DearLife.ORG

<>

Marți, 20 Octombrie – Luni, 26 Octombrie 2020

Ursitule,

Uite cum îmi vorbi iară sufletul:
– Fii cu băgare de seamă că nu te ții de cuvânt, îmi spuse acesta în urmă cu trei săptămâni.
– Identific trei semnificații posibile ale indicației tale, sufletule. Deci asupra cărui sens din cele trei să mă opresc? am răspuns eu după un scurt timp de răgaz, reflectând profund la afirmația emisă de sufletul meu.
– Care din cele trei sensuri rezonează mai acut cu simțămintele tale interioare în clipa de față? adăugă sufletul.
– E limpede că mă atenționezi că nu mă țin de o promisiune făcută, dar care să fie aceasta dacă ar fi să o corelez cu al doilea sens al indicației tale, anume: ”nu te ții de scris”? Și cum aș putea să relaționez aceste două semnificații cu cea de-a treia pe care numai o intuiesc că ar putea însemna folosirea chakrei comunicării cu scopul de a crea prin cuvânt?
– Ai promis că vei consemna în scris extraordinarele experiențe mistice prin care treci. Și nu numai una sau două, ci pe toate, îmi reaminti sufletul, dându-mi o mână de ajutor să înțeleg.
– Măi să fie, dar nu mi-ai spus chiar tu, sufletule, să nu mai scriu ca să nu mă rup în două de la osteneala asta care însoțește câteodată procesul creativ? De ce mă sâcâi cu indicații contradictorii? m-am burzuluit la sufletul meu, epuizată deja de atâtea conflicte interioare.
– Într-adevăr, ți-am indicat să nu mai scrii într-un timp. Nu te mustra conștiința, simțind și singură că ceva nelalocul său se petreceaîn timp ce scriai? Nu îți mai amintești că ai cerut Puterilor Supreme să îți fie golit scrisul de orice conținut și să îți fie tăiate mâinile de la încheieturi dacă scrisul tău era greșit? Na, că era mai-mai să îl orbești și pe el, pe destinatarul scrisorilor tale, cu atâta știință a spiritului câtă ai elaborat tu în prea multe rânduri! îmi sublinie sufletul unele din greșelile de care sunt perfect conștientă vis-a-vis de epistolele mele.
– Și cum ar trebui să procedez de aici înainte dacă până acum m-am lăsat furată de ispita vorbelor meșteșugite, dar lipsite de substanță? am întrebat cu multă curiozitate căci fără urmă de îndoială că îmi era dor să scriu din nou.
– Lasă frazeologia fățarnică în sarcina intelectului și pune-mă pe mine în scris în schimb. Nu uita că ai de îndeplinit o anumită cerință, ori vezi bine și singură că nu e treabă ușoară să accesezi resursele inimii în mod conștient. Ai aflat între timp, desigur, că cei care pot accesa resursele inimii în mod deliberat se pot înălța deasupra solului, levitând cu multă ușurință. Inima aparține aerului, iar vântul este elementul tău preferat. Asta nu îți dă de gândit? mă apostrofă sufletul cu multă blândețe.
– Să dea de gândit cui, sufletule? Cui îi vorbești tu acum? Pe cine dojenești tu acum? Pe cine povățuiești și pe cine înveți de bine dacă de gândit mi-ai spus de atâtea ori să nu mai gândesc, ci să mă liniștesc cu desăvârșire în cugetul meu pentru ca Voia Tatălui să se înfăptuiască pentru destinul meu! Cine sunt eu în toată povestea asta dacă eu sunt atât de bună de trimis la eșafod? Cine sunt eu dacă eul moare până la deznodământul poveștii?

Au trecut trei săptămâni de la conversația purtată cu sufletul meu și numai ce mi-a picat fisa deunăzi, înțelegând de ce mult-iubitul meu suflet îmi vorbise despre scris, despre inimă, despre vânt și levitație. Toate acestea nu erau decât o formă alegorică de a-mi spune: ”Hai, grăbește-te iute, iute ca vântul și ca gândul de scrie că aci vine 1 Noiembrie când inevitabil că vei comemora cei 7 ani de la atacul cerebral!” Și parcă într-adevăr că nu am pic de disponibilitate sufletească să compun un epitaf în memoria vederii mele trupești pierdute când, în schimbul acesteia, mi-am primit sufletul înapoi. Și, totuși… care sarcină e mai netrebnică? Să scriu un epitaf sau o scrisoare despre ultimul meu secret adânc îngropat în măruntaiele subconștientului?
Ursitule, azi e liniște totală în casă. În fapt, muzica oribilă de țambal de pe Antena Satelor, bocăniturile papucilor în podea și zgomotele emise de bunica nu se mai aud de pe la mijlocul lui septembrie, dar azi chiar e liniște deplină în casă. Eu una nu mai știu cum să mă comport într-atâta liniște înconjurătoare, încât inima îmi bate atât de tare, fiindu-mi cu desăvârșire frică să nu cobesc, ca și cum numai scriind despre această liniște va face pe careva al casei să deschidă televizorul sau să dea drumul la robotul de bucătărie sau la mașina de spălat. Efectiv, nu îmi pot opri bătăile accelerate ale inimii, atât de nefiresc de perturbat îmi este sistemul nervos de la zgomot. Cum, însă, zgomotul din casă s-a mai diminuat, m-am putut retrage în interiorul microcosmosului meu particular mai lesne și cu mai multă seninătate pentru a-l observa, explora și studia, dar această modificare a stării lucrurilor din casă nu a fost un cadou picat din cer, ci rezultatul unor evenimente extrem de neplăcute care iată cum s-au desfășurat. Evident că trebuie să le consemnez întrucât îmi amintesc acum că am promis în ultima scrisoare că aveam să elaborez acest subiect într-o epistolă viitoare.
