dec. 082021
 

<>

Miercuri, 08 Decembrie 2021

Sunt 2 luni de când a murit tatăl meu, iar săptămâna aceasta, dintre toate, este cea mai apăsătoare și imposibil de îndurat. În mod obișnuit, ne-am fi petrecut aceste zile bătându-ne capul cu idei de cadouri pentru tata fiindcă onomastica lui era de Sfântul Nicolae, iar ziua lui de naștere urma pe 12 Decembrie. Ar fi împlinit 61 de ani peste 4 zile. Dar toate aceste obiceiuri s-au curmat, iar mie uneia mi se face rău de la stomac gândindu-mă la toate acestea și simțind în mod accentuat că am suferit un șoc destul de mare în seara când a murit, nevenindu-mi nici acum să cred că acest lucru s-a întâmplat, acest lucru de care lui i-a fost cel mai frică.

Dar Ana mi-a povestit în urmă cu o săptămână că, în timpul ultimului interviu radiofonic, Maestrul Kwen Khan Ku a discutat despre cum pierderea unei persoane dragi constituie o probă de aer pentru gnostici, iar instabilitatea financiară constituie o probă de pământ, trebuind în ambele rânduri să ne punem toată încrederea în Tatăl ca să ieșim victorioși din aceste încercări. Și mi s-a părut deosebit de interesant să aud că Maestrul Kwen Khan Ku a abordat aceste subiecte, dintre toate posibile, în toiul cărora eu și familia mea ne aflăm în clipa de față.

Desigur că pierderea unei persoane iubite constituie o probă, un test, o încercare căci mulți ne întoarcem împotriva Tatălui și împotriva hotărârilor Sale, zicând că ni s-a făcut o nedreptate furându-ni-se părintele și soțul. Dar oare această probă de aer presupune să trebuiască să înghițim și mizerabilul și execrabilul comportament al celor din jurul nostru? Căci rudele din partea mamei mele se comportă de acum ca și cum tata nici nu ar fi existat. Mătușa mea nu a mai sunat-o pe mama să o întrebe cum se mai simte de mai bine de o lună, în vreme ce vărul meu nu ne-a adresat încă nici măcar un cuvânt de condoleanțe, pretextând că mătușa este purtătorul de cuvânt pentru ei toți, mătușă care a uitat de bunul-simț și de buna-cuviință față de sora sa și față de cumnatul care, deși nu l-a înghițit niciodată, văzând în el un ratat care nu a fost capabil să ridice o casă, nu a uitat absolut niciodată să o sune, de când ne-a dat vestea diagnosticului cancerului său, să o întrebe cum se mai simte și să o încurajeze și să o îmbărbăteze. Dar acum toți acești oameni se comportă ca și cum tata nici nu ar fi existat. Însă sincer voi mărturisi că dacă aș auzi-o pe bunica deschizând gura ca să vorbească despre el, aș pocni-o și aș alunga-o în mijlocul străzii, în frigul de afară. Căci în judecata ei netrebnică, în timpul priveghiului de la biserică din ziua de luni, deci la nici 48 de ore de la moartea lui, ea trăncănea în biserică, vorbind rudelor și verișoarelor din partea tatălui meu despre minunatele isprăvi ale nepotului ei, vărul meu, făcându-mi stomacul să mi se întoarcă pe dos de greață și de dezgust și făcându-mă să îmi iau lumea în cap de mânie!

Pierderea unei ființe iubite constituie proba de aer, încercarea al cărei scop nu îl contest ca având sens și importanță, dar ca să înduri și toate aceste mizerii ce probă o mai fi constituind? Desigur că trebuie să fie proba iertării, cea mai dificilă și importantă dintre toate.

– De ce nu plecați din țară? ne-a întrebat la telefon, în urmă cu aproape 3 săptămâni, prietenul nostru misionar gnostic relocat în America Latină cu misiunea sa.

Dacă aș fi văzut, negreșit că acest lucru s-ar fi făcut, luându-le pe mama și pe sora mea cu mine. Fiindcă eu aș fi avut acest curaj și această îndrăzneală să plec în necunoscut, chiar dacă ultima oară când am făcut această mișcare de a pleca în necunoscut, m-am întors pe jumătate moartă din marea mea aventură. Și poate că faptul că nu văd este menit tocmai să mă împiedice să plec de aici. Să nu plec încă. Căci aș putea oare să trec cu vederea toate aceste semne care dezvăluie Voia Tatălui? Nu vorbesc numai despre vise sau sincronicități și citate, etc., chiar dacă trebuie să reamintesc în aceste rânduri visul pe care l-am avut cu Îngerul iubirii Anael de la mijlocul lui iulie în timpul căruia mi-a oferit indicația de a începe să mă familiarizez cu limba spaniolă pentru începători. De ce am avut acel vis tocmai în dimineața acelei zile cu deosebită semnificație în contextul chestiunii karmei de familie? Și cum aș putea ignora zecile de scene ale viitorului meu ce mi-au fost dezvăluite de către Divinitate care mă arată locuind în altă parte decât România? De unde știu că nu este vorba despre România, chiar dacă aceste viziuni n-au făcut decât să îmi arate ape, munți, dealuri, văi, păduri și vegetație din care are și România? Ei bine, din cauza unor alte ghidușe și poznașe imagini ale unor oi năzdrăvane care mi-au fost arătate cu mult timp în urmă, eu crezând la momentul respectiv că erau oi de pe alte planete din cauza dimensiunilor lor nefiresc de mari, în comparație cu mioarele de pe meleagurile noastre. Descriindu-i surorii mele năzdrăvana oaie cu care am fost dezvăluită că mă voi împrieteni într-o bună zi, sora mea mi-a confesat că acea descriere corespunde oii alpaca ce trăiește în America Latină!

Dar cel mai concludent semn este următorul. După ce am încheiat conversația cu prietenul nostru misionar care ne-a sfătuit, așa cum am mărturisit mai sus, să părăsim țara, m-am rugat Tatălui care se află în ascuns, cerând de la El un semn edificator și foarte clar prin care să ne arate că ne izgonește de pe teritoriul țării, dezvăluindu-ne astfel că Voia Sa este ca noi să locuim în altă parte. Am cerut Tatălui să nu fie îngăduitor cu noi și să ne trimită un semn oricât de dur care să ne scuture, chiar dacă ne-ar fi provocat suferință emoțională și mentală.

Câteva zile mai târziu, având niște treburi de terminat la vecheea fermă de legume și zarzavaturi, mama și sora mea s-au întors în acea după-amiază cu inima cuprinsă de amărăciune și de tristețe, povestindu-mi că ferma a fost iarăși călcată, hoții furând ABSOLUT TOT ce s-a putut fura, inclusiv arcele de la solarii, masa din casă și ușa de la intrare. Da! Da! Au scos ușa din balamale și au luat-o cu ei! Au furat până și gutuile din pomi!

Primul jaf de anul trecut care mi-a deposedat familia de toate bunurile și utilajele agricole agonisite de-a lungul anilor a fost o chestiune de karma, fapt pe care l-am acceptat și înțeles, dar începând cu al doilea jaf din august am început să îmi pun întrebarea dacă nu cumva Dumnezeu căuta să ne comunice un mesaj foarte important, vrând să ne arate, chiar dacă forțat și silnic, că se căuta să fim izgoniți de pe aceste pământuri, în mod intenționat și deliberat, spre binele nostru, destinul nostru având să se împlinească altundeva. Cum era de așteptat, interpretarea aadusă de mine acestei întâmplări a rămas fără ecou în familia mea, în timp ce acest ultim jaf nu este perceput decât ca o altă crimă comisă de niște tâlhari netrebnici și fără de niciun Dumnezeu. Dar eu aleg să privesc la toate acestea prin filtrul semnului pe care l-am cerut de la Tatăl și care îmi apare foarte clar și concludent, demonstrând că Voia Sa ne alungă nu numai de pe teritoriul acestei ferme, ci și din oraș, din județ și din țară. Dar ce știu eu…? Nu interpretasem greșit, atât, atât de greșit și semnul porumbelului alb cu aripile tăiate care venise la fermă în septembrie, fiind prevestitor de nefericiri în loc de bucurii? Și cum nu văd, continuând să fiu și acum oarbă, nici nu pot pleca niciunde, trebuind să lucrez în clipa fiecărei zile la cauza care mă împiedică să văd și, implicit, să mă deplasez liber înn spațiu.

Rugându-mă Ființei profunde și Mamei Divine undalini să fiu ajutată în acest sens, am primit îngăduința să lucrez în continuare la cauzalitatea durerilor mele, dar în loc să mi se deschidă mai mult calea către trauma molestului pe care o asociez, ca și cauzalitate, cu catalistul care a dus la accidentul meu cerebral și la orbire, în practică lucrurile se înfăptuiesc diferit întrucât tot Lucifer îmi este trimis la poarta somnului ca să mă chinuiască și ca să mă educe în gimnaziul psihologic. Și îmbrăcat în fiecare rând cu faimoasele pijamale portocalii despre care atâta am scris în trecut, mă supune calvarului de a-mi reaminti, cu fiecare ocazie, de agresiunea îndurată în copilărie. Pe parcursul ultimelor 3 săptămâni Lucifer mi-a bătut la ușa visului o dată la 3-4 zile, lucrând timp de ore și ore în cursul dimineților asupra corpului meu de emoții și asupra psihicului meu, dezgropând din subconștientul meu, prin stimulii săi, ceea ce am îngropat și inhibat în adâncul meu. Nu am vrut să mai transpun în scris chiar fiecare astfel de experiență avută de la ultima scrisoare întrucât am creat așteptarea ca ceva extraordinar să se petreacă în Universul interior, deci un fel de rezultat atât de exploziv care să îmi deblocheze emoțiile refulate și care să îmi inducă o regresie către o amintire trecută, ajutându-mă să înțeleg mai bine cauza suferinței mele. Dar oricât a lucrat Luciferul partticular asupra corpului meu de emoții și asupra corpului meu de dorințe, simt că nu am înaintat aproape deloc, cu toate că mici răbufniri și erupții ale traumei îngropate în mormântul inconștientului cutremură, din când în când, pământul meu filozofic.

Iar această palidă pâlpâire de conștiință începe să priceapă faptul concret pe care l-am trecut de mai multe ori în scris în trecut, descriind cum că, fiind forțată și obligată în mod silnic să suport agresiunea vărului meu pe parcursul copilăriei, am creat în subconștientul meu predispoziția spre a tolera, accepta și înghiți comportamentul agresiv al bărbaților din jurul meu. Dacă această predispoziție s-ar fi imprimat în mod corespunzător în psihicul meu, mi-ar fi îngăduit să simt milă și compasiune inclusiv pentru cei mai înrăiți agresori, lucru care mi-ar fi permis să pot lucra, bunăoară, ca psiho-terapeut într-o închisoare, ajutând condamnații să se reabiliteze, etc. Dar această predispoziție mi-a fost forțată în mod foarte greșit în psihic, nefiind deloc ajutată să filtrez aceste impresii și experiențe prin filtrul discernământului și al deliberării. Căci am fost silită nu să am înțelegere și compasiune pentru agresori și bătăuși, ci am fost silită să trăiesc ca într-o familie cu ei și să îi iubesc. Să îi primesc ca parteneri de viață și să le suport și să le tolerez agresiunile fără a cârti, fără a riposta, fără a cere ajutor de la cei din jurul meu. Fiind atât de agresată în copilărie fără să fiu vreodată ajutată și salvată cu adevărat de adulții din familie, această predispoziție subconștientă de a atrage bătăuși și agresori în viața mea m-a împiedicat să cer ajutor la timp de la familia mea fiindcă memoria îmi reamintea, din experiențele traumatice anterioare, că oricum ar fi fost inutil să cer cuiva ajutor de vreme ce nu am fost niciodată salvată în trecut!

Poate că cea mai interesantă experiență indusă de către energia luciferică din ultimele 3 săptămâni s-a petrecut în urmă cu o săptămână, în cursul dimineții unei zile. Cât m-a chinuit și m-a pus la încercare Lucifer nu voi mai descrie pe larg, dar ce merită povestit este următorul detaliu. Mă condusese într-o casă destul de spațioasă, cu pereți înalți și cu multe camere. Părea a fi locuința privată a unei familii numeroase, dar întregul spațiu emana către simțurile mele interne suprasensibile puternicul sentiment că mă aflam într-o casă de nebuni, așa cum numai o familie numeroasă și disfuncțională poate fi numită. Și prin orice ungher al odăilor eram condusă, percepeam niște energii sinistre colcăind peste tot, precum larvele și gândacii. Totul era atât de scârbos și de oribil și numai impunătoarea semnătură energetică a lui Lucifer m-a ajutat să rezist, cu toate că jocul lui de-a dezinfecția în acea casă nu era menită să mă împiedice să intru în contact cu toate acele larve. Din contră! Pe oriunde pășeam, călcând pe podeaua ale căror scânduri trebuie să fi simbolizat nervii unui membru al numeroasei familii răscoleam vreun cuib de larve și de gândaci care, ridicându-se în aer precum praful scuturat, îmi pătrundeau pe gură și pe nări în organism, cuplându-se cu energia mea vitală și modificând procesele mele de gândire, făcându-mă să mă identific cu obsesiile, fixațiile și preocupările lor. Fiindcă, în fond, toate acele dihănii care pluteau în aer erau larvele mentale ale obsesiilor și fixațiilor din care orice muritor umanoid are și care, în interiorul unei familii numeroase, se pot transmite de la un membru la altul precum microbii.

Dar paharul de toleranță la aceste trăiri insolite mi s-a umplut în momentul în care o ditamai larva mi s-a strecurat pe nesimțite pe gură, scufundându-se în măruntaiele mele precum un vierme și făcându-mă să mă identific cu mania sa, mania unui alt membru al numeroasei familii pe care Lucifer mi-o prezenta ca exponată a celor mai distrugători microbi și viruși mentali, aceia ai rudelor mai mult sau mai puțin apropiate alături de care viața trăită zi de zi în comun înseamnă să preiei din maniile, obiceiurile și obsesiile lor, identificându-te cu problemele lor, cu dramele lor și cu suferințele și credințele lor.

Cum aș putea să interpretez această ciudată, dar revelatoare experiență sufletească legată de casa de nebuni pe care o familie numeroasă care trăiește împreună o simbolizează? Să pic în ridicolul și în absurdul de a spune că cel mai înțelept și sănătos lucru este să mă țin la distanță, în permanență, de rudele mele ca să nu mă molipsesc cu drăcoveniile lor mentale și emoționale? Desigur că nu…. În fond, Marea Lege Cosmică m-a târât din Irlanda, prin intermediul accidentului cerebral, înapoi în sânul familiei ca să învăț prețioasa lecție a traiului în comun cu părinții și sora mea. Dar cum vreau să soluționez în mod practic și eficient această chestiune a conflictului cu rudele mele, voi povesti în continuare un alt semn/îndemn primit de la Tatăl în cursul acestui an, înainte de a ne muta în noua locuință, când conflictul dintre mine și bunica mea era mai amar. Rugând pe Tatăl să îmi arate ce atitudine să adopt, la modul general, față de chestiunea legăturilor de familie spre a-mi servi ca învățătură de minte pentru tot restul zilelor mele și pentru viețile mele viitoare, următorul fapt s-a petrecut câteva zile mai târziu.

Având un frate pe care nu îl mai văzuse de foarte mulți ani și care locuia în oraș, bunica l-a invitat într-o duminică, Venind în vizită, fratele bunicii era însoțit de un tânăr de vârsta mea despre care mama mi-a spus că era nepotul fratelui bunicii, deci văr de gradul II cu mine. Apoi mi-a mai povestit că tatăl acestui tânăr îi este văr bun mamei, dar că nu își amintește să îi fi vorbit vreodată de când se știe ea că trăiește pe lume, fapt care nu i s-a părut nimănui niciodată nici ciudat, nici deplasat, nici în niciun fel! Văleu și vai de noi, iată un caz de unchi, de nepoți de unchi și de verișori care nu au fost obligați cu de-a sila să aibă contact, să se cunoască, să se întâlnească, să își vorbească și să petreacă împreună! De ce, deci, eu și sora mea am fost silite să dormim în aceeași cameră cu vărul nostru, trebuind să suporttăm atâtea lucruri dezgustătoare pe care le făcea și despre care mi-e scârbă să povestesc? Nu constituie această micuță coincidență învățătura Tatălui despre complicatele legături de familie, când aceasta este numeroasă? Să ai, deci, unchi, mătuși, veri și verișoare, dar să nu îți treacă prin minte că există obligația, conform cu Legea Divină și cu Voia Tatălui, de a trăi zi de zi în aceeași bătătură cu toate neamurile tale! Căci negreșit că bătătura din curte s-ar preschimba, în cel mai scurt timp, în bătături pe suflet. Până la urmă, problema karmei de familie e o chestiune de identificare și de implicare într-un conflict care izbucnește între larvele obsesiilor și fixațiilor ce posedă și controlează/manipulează sistemul nervos al altor membri ai familiei, conflict în care tu nu ai ce căuta și de care trebuie să te detașezi cu orice preț!

Dar deduc din toate aceste întâmplări și trăiri că, deși Voia Tatălui pentru mine și pentru familia mea apropiată este să ne relocăm în altă țară, acest lucru nu înseamnă că nu vom întâmpina piedici pe drum, piedici pe care numai rudele noastre ni le pot pune, apelând la șantaj emoțional și la constrângeri ca să ne întoarcă din drum. Căci nu încape îndoială că, chiar dacă le-am face tuturor invitația de a veni cu noi în necunoscut, asigurându-le pâinea cea de toate zilele și acoperișul deasupra capului, nu ne-ar lua nimeni în seamă întrucât atașamentul lor față de proprietățile lor și de casele lor este profund. De exemplu, cu toate că bunica a fost de acord pe timpul verii să dea curs procesului de succesiune asupra terenurilor rămase după moartea bunicului, acum s-a răzgândit, crezând că, rămânând fără brațul tatălui meu, noi am rămas și pe drumuri, fără acoperiș deasupra capului și fără niciun mijloc de a ne mai câștiga traiul. Și pentru că ea prevede catastrofa aceasta în care nu vom avea bani să mai plătim chiria și ratele la bancă pentru casa de la țară, găsește că vechea ei casă bătrânească poate fi ultimul refugiu unde să ne adăpostim. E tragic, cu adevărat tragic văzând că bunica nici acum nu pricepe că acele case nu mai stau în picioare cu adevărat ca să se mai poată trăi în ele, refuzând să dea mamei o mână de ajutor și făcându-se că tata nici nu a existat vreodată. Din contră, tot ea este cea care caută să primească de la noi consolare…

Dar și eu prevăd catastrofa, marea catastrofă care va răsturna pământul cu susul în jos și despre care Iisus Hristos a profețit în Evanghelii. Iar când semnele Voii Tatălui nu vor mai lăsa niciun pic de dubiu nici în sufletele mamei și surorii mele că trebuie să plecăm din România, cineva din familie trebuie să își ridice vocea peste toate celelalte guri care acuză, judecă, critică, ocărăsc, pretextează, se justifică, vociferează și revendică. Și această singură voce dintr-o familie de dezbinați trebuie să îi facă pe ceilalți să priceapă că nu mai există scuze pentru nesimțire și josnicie. Rolul acestui purtător de cuvânt ieșit din minți, căci despre un nebun este vorba, îmi aparține. Până la urmă, a existat mult rost în testul nebuniei prin care Tatăl m-a trecut la sfârșitul lui august, trebuind să dau dovadă că nu îmi pasă că cei din jurul meu mă văd drept o nebună picată în mania religiozității și a sfârșitului lumii.

