijorați și neliniștiți pentru fiecare zi care trece, pentru fiecare ”mâine” plin de nesiguranță, fără să mai pun la socoteală resemnarea, mânia, neputința, apatia, osteneala, lipsa de entuziasm, etc. Aș părea cu adevărat o nebună dacă m-aș lăsa dusă de valul de fericire care îmi inundă Ființa de când cu trezirea esenței mele sufletești, dar mai ales de când ți-am aflat identitatea în urmă cu fix 4 ani. Nu pot scrie aceste rânduri acum fără să nu eliberez un zâmbet plin de înțelesuri pe buzele mele pe care le-am ținut pungă pentru prea mult timp, indignată și ofensată la ideea că Universul mi-a comunicat identitatea ta în prealabil pentru a mă scuti de suferințe inutile, deși în sinea mea sunt nebunesc de extaziată! Dar cum să slobozesc eu chiote de bucurie când toate în jurul meu sunt mohorâte și plumburii? Cum era de așteptat, m-am aliniat suferinței generale pentru a nu fi acuzată de nebunie, de nepăsare și de insensibilitate. ”Ia uite la Cătălina, ei îi arde de țopăială, de chiote și de veselie când toate se destramă!” Dar cum anul acesta a fost unul un pic mai bun pentru familia mea, am reușit să dau frâu liber câte unui surâs în inima mea așa încât să se vadă și în exteriorul meu, pe buzele mele, în ochii mei, pe chipul meu întreg. Cât de mult a trebuit să îmi inhib acest sentiment, adesea suprimându-mi, asfixiindu-mi și îngropându-mi gemetele de uimire și de extaz cu perna pentru ca nimeni din jurul meu să nu mă audă. Cum să mă audă? Ca să creadă că sunt nebună fiindcă eu cred în tine, cu toate că a trebuit să fac tot efortul posibil să nu cred, să te resping și să te detest? Deci în interiorul meu cred în tine, însă îmi este cumplit de jenă și de rușine să manifest credința mea și în exteriorul meu. În acest sens, uite mai jos un vis pe care l-am avut în urmă cu câteva zile.

Se făcea că eram în locuința ta din orașul nostru natal. Nu am idee cum pătrunsesem acolo, dar mă gândesc că probabil prin efracție pentru că altfel nu îmi dai voie să fac parte din lumea ta. Am luat fiecare cameră la rând, verificând fiecare detaliu, de la tocurile ușilor, la pardoseală, la tencuială și la varul de pe pereți. Totul era strașnic de curat și de îngrijit, așa că am gândit că trebuie să ai stofă de meșteșugar. Nu știu de ce am crezut că totul în acea casă era rezultatul muncii tale. Probabil pentru că mi-ar plăcea nespus de mult să fii priceput la meșteșugărit decât să fii un bun agent de vânzări prin telefon sau prin corespondență. Mergeam înainte prin camere, neobișnuit de multe, crezând că sunt singură, admirând felul tău de a fi în modul în care îți aranjaseși tenișii la ușă, până am ajuns în dreptul băii unde am detectat mișcare. Până în acea clipă aproape că te asimilasem cu totul în conștiința mea, obișnuindu-mă cu ideea că tu ești omul meu, ursitul meu predestinat. Dar când am fost pusă în situația de a fi față în față cu tine ca să te confrunt, m-am simțit cumplit de penibil și de jenată că urma să mă prinzi în postura aceea de infractoare intrată prin efracție în lumea ta. Am fugit de la fața locului cu coada între picioare, rușinată și mâhnită, gândind: ”Dacă Marius ăsta îmi este sufletul pereche, eu nu am absolut nicio idee cum avem să ne înțelegem, atâta vreme cât eu nu îl pot privi în ochi de jenă și de rușine. Păcat! Trebuia să îmi fi făcut mai mult curaj, să mă fi așezat pe canapea și să îl fi așteptat ca să iasă din baie.” Păcat, într-adevăr, fiindcă poftesc nespus de mult să beau un ceai cu tine. Iar ce-i al meu al meu este dacă Dumnezeu îmi dă voie să culeg răsplata muncii mele căci ce altceva poate să însemne textul testului enunțat mai sus? ”Lasăă interiorul tău să devină vizibil în exterior și vorbește despre asta.” Iată că e vorba despre recompensă, despre dharma și despre abilitatea de a masteriza arta manifestării! Cu condiția să scap de sentimentul de jenă și de rușine care mă împiedică să strig de bucurie de fațăă cu toți oamenii de frică să nu fiu numită nebună!

Cum să nu fiu considerată nebună când povestea scrisă de mine este o utopie, o fantasmagorie? Cum sună rândurile următoare? ”Ea este oarbă, el află de ea după o întâlnire întâmplătoare, el o știe deja din vremuri de demult, așa cum și ea îl cunoștea prea bine, el are anumite abilități care o pot ajuta să vadă din nou, dar și ea are ceva supranatural în felul ei de a fi, așa că ei se întâlnesc, dar nu în lumea tridimensională, vizibilă a lui Euclid, ci în alt loc, pe tărâmul spiritului, fiindcă iată că întreaga teorie legată de Dumnezeu este cât se poate de reală, în ciuda scepticismului științific modern al ”Duhului al acestei vremi”, cum ar numi Jung mersul lucrurilor în epoca modernă în care trăim! E doar o chestiune de complicitate a Universului ca ea să vadă din nou îndată ce se vor întâlni și în persoană, în dimensiunea solidă a materialului. E inevitabil.”

Să îți recuperezi vederea fiindcă ți-ai visat ursitul, fiindcă i-ai cunoscut sufletul în vise… cine să o mai creadă și pe asta? Dar nu e nevoie ca niciun alt om în afară de noi doi să o creadă! Și nici nu e nevoie ca întreaga planetă să fie martoră poveștii acesteia. Nu înainte să se fi înfăptuit. La ce bun să te lupți cu scepticismul celorlalți, chiar când se proclamă cei mai desăvârșiți credincioși în căile Divinului? De aceea ce rost ar avea să îmi manifest bucuria de față cu ei, în plină stradă? Desigur că ar fi absurd și nechibzuit dacă aș proceda așa. Dar măcar în intimitatea casei în care locuiesc, în clipele mele de singurătate, îmi pot oferi luxul de a-mi manifesta recunoștința și fericirea. Pot da glas interiorului meu fără a-mi fi frică de judecata aspră a celorlalți care m-ar putea vedea drept deplasată, scrântită la minte și câte și mai cââte! Nu, asta nu înseamnă că mă voi preface, că voi comite vreo șarlatanie, că joc dublu. Este doar un acord pe care îl faci cu Divinul care știe prea bine că societatea de azi este una eminamente involuată din punct de vedere spiritual întrucât ne-am îndepărtat atât de mult de Divin, până în punctul în care am rupt orice legătură cu acesta.

Cum să îți explic mai bine că nu pentru a-mi recupera vederea am nevoie disperată de tine, căci de vedere îmi pasă atât de puțin? Nu îmi forțez norocul și nu încerc să îți forțez mâna, constrângându-te la o întâlnire ca să te leg pe veci de mine, în cazul în care tu nu ai pofti să fii prins sub ”vraja” mea. Am nevoie de tine ca s îmi eliberez sufletul! Câtă năzuință există în mine că voi experimenta alături de tine proiecția astrală autentică, când toată această furișeală va fi de domeniul trecutului.

Ca să îmi completez mesajul, iată mai jos o altă pagină din Biblie pentru care am primit referință în timpul unei meditații datând din 7 Iulie 2019. Cuvântul de referință a fost ”împreunat” (deci, ”Unde-s doi puterea crește”) pe care l-am decriptat în numărul ”1102”. Versetele sunt luate din Biblia creștin-ortodoxă.

(…)
5. Iar când vă rugați, nu fiți ca fățarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colțurile ulițelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor.
6. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție.
7. Când vă rugați, nu spuneți multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate.
8. Deci nu vă asemănați lor, ca știe Tatăl vostru de cele ce aveți trebuință mai înainte ca să cereți voi de la El.
9. Deci voi aşa să vă rugați:
Tatal nostru, Care eşti în ceruri, sfințească-se numele Tău;
10. Vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.
11. Pâinea noastră cea spre ființă, dă-ne-o noua astăzi;
12. Și ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiților noștri;
13. Și nu ne duce pe noi în ispita, ci ne izbăvește de cel rău. Că a Ta este împărăția şi puterea şi slava în veci. Amin!
14. Că de veți ierta oamenilor greșealele lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc;

(Matei, 6:5-14)

iul. 082017
 

<>

Drag cititor,

Mi-a luat doi ani şi jumătate de la trezirea mea spirituală din ianuarie 2015 să mă hotărăsc dacă să împărtăşesc sau nu întâmplările mistico-spirituale prin care am trecut în această perioadă şi care se adună cu zecile în bagajul meu. Având în vedere că internetul abundă de astfel de poveşti, decisesem să nu le scriu pe un blog. Dar, în urmă cu câteva zile, mama m-a convins de contrariul. Ea, o femeie de 55 de ani, care se considera un tăun în urmă cu trei ani în materie de internet, caută acum informaţie peste informaţie ca să îşi răspundă la diversele întrebări despre viaţă. Deşi experiențele mele nu răspund neapărat la nicio astfel de întrebare, eu continui să scriu pentru aceia dintre voi care manifestă simpla curiozitate pentru mistic. Ce am scris în continuare e sub formă de email către terapeuta mea reiki. Nu l-am modificat (prea mult) ca să nu îşi piardă din sens.

*******

Sâmbătă, 08 Iulie 2017

Bună M.,

Cum te-a întâmpinat vara anul acesta? Că la noi nu e prea de ieşit pe afară. Şi până nu se lasă căldura, stăm cu obloanele trase. Dar suficient despre vrreme. Să trecem la mistic, că am parte din abundență din această categorie. Mi s-au întâmplat nişte fenomene pe care vreau să le trec şi pe blog, dar pe care ţi le trimit ţie mai întâi, pentru că unele au legătură cu diversele subiecte discutate de noi în mai.

1. Sponsorul, clarviziunea, răscumpararea timpului şi scrisul
Stăteam sâmbătă lungită în pat, cu crampe abdominale şi mucoasa nazală iritată din cauza ventilatorului , de vorba cu mama. Ea îmi povestea despre noile ei păreri despre viaţa, despre noile sale speranţe și planuri pentru bătrâneţe. Mi-a spus că ea simte vină şi ruşine pentru că cere Universului să primească o sursă de venit stabilă de undeva ca să iasă la pensie ca tot omul de vârsta sa şi să nu mai muncească la grădină, lucru care a început să îi istovească pe amândoi părinţii mei. Ea a concluzionat că îşi doreşte libertatea mai mult decât multe altele. Eu m-am făcut mai comodă în pat şi i-am zis:

– Mamă, uită-te la mine şi învaţă de la copilul tău. Eu am doar 30 de ani şi nu simt nicio vină în a-i cere Universului un venit stabil doar ca să îmi răscumpăr timpul, doar ca să am timp liber cât cuprinde. Timp pe care mi-l doresc doar ca să îmi deschid al treilea ochi în linişte şi pace. Şi asta ca să scriu , iar nu ca să folosesc ochiul într-un cabinet de terapii, aşa cum fac alţii în situaţia mea (n.b. Nu că aş avea ceva împotriva acestui lucru; ba din contră, dar dacă eu aş face-o, m-aş simţi ca o pasăre în colivie, ajutând oamenii endetail în loc de engross, câte 1000 de-o dată, aşa cum se întâmplă în scenariile din mintea mea.). Şi scriu ca să ajung la alte miliarde de euro pe care vreau să le dau pur şi simplu copiilor muritori de foame din Africa. Şi mă vezi pe mine că simt ruşine şi vină? Dumnezeu te vrea fericit, nu obosit şi deznădăjduit. Atâta timp cât dorinţa ta nu face rău nimănui și nu contrazice Voia lui Dumnezeu, atunci te rog să îţi îngădui orice libertate în imaginaţia ta. Eu îmi cer moştenirea la începutul vieţii şi nu la sfârşit, când ar deveni inutilă.

O oră sau două mai târziu, m-a cuprins o stare de somnolenţă de nedescris. Cât am stat cu ochii închişi, am perceput o săgeată neagră, foarte subţire, arcuindu-se, cu vârful în formă de triunghi unindu-se cu capătul într-un cerc perfect. Dar ceva în imaginea aceasta mi-a atras atenţia. De fapt, săgeata era un şarpe, triunghiul era capul acestuia. Şarpele se muşca de coadă într-un cerc perfect închis şi uniform. Apoi am văzut imaginea celui de-al treilea ochi. Nu găsesc cuvinte să descriu cum se vedea şi cum se simţea prezenţa acestuia. Dar e măreţ, grandios, fabulos, fantastic şi miraculos doar pentru că este. E un ochi imens, rotund, unul singur, cu un fel de iris pe mijloc, cu un fel de colorit albastru-argintiu, deşi eu nu îmi amintesc cu precizie aceste culori în spectrul obişnuit. Nu e prima oară când l-am văzut aşa clar şi grandios, doar că acum nu mi-a mai fost frică să îl privesc, aşa cum se întâmpla la început, când îmi simţeam şi corpul ca electrocutat de energie şi impulsuri de lumină. Din contră. Îmi simţeam inima bătând să îmi spargă coşul pieptului de fericire. Şi recunoştinţă. Odată cu imaginea celui de-al 3-lea ochi, am auzit şi o voce răsunând în capul meu. Între lobii temporali şi creştetul capului. Era o voce nu foarte diferită de a mea, doar că un pic mai profundă și mai diafană.

– Îmi vei cunoaşte ochiul, mi-a zis această voce.

