nov. 132021
 

<>

Sâmbătă, 13 Noiembrie 2021

După ce am aflat mai multe detalii despre decesul maestrului reiki care mi-a preluat cazul pro bono în urmă cu fix 7 ani, mi-a devenit și mai limpede faptul că jurământul meu și profesiunea mea de credință cereau consolidare, având prioritate în meditațiile mele. Dacă aș fi știut la momentul respectiv că pierdusem două figuri paterne în decursul aceleiași săptămâni, drama maestrului reiki desfășurându-se concomitent cu drama tatălui meu, aș fi înnebunit de tristețe! Dar acum până și faptul că Tatăl care se află în ascuns a început să mi se dezvăluie în lumile interne suprasensibile, creând profunde și intine conexiuni cu mine, capătă o cu totul altă semnificație acum, mult diferită de interpretarea mea inițială care m-a împins să cred că era vorba de apropierea momentului vindecării mele de orbire, însă acum constat că trebuie să fi fost vorba despre o cu totul altă învățătură, această prețioasă învățătură pe care sufletul meu o primește direct de la Tatăl care îi dezvăluie sufletului faptul concret și irefutabil că acesta din urmă nu este singur, nici după ce figura paternă a tatălui biologic și figura binefăcătorului său din persoana maestrului reiki se retrag în același timp de pe scena vieții. Iar eu lor nu le pot fi de niciun folos, în necaz simțindu-mă. Și pentru că nu pot fi de folos nimănui, fiind oarbă de ură și de mânie, trebuie să îndepărtez de la mine cauza mizerabilă din care se datorează karma mea personală. Astfel m-am rugat azi-noapte Mamei Divine Kundalini, cerându-i în timp ce meditam:
– Te implor din toată inima, Mamă Divină Kundalini, ajută-mă să dobândesc abilitatea de a înțelege lucrurile acestea. Te implor din toată inima, lucrează asupra mea conform cu Voia Ta ca să îmi deschizi mintea spre înțelegere, în măsura în care Marea Lege îți permite conform cu datoria karmică pe care încă o mai am de plătit. Dar te implor din toată inima mea, nu mă menaja căci simt că nu e pic de timp de pierdut. Taie în mine ca în carne vie de este necesar, oricât ar fi de dureros și de dezagreabil. Numai să rezolvăm chestiunea de karmă personală ca să pot fi de folos celor care au nevoie de mine, de povestea mea și de abilitățile mele! Te implor, deci, să mă educi! Ajută-mă să înțeleg legătura dintre chestiunea de familie și karma mea! Ajută-mă să înțeleg unde am greșit!

Aceste cuvinte sunt numai un rezumat al rugăciunii mele de azi-noapte, dar sunt suficiente cât să surprindă faptul că intenția mea era să dobândesc învoirea de a explora, prin intermediul altor regresii în mormântul inconștientului, căile eului și ale labirintului meu emoțional lăuntric. Nu căutam să mi se deschidă calea către un alt pion mental care să zugrăvească imaginea de ansamblu a lumii mele interioare, atâția demoni și instincte inconștiente despre care am scris până acum dovedind că punerea cap la cap a acestor piese de puzzle într-o viziune de ansamblu a constituit rostul adevărat al muncii interioare din ultimii 5 ani. Nu mai doream o astfel de încercare cu lenea sau cu păcatul îmbuibării despre care nu am scris încă. Cu alte cuvinte, căutam să dobândesc de la Mama Divină Kundalini îngăduința de a soluționa în mod practic și eficient chestiunea cauzală a karmei mele, referindu-mă, desigur, la orbire.

Am adormit după ce mi-am încheiat rugăciunea. Nimic nu s-a întâmplat în cursul nopții, dar în primele ore ale dimineții am fost martoră la un fenomen în Universul interior de care aș fi fugit mâncând pământul de s-ar fi declanșat în alte condiții, dar în acest rând m-am speriat cu mult mai puțin, devenind conștientă de acest fenomen chiar de la bun început, lucru despre care am scris în repetate rânduri că se întâmplă foarte rar. Trupul fizic negreșit dormea profund în pat, însă eu vedeam destul de clar că, de undeva de foarte departe, o multitudine de arme, de cuțite și alte obiecte ascuțite erau proiectate spre mine cu scopul clar de a mă răni. Despre acest fenomen intern al cuțitarului din ochii mei am scris în trecut, așa că nu există rost în a relua ideea, rândurile acestea fiind suficiente ca să se înțeleagă că este vorba despre un fenomen recurent pe care nu am reușit să îl înțeleg încă.

