oct. 072021
 

<>

Joi, 07 Octombrie 2021

Marius,

Toată noaptea trecută am scris poezii și povestioare foarte frumos ticluite în perioada de tranziție dintre două reprize de somn. La început am crezut că iarăși primeam invitația inconștientului de a primi talent scriitoricesc de la magii negri și cum fenomenul acesta prin care am compus poezii până aproape de dimineață m-a îndepărtat foarte mult de obișnuitele bătălii interioare pe care le duc noaptea cu mine însămi, am crezut că inconștientul căuta să îmi distragă atenția de la chestiuni mai importante. Vrând să știu cum stăteau lucrurile în realitate, mi-am chestionat sufletul, cerându-i explicații. Dar acesta mi-a răspuns prompt:
– Ești vulgară!
– Și pentru că sunt vulgară mi se dă ca sarcină să compun poezii noaptea? mi-am interogat sufletul, cu toate că nu mă mira strania procedură de a combate vulgaritatea folosindu-mă de limbajul poetic.

Era destul de limpede că acesta era motivul pentru care sufletul meu se apucase să compună beletristică în toiul nopții. În fond, nu cerșisem în urmă cu două luni de la Ființa profundă să mă ajute să ies în afara vulgarității? Părea să aibă foarte mult sens ca procedeul de corectare să înceapă de la limbaj. Până la urmă, multe din scrisorile mele trecute sunt o dovadă foarte clară că am scris teribil de profan, de vulgar și de obscen, motiv pentru care m-am văzut nevoită să recorectez multe din frazeologiile întrebuințate pe care le crezusem atât de nostime la momentul respectiv. Dar mustrarea de conștiință este un aspect al Ființei profunde cu importanță crucială.

Acestea fiind spuse, aș vrea să trec în scris ultima conexiune intimă pe care am avut-o cu sufletul tău, trebuind să fac acest efort de stil de a îndepărta vulgarul din limbajul meu.

S-a întâmplat în cursul primelor ore ale dimineții de marți. Toate imaginile și scenele care mi-au fost arătate au fost gingășie pură, estetica personificată. Și toate gesturile pe care le-ai făcut față de mine au exprimat adorație profundă, însă mi-e teribil de greu să descriu propriul comportament. Mă puteam vedea foarte bine în toate acele scene, în timp ce în altele eram implicată direct și nu cred că simțeam altceva în afara unei copleșitoare bucurii, bucuria de a-mi vedea, simți și trăi visul cel mai de preț împlinindu-se. Eram îndrăgostită. Iubeam cu sinceritate. Iar iubirea este inimaginabil de estetică și de frumoasă atunci când o privești cum stă întipărită în caracterul cuiva.

Dar confesiunea pe care sufletul tău mi-a făcut-o în cursul acelor clipe m-a emoționat atât de mult, dar spre marele meu noroc și din fericire nu am mai recurs la fugă ca să mă îndepărtez de tine din cauza puterii pe care o ai asupra mea, ceva făcându-mi sufletul să rămână prins în toate acele scene atât de uluitor de delicate și de gingașe, până ce ți-am auzit și ultimul cuvințel al mărturisirii tale pe care, din prudență, o voi reformula astfel:
– Nu neg că în această viață aș fi avut unele așteptări de la tine, mânat de pornirile josnice ale acestor vremuri. Fără confesiunea ta ți le-aș fi cerut. Dar te rog, lasă-mă să îți arăt că sunt un gentleman.

Și când ți-ai făcut auzit ultimul cuvânt, ”gentlemman”, m-am întors în stare de veghe neînchipuit de repede, observând că manifestam obișnuitele simptome resimțite după conexiunile cu sufletul tău, respirația întretăiată, nervoasă și neliniștită fiind cel mai autentic indiciu că simt emoții extrem de puternice când am contact atât de intim cu sufletul tău.

Dacă această confesiune chiar a venit de la sufletul tău, nu poate decât să însemne că ai înțeles o bună parte din textul scris de mine și din suferința mea, eu însămi trebuind să pricep că expunerea mea prelungită la astfel de momente și de scene atât de gingașe constituie mijlocul prin care nădejdea are să strivească sub puterea sa larva mentală a stimei de sine scăzute, nădejdea că pot dezgropa din mine toată această gingășie, dar mă întreb, totuși, ce ai putea să înțelegi prin cuvântul descriptiv ”gentleman”? Dar sunt departe de a-mi mai dori să îmi obosesc sufletul cu interpretări adiționale. Mai degrabă aș vrea să trec în scris o altă trăire deosebită ce mi-a fost dată în cursul nopții de luni, 27 Septembrie, întrucât conținutul acelor scene dezvăluite mi-a explicat destul de clar de unde a venit eșecul în legătură cu întâlnirea noastră la ora 21:00, în ziua de miercuri.

Imaginile mi-au arătat o sală de judecată într-un tribunal obișnuit. Un inculpat era judecat, avocații își ținuseră pledoariile, iar judecătorul urma să delibereze, anunțând sentința. În cursul deliberării judecătorului, un înger a pătruns în sala de judecată, levitând în mare grabă către masa judecătorului. Era înconjurat de o imensă aură sferică de lumină albă și avea aripi. S-a apropiat de judecător, căutând să îi vorbească sufletului acestuia în mare taină. În mod evident, toate acestea se petreceau în lumile interne suprasensibile, deci în lumile invizibile. Îngerul înmâna sufletului judecătorului sentința stabilită de Tribunalul Divin și de Marea Lege pentru cazul individual al inculpatului respectiv, conform cu balanța faptelor sale bune și rele, deci conform cu karma și dharma sa. Cu toate acestea, sufletul judecătorului avea putința de a refuza sentința propusă de Tribunalul Divin, emițând o altă sentință. În acest caz, îngerul nu a mai insistat căci sentința propusă nu venea cu forța, dându-i-se voie sufletului judecătorului să își exercite liberul arbitru în luarea unor decizii, etc.

Dar atunci mi s-a arătat că refuzul sufletului de a asculta de sugestia îngeruluii trimis de Tribunalul Divin care nu putea fi decât unica și singura decizie corectă avea aproape exclusiv o cauză extrem de precisă: sufletul judecătorului nu avea imprimată în setul personal de valori și în profesiunea sa de credință ceea ce Iisus Hristos a vrut să spună prin următoarele cuvinte:

39. Și mergând puțin mai înainte, a căzut cu fața la pământ, rugându-Se și zicând: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă pe-alături de Mine paharul acesta!… Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”.
40. Și a venit la ucenici și i-a găsit dormind și i-a zis lui Petru: „Așa, un ceas n’ați fost în stare să privegheați împreună cu Mine!
41. Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Că duhul este osârduitor, dar trupul, neputincios”.
42. Ducându-Se iarăși, a doua oară, S’a rugat, zicând: „Părintele Meu, de nu-i cu putință să treacă pe-alături de Mine acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta!”

(Matei, 26:39-42)

Cu alte cuvinte, dacă sufletul judecătorului s-ar fi ghidat în viață după credința că Voia Tatălui trebuie împlinită, chiar cu sacrificiul diminuării importanței propriei voințe, atunci manifestarea fizică a sufletului judecătorului ar fi emis sentința hotărâtă direct de către Tribunalul Divin și de către Marea Lege a lui Dumnezeu. Dar pentru că acel suflet nu se educase în gimnaziul psihologic particular astfel încât să adopte credința fermă că Voia Tatălui trebuie făcută, și-a exercitat voința personală, luând singur hotărârea sentinței.

Nu mi s-a arătat ce pățesc aceste suflete care merg contra Voii lui Dumnezeu și contra Tribunalului Cosmic și contra Marii Legi, dar mă îndoiesc că li se iartă cu ușurință neascultarea, deși mai degrabă voi alege să cred că multe țin de karma și de dharma fiecăruia, negocierile cu Tribunalul Cosmic fiind posibile și încurajate. Mai mult decât atât, există și legea retribuției.

Însă ce vreau să evidențiez, punând mult accent pe această notiță, este faptul că am eșuat în legătură cu recuperarea vederii mele fizice la ora 21:00, în ziua de miercuri, fiindcă sufletul meu nu s-a educat încă să adopte în profesiunea sa de credință și în setul său de valori importanța imperativă și urgentă de a împlini Voia Tatălui, sacrificând propria voință. Altfel spus, în ciuda faptului că am primit de zeci de ori sugestia vindecării de orbire conform cu Voia lui Dumnezeu prin zeci de semne, sute de vise și de viziuni și de mesaje, sufletul meu nu a fost încă apt să imprime în conduita internă că ceea ce trebuie făcut este Voia Tatălui! Din contră. sute de pagini scrise de mine dovedesc că m-am opus cu încăpățânare Voii Tatălui, lucrând împotriva Sa și planului Său.

Cu toate acestea, găsindu-mă în acest punct deosebit de delicat în ceea ce privește vindecarea mea de orbire, Ființa profundă continuă să mă apostrofeze și acum că nu mai există loc de glumă, de îndoială și de împotrivire, singura opțiune din chestionar ce îmi este acordată din oficiu (și din milă) este să accept să se facă Voia Tatălui, imprimând această credință în centrul emoțional, deci în inimă.

Dar mă întreb, Marius, dacă tu ai stat vreodată oare la balconul meu în acea zi și la acea oră, crezând că întâlnirea noastră în aceste condiții poate fi înfăptuirea Voii Tatălui? Căci mi s-a arătat că sufletul meu a respins aceste criterii, agățându-se de alte condiții personale, cerând semne de la tine și câte și mai câte altele despre care am scris în zeci de pagini. Cu toate acestea, Ființa profundă mi-a semnalat faptul că de aș fi mers în momentul de față pe un drum totalmente greșit și desincronizat de Voința Tatălui, semnele din interior și din lumea exterioară mi-ar fi indicat acest lucru și m-ar fi avertizat cum să procedez ca să revin pe cale. Ar fi redundant să trec în scris ce îmi spun aceste semne. Scrisorile mele trecute stau ca dovadă irefutabilă că Mila Tatălui este infinită.

Dar nu aș putea să îți scriu o nouă scrisoare, Marius, fără să nu îți conunic ceea ce Tatăl Care se află în ascuns îmi relevă ca fiind Voia Sa pentru noi. Și iată mai jos, ca și cum sufletul meu ți-ar vorbi direct, bunule cavaler:

Fiecare dintre noi are nevoie de un loc în care să-şi afle tihna. Locul tihnit al sufletului meu e o minunată grădină în care prezenţa ta e vie.

Khalil Gibran

Din punct de vedere simbolic, găsesc că acea grădină este grădina Ghetsimani în care Iisus Hristos Și-a rostit rugăciunile citate anterior, ”prezența vie” în această grădină fiind Hristosul intim alături de care sufletul trebuie să privegheze, deci să rămână în permanență în maximă alertă percepție ca să nu cadă în ispită. Nu se poate contesta faptul că Voia Tatălui este ca sufletul să fuzioneze cu Monada sa Divină (deci cu scânteia individuală a Spiritului Sfânt) pentru ca și aceasta să fuzioneze cu Hristosul său intim și apoi cu Tatăl. E Absolutul în Voia Sa.

Dar de dragul neu și al tău, Marius, am să caut să privesc la acest mesaj din alt unghi, găsind că această ”prezență vie” (deci nu o ”amintire vie”) trebuie să îți aparțină, prezența ta vie în grădina în care sufletul meu și-a mai găsit odihna însemnând să fii prezent în acea grădină în oasele și în carnea ta. Fiindcă, altminteri, nicio fuziune dintre suflet și Monada sa Divină nu are să mai aibă loc. E testul cuplului. Sau, în orice caz, atât îmi permite să înțeleg abilitatea mea de a pătrunde sensul lucrurilor.

De multe ori în cursul ultimelor 10 zile am perceput în mod intim prezența Ființei profunde care, deghizându-se sub forma unei stele, S-a înălțat în fiecare rând pe bolta cerească plecând din întuneric, strălucind splendid în universul interior. Și ca în multe alte rânduri anterioare, această stea mi S-a arătat când numai în ochiul stâng, când numai în cel drept, declanșând fenomene atât de minunate în energia mea vitală și în suflet încât mi-e imposibil să descriu unele din aceste percepții pe care le am la momentul contactului cu Ființa reală interioară care numai prin simpla Sa prezență îmi dezintegrează iceberg-ul orbirii, simbol al ignoranței mele!