Până la mijlocul lunii septembrie bunica a fost ca o stană de piatră în încăpățânarea ei de a ne deranja pe toți ai casei, în timp ce se ambiționa să nu ne deranjeze deloc. Știi și tu cum sunt unii oameni care, vrând să nu încurce pe nimeni, ajung să încurce pe toți. De fapt, i-au mai venit un pic mințile la cap începând cu mijlocul lui august, când tatăl meu și-a pierdut cunoștința după ultima criză de tahicardie suuferită în preajma Sfintei Marii, trebuind să se interneze la spital timp de o săptămână de unde s-a întors răcit, microb pe care ni l-a pasat mie și mamei, dar care microb s-a dovedit a fi răceala obișnuită, iar nu covidul pentru care tata a fost nevoit să facă test.. Un leșin e o treabă foarte serioasă, iar cum se auzeau țipetele de disperare ale mamei în acea noapte, încercând să îl aducă în simțiri pe tata, în timp ce sora mea suna la ambulanță, iar eu tremuram pe hol ca scuturată de friguri fiindcă nu știam ce se întâmplă, a făcut-o pe bunica să își mai revizuiască atitudinea lipsită în întregime de considerație față de noi. Dar numai într-o oarecare măsură căci de la acea dată până la mijlocul lui septembrie a continuat să mă chinuiască zi și noapte cu zgomotele papucilor trântiți în podea de plictiseală, cu sforăiturile, plescăiturile și alte onomatopeee de acest soi.
În fine, întâmplarea a făcut ca rudele noastre din străinătate să se abată pe aici într-un concediu scurt, aduși pe tărâm românesc de probleme personale fiindcă, altminteri, intenționau să revină în țară taman la anul, în ianuarie, și nici atunci de dragul nostru, ca să soluționăm în mod eficient situația cu bunica. Degeaba a încercat biata mea mamă să apeleze la bunul simț al surorii sale, mătușa mea nu s-a comportat decât în mod odios față de mama și față de mine și de sora mea, deși de față cu bunica pozează în cel mai blând și înțelegător mielușel. Așadar, ea intenționa să ne lase pe mine și pe sora mea cu bunica pe cap până în ianuarie când desigur că nimic nu s-ar fi putut rezolva în 5 zile, cât ar fi durat concediul lor. Mi-e imposibil să înțeleg până și în clipa de față ce au crezut acești oameni că aveam să cerem de la ei. Oare bani ca să ne cumpărăm casă sau să o renovăm pe a noastră de la țară? Oare au crezut că aveam să le cerem să se întoarcă în țară pentru a prelua sarcina de a îngriji de bunica, sarcină care a picat, temporar, în răspunderea surorii mele căci mama nu poate să aibă grijă nici de ea însăși, cum muncește ea de la 5 dimineața până la 7 seara, 7 zile din 7. Nici acum nu știu, însă timp de 8 luni au refuzat cu vehemență să stea la discuții cu noi, în timp ce bunica ne spunea: ”Hai, ce? Vă deranjează?” ori de câte ori o rugam să înceteze cu poluarea fonică ce, pe mine una, m-a dezechilibrat maxim din punct de vedere al sistemului nervos. Ori asta și numai asta fusese doleanța mea în legătură cu rudele din străinătate. Încerc să îți explic, ursitule, că noi am tot încercat să apelăm la bunul-simț al bunicii, dar în zadar, căci cu noi n-a vrut să discute. În schimb, de mătușa mea și de vărul meu ascultă orbește! Bunica mea nu este nici cretină, nici foarte bolnavă, nici picată în mintea copiilor, cum li se întâmplă multor vârstnici pentru a-și putea justifica refuzul de a trăi în echilibru și armonie cu noi, însă este, de departe, cea mai mândră persoană pe care am cunoscut-o în viața mea, fiind și singura care mă face să mă simt ca și cum handicapul meu este unul mental, nu fizic. Timp de luni și luni am tot așteptat să aud pe unul dintre ei spunându-mi: ”Cu ce te putem ajuta, Cătălina?” că sigur ar fi fost surprinși de răspunsul meu! Nici măcar nu au încercat. De exemplu, când a deschis sora mea radioul ultima oară pe Antena Satelor, în urmă cu vreo lună, și am auzit zgomotul acela de țambal, mi s-a făcut atât de rău, simțind cu toată sinceritatea că aveam să fac o cădere nervoasă. Am ieșit pe hol, închizând toate ușile după mine ca să opresc acel zgomot infernal din a-mi mai pătrunde prin urechi la creier și numai după ce m-am oprit din plâns, vreo 90 de minute mai târziu, m-am simțit răcorită. În tot acest răstimp am stat pe hol, făcând curat în dulap, căci în alt colțișor din casă nu aveam unde să mă retrag ca să îmi ling rănile. Pot jura cu deplină convingere că zgomotul amplificat sub forma poluării fonice este unul din cei mai agresivi factori de stres. Efectiv, din cauza zgomotului, oricât de subtil ar fi acesta, ajungi să turbezi!!!