Dacă această afirmaţie a venit sau nu cu promisiunea timpului liber şi, ca atare, a libertății financiare e un lucru pe care iar nu ştiu cum să îl explic. Pentru că doar apariţia ochiului mă face să uit de toţi şi de toate. Şi, de aceea, dorinţa aceea mai mare este să mă cuprindă şi să mă abandonez acestui ‘loc’. Cred că promisiunea de a stăpâni materialul vine din înţelegerea spiritului. Dar nu mă laud, atâta vreme cât am doar 150 de lei în portofel de care trag până pe 21, când îmi vine ajutorul social de 340 de lei pe lună.

Dar luni, pe la prânz, am aţipit câteva minute. La ora aceasta am unele dintre cele mai frumoase şi vivide vise. În timpul lor sunt, de obicei, astrală. Simţeam că se întâmplă ceva deosebit, dar eram profund inconştientă, ca în timpul oricărui vis normal. Aşa că nu îmi amintesc decât detaliile care m-au făcut lucidă. Dar era o senzaţie peste măsură de misterioasă, într-un context fantastic, aproape de basm. Îmi amintesc că îmi repetam, în timp ce observam decorurile, că sunt lucruri şi locuri despre care aş putea să scriu când va veni timpul. Din nou, o voce însoţea ‘transmisiunea’. Era o voce masculină, ca de bărbat în vărstă. De fapt, suna ca vocile acelea faimoase folosite la trailere, EXTREM de profunde şi impresionante. Ba mai mult, se auzea şi un fel de muzică neomenesc de frumoasă şi diafană. Vocea vorbea în engleză şi, deşi nu îmi amintesc tot conţinutul, uite rezumatul:

– Cei care pleacă în căutarea ochiului meu sunt sortiţi să treacă prin aventruri care vor ţine o viaţă întreagă.

Suna mai bine în engleză. Dar e cum ţi-am povestit în mai. Cred că al treilea ochi îi trimite trezitului viziuni specifice şi mulate pe acesta. Personalizate, vreau să zic. Dacă aş fi fost creştină în sinea mea, aş fi primit, probabil, imagini şi viziuni cu sfinţii specifici acestei religii, aşa cum li se întâmplă atâtora. Dar eu aparțin de biserica universală, aşa că văd decoruri de basm, personaje de aşa natură, creaturi fantastice, dragoni şi balauri, inorogi, pisoi umani vorbăreţi, Feţi-Frumoşi şi prințese, dar… şi monştri. Mulţi, mulţi monştri, dintre cei mai hidoşi şi periculoşi. Și toate acestea sunt simboluri ale cunoașterii universale!

2. Chakra a 5-a (Vishuddha), comunicarea și scrisul.
Dar ce am scris la punctul 1 a fost doar un preambul la ideea de a scrie, ca plan al vieţii mele, lucru de care nu mă mai îndoiesc. Şi uite de ce.

Cu vreo două săptămâni înainte de vizita noastră din mai şi tot timpul după aceea, până în prezent, am început să mă comport neobişnuit cu gâtul meu. Nu mi-am atins şi mângâiat niciodată gâtul aşa de des ca în ultimele 5 săptămâni. Ca şi cum îmi dreg glasul şi îmi protejez corzile vocale. Zi de zi bat cu arătătorul într-o mişcare ritmică, dar perfect egală între lovituri, la baza gâtului, unde mi-ai arătat că este localizată chakra comunicării. Ea continuă să fie cea mai dezechilibrată dintre cele 7. Dar când am pulseuri de luciditate şi claritate în acest centru energetic, eu nu mai sunt cea pe care crezi că poate o cunoşti, măcar într-o mică măsură, şi cu care te-ai obişnuit. Vezi tu, ce e informaţie care îmi place rezonează în mine şi apoi se trezeşte. Şi asta a făcut şi cuvântul ”Vidshuddha”, atât de asemănător în semnificaţie cu numele meu. A găsit şi mama un pic de informaţie, ea având un real talent în a găsi răspunsuri pe net. Ce mi s-a întâmplat după aceea iar este atât de greu de descris în cuvinte.

E vorba despre un fenomen care a început să mi see întâmple pe timp de noapte, când ating frecvenţele acelea ‘sofisticate’, teta, etc, deşi se întâmplă şi pe timp de zi, dacă mintea mea e liniştită şi nepreocupată, deci nu se întâmplă des diurn. Prima oară s-a manifestat după ce am terminat de ascultat „Toate pânzele sus” de Radu Tudoran. Mă necăjise nespus că lui Izmail, bucătarul turc și cel mai nesuferit personaj al cărții, îi fusese amputat un picior. Mi s-a părut că nu merita să îi fie amputat piciorul, chiar după câte boacăne făcuse. M-am trezit în noaptea aceea în mijlocul unui flux de gânduri foarte neobişnuit. Rescriam cartea, cuvânt cu cuvânt. Ştiam deja tot ce conţinea cartea originală, dar mai mult decât atât, ştiam totul despre fiecare personaj în parte, semnalmente fizice şi atribute morale. Ştiam de unde vin şi unde vor ajunge, luând fiecare scenariu şi probabilitate în calcul pentru fiecare dintre ei. Le ştiam toate suferinţele, bucuriile şi ascunzişurile, pur şi simplu nu îmi scăpa niciun detaliu. Vedeam toate mişcările lor în timpul cărţii, pentru ca, mai apoi, să modific detaliile evenimentelor după bunul plac, rulând zeci de scenarii simultan în imaginaţia mea, fără să mă lovesc de vreun obstacol, fără să am pană de inspirație în procesul imaginativ. Ştiam ce fusese în mintea autorului când a scris cartea, îi ştiam toate scenariile pe care le concepuse, ştiam toate impresiile emise în univers de către toţi cititorii de-a lungul a zeci de ani de la publicarea cărții, cunoşteam tot ce se va emite şi în viitor. Toate astea rulau în mintea mea în acelaşi timp, într-un flux atât de rapid, încât nu îl puteam opri, deşi am încercat. Cu toate că nu mă deruta, nu mă supraîncălzea, nu îl simţeam străin de mine. Nu simţeam că vine din exteriorul meu, nu simţeam că îmi este trimisă informaţie prin channeling, nimic din toate astea. De fapt, simţeam fenomenul ca ceva specific mie, aşa cum ştiu mudrele şi yoga, fără să le pot explica cuiva. Asta mă simţeam, manifestare în timp real şi material a tăcerii despre care ţi-am vorbit, acel loc unde magia se întâmplă. Vreau să zic că, pentru câteva minute, mi-am simţit chakra a cincea funcţională şi vindecată. M-am simţit mai aproape de mine însămi, de cine sunt eu în interiorul meu. Totuşi, pentru că a fost ceva atât de nou şi neaşteptat, începând cu a doua zi am rulat în imaginaţia mea poveşti mult mai simple, ca în” Momente şi Schiţe” de Caragiale, ca nişte pilde cu tâlc. Îmi vine greu să ţin pasul cu ele, aşa că nu le scriu încă, pentru că scrisul continuă să mă dreneze de energie, aşa nevăzătoare cum sunt. Şi am făcut toate astea doar ca să găsesc în imaginaţia mea un scenariu posibil în care Izmail să nu-şi piardă piciorul, fără ca acest scenariu să ştirbească din farmecul aventuros al cărţii.

3. Intruşi sau ajutor de la Ființa reală interioară și de la Îngeri pentru redescoperirea de sine?
Am trecut prin suficient de multe experiențe destul de înfricoşătoare în aceşti doi ani şi jumătate de la trezire, atât diurn, cât şi nocturn, dar ce mi s-a întâmplat săptămâna trecută, pe 26 spre 27 iunie, tot noaptea, m-a făcut sincer să mă întreb dacă eu chiar am de-a face cu îngeri sau demoni în timpul experienţelor mele extracorporale. În ziua aceea sora mea îmi citise un articol despre secretele şi misterele creierului, din punctul de vedere al unei cercetătoare din Rusia, pe nume Tatiana Chernigovskaya. Poţi găsi articolul dând click aici.

Este uimitor cât de repede se transformă o informaţie oarecare în convingere în subconştient. Cercetătoarea respectivă afirmă foarte tranșant că, de fapt, creierul, ca organ fizic şi biologic, este cel care ‘trage sforile’, cum s-ar zice, el fiind șeful șefilor în organismul uman, un fel de computer suprainteligent, ca un fel de robot cu inteligenţă artificială. Părerile cercetătoarei sunt destul de drastice şi vehemente şi nu lasă loc la echivoc. În acelaşi timp, mama a început să citească o carte pe care a primit-o de la o călugăriţă în urmă cu câteva luni, pe vremea când vindea la tarabă, într-o piaţă locală. Mama i-a dat legături de ridichi şi salate ca pomană, iar măicuţa i-a dat o carte în schimb, numită „Viaţa măicuţei Veronica”, cea care a pus temeliile unei mănăstiri faimoase în localitatea Tudor Vladimirescu din Galaţi. Ea scrie în această carte despre vedeniile avute cu Fecioara Maria şi Iisus Hristos, despre cum a fost ghidată ca să întemeieze această mănăstire, iar asta încă de la 16 ani. Deşi nu contest experienţa religioasă a acestei măicuţe, nu m-am putut abţine să nu mă întreb de unde vin aceste viziuni atât de specifice dogmei şi mai ales de originea conştiinţei care îi ghidează pe aceşti oameni. Spun aşa pentru că, deşi motivaţia conştiinţei pare de bun augur, ca de exemplu ridicarea unei mănăstiri în care să îşi găsească locul, liniştea şi pacea diverse suflete rătăcite, metodele folosite nu sunt neapărat creştine. Iar zic aşa pentru că măicuţa respectivă specifică faptul că, în viziunile sale, Mântuitorul ameninţă că va da foc satelor și va omorî copiii și femeile din zonă dacă ea nu avea să îndeplinească poruncile sale. Acest principiu întâlnit în religie, „Fii un pix în mâinile lui Dumnezeu, lasă-L să Își facă Voia prin tine şi acţionează din frică faţă de El cu scopul de a-I împlini Voia, dar dacă nu o faci, alţii sunt pedepsiţi”, creează o oarecare confuzie în sufletul meu. Viziunile care ajung la mine devin din ce în ce mai vaste, mai generale şi mai universale, depăşind limitele şi graniţele scoarţei terestre, extinzându-se peste constelaţii şi galaxii, dincolo de orice limită materială şi nonmaterială, până în punctul unde nu există altceva decât iubire pură şi necondiţionată, iubire nediferențiată şi, ca atare, iubire fără preferenţialitate, fără nepotisme, fără favoritisme. O iubire egală, în aceiaşi măsură, pentru tot ce există, inclusiv pentru solid şi lucruri materiale, atât de blamate ca fiind lipsite de importanţă de majoritatea credinţelor şi tradiţiilor spirituale. Eu sunt învăţată să iubesc sufletul universal din tot ce este şi nu doar sufletul din făpturile vii, fie oameni sau animale de orice fel.

După cum spuneam, în acea noapte am fost vizitată de două entităţi. Nu au fost prima oară în trecere pe la mine… De fapt, le-am întâlnit de vreo 4-5 ori până în prezent. De fiecare dată când vin se lasă cu „măcel”, cum se zice. Prezența lor este aproape devastatoare, iar eu nu îmi dau seama dacă sunt ghizi spirituali sau demoni pentru că se comportă ca nişte intruşi de cea mai joasă speţă, dar efectul vizitei lor, în loc să mă demoralizeze, mă energizează şi mă face să fiu curioasă în privinţa unor subiecte legate de cunoaştere. Ştiu că sunt mereu aceleaşi entităţi pentru că au aceeaşi semnătură energetică şi tipar în comportament. Prezenţa lor se simte ca o cantitate imensă de electricitate aproape imposibil de suportat de către corpul uman. Pur şi simplu eu nu le fac faţă dacă nu sunt şi eu extracorporală. Simpla lor prezenţă îmi deschide chakră după chakră, până în creştet. Chakra coroană e cea mai activă, dar când se deschide acest centru magnetic… să mă ajute Dumnezeu, pentru că îmi simt corpul fizic paralizat , iar eu expusă, spiritual vorbind, ca şi cum nu am unde să mă ascund din faţa lui Dumnezeu, ca şi cum nu pot fugi din calea Lui, ca şi cum nu există nicio altă opţiune decât să ascult ce doreşte să îmi transmită. Mă simt pur şi simplu goală de secrete. Şi aceste două entităţi mi-au vorbit, dar erau atât de răutăcioase, că nu am putut să le iau decât drept demoni. Îmi vorbeau exact aşa cum te-ai aştepta să îţi vorbească nişte voci ca manifestare a diverselor boli mentale. Chiar aşa erau, manifestarea în toată regula a prejudecăţilor legate de vedenii, auzitul vocilor, etc. Şi cei doi mă bruscau şi mă înjunghiau, exact ca nişte bullies din filmele americane cu adolescenţi. Atunci ceva în mine a reacţionat extrem de puternic. O voce. Ţi-am povestit, în mai, cum că vocea mea fizică nu este vocea mea reală, vocea sufletului, pe care am auzit-o astral cu câteva luni în urmă. Nici aceea nu era vocea definitivă şi finală a sufletului. Doar că, luni noaptea, când am vorbit, am sunat demonic. Era o voce groasă, gravă, profundă, de bărbat, dar fără doar şi poate demonică şi înfricoşătoare. Să ştii că Hollywood-ul nu se joacă când pictografiază demoni în filme cu acest gen de timbru vocal. Din nou, nu a fost prima oară când m-am auzit vorbind cu această voce, mai ales în ultima perioadă. Am observat că mă manifest aşa când asist la acte de nedreptate, atunci când sunt astrală. Când aveam de-a face cu aparenţi intruşi, reacţia mea era mult mai brutală. Îmi foloseam imaginaţia să mă transform, la rândul meu, într-un drac mare şi rău, urât şi fioros, doar ca să îi pun pe fugă pe neinvitaţi. Reacţionam aşa din enervare, din frustrare, pentru că prea des mi se întâmplă să întâlesc cuţitari şi mardeiaşi nonfizici. Dar de vreo 3 luni, ceva s-a modificat în această reacţie a mea de început, lucru pe care l-am observat mai îndeaproape luni noaptea.