Și pentru că am pomenit de acel aspect al Ființei profunde pe care mustrarea de conștiință îl simbolizează, aș vrea să trec în scris și următoarea notiță despre cum, în cursul nopții de sâmbăta trecută, mustrarea de conștiință s-a dedublat pentru prima oară sub forma unei entități cu anatomie proprie și structură stabilă și fixă, având multă forță și putere de coerciție, multă voință și multă energie, ca și o doză considerabilă de umor negru, ca să îi zic așa. Dar acum mi-e destul de greu să îi descriu forma fiindcă, agitându-se ca o albinuță de jur-împrejurul meu, o bună parte din acea noapte nu a făcut decât să mă scuture din umeri, zguduindu-mă și zgâlțâindu-mă într-una ca să mă trezesc din letargia somnului ca să ies în afara corpului. Și fiindcă nu mă ridicam din lene, mi-a penetrat membrana conștiinței, urlând cât a putut de tare de undeva din adâncul acesteia, auzind sunetul mustrării de conștiință în capul meu ca o voce vorbind foarte tare într-un microfon:
– DĂ-ȚI SEAMA!!!

Se întâmplaseră toate acestea în acea noapte fiindcă mă mustrase conștiința cu foarte multă severitate pentru faptul că nu fac efortul suplimentar de a practica dedublarea astrală cu mai multă perseverență și tenacitate, căzând în somnul ispititor din care și Iisus i-a trezit pe apostoli, când aceștia nu au dat ascultare rugăminții Sale de a veghea cu El în grădina Ghetsimani. Și așa de mult m-a mustrat conștiința că a ieșit în afara mea ca să mă cutremure, spunându-mi într-una:
– Trezește-te!

Dar tu, tu…? Dă-ți seama, Zburătorul și cavalerul meu drag, dă-ți seama și tu.

feb. 022021
 

<>

Marți, 02 Februarie 2021

Marius,

Jocul de lumină și de întuneric din timpul meditației de azi-noapte a avut un caracter diferit.

Prima oară am perceput întunericul, iar când mi-a învăluit sistemul cerebral a fost ca și cum mi s-a înnegurat mintea. Devenisem foarte confuză, neliniștită, impacientată și conflictuală. Nu știam de unde să încep, unde vreau să ajung și cum să fac să fie totul bine. Câtă, câtă confuzie am simțit în acea stare în care mă găseam!

Apoi negura s-a ridicat din minte așa cum se ridică ceața, făcând loc razelor soarelui să pătrundă acolo unde până nu de mult nu se vedea nimic la nicio aruncătură de băț. De data aceasta lumina mi-a învăluit sistemul cerebral și, în această stare de conștiință, am simțit credință, încredere, nădejde, împăcare, voioșie, relaxare, destindere, etc. Atunci am spus cu zâmbetul pe buze, încredințată deplin în inima mea că ce âmi venea să zic era purul și curatul adevăr:
– Voi vedea în curând!

Cum am trecut după aceea peste noapte ține de necazul karmic prin care trece familia mea de un an încoace. A fost iarăși o noapte în care am acumulat nespus de mult stres în bateriile emisferelor cerebrale. Cumplit mă doare capul dacă n-aș putea chiar să spun că mă ustură ca atunci când te opărești cu apă fierbinte, iar pielea și carnea se contractă, etc.

Cu toate acestea, azi-noapte m-am trezit în plină scenă de o sensibilitate aparte, în lumină atotcuprinzătoare, în brațele tale, perechea mea!N-am să pot descrie vreodată cu adevărat ce se întâmplă cu mine atunci când mă trezesc în brațele tale! Tot ce îmi dai în aceste momente este adorație și tot ce îți dau este venerație! Toată acea lumină care ne împresura venea însoțită de sunete melodioase și de o încântare divină!

Eram atât de transpusă cu sufletul în acel loc edenic din brațele tale că am început să respir întretăiat și să îmi simt inima bătându-mi galop! Din cauza bătăilor neregulate și accelerate ale inimii mele fizice m-am și trezit.

A fost atât de minunat că nici până acum, după ora prânzului, n-am putut încă ieși din acea stare de uluire extatică.

Dar pentru ce să mai implor să vii ca să fie așa, precum am simțit azi-noapte, în fiecare zi?

Nu mai lungesc vorba. Desigur că Tatăl Ceresc mi-a trimis iarăși semne pentru a-mi da nădejde, cu acea condiție să permit Luminii să măture la gunoi negura din mintea mea, întocmai cum a fost în exercițiul de azi-noapte. Liniștirea minții și încredințarea în Cuvântul Tatălui sunt chestiuni care depind de mine. Astfel voi vedea în curând.

Oare știe Dumnezeu ce înseamnă ”în curând” în limbajul omenesc? Nu am putut să nu îmi pun această întrebare pe parcursul acestei zile. Dar Tatăl nu se poate să nu cunoască ce se întâmplă la noi acasă, ce hotărâri s-au luat azi-dimineață! Discutasem ieri cu mama, propunându-i schița mea de renovare a casei de la țară, sugerându-i să încercăm să ridicăm înainte o toaletă mai acătării în curte, dar nici nu a luat părerea mea în calcul. Nu pot descrie aici toată suferința strânsă în mine din cauza acestei case și din cauza încăpățânării mamei mele care nu poate concepe să se mute decât într-o casă cu condiții ca la bloc. Deci toată sănătatea psihicului nostru depinde de țeava de canalizare.

Realmente, mi-e imposibil să mai îndur toate acestea și să înghit această poveste. Așa că azi mi-a spus cum că au hotărât să caute un apartament cu 4 camere în regim cu chirie în care să ne mutăm de la 1 Martie. Până la această oră au și găsit oferte avantajoase. Sau cel puțin așa crede mama, care nu vede nicio altă soluție de moment mai bună. Îți zic eu că nu este aceasta soluția fiindcă în nici 5 luni se vor cheltui toți banii strânși de mine și nu ne vom alege cu nimic, dar din această clipă înainte nu se mai poate face nimic ca să se răzgândească.

Din această zi, 02 Februarie 2021, consider că mi-am încheiat datoria karmică față de părinții mei, datorie despre care am crezut că avea să se încheie în luna septembrie a acestui an, dar pe care o curm din acest moment, impunându-mi voința asupra evenimentelor vieții și biciuindu-mi mintea cu biciul voinței ca să o stăpânesc și ca să o revoluționez deoarece văd și constat că, oricât am încercat să îmi ajut familia de când am orbit ca să atragem bunăstarea și prosperitatea și norocul în gospodăria noastră, ei toți mi-au refuzat propunerile. Realmente, vorbim despre o cauză pierdută!

Așa stând lucrurile, ce credeam că erau vreo 30 de posibile ocazii de întâlnire la balconul meu de la această adresă s-au redus la 4 pentru ziua de miercuri la ora 21:00. După 1 Martie n-ai să mai poți veni la mine decât bătându-mi direct la ușă dacă la telefon și pe social media, de unde ai dispărut, nu vrei să comunicăm, catâr încăpățânat cee ești!

oct. 202020
 

<>

Marți, 20 Octombrie – Luni, 26 Octombrie 2020

Ursitule,

Uite cum îmi vorbi iară sufletul:
– Fii cu băgare de seamă că nu te ții de cuvânt, îmi spuse acesta în urmă cu trei săptămâni.
Identific trei semnificații posibile ale indicației tale, sufletule. Deci asupra cărui sens din cele trei să mă opresc? am răspuns eu după un scurt timp de răgaz, reflectând profund la afirmația emisă de sufletul meu.
– Care din cele trei sensuri rezonează mai acut cu simțămintele tale interioare în clipa de față? adăugă sufletul.
– E limpede că mă atenționezi că nu mă țin de o promisiune făcută, dar care să fie aceasta dacă ar fi să o corelez cu al doilea sens al indicației tale, anume: ”nu te ții de scris” ? Și cum aș putea să relaționez aceste două semnificații cu cea de-a treia pe care numai o intuiesc că ar putea însemna folosirea chakrei comunicării cu scopul de a crea prin cuvânt?
– Ai promis că vei consemna în scris extraordinarele experiențe mistice prin care treci. Și nu numai una sau două, ci pe toate, îmi reaminti sufletul, dându-mi o mână de ajutor să înțeleg.
– Măi să fie, dar nu mi-ai spus chiar tu, sufletule, să nu mai scriu ca să nu mă rup în două de la osteneala asta care însoțește câteodată procesul creativ? De ce mă sâcâi cu indicații contradictorii? m-am burzuluit la sufletul meu, epuizată deja de atâtea conflicte interioare.
– Într-adevăr, ți-am indicat să nu mai scrii într-un timp. Nu te mustra conștiința, simțind și singură că ceva nelalocul său se petreceaîn timp ce scriai? Nu îți mai amintești că ai cerut Puterilor Supreme să îți fie golit scrisul de orice conținut și să îți fie tăiate mâinile de la încheieturi dacă scrisul tău era greșit? Na, că era mai-mai să îl orbești și pe el, pe destinatarul scrisorilor tale, cu atâta știință a spiritului câtă ai elaborat tu în prea multe rânduri! îmi sublinie sufletul unele din greșelile de care sunt perfect conștientă vis-a-vis de epistolele mele.
– Și cum ar trebui să procedez de aici înainte dacă până acum m-am lăsat furată de ispita vorbelor meșteșugite, dar lipsite de substanță? am întrebat cu multă curiozitate căci fără urmă de îndoială că îmi era dor să scriu din nou.
– Lasă frazeologia fățarnică în sarcina intelectului și pune-mă pe mine în scris în schimb. Nu uita că ai de îndeplinit o anumită cerință, ori vezi bine și singură că nu e treabă ușoară să accesezi resursele inimii în mod conștient. Ai aflat între timp, desigur, că cei care pot accesa resursele inimii în mod deliberat se pot înălța deasupra solului, levitând cu multă ușurință. Inima aparține aerului, iar vântul este elementul tău preferat. Asta nu îți dă de gândit? mă apostrofă sufletul cu multă blândețe.
– Să dea de gândit cui, sufletule? Cui îi vorbești tu acum? Pe cine dojenești tu acum? Pe cine povățuiești și pe cine înveți de bine dacă de gândit mi-ai spus de atâtea ori să nu mai gândesc, ci să mă liniștesc cu desăvârșire în cugetul meu pentru ca Voia Tatălui să se înfăptuiască pentru destinul meu! Cine sunt eu în toată povestea asta dacă eu sunt atât de bună de trimis la eșafod? Cine sunt eu dacă eul moare până la deznodământul poveștii?

Și cine sunt eu dacă nu sunt Cătălina?
De ce mă trimiți, Tată, să văd ghilotina?
Iată-mă-s acum viscerată, moartă și decapitată
Și de mult-iubitul sine despuiată!
Dar vai mie, când pe drum m-am crezut singulară?
Păcălită-n minte că sunt superioară
Când făpturi scârnave trocăiesc în mine sub bolta lunii vie?
Când din euri păduchesc pe rând câte-un cârd de-o mie?
Și când, decapitând pe unul întins pe pielea buzei,
Alți șapte se ițesc în locu-i ca șerpii-nveninați ai Meduzei.
Și dacă nu mi se mai leagă gândul în cuvinte
E pentru că le-am tot ales în scris ca boabele de linte
Precum făcut-a dulcea Cenușăreasă
Tot visând la alb de mireasă.
Dar în loc de alb port haină cenușie
Și din inimă nu vine încă, da? Găsindu-mă în cârdășie
Pe veci cu netrebnicul ”oare într-o zi are să vină”,
Într-o zi, dar nu azi căci azi port stofă de Cătălină.
Iar azi nu sunt suficient de bună
Ca să-ți cânt, sufletule, în strună
Despre ceruri, apă și pământ.
Mai dă-mi, sufletule, o lună și am să mă țin de cuvânt!