Așadar, rudele noastre au venit încoace în septembrie și, cum era de așteptat, a ieșit un scandal monstru când au trecut în vizită. Eram atât de nervoasă încât tremuram ca apucată de streche și, auzindu-l pe vărul meu spunând lucruri de genul: ”Hai! Nu v-ați gândit la nicio soluție ca să nu vă mai certați degeaba?” sau ”Să vă fiee clar că voi n-aveți să pupați nimic din moștenire câtă vreme e mamaia în viață!” am simțit că mi se umple paharul de toleranță la nesimțire, motiv pentru care m-am ridicat de la locul meu, retrăgându-mă în cealaltă cameră ca să nu mai aud imputările și jignirile pe care mătușa, vărul și bunica le aduceau față de mama. Nu pot să reproduc în scris ce absurdități ni s-au reproșat în acea zi căci sufletul meu mi-a indicat să îl pun pe acesta în scris pentru ca dezgustul pe care îl simt să nu fie chiar atât de pronunțat în frazeologia mea, căci sunt complet conștientă de faptul că pot ucide pe cineva prin cuvinte. În plus, nu de puține ori sufletul meu mi-a impus cu multă insistență necesitatea de a face haz de necazul meu, amintindu-mi că fac din bunică-mea o babă cloanță cotoroanță aidoma Mumelor Pădurii din poveștile cu balauri și zgripțuroaice. Ei, chiar o babă cloanță nu aș numi-o, dar după tiparul său de comportament, zău dacă nu îmi dă serioase motive să cred că a fost bulibașă în viața sa anterioară! Și, mai mult decât atât, nu ignor cerința indicată de sufletul meu care m-a însărcinat să fac caracterizarea acestor personaje implicate în firul narativ al poveștii vieții mele într-un mod cât mai corect și obiectiv, evitând, prin urmare, să trec aceste evenimente prin filtrul resentimentelor mele, transformând rudele mele în niște caricaturi demne de tot disprețul. Strașnic, nu glumă, să faci haz de necaz, fără să îți bați joc! Și unde mai pui, cu inimă ușoară!
Așadar, ascultând scandalul din dormitor, o puteam auzi pe biata mea mamă (tata nu era acasă atunci, iar dacă ar fi fost, sigur ar fi leșinat iarăși, în timp ce sora mea se zbătea să joace rolul de intermediar diplomatic), iar strigătele ei de disperare mă umpleau de repulsie, ca și cum nu făcea decât să țipe la pereții de ciment. Continuam să tremur toată și tot ce doream în acele clipe era să vină cineva de undeva ca să îl gonească pe vărul meu din casă fiindcă nesimțirea lui era crasă de-a binelea, jignindu-mi și umilindu-mi mama cum avea el chef, iar asta în casa ei, în timp ce bunica, pe deplin satisfăcută, ca și cum era mulțumită că îi venea cineva de hac mamei, punând-o în sfârșit la punct, urmărea acest spectacol din canapeaua ei de care nu se mai dezlipește nici dacă încerci să o ridici cu macaraua. Vărul meu e un golan sadea care nu reușește să impresioneze decât babe decreptite cu realizările lui pentru care bunica îi aduce tot atâta prețuire câtă îi aduci unui erou..
Dacă ai putea înțelege, ursitule, cât a putut să mă chinuiască vărul meu în copilărie, chestiune de la care mi s-au tras multe, multe din probleme pe care nu le voi mai elabora aici, n-ai mai sta pe gânduri și ai veni să mă îmbrățișezi și ca să mă dezmierzi căci abia-abia îmi pot liniști fluctuațiile bătăilor inimii de când dezgrop acest ultim demon înrădăcinat în subconștientul meu, semn că amintirea acelor lucruri de atunci, deși refulată, este încă vie în inconștientul meu. Atât trebuie să știi. Dacă străinul care m-a molestat la 8 ani în scara blocului mi-a dezechilibrat dezvoltarea firească în copilărie, vărul meu a fost cel care, după aceea, a pus cireașa pe tort. Sau mai bine spus, a pus sarea pe rană. Nimeni nu a văzut vreodată nimic din toate câte mi le făcea. Vreau să zic din acele lucruri pe care mi le făcea în ascuns. Și nu au crezut nimic nici după ce au forțat încheietoarea de la jurnalul meu,, citindu-l fără voia mea, căci țineam totul în secret, în interiorul meu, sub lacăt. Nici părinții mei nu m-au crezut și cu atât mai puțin m-a crezut bunica mea că vărul meu mă chinuia ceva mai mult decât vedeau ei la lumina zilei. Și, de aceea, m-a mustrat cu asprime, cerându-mi să nu mai scriu minciuni despre vărul meu care era (și încă mai este, 25 de ani mai târziu) preferatul ei. Nu am nevoie de nicio ședință cu niciun psihoterapeut ca să cunosc crudul adevăr că acest episod a avut o greutate semnificativă în relația mea ulterioară cu părinții mei. făcându-mă să îmi pierd complet încrederea în ei. Dacă nu crezuseră în confesiunile din jurnalul meu unde este perfect cunoscut faptul că ești cel mai sincer, deci incapabil de a scorni și inventa, atunci cum aveau ei să mă creadă dacă le-aș fi mărturisit una-alta pe viu grai, când îți vine atât de lesne să te pierzi cu firea când ești pus în fața faptului împlinit? Câțiva ani mai târziu, tata a observat că ceva dubios se petrecea între mine și vărul meu și, cu puțin efort, l-a alungat de pe lângă mine, punând capăt supliciului. A fost, însă, puțin cam târziu când răul fusese deja făcut.