În fine, văzând toate aceste cuțite aruncate spre ochii mei și văzându-le pătrunzându-mi în ochi, m-am trezit de-a binelea în Universul interior, fără să am cunoștință despre ce aș fi putut face. Dar sufletul, obișșnuindu-se cu anumite practici predate de Maestrul interior, a făcut acest lucru la care m-am așteptat cel mai puțin. Și mișcându-mi brațul drept în sensuri circulare, ca și cum țineam o lingură foarte mare în mână, am amestecat în formă de spirală în acea stranie substanță semi-vscoasă și întunecată, precum este smoala, din interiorul căreia acele cuțite erau aruncate în ochii mei. Și fără putință de a mă opune voinței propriului suflet, am asistat ca martoră la deschiderea acelui portal care leagă propriul inconștient de infernul personal, acest portal nefăcând decât să compartimenteze aceste încăperi ale micro-cosmosului particular, inclusiv iadul și raiul, fără putință de a se confunda.

Și numai o clipă am stat lângă portal că m-a absorbit cu repeziciune în măruntaiele sale. Neîndoielnic, m-aș fi înfricoșat cumplit de mult dacă m-aș fi trezit în spațiul abisal tenebros descris de atâtea ori, înfruntând euri peste euri și umbre peste umbre, dar când m-am văzut trecută dincolo de portal, m-am trezit într-un loc destul de deosebit, chiar dacă nu totalmente străin percepțiilor simțurilor mele interne suprasensibile, fapt care mi-a dovedit foarte clar că Mama Divină Kundalini dăduse curs rugăciunii mele, inducându-mi regresia mult cerută. Căci în interiorul unei emoții mi s-a trezit sufletul, trăind din perspectiva lui toată drama molestului și a siluirii. Și timp de multe, multe minute la rând am trăit retrospectiv toate întâmplările din această viață care au fost rodul unui act de agresiune și de hărțuire făcut asupra mea, ca și cum amprentele emoționalăăe și energetice ale tuturor acestor întâmplări se imprimaseră în aceeași încăpere a subconștientului meu. Și timp de multe minute în șir am retrăit din punct de vedere mental și emoțional absolut fiecare moment în care un străin mi-a pus mâna pe fund sau pe alte părți ale corpului, m-a hărțuit, m-a agresat, m-a insultat, m-a încolțit pe stradă sau în alte spații publice, m-a intimidat verbal și fizic, etc. Apoi din spațiul agresiunilor publice datorate sexului opus am fost absorbită în spațiul privat delimitat de relația cu un partener, retrăind timp de alte minute în șir toată drama agresiunii emoționale și mentale din cuplu, toate bătăile, toate certurile, toată ocara, toate injuriile, tot abuzul. Și amprentele tuturor acestor degete care m-au pipăit și atins fără voia mea le păstram încă în dosarele ”criminalistice” ținute în evidența urii și scârbii mele față de sexul opus, neputând șterge nici măcar o amprentă până în ziua de azi, iar asta fiincă nu am iertat încă pe nimeni.

A fost, de departe, una din cele mai oribile experiențe relaționate cu dezgroparea emoțiilor mele inhibate și refulate în subconștient de până acum. Căci trebuie negreșit să mărturisesc că amprentele emmoționale cele mai profunde și dureroase lăsate în corpul meu de energie vitală s-au datorat relațiilor cu vărul meu și cu Silviu. Dar în context cu ura mea față de bărbați mai mult de atât nu am fost lăsată să explorez. Ce mi se dăduse fusese oricum incredibil de greu de suportat, atâta toxicitate emoțională cuprinsă într-o ființă abrutizată și neputincioasă, atât de neputincioasă să își ia apărarea fiindu-mi foarte greu să accept că trăiește încă în psihicul meu și în corpul meu de emoții!