Însă testul nebuniei a fost unul lung și deosebit de delicat căci, până la urmă, în ultimii 6-7 ani am fost supusă la tot felul de probe, scoțându-mi-se în cale tot felul de oameni care, de exemplu, îmi acopereau gura cu podul palmei ori de câte ori încercam să vorbesc despre Mama Divină Kundalini, zicându-mi să tac și să nu vorbesc despre așa ceva pentru ca ceilalți din jurul meu să nu creadă că sunt nebună, etc. Să mai trec în scris detaliile despre cum alții m-au numit schizofrenică direct în față după ce le-am destăinuit unele din aceste experiențe mistice extraordinare care mi-au fost date? Însuși faptul că am auzit o perioadă voci, simptomul nebuniei de care ABSOLUT toți se tem ca de ciumă, a constituit un test al Tatălui care mi-a pus la încercare credincioșia și încrederea în Voia Sa!

Numai orbirea nu vrea să plece de la mine fiindcă, dacă ar fi plecat, și eu aș fi plecat de mult timp în lume. Și ce tragi-comic ar fi fost, amăgitorule, amăgitorule, tu cel în care mi s-a spus că stă adormit sufletul meu pereche, să mă cauți la mii și zeci de mii de kilometri depărtare de tine. N-ai vrut să ai de-a face cu mine când am locuit la 10 minute de mers pe jos de tine, cum ar fi oare să traversezi 2 continente și un ocean ca să mă întâlnești în persoană? Mare, mare păcat, ursitule, căci eu am crezut sincer că trebuia să fim 2 într-o barcă, aproape de locul nostru de lângă malul mării.

nov. 132021
 

<>

Sâmbătă, 13 Noiembrie 2021

După ce am aflat mai multe detalii despre decesul maestrului reiki care mi-a preluat cazul pro bono în urmă cu fix 7 ani, mi-a devenit și mai limpede faptul că jurământul meu și profesiunea mea de credință cereau consolidare, având prioritate în meditațiile mele. Dacă aș fi știut la momentul respectiv că pierdusem două figuri paterne în decursul aceleiași săptămâni, drama maestrului reiki desfășurându-se concomitent cu drama tatălui meu, aș fi înnebunit de tristețe! Dar acum până și faptul că Tatăl care se află în ascuns a început să mi se dezvăluie în lumile interne suprasensibile, creând profunde și intine conexiuni cu mine, capătă o cu totul altă semnificație acum, mult diferită de interpretarea mea inițială care m-a împins să cred că era vorba de apropierea momentului vindecării mele de orbire, însă acum constat că trebuie să fi fost vorba despre o cu totul altă învățătură, această prețioasă învățătură pe care sufletul meu o primește direct de la Tatăl care îi dezvăluie sufletului faptul concret și irefutabil că acesta din urmă nu este singur, nici după ce figura paternă a tatălui biologic și figura binefăcătorului său din persoana maestrului reiki se retrag în același timp de pe scena vieții. Iar eu lor nu le pot fi de niciun folos, în necaz simțindu-mă. Și pentru că nu pot fi de folos nimănui, fiind oarbă de ură și de mânie, trebuie să îndepărtez de la mine cauza mizerabilă din care se datorează karma mea personală. Astfel m-am rugat azi-noapte Mamei Divine Kundalini, cerându-i în timp ce meditam:
– Te implor din toată inima, Mamă Divină Kundalini, ajută-mă să dobândesc abilitatea de a înțelege lucrurile acestea. Te implor din toată inima, lucrează asupra mea conform cu Voia Ta ca să îmi deschizi mintea spre înțelegere, în măsura în care Marea Lege îți permite conform cu datoria karmică pe care încă o mai am de plătit. Dar te implor din toată inima mea, nu mă menaja căci simt că nu e pic de timp de pierdut. Taie în mine ca în carne vie de este necesar, oricât ar fi de dureros și de dezagreabil. Numai să rezolvăm chestiunea de karmă personală ca să pot fi de folos celor care au nevoie de mine, de povestea mea și de abilitățile mele! Te implor, deci, să mă educi! Ajută-mă să înțeleg legătura dintre chestiunea de familie și karma mea! Ajută-mă să înțeleg unde am greșit!

Aceste cuvinte sunt numai un rezumat al rugăciunii mele de azi-noapte, dar sunt suficiente cât să surprindă faptul că intenția mea era să dobândesc învoirea de a explora, prin intermediul altor regresii în mormântul inconștientului, căile eului și ale labirintului meu emoțional lăuntric. Nu căutam să mi se deschidă calea către un alt pion mental care să zugrăvească imaginea de ansamblu a lumii mele interioare, atâția demoni și instincte inconștiente despre care am scris până acum dovedind că punerea cap la cap a acestor piese de puzzle într-o viziune de ansamblu a constituit rostul adevărat al muncii interioare din ultimii 5 ani. Nu mai doream o astfel de încercare cu lenea sau cu păcatul îmbuibării despre care nu am scris încă. Cu alte cuvinte, căutam să dobândesc de la Mama Divină Kundalini îngăduința de a soluționa în mod practic și eficient chestiunea cauzală a karmei mele, referindu-mă, desigur, la orbire.

Am adormit după ce mi-am încheiat rugăciunea. Nimic nu s-a întâmplat în cursul nopții, dar în primele ore ale dimineții am fost martoră la un fenomen în Universul interior de care aș fi fugit mâncând pământul de s-ar fi declanșat în alte condiții, dar în acest rând m-am speriat cu mult mai puțin, devenind conștientă de acest fenomen chiar de la bun început, lucru despre care am scris în repetate rânduri că se întâmplă foarte rar. Trupul fizic negreșit dormea profund în pat, însă eu vedeam destul de clar că, de undeva de foarte departe, o multitudine de arme, de cuțite și alte obiecte ascuțite erau proiectate spre mine cu scopul clar de a mă răni. Despre acest fenomen intern al cuțitarului din ochii mei am scris în trecut, așa că nu există rost în a relua ideea, rândurile acestea fiind suficiente ca să se înțeleagă că este vorba despre un fenomen recurent pe care nu am reușit să îl înțeleg încă.

În fine, văzând toate aceste cuțite aruncate spre ochii mei și văzându-le pătrunzându-mi în ochi, m-am trezit de-a binelea în Universul interior, fără să am cunoștință despre ce aș fi putut face. Dar sufletul, obișșnuindu-se cu anumite practici predate de Maestrul interior, a făcut acest lucru la care m-am așteptat cel mai puțin. Și mișcându-mi brațul drept în sensuri circulare, ca și cum țineam o lingură foarte mare în mână, am amestecat în formă de spirală în acea stranie substanță semi-vscoasă și întunecată, precum este smoala, din interiorul căreia acele cuțite erau aruncate în ochii mei. Și fără putință de a mă opune voinței propriului suflet, am asistat ca martoră la deschiderea acelui portal care leagă propriul inconștient de infernul personal, acest portal nefăcând decât să compartimenteze aceste încăperi ale micro-cosmosului particular, inclusiv iadul și raiul, fără putință de a se confunda.

Și numai o clipă am stat lângă portal că m-a absorbit cu repeziciune în măruntaiele sale. Neîndoielnic, m-aș fi înfricoșat cumplit de mult dacă m-aș fi trezit în spațiul abisal tenebros descris de atâtea ori, înfruntând euri peste euri și umbre peste umbre, dar când m-am văzut trecută dincolo de portal, m-am trezit într-un loc destul de deosebit, chiar dacă nu totalmente străin percepțiilor simțurilor mele interne suprasensibile, fapt care mi-a dovedit foarte clar că Mama Divină Kundalini dăduse curs rugăciunii mele, inducându-mi regresia mult cerută. Căci în interiorul unei emoții mi s-a trezit sufletul, trăind din perspectiva lui toată drama molestului și a siluirii. Și timp de multe, multe minute la rând am trăit retrospectiv toate întâmplările din această viață care au fost rodul unui act de agresiune și de hărțuire făcut asupra mea, ca și cum amprentele emoționalăăe și energetice ale tuturor acestor întâmplări se imprimaseră în aceeași încăpere a subconștientului meu. Și timp de multe minute în șir am retrăit din punct de vedere mental și emoțional absolut fiecare moment în care un străin mi-a pus mâna pe fund sau pe alte părți ale corpului, m-a hărțuit, m-a agresat, m-a insultat, m-a încolțit pe stradă sau în alte spații publice, m-a intimidat verbal și fizic, etc. Apoi din spațiul agresiunilor publice datorate sexului opus am fost absorbită în spațiul privat delimitat de relația cu un partener, retrăind timp de alte minute în șir toată drama agresiunii emoționale și mentale din cuplu, toate bătăile, toate certurile, toată ocara, toate injuriile, tot abuzul. Și amprentele tuturor acestor degete care m-au pipăit și atins fără voia mea le păstram încă în dosarele ”criminalistice” ținute în evidența urii și scârbii mele față de sexul opus, neputând șterge nici măcar o amprentă până în ziua de azi, iar asta fiincă nu am iertat încă pe nimeni.

A fost, de departe, una din cele mai oribile experiențe relaționate cu dezgroparea emoțiilor mele inhibate și refulate în subconștient de până acum. Căci trebuie negreșit să mărturisesc că amprentele emmoționale cele mai profunde și dureroase lăsate în corpul meu de energie vitală s-au datorat relațiilor cu vărul meu și cu Silviu. Dar în context cu ura mea față de bărbați mai mult de atât nu am fost lăsată să explorez. Ce mi se dăduse fusese oricum incredibil de greu de suportat, atâta toxicitate emoțională cuprinsă într-o ființă abrutizată și neputincioasă, atât de neputincioasă să își ia apărarea fiindu-mi foarte greu să accept că trăiește încă în psihicul meu și în corpul meu de emoții!

Când m-am trezit din această încercare pusă în practică de către Mama Divină Kundalini, ceasul arăta 08:30. Și pentru că nu mă săturasem de somn, am căutat să adorm la loc, nădăjduind că explorarea acestei căi a subconștientului meu avea să mă conducă și la alte rezultate. Și când am adormit, așteptările nu mi-au fost înșelate întrucât un al doilea episod mi-a fost indus, deși a avut caracter de test. Ca în multe rânduri anterioare, stimulii și circumstanțele vieții au fost simulați în acest nou context oniric în care m-am trezit în București, continuând relația cu Silviu. Trăsăturile relației dintre noi au fost și ele simulate în întregime, eu identificându-mă pe deplin cu vechea mea versiune la 20 de ani, plecată lla studii, departe de părinți și de casă.

Toată povestea brutalității și agresiunii dintre mine și Silviu fusese transpusă atât de fidel în aceste scene onirice încât a fost cu neputință să nu reacționez la stimulii săi. Și scenă după scenă toată drama s-a repetat, toată cearta, toate bătăile, tot scandalul. Și toate acestea duse la limita extremă, în spațiul public al stației de metrou din piața Unirii. Și când nu am mai putut suporta ce mi se întâmpla, am ales să fug, să fug de el ca de ciumă, așa cum fuge un martor implicat într-un proces periculos, intrând în programul de protecție al martorilor. Și oriunde mă ascundeam trăiam în cumplită teroare, copleșită de frica lui, de frica de a fi găsită și târâtă înapoi în relația cu el. Mii de oameni treceau pe lângă mine pe stradă și la metrou, iar eu nu aveam cui să îi cer ajutorul, hrană și adăpost. Iar când s-a făcut târziu în noapte, m-am hotărât să îmi sun părinții, mărturisindu-le astfel:
– Sunt într-un mare necaz. Sunt într-o situație foarte neplăcută din cauza lui Silviu. Nu mai pot rămâne cu el, nu se mai poate. Vă implor să veniți să mă ajutați să rup legătura cu el fiindcă singură nu pot. Veniți cât mai degrabă!

Și închizând telefonul, am rămas pe stradă să îi aștept căci am știut că de m-aș fi întors în locuința pe care o împărțeam cu el, mi s-ar fi jelit și mi-ar fi căzut în genunchi în fața ochilor, cerșind o nouă șansă. Pe care, din nefericire, i-aș fi dat-o! Și pentru că sufletul meu devenise conștient de aceste calcule probabilistice, a ales să petreacă o noapte pe stradă, ca un om al străzii, așteptând sprijinul și ajutorul părinților.

Acest vagabondaj precum un om al străzii este o experiență pe care am trăito și pe care însuși marele Judecător Cosmic Anubis mi-a dezvăluit-o la începutul lunii iulie, dându-mi îngăduința să arunc o privire la cauzalitatea karmei mele, motiv pentru care tind să cred că rezultatul experimentului oniric de azi-dimineață s-a fundamentat pe putința mea psihologică și emoțională de a lua decizii în baza unor experiențe trecute. Dacă acum, după acest test matinal, am dat semne că am învățat lecția corelată cu relația dintre mine și părinții mei, pricepând, în sfârșit, că trebuie să le cer ajutorul la necaz, ce drăcie de predispoziție egoică m-o fi determinat în cursul celeilalte vieți să îmi continui vagabondajul pe străzi, alegând să mă adăpostesc la străini în loc să cer ajutor, hrană și adăpost de la părinții biologici desemnați pentru mine în acea viață? Căci deduc că din această deviație de comportament mi se trage o mare parte din necazul karmic, deci din relația dintre mine și familia mea, stabilită în primii ani ai copilăriei, cu toate că trebuie să adaug faptul că anumite detalii și simboluri onirice de azi-dimineață mi-au sugerat și chestiunea karmei saya (sexuale). Revenind la anii copilăriei, iată că am identificat câteva expresii ale vagabondajului meu, tendința de a fugi de acasă aducând-o cu mine din viețile mele anterioare, faptul că am ales să rămân pe stradă în cursul testului de azi-dimineață dovedind existența în subconștientul meu a acestei tendințe:
1. Până la vârsta de 8 ani am obișnuit să mă închid cu cheia în sufragerie ca să mă rup de familie și ca să rămân singură. Mai mult decât atât, îmi aranjam într-un colț al sufrageriei un adăpost improvizat alcătuit din cearceafuri, pături și perne, căutând mereu să mă ascund de supravegherea mamei, etc. Numai de curând am îmțeles că straniul meu comportament imita comportamentul vagabonzilor.
2. Tot până la vârsta de 7-8 ani am obișnuit să îmi fac un fel de bagaj de mână, punându-mi toate lucrurile personale într-o servietă veche de-a tatei și luând-o cu mine afară o dată la câteva zile, zicând tuturor că plec în lume. De zeci de ori mi-am lăsat povara pe afară, trebuind ca mama să îmi culeagă bagajul de pe străzi. Și pe mine deopotrivă!
3. Tendința mea de vagabondaj s-a mai exprimat și în anii preadolescenței când, în cursul verilor petrecute la bunicii din partea mamei, am căutat să stau cât mai departe de curtea lor și, prin urmare, și de agresiunea vărului meu, motiv pentru care mi-am făcut câteva prietene pe alte uliți ale satului, făcându-mă nevăzută de acasă și colindând drumurile cu o fată de prin vecini. Acest obicei al meu a contrariat-o pe bunica mea care mi-a purtat multă antipatie pentru comportamentul meu, nepricepând că totul se datora neputinței mele de a mai suporta aagresiunea și hărțuirea vărului meu în legătură cu care ea și ceilalți adulți din familie nu luau nicio măsură.

Mă gândesc că mai ales în acest ultim subpunct stă întregul secret al cauzalității suferinței mele, dar nuu pot decât să continui să mă rog Mamei Divine Kundalini să mă ajute să aprofundăm și mai mult tema aceasta a vagabondajului meu în relație cu ura mea față de sexul opus și cu karma personală și de familiee!

nov. 112021
 

<>

Joi, 11 Noiembrie 2021

A trecut puțin mai bine de o lună de când a murit tatăl meu, iar lucrurile nu au devenit mai ușoare. Crizele mele de remușcare și de mânie se repetă foarte des, influențându-mi iarăși somnul și obiceiurile. M-am întors iarăși la tendința de a nu mai dormi noaptea, ascultând cărți audio până foarte târziu sau corectând din vechile scrisori. Și după ce termin cu totul, dau frâu liber lacrimilor pe care activitatea pe care o fac și care îmi distrage atenția mi le ține închise în ochi numai de-o părere. Dar nu mai vreau să vorbesc despre ce anume mă face să plâng când destul de limpede este faptul că Ființa profundă mi-a dat în cursul acestui an învățătură despre virtutea de a fi bucuros și senin ce a avut un cu totul alt scop decât cel bănuit de mine. Când îți moare un părinte, desigur că vei trage către impresia de dramă, de tragedie, dar păstrându-ți seninătatea poți reuși să nu te mai identifici cu drama în sine, lucru care poate ajuta sufletul să nu cadă în capcana de a crede că ce i s-a întâmplat este o nedreptate. Iar când m-am identificat cu drama, am dat curs invidiei care m-a făcut să îmi doresc ca și celorlalți tineri de vârsta mea să le moară un părinte ca să știe și ei prin ce trec eu fiindcă lasă-mă să spun că numai o cunoștință dintre atâția cunoscuți și prieteni s-a descurcat la capitolul ”consolare”, iar acest lucru fiindcă și ea și-a pierdut un părinte în urmă cu mulți ani, în timp ce multora din ceilalți se pare că le lipsesc bunul-simț, buna-cuviință și buna-creștere, lăsând zilele și săptămânile să treacă între simțitoarele și cuviincioasele cuvinte de alinare și de mângâiere: ”Ce mai faci? Cum te mai simți? Sunt aici dacă vrei să vorbești cu cineva!”