Dar de venit nu venea nimeni ca să ne apere în acea seară din septembrie, iar dezgustul meu sporea cu orice clipă care se scurgea. M-am încurajat îndelung, motivându-mă și îmbărbătându-mă, reamintindu-mi mereu că nu mai eram în pielea copilandrei pe care vărul acesta a chinuit-o și torturat-o pe perioada întregii copilării, că el nu mai avea nicio putere asupra mea, etc. Nu mai puteam înghiți ofensa. Îmi jignea mama în fel și chip, îndeobște subliniindu-și credința și judecata că părinții mei sunt niște ratați și niște neisprăviți fiindcă nu sunt nici acum proprietari de cutie de chibrituri la bloc după 25 de ani de la pierderea vechii locuințe, în vreme ce eu și sora mea nu i-am reproșat niciodată nimic mătușii noastre, iubind-o și prețuind-o ca pe o a doua mamă. Și, dacă vrei să știi, nici acum nu îi reproșăm idioțenii ale trecutului, cu excepția acestui execrabil comportament din acest an vis-a-vis de asumarea unei răspunderi față de bunica. Așa că am decis să mă duc în mijlocul scandalului spre a-i pune punct.
Ei se certau între ei ca într-un dialog al surzilor în care părerea niciunuia nu se intersecta nici măcar într-o variabilă cu părerea altuia, fiecare găsindu-se în posesia adevărului absolut în iluzia lor că doar ei au dreptate, când am intrat pe ușă, urlând din toți rărunchii și acoperind toate vocile. Vărul meu continua să vorbească ca și cum intrarea mea era un fel de chestiune ridicolă, ca atunci când pici ca musca în lapte în mijlocul unui eveniment în care tu nu ai ce căuta fiindcă acolo discută numai oameni mari. Așa că am urlat din nou, acoperindu-i și lui vocea. Mai târziu, sora mea mi-a mărturisit că urletul meu a speriat-o incredibil de tare. Nu neg că aproape că am sunat demonic. Firește, nu eram posedată de niciun drac, nu era decât vocea disperării. Trebuie că îți amintești de făptura minionă care am fost până ne-am pierdut din vedere în jurul vârstei de 20 de ani. Pune acum vreo 12 kg de jur-împrejurul taliei mele, din cap până în picioare, ca să îți poți imagina că, în ciuda aspectului meu atât de infantil, am acoperit cu strigătul meu 5 alte voci care se certau între ele. Nici nu îmi amintesc ce am urlat mai întâi, dar cert este că am sfârșit prin a-i da pe vărul meu și pe mătușa mea afară din casă, strigând după ei: ”Nu îmi este frică de tine! Rușine să vă fie!”, cu toate că invitația mea de a fi lăsați în pace o includea pe listă și pe bunica, dar ea nu a vrut să plece. Au plecat și duși au fost.
Trecând iarăși în vizită pentru ca bunica să își cunoască strănepoata, nu au mai poftit să urce la noi, stând în parcare în fața blocului sau cine mai știe pe unde, atât de mizerabil și de execrabil le-a fost comportamentul, justificându-se că îi dădusem afară din casă. Nu au văzut că eu, efectiv, am clacat, nu au văzut că eram deznădăjduită. Sau poate că au văzut, dar au ridicat nepăsători din umeri? Bunica nu mi-a mai adresat niciun cuvânt timp de o săptămână după aceea, iar cu celelalte rude nu am mai vorbit deloc de atunci. De aceea nici acum nu îmi vine să cred văzând că nu au înțeles prin ce trecem!
Am întrebat Ființa Interioară Divină dacă urletul meu a venit din demonul mâniei, gestul de a-mi alunga neamurile care ne agresau verbal după bunul lor plac putând fi pedepsibil de Marea Lege din acest motiv, iar răspunsul Tatălui Intim a fost:
– Nu, fiindcă nu a venit din răutate, ci din disperare. Mila să nu o mai cauți la ei, ci la Mine.