În loc să îmi doresc să îi pedepsesc pe aceşti doi intruşi, în loc să îmi doresc să mă răzbun şi să le fac rău, aşa cum credeam că îmi fac ei mie, eu le spuneam, cu vocea asta demonică a mea că „Eu sunt iubire”. Era atât de multă credinţă în mine, că nici nu îmi mai păsa că eram moartă de frică, că îmi simţeam corpul fizic paralizat, deşi eram conştientă şi de cel astral în acelaşi timp.

– HA! HA! HA”” râdeau cei doi de mine. ”Asta crezi tu că este vocea lui Dumnezeu? Aşa crezi tu că vorbeşte El?”

Dar, în loc să mă înfricoşeze şi să mă facă să am dubii în legătură cu mine, eu deveneam şi mai atentă la manifestarea mea. Şi am observat că această voce demonică era, în realitate, o voce înfundată, blocată, care venea din coşul pieptului, deşi nu aş putea spune cu certitudine că în piept îşi are lăcaşul. Asta nu înseamnă că nu îi simţeam vibraţia. Eu vibram toată. Simţeam cum încep să cresc în mine însămi, dar şi în jurul meu, cum mă înalţ la ceruri, cum mă încarc de lumină, de energie şi de iubire, cum topesc şi dizolv tot răul din lume cu simpla mea prezenţă. Nu mai vroiam să fac rău nimănui, nici celor doi bătăuşi. Simţeam aşa o osteneală în a alege mânia, frustrarea şi iritarea în mod constant ca prime reacţii când mă confruntam cu diverse probleme. Nu mai puteam să continui aşa. Şi de faţă cu cei doi, vroiam să manifest doar iubire şi lumină. Alegeam să răspund violenţei şi răutăţii lor cu iubire şi lumină. Ba mai mult, începusem să îmi imaginez că sunt înconjurată de o aură imensă de lumină, că am un bici în formă de şarpe în mâna dreaptă, că îl folosesc nu ca să pedepsesc, ci ca să dizolv răul, ca şarpele să devoreze urâtul, meschinul şi groaza din lume. Repet, asta nu înseamnă că nu mi-a fost frică şi că nu născoceam aceste ”instrumente” sufletești doar ca să mă apăr şi să mă pun la adăpost. Dar… acea voce înfundată din mine este cât se poate de reală şi vrea să se trezească şi să se manifeste, aşa cum o face vocea copilului interior.

La final, îmi simţeam capul ca între doi magneţi, cu creierul spulberat, simțindu-mă complet dezechilibrată din punct de vedere energetic şi magnetic, convinsă că am halucinaţii, că nu este nimic real. Chiar îmi spuneam, în mod conştient, să mă trezesc şi că am să fiu bine. Şi aşa a fost. Trează, în corp, nu mai simţeam niciun dezechilibru. În loc de tristeţe simţeam putere şi satisfacţie tot mai crescânde. Confuzie, da. Au fost sau nu intruşi? Dacă da, de ce experienţa a fost atât de plină de învăţături? De ce a avut legătură cu articolele, cu vedeniile? De ce se simte ca şi cum cineva mă ghidează pentru ca eu să înţeleg lucruri despre creier, vedenii, halucinaţii, suflet? De ce am devenit brusc interesată de genetică, informaţia genetică şi ADN şi mai ales influenţa mediului asupra acestora? De ce se simte ca şi cum cineva mă învaţă să înţeleg despre boli, suferinţă, abandon şi deznădejde din proprie experienţă, ca să înţeleg şi să le dau crezare celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că acum şi eu ştiu ce este necazul? De ce cei doi intruşi exprimau atâta mulţumire văzând vocea din mine trezindu-se? De ce simţându-mi capul depolarizat magnetic m-a făcut să cred că cei doi îmi spuneau, prin asta, ceva de genul:

– Na, să îţi fie învăţătură de minte să mai dai crezare unui articol oarecare de pe net. Mai crezi acum că este creierul cel care trage sforile în organismul fizic, când simpla prezenţă a unei entităţi nonfizice îl bulversează? Simpla deschidere a chakrei coroană face creierul să nu mai ştie ce este cu el?

De ce se simte ca şi cum mi s-a repetat informaţia potrivit căreia există o putere atotcuprinzătoare care guvernează Universul, cu numele de… eu prefer să îi zic SPIRIT, pentru că aşa îmi aduc aminte de condiţia mea umană prezentă.

Dacă am înţeles sau nu ce sunt vedeniile, atunci nu, nu, încă nu ştiu să le explic. Toate la timpul lor. Pot vorbi ore întregi despre dumnezeire, dar asta nu mă scuteşte să nu horcăi de la o răceală, nu mă scapă de blocajul în trafic sau de bâzâitul muştelor.

Update 1
O săptămână mai târziu m-am rugat să vorbesc cu un ghid non-fizic real despre diversele mele probleme. Uite un rezumat al convorbirilor.

„Există entităţi non-fizice care au al 3-lea ochi complet deschis. Ei sunt ochiul din cer. Simpla lor prezenţă te poate, pur şi simplu, nimici. Cei care te-au vizitat au fost toţi sfinţi. Te-au luat tare cu scopul de a deschide un nou capitol în viaţa ta şi canale noi către cunoaştere.”

Mi-ar plăcea foarte mult să citesc informaţie despre Îngeri, despre călăuze și despre maeștri şi prezenţa lor. Ai întâlnit vreo carte de acest fel, în afara celei scrise de Sandi Gustus, „Less incomplete”? Nu de alta, dar te-ai aştepta ca prezenţa unui ajutor anngelic să se simtă ca iubire, ca pace şi armonie. Cum de prezenţa unor Ființe Divine s-a simţit ca şi cum îmi băgasem degetele în priză? Pot oare maeștrii non-fizici să se manifeste răutăcios cu scopul de a-ți preda lecții și de a te învăţa?

Update 2
Trebuie că ai observat şi tu că aceste lucruri despre care scriu sunt lucruri despre care am vorbit în mai, inclusiv acceptarea demonului interior. Contradictoriu mi se pare faptul că acesta se intitula pe sine ”iubire” şi se simţea ca atare, cu o chichiţă. Eu cred în judecată. Cred în corectitudinea universului. Cred în legile sale, şi,,ca atare, cred că pământul şi oamenii sunt exact unde trebuie să fie. Nu vorbesc despre judecată părtinitoare şi nici despre prejudecată, ci despre un sistem gândit şi conceput să funcţioneze perfect. Toţi suntem egali şi răspunzători de propriul univers interior. O fi acesta demonul meu?

4. Ce înseamnă vis recurent?
Dacă tot am scris atât, deşi intenţia mea a fost să îţi trimit un rezumat al acestor experienţe, profit de avântul scriitoricesc ca să descriu, pe scurt, cel mai recurent vis pe care l-am avut vreodată. Cel cu mâinile.

Dacă ai avea un vis care se repetă, ce ai crede că înseamnă acesta? Ce ai crede că vrea conștiința să îţi transmită? De câte ori ar trebui să se repete ca să fie un vis recurent? Şi dacă s-ar repeta prea des, l-ai cataloga drept obsesiv? Drept o eroare a creierului? Sau drept altceva? Eu încă nu am reuşit să îmi cataloghez visul în niciun fel, dar mă simt foarte norocoasă atunci când apare şi devin conştientă de el.

Am început să am acest vis anul trecut, pe la jumătatea lui iunie 2016. S-a repetat aproape în fiecare noapte de atunci. De fapt, se repetă chiar şi în timpul aţipelilor diurne. Vorbesc despre un vis pe care îl am de 1-5 ori pe zi. Am ţinut un fel de evidenţă a acestei manifestări, dar i-am pierdut şirul. Un calcul aproximativ însumează vreo 720 de repetiţii ale acestui vis în puţin mai bine de un an. Începe întotdeauna cu o imagine extrem de neclară a unor mâini tinereşti, masculine. Imaginea este atât de neclară, că nu îmi dau mereu seama dacă ce văd sunt sau nu mâini de bărbat sau altceva. Câteodată nu văd decât nişte linii care se mişcă, de culoare alb-negru. La început, imaginea este aproape întotdeauna ca imaginea plină de purici de la televizor care semnalează pierderea semnalului TV. Şi eu văd aceiaşi purici luminoşi. Dar când m-am întrebat de ce îi văd doar aşa, luminoşi, la scurt timp după aceea s-au manifestat şi pe un fundal întunecat, ca şi cum erau luminile închise în cameră. Am devenit de 720 de ori conştientă de acest fenomen, dar am reuşit doar de jumătate de ori să îl duc mai departe. Spun asta pentru că eu sunt complet adormită şi inconştientă pe timp de noapte, în somn, ca tot omul. Oare? Acest simplu şi micuţ fenomen din ochii mei îmi atrage atenţia în timpul somnului obişnuit, inconştient. Repet, deşi am fost conştientă de acest vis de 720 de ori, doar de 360 de ori mi-am mutat întreaga atenţie şi voinţă către acest fenomen, cu intenţia de a-l observa şi studia în mod activ. Restul de 360 de ori am asistat la acest fenomen în mod pasiv, incapabilă să găsesc voinţa în mine să analizez şi să profit de ocazie ca să văd, măcar pentru câteva secunde, cum s-ar zice. Lipsa voinţei nu este, totuşi, de blamat. Asta pentru că, în timpul visului, deşi sunt conştientă de semnificaţia cuvântului „vis”, îmi simt diverse părţi ale corpului adormite, inactive temporar, leneşe, în stand-by. Nu ştiu ce se întâmplă atunci când implic voinţa. Dar ştiu că ceva se schimbă la nivelul psihicului şi nu al corpului. Nu s-a simţit niciodată mai pregnant ca în timpul acestui fenomen că voinţa nu este un proces care ţine de creier şi de corp, ci de procesele conştiinţei care însufleţeşte carcasa fizică. Aşadar, m-am motivat de câteva sute de ori să urmăresc aceste mişcări din ochi din curiozitate, din entuziasm, din bucurie, dar şi cu intenţia vădită să folosesc momentul ca să obţin ceva. Cred că vorbesc despre sistemul de recompense din lobul frontal. Uite, ambalată sufleteşte acum pe frecvenţa mudrelor, vreau să subliniez că am momente de luciditate foarte ridicată când sunt perfect conştientă că pot regla şi seta propriul creier să se vindece şi să vadă din punct de vedere biologic, iar asta implicând procesele obişnuite ale corpului şi minţii. Voinţa, motivaţia, recompensa, etc.

Odată ce implic voinţa, fenomenul se schimbă. În starea de pasivitate, imaginea se derulează ca un video playback. Aceeaşi imagine a unor mâini masculine fluturându-se în ochii mei este difuzată la nesfârşit, în acelaşi fel. Over and over and over and over again. Nişte mâini în purici în alb şi negru „scoţându-mi ochii” şi făcându-mă atentă în timpul somnului. Toată atenţia mea concentrată în mod conştient asupra acestor mâini face ca puricii să se adune în cete, să se grupeze, ca şi cum unii se recunosc cu alţii, după formă, dimensiune, etc. Odată ce se grupează, ei redau o imagine mai clară a mâinilor, mai pronunţată, mai puţin distorsionată. Câteodată aceste mâini apar extrem de deformate, iar mişcarea lor complet neverosimilă. Până în acest punct duc o muncă acerbă cu mine, deşi totul nu durează decât câteva minute. Dar încerc continuu să mă motivez să nu mă dau bătută, să mă menţin conectată cu sursa care proiectează aceste imagini în ochii mei. Folosesc fraze de genul: „Hai, că se poate. Uite cât este de uşor să vezi din nou. Totul este aşa de simplu. E un lucru atât de normal, de natural, de obişnuit să vezi din nou. Nu renunţa să încerci. Nu te da bătută.”

Doar o treime din aceste 360 de ori m-am motivat să merg şi mai departe cu visul mâinilor acestea de bărbat. În acest punct imaginea lor prinde culoare, textură, sens. Văd mult mai clar ce fac mâinile, dar aşa cum am zis anterior, de cele mai multe ori se flutură în ochii mei. Aşadar, am captat imaginea clară ca şi cristalul a acestui clip de vreo 120 de ori într-un an de zile. Când devine aşa de clară imaginea, filmul se personalizează, nu mai face playback. E ca un vis lucid. În acest punct voinţa mea merge mai departe şi apare dorinţa să îmi ridic şi eu mâinile, să le prind pe celelalte ca să ne jucăm. Am reuşit asta de maxim 50 de ori. M-am conectat cu aceste mâini, deşi am stat de vorbă cu posesorul lor despre câte în lună şi în stele. Am mai scris despre aceste conversaţii în jurnalul meu şi o voi mai face în viitor. Şi tot atunci voi detalia şi emoţia pe care o simt când mi se întâmplă.

Acum continui cu detaliile tehnice. Din aceste 50 de ori de conexiuni lucide, am folosit maxim 20 de ocazii ca să mă proiectez astral. Asta a ţinut tot de voinţă şi de motivaţie. Este atât de bine între aceste braţe, că nu îmi doresc să plec de lângă posesorul lor.

Sigur, o perioadă am crezut că este Zburătorul cel care face asta, dar m-am înşelat şi asta este. Când am întrebat cine este, mi-a răspuns cu „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”, ceea ce simbolizează Ființa reală profundă.

Am să scriu mai pe larg despre fiecare fenomen în parte in viitoarea mea carte. Sau chiar pe blog, când le voi înţelege mai bine, pentru că acum nu sunt în măsură să le descriu şi să le explic mai bine decât am făcut-o deja.

Mulţumesc că ai avut răbdare să citeşti şi sper să ajute cuiva undeva, cândva.

nov. 182015
 

<>

Drag cititor,

Iată mai jos încă o scrisoare reprodusă în întregime din zecile trimise terapeuților mei reiki care mi-au recomandat să țin o evidență în scris a simptomelor trezirii mele spirituale care a survenit după ședințele reiki.