Dar desigur că vina tot eu o port, uitând că lumea din exteriorul meu (cunoscuții și prietenii mei) trăiește într-o atmosferă toxică de șantaj și de intimidare, iar când am ieșit numai puțin din mediul meu izolat al nesimțirii datorat orbirii mele, i-am găsit pe cei din jurul meu speriați de moarte, cu adevărat speriați de moarte. Căci și unora dintre ei le muriseră părinții, copiii și rudele. Și ca să mă mustre pentru înclinația mea criminală, Tatăl care se găsește în ascuns m-a făcut să aflu zilele acestea că maestrul reiki care mi-a deschis puntea de legătură cu sufletul meu în urmă cu aproape 7 ani a plecat din această lume cu numai 6 zile înainte de tata, pe 03 Octombrie 2021, moartea sa datorându-se covidului. Cu alte cuvinte, drama maestrului meu reiki s-a desfășurat în același timp cu drama tatălui meu. Și dacă aș fi știut acest lucru la momentul respectiv, aș fi înnebunit de tristețe căci am pierdut două figuri paterne în același timp! Și dintre toți oamenii de pe fața planetei, numai pe fiul binefăcătorului meu nu aș fi vrut să îl știu rămas fără tată, iar când acest adevăr irefutabil despre starea lucrurilor de pe mapamond mi-a pătruns în suflet, mi-am privit nenorocirea cu alți ochi. Căci tot eu sunt nenorocita, invidiind oameni fără motiv, când știu că drama noastră de familie li se va întâmpla absolut tuturor la un moment dat pentru că nimeni nu este nemuritor și încă mulți din ceilalți vor pierde definitiv contactul cu sufletele rudelor decedate, în timp ce eu știu că voi mai avea contact cu sufletul tatălui meu, că îl voi mai vedea și că îi voi mai vorbi. Desigur, nu aici, în lumea vizibilă a materiei, ci în lumea invizibilă, în dimensiunea astrală. Iar pentru ca acest contact să se înfăptuiască, eu nu trebuie să mor și nici nu trebuie să apelez la spiritiști care să îl invoce pe tata în lumea vizibilă prin acte de magie neagră. Spiritismul este contra Legii firii, iar eu nu vreau să am de-a face cu magia neagră decât lucrând împotriva ei, nu în favoarea ei. În mod evident, singura soluție practică este ca eu să pătrund în lumina astrală, rugând Ființa intimă să mă călăuzească până la găsirea sufletului tatălui meu în dimensiunea astrală.

Ideea aceasta este singura care m-a preocupat toată această lună care a trecut de la moartea tatălui meu. Am crezut cu sinceritate că Ființa reală interioară se va preocupa să mă educe în deprinderea abilității de a mă proiecta astral din proprie voință, în mod conștient și în sens pozitiv, dar nu am izbutit în nicio noapte până acum să fac măcar un pas în afara corpului fizic ca să am cât de cât convingerea că ce mi se întâmplă este o proiecție astrală autentică. Mai mult decât atât, am crezut cu sinceritate că părerile mele de rău în legătură cu tata vor avea prioritate în agenda Ființei mele profunde, eu găsind că aceste circumstanțe țin de cauzalitatea din spatele bolii și nefericirilor mele, dar mi se pare că mă înșel. Și în loc să fiu dusă să îmi văd tatăl ca să îi pot confesa adevărurile din spatele acțiunilor mele, așa cum trag nădejde că și el își va mărturisi păcatele față de noi fiindcă, fie vorba între noi, la capitolul ”minciună” am avut cu cine să semăn, Ființa reală interioară continuă să își trimită umbra, pe Luciferul particular, ca să mă educe în cu totul alte chestiuni decât proiecția astrală. Și venind la mine o dată la câteva zile, Lucifer îmi reamintește cu fiecare ocazie necesitatea imperativă de a mă vindeca și de a mă elibera din alte constrângeri mentale și emoționale. Căci travestit în obișnuita sa vestimentație portocalie, îmi pune în fața ochilor chestiunea rudelor mele pe care acum le învinuiesc pentru moartea tatălui meu, chiar dacă știu că tot ce i s-a întâmplat tatălui meu a fost o problemă de karma. Și încă una destul de dură, de vreme ce nu a fost iertat. Și numai văzând acele pijamale blestemate că mi se face rău de la stomac, aducându-mi mereu aminte de toate aceste porcării netrebnice care zugrăvesc portretul nostru de familie. Mi-e cu neputință să descriu cât de dezgustătoare este atmosfera din această casă în care am visat, începând cu luna iulie, când ne-am mutat aici, că multe aveau să se schimbe pentru noi. Și nu pot numi situația această decât ca fiind tragică întrucât nici acum, după moartea tatălui meu, bunica mea și rudele din partea ei nu și-au venit în fire ca să recunoască teribila eroare de judecată pe care au făcut-o față de noi, eroare de judecată pe care și noi trebuie să o fi făcut față de ei în existențele noastre anterioare, circumstanțe din care ni se trage, până la urmă, karma de familie.

Dar toate dramele și tragediile au și un sfârșit, cu toate că purtăm în adâncul inconștientului nostru tendința de a lua cu noi în viața de apoi și dorința de a ne răzbuna pe greșiții noștri, așa că să mă ajute Dumnezeu să pătrund pe deplin în taina sufletească ce mă leagă karmic de bunica mea, de vărul meu și de mătușa mea, de vreme ce Ființa profundă nu face deloc economie de ocazii de a-mi reaminti de această legătură pe care, în mod evident, trebuie să o rup. Și nu pot decât să trag nădejde că, având atât de des contact cu imaginea lui Lucifer care aduce foarte mult cu înfățișarea vărului meu, toți acești stimuli psihici și emoționali îmi vor induce alte regresii în mormântul inconștientului, scoțând la suprafață cadavrele unor emoții inhibate și refulate din timpul copilăriei sau chiar amintiri din viețile mele anterioare. Căci este cu neputință să nu mă las influențată de vederea acestor stimuli, iar acest lucru atât, atât de des încât a fost dus la limita paroxismului, acel portocaliu al vestimentației lui Lucifer ajungând să lucreze pentru psihicul meu precum lucrează batista roșie pentru un taur dezlănțuit în coridă! Deci cum să nu ajung să mă întreb astfel:
– Maestre, Maestre, ce vrei să îmi spui? Ce importanță poate să aibă legătura mea cu rudele mele pentru eliberarea mea de karma personală și de cea de familie? În ce a constat partea mea de vină în această poveste de am fost târâtă chiar în mijlocul ei, fără putință de a mă îndepărta măcar cu un pas, fiind oarbă și singură?

Și ca să îmi dea o mână de ajutor să înțeleg toate aceste lucruri mai bine, Ființa profundă și-a fluturat energic mâinile în fața ochilor mei în cursul acestei dimineți, aplaudând frenetic și trezindu-mă din visare în lumile interne suprasensibile, declanșând iarăși recurența exercițiului acestor mâini care mă ajută să îmi redobândesc luciditatea câtă vreme corpul fizic doarme. Și aplaudând într-una în ochii mei, chiar dacă știam că trupul fizic dormea, mi-am concentrat toată atenția asupra acestor mâini ajutătoare, vrând să mi le ridic și pe ale mele ca să le prind pe cele din fața ochilor mei. Ca în toate rândurile anterioare, m-am temut de somnambulism, dar această practică a Ființei care își vântură mâinile în ochii mei m-a ajutat să dezvolt un fel de simț al prevederii, căutând să cercetez coordonatele dimensiunii în care m-am trezit spre a mă asigura că sunt în siguranță și că nu mi-am trezit corpul fizic în mod somnambulistic. Așa că, văzând aceste mâini ajutătoare azi-dimineață, mi-am ridicat degetul arătător al mâinii drepte ca să îl introduc în cadru, gest pe care l-am făcut în absolut fiecare rând când am luat contact cu mâinile Ființei profunde care se exprimă prin acest fenomen recurent și care mi s-a părut întotdeauna foarte nostim și copilăresc întrucât îmi percep toată timiditatea sufletului surprinsă în încercarea mea de a mă asigura că nu sunt somnambulistică. De câteva ori această mișcare a degetului arătător al mâinii drepte mi-a activat brațul drept al corpului fizic, lucru pe care l-am simțit din interiorul lumii invizibile, fapt care m-a făcut să mă trezesc. Dar ridicându-mi degetul arătător în această dimineață, nu am constatat nicio anomalie relaționată cu corpul fizic, așa că am cutezat să îmi ridic întregul braț, apucând mâinile din fața ochilor mei care îmi făceau invitația deschisă de a mă prinde de ele.

Și când mâinile noastre s-au prins într-o încleștare zdravănă, Ființa din fața mea m-a săltat din corp într-o clipită de ochi, făcându-mă să simt desprinderea de corp. Dar în loc să mă ducă să îmi văd tatăl, cum aș fi vrut eu, m-a lăsat între brațele unei entități cu care nu mi-aș fi dorit să am contact. Cum era de așteptat, obișnuita răfuială între suflet și expresia acelui ego a avut loc, făcându-mă iarăși să mă cutremur de disperare și de mâhnire. Pentru ce să îndur atâta răutate, ironie și bătaie de joc? Iar răutatea acelei umbre era crasă, mizerabilă și ostentativă, dar pentru că între pereții acelei umbre sufletul meu se zbătea să se elibereze, ceva destul de minunat s-a petrecut spre sfârșitul acestei încăierări cu mintea mea îmbuteliată. Și când mii de sclipiri ai unei lumini intense au izvorât din zidurile acestei temnițe mentale, a fost pentru mine ca și cum Ființa mea reală interioară făcuse uz de dalta sa, cioplind în mine ca într-o stâncă de piatră, lipsită de formă, de frumusețe și de sens divin.

Dar acum nu pot explica deslușit legătura dintre acest eu de tâlhar care mi-a furat libertatea de mișcare fiindcă m-a preschimbat într-o stană de piatră și karma de familie pe care Maestrul interior mi-o sugerează prin vestimentația lui Lucifer, trebuind să aștept să mai trec prin astfel de încercări ca să pot capta sensul profund al acestor întâmplări. Dar oricât de dezgustător este adevărul cauzalității karmei mele, trebuie cu orice preț să îl aflu!

nov. 022021
 

<>

Marți, 02 Noiembrie 2021

Duminică dimineață am purtat iarăși cu mama o conversație foarte benefică pentru suflet, încurajându-ne și îmbărbătându-ne una pe cealaltă. S-au schimbat atât de multe de la moartea tatălui meu, de parcă a luat totul cu el când a plecat! Ar fi fost inevitabil să nu ne fi prăbușit toate 3 după ce a murit tata dacă Bunul Dumnezeu nu ne-ar fi pregătit din timp ca să primim această tristă pierdere cu mai multă înțelegere și deschidere, privindu-o dintr-o perspectivă mai puțin tragică. Totuși, schimbările ne bat la ușă, iar principala schimbare care s-a grăbit să ne forțeze mâna a fost grădina de legume și zarzavaturi la care a trebuit să renunțăm.

În timpul discursului meu motivațional rostit în fața mamei am pozat drept curajoasă, încrezătoare, stăpână pe mine și pe situație și în deplină cunoștință de cauză, explicând mamei teoria spirituală despre asumarea răspunderii, despre iertarea greșiților noștri, despre dizolvarea tiparelor de gândire toxice și, în cele din urmă, despre împlinirea Voii Tatălui. Așa i-am vorbit mamei timp de mai bine de o oră, dar în lumea mea interioară nici măcar eu singură nu știam cum mă simțeam în realitate. Iar stimulul pe care psihicul/sufletul l-a primit sub forma acestei emanații de prefăcătorie a provocat în sufletul meu o reacție care a venit deosebit de repede.

În cursul dimineții de ieri am avut o experiență sufletească destul de deosebită în lumile interne suprasensibile, cu toate că multe din particularitățile sale au adus foarte mult cu alte experiențe avute până acum. Dar un lucru a fost cu adevărat remarcabil, meritând să fie descris, așa că iată cum s-au derulat scenele, numai pe cele de la început neputându-mi-le aminti. Nu, pe cele de dimineață nu mi le pot aminti, dar toate acestea au început, în realitate, încă din cursul nopții când, deși trupul fizic dormea, am început să percep mișcarea vagă a unei umbre în jurul meu. Nu îmi dădeam seama ce făcea și numai forma sa de manifestare mi-a tăiat, chiar de la început, curiozitatea să aflu mai multe. Se mișca foarte repede în jurul meu, dar pentru că am recunoscut manifestarea respectivă ca fiind faza incipientă a contactului cu umbra inconștientului, m-am speriat destul de tare, dorindu-mi prea puțin să intru în legătură cu formele inconștientului meu, motiv pentru care m-am grăbit să mă trezesc în corpul fizic. În stare de veghe fiind, m-am rugat Ființei interioare profunde să îmi fie alături, zicând Maestrului interior că nu căutam să fug din fața încercării, dar că nu puteam suporta acele senzații neplăcute relaționate cu emanațiile energetice și vibraționale ale acelui loc. Așa am cerut Ființei reale interioare să mi se alăture dacă scena din care tocmai mă retrăsesem avea să mă atragă iarăși în interiorul său.

Dar nimic nu s-a mai întâmplat până dimineață când mi-am dat seama că eram trează dincolo de zidul somnului. De acest lucru eram perfect conștientă pentru că recunoșteam textura acelei substanțe în care pluteam și care m-a ajutat întotdeauna să îmi dau seama că ce mi se întâmplă nu mai ține de dimensiunea materială, ci de lumile invizibile. Totul era destul de întunecos, dar decorurile erau suficient de perceptibile încât să îmi dau seama unde eram, anume în orașul de baștină pe ale cărui străzi mă preumblam în grabă. Nu eram singură în timpul acestor preumblări ale mele, câteva proiecții ale unor forme umane însoțindu-mă dintr-un loc într-altul.

Ne grăbeam destul de mult, însă eu nu aveam nicio idee unde intenționam să ajungem, iar totul mi se părea destul de misterios și de lipsit de sens. Și cu toate că știam că visam, nu m-am putut abține să nu țin o prelegere în fața formelor care mă însoțeau, căutând să le explic din punct de vedere teoretic ce li se întâmplă sufletelor după ce mor, la pătrunderea lor în lumina astrală. Astfel am început să le spun despre acele lucruri pe care și sufletul tatălui meu trebuie că le trăiește, explicând mai departe ceea ce sora mea mi-a citit zilele trecute din cartea ”Enigmele morții” a Maestrului Samael Aun Weor, anume că sufletul tatălui meu, în ciuda faptului că ar putea primi o excursie în paradisurile astralului superior ca o răsplată pentru efortul pe care l-a depus în această viață ca să fie un om mai bun, ar putea fi împiedicat să vadă adevărul din cauza propriei stări de visare în care se află. Desigur, este destul de probabil că i se va îngădui să trăiască experiența fericirii absolute și infinite în paradisurile astralului superior unde și eu am fost dusă de câteva ori până acum ca să pot depune mărturie că aceste spații cosmice există, dar tot ce sufletul tatălui meu va trăi acolo va fi puternic influențat de propriile proiecții mentale și de imaginația sa.
– Negreșit, le ziceam acelor forme în prelegerea mea, i se va îngădui sufletului tatălui meu să aibă parte de experiența fericirii, dar numai în măsura în care propriile sale proiecții mentale vor fi ținute departe de păcate. Ar fi ridicol să crezi că păcatele pe care le avem și despre care credem că ne fac fericiți își vor găsi vreodată punct de pătrundere în paradis. Deduc, deci, că ceea ce visează sufletul tatălui meu că este fericirea trebuie să fie conform cu Legea. Și oricum ar fi, sigur nu vede adevărul.

Așa cuvântam în propriul vis, întocmai cum îi făcusem teorie și mamei cu o zi în urmă. Și continuam să ne mișcăm toți în mare grabă către o destinație totalmente necunoscută. Iar când de grupul nostru s-au agățat câțiva băieței cu o atitudine rău-prevestitoare, firul narativ al întregii experiențe mi-a devenit complet lipsit de sens. Urcaserăm cu toții, cu mic, cu mare, pe scările interioare ale unui bloc oarecare, oprindu-ne în fața unei uși în care am vrut să batem ca să ni se deschidă, dar totul mi se părea acum absurd și irațional, așa că m-am oprit în loc ca să cuget o clipă la toate aceste scene care se desfășurau în jurul meu. Acei băieței care se agățaseră de grup îmi displăceau profund fiindcă aduceau cu imaginea acelor golani în devenire de care mă tem, așa că le-am făcut un semn cu mâna ca să păstreze distanța față de mine. Și izolându-mă într-un colț al palierului, mi-am zis în felul următor: – Bun! Știu cu deplină certitudine că acum sunt în interiorul unui vis! Ce trebuie să fac ca să ies în afara lui?

Și numai ce mi-am emis reflectarea în spațiu că cel mai minunat și interesant lucru s-a petrecut imediat după aceea! Palierul pe care ne aflam toți s-a rupt, acei copii și alte câteva forme de dinainte rămânând pe o parte, iar eu pe cealaltă parte a crăpăturii care a început să se lărgească din ce în ce mai mult, făcându-mă să mă simt ca și cum eram expulzată din acea substanță în care mă trezisem plutind la începutul acestei experiențe! Cei din fața mea îmi păreau acum foarte îndepărttați, dar formele lor miniaturale îmi păreau acum că sunt absorbite în aceeași substanță de la început, din care și veniseră. Ruptura dintre mine și acele forme s-a accentuat din ce în ce mai mult, făcându-mă să mă simt cum ies în afara visului și a propriei fantezii, iar acest fapt în sine a fost o minune să îl trăiesc printr-o experiență directă!

Dar unde m-am trezit imediat după aceea a fost, cel puțin în primele clipe, cu mult mai dezagreabil decât fusese contactul inițial cu umbra care mă bântuise în cursul nopții. Acea semi-obscuritate care mă înconjura nu putea fi decât specifică infernului personal, iar greutatea pietrificată pe care o simțeam în toată ființa mea nu venea decât ca o reconfirmare a faptului că acum aveam contact cu tenebrele. Iar acela care a hotărât să se exteriorizeze în lumina astralului din propria aură pietrificată a fost un fel de imitație plină de malițiozitate a sufletului meu pereche care a căutat să copieze semnalmentele autenticului Zburător, de la înălțime și constituție fizică, până la voce și amprentă energetică. Și pentru câteva momente am lăsat garda jos, crezând că mi se dădea voie să am contact cu sufletul meu pereche, dar modul său intimidant de a se manifesta m-a pus pe gânduri. Și pentru că s-a realipit de mine, pătrunzându-mi în aură și făcându-mi povara din suflet să mi se pară și mai grea, am dedus că picasem în capcana unei contraforțe mentale foarte periculoase.

Primul meu impuls a fost să strig după ajutor, dar pe cine să chem mai întâi? Și fără pic de șovăire am strigat după Mama Divină Kundalini căci numai forța Sa electrică este capabilă să dizolve aceste forme mentale. Iar când deasupra capului meu a apărut un astru impunător de culoare gălbui-portocalie, precum coloritul soarelui când răsare dimineața, mi-am ridicat ochii către minunata prezență numai ca să strig cu și mai multă disperare:
– Mamaaaaaa Divinăăăăă!

Și niciun alt cuvânt în plus nu mai puteam rosti, simțindu-mă atât de agitată și zbătându-mă în fel și chip ca să ies din plasa acelei forme mentale care mă ținea prinsă între brațele sale.
– Mamaaaa Divinăăă! a strigat și eul din aura mea, însă sincer voi mărturisi că nu am mai auzit până în acea clipă un timbru vocal mai ironic, mai batjocoritor și mai răutăcios, așa cum numai blasfemia și luarea numelui Domnului în deșert ar putea să sune pe buzele unui nemernic.