Și cum să nu fi fost disperată când știam că rudele noastre nu aveau să ofere niciun sprijin căci a ne trimite o sută de euro pe lună pentru îngrijirea ei nu soluționează în niciun fel atitudinea bunicii față de nevoile noastre legate de somn și liniște. Eram disperată, îngrozită și pierdută fiindcă știam că ei aveau să se întoarcă bine-mersi la treburile lor, în vreme ce bunica ar fi continuat să nu coopereze deloc cu noi. Și nu ar fi început să coopereze deloc dacă nu ar fi fost cu criza și problemele de inimă ale tatălui meu. Ursitule, trebuie să încerci să îți imaginezi și această scenă prin care am trecut, în care m-am simțit atât de disperată și de pierdută, închisă între patru pereți cu bunica de dimineață până a doua zi dimineață, 7 zile din 7, ca să înțelegi de ce sistemul meu nervos ar fi cedat într-un al doilea accident cerebral din cauza mâniei și frustrării. Dar o modificare s-a produs de atunci fiindcă nu își mai trântește papucii toată ziua și nu mă mai chinuiește cu tot atât de mult avânt ca la început, deși tare mă îndoiesc ca ea să fi înțeles măcar înrucâtva nevoia mea acută de liniște și odihnă atât de necesare în procesul de recuperare după un atac cerebral, cu toate că au trecut 7 ani de atunci. De câteva ori mi-a indicat că, după părerea ei, dorm cam mult și că bine ar fi fost să fi încercat să mă trezesc la 5 sau 6 dimineața ca să fac numai ea știe ce în condițiile scârnave în care mă găsesc, nevăzând și toate celelalte. Acum ea stă de vorbă cu mătușa și strănepoata la telefon, iar ipocrizia, minciunile și ascunzișurile care descriu relația dintre ei sunt elemente greu de înghițit, motiv pentru care nu am mustrări de conștiință că am fost scoasă din mediul lor plin de toxicitate și de prefăcătorie, fiindu-mi cu mult mai bine în lumea mea decât forțându-mă într-a lor. Vorbesc aici despre aceleași lucruri pe care l-am făcut față de familia mea, minciuna, ipocrizia și ascunzișurile, teatrul și jocul actoricesc pe care le-am manipulat, îmi ziceam eu, ca să îi scutesc pe părinții mei de suferințe, ori drumul către infern e pavat cu scuza bunelor intenții, iar pentru toate astea Marea Lege m-a servit cu un atac cerebral ca să mă învăț minte în legătură cu una din poruncile Decalogului care sună în felul următor: ”Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie ție bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ți-l va da. (Ieșirea, 20:12)” Cum ne facem noi, fiii, buni de plată, dar părinții și bunicii?

Dar karma e karma și când ai de plătit la Marea Lege, plătești și cu asta basta. Și, fiind vorba de karma, și neamurile noastre au fost lovite în plin de Marea Lege imediat după aceea, dovedind că la Tribunalul Cosmiv nu există favoritisme sau nepotisme, cum există în sânul unei familii cu mulți membri. Să fie o simplă întâmplare faptul că ruda noastră să fi început să își suspecteze boala la atât de scurt timp după ce ni s-au întâmplat evenimentele neplăcute din ianuarie, alegând să nu sufle nimănui un cuvânt despre acest lucru? Dacă e justificabil sau nu comportamentul mătușii mele din acest an vis-a-vis de mama ei, fiindcă despre ea este vorba, nu știu să zic, dar diagnosticul fatal l-a primit la numai câteva zile după cearta descrisă mai sus, ori nici asta nu poate fi o simplă coincidență. Încercând să negociez karma rudei mele, punând o vorbă bună pentru ea în fața Marii Legi, m-am lovit de un zid în Ceruri. Negocieri se pot întreprinde în numele acelora care încă mai au în ei, măcar într-o mică măsură, disponibilitate de a coopera cu Legea Tatălui, dând semne vizibile de căință, însă afirmația mea nu este în niciun caz una cu caracter general-valabil căci nu te oprește nimeni să negociezi cu Domnii Karmei în numele copilului tău bolnav de leucemie sau de autism, etc, ori ei, copiii, nu au de unde ști unde au greșit ca să se căiască. Cine să își amintească legea eternei reîntoarceri și legea cauzei și a efectului ca să ne căim de mici când nu ne sunt predate la școală?. Din acest motiv, nici negocierile purtate în numele tatălui meu nu au izbândit, el mai mult decât oricine altcineva refuzând să aibă de-a face cu chestiuni superstițioase de acest soi. El este cel care, dintre ai noștri, va suferi o operație pe inimă săptămâna viitoare. Iar bunica, tronând din jilțul său împietrit, habar nu are de nimic din câte se petrec în jurul ei. Habar nu are că ambele ei fiice, nu numai mama, se fac vinovate de delicte pedepsibile de către Marea Lege, altfel cum se explică faptul că întregul neam care a ieșit din ea să fi fost lovit atât de dur în același timp? Cine să mai râdă, oare, în casa lor în noile condiții în care se află? Dar la noi cine a mai râs de aproape un an? Și cum să fiu eu pionierul care să încerce să facă haz de necaz? Dar trebuie că pot fiindcă știu că mila Justiției Divine e infinită.

Cum am spus în aceste câteva pagini, ursitule, așa mi-am petrecut vara și toamna, bălăcindu-mă în ape tulburi, scindată între drama de familie și datoria pe care o am față de umanitate fiindcă am credința că povestirile mele pot inspira și ajuta pe câțiva. N-am uitat că, în ultima scrisoare, ți-am vorbit despre cum sufletul meu mi-a subliniat accentuat ideea că toată munca mea de până acum ar fi fost zadarnică, evenimentele din ultimul an presând în corpul eteric cu brutalitate, dând naștere la tot felul de complicații nocive și toxice de tip egoic și energetic. Toate acestea nu sunt simple vorbe în vânt căci am trăit în conștiința mea și în sufletul meu întregul adevăr al afirmațiilor mele, atât de uluitor și de folositor este să creezi puntea de legătură cu universul interior unde astfel de afirmații pot fi investigate și experimentate, fără a uita să te aliezi cu Puterile Celeste care să te însoțească pe drum.