Au trecut trei săptămâni de la conversația purtată cu sufletul meu și numai ce mi-a picat fisa deunăzi, înțelegând de ce mult-iubitul meu suflet îmi vorbise despre scris, despre inimă, despre vânt și levitație. Toate acestea nu erau decât o formă alegorică de a-mi spune: ”Hai, grăbește-te iute, iute ca vântul și ca gândul de scrie că aci vine 1 Noiembrie când inevitabil că vei comemora cei 7 ani de la atacul cerebral!” Și parcă într-adevăr că nu am pic de disponibilitate sufletească să compun un epitaf în memoria vederii mele trupești pierdute când, în schimbul acesteia, mi-am primit sufletul înapoi. Și, totuși… care sarcină e mai netrebnică? Să scriu un epitaf sau o scrisoare despre ultimul meu secret adânc îngropat în măruntaiele subconștientului?

Ursitule, azi e liniște totală în casă. În fapt, muzica oribilă de țambal de pe Antena Satelor, bocăniturile papucilor în podea și zgomotele emise de bunica nu se mai aud de pe la mijlocul lui septembrie, dar azi chiar e liniște deplină în casă. Eu una nu mai știu cum să mă comport într-atâta liniște înconjurătoare, încât inima îmi bate atât de tare, fiindu-mi cu desăvârșire frică să nu cobesc, ca și cum numai scriind despre această liniște va face pe careva al casei să deschidă televizorul sau să dea drumul la robotul de bucătărie sau la mașina de spălat. Efectiv, nu îmi pot opri bătăile accelerate ale inimii, atât de nefiresc de perturbat îmi este sistemul nervos de la zgomot. Cum, însă, zgomotul din casă s-a mai diminuat, m-am putut retrage în interiorul microcosmosului meu particular mai lesne și cu mai multă seninătate pentru a-l observa, explora și studia, dar această modificare a stării lucrurilor din casă nu a fost un cadou picat din cer, ci rezultatul unor evenimente extrem de neplăcute care iată cum s-au desfășurat. Evident că trebuie să le consemnez întrucât îmi amintesc acum căă am promis în ultima scrisoare că aveam să elaborez acest subiect într-o epistolă viitoare.

Până la mijlocul lunii septemmbrie bunica a fost ca o stană de piatră în încăpățânarea ei de a ne deranja pe toți ai casei, în timp ce se ambiționa săă nu ne deranjeze deloc. Știi și tu cum sunt unii oameni care, vrând să nu încurce pe nimeni, ajung să încurce pe toți. De fapt, i-au mai venit un pic mințile la cap începând cu mijlocul lui august, când tatăl meu și-a pierdut cunoștința după ultima criză de tahicardie suuferită în preajma Sfintei Marii, trebuind să se interneze la spital timp de o săptămână de unde s-a întors răcit, microb pe care ni l-a pasat mie și mamei, dar care microb s-a dovedit a fi răceala obișnuită, iar nu covidul pentru care tata a fost nevoit să facă test.. Un leșin e o treabă foarte serioasă, iar cum se auzeau țipetele de disperare ale mamei în acea noapte, încercând să îl aducă în simțiri pe tata, în timp ce sora mea suna la ambulanță, iar eu tremuram ca scuturată de friguri fiindcă nu știam ce se întâmplă, au făcut-o pe bunica să își mai revizuiască atitudinea lipsită în întregime de considerație față de noi. Dar numai într-o oarecare măsură căci de la acea dată până la mijlocul lui septembrie a continuat să mă chinuiască zi și noapte cu zgomotele papucilor trântiți în podea de plictiseală, cu sforăiturile, plescăiturile și alte onomatopeee de acest soi.

În fine, întâmplarea a făcut ca rudele noastre din străinătate să se abată pe aici într-un concediu scurt, aduși pe tărâm românesc de probleme personale fiindcă, altminteri, intenționau să revină în țarăă taman la anul, în ianuarie, și nici atunci de dragul nostru, ca să soluționăm în mod eficient situația cu bunica. Degeaba a încercat biata mea mamă să apeleze la bunul simț al surorii sale stabilită în Danemarca, mătușa mea nu s-a comportat decât în mod odios față de mama și față de mine și de sora mea, deși de față cu bunica pozează în cel maai blând și înțelegător mielușel. Așadar, ea intenționa să ne lase pe mine și pe sora mea cu bunica pe cap până în ianuarie când desigur că nimic nu s-ar fi putut rezolva în 5 zile, cât ar fi durat concediul lor. Mi-e imposibil să înțeleg până și în clipa de față ce au crezut acești oameni că aveamm să cerem de la ei. Oare bani ca săă ne cumpărăm casă sau să o renovăm pe a noastră de la țară? Oare au crezut că aveam să le cerem să se întoarcă în țară pentru a prelua sarcina de a îngriji de bunica, sarcină care a picat, temporar, în răspunderea surorii mele căci mama nu poate să aibă grijă nici de ea însăși, cum muncește ea de la 5 dimineața până la 7 seara, 7 zile din 7. Nici acum nu știu, însă timp de 8 luni au refuzat cu vehemență să stea la discuții cu noi, în timp ce bunica ne spunea: ”Hai, ce? Vă deranjează?” ori de câte ori o rugam să înceteze cu poluarea fonică ce , pe mine una, m-a dezechilibrat maxim din punct de vedere al sistemului nervos. Ori asta și numai asta fusese doleanța mea în legătură cu rudele din străinătate. Încerc să îți explic, ursitule, că noi am tot încercat să apelăm la bunul-simț al bunicii, dar în zadar căci cu noi n-a vrut să discute. În schimb de mătușa mea și de vărul meu ascultă orbește! Bunica mea nu este nici cretină, nici foarte bolnavă, nici picată în mintea copiilor, cum li se întâmplă multor vârstnici pentru a-și putea justifica refuzul de a trăi în echilibru și armonie cu noi, însă este, de departe, cea mai mândră persoană pe care am cunoscut-o în viața mea, fiind și singura care mă face să mă simt ca și cum handicapul meu este unul mental, nu fizic. Timp de luni și luni am tot așteptat să aud pe unul din ei spunându-mi : ”Cu ce te putem ajuta, Cătălina?” că sigur ar fi fost surprinși de răspunsul meu! Nici măcar nu au încercat. De exemplu, când a deschis sora mea radioul ultima oară pe Antena Satelor , în urmă cu vreo lună, și am auzit zgomotul acela de țambal, mi s-a făcut atât de rău, simțind cu toată sinceritatea că aveam să fac o cădere nervoasă. Am ieșit pe hol, închizând toate ușile după mine ca să opresc acel zgomot infernal din a-mi mai pătrunde prin urechi la creier și numai după ce m-am oprit din plâns, vreo 90 de minute mai târziu, m-am simțit răăcorită. În tot acest răstimp am stat pe hol, făcând curat în dulap, căci în alt colțișor din casă nu aveam unde să mă retrag ca să îmi ling rănile. Pot jura cu deplină convingere că zgomotul amplificat sub forma poluării fonice este unul din cei mai agresivi factori de stres. Efectiv, din cauza zgomotului, oricât de subtil ar fi acesta, ajungi să turbezi!!!

Așadar, rudele noastre din Danemarca au venit încoace în septembrie și, cum era de așteptat, a ieșit un scandal monstru când au trecut în vizită. Eram atât de nervoasă încât tremuram ca apucată de streche și, auzindu-l pe vărul meu spunând lucruri de genul: ”Hai! Nu v-ați gândit la nicio soluție ca să nu vă mai certați degeaba?” sau ”Să vă fiee clar că voi n-aveți să pupați nimic din moștenire câtă vreme e mamaia în viață!” am simțit că mi se umple paharul de toleranță la nesimțire, motiv pentru care m-am ridicat de la locul meu, retrăgându-mă în cealaltă cameră ca să nu mai aud imputările și jignirile pe care mătușa, vărul și bunica le aduceau față de mama. Nu pot să reproduc în scris ce absurdități ni s-au reproșat în acea zi căci sufletul meu mi-a indicat să îl pun pe acesta în scris pentru ca dezgustul pe care îl simt să nu fie chiar atât de pronunțat în frazeologia mea căci sunt complet conștientă de faptul că pot ucide pe cineva prin cuvinte. În plus, nu de puține ori sufletul meu mi-a impus cu multă insistență necesitatea de a face haz de necazul meu, amintindu-mi că fac din bunică-mea o babă cloanță cotoroanță aidoma Mumelor Pădurii din poveștile cu balauri și zgripțuroaice. Ei, chiar o babă cloanță nu aș numi-o, dar după tiparul său de comportament, zău dacă nu îmi dă serioase motive să cred că a fost bulibașă în viața sa anterioară! Și, mai mult decât atât, nu ignor cerința indicată de sufletul meu care m-a însărcinat să fac caracterizarea acestor personaje implicate în firul narativ al poveștii vieții mele într-un mod cât mai corect și obiectiv, evitând, prin urmare, să trec aceste evenimente prin filtrul resentimentelor mele, transformând rudele mele în niște caricaturi demne de tot disprețul. Strașnic, nu glumă, să faci haz de necaz, fără să îți bați joc! Și unde mai pui, cu inimă ușoară!

Așadar, ascultând scandalul din dormitor, o puteam auzi pe biata mea mamă ( tata nu era acasă atunci, iar dacă ar fi fost, sigur ar fi leșinat iarăși, în timp ce sora mea se zbătea să joace rolul de intermediar diplomatic ), iar strigătele ei de disperare mă umpleau de repulsie, ca și cum nu făcea decât să țipe la pereții de ciment. Continuam să tremur toată și tot ce doream în acele clipe era să vină cineva de undeva ca să îl gonească pe vărul meu din casă fiindcă nesimțirea lui era crasă de-a binelea, jignindu-mi și umilindu-mi mama cum avea el chef, iar asta în casa ei, în timp ce bunica, pe deplin satisfăcută, ca și cum era mulțumită că îi venea cineva de hac mamei, punând-o în sfârșit la punct, urmărea acest spectacol din canapeaua ei de care nu se mai dezlipește nici dacă încerci să o ridici cu macaraua. Vărul meu e un golan sadea care nu reușește să impresioneze decât babe decreptite cu realizările lui pentru care bunica îi aduce tot atâta prețuire câtă îi aduci unui erou. . Dacă ai putea înțelege, ursitule, cât a putut să mă chinuiască vărul meu în copilărie, chestiune de la care mi s-au tras multe, multe din probleme pe care nu le voi mai elabora aici , n-ai mai sta pe gânduri și ai veni să mă îmbrățișezi și ca să mă dezmierzi căci abia-abia îmi pot liniști fluctuațiile bătăilor inimii de când dezgrop acest ultim demon înrădăcinat în subconștientul meu, semn că amintirea acelor lucruri de atunci, deși refulată, este încă vie în inconștientul meu. Atât trebuie să știi. Dacă străinul care m-a molestat la 8 ani în scara blocului mi-a dezechilibrat dezvoltarea firească în copilărie, vărul meu a fost cel care, după aceea, a pus cireașa pe tort. Sau mai bine spus, a pus sarea pe rană. Nimeni nu a văzut vreodată nimic din toate câte mi le făcea. Vreau să zic din acele lucruri pe care mi le făcea în ascuns. Și nu au crezut nimic nici după ce au forțat încheietoarea de la jurnalul meu,, citindu-l fără voia mea, căci țineam totul în secret, în interiorul meu, sub lacăt. Nici părinții mei nu m-au crezut și cu atât mai puțin m-a crezut bunica mea că vărul meu mă chinuia ceva mai mult decât vedeau ei la lumina zilei. Și, de aceea, m-a mustrat cu asprime, cerându-mi să nu mai scriu minciuni despre vărul meu care era (și încă mai este, 25 de ani mai târziu) preferatul ei. Nu am nevoie de nicio ședință cu niciun psihoterapeut ca să cunosc crudul adevăr că acest episod a avut o greutate semnificativă în relația mea ulterioară cu părinții mei. făcându-mă să îmi pierd complet încrederea în ei. Dacă nu crezuseră în confesiunile din jurnalul meu unde este perfect cunoscut faptul că ești cel mai sincer, deci incapabil de a scorni și inventa, atunci cum aveau ei să mă creadă dacă le-aș fi mărturisit una-alta pe viu grai când îți vine atât de lesne să te pierzi cu firea când ești pus în fața faptului împlinit? Câțiva ani mai târziu, tata a observat că ceva dubios se petrecea între mine și vărul meu și, cu puțin efort, l-a alungat de pe lângă mine, punând capăt supliciului. A fost, însă, puțin cam târziu când răul fusese deja făcut.