Dar nenorocita și păgâna eram eu însămi. Și când am auzit acel timbru vocal masculin care nu era decât o emanație a propriului subconștient, m-am recunoscut în acea voce și în acea răutate disprețuitoare și insultătoare care se exprima astfel prin imaginea sufletului meu pereche în fața astrului din Cer la care continuam să privesc cu stăruință și nădejde și care nu putea fi decât o deghizare a Ființei mele reale interioare pe care eu singură o luam în derâdere. Și iarăși am strigat după mama Divină, mânată de disperare și de neputință.

Mi-e greu să explic ce s-a întâmplat după aceea. Minunile sunt atât de greu de descris întrucât cuvintele nu pot acoperi în sensul lor conceptual limitat tot ceea ce sufletul simte în mod intim și profund atunci când i se dăruiește o minune.

Rugăciunea mea stăruitoare, tânguitoare și ardentă nu a rămas fără răspuns. Întregul spațiu care mă înconjura a fost cuprins de o vibrație atât de minunată, încât mi-a îngăduit cel puțin să mă opresc din a mă mai zbate în ghearele propriei mele răutăți care mă ținea atât de strâns. Acea energie vibrantă nu a împrumutat niciun chip, dar prezența Sa umplea spațiul, vorbindu-mi cu vocea unei femei care, deși exprima blândețe și bunătate, purta în timbrul Său vocal foarte multă autoritate și severitate. Și cât de melodioasă îi era vocea, nu am cuvinte să descriu ce vreau să zic prin ”voce melodioasă”! Însă mai degrabă cred că acea melodicitate venea din cuvintele pe care le rostea, cuvinte nepământești care aparțineau acei limbi mistice pe care am auzit-o de atâtea ori în lumile internne suprasensibile venind de pe buzele Îngerului iubirii Anael și ale marelui Judecător Cosmic Anubis, cât și de pe buzele mamei Divine Kundalini, limbă pe care sufletul meu o înțelege, dar pe care nu o poate traduce.

Iar sufletul meu era totalmente neresponsiv în fața cuvântării Mamei Divine Kundalini. Putea să existe îndoială că nu Ei îi aparținea prezența care îmi venise în ajutor? Iar eu nu puteam face decât să ascult acele sunete atât de minunat de melodice rostite de Mama Divină Kundalini particulară care îmi pătrundeau în adâncul sufletului, liniștindu-mă încetul cu încetul, așa cum liniștește un cântec de leagăn pe un bebeluș agitat care a început să plângă. Nu mă mai zbăteam nici eu, nu mă mai împotriveam bunătății și acțiunii Mamei Divine asupra mea. Și până și contraforța mentală care răbufnise în acea dimineață se calmase, retrăgându-se în vizuina sa din subconștientul meu, cu toate că am continuat să îi percep greutatea și influența asupra psihicului meu și asupra emoțiilor și energiei mele. Mama Divină Kundalini numai îmi liniștise mintea agitată, nu și eliminase cauza agitației mele.

Nu, nu, acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla fără ca eu să nu fi înțeles în prealabil ce anume cauzase atâta necaz pentru minte. O perioadă în cursul zilei de ieri am crezut că a fost vorba despre demonul relei-voințe ale cărui simptome și caracteristici au semănat foarte mult cu cele ale contraforței mentale de ieri dimineață, dar până la sfârșitul zilei mă căpătasem cu convingerea că nu despre malevolență fusese vorba, ci despre invidie.

Căci în timp ce încercam să o liniștesc pe mama duminică dimineață, eu nemărginită invidie simțeam pentru absolut fiecare ființă care a fost, este și va fi pentru care Mama Divină Kundalini a obținut iertarea păcatelor și modificarea circumstanțelor de viață de la Tribunalul Cosmic. Și parcă nici nu îmi vine a crede cât de încercată a fost familia mea, chiar dacă știu că ”a fi încercat” înseamnă a avea multă karma. Și nu pot să cred, nu pot să cred că Mama Divină a putut să obțină iertarea fărădelegilor comise de marii maeștri, însă pentru mine nu a dobândit iertarea acelui păcat care mă împiedică să am contact direct cu sufletul meu pereche a cărui întâlnire mi-a fost proorocită încă de acum 6 ani! Și mi-e cu desăvârșire imposibil să îmi controlez acum invidia față de toți aceia care au fost iertați fiindcă nu pot să cred că tot efortul meu de a mă pune în slujba Tatălui nu a înduplecat nici măcar inima acestui suflet pereche care nici până în ziua de azi nu a coborât din dimensiunea ipotezelor ca să se facă material. Oare cu ce o fi greșit tatăl meu ca să nu merite dreptul de a-și vedea fetița ținând de mână pe un băiat cu care să nu îi fie rușine să se prezinte în fața părinților ei ca să primească binecuvântarea lor? Ce binecuvântare să mai primesc acum când tata nu mai este?

iul. 272021
 

<>

Marți, 27 Iulie 2021

Până la urmă s-a adeverit că vărul meu a venit și el în țară săptămâna trecută, chiar când mama văzuse ferestrele deschise la apartamentul lui. Din fericire pentru toată lumea implicată, acest adevăr s-a confirmat fiindcă a venit în vizită și pe la noi cu fetița lui și cu mătușa mea, chiar înainte ca ea să plece vinerea trecută. Ne-am salutat cordial și ne-am pupat pe obraji, dar cât timp au stat la noi, adică vreo 45 de minute, nu m-a mai băgat în seamă.

Am stat în tot acest răstimp în liniște interioară deplină, încercând să fiu atentă la zgomotele din exterior. Era o hărmălaie nemaipomenită. Fetița vărului meu, care este un omuleț foarte năzdrăvan și drăgălaș, se juca cu unul din căței, acela care este mai simpatic și mai pupăcios. Erau î centrul atenției, așa că nu se cădea să am așteptarea să fiu întrebată cum o mai duc. Nu-mi părea rău întrucât în acele minute conștientizam de ce m-am simțit atâta timp ca și cum eram o mascotă pentru a-i distra pe cei din jurul meu. Bănuiesc că acesta este blestemul celor mici, adică al mezinilor, să fie jucăriile care să îi distreze pe cei mari. Și Dumnezeu mi-e martor că am fost jucăria de care toată lumea din familie s-a folosit ca să se amuze pe socoteala ei.

După ce au plecat vineri, m-am simțit atât de eliberată și de descătușată că mi-a venit să dansez și să stau în cap, cântând de plăcere în camera mea. Am 34 de ani și sunt, prin urmare, o femeie adultă și numai la această vârstă simt că adulții cei cu adevărat mari din familie m-au lăsat în pace. Însă voioșia nu îmi venea numai din această descătușare de trecut, ci și din faptul că, venind în vizită, vărul meu ne-a scutit pe toți de tortura de a mai minți pentru el în fața bunicii. Iar acest lucru în sine a fost un mare, mare gest caritabil și de bună-cuviință din partea lui! Nu am de gând să îmi irosesc timpul încerccând să îmi dau seama de ce mătușa mea ne-a mințit, spunându-ne până în penultima zi că el nu a venit în concediu fiindcă n-ar fi găsit bilete, deja o avertizasem pe mama că se va folosi de pretextul cum că ar fi vrut să ne facă o surpriză venind la noi pe nepusă masă ca să își acopere venirea incognito în țară, așa că nu sunt surprinsă că lucrurile au stat întocmai așa. Și nici nu am de gând să îmi pierd timpul ținând evidența vizitelor sale la noi căci nu ne datorează nimic ca să ne onoreze cu prezența sa.

Dar am să trec în scris câteva din lucrurile pe care mi le-a povestit Ana despre situația aceasta în general. Se pare că, până la urmă, s-a ajuns la un consens, mama, mătușa și bunica stând de vorbă într-una din zile ca să discute pe tema succesiunii. Mătușa a fost de acord să îi dea o împuternicire mamei pentru ca ea să se ocupe de treburile notariale. Bunica a fost de acord să cedeze orice titlu de proprietate conform cu înțelegerea la care aveau să ajungă cele două fiice ale sale. Și a rămas ca mama să primească pământurile din afara satului, în vreme ce mătușa va primi casa cu terenul din sat.

Și dacă așa stau lucrurile, eu nu mai intenționez de aici înainte să mă identific cu suferința mamei care este foarte capabilă să proiecteze multe resentimente în alt om fiindcă nu poate să ierte. Mie nu îmi mai stă în putere să o ajut să își deschidă ochii pentru ca și ea să se elibereze din această poveste care mie mi-a vorbit despre cu totul alte chestiuni, iar nu despre problema moștenirii și tot așa și numai acum conștientizez că m-am împovărat peste măsură de mult cu aceste întâmplări.

Și nu mai am timp de pierdut scriind despre situația din familie întrucât vineri dimineață, chiar în ziua când vărul meu și familia lui ne-au făcut o vizită, l-am visat pe îngerul iubirii Anael, pe acest înger deosebit de frumos care mi s-a mai arătat în vise în trecut. Avea aceeași înfățișare a unui băiat de 12 ani cu obraji rotunzi și păr blond și ondulat. Și era de o frumusețe divină, dar pentru că vederea nu îmi era clară și limpede, motiv pentru care îi percepeam prezența relativ vag și șters, m-am necăjit teribil de mult întrucât mă temeam de farsorul inconștient care ar fi putut proiecta imaginea îngerului în mod mecanic ca să își râdă de mine.

Și cum să nu cred că era o farsă pusă în scenă de către propriul inconștient când îngerul Anael mi-a vorbit aproape exclusiv în limba spaniolă? Înțelegeam foarte bine ce îmi spunea fiindcă toate replicile sale erau forme uzuale folosite în conversații de către începători, iar după fiecare afirmație de-a sa se oprea, dându-mi un scurt răgaz ca să pot memora replicile sale. Dar după un timp i-am spus îngerului Anael:
– Îmi pare rău, dar nu cred că voi memora conținutul acestei conversații, nu cred că îmi voi aminti mare lucru când mă voi trezi!
– Nu te îngrijora, ți se vor mai spune toate aceste lucruri, mi-a răspuns îngerul iubirii Anael împăciuitor, continuând să îmi dea câteva referințe de kabala numerică în limba spaniolă.

Și când m-am trezit m-a cuprins puternicul sentiment că îngerul Anael îmi apăruse în vis ca să îmi aducă vestea că Tatăl îmi cerea să încep să învăț limba spaniolă. Dar eu nu am zis decât într-o doară că aș vrea să îmi stabilesc reședința cu sufletul meu pereche pe o insulă în Atlantic sau în America Latină! Dar dacă, totuși, acesta a fost un gând bun, proiectat în mintea mea din voia Tatălui? Nu am să aflu cu certitudine decât având răbdare ca aceste lucruri să îmi fie repetate, întocmai cum singur îngerul Anael mi-a adus la cunoștință. Nu am nimic de pierdut dacă, între timp, voi asculta câteva lecții de spaniolă pentru începători.

De la acest vis de vinerea trecută până azi am mai avut și alte trăiri deosebite în timpul meditațiilor pe care nu le-am mai trecut în scris, dar scurta experiență de azi-dimineață aș vrea să o povestesc fiindcă mi-a dat impresia că a avut caracter de ”vești bune”!

Mă întorsesem pe băncile școlii cu alți foști colegi. Urma să avem ora de fizică. Când am intrat în clasă, m-am dus să mă așez la un pupitru din spatele clasei, dar când am dat să îmi bag geanta în pupitru am băgat de seamă că acolo erau o grămadă de bani. I-am scos pe toți ca să îi pun într-un plic, vrând să îi duc profesorului întrucât mă temeam că ar fi putut fi banii vreunui elev care îi uitase în bancă la ora anterioară, dar profesorul m-a privit mirat și blajin, cu multă blândețe.

Atunci am trăit acea stare de conștiință foarte asemănătoare unui blackout, în timpul căreia totul se face negru în jurul meu ca și cum tocmai am pierdut semnalul de recepție onirică, urmând să mă trezesc în corpul fizic, dar numai ca să mă văd absorbită în alte scene în universul interior. Iar lucrurile nu au stat în mod diferit azi-dimineață întrucât imediat cum mi-am deschis ochii după acel blackout, m-am trezit stând pe orizontală între două prezențe foarte stranii pe care nu aș putea să le descriu, prezențe cu care am mai avut de atâtea ori contact înainte, prezențe care aduc a umbrele înspăimântătoare ale inconștientului, dar care îmi par mai degrabă a avea legătură cu elementalii. Sunt medici get-beget, experți în medicina internă, ceea ce mă îndeamnă să cred că au fost o reprezentare a intercesorului elemental, acel aspect al Ființei interioare profunde care vine din elemente, cunoscând în mod intuitiv medicina internă.

Cele două forme care zburau pe lângă mine ca niște albine, foindu-se și agitându-se într-una în jurul meu, mi-au pus la nas ceva asemănător unui tampon îmbibat cu o substanță mirosind puternic a plante medicinale. Și când mi-a pătruns acel miros în energia vitală am trăit iarăși bine-cunoscuta stare de șoc, de confuzie și de uluială totală întrucât știam că nu prin simțul olfactiv al trupului fizic simțeam acel puternic miros de plante, ci prin simțul olfactiv al corpurilor interne. Și nu îmi venea să cred că aveam așa ceva și că puteam simți într-un mod atât de intens, incredibil de intens, mirosul de plante cu care acel tampon fusese îmbibat și pe care cele două forme năzdrăvane îl treceau prin dreptul nărilor mele.

Și am sărit în sus din cauza uluielii, dându-mi seama că mă întorsesem în visul inițial în care am continuat să păstrez încă mult timp pe căile nazale puternicul miros de plante pe care îl recunoșteam, părându-mi-se familiar, dar pe care nu îl puteam numi din amintiri.

Dacă a existat un simbol în tot acest scenariu eu nu știu în clipa de față să îl identific și să îl traduc, dar mai degrabă aș alege să privesc la această experiență cu haz întrucât am cerut Ființei profunde să îmi dea și o experiență hazlie și drept am să mărturisesc că, dintre toate aspectele Ființei reale interioare cu care am avut contact direct și intim până acum, intercesorul elemental (medicul intern) mi-a dovedit că dispune de foarte mult haz, însă într-o manieră care nu de puține ori mi-a dat fiori pe șira spinării.

Cu alte cuvinte, fiindcă leșinasem în timpul orei de emoție fiindcă găsisem în pupitru o grămadă de bani, medicul de gardă a fost chemat de urgență pentru a mă aduce în simțiri, practica de a aduce în simțiri un pacient leșinat cu ajutorul mirosurilor puternice fiind obișnuită în medicină. Vestea bună care m-a făcut să leșin de emoție stă ascunsă în chiar simbolul banilor pe care l-am preluat contextual din dicționarul gnostic de simbologie onirică al Maestrului Samael Aun Weor:

BANI
-Simbol al monedei cosmice. Capitalul pe care îl mânuiește Marea Lege.
-De asemenea alegorizează Valorile interne.
Din sensul dual al acestui simbol se deduc următoarele:
-dacă ni se dau sau îi găsim: Dharma în favoarea noastră. Posibilă naștere a acelor valori.
-dacă se dau sau se pierd: datorii pe care trebuie să le plătim.
Posibilă pierdere a Valorilor citate.

Există o subtilitate de fond în simbolul banilor din visul meu. Chiar dacă i-am găsit, aspect care simbolizează că voi primi dharma în favoarea mea, eu am dat să restitui banii, crezând că sunt pierduți de altcineva. Prin urmare, deduc că Marea Lege îmi va face o ofertă, mânuind capitalul cosmic, pe care va trebui să am foarte, foarte mare grijă să nu o refuz, gândindu-mă că, acceptând oportunitatea ce se va crea în mod deliberat pentru mine ca să fiu ajutată, voi păgubi pe altcineva. Tiranul mental intermediar care m-ar împiedica să primesc mila Tatălui este, fără urmă de îndoială, simțul datoriei față de familia mea. Poate că a venit, totuși, vremea să îmi văd de propriul interes?!

iul. 222021
 

<>

Joi, 22 Iulie 2021

Zburătorule,

Sunt perioade foarte stranii prin care trec câteodată în timpul cărora nu am nicio tragere de inimă să scriu despre întâmplările prin care trec, iar aceasta nu pentru că nu aș avea inspirație, ci pentru că mă tem de mărturisirile pe care le-aș putea face. E prea delicată situația prezentă ca să nu fiu chibzuită în alegerea cuvintelor, dar nici nu pot lăsa firul poveștii în coadă de pește, cum se zice, mai ales după ce oricum am povestit și dezvăluit atâtea, prea multe poate!

Povestea din familia mea a luat o întorsătură atât de penibilă și de rușinoasă încât cu greu m-am stăpânit aceste zile să nu explodez în scris, răzbunându-mă pe cei din jurul meu printr-o confesiune dramatică și extravagantă. Dar nu pot uita avertismentul Marii Legi Divine care mi-a făcut cunoscut faptul, prin trimișii săi, că ar fi o mare și stupidă greșeală să cad pradă unei izbucniri de mânie pentru lucruri care nu îmi vorbesc direct. Nu, nu, unele lucruri nu îmi sunt adresate, dar altele sunt, iar insolitul comportament al Luciferului particular care împrumută pijamalele portocalii pe care mătușa mea și vărul meu le-au purtat în urmă cu mai bine de 20 de ani îmi dovedește faptul că unele evenimente care îmi implică rudele au o oarecare importanță. Cum aș putea să explic mai limpede influența pe care vederea acelor pijamale o are asupra psihicului meu? Sunt sute de vise pe care le-am avut în ultimele 18 luni ca să nu trag concluzia că scopul fenomenului este de a-mi răscoli amintiri refulate și inhibate astfel încât să le pot soluționa.

Dar pe moment nu mă voi întoarce la anii copilăriei, ci la întâmplările zilei de azi, adică cele actuale, pe care nu le pot trece ușor cu vederea, cu toate că anumite trăiri sufletești primite în cursul ultimelor zile au avut un puternic caracter de tranchilizant, făcându-mă să fiu destul de nepăsătoare și indiferentă la uele probleme din exteriorul meu, făcându-mă să mă simt ca și cum sunt într-o transă.

Mătușa mea își va încheia concediul zilele acestea, urmând să plece mâine noapte. Vărul meu ar fi trebuit să vină în țară alaltăieri, în ziua de marți, însă mătușa mea ne-a înștiințat de săptămâna trecută că, din cauza faptului că nu au găsit bilete de avion avantajoase, el și familia lui nu mai pot veni. Cu toate acestea, mama mi-a dezvăluit faptul că, trecând pe lângă blocul în care locuiește vărul meu fiindcă pe acolo duce drumul părinților mei către ferma noastră, au văzut că ferestrele erau deschise la apartamentul lui în ziua când se presupunea că ar fi trebuit să vină, ca și în ziua următoare. Până atunci nu le văzuseră deschise. Trecând în vizită ieri, mătușa mea și-a luat măsuri de precauție, zicându-ne cum că a trecut pe la locuința fiului ei pentru a aerisi casa, lucru care poate să fie totalmente adevărat, întâmplarea aceasta putând fi o coincidență banală. Nu există nicio dovadă concretă care să sugereze că vărul meu a venit în țară, dar că minte în legătură cu acest lucru fiindcă nu vrea să aibă contact cu noi. Dar dacă acest lucru este, totuși, adevărat, este irefutabil că adevărul va ieși la lumină.