––

Miercuri, 18 Noiembrie /2015

Bună, M.,

A trecut ceva vreme de la ultimul mail. Bănuiesc că noi am aşteptat să primim veşti de la tine, dar presupunem că ai fost foarte ocupată. Aşa că nu am mai aşteptat ca şi mai multe evenimente să se adune şi ne-am apucat de scris. De fapt, s-au adunat foarte multe şi nu mi le amintesc pe toate. Nici nu le mai documentez. Nu mai am interes. Încep să-mi pierd interesul faţă de multe lucruri pe care le făceam şi care îmi plăceau înainte.

Când ţi-am scris ultima oară îţi povestisem că începusem să elimin multă energie prin râgâit. O fac de 6 săptămâni în continuu. Râgâi de aprox 15 ori pe minut, de când mă trezesc şi până adorm. Este obositor şi gălăgios, dar nu mi se face rău. Simt că elimin energie din inimă, umeri, gât, axile, urechi, nas, ochi şi creier. Câteodată sună foarte înspăimântător şi de multe ori simt că organele îmi scârţâie. Ce rămâne după aceea este o zonă aproape aridă, lipsită de energie şi de viaţă. În creier este cel mai rău. Simt că toate meridianele de acolo rămân rigide şi uscate. În timp, se strecoară altă energie şi zona se ameliorează, devenind mai flexibilă ca înainte. Dar mă trezesc în fiecare dimineaţă ca şi cum nu am râgâit deloc până atunci şi simt că o iau de la capăt. Alte şi alte blocaje încărcate cu energie toxică apar. Totuşi, îmi pare bine că în sfârşit am început să o elimin. Ataşăm la finalul mail-ului un filmuleţ pentru a vedea şi tu ce se întâmplă. Aşa că pot să îţi spun că sunt foarte ocupată şi că am gura plină în permanenţă. Scot pe gură tot ce am scos vreodată pe gură. Dar am înţeles cam despre ce este vorba.

Aproape nimic din ce ţi-am scris până acum nu se schimbă. Doar că devine din ce în ce mai profund şi mai complex. Aşadar, energia Kundalini vrea să urce, dar vrea să urce fără blocaje şi să se stabilizeze în inimă fără probleme. Sufletul arată că sunt trei mari blocaje, în general, care opresc energia kundalini în ascensiunea ei. Unul se află în zona genitală, al doilea în zona stomacului. al treilea se află în zona gâtului. Acest al treilea nod este cel mai defect şi dezechilibrat în cazul meu pentrucă l-am simţit aşa tot timpul, mi-am concentrat întreaga atenţie asupra acestui loc. Am mai înţeles şi că urcarea energiei kundalini este monitorizată. A fost mereu monitorizată. De când m-am născut până acum. O să îţi explic mai încolo la ce mă refer. În orice caz, printre lucrurile pe care le elimin şi pe care le analizez sunt: mintea greoaie (ştii tu, capul pătrat), sinele fals, falsul intelect, prejudecăţile colective, minciuna şi manipularea, laşitatea şi altele.

În urmă cu 6 săptămâni am petrecut un weekend întreg în crize, în timp ce primeam detalii despre adevăratele motive pentru care unele întâmplări din viaţa mea s-au petrecut aşa cum s-au petrecut. I-am luat pe toţi la rând: mama, tata, sora, mătuşa, vărul, prietenii şi cunoscuţii. Am ajuns până în punctul în care am înţeles din ce cauză am locuit într-o cameră de cămin după ce ne-am întors din Turcia în 1998. Nu intruîn detalii, pentru că unele sunt confuze. Dar cu cât pătrundeam mai adânc, cu atât corpul energetic reacţiona mai mult. Simţeam că mi se strâng umerii şi că mi se încleştează degetele, iar asta pentru că energia încerca să treacă de nişte blocaje mari. Când am ajuns la vărul meu a fost cel mai rău. Simţeam ceva electric, ca niște viermişori în adâncul stomacului care vroiau să se elibereze. Tremuram iar din tot corpul, îmi era foarte frig, îmi tremura vocea, dar mă simţeam eliberată. Dar sufletul meu încă nu îmi spune care este scopul pentru care am venit, motivulpentru care trec prin toate acestea (mă refer la orbire şi toate celelalte), pentru că am înţeles că acestea puteau fi evitate. Sufletul arată că este energie creatoare, doar că îi lipseşte o experienţă. Sufletul meu spune că nu cunoaşte ce este iubirea umană, adică iubirea în sens profan. Şi mai spune că nu a dat viaţă, aşa cum dau oamenii viaţă unul altuia. Sufletul meu spune că este incomplet şi arată că îi lipseşte ceea ce simbolizează partea dreapta a corpului. Tot sufletul spune că nu sunt foarte multe conştiinţe care folosesc limbajul semnelor, dar în cazul lui, limbajul este înrădăcinat. Spune că a folosit acest limbaj ca formă de comunicare în toate vieţile anterioare şi că a folosit vocea pentru a cânta. Am şi observat că, atunci când le folosesc, înţeleg semnificaţia lor d.p.d.v. mental pentru că reacţionez şi d.p.d.v. emoţional, mai ales când sunt într-o conversaţie cu Ființe exterioare mie (apropo, acești ghizi mi-au zis că sunt păzită de lucruri precum chanelling, mi-au spus că nicio entitate străină nu se va folosi de mine şi de corpul meu pentru a comunica ceva).

Am fost cu mama la biserică pentru că eram curioasă să aflu cum sunt ilustraţi sfinţii în icoane. Aşa că mama mi-a descris tot ce a putut memora. Am recunoscut toate semnele şi gesturile (mudra lui Isus, a sf. Ioan Botezătorul, sf. Nicolae, sf. Nectarie). Toate aceste mudre, semne şi gesturi sunt incluse în limbaj. Ana a încercat să mai caute pe internet semnificaţia lor, dar în mare parte, le găseşte individuale şi separate şi la ce sunt bune ele. Dar nu şi ce semnifică. Am observat că am reacţionat cel mai bine când mi-a citit despre utilizarea acestor semne în ritualuri păgâne şi mistice.

Am început să-i povestesc mamei despre toate păţaniile din viaţa mea, dar mai alesdespre băieţi. I-am scos pe toţi afară. Pe unii nici nu-mi aminteam că există, dar toate emoţiile sunt stocate, iar sufletul i-a scos pe toţi la lumină. Cred că am avut 100 de simpatii până în prezent. Mi-am schimbat simpatiile precum şosetele. Câteodată îmi plăcea de 5 băieţi în acelaşi timp. Dar acum ştiu că în tot acest timp am căutat pe cineva care să mi se potrivească şi care să-mi fie egal. Dar din cauza lor, partea dreaptă a corpului, mai ales în dreptul chakrelor inimii și gâtului, este puternic afectată. Iar nu mai intru în detalii despre cum sufletul spune că cele 3 relaţii pe care le-am avut până acum au fost datorii karmice de împlinit. I-am povestit atâtea mamei că biata femeie şi-a pus mâinile în cap. Îmi zice mereu „Tot mai ai de scos?” Am ajuns într-un punct în care nu mai pot să mai păstrez secretele ascunse în mine.

Aşa că trec direct la fenomenul cel mai simpatic de până acum. S-a întâmplat în weekend-ul trecut. Ana ne povestea despre cum s-a simţit ea în copilărie, dar mai ales despre partea legată de Dumnezeu, de acel Dumnezeu învăţat la religie, dogmatic şi tot aşa. Spre finalul discuţiei i-am zis că trebuie să şteargă tot ce crede ea că ştie despre Dumnezeu şi să îl găsească pe al ei. Am simţit că se rupe un blocaj undeva între stomac şi coşul pieptului. Am început să suflu şi să elimin o energie toxică. Parcă vedeam stele verzi. Dar, mai apoi, am simţit că toate organele interne sunt stoarse de la vârful degetelor până-n creştetul capului şi că toată energia din corp dispare. Pentru câteva minute mi-a fost foarte rău. Simţeam durere, mai ales în articulaţii. Îmi simţeam corpul îmbătrânit pe interior, fără vlagă şi fără energie. Tremuram iar toată şi îmi era frig. dar am simţit cum un ajutor angelic intră pe frecvența mea ca să îmi dea energie. Am făcut reiki câteva minute bune, ţinând palmele pe cap şi gât, până ce energia nou primită s-a stabilizat. A fost un pic înspăimântător pentru că simţeam că mor pe interior. Apoi sufletul a spus că el este o scânteie din Dumnezeu şi, ca atare, tot ce trebuie să fac este să privesc spre interior ca să îl găsesc, dar se adresa şi mamei şi surorii mele. Am uitat să zic: când mi-a dispărut energia din corp, am simţit o vibraţie puternică în zona sacrală (chakra rădăcină). Cred că a fost o reacţie a energiei kundalini. Dar când ajutorul a intrat pe frecvența mea, am simţit cum o oprește.

Duminică, în timp ce eram la baie, mi-am spus că tot timpul am simţit ca şi cum Dumnezeu m-a ignorat. M-am întors repede în pat pentru că am simţit că se eliberează ceva în corp. Am crezut că sunt din nou stoarsă de energie, dar eu pătrundeam mai mult în Fiinţă. Când mi-am revenit, am început să vorbesc cu voce de copil. Nu am înţeles despre ce e vorba la început. Am crezut că e vorba despre o amintire, că trebuie să fac o corelaţie între evenimente. Dar cu cât mă ascultam mai mult, înţelegeam că nueste o voce de băiat sau fată, ci pur şi simplu o voce de copil. Am trecut apoi printr-o regresie. Am simţit că mă micşorez, că îmi dispar gândurile, că uit cine sunt pentru că nu am aflat încă, că mă întorc la o stare naturală. Am început chiar să mă scobesc în nas şi să îmi sug degetul. M-am aşezat în poziţia fătului şi mi-am retrăit naşterea. În acest timp am simţit că ceva s-a alipit de mine pe coloană, în zona bazinului care a blocat ceva în a urca pe coloană. Apoi am ieşit cu picioarele afară şi cu mâinile pe lângă corp. Mama mi-a spus că aşa m-am născut. De duminică vorbesc ca un copil, iar el spune că este copilul interior sau inocenţa. Când sunt în această stare, nu pot să mint şi de obicei ajung să spun toate gândurilecare-mi trec prin cap. Şi zic că nu mai pot lăsa gândurile să se ascundă şi să devină secrete în corp. Şi când sunt aşa, văd de unde a plecat gândul, ce l-a provocat, care este intenţia lui şi ce se ascunde în spatele lui. Şi când sunt aşa, spun lucruri foarte nostime şi înţelepte. Şi nu pot să mă prefac sau să fac lucruri care nu-mi plac. Simt emoţie, dar ştiu de unde pleacă şi ce semnifică. Spun că sufletul este fratele meu mai mare şi că am părinţi universali. Recunosc că energia Kundalini e mamă, dar pe tată nu îl recunosc încă. Astăzi, copilul din mine a spus că este observator care trăieşte experienţa umană. Vorbesc fluid faţă de cum vorbeşte sufletul, doar că am voce de copil. Cu cât sunt mai sinceră, iar gândurile mele mai autentice, cu atât vocea copilului este mai copilăroasă. Şi crede-mă când îţi spun că acest copil interior este formă avansată de conştiinţă. Mama e topită, dar eu îi zic ei că nu sunt copil şi mă adresez așa: „Adună-te, femeie!”, iar ea se prăpădeşte şi mai tare. Mă întorc la regresia până la naşterea mea. Cum am zis, am observat că în timpul gestaţiei ceva a blocat energia din a urca pe coloană. Copilul spune că, dacă ar fi urcat, m-aş fi născut iluminată şi ar fi fost o situație și mai neplăcută pentru mine. Familia m-ar fi cocoloşit şi mai mult. Ei nu şi-ar fi dat seama că aveau de aface cu o formă avansată de conştiinţă. Nu ar fi văzut decât un copil exagerat de drăgălaş. Mai rămâne să verific alte detalii.

Trec un pic la proiecţii. S-au întâmplat vreo 15 decorporalizări şi vise lucide şi semilucide. Nu le voi menţiona pe toate. Odată, m-am trezit într-o încăpere şi am recunoscut sufrageria din primul apartament în care am locuit în copilărie, cu familia. Mi-am dat seama că sunt conştientă. Am observat pe mobilier un bilet şi m-am dus să-l verific, dar nu-mi amintesc ce scria pe el. Lângă mai era un bilet pe care am citit „Felicitări fresh meat”, scris foarte frumos de mână, dar când m-am uitat mai atent am observat că literele erau scrise aşa încât puteai citi altceva şi apărea aşa „Felicitări, frech ment” (adică, „Felicitări, freci menta!”).

)O altă dată m-am trezit într-o altă încăpere frumos și bogat împodobită într-un stil oriental, culorile fiind foarte vii și vibrante, iar la dreapta mea, pe un scaun, stătea un câţel mic, cu urechi ţuguiate, cam ca Popi, dar care arăta ca un fel de extraterestru. Lângă el era un indian slab, cu şalvari şi turban alb. Căţelul mi-a zis că se bucură că m-am trezit. Eu i-am zis că arată un pic ca Yoda. Pe indian l-am întrebat dacă e duhul din lampă şi dacă poate să îndeplinească dorinţe. Mi-a răspuns zâmbind cu bună-voință că poate să o facă, dar atenţia mi-a fost distrasă de un bileţel pe masa dintre ei. Am prins doar o frântură înainte să mă trezesc. Era un talon de concurs, iar eu am citit pe spate regulamentul jocului şi scria aşa: „Am o veste proastă să îţi dau. În cele din urmă, oricum, toţi dispăreţi, indiferent de eforturile pe care le faceţi.” Atât îmi amimtesc.