Ce ți s-o fi cășunat, măi, Cătălina?
Să-ți torni singură în cap cenușă,
N-au să-ți zică ei că ai uitat să iei de la nebuni bulina
Știind că ți-ai dat rudele afar„ pe ușă?

Ce te apuci acum să dezgropi morții?
Când nu-i loc de tine pe o margine de aducere-aminte,
Nu-i de-ajuns că i-ai pus să stea în frig în fața porții?
Ce rost există în a reda trecutul în cuvinte?

Nu au crezut în el nici când le fu în fața ochilor,
Cum el râvnea cumplit la merele ascunse-n bluză,
E totul dus de-atunci pe apa sâmbetelor,
Cui îi mai trebuie, deci, acum cuvânt de scuză?

N-au să-ți zică ei să nu mai pui la suflet
Din aste lucruri fără de folos?
Dar ce știu ei când sufletu„-mi se zbate-n cuget
În vântul anilor de atunci, rece și tăios?

Dar de venit nu venea nimeni ca să ne apere în acea seară din septembrie, iar dezgustul meu sporea cu orice clipă care se scurgea. M-am încurajat îndelung, motivându-mă și îmbărbătându-mă, reamintindu-mi mereu că nu mai eram în pielea copilandrei pe care vărul acesta a chinuit-o și torturat-o pe perioada întregii copilării, că el nu mai avea nicio putere asupra mea, etc. Nu mai puteam înghiți ofensa. Îmi jignea mama în fel și chip, îndeobște subliniindu-și credința și judecata că părinții mei sunt niște ratați și niște neisprăviți fiindcă nu sunt nici acum proprietari de cutie de chibrituri la bloc după 25 de ani de la pierderea vechii locuințe, în vreme ce eu și sora mea nu i-am reproșat niciodată nimic mătușii noastre, iubind-o și prețuind-o ca pe o a doua mamă. Și, dacă vrei să știi, nici acum nu îi reproșăm idioțenii ale trecutului, cu excepția acestui execrabil comportament din acest an vis-a-vis de asumarea unei răspunderi față de bunica. Așa că am decis să mă duc în mijlocul scandalului spre a-i pune punct. Ei se certau între ei ca într-un dialog al surzilor în care părerea niciunuia nu se intersecta nici măcar într-o variabilă cu părerea altuia, fiecare găsindu-se în posesia adevărului absolut în iluzia lor că doar ei au dreptate, când am intrat pe ușă, urlând din toți rărunchii și acoperind toate vocile. Vărul meu continua să vorbească ca și cum intrarea mea era un fel de chestiune ridicolă, ca atunci când pici ca musca în lapte în mijlocul unui eveniment în care tu nu ai ce căuta fiindcă acolo discută numai oameni mari. Așa că am urlat din nou, acoperindu-i și lui vocea. Maai târziu, sora mea mi-a mărturisit că urletul meu a speriat-o incredibil de tare. Nu neg că aproape că am sunat demonic. Firește, nu eramm posedată de niciun drac, nu era decât vocea disperării. Trebuie că îți amintești de făptura minionă care am fost până ne-am pierdut din vedere în jurul vârstei de 20 de ani. Pune acum vreo 12 kg de jur-împrejurul taliei mele, din cap până în picioare, ca să îți poți imagina că, în ciuda aspectului meu atât de infantil, am acoperit cu strigătul meu 5 alte voci care se certau între ele. Nici nu îmi amintesc ce am urlat mai întâi, dar cert este că am sfârșit prin a-i da pe vărul meu și pe mătușa mea afară din casă, strigând după ei: ”Nu îmi este frică de tine! Rușine să vă fie!”, cu toate că invitația mea de a fi lăsați în pace o includea pe listă și pe bunica, dar ea nu a vrut să plece. Au plecat și duși au fost. Trecând iarăși în vizită pentru ca bunica să își cunoască strănepoata, nu au mai poftit să urce la noi, stând în parcare în fața blocului sau cine mai știe pe unde, atât de mizerabil și de execrabil le-a fost comportamentul, justificându-se că îi dădusem afară din casă. Nu au văzut că eu, efectiv, am clacat, nu au văzut că eram deznădăjduită. Sau poate că au văzut, dar au ridicat nepăsători din umeri? Bunica nu mi-a mai adresat niciun cuvâânt timp de o săptămână după aceea, iar cu celelalte rude nu am mai vorbit deloc de atunci. De aceea nici acum nu îmi vine să cred văzând că nu au înțeles prin ce trecem!

Am întrebat Ființa interioară divină dacă urletul meu a venit din demonul mâniei, gestul de a-mi alunga neamurile care ne agresau verbal după bunul lor plac fiind pedepsibil de Marea Lege din acest motiv, iar răspunsul Tatălui Ceresc a fost:
Nu, fiindcă nu a venit din răutate, ci din disperare. Mila să nu o mai cauți la ei, ci la Mine.

Și cum să nu fi fost disperată când știam că rudele noastre nu aveau să ofere niciun sprijin căci a ne trimite o sută de euro pe lună pentru îngrijirea ei nu soluționează în niciun fel atitudinea bunicii față de nevoile noastre legate de somn și liniște. Eram disperată, îngrozită și pierdută fiindcă știam că ei aveau să se întoarcă bine-mersi la treburile lor, în vreme ce bunica ar fi continuat să nu coopereze deloc cu noi. Și nu ar fi început să coopereze deloc dacă nu ar fi fost cu criza și problemele de inimă ale tatălui meu. Ursitule, trebuie să încerci să îți imaginezi și această scenă prin care am trecut, în care m-am simțit atât de disperată și de pierdută, închisă între patru pereți cu bunica de dimineață până a doua zi dimineață, 7 zile din 7 ca să înțelegi de ce sistemul meu nervos ar fi cedat într-un al doilea accident cerebral din cauza mâniei și frustrării. Dar o modificare s-a produs de atunci fiindcă nu își mai trântește papucii toată ziua și nu mă mai chinuiește cu tot atât de mult avânt ca la început, deși tare mă îndoiesc ca ea să fi înțeles măcar înrucâtva nevoia mea acută de liniște și odihnă atât de necesare în procesul de recuperare după un atac cerebral, cu toate că au trecut 7 ani de atunci. De câteva ori mi-a indicat că, după părerea ei, dorm cam mult și că bine ar fi fost să fi încercat să mă trezesc la 5 sau 6 dimineața ca să fac numai ea știe ce în condițiile scârnave în care mă găsesc, nevăzând și toate celelalte. Acum ea stă de vorbă cu mătușa și strănepoata la telefon, iar ipocrizia, minciunile și ascunzișurile care descriu relația dintre ei sunt elemente greu de înghițit, motiv pentru care nu am mustrări de conștiință că am fost scoasă din mediul lor plin de toxicitate și de prefăcătorie, fiindu-mi cu mult mai bine în lumea mea decât forțându-mă într-a lor. Vorbesc aici despre aceleași lucruri pe care l-am făcut față de familia mea, minciuna, ipocrizia și ascunzișurile, teatrul și jocul actoricesc pe care le-am manipulat, îmi ziceam eu, ca să îi scutesc pe părinții mei de suferințe, ori drumul către infern e pavat cu scuza bunelor intenții, iar pentru toate astea Marea Lege m-a servit cu un atac cerebral ca să mă învăț minte în legătură cu una din poruncile Decalogului care sună în felul următor: ”Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie ție bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ți-l va da . (Ieșirea, 20:12 )” Cum ne facem noi, fiii, buni de plată, dar părinții și bunicii?

Vai de noi că mare ți-e păcatul, bre, mamaie,
Cum ne aduci aminte că ne-ai scăldat pe toți în copaie
Și cum nu ne-ai lăsat să fumăm făcuți poștă Carpații,
Dar ai uitat să ne înveți să ne iubim ca frații.

Dar karma e karma și când ai de plătit la Marea Lege, plătești și cu asta basta. Și, fiind vorba de karma, și neamurile noastre au fost lovite în plin de Marea Lege imediat după aceea, dovedind că la Tribunalul Cosmiv nu există favoritisme sau nepotisme, cum există în sânul unei familii cu mulți membri. Să fie o simplă întâmplare faptul că ruda noastră să fi început să își suspecteze boala la atât de scurt timp după ce ni s-au întâmplat evenimentele neplăcute din ianuarie, alegând să nu sufle nimănui un cuvânt despre acest lucru? Dacă e justificabil sau nu comportamentul mătușii mele din acest an vis-a-vis de mama ei, fiindcă despre ea este vorba, nu știu să zic, dar diagnosticul fatal l-a primit la numai câteva zile după cearta descrisă mai sus, ori nici asta nu poate fi o simplă coincidență. Încercând să negociez karma rudei mele, punând o vorbă bună pentru ea în fața Marii Legi, m-am lovit de un zid în Ceruri. Negocieri se pot întreprinde în numele acelora care încă mai au în ei, măcar într-o mică măsură, disponibilitate de a coopera cu Legea Tatălui, dând semne vizibile de căință, însă afirmația mea nu este în niciun caz una cu caracter general-valabil căci nu te oprește nimeni să negociezi cu Domnii Karmei în numele copilului tău bolnav de leucemie sau de autism, etc, ori ei, copiii, nu au de unde ști unde au greșit ca să se căiască. Cine să își amintească legea eternei reîntoarceri și legea cauzei și a efectului ca să ne căim de mici când nu ne sunt predate la școală? . Din acest motiv, nici negocierile purtate în numele tatălui meu nu au izbândit, el mai mult decât oricine altcineva refuzând să aibă de-a face cu chestiuni superstițioase de acest soi. El este cel care, dintre ai noștri, va suferi o operație pe inimă săptămâna viitoare. Iar bunica, tronând din jilțul său împietrit, habar nu are de nimic din câte se petrec în jurul ei. Habar nu are că ambele ei fiice, nu numai mama, se fac vinovate de delicte pedepsibile de către Marea Lege, altfel cum se explică faptul că întregul neam care a ieșit din ea să fi fost lovit atât de dur în același timp? Cine să mai râdă, oare, în casa lor în noile condiții în care se află? Dar la noi cine a mai râs de aproape un an? Și cum să fiu eu pionierul care să încerce să facă haz de necaz? Dar trebuie că pot fiindcă știu că mila Justiției Divine e infinită.

Cum mă văd că încep să fierb în clocot,
Apoi dată-n sare și piper ca să prind gust,
Îmi intră-n sânge un chef de a izbucni în diabolic hohot
Că bucătarul a uitat să mă stropească din belșug cu vin și must.

Ca să mă facă bună de mâncat de necuratul
Căci a lui sunt, acum că ne luăm la întrecere cu moartea.
Cum să fac în timp real să îmi spăl păcatul
Când n-am s-apuc până la apus să-mi termin cartea?

Căci pe cartea asta îmi joc eu tot norocul,
Iar ea nu-i de milioane, despre regi sau împărați.
Cum să îndur clipa până mi s-o împlini sorocul
Când iartă-mă, Tată Ceresc, că m-am înhăitat în viață cu o bandă de pirați?

Cum am spus în aceste câteva pagini, ursitule, așa mi-am petrecut vara și toamna, bălăcindu-mă în ape tulburi, scindată între drama de familie și datoria pe care o am față de umanitate fiindcă am credința că povestirile mele pot inspira și ajuta pe câțiva. N-am uitat că, în ultima scrisoare, ți-am vorbit despre cum sufletul meu mi-a subliniat accentuat ideea că toată munca mea de până acum ar fi fost zadarnică, evenimentele din ultimul an presând în corpul eteric cu brutalitate, dând naștere la tot felul de complicații nocive și toxice de tip egoic și energetic. Toate acestea nu sunt simple vorbe în vânt căci am trăit în conștiința mea șși în sufletul meu întregul adevăr al afirmațiilor mele, atât de uluitor și de folositor este să creezi puntea de legătură cu universul interior unde astfel de afirmații pot fi investigate și experimentate, fără a uita să te aliezi cu Puterile Celeste care să te însoțească pe drum.