Pentru ce, dar, să mă necăjesc din cauza acestei întorsături de situație? Ce le-aș mai putea spune unor oameni care, deși îmi sunt rude, nu au mustrări de conștiință? Cum era de așteptat, mătușa mea nu ne-a onorat cu prezența sa atât de des cum i-ar fi plăcut bunicii care în fiecare rând zice la sfârșit:
– Să vii să mă mai vezi!

Nu îi reproșează niciodată nimic, nu ridică niciodată vocea la ea, nu îi aduce nicio critică, nici mătușii mele, nici vărului meu. Și numai acum văd, primind deplina încredințare, că bunica și acum mai trage nădejde că cei doi își vor asuma răspunderea pentru ea, acceptând să se mute în vechile case despre care ea nu știe că aproape că nu mai stau în picioare, chiar dacă mama a încercat să îi facă cunoscut faptul că vechile case sunt o ruină.

Și cum era de așteptat, mătușa mea a fost un alt om de față cu bunica, refuzând să deschidă orice subiect de acest soi și lăsând totul în seama mamei, cu toate că ieri mi-a dat vaga impresie, printr-o tentativă foarte slabă de a comunica cu bunica p tema succesiunii proprietăților, că este resemnată în privința mamei ei a cărei încăpățânare de a se ține de pământurile ei până la moartea ei este de nepătruns. Și drept voi mărturisi că mi se pare că mătușa mea are dreptate în legătură cu partea aceasta de poveste, motiv pentru care îmi doresc din toată inima mea ca și mama să fi fost mai puțin implicată, mai puțin rănită din cauza bunicii, dar mama se simte într-o situație atât de disperată și de deznădăjduită încât să își găsească soluția numai în acele pământuri care, vândute, pot asigura un buget din care să renoveze casa cumpărată în urmă cu 4 ani. Este copleșitor să vezi că disperarea mamei și strigătul ei de ajutor au făcut-o un fel de monstru în ochii mamei și surorii ei care nu văd în mama decât o persoană care umblă numai cu interes după o moștenire la care are, până la urmă, tot dreptul legal. Nici nu știu ce este mai rușinos din următoarele: faptul că mama își pune toată nădejdea în acele câteva pământuri în loc să își pună nădejdea în Dumnezeu sau faptul că bunica o disprețuiește într-atâta pe fiica ei încât să rămână totalmente surdă, oarbă și mută la disperarea ei, alegând să se țină de proprietățile ei în loc să își ajute copilul, cu toate că ea nu a rămas chiar mută fiindcă într-u rând mi-a sugerat să îi scriu lui Gigi Becali deoarece auzise și ea la radio cum că ar da casee pe degeaba nevoiașilor.

Dar de față cu bunica mătușa mea nu cutează să își exprime adevăratele gânduri, folosindu-se de scuza că nu vrea să îi aducă supărări bunicii. Cu toate acestea, între patru ochi cu mama, i-a spus acesteia destul de limpede că numai noi suntem de blamat pentru situația care s-a creat în ultimul an și jumătate. În fața unui tribunal moral, cei doi au mâinile spălate și curate fiindcă ei nu au fost de acord să o aducem pe bunica la noi, noi singuri cunoscându-ne foarte bine situația. Conform cu părerea lor, ar fi trebuit ca mama să o fi dus pe bunica înapoi în casele ei după criza de fiere de anul trecut sau să o fi dus la un azil de bătrâni. Cum să fi procedat mai corect biata de mama când, la consultul medical, doctorii i-au atras atenția asupra faptului că, la vârsta ei, bunica nu mai putea fi lăsată singură și nesupravegheată în casa de la țară? Mă văd nevoită să pun mare accent pe faptul că acestea nu sunt lucruri despre care mătușa mea și vărul meu să discute deschis direct cu bunica, ea continuând și acum să spere că ei vor fi cei care să o ia în grijă în cele din urmă.

Din acestea rezultă că rudele mele nu aveau intenția de a ne face pe mine și pe sora mea oameni de sacrificiu, dar din acest serviciu bunica încă nu ne-a concediat. Mai rezultă în plus că, din cauza dezacordului lor față de hotărârea mamei de a o luua în grijă pe bunica, nu s-au simțit datori să intervină în situația din casa noastră, vorbind cu bunica pentru a o face să înțeleagă că era necesar să facă efortul de a se adapta traiului cu noi, dar mai ales cu mine care mă recuperam după un atac cerebral.

E inutil să mai povestesc și alte lucruri fiindcă ni s-a spus destul de limpede că rudele noastre nu au mustrări de conștiință, nici față de noi, nici față de bunica.

Ursitule, cred că poți lesne înțelege de ce te poți simți ofensat și jignit trăind în mijlocul acestor întâmplări. Când mi-a povestit mama unele din aceste lucruri despre vărul meu și despre ferestrele deschise de la apartamentul lui am simțit că mi se oprește respirația și că îmi ies din fire! Oare să nu priceapă vărul meu că nimeni din familia mea, cu excepția surorii mele care este de o naivitate nemaipomenită care o face să creadă în acel tip de familie ideală în care toată lumea se are bine cu toată lumea, nu vrea să mai fie forțat să îi înghită felul de a fi, tatăl meu fiind primul care s-a retras din această cursă acum mulți ani după ce o perioadă vărul meu a lucrat la ferma părinților mei față de care s-a comportat execrabil? Mama a îndurat și ea cât a mai putut, mai mult din rușine față de sora ei, dar s-a retras și ea din acest srviciu care o obliga să suporte felul lui de a fi.

Stăteam singură în camera mea marți noaptea, zicând minții astfel:
– Minte, de ce ești mâniată? Minte, ce crezi că vor să îți spună aceste întâmplări? Minte, ce simți tu acum? Spune lucrurilor pe nume și vorbește deschis despre ce te doare!

Nu după mult timp am început să bolborosesc ceva de parcă vorbeam pe păsărește. Mi se deschidea mintea căreia îi dădeam, în sfârșit, libertatea să spună ce gândește cu adevărat. Și când am vorbit, am strigat în miezul nopții:
– Nu voi mai lăsa niciodată pe nimeni să mă oblige să suport comportamentul unui golan! Mă auziți? Nu vă mai las niciodată să mă forțați cu de-a sila să mai înghit compania unui golan când eu nu vreau să am de-a face cu el, chiar dacă mi-e văr! Niciodată, NICIODATĂ nu vă mai las să mă obligați!

După multe minute de astfel de țipete, începusem să mă conving că vocea care își exprima suferința prin gura mea aparținea copilului în pielea căruia am trăit și pe care vărul meu l-a chinuit pe parcursul întregii copilării. Nu se cade să scriu că mi s-ar fi făcut vreo nedreptate, devenind victimă a abuzului vărului meu. Trebuie să precizez în mod foarte clar și deslușit că, prin aceste întâmplări, Marea Lege Divină urmărea să îmi aplice o mustrare destul de severă pentru un cumul de greșeli și de păcate despre care am tot scris, iar acest lucru s-a înfăptuit prin imprimarea în subconștientul meu a tiparului de gândire care dictează minții credința că eu nu merit nimic bun, că nu merit să am un partener care să îmi fie potrivit, că nu merit să am de-a face decât cu un golan și cu un bătăuș. În acest mod mi-a fost scăzută vibrația, în mod deliberat și intenționat, în perioada copilăriei, atrăgând oamenii întâlniți mai târziu și evenimentele care mi s-au întâmplat. Însă este de necontestat faptul că nicio pedeapsă karmică nu este veșnică, iar insistența cu care Ființa profundă lucrează inimaginabil de intens asupra psihicului meu ca să mă scoată cât mai curând și urgent din această mentalitate care m-a făcut să cred toată viața mea că nu pot fi într-o relație decât cu un agresor este dovada cea mai limpede că sunt la sfârșitul acestei pedepse care a fost în strânsă legătură cu păcatele comise împotriva Spiritului Sfânt.

Toate aceste întâmplări nu au avut nicidecum legătură cu chestiunea ”cine are grijă de bunica?” sau, în orice caz, mie nu despre acest lucru îmi vorbeau, dar eu am făcut greșeala de a mă identifica cu această situație din cauza mamei pe care o vedeam rănită și insultată, însă efortul meu de a o ajuta să înțeleagă faptul că Dumnezeu nu i-a făcut nicio nedreptate întrucât, prin aceste situații de viață, ea și-a primit ”răsplata” pentru faptele comise în trecut a rămas fără ecou. Mama este tulburător de mândră ca să admită că și ea a greșit pe drum (și încă foarte mult).

Și după ce m-am mai răcorit marți noapte, m-am rugat Ființei profunde, implorând-o din toată inima mea să ia legătura cu Ființa ta reală interioară, ursitule, pentru ca Aceasta să îți bage mințile în cap, deschizându-ți ochii în legătură cu fixațiile și obsesiile tale a căror proveniență numai tu singur nu o bezi! Mult am implorat și mult am cerșit să îmi fii adus cu mintea destupată, dar rezultatul rugăciunii mele a fost că am primit numai un sfert de medicament cu efect tranchilizant.

Și în primele ore ale dimineții de ieri te-ai făcut manifestat ca în alte dăți trecute, tu fiind acea substanță provenind din Ființa ta interioară care mi-a fost injectată în alcătuirea mea moleculară în urmă cu atâția ani și care mă determină să îți simt în mod pregnant semnătura energetică și vibrațională în lumea astrală, chiar dacă tu poate că nu ești conștient de aceste manifestări ale sufletului tău. Și ți-am văzut chipul de la început până la sfârșit și nu a existat nicio urmă de îndoială că nu eram în prezența unei scântei din sufletul tău în fața căruia nu m-am opus niciunui gest, niciunei atingeri, chiar dacă nu ne-am adresat nici măcar un cuvânt. Nici măcar acel ”bună” pe care îl aștept de la 16 ani. Căci de nu mi s-ar fi imprimat acest tipar de gândire distructiv prin intermediul căruia mi-am plătit karma saya, eu te-aș fi recunoscut atunci, la 16 ani, chiar și fără acel ”bună”.

Și în felul în care m-ai iubit din creștetul capului până în vârful degetelor de la picioare nu am văzut decât adorație și venerație și când m-a scos Ființa profundă din brațele tale ieri dimineață mi-a interzis să mă uit la ceas ca să verific ora, iar când mi-a dat voie să o verific, ceasul arăta 07:24 în care pot cu ușurință vedea 09/13. Dar în afara acestei referințe, ora aceea mi-a indicat o melodie din lista mea de pe tabletă, o melodie nemaipomenită, crede-mă pe cuvânt când îți zic, iar aceasta deoarece este melodia pentru care L-am implorat îndelung pe Tatăl să o primesc printr-o referință numerică ca să îți spun prin versurile sale, precum ți-am spus și prin toate celelalte mesaje muzicale din trecut, că a venit timpul să ne întâlnim:

So baby talk to me
Like lovers do
Walk with me
Like lovers do
Talk to me
Like lovers do

Eurythmics – Here comes the rain again

Cum era de așteptat, mi-am petrecut toată ziua de ieri într-un fel de transă extatică. Îmi rămăseseră inima și sufletul în brațele tale și numai din când în când, cuibărindu-mă în pat, îmi dădeam seama că ce frământam cu mâinile era perna pe care o strângeam la piept, iară nu trupul tău, așa că începeam să mă zvârcolesc, tremurând și oftând de dor, întorcându-mă în interiorul amintirii aceleia de dimineață care mi-a părut mai profundă ca oricând! Și mută și indiferentă am rămas timp de multe ore în șir, simțindu-mă păzită de amintirea sufletului tău ca să nu mai reacționez în niciun fel la stimulii perturbatori din exteriorul meu, cu toate că un factor de stres tot m-a scos din această transă pe care întâlnirea cu acea scânteie din sufletul tău mi-a indus-o.

Și apoi a fost inevitabil ca toate aceste trăiri să nu aibă consecințe. Mai precaută, Ființa profundă și-a trimis umbra, pe Luciferul particular, ca să îmi vegheze somnul îndeaproape. Eram prea aprinsă din cauza dorului ca să nu fi sfârșit prin a recurge la mijloacele ieftine ale imaginației și ale fanteziei ca să ummplu golul pe care tu îl lași în urmă ori de câte ori deschid ochii dimineațaa, când mă trezesc.

Era 06:45 când m-am trezit azi-dimineață. Nu mă simțeam pregătită să îmi încep ziua chiar de la acea oră, așa că am continuat să stau cu ochii închiși. Nu mi se întâmplă foarte des să mă bucur de continuitatea conștiinței în somn fără să nu fiu foarte somnolentă înainte. Eram foarte trează prin urmare și, cu toate acestea, captam niște imagini foarte insolite pe care nu i le-am putut atribui decât Luciferului particular. Mă absorbea încă ddin perioada stării de veghe în laboratorul său de experimente, dar cum a decurs această aspirație a mea în universul interior este un lucru pe care nu îl pot descrie, unele proceduri sunt cu adevărat dincolo de puterea de înțelegere a minții fiindcă aparțin Divinității!

Iar el, ca de obicei, era costumat în caraghioasa sa uniformă portocalie prin intermediul căreia pune sare pe rănile mele, amintindu-mi în fiecare zi și noapte de chestiunea rudelor mele. Mi-e cu neputință să mai povestesc cum m-a chinuit tentatorul pe parcursul acestei dimineți la capătul căreia mi-am primit răsplata pentru trudă și efort. Lucifer mă tachina amarnic prin tentație, în timp ce eu îi dădeam zor să îl resping și, după multe cazne, i-am spus în chip spontan:
– Ție îți face plăcere să mă chinuiești?

Era atâta inocență în glasul meu câtă poate fi cuprinsă în infantilitatea unui copil căruia îi lipsește pe deplin răutatea. Căci nu cu sarcasm și cu reavoință îi pusesem întrebarea aceasta atât de caraghioasă, ci cu sinceră curiozitate. Iar când mi-am auzit vocea, mi-am găsit-o mai limpede, mai cristalină și mai inocentă ca oricând. Îți poți oare imagina cum ar putea veni această scenă în care o voce minusculă de copil întreabă pe Diavolul scufundat în chiar adâncul Ființei sale profunde dacă îi face plăcere acestuia să chinuiască un suflet? Ei bine, sufletul meu a fost chiar în mijlocul acestei scene, chestionându-l pe Diavol.

Dar tăcerea lui Lucifer a fost solemnă, iar codexul său nu mi-a îngăduit să traduc, prin abilitatea mea de a pătrunde sensul lucrurilor, nimic din ce exprima prin el însuși, chiar dacă se înălțase și se mărise dintr-o dată încât a fost nevoie să mă cocoț pe niște platforme ca să îi ajung la obraz, continuându-ne dansul transcendental. Era închis ermetic și nu mi-a dat voie să cunosc nimic căci nu despre morfologia conștiinței luciferice era vorba, ci despre cea a conștiinței mele. Nu Diavolul interior era supus judecății, ci eu eram, iar acuza care mi se aducea era aceea a simțirii plăcerii. El mi-a indicat cu degetul său arătător să privesc în sus și, înălțându-mi fruntea, am văzut o pată de lumină în toată acea negură a cerului. Am pornit-o în mare fugă spre Lumină, dar nu am înaintat foarte mult că m-am simțit cuprinsă de un intens și profund simțământ de divanație care nu lăsa loc confuziei: eram încă departe, foarte departe de sursa luminii și, cu toate acestea, mă simțeam stând în imediata apropiere a Divinității.

Și mi-am simțit atunci capul ca de piatră și am crezut că avea să îmi explodeze, să se sfarme în milioane de bucăți, iar presimțirea m-a avertizat că Lucifer avea să încerce să detoneze bomba explosivă din capul meu, lucru de care mi-a fost atât de frică încât am vrut să fug, abandonând încercarea ale cărei simptome, din nefericire și spre paguba mea, nu le-am recunoscut pe loc. Căci acela era Focul Mamei Divine care mistuia ccarcasa de ciment a minții, făcând ca esența sufletului să se îmbutelieze și să se pietrifice în interiorul acesteia. Iar dacă are să se producă vreodată această explozie, știi tu oare ce are să se reverse ca un potop din interiorul acestui baraj pe care mintea l-a creat? Un ocean nesfârșit de fericire și de plenitudine!

Dar nu mai pot povesti mult din ce a mai urmat. Suficient de știut este că aam fost pusă față în față cu dublura lui Lucifer pe care propriul subconștient a creat-o folosindu-se de imaginație și de ideoplasticitatea inconștientului, făcându-mă să exclam:
– Grozav, acum sunteți doi!

Pentru ce, dar, să mă duc în imaginație ca să mă hrănesc din iluzii și din plăsmuiri? Și care este legătura dintre această experiență și faptul că sunt oarbă, după ce am văzut dublu mai toată viața mea? (joc de cuvinte cu dublu sens) Căci cred cu sinceritate că azi-dimineață am primit un dar care ține de miracol, anume să fiu trezită în interiorul orbirii mele. Acea incredibilă voce de copil aparținea esenței sufletului care primise pedeapsa prin orbire, orbirea în sine era întunericul atotcuprinzător. Această voce de copil mă face să cred în Dumnezeu cu mult mai mult decât mă fac să cred imaginile neînchipuit de creative pe care mintea le plăsmuiește încercând să contureze în imaginația sa forma unui Dumnezeu în care să creadă.

iul. 152021
 

<>

Joi, 15 Iulie 2021

Meditam azi-noapte când vocea Ființei profunde s-a făcut auzită în conștiința mea, voce care nu era cu mult diferită de a mea, însă părându-mi-se mai calmă și mai solemnă în același timp. Și mi-a zis:
– Ai vrut să ai o slujbă adevărată.
– Ascult, am răspuns Ființei, exprimându-mi prin acest singur cuvânt disponibilitatea de a face cum mi se spune pentru ca eu să obțin acea slujbă adevărată la care râvnesc, anume o slujbă în serviciul Tatălui.
– Trebuie să pleci de la muncile de jos, mi-a răspuns Ființa profundă, reamintindu-mi procesul dureros și plin de suferințe și de sacrificii al ascensiunii în planul profesional.
– Dar care să fie treapta cea mai de jos în cazul slujbei vrute de mine? am continuat să întreb Ființa reală interioară.
– Să fii ca un copil! De acolo începi, mi-a dezvăluit Maestrul interior.
– Dar ce înseamnă ssă fiu ca un copil? Arată-mi, te rog! Sau măcar spune-mi că voi asculta și așa voi face întocmai pentru că vreau să fiu iarăși precum un copil, am dat zor să revendic explicații și indicații suplimentare, dar nu mi-a mai venit niciun răspuns pe loc, trebuind, în mod evident, să aprofundez tema în timpul meditației.