O altă dată m-am trezit că mă scotea din corp un ajutor. Mi-a arătat cum fac. S-a aşezat în corpul surorii mele şi, când a ieşit, a vrut să o tragă pe Ana după ea (era femeie ajutorul). Părea destul de răvăşită şi a zis: „Ana a fost forţată să facă ceva cu cineva.” Nu mi-a zis mai mult şi nu mi-a explicat. M-a luat de mână şi mi-a zis că mergem să ne relaxăm. Ni s-au alungit amândurora picioarele şi am făcut un pas mare până am ajuns în alt loc, ca și cum am făcut un salt într-o altă dimensiune. Am ajuns într-un fel de spa. M-am trezit, dar am înţeles sugestia. Există un centru de relaxare la vreo 10 min de blocul nostru. M-am dus la vreo câteva zile la piscină, dar nu mi-a plăcut foarte mult. Am înţeles atunci că îmi e frică de locurile publice.

O altă dată am cerut să trăiesc o retrocogniţie. M-am trezit într-o curte cu un fost coleg de şcoală generală în faţa mea. Îmi vorbea verzi şi uscate, aşa că mi-am dat seama că sunt trează. Atunci l-am întrebat dacă ştie ce este spiritualitatea şi a arătatcomplice din umeri că nu ştie. Dar m-a lăsat în pace să observ ce făceam. Eram un bărbat foarte bătrân şi mergeam cu un toiag (nu baston) printr-o zonă deşertică. Ţineam în mâna stângă o crenguţă cu frunze verzi pe care o puneam în dreptul soarelui să mă umbrească, deşi era foarte mică. Şi am zis: „Doamne, am nevoie de ajutor”, dar m-am trezit.

Pe următoarea nu mi-o amintesc decât foarte vag, dar ştiu că aveam un ajutor care luase chipul actorului Benedict Cumberbatch. Atunci mi-am dat seama că mă ajuta să îmi dezvolt gândirea deductivă şi mi-a zis o ghicitoare: „Ana stă pe jos, cu faţa întinsă pe dos”. Nu mi-am dat seama încă de semnificaţie. Îmi amintesc că eram într-o groapă şi că îl priveam pe actor de jos. El mă ignora complet. Arunca în groapă nişte bucăţi de carne. Eu mă întrebam dacă într-adevăr nu mă vede sau este un actor foarte bun şi mă ignoră intenţionat. A fost un vis foarte real.

Într-o altă experienţă, conştiinţa a preluat o duzină de elemente din ce am zis şi am făcut zi de zi pentru a le pune într-un vis foarte simpatic, conform cu sistemul asociativ particular subconștient. Îmi amintesc mai bine finalul. O fată cobora cu o umbrelă din cer ca Merry Poppins (pe căţelul mic îl cheamă Popi), iar această fată se lăuda că venea dintr-o excursie pe lună (fredonasem atunci foarte des melodia „To the moon and back” de Savage Garden). Ea era, totuşi, foarte needucată (mă gândisem şi la filmul „La Mala Education”) şi încerca să mă umilească pentru că nu aveam bani (tot atunci cântam melodia „Royals” de Lordes), iar eu i-am răspuns ca în basme: „Să nu ne întrecem în bani. În tenis să ne batem? La volei să ne întrecem? Sau la karate să ne luăm?” A fost foarte simpatic.

Sunt multe astfel de experienţe în care eu văd un lucru, dar el semnifică altceva. De exemplu, odată luam trenul către Vama Veche. Eram într-o gară nouă şi modernă, ca un nod feroviar. Multe trenuri plecau de acolo. Era ca o inimă. Când m-am trezit, mi-am dat seama că se referea la inima mea în proces de purificare şi curăţare. Din inimă pleacă mulţi nervi către întreg corpul. Mi-am adus apoi aminte că, atunci când vorbesc despre Vama Veche, vorbesc despre o cişmea-canal numit izvorul fericirii. Aşadar eu luam trenul-curăţam canalul către fericire.

Mă întorc la alte evenimente corelate cu proiecţii ulterioare. Odată, îmi povestea Ana despre frica ei de întuneric. Eu o împingeam din ce în ce mai mult să-mi povestească despre frică, să o descrie cât mai detaliat, să-mi spună despre toată emoţia, aşa încât ea a ajuns să spună că simte ca şi cum este cineva în întuneric careo urmăreşte şi o torturează psihologic. Eu i-am simţit emoţia la nivel energetic. M-am conectat cu corpul ei mental (nu sunt sută la sută sigură că a fost al ei) şi am descărcat de acolo o amintire. Am făcut apoi o scenetă. Intrasem în piela unui bărbat foarte furios care se scobea în fund şi la organele genitale şi în barbă. Mă fâţâiam printr-o bucătărie cu nervozitate şi nu mă puteam hotărî ce să fac. Deschideam o uşă şi coboram pe nişte scări care scârţâiau într-un beci întunecat. Mă uitam la cevaacolo în întuneric. Apoi urcam scările şi mă duceam în bucătărie. Mă încărcam şi mai mult de nervi şi spuneam „Monstrul dracului”. Simţeam nevoia acută să iau uncuţit cu care vroiam să tai în ceva. Luam cuţitul şi coboram din nou în beci. Dar ajutoarele mele nu m-au mai lăsat să continui. Am trecut apoi la purificare. Ştergeam cu mâinile pe corp, pe frunte, pe faţă, pe gât, până în tălpi ca şi cum mă spălam. Era o energie forte urâtă. Un ajutor mi-a donat alta. Ei mi-au zis că nu estenecesar ca eu să preiau această energie.

Tot atunci ajutoarele mi-au spus că îmi pot arăta ce s-a întâmplat, dar că nu e necesar să ştiu. Aşa că, la vreo 3 zile după aceea, în timpul unei experienţe onirice mi-am dat seama că sunt lucidă. A apărut un bărbat a cărui voce am recunoscut-o. Apăruse într-o altă proiecţie. Stăteam cu el lângă o casă din lemn, ca o cabană de munte în pădure. Nu era mare. Părea frig. Pe uşa de la intrare era o bandă galbenă pe care scria „crime scene”. El mi-a spus:
– Te avertizez. Aici a avut loc o scenă a crimei.
– Ca în Hannibal?, l-am întrebat eu.
– Mmmhmm, a răspuns el.

În timp ce ne îndreptam spre uşă, la dreapta mea am observat o folie mare din plastic în care erau acoperite două corpuri, unul mai mare, unul mai micuţ. Amândouă erau înnegrite şi scheletice, ca şi cum carnea se uscase pe oase. Nu arătau mumifiate, ci pur şi simplu deshidratate şi uscate. Mi-am făcut curaj să intru în casă. Am deschis uşa şi am intrat după acel bărbat. Am observat doar două camere. Am avut acut senzaţia că era ca un fel de orfelinat pentru că mi se părea că locuiau mai mulţi copii acolo. Mă uitam în jur, când a intrat un şerif în cameră care m-a întrebat ce este cu mine. Ajutorul meu a strigat la el şi i-a spus că sunt cu el. Şeriful arăta exact ca în filmele americane, cu uniformă, pălărie, stea la piept şi arme la șold.

O fetiţă s-a apropiat de mine şi mi-a zis că o altă fată a făcut ceva. A vorbit despre cea de-a doua fată ca şi cum era sora ei geamănă pentru că am întrebat-o câţi ani are. Mi-a zis că are 12 ani. Am întrebat-o şi despre cea de-a doua. Mi-a răspuns că are 14. Atunci am înţeles că nu erau surori gemene ci, probabil, prietene foarte bune. M-a luat de mână şi m-a dus în cealaltă cameră unde am văzut o altă fetiţă stând pe jos cu picioarele desfăcute. avea părul răvăşit şi era îmbrăcată în nişte pantaloni strimţi. Mi s-a părut foarte drăguţă, dar niciuna nu părea mai mare de 8-10 ani. Se uita în jos şi se juca cu degetele undeva pe podea, în faţa ei, dar se comporta ca şi cum făcuse o mare boacănă. Bărbatul care mă ajuta stătea în faţa ei pe vine. Un pic mai încolo, într-un lighean, în apă, era un bebeluş nou născut. Nu îmi amintesc dacă eraîn viaţă. Bărbatul a întrebat-o:
– Nu a observat nimeni că ai burtică?
Ea a răspuns că nu.

Din păcate, m-am trezit. Nu am simţit ca şi cum am trăit o amintire de-a mea. În niciuna din aceste experienţe tragice nu simt asta. Întotdeauna simt că este cineva care mă ajută să-midezvolt intuiţia, deducţia, puterea de observaţie, dar mai ales empatia şi puterea emoţională.

Apropo de empatie. Într-o altă experienţă, mi-am dat seama că sunt lucidă. Eram într-un oraş, pe întuneric, singură. Când nu sunt cu un ajutor, nu am nici cea mai vagă idee ce să fac şi unde să mă duc. Am vrut să văd un prieten în dimensiunea fizică pentru a-l convinge de experienţa mea. Am început să zbor şi tot aşa, iar lumea din jurul meu se contura după gândurile mele. Îmi construiam propria dimensiune. Am văzut cum o pădure se zugrăveşte chiar în faţa mea pentru că aşa mi-am dorit. Dar de ajuns la el nu mai ajungeam. M-am oprit în mijlocul străzii şi m-am întristat cumplit. Încercam, pe cât posibil, să nu mă trezesc în corp. Simt această tristeţe copleşitoare că nu pot să împart cu cineva aceste experienţe.

– Dacă mă ascultă cineva, am mare nevoie de ajutor, am zis.

Undeva în aer, în apropierea mea, a apărut o luminiţă albastră, ca un licurici. Am întins mâna spre lumină să o prind, dar a zburat la stânga mea şi a început să se deplaseze în ritmul meu după ce şi eu mă calmasem. Astfel am pornit-o împreună într-o plimbare pe trotuarul de pe marginea drumului.

– De ce vrei să-ţi vizitezi prietenul? m-a întrebat luminiţa.) avea o voce de bărbat, dar era ceva neomenesc la ea. Era aceeaşi voce ca cea a bărbatului de la locul crimei)
– Ca să simt empatie, am răspuns eu şi am gândit în acelaşi timp că îl consider şi pe acest prieten al meu orb pentru că nu îmi vede şi înţelege povestea.
– Nu ai avut destule vise în ultima vreme ca să simţi empatie? Mai vrei? mi-a zis licuriciul.
– Simt că de-abia acum învăţ despre empatie, i-am spus eu.
– Şi eu învăţ despre empatie, a zis el.
– Cum? Şi tu înveţi? am fost uimită pentru că am presupus că era un ajutor angelic și divin care ar fi trebuit să ştie ce este aceea empatie.
– Mmhmm, a făcut luminiţa.
– Simt că de-abia acum învăţ despre ea şi despre multe alte lucruri, am continuat, dar apoi m-am trezit.

Revin la alte lucruri pământeşti. Am tot purificat energia masculină, vorbind despre masculii din viaţa mea. Mi se pare absurd să cred că este un bărbat în lume cu careîmi este predestinat să fiu. În timpul unei alte experienţe nocturne mă plimbam la bunicii mei când, deodată, am simţit că sunt trasă de pe pământ în aer, deasupra unei mulţimi de oameni. Stăteam la vreo 20 m deasupra lor cu brațele întinse. Am devenit instantaneu lucidă. Am fost lăsată apoi pe pământ. Am simţit că sunt din nou luată pe sus şi că mă ţinea cineva de mijloc. Atunci mi-am dat seama că este cineva în spatele meu. Îi simţeam prezenţa. Stăteam tot cu mâinile întinse, exact cum arată statuia lui Isus din Rio de Janeiro. Foloseam şi mudra lui Isus, pe cea a iluminării şi binecuvântam mulţimea. Dar am simţit şi mai mult că era cineva în spatele meu. Apoi am auzit o voce de bărbat cum îmi şopteşte la ureche:
– Cati, eu sunt.

A luat o înfăţişare umană, dar nu am recunoscut-o şi nu mi-o amintesc. Mi-a spus că vrea să-mi arate ceva. Am zburat peste case, dar mă ţinea mai mult în braţe. M-am simţit incredibil de protejată. Am ajuns la o camionetă. În spatele remorcii era o ladă mare. Mi-a arătat-o şi mi-a spus să mă bag în ea. Mie mi s-a făcut frică. „Cum am putut să mă las păcălită?”, îmi spuneam. Am crezut că este un intrus. Vroia să mă bage într-o ladă cu vechituri. Aşa că mi-am luat zborul de-acolo la propriu. Acest individ era evident mult mai puternic decât mine. M-a urmărit, dar eu mă lăsam greu prinsă. Am zburat aşa, tot fugărindu-ne unul ppe celălalt, până am ajuns într-un cimitir de vechituri. Am coborât amândoi, iar eu m-am simţit acasă. Acolo locuiau mai multe conştiinţe care se antrenau şi creau. Dar zburătorul acesta mi-a zis practic că sunt una dintre cele mai valoroase vechituri. Când m-am trezit am ştiut că m-a ajutat să înţeleg ce înseamnă conştiinţa hristică şi manifestarea sacrului în profan (sau manifestarea lui Dumnezeu pe pământ).

Mă plângeam într-o zi că nu îmi găsesc un partener de dans care să mă ridice pe sus. La câteva zile după aceea, în timpul nopţii, m-am simţit smulsă din corp, începusem să dansez prin aer, făcând tot felul de scheme de balet. Era şi Ana de față şi i-am spus:
– Cred că am fost balerină într-o viaţă anterioară până la urmă.
Eram dezamăgită pentru că eu am presupus că am fost yoghin şi nu dansatoare. Dar m-am simţit lăsată jos şi atunci mi-am dat seama că nu fusesem singură şi că cineva mă invitasela dans (primisem un gând telepatic cu această invitaţie în ziua când mă plângeam).