Când m-am trezit din această încercare pusă în practică de către Mama Divină Kundalini, ceasul arăta 08:30. Și pentru că nu mă săturasem de somn, am căutat să adorm la loc, nădăjduind că explorarea acestei căi a subconștientului meu avea să mă conducă și la alte rezultate. Și când am adormit, așteptările nu mi-au fost înșelate întrucât un al doilea episod mi-a fost indus, deși a avut caracter de test. Ca în multe rânduri anterioare, stimulii și circumstanțele vieții au fost simulați în acest nou context oniric în care m-am trezit în București, continuând relația cu Silviu. Trăsăturile relației dintre noi au fost și ele simulate în întregime, eu identificându-mă pe deplin cu vechea mea versiune la 20 de ani, plecată lla studii, departe de părinți și de casă.

Toată povestea brutalității și agresiunii dintre mine și Silviu fusese transpusă atât de fidel în aceste scene onirice încât a fost cu neputință să nu reacționez la stimulii săi. Și scenă după scenă toată drama s-a repetat, toată cearta, toate bătăile, tot scandalul. Și toate acestea duse la limita extremă, în spațiul public al stației de metrou din piața Unirii. Și când nu am mai putut suporta ce mi se întâmpla, am ales să fug, să fug de el ca de ciumă, așa cum fuge un martor implicat într-un proces periculos, intrând în programul de protecție al martorilor. Și oriunde mă ascundeam trăiam în cumplită teroare, copleșită de frica lui, de frica de a fi găsită și târâtă înapoi în relația cu el. Mii de oameni treceau pe lângă mine pe stradă și la metrou, iar eu nu aveam cui să îi cer ajutorul, hrană și adăpost. Iar când s-a făcut târziu în noapte, m-am hotărât să îmi sun părinții, mărturisindu-le astfel:
– Sunt într-un mare necaz. Sunt într-o situație foarte neplăcută din cauza lui Silviu. Nu mai pot rămâne cu el, nu se mai poate. Vă implor să veniți să mă ajutați să rup legătura cu el fiindcă singură nu pot. Veniți cât mai degrabă!

Și închizând telefonul, am rămas pe stradă să îi aștept căci am știut că de m-aș fi întors în locuința pe care o împărțeam cu el, mi s-ar fi jelit și mi-ar fi căzut în genunchi în fața ochilor, cerșind o nouă șansă. Pe care, din nefericire, i-aș fi dat-o! Și pentru că sufletul meu devenise conștient de aceste calcule probabilistice, a ales să petreacă o noapte pe stradă, ca un om al străzii, așteptând sprijinul și ajutorul părinților.

Acest vagabondaj precum un om al străzii este o experiență pe care am trăito și pe care însuși marele Judecător Cosmic Anubis mi-a dezvăluit-o la începutul lunii iulie, dându-mi îngăduința să arunc o privire la cauzalitatea karmei mele, motiv pentru care tind să cred că rezultatul experimentului oniric de azi-dimineață s-a fundamentat pe putința mea psihologică și emoțională de a lua decizii în baza unor experiențe trecute. Dacă acum, după acest test matinal, am dat semne că am învățat lecția corelată cu relația dintre mine și părinții mei, pricepând, în sfârșit, că trebuie să le cer ajutorul la necaz, ce drăcie de predispoziție egoică m-o fi determinat în cursul celeilalte vieți să îmi continui vagabondajul pe străzi, alegând să mă adăpostesc la străini în loc să cer ajutor, hrană și adăpost de la părinții biologici desemnați pentru mine în acea viață? Căci deduc că din această deviație de comportament mi se trage o mare parte din necazul karmic, deci din relația dintre mine și familia mea, stabilită în primii ani ai copilăriei, cu toate că trebuie să adaug faptul că anumite detalii și simboluri onirice de azi-dimineață mi-au sugerat și chestiunea karmei saya (sexuale). Revenind la anii copilăriei, iată că am identificat câteva expresii ale vagabondajului meu, tendința de a fugi de acasă aducând-o cu mine din viețile mele anterioare, faptul că am ales să rămân pe stradă în cursul testului de azi-dimineață dovedind existența în subconștientul meu a acestei tendințe:
1. Până la vârsta de 8 ani am obișnuit să mă închid cu cheia în sufragerie ca să mă rup de familie și ca să rămân singură. Mai mult decât atât, îmi aranjam într-un colț al sufrageriei un adăpost improvizat alcătuit din cearceafuri, pături și perne, căutând mereu să mă ascund de supravegherea mamei, etc. Numai de curând am îmțeles că straniul meu comportament imita comportamentul vagabonzilor.
2. Tot până la vârsta de 7-8 ani am obișnuit să îmi fac un fel de bagaj de mână, punându-mi toate lucrurile personale într-o servietă veche de-a tatei și luând-o cu mine afară o dată la câteva zile, zicând tuturor că plec în lume. De zeci de ori mi-am lăsat povara pe afară, trebuind ca mama să îmi culeagă bagajul de pe străzi. Și pe mine deopotrivă!
3. Tendința mea de vagabondaj s-a mai exprimat și în anii preadolescenței când, în cursul verilor petrecute la bunicii din partea mamei, am căutat să stau cât mai departe de curtea lor și, prin urmare, și de agresiunea vărului meu, motiv pentru care mi-am făcut câteva prietene pe alte uliți ale satului, făcându-mă nevăzută de acasă și colindând drumurile cu o fată de prin vecini. Acest obicei al meu a contrariat-o pe bunica mea care mi-a purtat multă antipatie pentru comportamentul meu, nepricepând că totul se datora neputinței mele de a mai suporta aagresiunea și hărțuirea vărului meu în legătură cu care ea și ceilalți adulți din familie nu luau nicio măsură.