Iar acum, când m-am trezit azi-dimineață, nu pot trece în scris decât un simplu și singur rezultat găsit în urma cugetărilor mele: copilul și, prin analogie, subalternul care îndeplinește cele mai de jos sarcini, trebuie să dea ascultare părinților săi și superiorilor în rang.

Acestea fiind precizate în legătură cu meditația de azi-noapte, voi lămuri că nu de puține ori Ființa profundă mi-a sugerat, și încă cu multă emfază, să fiu mai puțin critică față de rudele mele despre care sunt nevoită să povestesc datorită rolului pe care îl joacă fiecare pe marea scenă a dramei pe care viața mea o simbolizează. Și cum am primit deja o mustrare foarte severă săptămâna trecută vis-a-vis de multa judecată pe care i-am adus-o bunicii mele într-o scrisoare care s-a făcut nevăzută într-o singură clipită de ochi împreună cu celelalte 200 de scrisori compuse în ultimii 7 ani, dar pentru care păstram o copie pe tabletă, cu excepția aceleia singure de săptămâna trecută, trebuie să îmi înghit cuvintele de frustrare și de insultă ca să pot povesti ultimele evenimente fără să îmi mai fac singură rău, experiența sufletească descrisă în acea scrisoare care s-a pierdut dovedindu-mi-se de mare importanță întrucât mi s-a arătat, prin conținutul său, că este extrem de ușor să creezi un eu karmic, deci un eu bun de plată, numai pentru simplul fapt că nu te poți stăpâni, cedând impulsului mâniei sau altui impuls păcătos.

Așadar, iată pe scurt secvențialitatea întâmplărilor din ultima vreme:

Miercurea trecută, în cursul serii, bunicii mele i s-a făcut destul de rău, trebuind să chemăm Salvarea ca să fie dusă la spital unde a fost internată la diabet întrucât testul glicemic arăta că avea glicemia foarte ridicată. La ora aceasta ea este încă la spital, urmând ca mâine să fie externată. Rezultatele investigațiilor arată că are diabet, dar starea ei se îmbunătățise simțitor încă de joia trecută. De fapt, la telefon ne-a precizat că se simțea foarte bine! Cât despre opinia medicului, acesta a spus că, pentru vârsta ei, bunica este într-o condiție destul de bună, alte probleme grave nereieșind în urma testelor.

Unele din acestea s-au întâmplat, prin urmare, în ziua de miercuri, săptămâna trecută. Vorbind cu mătușa noastră joi seară, deci a doua zi, ca să o înștiințăm că bunica este la spital, ea ne-a dat de veste că își luase bilet de avion pentru ziua de sâmbătă, urmând să vină singură în concediu pentru două săptămâni, în timp ce vărul meu avea să vină sâmbăta următoare, cum ar veni acum poimâine, dacă ar fi găsit bilete avantajoase pentru el, partenera lui și fetița lor.

Mătușa mea a venit în vizită duminică seară. Mi se pare extraordinară această simplă și banală coincidență care a făcut ca bunica să fie internată chiar înainte de venirea mătușii în țară! Nu pot să nu remarc faptul că, prin această coincidență, mătușa mea a primit șansa de a vorbi deschis față de noi despre boala ei întrucât în prezența bunicii ea este un cu totul alt om din cauza faptului că ține ascuns față de mama ei mai tot ce se întâmplă cu adevărat în viața ei. Duminică seară mi s-a părut schimbată și puternic afectată de boala ei, ca și cum îi pierise pofta de viață, ca și cum devenise oarecum conștientă de chestiunea sfârșitului inevitabil, deci de moarte. Până să se așeze ea pe canapea pe mine a început să mă furnice, să mă mănânce și să mă usture ochiul drept pe care îl simțeam imflamat și iritat, ca și cum mă prinsese curentul, dar cum orbirea mea trupească îmi îngăduie să văd mișcarea energiei de sub epidermă, am putut vedea foarte limpede că Ființa profundă era în spatele ochiului meu iritat pe care mi-l urzica în mod deliberat ca să îmi reamintească faptul că, înainte de a căuta paiul din ochiul celui de lângă mine, trebuie să mă îngrijesc să caut paiul din proprii ochi. După plecarea mătușii mele, usturimea din ochiul drept a dispărut ca prin farmec! Astfel mă văd nevoită să reformulez multe din părerile pe care mi le-am făcut despre ce s-a discutat și despre ce am mai aflat astfel încât să nu mai dau impresia că mă portretizez precum o victimă căreia i se face o nedreptate, cuvintele pe care le voi alege fiind expresia celei mai diminuate răutăți de care sunt capabilă în clipa de față fiindcă nu am de unde ucide reauavoință de azi pe mâine, cât ai bate din palme!

Pentru ea, drama noastră de familie care o implică pe bunica este dincolo de puterea ei de înțelegere întrucât soluția propusă de ea a fost întotdeauna și încă este azilul pentru bătrâni, în vreme ce mama găsește această alternativă ca fiind insultătoare și jignitoare fiindcă ea s-a oferit de-a lungul anilor să aibă grijă de bunica. Nu îmi mai îngăduie inima să pornesc judecata și critica în privința acestui subiect delicat. Suficient de știut este că, în iluzia cu care s-a hrănit timp de mai bine de un deceniu, bunica și-a imaginat că mătușa mea avea să fie aceea care să își asume răspunderea pentru ea, acceptând să se mute cu ea în casa bătrânească de la țară ca să îngrijească de bunica. Însă cele două nu au deschis niciodată subiectul una față de cealaltă ca să își cerceteze gândurile.

Trebuind să se ducă în satul de baștină al bunicii pentru cuponul de pensie necesar la externare, părinții mei au dat o fugă marți dimineață și pe la casele bunicii. Mătușa mea nu a vrut să vină. Și bine a făcut căci sigur i s-ar fi făcut rău! Mama mi-a povestit că au găsit hoitul unei vulpi în bucătărie, că pereții erau roși de șobolani și că, în plus, fuseseră avariați după ploile abundente din ultimele săptămâni. Nici nu vreau să mai continui să povestesc fiindcă mi se face rău de la stomac! Acele case au fost tot ce a iubit bunica vreodată, atât de puternic i-a fost atașamentul față de proprietățile ei și atât de înrădăcinată i-a fost mândria!

Numai acest fapt în sine mi-ar croi calea către un milion de critici și de insulte și de ocări pe care le-aș putea aduce rudelor mele, dar avertizarea Marii Legi Divine stăruie cu încăpățânare în cugetul meu, forțându-mă să nu povestesc mai mult din ceea ce numai cred că se întâmplă, ori ceea ce cred eu nu constituie și adevărul karmei. Este extrem de evident că toată această situație ne-a lovit din plin, și încă pe toți patru, chiar în mândria noastră, în orgoliul nostru și în amorul nostru propriu căci numai în acești centri ai egoului ne rănesc insultele și vorbele de ocară ale bunicii și ale rudelor noastre. Ori dacă noi am lăsa să moară amorul propriu în noi înșine, am câștiga jumătate din lupta împotriva crudei legi a karmei!

Nu mă voi abate de la subiect trecând în scris numai ce cred eu că se află, ca și cauzalitate, în spatele acestei povești. Oare de ce, totuși, s-au întâmplat toate aceste lucruri aproape în același timp, venirea bunicii la noi, jaful de la ferma noastră și cancerul mătușii mele? Cum să nu fie, fără urmă de îndoială, un caz concret de reglare de conturi cu Judecătorii karmei într-o chestiune de karma de familie? Dar mă voi întoarce la rugămintea stăruitoare pe care Ființa profundă mi-a comunicat-o de un infinit de ori în ultimul an și jmătate, cerându-mi să îmi schimb perspectiva asupra acestor evenimente și arătându-mi foarte clar și precis că pedeapsa ne-a lovit prea puțin pe noi patru, dar că a fost destul de neîndurătoare cu ceilalți, cu bunica mea care și-a pierdut casa și care s-a făcut de toată rușinea în fața vecinilor din cauza încăpățânării ei nestrămutate, cu mătușa căreia i s-a dat un cancer, cu vărul meu care acum îngrijește de un copil mic și de o mamă bolnavă. Și numai amorul propriu, mândria și orgoliul ne împiedică pe mine, pe Ana, pe mama și pe tata să nu mai percepem injuriile bunicii drept niște ofense și niște insulte pe care și ceilalți le folosesc ca să ne pedepsească pentru ceea ce numai ei cred că ar fi un eșec în viață, anume faptul că nu avem în proprietate o locuință cu utilități! Adevărul gol-goluț este că, prin decizia bunicii și a celorlalte rude de a nu ceda mamei nici măcar un sfert din titlul de proprietate asupra acelor bunuri, părinții mei au fost constrânși să plătească miliarde unor străini pe chirii și arende, etc., aceasta fiind modalitatea prin care familia mea și-a plătit partea sa de karma! Și lasă-mă să spun că a fost o pedeapsă neîndurătoare pentru părinții mei, dar din care tot familia mea a avut de câștigat deoarece nouă ne-a fost ucis atașamentul! Dar nu mai merită efortul să repet detaliile acestei povești! Suficient de știut este că, scriind aceste rânduri din confortul și din liniștea camerei mele personale, pot depune mărturie cu deplină încredințare că spun adevărul că ultimele 18 luni nu au fost nicidecum o pedeapsă pentru noi, ci o alegere personală pe care am făcut-o, exercitându-ne liberul arbitru, fiindcă de mutat ne-am fi putut muta de la bun început, chiar de la venirea bunicii la noi. Dar acum totul s-a terminat de parcă nici nu ar fi fost, fapt care se observă în starea de spirit a tuturor membrilor familiei, ceea ce dovedește că pentru noi tocmai s-a încheiat un capitol la care nu ne vom mai întoarce! Numai cicatricea amorului propriu rănit nu vrea să se vindece, reamintindu-ne mereu și mereu de penibilul acestui conflict în care am ajuns să credem că ne furăm unii pe ceilalți de bunuri care, însumate, nu fac mai mult de un miliard și încă sunt generoasă propunând această sumă!

Dar hai să mă întorc acum în urmă cu 11 zile, în ziua de duminică, 4 Iulie, la o săptămână după ce ne mutaserăm în noua locuință. Pe parcursul acelei prime săptămâni nu am avut niciun episod mistic deosebit, convingerea mea fermă fiind aceea că Ființa profundă îmi îngăduia un scurt concediu de odihnă pe care îl primeam ca să mă adaptez noilor condiții. Și lasă-mă să spun că efectele benefice nu au întârziat să apară, iar acum, după două săptămâni și jumătate de la mutare, sunt aproape înzdrăvenită. Dar în primele 2-3 zile după mutare am continuat să funcționez după vechiul program, adormind în jurul orei 01:00 și trezindu-mă pe la 10:00. Dar oboseala acelor zile pline de agitație și de efort trebuie că și-a spus cuvântul întrucât, începând cu sfârșitul acelei prime săptămâni, m-am învățat să adorm până în ora 24:00 și să mă trezesc la 08:00! Ce diferență urieșească! Ce minunată este odihna! Ce minunată este solitudinea unei încăperi în interiorul căreia să fii lăsat să exiști!

Mă simțeam, prin urmare, de-a dreptul minunat în acea noapte de duminică, 4 Iulie, motiv pentru care, în timp ce meditam, am cerut Ființei profunde să ne întoarcem la munca interioară, simțindu-mă pregătită pentru o nouă confruntare cu reprezentări ale bestiei animalice pe care o port în interiorul inconștientului, confruntare pe care credeam că Maestrul interior trebuie că o avea în plan. Altfel de ce să mă fi păzit Luciferul particular noapte de noapte pe parcursul acelei prime săptămâni dacă nu pentru a ține porțile ferecate în fața oricărei contraforțe mentale care ar fi dat zor să îmi tulbure somnul, lucru despre care am povestit că s-a întâmplat chiar în cursul primei nopți?

Așa am rugat Ființa profundă să îmi scoată la lumină acea defecțiune păcătoasă clară și precisă asupra căreia să lucrez pe parcursul acestor zile, problemă urgentă pe care Ființa reală interioară mi-o preciza ca având multă prioritate în zilele care ar fi urmat.

Îmi amintesc destul de bine că nimic deosebit nu mi s-a întâmplat până la ora 04:30 dimineața, când organismul mi s-a învățat să se trezească în mod natural ca să mă duc la baie, somnul nemaifiindu-mi tulburat de nimic altceva în cursul nopții. Revenită în pat în acea dimineață, am dat să mă culc la loc, însă curios a fost că, în nici 5 minute după ce mă întinsesem în pat, începusem să nu mă mai simt deloc bine! O anume neliniște îmi pătrunsese în inimă, făcându-mă să mă agit și să mă foiesc în pat într-una, sucindu-mă de pe o parte pe cealaltă. Respiram cu greutate, simțind că mor în interiorul meu încetul cu încetul. Nu eram înspăimântată întrucât recunoșteam fenomenul care nu îmi era deloc străin, dar cu care nu m-am învățat nici până în ziua de azi ca să îl pot suporta cu mai multă ușurință. Practic, eram martoră la procesul de sedare a trupului fizic care se derula cu încetinitorul, psihicul rămânând conștient sub epidermă. Eram absorbită în universul interior!

Iar locul unde m-am trezit absorbită se numără printre ultimele locuri unde m-aș fi așteptat să fiu dusă în mod deliberat și intenționat de către Ființa profundă, însă simțământul foarte accentuat care mă stăpânea nu îmi permitea să fiu confuză sau să pic la îndoieli în privința locației unde fusesem teleportată! Eram, fără niciun dubiu, în satul de baștină al tatălui meu de pe malul Dunării. Eram chiar pe ulița care desparte casa bătrânească a bunicii din partea tatălui meu de casa vecinului de vis-a-vis. Recunoșteam din punct de vedere vizual împrejurimile, dar acel sentiment extrem de pronunțat care mă domina constituia pentru mine dovada de netăgăduit că eram într-un scenariu care avea legătură cu neamurile din partea tatălui meu. Și mi-a plăcut atât de puțin să percep acel simțământ nefiresc de presant și de coercitiv care mă forța, mă obliga cu de-a sila, prin legătura de sânge dintre noi, să am contact cu rudele tatălui meu, contact pe care îl percepeam în acele clipe ca fiind inevitabil, lucru care mă nemulțumea profund, motiv pentru care am dat să fug de la fața locului, făcându-mă nevăzută prin alte canale subtile ale astralului. Dar nu am făcut niciun pas în nicio direcțiee că forța care mă adusese în acel loc m-a țintuit locului cu și mai multă presiune și coerciție, făcându-mă să simt într-u mod și mai accentuat obligația silnică a contactului de neevitat cu rudele din partea tatălui meu. Și iar am dat zor să fug, vrând cu orice preț să nu am de-a face cu acești oameni și iar am fost silită să mă întorc. Și mare păcat am făcut că, în timp ce mi se întâmplau toate acestea, nu mi-am dat seama că Ființa profundă îmi indica chestiunea karmei de familie.

De ce căutam într-una să fug de rudele tatălui meu este un lucru ușor de explicat. Dacă am făcut să se înțeleagă că povestea care o are ca personaj principal pe bunica din partea mamei a devenit foarte dezagreabilă și jenantă, atunci trebuie să lămuresc că situația cu neamurile di partea tatălui meu este o adevărată telenovelă de foarte prost gust din care eu și Ana am demisionat ca să ne fie ucise personajele din drama lor de familie încă din copilăria noastră, după ce părinții noștri au pierdut prima lor casă, iar neamurile tatălui meu ne-au întors spatele și ne-au lăsat pe drumuri. Dar nu vreau să mai dezvolt acest subiect despre care trebuie cunoscut numai faptul că toate rudele din partea tatălui meu, de la bunica, la unchi, mătușe și până la veri și verișoare sunt niște străini pentru noi, dar mai ales pentru mine și pentru Ana. Și, cu toate acestea, iată că mi se arăta că o anumită forță coercitivă continua să mă oblige să am legături cu familia din partea tatălui meu din rațiuni legate de karma.

În sfârșit, dorința mea de a a mă îndepărta de legătura de sânge care mă conectează cu familia tatălui meu era atât de puternică și de statornică încât tot ce am făcut în clipele care au urmat a fost să mă zbat, să mă strofoc, să mă lupt și să fac tot efortul de a mă elibera și de a pleca de acolo. Tot acel proces a fost atât de extrem de neplăcut fiindcă a fost însoțit de o sumedenie de percepții despre care am mai vorbit în trecut: starea de pietrificare din umeri, furnicăturile, înțepăturile, gâdilăturile și alte senzații asemănătoare pe care le resimțeam în corpul de energie vitală și în corpul mental.

Cât m-am zbătut nu pot să precizez, însă toate acestea au devenit și mai dezagreabile când am început să percep prezența unei noi forțe conștientive care se manifesta în imediata mea apropiere. Și cum m-a săpunit și cum m-a scărpinat și cum m-a înghiontit și cum m-a îmbrâncit și cum m-a bosolit această prezență nu vreau să mai scriu pe larg, dar cert este că m-a chinuit amarnic de mult!

Și numai un simplu ghiont în plus a fost suficient ca să mi se umple paharul de toleranță și ca să îmi sară țandăra! Și când mi-a sărit țandăra, am explodat sălbatic căci în acea secundă puntea de legătură cu inconștientul s-a creat, iar un instinct animalic bestialic s-a izolat, ieșind la suprafață ca rezultat al stimulului pe care îl primise. În secunda următoare eu nu am mai fost om căci ce era om se scufundase în animalitate. Și animal eram și încă unul mâniat peste măsură de mult! Atunci am început să mârâi cu ferocitate și agresivitate la forța care mă asmuțise și care, în acea clipă, s-a metamorfozat sub înfățișarea a doi tineri obișnuiți. Și mult am mârâit la ei văzându-i că încercau să se apropie de mine, în vreme ce eu vroiam să le fac limpede înțeles că, numai un pas de-ar mai fi făcut spre mine, i-aș fi rupt în bucăți! Și nu am făcut decât să mârâi la cei doi și atâta instinct de a domina cât am simțit în acele clipe că posed în alcătuirea psihicului meu nu am mai simțit încă!

Dar forța celor doi era și mai coercitivă, și mai dominatoare, și mai stăpânitoare! Pas cu pas s-au apropiat de mine până ce unul din cei doi și-a pus mâna pe capul meu, dând să mă mângâie Pe creștet. Și i-aș fi lins mâna ca pe a unui stăpân, dar atunci mi-am auzit mintea gândind, zicându-și în inconștiența ei:
– Dacă aș vrea, i-aș putea face mult rău. Dacă aș vrea, i-aș mușca mâna.

Și numai ce am prins firul acestor gânduri că mi-am dat imediat seama că posedam un grăunte minuscul de discernământ și de conștiință în interiorul acelui instinct animalic bestialic. Acea minusculă doză de substanță conștientivă constituia un gram din sufletul meu care se afla prins, blocat, îmbuteliat în interiorul animalității. Și numai atunci m-am scuturat din acea oroare, revenind la starea de conștiință obișnuită, spunându-le celor doi:
– De fapt, voi asta ați urmărit prin comportamentul vostru, ați vrut să o scoateți la suprafață pe Katusha! Așa am botezat eul acesta!