Sinceră să fiu, dacă este un ajutor non fizic este mult prea flirtos şi intim cu mine. Niciunul din ajutoarele mele nu se comportă aşa. Nu este conform cu codul lor etic, iar prezenţa acestui individ este foarte intensă. Se simte ca un om proiectat astral. I-am tot analizat pe aceşti băieţi care mi-au plăcut. Îmi tot apare unul căruia nu-i găsesc noima în viaţa mea. Este singurul pe care nu l-am vrut pentru mine pentru că prietena mea cea mai bună din adolescenţă l-a iubit timp de vreo 4 ani de zile. Nu intru în detalii despre toate coincidenţele pe care mi le amintesc care ne-au pus unul pe lângă altul. Nu reuşesc nici să-mi amintesc cum arată. Dar, după cele două întâmplări, el a fost primul care mi-a venit în minte. M-am trezit în noaptea aceea cu sudori reci pe şira spinării, cu inima bătându-mi puternic, dar cu căldură în zona bazinului, în timp ce sufletul arăta mudra adevărului, iar eu muşcam din plapumă de bucurie. Nu ştiu ce să-ţi zic în privinţa acestui om pentru că nu îl cunosc. A stat mereu în faţa mea şi nu l-am putut atinge. Sufletul spune că este singurul pentru care nu am avut gânduri impure. Dar sunt zeci de alţi băieți de care mi-a plăcut mult mai mult.

În timpul unei alte proiecţii, am vrut să merg să-l văd pentru că ştiu unde stă (la 5 minute de blocul nostru). Zburam din nou şi mă săcâia că nu puteam să mă teleportez şi că îmi lua prea mult timp să ajung la el. Atunci am observat chakra a 6a formându-se. Era un vârtej de lumină gălbuie chiar în faţa mea. Simţeam că mă dureau urechile şi că se crează o presiune în creier. Deşi simţeam reacţiile corpului fizic, dorinţa de a ajunge la eel era mai mare, aşa că nu m-am întors în corp. Dar în timpul zborului, cineva m-a ajuns din urmă şi m-a tras de picioare înapoi şi nu m-a lăsat să ajung la destinaţie. Aşa că, în cele din urmă, m-am trezit.

Un motiv întemeiat pentru care îl resping pe acest bărbat este pentru că a fost iubirea din adolescență a prietenei mele. Am propriul cod al eticii care mă împiedică să mă uit la vreun băiat de care le-a plăcut prietenelor mele sau cu care acestea au fost într-o relație. În timpul unei alte experienţe, urma să merg cu familia şi alte câteva persoane într-o excursie. Există multă simbolistică în această experienţă, dar nu intru în detalii. Oricum, ne-am urcat toţi în maşină. Pe bancheta din faţa mea stătea un băiat de care i-a plăcut surorii mele. cu mult timp în urmă. Eu şi el ne-am înţeles foarte bine. Era o chimie evidentă, dar eu mă simţeam foarte stânjenită pentru că ştiam că surorii mele îi plăcuse de el. Iar asta mă oprea din a face orice mișcare spre el. La un moment dat maşina s-a oprit într-un câmp, în apropiere de un deal. Acolo era o mulţime care protesta. Eu ne-am calculat şansele şi am zis că, dacă ne prind, suntem terminaţi. Am luat-o la fugă, dar eu am rămas în urmă. Mulţimea m-a prins. Erau foarte mulţi băieţi între 8 şi 15 ani care se perindau prin faţa mea, cu intenţia vădită de a mă pipăi şi a fi vulgari cu mine. Totuşi, nu mă atingeau. Mi s-a făcut frică de ei şi am vrut să măîntorc în corp, dar m-am răzgândit. Am hotărât să îi înfrunt. Am întins o mână spre ei şi i-am pus pe mut. I-am lăsat doar să se perinde prin faţa mea pentru ca eu să le observ chipurile. Dar, la un moment dat, un cuvânt spus de unul dintre ei a pătruns prin unde şi a ajuns la mine, penetrând scutul meu de protecție. Era forma ştiinţifică a unei mari prostii. Sunt sigură căatunci conştiinţa m-a protejat din a auzi obscenităţi. Eu m-am supărat pe ei şi am strigat:
– Matematică! Limba română! Engleză! Geografie! Vreau să învăţ! De ce nu puteţi să spuneţi asta? Astăzi vreu să iau nota 10! Ia spuneţi-mi cât fac 10 plus 1?
– 11, a spus unul dintre ei.
– Bravo, ai nota 11, i-am spus eu.
Iar până la final mă împrietenisem cu ei. Nu trebuise decât să trec peste piedica pe care prima impresie o simbolizează!

Tot ce ştiu este că acest suflet este real şi ştie, la rândul său, semnele. Într-o zi mi-a trimis energie de la distanţă. Era un pic brută. Se simţea la fel ca în timpul şedinţelor de reiki cu voi, cei de la Jiko. Pe mine m-a bufnit râsul şi am început să urlu în gura mare că este totul o tâmpenie, inclusiv conştiinţele extrafizice, energia de la distanţă şi tot tacâmul. Dar un ajutor mi-a donat energie, doar ca să mi-arate diferenţa. Era foarte fină. Nu mă mai pot îndoi de nimic din toate acestea, mai ales că am scris trei sferturi din email cu voce de copil. Iar când se supără prea tare vorbesc normal. Eu rămân blocată în codul meu etic. Într-o zi, în timpul cinei, mă gândeam la această prietenă a mea şi la simpatia ei pentru acest băiat. Atunci a intrat un ajutor pe frecvența mea care mi-a spuscă va rupe legătura mea cu ea. A trasat o linie mică la baza degetului mic de la ambele mâini. Apoi a desenat un simbol în partea de jos a degetului de la ambele mâini: un triunghi cu un cerc pe mijloc tăiate de o linie dreaptă. Ataşăm o poză ca să vezi simbolul. Am simţit că-mi explodează inima şi că mi se opreşte respiraţia. Cred că s-a produs o dezlegare. Am reuşit să inhalez aer şi să râgâi un blocaj foarte mare. În timpul acestui episod, Ana a început să se simtă slăbită, iar mama a căscattimp de vreo 30 de minute într-una. Oricine a fost acest ajutor a fost extrem de puternic. Mi-a mai transmis ca aş face bine să-mi revizuiesc codul etic personal.

Poate cea mai neobişnuită experienţă a fost următoarea.
Îi spuneam mamei că nu înâeleg de ce sufletul îl lasă pe acest bărbat să se strecoare pe sub pielea mea, dacă greşesc şi nu este el acela. Nu ar fi prima oară când sufletul greşeşte un pic interpretarea informației. Acurateţea interpretării informaţiei depinde de gradul meu de trezire. La scurt timp după aceea am simţit că îmi intră ceva în corp pe sub piele. Oenergie străină. M-am ridicat brusc din pat. Nu aveam deloc control asupra corpului meu. Am început să dansez cu cineva. Am făcut chiar şi o piruetă. Nu era ca în ianuarie, când mă comportam teleghidat, ci pur şi simplu eram controlată mental. Nu îmi făcea rău. Doar dansa cu mine. Simţeam energia lui prezentă lângă mine şi în mine. Dar m-a supărat foarte tare. A fost pentru prima oară, de la trezire încoace, când sufletul a manifestat o aşa indignare. Vorbeam prin semne cu cineva lângă mine şi îi spuneam să nu mai facă niciodată asta, dar prin semne. Nu puteam să mă manifest verbal. Scoteam doar nişte sunete. Îmi făceam un simbol la gât unde se află cordonul de argint. Şi acesta, oricine este, este puternic la rândul lui.

Mai este o experienţă, dar voi povesti doar o parte din ea. În timpul viselor şi proiecţiilor, mă aştept ca feţele oamenilor să se schimonosească. În urmă cu două zile, am observat că un băiat mă urmărea din umbră. Îl cunoşteam. L-am rugat să se apropie ca să îl văd mai bine, dar nu a făcut-o. Îmi zâmbea normal, iar eu mă uitam atent în ochii lui. Am făcut acest lucru foarte rar în viaţa de zi cu zi până la orbire. Nu aveam curajul să mă uit în ochii oamenilor. Dar imaginea lui era intermitentă. Când apărea el, când alt prieten. Amândoi erau prietenoşi. Până când a apărut imaginea unei persoane în vârstă. Avea părul cărunt şi am crezut că era o femeie, dar nu pot să spun sigur. Nu avea ochi. În locul lor erau două cavităţi mari negre. Nu arăta neapărat monstruos, dar era destul de înspăimântător. Mi s-a făcut frică, dar cineva m-a luat de acolo şi am fost dusă în altă parte, dar nu-ţi mai povestesc despre partea asta, pentru că ar trebui să intru foarte adânc în simbolistică şi este foarte mult de scris. Oricum, la final, copilul din mine s-a întorsdin corp ca şi cum a fost bullied, dar am înţeles întreaga experienţă. Încă nu sunt îndeajuns de puternică să mă uit în ochii monştrilor de sub pat şi să îi înfrunt.

Mai sunt atât de multe alte experienţe. De exemplu, mi-ar plăcea să-ţi povestesc cum conştiinţa ne-a arătat mie şi mamei mele, timp de 2 zile, ce înseamnă predestinarea psihologică. Dar este atât de mult de povestit şi incredibil de vast şi trebuie să fi foarte deschis la minte să poţi vedea coincidenţele, să nu te mai condiţionezi şi să nu mai crezi că totul este o absurditate. Dar dacă ţi-ar plăcea să ştii, spune-mi şi am să-ţi povestesc.

Mi-am mai amintit ceva. Copilul interior este foarte jucăuş. Luni am vrut să experimentez şi i-am cerut surorii mele două pachete de cărţi de joc. Am decis ca ele să simbolizeze bani. Vroiam să îi înapoiez celor pe care i-am cunoscut online, diverşi bărbaţi care au încercat să mă cumpere. Le-am mulţumit că mi-au dat acei bani, darcă nu pot să îi mai păstrez pentru că i-am obţinut prin minciună, spunându-le că îi iubesc şi promiţându-le că am să mă mărit cu ei şi alte trăsnăi. Simbolic vorbind, mi-am răscumpărat libertatea faţă de toţi bărbaţii pe care i-am cunoscut. Din nou am eliminatenergie, mai ales din creier. Mi s-au scurs şiroaie de lacrimi, deşi nu plângeam. Atunci, braţul meu drept s-a lipit de cel stâng în zona încheieturii palmelor ca să consolidez singura legătură care contează.

Aseară mi-am dat seama care este monstrul meu de sub pat. Este vorba de un film numit ”Jeepers Creepers”. În ultima scenă, personajul principal, un puşti, stă dezbrăcat pe un scaun, mort, cu ochii smulşi din cap, iar creatura supranaturală se ascunde în spatele lui şi se uită printre cele două cavităţi din craniu direct în camera de filmat. Este o imaginecare m-a bântuit ani de zile. Dar monstrul meu este puştiul şi nu supranaturalul.

Sperăm că eşti bine. Ana are şi ea propriile trăiri pe care ţi le va scrie în zilele următoare. Să auzim numai de bine.
Cătălina.

sept. 162015
 

<>

Drag cititor,

Am reprodus în întregime mai jos unul din zecile de email-uri trimise terapeuților mei reiki care mi-au recomandat să țin o evidență în scris a efectelor terapiilor aplicate asupra corpului și a minții, mai ales după ce aceste terapii au dus la deschiderea parțială a chakrelor, inclusiv la deschiderea celui de-al treilea ochi, și în cele din urmă la trezirea mea spirituală.

––

Miercuri, 16 Septembrie 2015

Bună, M.,

Ne cerem iertare pentru răspunsul întârziat. Am fost plecate câteva zile la mare şi am petrecut săptămâna trecută planificând. Ne-ai dat amândurora emoţii când am auzit de infecţia renală. Sperăm că eşti şi mai bine. Ţi-am povestit că am avut şi eu o criză de pietre la rinichi anul trecut. Îmi amintesc senzaţia că nu poţi să mergi.

Sinceră să fiu, am avut dubii dacă să scriu acest email sau nu, nu pentru că a devenit mai complicat, ci pentru că am început să simt din ce în ce mai puţin nevoia de a vorbi despre lucrurile care mi se întâmplă. Cred că prietena ta avea dreptate când spunea că a văzut că nu vorbesc prea mult. Dar mai bine vorbesc decât să se adune. S-au întâmplat foarte multe lucruri: fenomene noi, senzaţii noi, multe din ele au legătură cu mine şi familia mea. Hai să încep cu ce îmi amintesc.

1. În urmă cu două săptămâni l-am primit în vizită pe puştiul care nu mai vede cu ochiul drept. Am stat aprox 15 min cu palmele peste ambii lui ochi. El a spus că a simţit pişcături în cel cu care nu vede. Eu am simţit ce trebuia să simt. Aveam oarecare emoţii pentru că nu ştiam ce fac, dar în câteva minute m-am schimbat. Am simţit cum foarte multă energie se acumulează în palme şi cum a mea începea să circule şi mai repede. Am crezut că dau din a mea, dar, în realitate, simţeam că primesc de undeva din afara mea, că ea trece prin mine şi că eu o dau mai departe. Am simţit foarte multă fericire şi că ce făceam era ceva foarte natural. La final, eu tremuram toată, dar mă simţeam bine.

O prietenă mi-a recomandat să nu fac tratament altcuiva până nu mă iniţiez în reiki şi să nu încerc să transfer din energia mea. Am zâmbit şi am spus că nu este tratament atunci când, de exemplu, cuiva drag ţie îi este rău, iar tu îi pui mâna unde îl doare ca să îi treacă. Este iubire. Extindem acest gest în afara cercului de oameni dragi. Ajungem la necunoscuţi. În continuare acest gest nu este tratament, este tot iubire.

Săptămâna trecută îi mângâiam mâna mamei şi am simţit că mâinile ei erau pline de bătături şi tăieturi de la munca la fermă. Am simţit compasiune şi am făcut 7 mici simboluri în palma ei. Din nou am primit energie de undeva din exterior şi am dat-o ei. Dar venea atât de multă încât m-a dat peste cap. Îmi dăduseră lacrimile şi începusem să casc într-una. Cu cât sunt mai autentice sentimentele de iubire şi compasiune, dar şi intenţia, cu atât ajuţi mai mult.