Mă gândesc că mai ales în acest ultim subpunct stă întregul secret al cauzalității suferinței mele, dar nuu pot decât să continui să mă rog Mamei Divine Kundalini să mă ajute să aprofundăm și mai mult tema aceasta a vagabondajului meu în relație cu ura mea față de sexul opus și cu karma personală și de familiee!

nov. 022021
 

<>

Marți, 02 Noiembrie 2021

Duminică dimineață am purtat iarăși cu mama o conversație foarte benefică pentru suflet, încurajându-ne și îmbărbătându-ne una pe cealaltă. S-au schimbat atât de multe de la moartea tatălui meu, de parcă a luat totul cu el când a plecat! Ar fi fost inevitabil să nu ne fi prăbușit toate 3 după ce a murit tata dacă Bunul Dumnezeu nu ne-ar fi pregătit din timp ca să primim această tristă pierdere cu mai multă înțelegere și deschidere, privindu-o dintr-o perspectivă mai puțin tragică. Totuși, schimbările ne bat la ușă, iar principala schimbare care s-a grăbit să ne forțeze mâna a fost grădina de legume și zarzavaturi la care a trebuit să renunțăm.

În timpul discursului meu motivațional rostit în fața mamei am pozat drept curajoasă, încrezătoare, stăpână pe mine și pe situație și în deplină cunoștință de cauză, explicând mamei teoria spirituală despre asumarea răspunderii, despre iertarea greșiților noștri, despre dizolvarea tiparelor de gândire toxice și, în cele din urmă, despre împlinirea Voii Tatălui. Așa i-am vorbit mamei timp de mai bine de o oră, dar în lumea mea interioară nici măcar eu singură nu știam cum mă simțeam în realitate. Iar stimulul pe care psihicul/sufletul l-a primit sub forma acestei emanații de prefăcătorie a provocat în sufletul meu o reacție care a venit deosebit de repede.

În cursul dimineții de ieri am avut o experiență sufletească destul de deosebită în lumile interne suprasensibile, cu toate că multe din particularitățile sale au adus foarte mult cu alte experiențe avute până acum. Dar un lucru a fost cu adevărat remarcabil, meritând să fie descris, așa că iată cum s-au derulat scenele, numai pe cele de la început neputându-mi-le aminti. Nu, pe cele de dimineață nu mi le pot aminti, dar toate acestea au început, în realitate, încă din cursul nopții când, deși trupul fizic dormea, am început să percep mișcarea vagă a unei umbre în jurul meu. Nu îmi dădeam seama ce făcea și numai forma sa de manifestare mi-a tăiat, chiar de la început, curiozitatea să aflu mai multe. Se mișca foarte repede în jurul meu, dar pentru că am recunoscut manifestarea respectivă ca fiind faza incipientă a contactului cu umbra inconștientului, m-am speriat destul de tare, dorindu-mi prea puțin să intru în legătură cu formele inconștientului meu, motiv pentru care m-am grăbit să mă trezesc în corpul fizic. În stare de veghe fiind, m-am rugat Ființei interioare profunde să îmi fie alături, zicând Maestrului interior că nu căutam să fug din fața încercării, dar că nu puteam suporta acele senzații neplăcute relaționate cu emanațiile energetice și vibraționale ale acelui loc. Așa am cerut Ființei reale interioare să mi se alăture dacă scena din care tocmai mă retrăsesem avea să mă atragă iarăși în interiorul său.