M-am îndepărtat apoi de ei în mare grabă, aruncându-mă într-un pat ca să continui să le vorbesc:
– Cred că încep să înțeleg cum funcționează toate acestea. Cred că încep să îi înțeleg mecanismul, dar de aici înainte cum trebuie să procedez ca să elimin acest eu animalic din interiorul meu? Cum să fac? Cum îmi spuneți să fac?

Ce mi s-a spus, ce nu mi s-a spus și ce a mai continuat după aceea nu voi mai trece în scris întrucât unele detalii au avut o puternică legătură cu sufletul meu pereche. Ori numai aceste judecăți, observații și concluzii pe care le-am desprins Ființa profundă mi-a interzis să le mai trec în scris, mustrându-mă cu multă severitate pentru inabilitatea mea de a ierta și pentru judecata pe care o fac asupra lucrurilor la prima vedere, adică în mod superficial!

În fine, era limpede că Maestrul intim îmi preciza importanța faptului care nu putea suferi nicio amânare de a-mi ține sub observație și sub control mânia, însă numai după ce am aflat că rudele mele din partea mamei aveau să vină în concediu (și încă atât de curând și pe nepusă masă) am înțeles de ce era atât de important acest lucru de până și Marele Judecător Divin Anubis găsise că era necesar să mă îndrume în acest sens, ajutându-mă să îmi schimb percepția asupra evenimentelor printr-o experiență directă!

Dacă prima oară când mi-am dat rudele afară pe ușă la ultima lor vizită din septembrie anul trecut a fost o acțiune izvorâtă din disperare și din suferință care mi s-a iertat de către Marea Lege fiindcă a fost un strigăt de ajutor pe care rudele mele l-au interpretat conform cu puterea lor de a judeca, să mai repet acțiunea acum nu ar mai constitui o dovadă de înțelepciune și de stăpânire de sine din partea mea, ci o dovadă irefutabilă că posed atâta mânie și prostie în mine încât să îmi sabotez șansele de eliberare de karma de familie pentru un lucru de nimic.

Căci am înțeles că cei doi erau o reprezentare a agenților karmei care îmi făceau cunoscut faptul că, atâta vreme cât bunica și rudele mele nu mă săpunesc, nu mă scarpină, nu mă îmbrâncesc, nu îmi pun piedică, nu mă bat și nu îmi fac nimic asemănător, atunci nu pot găsi scuze în micile neînțelegeri specifice traiului în comun ca să îmi sară țandăra din cauza mâniei. Căci dacă nu am plătit până acum karma pentru mânie, eul mâniei nefiind unul karmic, acest lucru nu înseamnă că nu se poate preschimba într-unul bun de plată. Și încă bun de plată pentru o neghiobie, o prostie, o nimica toată! Și dacă tot mă aflu la capitolul reprezentări simbolice, poate că ar trebui să lămuresc și faptul că gestul celor doi tineri de a mă mângâia pe creștetul capului pentru a-mi potoli agresivitatea sugerează tocmai rostul real al pedepsei karmice! Căci acela care nu își găsește stăpân în Legea Tatălui e sortit pieirii, singura soluție de a ieși de sub incidența legii karmei (inclusiv a celei de familie) constând în cooperarea constantă cu Marea Lege!

Este imperativ să precizez că, dacă acest instinct ce mi-a fost scos la lumină în repetate rânduri de-a lungul anilor s-ar modifica și s-ar preschimba din păcat în virtute, atunci conștiința mea, sufletul, ar poseda o imensă putere de auto-dominație și auto-control, supunând mintea voii sale ca pe o sclavă, fapt care ar avea ca minunat rezultat uciderea în mine însămi a dorinței de a mai reacționa impulsiv la factorii din exterior, adevăr pe care prietenul meu misionar mi l-a transferat sub următoarea formulare: ”la laudă, cât și la critică, trebuie să rămâi mort”.

Rămâne să mai povestesc cum au să mai decurgă întâmplările de aici înainte! Dar Doamne, Ajută-ne să nu dăm pasărea libertății karmice pentru cioara amorului propriu și a mâniei din cauza unui petic de pământ care, vândut, nu cumpără nici măcar o debara într-un bloc din acest oraș!

iul. 082021
 

<>

Miercuri, 07 Iulie 2021

Am făcut o mare și cumplită boacănă! I-am cerut aseară Anei să îmi mute un folder pe desktop de pe poziția a treia pe a doua ca să accesez mai ușor folderul respectiv, dar nici ea nu știe mai precis ce a făcut că folderul respectiv s-a șters. Pe poziția a 2-a era Recycle Bin, așa că trebuie să fi mutat folderul la coșul de gunoi, chiar dacă în Recycle Bin nu era nimic! Și cum niciuna nu are cunoștințe avansate despre lucrurile astea, am rămas cu buza umflată în legătură cu posibilitatea recuperării folderului respectiv. În acel folder era conținută toată munca mea în materie de scris, toate scrisorile mele, toate notițele, toate emailurile, tot jurnalul. Tot ce-am scris șters de-a binelea într-o singură clipită de ochi.

Dar am avut un noroc chior, dacă noroc se poate numi ce mi s-a întâmplat. Îmi vârâse Dracul ideea aceasta în minte de ceva timp, anume să îi cer Anei să mute jurnalul meu cu funcția drag and drop de pe poziția a treia pe a doua, însă vocea interioară m-a avertizat în multe rânduri că ar fi fost bine să fac o copie de rezervă a folderului respectiv pentru orice eventualitate, întrucât Cosmosul nu este guvernat numai de legea karmei, ci și de legea accidentelor. Așa că am făcut o copie de rezervă pe 20 Iunie 2021 pe care am verificat-o de o duzină de ori de aseară până acum. E încă acolo, nu am pierdut decât ce am scris săptămâna trecută și zilele acestea, plus niște versuri și alte lucruri mărunte, dar și un proiect pe care îl începusem duminică seara pentru site-ul dearlife.org, însă și acesta este recuperabil. Deci nu am pierdut decât partea a 17-a din seria Notițelor scrisă zilele acestea în care am descris un episod mistic în timpul căruia am avut o conexiune profundă cu cățeaua mâniei pe care agenți ai karmei o asmuțeau pentru ca eu să iau aminte la mecanismul și funcționalismele acestui eu. În afara acestui episod, mi-am mai vărsat oful și în legătură cu bunica mea, făcându-i o judecată foarte aspră și portretizându-mă din nou drept o victimă nedreptățită, jucând rolul unei mascote menită să întrețină buna-dispoziție a unei vârstnice plictisite!

Poate că nu ar fi fost mare lucru chiar dacă nu ar fi existat această copie de rezervă a jurnalului meu. În fond, aveam și copia scrisorilor publicate pe blog, dar întâmplarea mi s-a părut prea din cale afară de neobișnuită, ținând cont de faptul că aveam de mult timp convingerea că ceva nemaipomenit avea să se întâmple în această vară în privința karmei mele primită pentru păcate comise împotriva Tatălui. Și cum ce am scris mi se pare un eșec din cauza faptului că lucrurile nu s-au întâmplat deloc conform cu profeția, mai-mai că mi-am dorit ca tot ce am scris să fie aruncat la coșul de gunoi, atât de amarnică mi-e mâhnirea în legătură cu povestea Zburătorului. Mai prevăzătoare, Ființa profundă mi-a făcut această recomandare de a face copia de rezervă, fapt care îmi dovedește că, dacă cele scrise de mine ar fi constituit un adevărat eșec sufletesc, Justiția Divină nu ar fi întârziat să facă dispărut întregul text scris de mine, chiar dacă păstram o a doua copie pe blog. Era o chestiune de principiu, aș fi înțeles mesajul dacă s-ar fi șters totul, însă repet că nu am pierdut decât cele scrise ieri și luni, adică o critică și o judecată crudă și aspră aduse bunicii mele!

Așa am vrut ca totul să se piardă din cauza necazului meu cu Zburătorul și, văzându-mă în fața faptului aproape de împlinire, am tremurat de groază și am plâns și am suferit îngrozitor! Ca să fii atât de aproape de a pierde toată munca ta din ultimii 7 ani din cauza unui lucru atât de mărunt nu poate să nu creeze o impresie copleșitor de șocantă asupra psihicului, dar după tot zbuciumul meu de azi-noapte, am adormit cu zâmbetul pe buze! Ce noroc am avut că am dat ascultare sfatului vocii interioare, creând acea copie de rezervă a jurnalului meu! Și fie vorba între noi, tot vocea mea interioară mă sfătuise în cursul zilei de luni și apoi în cursul zilei de ieri să fac o reîmprospătare a copiei respective cu cele scrise și muncite de la 20 Iunie 2021 încoace, dar nu am dat ascultare îndemnului, în pofida insistenței cu care îmi dădea ghionturi în inimă. Deci a cui este vina dacă nu a mea? Biata de Ana, dacă nu a plâns cu mine aseară, tot încercând să butoneze la tabletă ca să dreagă stricăciunea, dar degeaba că folderul tot dispărut a rămas! Avem să o ducem la un service azi, gândindu-mă că un om priceput i-ar putea da un system restore, dar chiar de va fi să recuperez informația pierdută, nu pot trece ușor cu vederea că incidentul s-a întâmplat taman în această perioadă de mari încercări în contextul karmei mele primită pentru păcate comise împotriva Tatălui, tot ce am scris era moneda mea de schimb!

Și mi s-a părut atât de apăsătoare coincidența aceasta că, trezindu-mă la 04:30 dimineața, m-am grăbit să verific din nou copia de rezervă a jurnalului! Aceea era încă acolo, undeva în memoria tabletei. Am adormit foarte greu din cauza acestui sentiment apăsător pe care îl trăiam vis-a-vis de jurnalul meu, simțind ca și cum Marea Lege Cosmică urma să hotărască soarta textului scris de mine! Iar când am adormit în cele din urmă, am trăit un episod mistic cu totul și cu totul deosebit întrucât a constat într-un contact direct cu Anubis, Marele Judecător Divin al Tribunalului Cosmic! Mă rugasem azi-noapte și azi-dimineață Ființei profunde să fie îngăduitoare cu mine, să mă ajute să creez în sufletul meu credința într-un Dumnezeu departe de a fi absurd, zicând Ființei că percepția mea asupra condiției mele din cauza bolii pe care o am mă face să mă văd cumplit de umilită, înjosită, căzută sub limita demnității umane, ajunsă de toată batjocura și de tot râsul că până și bunica mă vede bună de hrănit cu lingurița ca pe copiii mici, chiar dacă față de ea nu vorbesc cu vocea de copil că dacă m-ar auzi, nu încape îndoială că m-ar crede căzută în mintea copiilor! Înțeleg necesitatea umilirii căci altfel cum ar putea învăța mândria să nu mai fie mândrie, dar ca să devin o mascotă pentru cei din jurul meu îmi pare o rușine peste măsură de greu de suportat, făcându-mă să mă întreb care va fi fost stabilită limita între virtutea umilinței și pierderea demnității umane? Am plâns și iarăși am plâns azi-noapte, cerând Marelui Tribunal Divin să îmi acorde înțelegere și să nu îmi pună la socoteală sub formă de karma relația mea cu bunica mea, aducând în sprijinul mărturiei mele problema mea legată de auz care mă face, pur și simplu, să nu înțeleg nimic din cele spuse de bunica mea! Și ca să stau în aceeași cameră cu ea ca să îi țin companie, fără să vorbim, pentru ca ea să aibă la ce privi mi se pare o dovadă foarte limpede că m-am preschimbat într-o paiață. Acesta să fie rostul pentru care m-am născut? Să îmi pierd dreptul de a mai vedea lumina soarelui pentru ca cei din jurul meu să aibă la ce privi așa încât să nu se plictisească?

Dar când am adormit azi-dimineață, m-am simțit trăind o stare de conștiință foarte deosebită și minunată. Mi se limpezea chakra comunicării, iar un anume canal subtil de comunicare mi se deschidea către Porțile de Sus, nelăsând pic de loc confuziei și îndoielii în privința identității individualității sacre care lua legătura cu mine.
– Anubis! am exclamat, simțindu-mi sufletul vibrând la o frecvență net superioară stării mele de conștiință obișnuite.

Când i-am auzit vocea Marelui Judecător în conștiința mea, m-a făcut să mă cutremur de bucurie și de recunoștință, vocea fiindu-i profundă și solemnă! Nu simțeam teamă căci îmi vorbea cu familiaritate și fără niciun pic de asprime, ca și cum păstra în registrele Sale tot ce era de știut despre mine, făcându-mă să simt foarte clar că nu pentru a mă pedepsi se făcea manifestat în universul meu interior! Și nici măcar pentru a mă dojeni! Dar când mi-a vorbit, a făcut-o în aceeași limbă mistică pe care și îngerul Anael a folosit-o de față cu mine, sufletul înțelegând-o și putând răspunde, dar atât timp cât minții îi lipsește abilitatea de a fi tălmăcitor, nu pot traduce în scris ceea ce am simțit și înțeles din conexiunea cu Marele Judecător Anubis!

Nu, nu pot traduce limba mistică folosită de Anubis ca să îi vorbească sufletului, însă pot descrie scenele pe care le-am trăit după aceea, după ce Anubis a deschis în memoria conștiinței mele calea către amintirea unei alte vieți. Așa m-am simțit absorbită în starea de conștiință a unei alte personalități care nu era străină de mine. Eu fusesem acea persoană, o femeie, însă o femeie atât de decăzută că se afla cu mult, foarte mult sub limita demnității umane, în ciuda vârstei încă foarte tinere. Eram o cerșetoare desculță pe care toți cei din jur o agresau șși o batjocoreau.

Apoi am trăit amintirea unei nopți în care, fugind de niște oameni care mă hărțuiau și mă batjocoreau, m-am ascuns în curtea din spate a unei locuințe. Trebuie că din cauza zarvei ce se făcea din cauza mea, proprietarul locuinței respective a ieșit afară, dând cu ochii de mine. Nu-i vedeam chipul în timp ce s-a apropiat de mine, dar când l-am simțit stând deasupra mea și cercetându-mă, l-am privit numai ca să strig plină de uimire:
– TU!

Dintre toți oamenii întâlniți pe cale, numai pe acesta nu m-am așteptat să îl văd! Era C.K., americanul vârstnic pe care l-am cunoscut pe un site de videochat în urmă cu 12 ani și cu care m-am întâlnit la Londra doi ani și jumătate mai târziu și care m-a cerut în căsătorie la nici 6 săptămâni după ce mă cunoscuse în mai 2009. Era limpede pentru mine că experimentam două stări de conștiință în mod simultan, identificându-mă atât cu vechea mea identitate, cât și cu cea prezentă. C. arăta în mod similar celui întâlnit în această viață, însă mi se părea cu mult mai bătrân și cu trăsături degenerate, dovedind un caracter decăzut și pervertit. M-a ridicat de pe pământ, ducându-mă în locuința sa și luându-mă sub ocrotirea sa. Dar pentru că starea de conștiință prezentă asista la toate aceste scene precum un martor care nu putea modifica cursul evenimentelor, m-am adresat lui Anubis pe care încă îl simțeam conectat în mod intim cu mine, zicându-i:
– În această viață a dezvoltat el obsesia pentru mine?
– Întocmai, mi-a răspuns Marele Judecător.

În fine, am pătruns în casa lui pe care mi-o punea la dispoziție, dându-mi un acoperiș deasupra capului și mâncarea cea de toate zilele, dar cu ce preț! Cu ce preț! În niciuna din scenele care au urmat nu am simțit ca el să fi revendicat în mod explicit vreo plată din partea mea pentru tot ce îmi dădea, dar nici nu a refuzat vreodată serviciile pe care i le asiguram, făcându-mi bretelele de la bluze să îmi alunece de pe umeri, adâncind decolteul și dezgolind pielea umerilor și a gâtului sau ridicându-mi pulpanele rochiilor și lăsând să se vadă picioarele, etc. Iar el, stând leneș pe sofaua sa din camera de zi a casei sale, mă privea galeș și pătimaș în timp ce învățam să dansez în fața lui. Văzându-mă în această circumstanță, i-am spus din nou lui Anubis:
– Trebuie că în aceste condiții am dezvoltat eul performerului de videochat! Am făcut în acea viață pentru el ce am făcut și în aceasta!

(cu excepția faptului că în viața prezentă mai toate s-au petrecut pe webcam, iar nu prin contact direct)

Dar pentru că scenele care au urmat au dobândit o notă explicită, am fost adusă aproape imediat în stare de veghe. Îmi fuseseră dezvăluite destule încât să am la ce medita! Cu toate acestea, până să mă trezesc complet, am luat contact și cu Ființa profundă care, deghizată sub forma unei stele, strălucea măreț, dar în mod straniu aproape exclusiv în ochiul stâng, în timp ce pe parcursul săptămânilor trecute I-am perceput strălucirea în ochiul drept.

Dar cum trebuie să duc tableta la service în curând, am să revin cu unele interpretări în momentul în care am să o recapăt fiincă nu pot să nu bag de seamă că plângerile mele, cum că mă simt acum într-o poziție aflată mult sub limita demnității umane, sunt nefondate de vreme ce Marea Lege Divină mi-a arătat că m-am aflat în condiții existențiale cu mult mai umilitoare și denigrante decât cele actuale, ochii sub a căror privire am dansat și am jucat rolul de mascotă și de paiață și de animal de companie fiind cu mult mai răufăcători decât ochii bunicii care mă privesc acum! În aceste condiții multe din gesturile bunicii mele pe care eu le-am perceput ca pe niște gesturi de hărțuire și de persecuție mai toată viața mea fiindcă nu le-a făcut decât față de mine capătă altă semnificație. De exemplu, dacă ei i se părea că hainele pe care le purtam mă expuneau, le trăgea și le aranja pe mine ca să mă acopere, etc., Marea Lege încercând să corecteze în mine, prin intermediul ei, ce fabricasem în scenele descrise mai sus. Dar pare-mi-se că aceasta constituie una din cele mai mici probleme care mi s-au pus în cale. Trebuie că în condițiile dezvăluite să fi dezvoltat acel eu al seducției de care mă tem foarte mult, eul care a început să priceapă că își poate câștiga pâinea cea de toate zilele folosindu-se de farmecul personal și de corpul său.

Joi, 08 Iulie 2021

Nu sunt deloc surprinsă că am fost ieri la un service unde am nimerit peste un prestator de servicii care nu avea competențe suficiente în privința posibilității recuperării datelor pierdute și șterse de pe un calculator, iar acum, la aproape două zile după incident, trebuie că este prea târziu să mai încerc în altă parte. Dar am făcut inventarul documentelor pierdute și, precum am mai spus anterior, numai ce am scris luni și marți nu se mai poate recupera. Dar mă gândesc acum și mai serios la acest incident care nu a fost nicidecum numai un accident. Cum de am pierdut numai acea notiță din jurnal în care m-am plâns din nou de bunica mea când ea este acum la spital, dusă cu Salvarea încă de aseară, după ce a avut o criză despre care eu nu am habar, fiind internată la diabet? Cum aș putea interpreta această coincidență?