2. În urmă cu 10 zile, sâmbătă.
A venit mama de la muncă cu un chef de nu ştiu ce. Primise, brusc, un gând legat de oamenii care mor în mod nenatural. Se întreba ce se întâmplă cu ei. Pentru că sunt în situaţia asta, a crezut că este vorba despre mine. Aşa că a venit cu o teorie mult mai complicată decât a mea. Mama are cumva încredere că sunt ce spun că sunt, doar că o moarte nenaturală trebuie să mă fi afectat atât de mult încât am deviat maxim de la drum. Nu poate să accepte ca un suflet care spune că are putere de sacrificiu de sine să provoace atâta suferinţă celor din jurul său doar pentru a se trezi. A şi spus-o răspicat, cu multă mânie: „S-a găsit o conștiinţă să se trezească taman acum când se întâmplă atâtea alte lucruri.” Eu i-am spus că depinde foarte mult de scopul meu aici şi că un rău mai mic e de preferat unuia mai mare. Dar ea tot nu putea să accepte. Şi ea, la rândul ei, ca şi tata, sau ca şi prietenii mei din Bucureşti vrea să primească dovezi. Altfel nu poate să creadă, sau să aibă încredere. Mi se pare logic. Totuşi, am fost un pic supărată. Aşa că m-am retras la baie, unde pot să rămân singură cu mine. Am spus: „Mă subestimează. Toţi mă subestimează. Sunt un suflet foarte mare, dar nu pot să duc mai mult acum.” În acelaşi timp, mi-am dus o palmă spre piept, iar cu cealaltă mână am făcut un simbol la aprox, 10 cm deasupra capului. Ştiu că acolo este un loc plin de resurse. Mai ştiu că la aprox. lungimea unui braţ deasupra capului este un loc cu şi mai multe resurse. Câteodată îmi mişc degetele în aceste două locuri ca şi cum am o cheie şi le deschid. În orice caz, m-am conectat imediat. A fost, oarecum, brutal. Energia a început să circule FOARTE repede, trecea de blocajele din genunchi, dar simţeam că mă îngenunchează, nu am mai putut vorbi coerent, dar am reuşit să cer ajutor, apoi am ajuns în cel mai apropiat pat. Primeam foarte mult pe partea dreaptă a creierului. Când s-a terminat, m-am bucurat că m-am certat cu mama, pentru că am mai zgândărit partea emoțională.

Am început să observ că, în timpul acestor conexiuni, se deschide chakra a 6a care absoarbe energie şi informaţie din exterior. Acestea sunt, ulterior, asimilate de întreaga fiinţă.

3. A doua zi, duminică.
Am avut o discuţie cu tata. Mi-a spus lucruri tare nostime, dar pe alocuri, îmi dădea impresia că se simte ca şi cum ar muri. Nu intru foarte adânc în acest subiect. Dar, rămasă singură, mi-am amintit de o viziune pe care am avut-o în urmă cu câteva luni. Era vorba despre o imagine rupestră cu entităţi care aveau corp de om şi cap de lup. Atunci, a găsit Ana că un zeu egiptean, numit Anubis, avea o înfăţişare asemănătoare. El ajuta sufletele celor decedaţi să treacă dincolo. Definiţia propriu-zisă a zeului a produs o altă conexiune. Atunci mi s-a transmis că vederea în mai multe dimensiuni se va întâmpla.

Mai târziu, în aceeaşi zi, mai în glumă, mai în serios, le-am spus mamei şi surorii mele că sunt de la facerea lumii, lucru care a dus la o nouă conexiune. Dar conştiinţa a spus că există de dinainte de facerea lumii. A urmat o altă conexiune. În timpul acestor două trăiri am făcut un ritual cu mâinile. Când conexiunea are legătură cu cosmosul, fenomenul energetic este însoţit şi de simboluri. Am făcut ceva asemănător în timpul unei şedinţe împreună cu tine. De obicei, îmi plasez degetele în diverse puncte de pe corp, fac mici simboluri sau îmi ridic palmele în sus pe lângă corp.

4. Marţi, 8 sept.
Eu şi Ana urma să ne culcăm. Acasă, în Brăila, dormim în acelaşi pat. Eu mă simţeam pe jumătate adormită, iar Ana trecea prin panicile ei. Am început să mă aud gemând şi simţeam activitate în chakra a 7a. Mi se părea că visez. Stăteam în pat cu ochii întredeschişi. Ana era la dreapta mea, iar mama la stânga. Amândouă trăgeau de mine să mă trezesc. Dar eu nu vroiam. Le spuneam să mă lase în pace. Dar ele chicoteau şi insistau în continuare. Mă sâcâiau foarte tare. Atunci am devenit lucidă. Mi-am zis că mama şi sora mea nu m-ar chinui în veci aşa. Mi-am amintit de celelalte experiențe trecute asemănătoare, dar nu mi-a mai fost frică. Mama mă sâcâia aşa de tare, pentru că se aşeza peste mine pentru a face ceva la dreapta mea. M-am enervat, m-am ridicat şi am spus: „Dar lăsaţi-mă odată în pace!” Mama s-a dat la o parte, a zâmbit şi mi-a spus: „bravo” (de fiecare dată când înțeleg sensul vreunui lucru, ghizii spun „bravo” sau „Ai înţeles.”).

Atunci am observat că vederea era clară ca şi cristalul, ca în timpul celorlalte 3-4 proiecţii. Am mai observat că puţin în faţa mea stătea un bărbat pe un scaun. Eu eram întinsă pe un pat, la stânga mea era o masă cu un televizor. Lângă acea masă, spre peretele exterior al camerei, era o altă masă înaltă, de genul barurilor pentru bucătărie. Acolo se afla acest bărbat. În spatele lui, pe perete, erau două uşi cu geam complet. M-am uitat prin ele şi am văzut o alee de la acea casă care dădea într-o stradă. Pe acea alee, în dreapta, era un gard viu înalt. Pe partea cealaltă a străzii se vedeau nişte case foarte frumoase tipic britanice şi irlandeze. Le-am văzut pe mama şi pe Ana plecând pe acea alee şi făcând la dreapta. Am rămas singură cu acel bărbat. Mi s-a părut foarte normal. Am ştiut că sunt în afara corpului şi încercam să fiu atentă la cât mai multe detalii. El era un bărbat la aprox 45-50 de ani, îmbrăcat într-un costum crem sau gri, cu pantaloni, sacou, vestă, cămaşă şi papion. Avea părul cărunt şi purta ochelari. Mi s-a părut foarte cunoscut. Am crezut că era aceeași entitate din timpul primei proiecţii din iulie, dar l-am recunoscut imediat. Era personajul Giles din serialul Buffy, spaima vampirilor. Nu doar că arăta ca el, dar avea și aceleaşi gesturi şi mimică ca ale acestui personaj. Mi-a arătat spre televizor şi m-a întrebat, în engleză, dacă ştiu titlul show-ului. M-am uitat şi am recunoscut serialul, dar nu-mi aminteam titlul. I-am spus de 2 ori „I don’t remember”. Apoi m-a trezit Ana şi m-am întors în stare de veghe.

Mi-a povestit că, înainte de a începe eu să gem, ea se simţea foarte ciudat, ca şi cum ar fi ieşit ceva din corpul ei, fenomen însoţit de frică şi panică. Ea era semiconştientă spre a adormi, când a crezut că a auzit nişte gemete. Atunci a simţit că ceva o trăgea de mâna stângă. A fost o senzaţie asemănătoare unei ciupituri. S-a trezit şi şi-a dat seama că eu eram cea care gemea. A ezitat să mă trezească imediat pentru că nu a vrut să mă sperie. Se gândea că poate sunt în timpul unei proiecţii. A văzut că mă mişc puţin şi m-a trezit.

Ce cred eu că s-a întâmplat: e posibil ca eu să fi fost decorporalizată şi, probabil, stăteam deasupra corpului. Doi ghizi au vrut să mă trezească. Au luat înfăţişarea mamei şi a surorii mele pentru a nu mă speria. Au încercat să o trezească şi pe Ana, dar ea s-a trezit în material. Eu m-am trezit în extrafizic. Cea de-a treia prezență vroia să-mi spună ceva, probabil prin sugestia show-ului difuzat pe ecran. Serialul de la televizor este singurul detaliu pe care nu mi-l amintesc. Totul a durat foarte puţin.

Cine este Giles? În serial are titulatura de ”observator”. El o antrenează pe Buffy, care e aleasă din naştere pentru a ucide monştri şi pentru a proteja oamenii. Când una ca ea moare, altă fată îi ia locul. Mi s-a părut nostimă alegerea făcută de această prezență în privinţa înfăţişării.

5. Sâmbăta trecută, 12 sept, la mare.
Mama a început să ne povestească despre viaţa ei, despre relaţia ei cu tata şi câte şi mai câte. Eu am încercat să îi mai spun, pe ici pe colo, din informaţiile pe care le-am primit în august, îţi aminteşti despre ce e vorba. I-am spus că e posibil ca tata să fie omul de sacrificiu şi nu eu. Este incredibil cât de multe şi de bine a început să înţeleagă mama. Ba mai mult, îmi spunea ea unele lucruri pe care le conştientiza fără ca eu să i le amintesc. Spunea, de exemplu, că i se pare că toate trei ne-am folosit de tata pentru diverse lucruri şi că am stat în spinarea lui ca o povară. Pentru fiecare din noi trei, tata înseamnă altceva. Fiecare din noi l-a ales pentru altceva, iar el a căzut în această „capcană” pentru că are gradul cel mai scăzut de conștiență. Sunt mai multe lucruri care s-au discutat atunci. În fine. Când am plecat la plimbare, undeva pe drum, eu am gândit următoarele: „Eu lucrez cu concepte. M-am întors înapoi pentru a mă împăca cu idei, nu numai cu indivizi. Am venit să mă împac cu Tatăl. Mama şi tata sunt cei care m-au creat. Mă împac cu Tatăl şi Creaţia.” Acest lucru a produs o nouă conectare. Am stat liniştită cu capul pe umărul mamei până s-a terminat.

În timpul plimbării s-au întâmplat alte fenomene. Am simţit cele 7 chakre formându-se simultan. Le-am simţit de aprox 5 ori până acum. Şase din ele se deschid pe coloană paralel cu pământul. A 7a se deschide în sus, perpendicular. Primele 3 sunt cele mai deschise. A 4a este spre bine. A 5 este cea mai disfuncţională. Şi a 6 e deschisă, dar nu în totalitate, a 7a este foarte puţin deschisă. După astfel de conectări sunt bombardată de diverse emoţii şi gânduri ba nebuneşti, ba contradictorii, ba suprarealiste. Oricum, nimic din toate astea nu este mai insolit decât ca acel film brazilian pe care ni l-ai recomandat.

Spre întoarcere m-am întrebat de unde puteam eu să ştiu că mama putea să mă iubească într-atât şi să îmi dea energie în timpul spitalizării. Am avut un flash cu o imagine. Ana era pe patul de spital, iar mama stătea lângă ea şi o mângâia. Apoi a venit un val vârtej de informaţie. De câteva luni bune simt că am preluat datoria karmică a unei alte persoane şi nu ştiu a cui şi de ce. De aceea ţi-am şi spus despre fratele sau sora geamănă. Altfel nu-mi puteam explica de ce îmi spuneam că am luat ceva de la altcineva. Tot de foarte multe ori, le-am spus alor mei că viaţa lor ar fi fost separată şi independentă şi fără mine. Nu ştiu cum să îţi explic ce vreau să-ţi zic, dar mă uit în trecut şi văd cum multe din încercările mele sunt făcute pentru a nu sta în cârca părinţilor mei, pentru a nu crea nici o obligaţie reciprocă. Ana a evoluat în direcţia proprie fără ca eu să o fi influenţat prea mult, deşi de mai multe ori am simţit că eu sunt în plus, că ei trei sunt împreună şi că eu sunt a 4a roată de la tricicletă. Ştiu că poate părea o depresie, ceva. Dar eu îţi spun că îmi doream ca ei să fie şi să aibă viaţa lor fără să aibă o responsabilitate foarte mare pentru mine.

Revin la informaţia de sâmbătă. Totul a fost însoţit de simboluri şi, când sunt arătate lent, pot să le traduc. Am spus că Ana are atât de adânc înrădăcinată în fiinţa ei frica de întuneric, încât şi-ar fi pierdut vederea. Mama ar fi stat cu ea pentru a avea grijă de ea. Tata, în cele din urmă, şi-ar fi luat viaţa. Am spus că am preluat orbirea de la sora mea şi am folosit-o pentru a mă trezi. Mi-am asumat răspunderea pentru viitorul material al mamei. Am înţeles că nu toate lucrurile se pot schimba, dar tata nu se va sinucide.