Următoarea experiență onirică s-a petrecut în dimineața zilei de luni, 13 iulie, cu mult timp înainte să transformăm toată drama de familie într-o întrecere pe viață și pe moarte, literalmente, în care să ne dovedim care dintre noi e mai vrednic de milă în ochii celorlalți competitori. Nu vorbesc despre situația rudelor mele cu totală lipsă de considerație și de înțelegere întrucât bruma de înțelepciune de care dispun îmi permite să văd foarte bine cât de complicat, de trist și de șocant trebuie să li se fi transformat universul, dar cum întrevăd că am, într-un fel, de ales între suferința mamei și suferința mătușii mele, e firesc să o aleg pe mama căci și ea, biata de ea, de-abia se mai ține de un fir de ață, în timp ce noi toți ceilalți continuăm să îi aruncăm în cârcă toate deșeurile noastre împuțite, netrebnice și cretine, începând de la tata și continuând cu mine, cu sora mea, cu bunica și sfârșind cu mătușa. De aceea, nu am să permit nimănui să îmi acuze mama de lipsă de înțelegere și de considerație față de prezenta situație a surorii sale fiindcă să mă scuzați, dar de ea nu îi pasă nimănui? Nimănui nu îi este milă și de ea? Pe ea nu o iartă nimeni? Adevăr îți spun, ursitule, că mama este cea mai puternică dintre noi deoarece e singura care nu a clacat precum am făcut noi, dar până când are să mai reziste, mă întreb oare, când mie mi s-a dovedit în chip foarte limpede că a fost necesară o singură picătură de benzină turnată pe spuza de mânie cu cele patru componente ale sale, anume frica, vina, frustrarea și îndoiala cu care m-am însoțit în această viață ca să explodez ireversibil ca o bombă cu ceas? Dacă tot nu mă crezi, atunci să faci bine să citești mai departe ca să te convingi că adevărul gol-goluț este că numai Tatăl Ceresc a cunoscut din timp că nu aveam să rezist presiunii relaționate cu evenimentele din acest an.
În acea dimineață de luni, 13 iulie, eram iarăși dominată de eul desfrâului, căutând, prin intermediul acestuia, să găsesc plăcerea simțurilor într-o fantezie pe care am încercat să o proiectez într-o manieră cât mai puțin periculoasă și dăunătoare, nădăjduind că aveam să fiu lăsată în pace de către Lucifer ca să îmi satisfac nevoile specifice acestui eu atât de capabil de a proiecta cele mai sinistre și perverse scenarii erotice. Păcatul e, însă, tot păcat, indiferent de gradul său de manifestare, iar desfrâul e tot desfrâu, cu toată iluzia și minciuna calității proiectată de minte. Ori, cum desfrâul e cel mai pronunțat defect de caracter al meu, pe lângă mândrie, prin intermediul lui ajung cel mai repede în infernul personal cu care păcatul de a fi desfrânat este conectat în baza afinităților. Cu adevărat îți spun că, de o bună bucată de timp, acest ego nu își mai poate proiecta păcatele în spațiul astral fără nu a fi urmat de o coborâre inevitabilă în infern. Și, cu toate acestea, tot nu reușesc să îmi îmblânzesc firea îndrăcită fiincă știu, fără urmă de îndoială, că mintea nu poate corecta mintea. Doar Divinitatea, exterioară minții, o poate face.
În fine, n-au durat nici măcar câteva clipe scenele destrăbălate că iată că eul desfrâului în care conștiința mea era îmbuteliată, adică ținută captivă, prizonieră ca într-o închisoare a fost târât de curenți de energie în jos și atras către infern. Vorbesc despre același loc descris de atâtea ori în care conștiința mea trăiește aievea, în mod foarte pronunțat și accentuat, reversul nefast al păcatelor.
Lupta corp la corp cu aceste spurcăciuni mentale și energetice nu are ca scop decât să educe voința conștiinței să nu se resemneze, să nu abandoneze efortul și munca, retrăgându-se de pe drumul de eliberare, cam în felul acelor bravi luptători și eroi care, într-un război, se luptă pe viață și pe moarte cu zeci sau sute de adversari dintr-un fel de principiu, de credință că a lor este cauza cea dreaptă, deși cunosc din timp crudul adevăr că încercarea lor nu are sorți de izbândă fiindcă, altfel, luptând fără de niciun aliat divin, totul este inutil. Am ajuns de zeci de ori în infernul particular și nu am izbândit niciun succes de una singură până acum căci cu mintea nu poți înfrunta mizeria subconștientului. Altcineva se luptă acolo, dar despre succesele acestui altcineva voi scrie cu altă ocazie. Dar să îți fie clar că alianța aceasta despre care vorbesc nu semnifică încheierea vreunui contract pretențios la care numai câțiva au acces, ci semnifică pura, simpla, vechea și sincera rugăciune. Eu n-am făcut decât să mă rog ca să fiu ajutată, atâta tot.