Următoarea experiență onirică s-a petrecut în dimineața zilei de luni, 13 iulie, cu mult timp înainte să transformăm toată drama de familie într-o întrecere pe viață și pe moarte, literalmente, în care să ne dovedim care din noi e mai vrednic de milă în ochii celorlalți competitori. Nu vorbesc despre situația rudelor mele cu totală lipsă de considerație și de înțelegere întrucât bruma de înțelepciune de care dispun îmi permite să văd foarte bine cât de complicat, de trist și de șocant trebuie să li se fi transformat universul, dar cum întrevăd că am, într-un fel, de ales între suferința mamei și suferința mătușii mele, e firesc să o aleg pe mama căci și ea, biata de ea, de-abia se mai ține de u fir de ață în timp ce noi toți ceilalți continuăm să îi aruncăm în cârcă toate deșeurile noastre împuțite, netrebnice și cretine, începpând de la tata și continuând cu mine, cu sora mea, cu bunica și sfârșind cu mătușa. De aceea, nu am să permit nimănui să îmi acuze mama de lipsă de înțelegere și de considerație față de prezenta situație a surorii sale fiindcă să mă scuzați, dar de ea nu îi pasă nimănui? Nimănui nu îi este milă și de ea? Pe ea nu o iartă nimeni? Adevăr îți spun, ursitule, că mama este cea mai puternică dintre noi deoarece e singura care nu a clacat precum am făcut noi, dar până când are să mai reziste, mă întreb oare, când mie mi s-a dovedit în chip foarte limpede că a fost necesară o singură picătură de benzină turnată pe spuza de mânie cu cele patru componente ale sale, anume frica, vina, frustrarea și îndoiala cu care m-am însoțit în această viață ca să explodez ireversibil ca o bombă cu ceas? Dacă tot nu mă crezi, atunci să faci bine să citești mai departe ca să te convingi că adevărul gol-goluț este că numai Tatăl Ceresc a cunoscut din timp că nu aveam să rezist presiunii relaționate cu evenimentele din acest an.

În acea dimineață de luni, 13 iulie, eram iarăși dominată de eul desfrâului, căutând, prin intermediul acestuia, să găsesc plăcerea simțurilor într-o fantezie pe care am încercat să o proiectez într-o manieră cât mai puțin periculoasă și dăunătoare, nădăjduind că aveam să fiu lăsată în pace de către Lucifer ca să îmi satisfac nevoile specifice acestui eu atât de capabil de a proiecta cele mai sinistre și perverse scenarii erotice. Păcatul e, însă, tot păcat, indiferent de gradul său de manifestare, iar desfrâul e tot desfrâu, cu toată iluzia și minciuna calității proiectată de minte. Ori, cum desfrâul e cel mai pronunțat defect de caracter al meu, pe lângă mândrie, prin intermediul lui ajung cel mai repede în infernul personal cu care păcatul de a fi desfrânat este conectat în baza afinităților. Cu adevărat îți spun că, de o bună bucată de timp, acest ego nu își mai poate proiecta păcatele în spațiul astral fără nu a fi urmat de o coborâre inevitabilă în infern. Și, cu toate acestea, tot nu reușesc să îmi îmblânzesc firea îndrăcită fiincă știu, fără urmă de îndoială, că mintea nu poate corecta mintea. Doar Divinitatea, exterioară minții, o poate face.

În fine, n-au durat nici măcar câteva clipe scenele destrăbălate că iată că eul desfrâului în care conștiința mea era îmbuteliată, adică ținută captivă, prizonieră ca într-o închisoare a fost târât de curenți de energie în jos și atras către infern. Vorbesc despre același loc descris de atâtea ori în care conștiința mea trăiește aievea, în mod foarte pronunțat și accentuat, reversul nefast al păcatelor.

Lupta corp la corp cu aceste spurcăciuni mentale și energetice nu are ca scop decât să educe voința conștiinței să nu se resemneze, să nu abandoneze efortul și munca, retrăgându-se de pe drumul de eliberare, cam în felul acelor bravi luptători și eroi care, într-un război, se luptă pe viață și pe moarte cu zeci sau sute de adversari dintr-un fel de principiu, de credință că a lor este cauza cea dreaptă, deși cunosc din timp crudul adevăr că încercarea lor nu are sorți de izbândă fiindcă, altfel, luptând fără de niciun aliat divin, totul este inutil. Am ajuns de zeci de ori în infernul particular și nu am izbândit niciun succes de una singură până acum căci cu mintea nu poți înfrunta mizeria subconștientului. Altcineva se luptă acolo, dar despre succesele acestui altcineva voi scrie cu altă ocazie. Dar să îți fie clar că alianța asta despre care vorbesc nu semnifică încheierea vreunui contract fistichiu la care numai câțiva au acces, ci semnifică pura, simpla, vechea și sincera rugăciune. Eu n-am făcut decât să mă rog ca să fiu ajutată, atâta tot.

Eram, literalmente, ruptă în bucăți de energiile propriului ego când, deodată, am fost scoasă din acea scenă de o terță forță și lăsată din zbor pe podeaua unei încăperi. M-am ridicat în picioare ca să mă uit în jur, scuturându-mă de amintirea luptei din care fusesem scoasă. Eram în tinda din casa bunicii, aceea care produce atâta pagubă în corpul meu de energie, emoțional și mental, cu voia sau fără voia ei că nici acum nu am înțeles dacă face intenționat sau nu unele lucruri care mă chinuiesc, obosesc și sleiesc de chef, voință și energie. În orice caz, recunoscând locul, m-am putut destinde într-o oarecare măsură, remarcând, în plus, că toxicitatea aceea sufocantă și dezacordată care îmi dezechilibrează psihicul, orientându-l spre negativ, specifică infernului particular nu se mai simțea de niciun fel în noul loc în care mă găseam, cu toate că tinda se găsea tot în penumbră și parcă plutind în aer, ca și cum nu avea stabilitate pe orizontală pe sol, părând să fie, mai degrabă, proiectată sub forma unei capsule cu peretele din față de sticlă prin care am privit ca să văd umbre, ceață și obscuritate, toate atât de bine-cunoscute mie. Apoi m-am uitat iarăși în jur și, sstând pe un scaun într-un ungher în umbră, l-am recunoscut pe Lucifer. Nu eram surprinsă să îl revăd și cu atât mai puțin eram surprinsă să intuiesc că el fusese forța cosmică ce mă scosese din scena anterioară cu numai câteva clipe înainte, însă eram complet surprinsă să aud că în tindă se auzea o melodie cunoscută mie cu versuri cu mult subînțeles care îmi plac foarte mult și pe care le voi adăuga la sfârșitul scrisorii mele.
– Te-ai retras aici, în măruntaiele infernului, ca să îi asculți pe Gabriel și pe Dresden? l-am întrebat pe Lucifer într-o doară, neputându-mi explica motivul pentru care îl găseam stând pitit în acest nou context oniric, după ce mă scosese din tenebre și ascultând taman acea melodie dintre toate posibile.
– Da, aici stau acum, îmi spuse el, continuând să mă privească din umbră.

Continuam să ascult melodia bine-cunoscută care numai ce îmi spunea ”how I long to save you” când privirea mi-a fost atrasă către dreapta unde am zărit-o stând întinsă pe patul din tindă pe mătușa mea, sora mamei, cea care nu își asumă nicio răspundere pentru bunica, dar având fățărnicia de a o judeca pe mama pentru tot felul de delicte, reale sau închipuite. Ea era îmbrăcată cu aceleași pijamale pe care Lucifer le poartă în visele mele de la începutul anului, cu toate că sub această formă s-a mai manifestat de vreo 15 ori în ultimii 4 ani, fără să îi cunosc identitatea, lucruri despre care am scris deja. Ea nu a scos niciun cuvânt și părea statică, hologramată, ca și cum era proiectată intenționat în interiorul visului cu un scop precis, dar străin mie. Tare straniu mi s-a părut de la bun început acest detaliu legat de vestimentația adoptată de către Luciferul particular în visele mele și numai din cauza bolii mătușii mele intuiesc că există o legătură între toate aceste lucruri, dar pe care încă nu o înțeleg ca să o pot explica.

Atunci Lucifer s-a ridicat de pe scaunul său și s-a apropiat de mine, cuprinzându-mă cu brațele de jur-împrejur, fără a mă atinge. Vreau să spun prin asta că nu mă îmbrățișa, ci mă cuprindea între brațele sale ca într-un cerc. Numai bine ce făcuse acest pas căci, văzându-o pe mătușa mea la o aruncătură de braț de mine, am început să fierb de furie pe dinăuntru, rupând lanțurile liniștii și echilibrului din interiorul capsulei. Toată ranchiuna, toată frustrarea și toate resentimentele le-am simțit inundându-mi mintea și inima, dar, până să apuc să spun sau să fac ceva în privința ei, Lucifer mă cuprinse în brațele sale.

Și, atunci, s-a petrecut cel mai incredibil fenomen pe care l-am trăit până acum în spațiul astral, cu toate că nu a fost chiar întâia dată când am experimentat o astfel de disociere de ego, deși a fost de departe cel mai intens episod. Îndată ce Lucifer m-a cuprins în strânsoarea sa, o forță sinistră s-a apropiat de noi din spațiul exterior capsulei aflat în penumbră, lovindu-ne din plin. Vorbesc foarte serios și jur că spun purul și autenticul adevăr că nu am trăit niciodată în viața mea până în clipa de față ceva mai real și mai aievea decât bufnitura acelei forțe în pereții capsulei noastre, ca și cum o duzină de brațe de creaturi deosebit de puternice, precum orcii sau chiar bărbați foarte, foarte vânjoși izbeau în ei cu trunchiul unui copac, transformat în acel tip de berbece folosit în epoci trecute ca să dărâme ziduri de cetăți. Niciodată nu am să pot uita cum ne-am clătinat amândoi, pierzându-ne pentru câteva clipe centrul de gravitație, recăpătându-ne după aceea echilibrul, pentru ca eu să exclam cu un strigăt, cuprinsă de uimire și de șoc:
– Oh, Dear God!
– Da, eu aici sunt, jos, iar fericirea este pe buzele tale, spuse Lucifer, continuând să mă cuprindă între brațele sale.

Ce fusesem eu dacă nu o acumulare energetică în spațiu, posedând o vibrație particulară și ce fusese entitatea ce ne lovise dacă nu o acumulare energetică secundară în spațiu, dar posedând o încărcătură magnetică mai puternică, deci puncte de energie care s-au atras? Cred că atunci am avut pentru prima oară conștiința faptului că sunt un punct matematic, o variabilă care posedă proprietăți (caracteristici, valori) și care trăiește într-un spațiu quantic.