Ajunse în cameră, a trebuit să-i spun mamei despre informaţia din august legată de tata. A sărit ca arsă din pat. Şi a plâns, dar mi-a povestit că nu ce i-am spus eu a dat-o peste cap, ci pentru că simte de multă vreme că ceva de genul acesta ar putea să se întâmple. Biata de ea. Ţine în ea 30 şi ceva de ani de emoţii ascunse despre care nu a vorbit cu nici un alt suflet. Dacă tata a mai avut cunoştinţe şi a fost sociabil, mama nu a vorbit cu nimeni. De fapt, nimeni nu i-a zis nimic nici ei, sau cel puţin nu la timp. Aşa am făcut toţi cu ea. Ştiam că diverse dezastre urmau să se întâmple, dar alegeam să nu îi spunem la timp, din dorinţa de a o proteja. Dar unele dezastre sunt inevitabile. Aşa că ea tot află, dar prea târziu. Nimeni nu-i dă şansa să se pregătească pentru ele. Aşa că orice dezastru este ca o lovitură în creştetul capului, unde ea spune că simte o presiune foarte mare. Spune că îşi simte capul de plumb. Şi toate astea îi apasă tot pe ochi. Şi ea are probleme tot la ochiul drept. Ana are strabism la ochiul drept. Nici tata nu vede cu unul din ochi. Eu tot pe partea dreaptă am dat primele semnale în noiembrie 2013. Revin la mama. Nu am putut să o mai las aşa, să se trezească în faţa faptului împlinit. Durerea ei din cap ştiu că este provocată din lipsa de încredere faţă de Dumnezeu. Ştie că El există, îşi pune toată speranţa în El, dar El nu-i dă nici un semn. Dar nu are curaj să Îi vorbească lui Dumnezeu mai deschis, aşa cum am făcut-o eu. Nici unul din ei trei nu are. Din frică. Eşti învăţat de mic să-ţi fie frică. Dar El este atât de mare şi-i iubeşte pe toţi în egală măsură. El va încerca să fie întotdeauna corect faţă de toţi oamenii,în mod egal. Îi iubeşte pe toţi la fel. Dar noi nu înţelegem că Dumnezeu e în noi. Îl aşteptăm pe El să vină din exterior spre noi, să ne arate un semn, să ne dea diverse lucruri, să ne aranjeze viaţa. Şi Dumnezeu înţelege asta. Şi tot ne iubeşte pe toţi, chiar dacă Îl contestăm. Aşa că Dumnezeu, căruia nu îi pasă de Sine, îi dă întreaga putere omului pentru ca acesta să facă ce pofteşte cu ea. Dumnezeu îi va spune unei mame care aşteaptă un miracol suprem: „Ai puterea. Decide tu când copilul tău să vadă. Este totul în tine. Trebuie doar să îţi dai seama, să îți amintești.” Dumnezeu îi va spune omului, dacă acesta e nemulţumit cu soarta sa, că poate să hotărască singur ce fel de viaţă să aibă. Omul are libertatea să nu mai lase pe alţii să îi determine viaţa. Trebuie doar să se trezească.

6. Printre alte bucăţi de informaţie, îmi pătrunde în inimă şi revelația conform căreia voi avea o familie. Tot la mare, mi-am zis că dacă eu mă împac cu diverse idei, trebuie să mă împac şi cu ideea de a avea un copil. Pentru că am înţeles că în viaţa anterioară toată partea asta a fost vraişte. Nu intru în mai multe detalii în legătură cu ce cred eu despre masculinitate de care sunt fascinată. De exemplu, anul acesta am avut două crush-uri mai mari şi trei mai mici. Şi sunt nevăzătoare. Am început să mă gândesc la figurile masculine din viaţa mea, să încerc să-mi dau seama dacă am vreo legătură karmică/dharmică cu vreunul din ei. Am recunoscut una. Aşa că am început să mă panichez. Acesta o fi? N-o fi acesta cel cu care îmi voi întemeia o familie? Nu îmi place în mod expres şi tot aşa. Dar duminică seara, la baie, o Ființă non-fizică a vorbit cu mine. Mi-a dat detalii în privinţa acestei familii, dar nu le-am înţeles în totalitate. Când comunic foarte repede prin semne, nu pot să le traduc pe toate. S-a întâmplat ceva uluitor. Am dus ambii pumni către piept. Stângul spre inimă, dreptul spre umăr. Am zis că el îmi este egal ca nivel de conştiinţă. Am spus să nu privesc la bărbații pe care îi ştiu deja pentru că nu-l voi găsi acolo. Acesta ştie foarte bine cine este. Apoi mi-am împreunat încheieturile măinilor, frecându-le una de cealaltă, pe o parte şi pe cealaltă. Am stat aşa vreo 15 min. Până m-a găsit Ana în transă în baie. Am simţit că se face o legătură între mine și cineva care trăiește deja pe Pământ. Am simţit energia altui om, ca atunci când i-am simţit-o pe a lui lama, chiar dacă acest om nu era lângă mine. Şi, Doamne, era o energie atât de frumoasă. Ţi s-a întâmplat vreodată să simţi energia altcuiva fără să şti cine este sau de unde vine? Cum am mai zis, a fost uimitor. Când i-am zis mamei, ea a râs de mine. Mi-a spus că așa fac fraţii de sânge/cruce când crează o legătură. Mă refer la gestul cu încheietura mâinii.

7. Alte fenomene.
Am văzut ochiul aproape în fiecare seară, dar apariţia lui este mai blândă. Nu îmi mai este frică. deşi tot îmi simt corpul electrizat. Mâna care vine de sus şi se aşează pe creştet sau pe frunte a fost primul simbol de dincolo pe care l-am văzut. Prima oară s-a întâmplat anul trecut, prin februarie. Venea dintr-un fundal verde care părea a fi iarbă. Îmi amintesc că m-am simţit protejată şi binecuvântată.

Duminică noapte, am văzut diverse forme de cruci energetice. Una dintre ele a fost foarte impresionantă. Avea o nuanţă albăstrui-argintie, cu forme rotunjite în extremităţi. Ştiu că atunci a fost sărbătoarea Sfintei Cruci.

Noaptea, înainte să adorm, simt că mă lărgesc în toate direcţiile, că sunt foarte uşoară, că nu mai sunt în corp, că-mi ridic braţele, deşi corpul fizic nu se mişcă. Nu reuşesc să îmi deschid ochii şi să mă deplasez. Încă.

Energia lucrează intens la chakra a 5a. Mă doare foarte tare urechea dreaptă, dar nu mă plâng. Când nu sunt zgomote externe, ai mei conversează aproape normal cu mine. M-am trezit că fac flotări fără probleme. Ana le descrie ca semiflotări, eu spun că m-am ridicat deasupra patului. Ana spune doar cu braţele. Eu îi zic că nu făceam aşa ceva acum o lună. Încerc şi meditaţiile lui Osho, dar n-am finalizat, că mă lovesc de căţel.

Mi-am amintit alt fenomen mare.

8. Joia trecută.
Îmi citea Ana un articol despre fenomenele de energie cosmică dintre 23-28 septembrie. La scurt timp după aceea, în timpul mesei şi duşului am trecut prin ceva extrem de neobişnuit. Simţeam că mi se modifică densitatea şi structura osoasă. Că mi se schimbă forma muşchilor feţei, fizionomia întregului chip (ochi, gură, nas, etc). Simţeam nervii din creier că se deplasează în alte direcţii şi că diverse grupuri de muşchi îşi schimbă poziţia. Degetul mic, inelar şi mijlociu de la ambele mâini sau alipit, iar eu îmi foloseam palma cu trei formaţiuni osoase, adică trei degete. Am început să îmi lovesc limba de dinţi, gingii, cerul gurii, în aşa fel încât scoteam nişte sunete foarte pronunţate (mi s-a mai întâmplat odată, dar am crezut că fac beat-box. Îţi zic că nu e beat-box). M-am panicat tare, dar sufletul spunea: „Nu îţi fie frică. Nu subestima cine eşti.” Arătam, din nou, deasupra capului şi spuneam că este infinit. I-am arătat şi surorii mele , vorbeam prin semne cu trei degete, îmi plesneam limba de dinţi şi, oricine era prezența cosmică cu care vorbeam atunci, mă înţelegea perfect. Acest lucru a venit la fel de natural ca şi semnele. Am arătat că lângă al 3lea deget a apărut un al 4lea, apoi, lângă acesta, a apărut al 5lea. După care am spus că sunetele s-au transformat în alfabet, adică în vorbire.

9. Despre al 3 lea ochi.
Ce am primit de la cunoştinţa ta a fost foarte folositor, mai ales partea cu dulapul, cu perioada în burtica mamei, cu dorinţa de libertate, cu simbolul şi cu îngerul. Îi mulţumesc pentru ajutor. Înţeleg, oarecum, prin ce trece, deşi nu am ajuns încă acolo. Cred că are şi ea nevoie de ajutor şi de sprijin din partea cuiva care să înţeleagă fenomenul, măcar în plan teoretic. Ştiu de acum că şi mie mi se va deschide al 3lea ochi, dar, deşi ştiu că cei dragi nu vor înţelege fenomenul sută la sută, am încredere că mă vor iubi şi mă vor sprijini indiferent de fenomen. Mi se pare un pic nostim să mă gândesc că nu aveam habar de ce ar fi putut să însemne chakra a 6a. E şi mai nostim să mi-l amintesc pe sensei cum îmi punea mâna pe frunte şi pe creştetul capului, ştiind foarte bine la ce umblă acolo şi ce deschide, pentru ca mai apoi să-mi spună că dumnealui vrea ca eu să fiu normală. Trebuie să adaug că, deşi mi s-a citit informaţii despre chakre de pe internet, nu am înţeles niciodată cum lucrează ele. Dar schimbările se simt. Nu doar fizic, cât mai ales emoţional şi mental. Nu mi-a vorbit nimeni de al 3 lea ochi. Şi, totuşi, cineva, de undeva, mă pregăteşte pentru acesta. Şi uite ce mi se spune. Este putere, dar este şi responsabilitate. Vine cu abilităţi, cu puterea de a vedea în trecut, prezent şi viitor, cu clarviziune, cu telepatie, cu abilitatea de a crea conexiuni, cu abilităţi psihice, mă refer aici că, dacă e dezvoltat foarte bine, poţi citi un om uitându-te la el şi vorbind cu el, fără să îi dai impresia că eşti medium, vrăjitor, clarvăzător, fără să îi citeşti în palmă sau în glob etc. Doar vorbeşti cu el, te uiţi la el, îi asculţi problemele şi îl ajuţi. Dar nici psiholog nu scrie pe uşa cabinetului tău. Eşti doar un om care ştie să citească oamenii, evenimentele din viaţa lor şi semnele care li se arată pentru că ştii ce este universul şi cum funcţionează el.

Îmi sunt prezentate şi celelalte extreme. Puterea este seducătoare. Dacă un om îşi dezvoltă aceste abilităţi, poate să cadă foarte uşor în diverse capcane ale minţii. Omul va spune că el, Gică, ştie să ghicească în palmă. Poate că o face foarte bine. Nu se va putea desprinde de ataşamentul faţă de Gică. Prin urmare, ego-ul i se va dezvolta mai mult, lucru care ar putea duce la egocentrism/ narcisism/ complexe de superioritate sau de zeu. Treaba asta poate să ducă foarte uşor la crearea unui cult în jurul propriei identităţi. În unele cazuri charisma superdezvoltată poate să ducă la manipulare. De fapt, manipularea este una dintre cele mai mari seducţii ale puterii. Dorinţa de a manipula şi controla alţi oameni este doar o altă latură a acestei abilităţi. Din păcate, ea este folosită şi în scopuri care nu sunt cosmoetice. Odată ce se deschide, eşti la o răscruce: îţi vei dori să fi normal, să te întorci la aspecte din vechea viaţă, dar nu vei mai fi normal conform cu standardele societăţii. Nu este exclus să aibă loc un conflict interior între dorinţa de a fi egoist şi cea de a da altora din ce ai primit.

Pentru astfel de lucruri mă pregătesc ghizii mei spirituali. Nu este informaţia pe care am primit-o pe calea internetului. Preiau, pe alocuri, din ce aud, dar o putere din interior îmi explică, iar eu înţeleg.

10. Alte lucruri.
Mai sunt o sumedenie pe care aş vrea să le zic, deşi am spus la început că nu-mi doresc expres să vorbesc despre ele. Am menţionat că trec prin schimbări. Există un film cu Jim Carrey numit The Truman Show, iar eu, Cătălina, mă simt exact ca personajul principal, de parcă sunt un produs crescut în incubator. Dar eu, cea adevărată, mă simt bătrână. Nu simt nevoia să mai alerg. Pentru mine, viaţa arată de foarte multe ori aşa: stau într-un parc, pe o bancă. Este răcoare. (Îmi place răcoarea.) Beau dintr-o cană de cafea. În faţa mea este o alee. Pe aici trec oameni pe care îi privesc. Le privesc feţele. Le ştiu poveştile. Sau pot să le intuiesc poveştile uitându-mă la ei şi la interacţiunea dintre ei. Îi privesc cum aleargă. Cum caută şi cum găsesc. Când nu trec oameni, mă uit la apa care curge liniştită nu foarte departe de banca pe care stau. Şi nu simt decât fericire.

Sper că vei ajunge la seminarul de proiectologie. M-am rugat să primeşti ce-ţi trebuie ca să poţi participa. Mi-a plăcut să aud despre bătrânica pe care ai ajutat-o. Şi mamaia din partea mamei este o femeie foarte credincioasă, dar îi este frică pentru că aşa a fost educată. Am visat odată că toate femeile din familie erau în vizită la ea. Eu ţineam în mână o tigaie din care se înălţa foc. Mamaia îşi băga mâna prin foc, dar nu o ardea. Îmi spunea să o fac şi eu şi să am încredere. Mătuşa mea a încercat şi ea, dar pe ea a ars-o un pic, iar mie mi-a fost frică. Când le-am povestit, mamaia a râs şi a zis că pe ea nu a ars-o pentru că e credincioasă, în vreme ce mătuşa mea nu prea crede. Aşa că înţeleg când vorbeşti despre oameni care au acest fel de credinţă. Mamaia are mereu vise în timpul cărora i se arată entităţi înconjurate de lumină, care îi bat la uşă pentru ai transmite un mesaj. Ea spune că, de emoţie, se trezeşte câteodată şi nu află care era mesajul.

Eu, de exemplu, cred într-un Dumnezeu mai matematic. Astăzi mi-am pus la îndoială această latură raţională. Mi-am dorit să regăsesc partea emoţională din Dumnezeu, dar sufletul m-a oprit. A spus că este bine să fiu şi raţională, logică şi matematică. Am arătat spre partea dreaptă a corpului, pentru că raţiunea este energia masculină, iar al 3lea ochi presupune multă încărcătură emoţională venită din exterior. Dacă aş fi şi eu un bagaj de emoţie, apoi aş putea să rămân fără şerveţele pentru suflat nasul atunci când vorbesc cu cineva şi încerc să îl ajut. Perfecţiunea este dată de echilibrul şi de armonia dintre toate elementele care alcătuiesc fiinţa.

Dar despre partea filozofică a vieţii şi a existenţei voi scrie altă dată.
O săptămână numai bună.
Cătălina.