Eram, literalmente, ruptă în bucăți de energiile propriului ego când, deodată, am fost scoasă din acea scenă de o terță forță și lăsată din zbor pe podeaua unei încăperi. M-am ridicat în picioare ca să mă uit în jur, scuturându-mă de amintirea luptei din care fusesem scoasă. Eram în tinda din casa bunicii, aceea care produce atâta pagubă în corpul meu de energie, emoțional și mental, cu voia sau fără voia ei că nici acum nu am înțeles dacă face intenționat sau nu unele lucruri care mă chinuiesc, obosesc și sleiesc de chef, voință și energie. În orice caz, recunoscând locul, m-am putut destinde într-o oarecare măsură, remarcând, în plus, că toxicitatea aceea sufocantă și dezacordată care îmi dezechilibrează psihicul, orientându-l spre negativ, specifică infernului particular, nu se mai simțea de niciun fel în noul loc în care mă găseam, cu toate că tinda se găsea tot în penumbră și parcă plutind în aer, ca și cum nu avea stabilitate pe orizontală pe sol, părând să fie, mai degrabă, proiectată sub forma unei capsule cu peretele din față de sticlă prin care am privit ca să văd umbre, ceață și obscuritate, toate atât de bine-cunoscute mie. Apoi m-am uitat iarăși în jur și, stând pe un scaun într-un ungher în umbră, l-am recunoscut pe Lucifer. Nu eram surprinsă să îl revăd și cu atât mai puțin nu mi-a fost greu să intuiesc că el fusese forța cosmică ce mă scosese din scena anterioară cu numai câteva clipe înainte, însă eram complet surprinsă să aud că în tindă se auzea o melodie cunoscută mie cu versuri cu mult subînțeles care îmi plac foarte mult și pe care le voi adăuga la sfârșitul scrisorii mele.
– Te-ai retras aici, în măruntaiele infernului, ca să îi asculți pe Gabriel și pe Dresden? l-am întrebat pe Lucifer într-o doară, neputându-mi explica motivul pentru care îl găseam stând pitit în acest nou context oniric, după ce mă scosese din tenebre și ascultând taman acea melodie dintre toate posibile.
– Da, aici stau acum, îmi spuse el în felul său caracteristic, continuând să mă privească din umbră.
Continuam să ascult melodia bine-cunoscută care numai ce îmi spunea ”how I long to save you” când privirea mi-a fost atrasă către dreapta unde am zărit-o stând întinsă pe patul din tindă pe mătușa mea, sora mamei, cea care nu își asumă nicio răspundere pentru bunica, dar având fățărnicia de a o judeca pe mama pentru tot felul de delicte, reale sau închipuite. Ea era îmbrăcată cu aceleași pijamale pe care Lucifer le poartă în visele mele de la începutul anului, cu toate că sub această formă s-a mai manifestat de vreo 15 ori în ultimii 4 ani, fără să îi cunosc identitatea, lucruri despre care am scris deja pe parcursul verii. Ea nu a scos niciun cuvânt și părea statică, hologramată, ca și cum era proiectată intenționat în interiorul visului cu un scop precis, dar străin mie. Tare straniu mi s-a părut de la bun început acest detaliu legat de vestimentația adoptată de către Luciferul particular în visele mele și numai din cauza bolii mătușii mele intuiesc că există o legătură între toate aceste lucruri, dar pe care încă nu o înțeleg ca să o pot explica.
Atunci Lucifer s-a ridicat de pe tamburelul său și s-a apropiat de mine, cuprinzându-mă cu brațele de jur-împrejur, fără a mă atinge. Vreau să spun prin aceasta că nu mă îmbrățișa, ci mă cuprindea între brațele sale ca într-un cerc. Numai bine ce făcuse acest gest căci, văzându-o pe mătușa mea la o aruncătură de braț de mine, am început să fierb de furie pe dinăuntru, rupând lanțurile liniștii și echilibrului din interiorul capsulei. Toată ranchiuna, toată frustrarea și toate resentimentele le-am simțit inundându-mi mintea și inima, dar, până să apuc să spun sau să fac ceva în privința ei, Lucifer mă cuprinse între brațele sale.
Și, atunci, s-a petrecut cel mai incredibil fenomen pe care l-am trăit până acum în spațiul astral, cu toate că nu a fost chiar întâia dată când am experimentat o astfel de disociere de ego, deși a fost de departe cel mai intens episod. Îndată ce Lucifer m-a cuprins în strânsoarea sa, o forță sinistră s-a apropiat de noi din spațiul exterior capsulei aflat în penumbră, lovindu-ne din plin. Vorbesc foarte serios și jur că spun purul și autenticul adevăr că nu am trăit niciodată în viața mea până în clipa de față ceva mai real și mai aievea decât bufnitura acelei forțe în pereții capsulei noastre, ca și cum o duzină de brațe de creaturi deosebit de puternice, precum orcii sau chiar bărbați foarte, foarte vânjoși izbeau în ei cu trunchiul unui copac, transformat în acel tip de berbece folosit în epoci trecute ca să dărâme ziduri de cetăți. Niciodată nu am să pot uita cum ne-am clătinat amândoi, pierzându-ne pentru câteva clipe centrul de gravitație, recăpătându-ne după aceea echilibrul, pentru ca eu să exclam cu un strigăt, cuprinsă de uimire și de șoc:
– Oh, Dear God!
– Da, eu aici sunt, jos, iar fericirea este pe buzele tale, spuse Lucifer, continuând să mă cuprindă între brațele sale.
Ce fusesem eu dacă nu o acumulare energetică în spațiu, posedând o vibrație particulară și ce fusese entitatea ce ne lovise dacă nu o acumulare energetică secundară în spațiu, dar posedând o încărcătură electrică mai puternică, deci puncte de energie care s-au atras? Cred că atunci am avut pentru prima oară conștiința faptului că sunt un punct matematic, o variabilă care posedă proprietăți (caracteristici, valori) și care trăiește într-un spațiu quantic.