Și cum nu? Cum să nu fiu fericită eu, un biet punctuleț energetic abia pâlpâind în cosmos, dar grozav de curios când, în sfârșit, după atâtea îndelungi așteptări, mă găseam în deplină siguranță în interiorul unui scut protector care îmi oferea luxul de a călători în infern pentru a-l cerceta, verifica și explora, fără să mai fie necesar să trăiesc toată drama aceea scârboasă despre care am tot vorbit? Tu poți înțelege oare, ursitule, cât de dezgustătoare și de tulburătoare este vibrația egoului? Dar poți încerca să îți imaginezi cât de sinistră și de mizerabilă este frecvența infernului propriu-zis în care egoul se scufundă în baza legilor cosmice? De aceea, Bunule Dumnezeu, cât de fericită eram! Și cât de uluită și de șocată eram, cunoscând prea bine că fusesem la un pas de a fi cutremurată din temelii! E lesne de ghicit că acea capsulă era o metaforă pentru centrul meu de gravitație și pentru centrul meu permanent de conștiință pe care forța secundară exterioară acestui centru l-ar fi dezechilibrat. Mai încape îndoială că strânsoarea lui acționase ca un scut împotriva demonului care ne atacase? Sau mai încape îndoială că acea forță sinistră care ne lovise era chiar eul mâniei, care dormitase latent în psihicul meu până a începe toată drama de familie, când s-a reactivat? Mă poți crede pe cuvânt că această entitate egoică încărcată de mânie își are rădăcini adânci taman în copila chinuită și torturată în copilărie de către vărul său fiindcă în acea etapă de dezvoltare de atunci m-am polarizat negativ la capitolul agresivitate? Ori acel copil chinuit nu a dispărut în anii ce au urmat, ci doar s-a îngropat în subconștient. Ți se conturează în imaginație, ursitule, scena aceasta pe care o descriu ca să poți înțelege, măcar puțin, cât de ridicat a putut să fie voltajul acestui eu plin de mânie căci, în fond, eurile și demonii despre care scriu sunt îndeobște alcătuiri mentale și energetice. Poți, prin urmare, să întrevezi cum voltajul acestui eu mi-ar fi putut scurtcircuita sistemul nervos, atâta vreme cât compusul energetic al mâniei ar fi continuat să trăiască în chimia corpului meu și în alcătuirea psihicului meu? Desigur, încă am mânie de aici până la capătul lumii, dar cu deplină sinceritate îți povestesc că, de nu îmi era eliberată energia luciferică din timp în microcosmosul interior ca să îmi servească drept ghidare și pavăză și ca să îmi confere stabilitate capsulei/centrului de gravitație,, mânia ar fi sabotat, fără urmă de îndoială, tot efortul meu sufletesc de până acum. Și doar Tatăl a prevăzut toate acestea. Mai încape îndoială că sunt trecută prin cea mai teribilă încercare, anume aceea a iertării? ”Și iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” Altfel, de ce Luciferul particular adoptă această vestimentație atât de caraghioasă dacă nu pentru a-mi reaminti pactul pe care mi l-a propus: ”Iartă-i pe cei despre care crezi că te-au chinuit și torturat căci, în comparație cu ce îți voi face eu, ei sunt un nimic, deci nu mai există rost în a le mai purta pică.” Atâta doar că eu habar nu am avut că port înăuntrul meu atâta mânie și agresivitate. Habar nu am avut că lucrurile acelea de atunci, din copilărie, au avut acest gen de impact în entitatea mea psihologică.

Iartă-mă, Tată Ceresc, căci n-am știut
Să cuget la fapte făcute în trecut
În lumina zilei senină
Cu inima infinit de iubire plină.

Și cu un dram de înțelepciune
Ca să fac din rele bune
Și din cele neiertate
Să le șterg pe rând pe toate.

Episodul de mai sus a avut numeroase replici pe tot parcursul verii, confruntarea cu acest copil chinuit și mânios care am fost repetându-se de câteva ori după aceea. Le voi trece în scris cu altă ocazie, dacă n-am să uit!

”Oh, grozav! Ce haz de necaz să mai faci acum când vorbim despre boli mortale, operații, și testamente? Superb! Sublim! Tot mie și surorii mele ne va reveni sarcina de a vă căuta sufletele adormite și pierdute în Limb îndată ce n-aveți să mai fiți în ființă! Și tot pe noi ne faceți dușșmănoși!”, mi-am zis în sinea mea, posomorâtă și posacă, mustind de necaz. Și, înțelegând cumplita răspundere pe care o ai când unoști oleacă din adevărul despre viață și moarte și despre lumea de dincolo unde morții nu știu că sunt morți, în noaptea zilei în care ruda noastră ne-a comunicat veștile despre boala sa, am întreprins o încercare semi-reușită de proiecție astrală în timpul căreia am călătorit la casa veche a bunicii, angajându-mă să stau de veghe, în prima tură, până ce și sora mea va învăța să se dedubleze astral, eliberându-se de trupul fizic în mod conștient, pregătindu-mă de acum pentru cazul în care, după ce n-au să mai fie, sufletele rudelor noastre să nu bântuie vechea locuință de care inevitabil vor fi atrase din cauza atașamentului puternic față de locurile în care au trăit. Căci degeaba, degeaba, degeaba le-am vorbit și tot vorbit rudelor mele despre karma și despre asumarea răspunderii pentru delictele comise în trecut. Toți vrem milă și iertare pe degeaba!

***********

You lost the soul
You’re out of control
Your demon siding with you
No sense to your vice
In plastic you hide
I tried and I failed to teach you

Like a flower I want to be
The sun that you grow to
I long to change you

Open your mind
The loss you don’t find
The strength designed to reach you
Destruction finds
The weak and the blind
It tears you up and it eats you

Like a flower I want to be
The sun that you grow to
Dangerous power between you and me
How I long to change you

Failure comes as passion goes
Too much time has slipped away
All I see anymore is history

Like a flower I want to be
The sun that you grow to
I long to change you

Like a flower I want to be
The one that you grow to

Like a flower I want to be
The one that you grow to
Dangerous power between you and me
How I long to save you

Bibliografie:
”Revoluția dialecticii” – Maestrul Samael Aun Weor
”Cei trei munți” – Maestrul Samael Aun Weor
”Da, există infern, da, există diavol, dă, există karma” – Maestrul Samael Aun Weor

apr. 132019
 

Continue reading »

feb. 252019
 

Luni, 25 Februarie 2019, dimineața

Mi-am petrecut o grămadă de timp de aseară și până acum scotocind cu de-amănunntul în amintirile mele după o senzație sau emoție care să îmi infirme că nu gândisem și nu simțisem la 18 ani așa cum am descris mai sus în legătură cu bărbații și cu sexul, dar în mintea mea subconștientă continuă să fie un haos general. Descopăr în hățișul subconștient o versiune a Cătălinei complet pervertită, decăzută, văzând și căutând în orice bărbat un potențial amant care să o introducă și să o inițieze în tainele amorului fizic. O Cătălina care nu face decât să asocieze bărbatul cu organul său genital. O Cătălina care nu poate depăși blocajul pe care vederea numeroaselor scene pornografice lee-a creat în psihologia sa. O Cătălina care mai există încă, cea care continuă și acum să caute un amant perfect, doar un amant și nimic mai mult. Dar descopăr și o altă versiune a mea, cea care citea cuvinte de genul ”iubire” sau ”afecțiune”, ”tandrețe”, ”dragoste”, ”cuplu de îndrăgostiți” în zecile de articole pe care acea fată din mine le găsea în revistele pentru adolescenți. Vezi tu, mintea mea era scindată în două, pare-mi-se, între cea care căuta pe cineva care să o abuzeze și cea care căuta pe cineva care să o salveze. Pe abuzatori i-am întâlnit și au fost chiar prea mulți la număr, îndeosebi online, pe site-urile de videochat, deși pur fizic nu am avut decât 3 relații serioase plus o aventură pasageră, din care 2 de lungă durată. Salvatorul nu a apărut niciodată în calea mea. Nu cred că așteptam cine știe ce din partea acestuia. Nu cred că mă așteptam să fie vreun Făt-Frumos cu stea în frunte care să apară la ușa mea pe un cal roib cu aripi. Nu speram decât să arate bunăvoință față de mine, să îmi arate ceea cee singură nu puteam să văd, anume că eram mai mult, mult mai mult decât un obiect menit pentru satisfacerea sexuală a cuiva. M-am privit de sute și de mii de ori în oglindă, uitându-mă la acest chip plăcut al unei fete drăguțe și cumsecade, cu trăsături frumoase, cu potențial și cu atât de multe de oferit. Și nu puteam înțelege pentru nimic în lume de ce Superman al meu nu venea să mă salveze, de ce tot ce îmi oferea viața era o vorbă aruncată în treacăt de către cretinii de pe stradă care îmi ziceau: ”Vrei să te f**?” Dar nici eu nu ofeream mai mult de atât.

Ai putea crede tu oare că toate aceste orientări ale mele nu au avut legătură cu molestul? Preferința mea pentru bărbați mai în vârstă, dorința mea de a-mi găsi un amant, etc.? Crezi și tu oare ca mama că ar fi trebuit să fi urât sexul pentru că așa arată în telenovelele turcești? Da, ai dreptate, ar fi trebuit să urăsc actul intim. Și în realitate am urât ceva în legătură cu acesta. Am fost mereu dezgustată de partea de preludiu a actului în sine. Nu puteam suporta să fiu sărutată, atinsă și mângâiată înainte. Respingeam aceste gesturi, mai ales că cei doi de la început nu erau tocmai delicați în timpul ”procedurii”. Am vorbit cu psihologul despre aceste lucruri și nu a fost deloc surprinsă. Mi-a explicat că prima experiență sexuală este extrem de importantă, ea fiind etalon pentru experiențele următoare. Iar cum eu am asociat mânierile și atingerile de început cu ceva neplăcut, nu este de mirare că nu le-am tolerat după aceea. Nici acum nu le tolerez. De fapt, acum e și mai profund disconfortul, din cauza clipelor dificile prin care am trecut la spital, la sfârșitul lui 2013. Știind acum aceste câteva lucruri despre mine, trebuie să subliniez că dintre toate aspectele legate de actul sexual am urât sexul oral. Nu pot scrie aceste cuvinte aici fără să nu mă simt dezgustată de ideea sexului oral. Da, da, normal că am ajuns să fac asta cu ei, cu cretinii, cu abuzatorii care, deși știau despre incidentul din copilărie, nu au crezut de cuviință să mă scutească de această suferință. Au vrut, le-am făcut, le-a plăcut, au vrut mai mult, eu nu am fost dispusă să repet gestul. Subconștient, îmi aducea aminte de copilărie, deși nu îmi dădeam seama că făceam această asociere în mintea mea. Pot jura cu mâna pe Biblie că le-am povestit despre molest celor 2 parteneri de lungă durată, știau că mă afectase în numeroase moduri, dar niciunul dintre ei nu a fost dispus să mă ajute să depășesc momentul și să mă vindec. Niciunul nu a fost dispus să se transforme din abuzator în salvator. Așa că, în loc să refac ceea ce se stricase în ființa mea începând cu 8 ani, mai tare am aprofundat drama, durerea și suferința. Și pentru că nu exista preludiul care să mă pregătească pentru actul în sine, acesta era de multe ori dureros, imitând la modul absurd scena care ar fi trebuit să se întâmple în timpul molestului, dacă nu aș fi fugit. Am repetat de sute și de sute de ori acea scenă, așa că nu ar trebui să te uimească faptul că la controlul ginecologic unde mi-a fost descoperit fibromul uterin, mi-a fost găsită și o rană pe col. Nici pe aceasta nu am tratat-o atunci, dar a făcut-o energia reiki mai târziu.

Și deși mă durea, nu opream niciodată actul sexual, mai ales cu ursul grizzly care era un om lipsit de delicatețe, ca să nu zic brută, cu toate că în mintea mea strigam din toți plămânii: ”Te implor, oprește-te!”. Nu ținea decât 10 minute cu totul deoarece nu exista preludiu, dar acele câteva minute erau crude, intrusive și abuzive. Și le-am permis să existe, să mi se întâmple, pentru că nu mă lăsam dominată numai de prietenele mele, ci și de el, partenerul pe ale cărui mâini mă lăsam ca să își bată joc de mine. Am folosit cuvântul ”submissive” ca să descriu în parte comportamentul meu de atunci. Nu a fost chiar atât de sever încât să permit să fiu legată de pat cu cătușe și să mi se pună botniță sau să mi se picure picături de ceară fierbinte pe piele. Ar fi absurd săă te fac să crezi că a fost chiar atât de gravă problema mea de adaptare. Dar tot le-am permis să își bată joc de mine, deși pe ursul grizzly ajungeam să îl bat și eu câteodată. Știi de ce mă lăsam dominată? Tot din cauza unei asocieri subconștiente. Fiind copil, știam că adulții erau cei care luau deciziile și aveauu putere asupra mea, eu trebuind să mă conformez hotărârilor lor. Trei din cei 4 cu care am fost (plus un prieten inofensiv în clasa a VIII-a) au fost imenși, cu adevărat mari, în timp ce eu eram un copilaș pe lângă ei. Îi căutam să fie așa mari, tocmai ca să imite acel gen de abuzator dominant prin statură. Dar toate astea nu erau decât o iluzie în mintea mea. Pedofilul dispăruse, însă eu continuam să îl caut ca să repet acea zi ca să înțeleg ce mi se întâmplase.