Mă văd astfel nevoită să retranscriu episodul mistic experimentat luni dimineață, omițând să îmi mai împovărez scrisul cu excesul meu de zel datorită căruia vreau să povestesc absolut tot ce simt și ce mi se întâmplă!

iun. 262021
 

<>

Sâmbătă, 26 Iunie 2021

Mă doare tot corpul de la efortul făcut zilele acestea cu împachetatul. De amărăciune și de tristețe nu am fost încă să vizitez noua locuință, sunt și acum complet bulversată și copleșită și dată peste cap de această întorsătură de situație care îmi dovedește că pedeapsa mea karmică a fost cu mult mai severă decât am vrut să recunosc, făcând din povestea scrisă de mine o pildă demnă de luat în râs căci asta îi este răsplata mincinosului: să își piardă toată credibilitatea.

Nu am nicio idee cum mă voi comporta de aici înainte față de boala mea și față de vindecarea mea, dar mai ales față de confesiunea pe care am scris-o căăci tot ce am scris va fi o veșnică amintire (și încă una ca smirna mai amară) că am fost mințită pentru că am mințit. După calculele mele, bănuisem că pedeapsa mea karmică pentru păcate comise împotriva Tatălui, adică pentru minciună întrucât Tatăl este Adevărul, avea să se isprăvească în această vară, așa că este de la sine înțeles că această întorsătură de situație este o limpezire a karmei mele, trebuind de aici înainte să dau dovadă de multă responsabilitate și maturitate și de asumare a răspunderii pentru efectele și consecințele acțiunilor mele păcătoase. E o mare ispită să încep să trag concluzia că această întorsătură de situație este o mustrare exagerat de severă, eu făcând tot ce mi-a stat în putință pentru a modifica cursul evenimentelor și pentru a primi iertarea Tatălui împotriva Căruia am păcătuit, dar este destul de clar că undeva tot am greșit de vreme ce acest sfârșit s-a dovedit a fi inevitabil.

Mă agăț cu naivitate de ultima brumă de speranță acum că trag concluziile acestor întâmplări, gândindu-mă că recuperarea vederii mele a depins de la bun început de întâlnirea sufletului meu pereche, dar atâta timp cât el nu a fost în aceeași barcă cu mine în privința acestei povești, eu nu i-am putut încălca liberul arbitru, răpindu-i puterea de a decide singur și forțându-l să își asume o datorie și o obligație pe care nici măcar familia mea apropiată nu a vrut să și le asume.

Ce înseamnă să îi fi furat liberul arbitru până la urmă? Înseamnă să îi fi pătruns cu forța în chiar moalele minții sale ca să instalez în mintea sa niște criterii și tipare care l-ar fi predeterminat să devină responsiv dorințelor mele lăuntrice, folosindu-mă pentru aceasta de legile mecanice ale Cosmosului, precum legea atracției sau legea rezonanței magnetice, etc., lucru care în sine nu constituie o încălcare a Marii Legi Cosmice întrucât, în fond, noi toți ne întâlnim în viață din cauza acestei legi a afinităților, dar una este să faci efortul de a-ți înălța vibrația pentru a atrage oameni potriviți cu care să te conectezi și alta este să îți concentrezi resursele mentale asupra unui om în mod specific pentru ca el să fie predeterminat să răspundă în mod pozitiv dorințelor tale.

De exemplu, în urmă cu vreo 4 ani sora mea obișnuia să meargă în niște excursii de o zi organizate de un ghid turistic din oraș. Îmi intrase în acea vreme în minte ideea că ar fi fost nemaipomenit dacă, dintr-o întâmplare, Marius ar fi luat și el parte la una din aceste excursii pentru ca Ana să îl vadă și să îl observe, dându-mi raportul în legătură cu felul său de a fi. Buuun! Într-un weekend, mama și Ana s-au dus în excursie. Revennite acasă, mama mi-a povestit că, printre excursioniști, fusese și un tânăr care era, după părerea ei, copia identică a lui marius. De fapt, mama fusese aproximativ convinsă că erau una și aceeași persoană, motiv pentru care ar fi vrut să îl abordeze, dar s-a abținut, dându-și seama că era vorba despre altcineva. Cred că acest exemplu limpezește ce vreau să spun prin încălcarea liberului arbitru atunci când faptul este făcut în mod intenționat și deliberat, rezultatul depinzând aproape exclusiv de legile mecanice ale Cosmosului, de puterea și concentrarea minții și de întregul sistem cunoscut sub denumirea ”arta manifestării” sau ”dorințe împlinite”. Altfel spus, Marius nu a fost pe aceeași lungime de undă cu mine pentru ca dorința mea să se fi împlinit întocmai, dar mecanica cosmică a făcut efortul de a se pune în mișcare pentru ca dorința mea să se manifeste, atrăgând o întâmplare care să se potrivească criteriilor stabilite de mine. Mai multă concentrare dacă aș fi pus în practică, atunci și dorința mea ar fi avut sorți de izbândă, în sensul în care Marius ar fi fost cel prezent în acea excursie (sau în fața balconului meu în ziua de miercuri, la ora 21:00(, însă acest gen de practică este pură și curată magie neagră.

Mai degrabă cred că acesta a fost și scopul ascuns al sfatului primit de la Dumnezeul intim de a-i scrie scrisori, tocmai pentru a nu-l precondiționa de la distanță ca să îi intru în grații, cu toate că tocmai ce nu am avut eu voie să fac el a făcut-o! Una ar fi fost dacă ”întâmplarea” l-ar fi adus la balconul meu în ziua și la ora hotărâte înainte, chemat acolo de rugămintea mea stăruitoare prin legea rezonanței magnetice, însă alta ar fi fost dacă ar fi venit acolo de bună-voie, cunoscând dinainte întreaga situație de-a-fir-a-păr. Da, da, ultimii 4-5 ani, de când scriu și tot scriu, sunt dovada vie că eu nu i-am încălcat liberul arbitru fiindcă, indiferent de stăruința rugăminților mele, el a făcut oricum tot cum l-a tăiat capul, păcălit la rândul său, ca și mine, de Luciferul său particular, fie că vrea sau nu să admită acest fapt concret de care nu mă îndoiesc. Căci de unde poate veni inadvertența din această poveste dacă nu din viclenia lui Lucifer? Tatăl Ceresc nu m-ar fi mințit niciodată fiindcă Dumnezeu este Adevărul, dar Luciferul particular ar fi putut-o face fiindcă el este spătarul Tatălui, ca să zic așa, deci împlinitorul Legii.

E o zdravănă și foarte dureroasă lovitură și mult timp are să îmi mai ia ca să îmi ling rănile, dar pentru că am pomenit de bruma de nădejde de dinainte, am să pun în scris și următorul fapt care mă macină și care nu îmi dă pace de când mi s-a întâmplat pe 26 Decembrie 2020, când Tatăl Ceresc mi S-a arătat sub forma imensului Soare, Acesta spunându-mi astfel în legătură cu vindecarea mea de orbire și cu momentul propriu-zis al recuperării vederii:

Apoi m-am îndepărtat de ea, călătorind în continuare în direcția Soarelui. Ajunsă (sau să îi spun ”ajuns”?) în fața Logosului Solar, al Tatălui, L-am întrebat pe Acesta:
– Când îmi vei reda vederea?

Și nicio urmă de îndoială nu a existat în glasul meu care nu era nici de femeie, nici de bărbat, ci doar gând sau, mai bine spus, cuvânt. Aveam convingerea fermă că Tatăl nu numai că poate să vindece ceea ce știința umană spune că nu se poate vindeca, dar mai aveam și convingerea fermă că Dumnezeu are și bunăvoință să îmi redea vederea. Atunci Tatăl îmi spuse astfel:
– Când vrei tu! Aș fi vrut să îți fi redat vederea într-un moment simbolic precum la cumpăna dintre ani, dar ți-o voi reda când vrei tu!

Când m-am trezit, strălucirea Divină a Soarelui a mai stăruit câteva momente în ochii mei, în vreme ce cuvintele Sale s-au întipărit cu focul în inima mea, nu fără nemărginită durere și amărăciune fiindcă, așteptând de atât de mult timp ca acest miracol să se întâmple, m-am obișnuit cu întunericul ca să cer cu stăruință lumina.

Acel ”tu” din exprimarea Tatălui Ceresc am înțeles cu timpul că este Scânteia Spiritului Sfânt (Monada Divină). Și numai astfel pot explica de ce Ființa reală interioară a stabilit mai multe conexiuni cu mine în acest an ca niciodată până acum, fiind destul de evident pentru mine faptul că Ființa profundă a primit frîu liber de a lucra asupra mea, esența Sa psihică, conform cu dezideratele și năzuințele Sale pe care se cuvine să le moștenesc. Ori de Ființa profundă mă tem cu mult mai mult decât de chiar însuși Luciferul particular deoarece nu de puține ori Scânteia Spiritului Sfânt mi-a arătat că auto-exigența Sa și severitatea Sa nu lasă loc auto-compătimirii, a tăia în carne vie (adică ceea ce se cunoaște prin sacrificiul de sine, moartea mistică) fiind modusul Său operandi (M. O.-ul). Litera ”m” este a 16-a în alfabetul românesc, iar litera ”o” este a 18-a. Aceste două numere, calculate și puse unul lângă altul și inversate, dau 97. Când m-am ridicat azi-dimineață din pat ca să liniștesc cățelul care schelălăia, ceasul arăta ora 08:17 din care pot extrage cu multă ușurință același 97.

Nu mă pot, deci, decât întreba astfel: ”Ce a vrut și vrea Ființa profundă?” Fiindcă nu pot în veci trece cu vederea faptul că, în formularea pe care Tatăl I-a adresat-o anul trecut Ființei profunde, nu a preimpus nicio condiție corelată cu întâlnirea sufletului pereche! ”Îți voi reda vederea când vrei tu!” Ce ar putea să însemne acest lucru pentru Monada Divină, această libertate de decizie? Fiindcă a fost o mult prea stranie întâmplare să primesc de la Dumnezeul intim îndemnul de a-mi invita sufletul pereche să îmi facă o vizită în persoană, cunoscându-se faptul că nu aș fi avut unde să îl primesc în afara balconului, pentru ca la numai câteva zile mai târziu să îmi pice din Cer o cameră numai pentru mine în care să îmi pot exercita talentele de gazdă. Și de ce, de ce, Bunule Dumnezeu, de ce după ce toată povestea pare să se fi întors cu susul în jos, continui să mă îndemni să îmi invit sufletul pereche să ia legătura cu mine pe viu grai? Și dacă mila Ta, Bunule Dumnezeu, se va dovedi chiar cu mult mai generoasă în cele din urmă ?

iun. 022021
 

Miercuri, 02 Iunie 2021

Am reflectat pe parcursul zilei de ieri la sensul celor petrecute de dimineață, căutând să identific numele temnicerului minții dezgropat în timpul operației, însă aș minți dacă aș scrie că știu despre ce ar fi putut fi vorba. Cu deplină certitudine știu că nu a fost vorba despre demonul relei-voințe, cu toate că nici acest eu psihologic nu era lipsit de unele ddin aceste carecteristici pe care le atribui malevolenței. Și cu tot atâta fermă certitudine știu că defecțiunea din lobul frontal din care Ființa profundă se îngrijește cu atâta delicatețe să mă extragă este datoria karmică pe care o am față de sora mea, subiect pe care l-am abordat succint într-o scrisoare scrisă la începutul lunii februarie. Este subiectul despre care îmi este cel mai greu și incomod să vorbesc cu cei din jurul meu întrucât ea mă acompaniază în permanență, trebuind din acest motiv să deschid mereu subiectul cu ea de față, ceea ce face ca totul să fie dezagreabil și împovărător. Este cel mai amarnic blocaj emoțional pe care îl am din care nu m-am putut nici acum elibera și din care nici nu cred că am să mă eliberez vreodată brusc, peste noapte, motiv pentru care îmi pare să aibă foarte mult sens modul de operare al Ființei profunde care face acest efort incomensurabil de a mă extrage, încetul cu încetul, din acest blocaj care mă face de 5 ani și 9 luni să îmi inhib vindecarea de orbire pentru ca astfel să îi fiu alături, să o ascult și să o povățuiesc, etc., fiindcă altminteri, dacă aș vedea, aș pleca în lumea largă ca să îmi văd de drumul meu. Prin urmare, nu o pot ajuta decât stând locului, împreună cu ea, iar locului nu pot sta ddecât în felul în care sunt acum, adică oarbă.

Departe de a fi efortul meu un sacrificiu făcut din voință proprie, exercitându-mi liberul arbitru. Dincolo de constrângerea pe care mama mi-a imprimat-o în psihic în legătură cu sora mea, după cum am scris în februarie, eu am o datorie karmică față de sora mea care mi-a dictat mai bine de jumătate din viață că port o mare răspundere pentru bunăstarea surorii mele față de care am greșit foarte mult într-o viață anterioară, făcânddu-i un mare deserviciu pe drumul ei spiritual căci sufletul ei a fost victimă a eului meu feminist. Eu am purtat vina și răspunderea pentru dezorientarea ei de pe cale, fapt care s-a răsfrânt asupra mea sub forma simțului datoriei pentru ea, simț al datoriei care s-a accentuat extrem de mult de la trezirea mea spirituală încoace, când eu am primit șansa recuperării și vindecării sufletului meu, cu toate că eu sunt cea care a greșit, în vreme ce ea nu a profitat mai mult de aceeași oportunitate ce i se oferise și ei căci, în fond, reiki am făcut amândouă, bioenergie am făcut amândouă, masaj am făcut amândouă, tai chi am putut face amândouă, psihoterapeuți au fost pentru amândouă, învățătura gnostică a intrat în viețile amândurora în același timp, etc., diferența constând în efortul personal al fiecăreia de a-și face temele și de a-și învăța lecțiile. Ori cea mai împovărătoare constrângere mentală pe care mi-am asumat-o în mod involuntar a fost să cred că pot suplini efortul ei personal, să fac munca interioară pentru ea, să fac temele pentru ea și să învăț lecțiile de viață în locul ei. Și din această constrângere nu mă pot elibera fără să nu trăiesc cu sentimentul căă aș abandona-o dacă aș pleca de lângă ea înainte de vreme, înainte de a o fi văzut împlinită cu succes. Numai scriind despre această durere și iată că mă face să mă simt vinovată și să mă rușinez că simt toate acestea când convingerea tuturor celor din exteriorul familiei este că, din contră, sora mea este cea care își sacrifică viața personală și bunăstarea pentru a îngriji de mine când lucrurile nu stau chiar așa. În sfârșit, mi-ar plăcea să cred că, mai degrabă, ne-am ajutat una pe cealaltă, că ne-am ascultat și că am învățat împreună, însă în atâția ani de conviețuire ea nu mi-a mărturisit pe șleau că i-aș fi fost de vreun folos real până acum. Dacă mi-ar fi spus sau mărturisit mai multe, acestea ar fi fost anestezicul despre care am pomenit mai sus care ar fi făcut ca operația de ieri dimineață (care nu a fost nici prima, nici ultima) să fie mai puțin ddureroasă. Această lipsă de sedare mă face să percep în mod profund și intim delicatețea lucrării Ființei reale interioare în ale cărei mâini mi-am încredințat tot destinul, lăsându-mă să văd că nu sunt singură pe drum și că mângâierea Sa dovedește mai multă milă, iubire, blândețe și bunătate decât mângâierea consolatoare a oricărei ființe vii căci, în cele din urmă, consolarea este anestezicul despre care vorbesc. De aceea și sora mea mă ținea de mână pe parcursul celor petrecute ieri dimineață. .

Și cum nu pot vorbi cu nimeni din afara familiei despre toate aceste lucruri, îmi rămâne scrisul căci nu degeaba Ființa profundă m-a întors ieri dimineață, imediat după minunata operație, la tehnica de eliberare emoțională. Și numai această indicație în sine mi-a arătat în mod clar și limpede că nu eu sunt cea care trebuie să facă EFT în locul surorii mele, că nu eu sunt cea care trebuie să scrie în numele ei sau să se roage în numele ei fiindcă toate acestea sunt lucruri pe care singură poate și trebuie să le facă din voință proprie, exercitându-și liberul arbitru, întocmai cum am procedat la rândul meu.

Fără urmă de dubiu, operația de ieri dimineață mi-a mai arătat în mod precis și clar că extracția mea din această datorie trebuie făcută fără să exprim ură, mânie, frustrare, ranchiună, resentimente, judecăți, critici, insulte și altele asemenea la adresa surorii mele căci n-am rezolvat nimic din chestiunea datoriei karmice față de ea dacă m-aș îndepărta de ea fiind și mai împovărată decât am fost la început. Ce rost există să golești bășica de răutăți, de frustrări și de resentimente din lobul frontal ca s-o umpli la loc cu același tip de toxine? Ar contrazice însăși ideea de dietă alcalină mentală pe care nu de puține ori am primit-o ca sfat de urmat! Ori acest exercițiu practic pe care Ființa profundă mi l-a propus, cerându-mi să preschimb toate răutățile enumerate mai sus în înțelegere, milă, compasiune și bunătate, însă oferite în mod chibzuit și oarecum detașat, este o reală provocare. În fond, simt că numai simțul datoriei față de ea mă mai ține în acest loc căci de povestea pe care Ființa profundă m-a însărcinat să o scriu sunt mulțumită, atât de bine s-au legat scenele între ele! Să fie, prin urmare, temnicerul minții de ieri dimineață simțul datoriei? Când acesta nu este exercitat în mod conștient, se poate transforma într-o bestie monstruoasă a cărei justificare de a exista va fi întotdeauna scuza bunelor intenții!

Aseară Ființa profundă mi-a vorbit printr-un citat dintr-o carte pe care o ascultam, folosindu-se de acel tip de sincronicități în care cred cu deplină convingere, referindu-se prin acesta la vederea mea, la această operație de extracție desfășurată în etape care, dacă ar fi făcută prea din scurt și prea brusc, n-ar face decât să îmi tulbure mințile, dar și la alte lucruri, întărindu-mă în convingerea că acest ”el” din citat este o aluzie subtilă la simțul datoriei (cu toate că știu că textul original se referă la inelul puterii) pe care doar îl bănuiesc că mai mult mă ține pe loc decât că mă ajută să merg pe drumul spiritual.

– Vezi? Nici măcar tu nu mai eşti în stare să-l depărtezi cu uşurinţă de la tine ori să-l distrugi. Iar eu nu te-aş putea „face” – căci n-aş reuşi decât să-ţi tulbur minţile.

*********

– După mine, trebuie să-ţi urmezi planul. Nu cred că Drumul se va dovedi prea anevoios pentru curajul tău.

J.R.R. Tolkien – ”Stăpânul inelelor” (Vol, I, ”Frăția inelului”)

NB: Formularea ”după mine, trebuie să-ți urmezi planul” este un joc de cuvinte, ”după mine” putând sugera îndemnul de a urma Ființa profundă, deci de a merge după Monada Divină!