Și cum nu? Cum să nu fiu fericită eu, un biet punctuleț energetic abia pâlpâind în cosmos, dar grozav de curios când, în sfârșit, după atâtea îndelungi așteptări, mă găseam în deplină siguranță în interiorul unui scut protector care îmi oferea luxul de a călători în infern pentru a-l cerceta, verifica și explora, fără să mai fie necesar să trăiesc toată drama aceea scârboasă despre care am tot vorbit? Tu poți înțelege oare, ursitule, cât de dezgustătoare și de tulburătoare este vibrația egoului? Dar poți încerca să îți imaginezi cât de sinistră și de mizerabilă este frecvența infernului propriu-zis în care egoul se scufundă în baza legilor cosmice? De aceea, Bunule Dumnezeu, cât de fericită eram! Și cât de uluită și de șocată eram, cunoscând prea bine că fusesem la un pas de a fi cutremurată din temelii! E lesne de ghicit că acea capsulă era o metaforă pentru centrul meu de gravitație și pentru centrul meu permanent de conștiință pe care forța secundară exterioară acestui centru l-ar fi dezechilibrat. Mai încape îndoială că strânsoarea lui acționase ca un scut împotriva demonului care ne atacase? Sau mai încape îndoială că acea forță sinistră care ne lovise era chiar eul mâniei, care dormitase latent în psihicul meu până a începe toată drama de familie, când s-a reactivat? Mă poți crede pe cuvânt că această entitate egoică încărcată de mânie își are rădăcini adânci taman în copila chinuită și torturată în copilărie de către vărul său fiindcă în acea etapă de dezvoltare de atunci m-am polarizat negativ la capitolul agresivitate? Ori acel copil chinuit nu a dispărut în anii ce au urmat, ci doar s-a îngropat în subconștient. Ți se conturează în imaginație, ursitule, scena aceasta pe care o descriu ca să poți înțelege, măcar puțin, cât de ridicat a putut să fie voltajul acestui eu plin de mânie căci, în fond, eurile și demonii despre care scriu sunt îndeobște alcătuiri mentale și energetice. Poți, prin urmare, să întrevezi cum voltajul acestui eu mi-ar fi putut scurtcircuita sistemul nervos, atâta vreme cât compusul energetic al mâniei ar fi continuat să trăiască în chimia corpului meu și în alcătuirea psihicului meu? Desigur, încă am mânie de aici până la capătul lumii, dar cu deplină sinceritate îți povestesc că, de nu îmi era eliberată energia luciferică din timp în microcosmosul interior ca să îmi servească drept ghidare și pavăză și ca să confere stabilitate capsulei/centrului meu de gravitație,, mânia ar fi sabotat, fără urmă de îndoială, tot efortul meu sufletesc de până acum. Și doar Tatăl a prevăzut toate acestea. Mai încape îndoială că sunt trecută prin cea mai teribilă încercare, anume aceea a iertării? ”Și iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” Altfel, de ce Luciferul particular adoptă această vestimentație atât de caraghioasă dacă nu pentru a-mi reaminti pactul pe care mi l-a propus: ”Iartă-i pe cei despre care crezi că te-au chinuit și torturat căci, în comparație cu ce îți voi face eu, ei sunt un nimic, deci nu există rost în a le mai purta pică.” Atâta doar că eu habar nu am avut că port înăuntrul meu atâta mânie și agresivitate. Habar nu am avut că lucrurile acelea de atunci, din copilărie, au avut acest gen de impact în entitatea mea psihologică.

Episodul de mai sus a avut numeroase replici pe tot parcursul verii, confruntarea cu acest copil chinuit și mânios care am fost repetându-se de câteva ori după aceea. Le voi trece în scris cu altă ocazie, dacă n-am să uit!
”Oh, grozav! Ce haz de necaz să mai faci acum când vorbim despre boli mortale, operații și testamente? Superb! Sublim! Tot mie și surorii mele ne va reveni sarcina de a vă căuta sufletele adormite și pierdute în Limb îndată ce n-aveți să mai fiți în ființă! Și tot pe noi ne faceți dușmănoși!”, mi-am zis în sinea mea, posomorâtă și posacă, mustind de necaz.
Și, înțelegând cumplita răspundere pe care o ai când unoști oleacă din adevărul despre viață și moarte și despre lumea de dincolo unde morții nu știu că sunt morți, în noaptea zilei în care ruda noastră ne-a comunicat veștile despre boala sa, am întreprins o încercare semi-reușită de proiecție astrală în timpul căreia am călătorit la casa veche a bunicii, angajându-mă să stau de veghe, în prima tură, până ce și sora mea va învăța să se dedubleze astral, eliberându-se de trupul fizic în mod conștient, pregătindu-mă de acum pentru cazul în care, după ce n-au să mai fie, sufletele rudelor noastre să nu bântuie vechea locuință de care inevitabil vor fi atrase din cauza atașamentului puternic față de locurile în care au trăit.
Căci degeaba, degeaba, degeaba le-am vorbit și tot vorbit rudelor mele despre karma și despre asumarea răspunderii pentru delictele comise în trecut. Toți vrem milă și iertare pe degeaba!

***********