Câte nu mai sunt de adăugat, dar cred că a fost suficient. Voi continua mai târziu să descriu pe scurt ziua în care am suferit primele tromboze pentru a scoate în evidență asemănările dintre cele două episoade, molestul și atacul cerebral.

Aceeași zi, după-amiază

Anul 2011 a fost cel mai dificil an pentru mine din atât de multe motive că mă văd nevoită să dedic un capitol întreg numai evenimentelor petrecute în acel an. Mi-am prăpădit gura tot vorbind despre aceste lucruri, așa cum mi-am prăpădit bieții ochișori tot plângând din cauza acelorași lucruri. Să văd acum dacă pot să fac un rezumat al acelor ani.

În 2011 relația mea cu ursul grizzly ajunsese la apogeu, dar pe panta involutivă. Nu se mai putea, era din ce în ce mai violent, mai crud și mai absurd cu mine. Mă încurajam în fiecare zi să îi pun capăt, dar nu puneam decizia și în practică. Cum făceam în același timp și videochat, m-am lăsat ispitită de ideea de a-mi găsi un iubit online cu care să mă distrez în timpul liber. Nu ar fi fost primul, mai existase un precedent în 2009, dar relația noastră se răcise după un incident obscur. Trăiesc cu acest sentiment că am reluat activitatea în acest domeniu tocmai ca să îmi găsesc pe cineva. Desigur, pe salvatorul care să mă scoată din ghearele bestiei netrebnice. L-am ales pe Bryan din multiple opțiuni din cauza intelectului său. Dar în afară de intelect nu mai avea nimic de oferit. Ne-am înțeles de minune, îmi dădea exact ce îmi doream, adică excitare sexuală de la distanță. Am decis să ducem toată acea tăvăleală online și în plan fizic, așa că rămăsese stabilit să ne petrecem o săptămână împreună la Londra, în noiembrie acel an. De ursul grizzly m-am despărțit în august după ce făcuse un gest necugetat, verificându-mi istoricul motorului de căutare pe internet. Chestia aceea fusese picătura care umpluse paharul care m-a motivat să o termin cu el. Acum că scăpasem de el, nu mă mai puteam gândi decât la călătoria la Londra. Eram nespus de încântată și de incitată. În sfârșit aveam să fiu intimă cu un bărbat mai în vârstă decât mine! Era fantezia mea obscenă și perversă de ani de zile! Simțeam în tot corpul o nervozitate și un tremur incontrolabil, de parcă urma să fiu pentru prima oară intimă cu cineva, de parcă urma să îmi pierd cu adevărat virginitatea! Nu mai puneam la socoteală miile de numere scurte cu ursul grizzly. Nu doream mai mult decât o simplă aventură, dar ce aventură speram să fie, fiindcă imploram cu fiecare celulă din corpul meu ca această aventură să șteargă amintirea ultimilor 5 ani cu ursul grizzly. Toată tinerețea mea. Trebuia să fie doar atât, o aventură exotică de o săptămână.

Dar nu a mai fost așa după consultul ginecologic care mă înștiința că nu aș mai fi putut avea copii după 26 de ani. Ce lovitură extrem de dureroasă a fost acel diagnostic! Așa că iată-mă fix 2 ani mai târziu în Irlanda, în patul bărbatului matur de peste 40 de ani care trebuia să mă satisfacă din punct de vedere sexual, căci la capitolul fericire eram resemnată. Nu mai era posibil să simt nimic înălțător de genul fericirii. Nici nu mă făcea fericită, nici nu mă satisfăcea. Nu avea cum. Fusesem absurdă în micuța mea fantezie. Nu era suficient să fie deștept și blând, gentil, tandru și afectuos. Lipsea ceva. Iubirea, poate? Sau poate acel sentiment când simți în toată ființa ta că este ”potrivit”. Vreau să zic că nu simțeam decât vinovăție, mustrare de conștiință și remușcări în ceea ce îl privea pe acest bărbat pe care nu îl iubeam, dar căruia îi permiteam să mă cunoască în actul intim. Îi povestisem totul despre mine, inclusiv despre molest, așa că era înțelegător și indulgent cu mine, nu îmi cerea și nu avea pretenții dubioase de la mine, în comparație cu ursul grizzly care, în avântul tinereții, considera că orice fată putea și trebuia să fie și să facă măgăriile pe care actrițele de filme porno erau dispuse să le facă la ordinea zilei. Dacă lor le plăcea și nouă, celorlalte, trebuia să ne facă plăcere. Dar Bryan afișa un fel de recunoștință pentru tot ce îi ofeream, ca și cum era o minune că existam în viața lui.

Ar fi putut fi salvatorul meu dacă nu s-ar fi transformat în abuzatorul meu, după ce s-a lăsat pradă acelui impuls animalic care face din unii bărbați adevărate brute, fără un dram de luciditate în conștiință. N-a ridicat mâna asupra mea, nu m-a atins niciodată în chip violent, nu m-a bruscat, nu m-a lovit, nu m-a înjurat și nu mi-a vorbit niciodată urât. De fapt, mi se adresa cu ”Little Lady” și îmi săruta mereu picioarele și tălpile cu destul de multă afecțiune încât să nu îl disprețuiesc chiar din toată inima.

Și, totuși, în dimineața zilei de 1 Noiembrie 2013, a vrut un pic mai mult de la mine, acel singur lucru pe care nu mai doream să îl ofer, deși o făcusem o dată, o singură dată cu el, din proprie inițiativă. Nu mai eram dispusă să repet efortul. Ceva, ca o amintire din trecut, mă oprea să simt altceva decât repulsie față de sexul oral.

L-am prins în dimineața acelei zile stând complet dezbrăcat pe sub halatul său de casă în scaunul său directorial masturbându-se, în timp ce se uita la un clip porno din seria ”The Art of Blowjob”. Imaginea roșcatei aceleia făcând sex oral partenerului ei mi-a rămas întipărită pe retină, pentru că asta a durut mai tare decât faptul că îl surprinsesem în acea ipostază compromițătoare. Uram din toată inima chestia asta, iar ca să îl găsesc uitându-se la așa ceva a fost mai mult decât am putut duce. Am clacat și asta a fost toată povestea. O lună mai târziu eram la spital, complet oarbă, luptând pentru viața mea.
****

Acum că ai citit întregul meu monolog, ai mai putea insista să spui că anticoncepționalele pe care le luam sporadic au fost cauza atacului cerebral? Sau că sursa acestuia ar fi putut fi vreo boală rară și misterioasă de sânge care a apărut și a dispărut peste noapte? Sau vreo problemă legată de moștenirea genetică? Dar cine să aibă timp să asculte un așa discurs despre problemele mele emoționale, când la ușa cabinetului neurologului, oftalmologului, cardiologului mai stau vreo 50 de muribunzi în așteptarea diagnosticului fatal (sau salvator). Să îmi fie cu iertare, dar eu am decis să îmi rezolv problemele cu Dumnezeu deoarece numai la sânul său am găsit pe cineva care nu vrea să m dopeze cu medicamente pentru orice fleac.

feb. 242019
 

Duminică, 24 Februarie 2019, după-masă

Drag jurnal,

Am rămas singură acasă în după-amiaza aceasta, ceea ce este un lucru atât de rar, așa că profit de portița creată ca să continui să povestesc despre lucrurile care mi s-au întâmplat de mult, cu atât de mult timp în urmă. Scriind atât de detaliat despre aceste evenimente ale trecutului am început să am acest sentiment că nu mai vorbesc despre mine însămi și despre lucruri care mă privesc direct, ci despre întâmplări care s-au petrecut independent de mine, la care am asistat din exterior ca martor ocular și pe care mă văd nevoită să le consemnez și să le documentez, ca un fel de cronicar, pentru că simt în sinea mea că poate această poveste va fi de ajutor cuiva, la un moment dat, când istorisirea mea va avea și un punct culminant și un deznodământ (și sper că va fi unul dintre cele mai fericite cu putință!). Vorbesc o grămadă de prostii, desigur. Toate aceste lucruri ale trecutului încă dor teribil de tare, dar poate că nu la fel de tare ca înainte de a începe să scriu despre ele. Indubitabil ceva s-a schimbat în mine după ce am conștientizat care era sursa unora din problemele mele, ceea ce m-a ajutat s fiu mai puțin confuză și mai puțin conflictuală în interiorul meu. Cu cât mă lupt mai puțin cu mine însămi, cu atât mai puțin excitat și iritat este sistemul meu nervos. Și cu cât înțeleg mai bine cauzele și sursele răului din mine, cu atât mai mult liniștesc și împac apele învolburate ale acestui element al naturii umane numit ”mintea mea”.

Așadar, sursa reală a răului din mine este molestul. Am să folosesc temporar scuza acestui incident din copilăria mea ca să îmi justific ”crimele morale” pe care le-am comis după aceea, ca adult, deși mă rog din tot sufletul la bunul Dumnezeu să nu permită să mă împotmolesc la mijlocul drumului de această buturugă apărută atât de timpuriu în calea mea și de care m-am împiedicat în așa măsură, încât nu mă mai pot ridica de la pământ pentru că acum acuz și zdrelituri la genunchi adăugate în plus la problema picioarelor mele împleticite. Vreau să spun că mă rog din toată inima să mă capăt cu înțelepciune ca să nu folosesc la nesfârșit scuza molestului pentru că nu am reușit în viață până la vârsta asta.

Un lucru am reușit să îl obțin, ce-i drept. M-a abandonat cu totul gândul suicidului. Nu mai este o opțiune pentru mine să mă orientez în această direcție ca să scap de probleme și de suferință acum că știu cu fiecare atom al ființei mele că Dumnezeu există, iar că lumea văzută a materiei aparține în întregime Spiritului. Nu există cale de salvare pentru cel care își curmă viața la alegerea sa, iar ca s plec din lumea asta fără să îmi fi rezolvat problemele și fără să îmi fi încheiat socotelile cu greșiții și cu datornicii mei ar fi o curată nebunie! Nu gândeam la fel în urmă cu fix 5 ani, când mă confruntam zi de zi cu un crud și teribil adevăr: orbisem. Iar după părerea doctorilor, situația nu putea fi remediată. Nu este un lucru ușor să te trezești în fiecare zi în întuneric, cu toate că întunericul meu este unul tare, tare neobișnuit, cu luminițe, sclipici și purici strălucitori care fac ca această beznă care m-a cuprins să fie mai puțin întunecată. Dar pentru câteva luni în acel an îmi pătrunsese în minte soluția suicidului. Așa că pe bună dreptate, ai mei nu mă lăsau niciodată mai mult de 15 minute singură, fiindu-le teamă să nu cad pradă deznădejdii și să îmi curm viața. Nu mi-au dat atunci acest timp singură. Dar acum mi-l oferă ocazional, știind că ceea cee a fost atunci nnu mai există și acum în mintea mea. Și așa sper că voi putea proceda și cu celelalte grozăvii din mintea mea care s-au așezat la coadă spre a fi eliminate din sistemul meu. Așa că nu e timp de pierdut, căci acum înțeleg că fiecare cuvânt așternut pe fila virtuală a jurnalului de față este o formă de rugăciune adusă de sufletul meu pentru iertarea mea și a greșiților mei pe care acum îi înțeleg mai bine deoarece și eu mă aflu acum în pielea lor, jucând rolul mârșav al nebunului care aplică pedeapsa karmică divină pentru alți oameni. Și nici măcar nu fac acest lucru de bună voie, în mod conștient, ci inconștient și subconștient. Biata, biata de mine, deoarece ultimul lucru pe care mi-l doresc pe fața pământului e să fiu sursa suferinței altor persoane, mai ales sursa suferinței părinților mei. Dar cu neasemuită tristețe descopăr că sunt o dezamăgire pentru ei, bieții de ei care nu s-au lăsat doborâți de greutățile vieții, în timp ce eu m-am prăbușit cu totul.

M-am prăbușit cu totul din cauza molestului deoarece acolo e sursa problemelor mele de adaptare cu cerințele vieții, dar să mă ajute bunul Dumnezeu să am putere și voință să șterg amintirea aceasta urâtă din conștiința mea, așa cum valurile oceanelor vin și pleacă de pe plaje, trăgând după sine miliarde și miliarde de particule de nisip, spălându-l și curățându-l. Praf cosmic, în asta trebuie să se dezintegreze toată memoria mea încărcată de suferință.

Dar cum acest lucru nu se întâmplă peste noapte, voi continua temporar prin a-mi aminti că molestul m-a dezechilibrat din punct de vedere hormonal, la un an după ce actul fusese consumat. Mă gândesc că afecțiunea de vedere care a apărut concomitent cu instalarea menstruației la numai 9 ani nu a fost decât un efect secundar datorită vecinătății glandelor epifize și hipofize cu chiasma optică. Molestul mă lovise din plin la capitolul ”feminitate”, aspect al ființei mele care se afla în plin proces de dezvoltare fizică, psihică și emoțională de care eram profund atașată. Nu mă mir că din acest motiv am avut o menstruație cumplită pe întreaga perioadă a copilăriei, dar am acest sentiment că deficiența de vedere nu a fost decât un efect secundar care s-a amplificat pentru că a fost ignorat și netratat la timp. În afară de aceste două probleme de natură fizică, menstruație timpurie și abundentă și dublarea vederii, nu am fost afectată în vreun alt fel din acest punct de vedere. Am crescut cu mâini și picioare egale, nimic anormal, deși am rămas cam scundă. Dar așa sunt și mama și bunica și așa cred că a fost și stră-bunica, așa că nu am de gând să priponesc mai multe defecte cu care m-am căpătat după aceea de acest eveniment.

Dar la capitolul psihic povestea se prezintă în cu totul alți termeni. Nu intenționez să descriu toate hibele pe care le-am identificat cu timpul în mintea mea deoarece unele părți sunt atât de dezgustătoare, încât mi-e îngrozitor de rușine să vorbesc despre astfel de lucruri. Dar trebuie că știi și tu că, în multe cazuri de abuz, cel abuzat devine abuzator la rândul său. Nu am abuzat de nimeni, fii pe pace, dar sămânța acestui rău se află deja în psihicul meu, motiv pentru care visez câteodată lucruri macabre, copii bătuți, molestați, supuși la tot felul de perversiuni sexuale și violați și, în loc să sar în apărarea lor și să îi protejez de monștri, nu mă implic și asist la aceste scene impasibilă, neimplicată. Nu le opresc, nu fac decât să le urmăresc ca la cinematograf. Nu mai târziu de azi-noapte am avut un astfel de vis, în timpul căruia mă aflam închisă la Bastilia, închisoarea franceză faimoasă. Eram meschină, sălbăticită și desfigurată de tristețe și de singurătate. nici nu știam dacă eram femeie sau bărbat. Am zărit undeva în mulțime un copil nespus de drăgălaș și de inocent. Nu mi-am dat seama ce era, fată sau băiat, părea o fetiță deghizată în băiat ca să se ascundă de insultele și de abuzul paznicilor și ale celorlalți deținuți. Dar eu am remarcat ceva în acest copil pe care am vrut să mi-l apropii, ca să mi-l fac companion. Dar timp de o clipită, am simțit ceva neomenesc, ceva perfid și pervers, ceva obscen, dezgustător și terifiant privind la acest copil. Iar asta pentru că îl dorisem din punct de vedere sexual, fără să îmi pese dacă era fată sau băiat. Voi reveni mai târziu la partea asta din povestea mea, într-un capitol viitor, deoarece se află în strânsă legătură cu cariera mea de performer de videochat. Iar în acest domeniu de activitate, singurul motiv pentru care am avut succes a fost din cauza aspectului meu fizic deosebit de copilăros care a atras numeroși perverși de care nu mă îndoiesc că erau veritabili pedofili până în măduva osoasă. Mi se pare că negreșit trebuie să aprofundez cunoștințele mele în domeniul psihologiei ca să pot explica și interpreta mai bine problemele acestea despre care vorbesc aici.

Este atât de evident pentru mine că m-a afectat cumplit de mult faptul că prietena mea de joacă m-a abandonat în acele momente, lăsându-mă pe mâinile străinului. Am punctat deja în partea anterioară a acestui capitol cum acest lucru m-a făcut să mă las dominată de alte fete de-a lungul adolescenței mele din cauză că, la nivel inconștient și subconștient, îmi era frică să nu fiu abandonată din nou, cu toate că niciun pericol iminent real nu mai exista în preajma mea. Eu continuam să perpetuez acea frică de abandon în mintea mea, așa că permiteam unor prietene cu personalitate puternică să îmi dicteze ce să fac și ce să spun, iar asta timp de mulți, mulți ani, până la vârsta la care m-am îndepărtat cu totul de oameni.

Mai mult decât atât, am fost afectată de faptul că, deși mă aflam în acea zi în spațiul public al holului din spatele blocului, pedofilul respectiv a putut să își desfășoare actul criminal asupra mea nestingherit și neîntrerupt de nimeni. Nu a trecut ABSOLUT nimeni pe acolo, timp de mai bine de o oră, niciun vecin, nici poștașul, niciun copil, niciun vizitator rătăcit. În plus, deși ușa de la hol era deschisă către curtea din spate, niciun locatar de la blocurile de vis-a-vis nu a părut să asiste la scenă, privind de la balcon, deoarece nu s-a auzit nicio voce țipând: ”Ce faci acolo, porcule și măgarule? Dă drumul fetei că chem poliția!” Erau atâția oameni în jurul meu, cu zecile de vecini și de copii, dar nimeni nu a trecut pe acolo ca să mă salveze. Vezi tu, doare, încă doare atât de mult, îngrozitor d mult că nu a venit nimeni să mă salveze și pe mine. Emoția asta a luat o amploare tulburătoare în timpul relației de 5 ani cu ursul grizzly. Dar mai ales după ce ne-am mutat cu 2 prieteni de-ai săi, foști colegi de liceu, băieți care au asistat zi de zi, cel puțin cu urechile, la certurile și bătăile dintre noi, după care rămâneam mereu cu vânătăi pe brațe și în suflet și cu șanțuri pe obraji brăzdate de șiroaiele de lacrimi pe care nu le auzea nimeni fiindcă niciunul din ei nu mi-a sărit în ajutor, luându-mi apărarea. Din acest motiv nici eu nu sar în apărarea copiilor abuzați din visele mele, pornire care vine dintr-un sentiment de nepăsare și indiferență. De aceea asist la aceste scene de pedofilie din visele mele ca un voyeur obscen deoarece îmi amintesc de duzinile de perechi de ochi care locuiau în blocul de vis-a-vis care ar fi putut asista la scena molestului meu, dar care au ales să privească, doar să privească, fără să se implice. Nici eu nu m-am implicat în scene de violență, dar în apărarea mea am adoptat pe lângă mine pe cei mai slabi și mai proști decât mine. Și i-am ajutat pe toți cum am putut și am știut mai bine, iar acum ei sunt bine, în timp ce eu mă târăsc de pe o zi pe alta.

Îmi mai vine acum în minte o altă problemă serioasă cu care m-am confruntat. Am vorbit deja despre faza mea de lesbianism din copilărie care din fericire nu a durat la infinit. Când m-am întors la sentimente mai bune față de sexul opus, am început cu băieți de vârsta mea sau puțin mai mari decât mine. Cu timpul am ajuns să extind limita de vârstă pentru bărbații pe care îi preferam peste cea admisă de societate ca fiind normală. La început diferența de vârstă nu era decât de vreo 2-5 ani, după care mi s-a părut normal să fie de 10 ani, iar la 22-24 de ani am simțit o atracție nebunească pentru bărbați de 40-50 de ani. Numai pe aceștia îi consideram bărbați adevărați, demni de luat în seamă. Numai pe aceștia îi consideram capabili și apți de a satisface o femeie. Nu am spus de a face fericită o femeie, de asta nu îmi păsa. Am zis bine ”a satisface” deoarece eu eram interesată mai ales de capitolul sexualității. Tot ce era mai tânăr de 35-40 de ani de sex masculin eu numeam ”mucos smiorcăit”, ”băiețandrul lu„ mama”, etc.

În primii ani ai adolescenței, am fost și eu atrasă de ideea unei prietenii obișnuite cu un băiat, cu tot ce ar fi presupus o astfel de relație, de genul sărutări, mângâieri și petting, dar și de genul smiorcăieli legate de nedreptatea și de persecuția sau interdicțiile părinților sau plimbări, întâlniri cu gașca, etc. etc. Da, desigur că mi le–am dorit, dar până la 18 ani, îmi dispăruse pofta pentru rutină și banal. Nici nu mă inițiasem în acest domeniu, că eu eram deja plictisită. Vroiam să fac sex și asta era tot. Vroiam să fiu lăsată în pace în rest. Vroiam să învăț, să mă duc la facultate, să muncesc și să fiu lăsată în pace. Pur și simplu în mintea mea nu puteam concepe că un bărbat și o femeie puteau face mai mult împreună decât sex. Era tot ce credeam că puteam face cu un băiat. Asta nu a însemnat că nu am dat o șansă prieteniilor. Chiar am depus tot efortul să fiu normală, dar cele câteva experiențe mi-au demonstrat că aveam dreptate în sinea mea. Detaliul acesta este extrem de vizibil în visele mele, în care tema erotismului este cea mai recurentă. Cu fiecare ocazie mă debarasez de veșmintele mele că să fornic cu orice proiecție mentală pe care pot să mi-o imaginez ca să satisfac setea dureroasă de sex. Nu mi se pare normal să aleg să ies la o plimbare în zbor sau să explorez tărâmul visului. Prima mea opțiune este întotdeauna să provoc imagini și scene sexuale în timpul experiențelor mele onirice. Iar asta pentru că în viața de zi cu zi eu nu am știut să fac nimic altceva cu un bărbat decât asta. Vezi tu, molestul nu m-a inhibat în această privință. Este cunoscut faptul că numeroase victime abuzate sexual devin dezgustate de acest act intim, până în punctul în care ajung să respingă definitiv orice contact sexual, chiar și cu partenerul de viață. Din cauza acestei judecăți false postulate prin filme ca fiind singura realitate adevărată legată de psihologia unei fete abuzate sexual, nici mama nu crede că molestul meu a fost unul serios. Deci, dacă nu am urât sexul după aceea, ceea ce mi s-a întâmplat nu a fost decât o exagerare. Ei bine, nu a fost doar atât.

Nu, nu m-a făcut să urăsc sexul. Aveam nevoie de sex ca să scap de tensiunea și de stresul care se acumulau în corpul meu. Dar m-a făcut în schimb să privesc bărbatul ca fiind o unealtă, o simplă unealtă, bună numai pentru actul sexual. Mai mult de atât nu îi vedeam rostul bărbatului. Cu timpul, eu m-am transformat în unealtă, în jucărie sexuală. Veneam pentru o partidă la comandă, gemeam la comandă, imploram pentru un număr scurt la comandă. Nu s-a datorat numai videeochat-ului unde totul era interpretat la comandă. Și cu cei 2 parteneri de lungă durată a fost la fel. Nu a fost vorba nici de rutină, nimic din toate astea. Pur și simplu mintea îmi era virusată până la refuz de microbul sexului. Încă de atunci, de la 3 ani, după ce am văzut acea scenă din acel film despre care mătușa mea mi-a explicat că însemna ”a face dragoste”. Însă eu nu am cunoscut încă semnificația reală a acestui termen.

Îmi este conștiința încărcată, drag jurnal. Și mi-e rușine de mine însămi și de ce am ajuns. Globii mei oculari au văzut prea des scene de penetrație și de copulație, iar urechile mele au auzit prea multe gemete și respirații întretăiate, iar acum aș plăti un preț scump numai să pot șterge ”codex-ul” acesta din mintea mea, pentru a mi-o readuce la starea aceea inocentă de dinainte de a afla ce înseamnă ”BDSM” sau ”sph”. Cât aș vrea s nu mai știu de la ce vin aceste abrevieri! Am văzut și am auzit prea multe din ele și nu am mai vrut să văd, nici să mai aud. Și ambele simțuri au fost afectate de atacul cerebral.