Dar nimic nu s-a mai întâmplat până dimineață când mi-am dat seama că eram trează dincolo de zidul somnului. De acest lucru eram perfect conștientă pentru că recunoșteam textura acelei substanțe în care pluteam și care m-a ajutat întotdeauna să îmi dau seama că ce mi se întâmplă nu mai ține de dimensiunea materială, ci de lumile invizibile. Totul era destul de întunecos, dar decorurile erau suficient de perceptibile încât să îmi dau seama unde eram, anume în orașul de baștină pe ale cărui străzi mă preumblam în grabă. Nu eram singură în timpul acestor preumblări ale mele, câteva proiecții ale unor forme umane însoțindu-mă dintr-un loc într-altul.

Ne grăbeam destul de mult, însă eu nu aveam nicio idee unde intenționam să ajungem, iar totul mi se părea destul de misterios și de lipsit de sens. Și cu toate că știam că visam, nu m-am putut abține să nu țin o prelegere în fața formelor care mă însoțeau, căutând să le explic din punct de vedere teoretic ce li se întâmplă sufletelor după ce mor, la pătrunderea lor în lumina astrală. Astfel am început să le spun despre acele lucruri pe care și sufletul tatălui meu trebuie că le trăiește, explicând mai departe ceea ce sora mea mi-a citit zilele trecute din cartea ”Enigmele morții” a Maestrului Samael Aun Weor, anume că sufletul tatălui meu, în ciuda faptului că ar putea primi o excursie în paradisurile astralului superior ca o răsplată pentru efortul pe care l-a depus în această viață ca să fie un om mai bun, ar putea fi împiedicat să vadă adevărul din cauza propriei stări de visare în care se află. Desigur, este destul de probabil că i se va îngădui să trăiască experiența fericirii absolute și infinite în paradisurile astralului superior unde și eu am fost dusă de câteva ori până acum ca să pot depune mărturie că aceste spații cosmice există, dar tot ce sufletul tatălui meu va trăi acolo va fi puternic influențat de propriile proiecții mentale și de imaginația sa.
– Negreșit, le ziceam acelor forme în prelegerea mea, i se va îngădui sufletului tatălui meu să aibă parte de experiența fericirii, dar numai în măsura în care propriile sale proiecții mentale vor fi ținute departe de păcate. Ar fi ridicol să crezi că păcatele pe care le avem și despre care credem că ne fac fericiți își vor găsi vreodată punct de pătrundere în paradis. Deduc, deci, că ceea ce visează sufletul tatălui meu că este fericirea trebuie să fie conform cu Legea. Și oricum ar fi, sigur nu vede adevărul.

Așa cuvântam în propriul vis, întocmai cum îi făcusem teorie și mamei cu o zi în urmă. Și continuam să ne mișcăm toți în mare grabă către o destinație totalmente necunoscută. Iar când de grupul nostru s-au agățat câțiva băieței cu o atitudine rău-prevestitoare, firul narativ al întregii experiențe mi-a devenit complet lipsit de sens. Urcaserăm cu toții, cu mic, cu mare, pe scările interioare ale unui bloc oarecare, oprindu-ne în fața unei uși în care am vrut să batem ca să ni se deschidă, dar totul mi se părea acum absurd și irațional, așa că m-am oprit în loc ca să cuget o clipă la toate aceste scene care se desfășurau în jurul meu. Acei băieței care se agățaseră de grup îmi displăceau profund fiindcă aduceau cu imaginea acelor golani în devenire de care mă tem, așa că le-am făcut un semn cu mâna ca să păstreze distanța față de mine. Și izolându-mă într-un colț al palierului, mi-am zis în felul următor: – Bun! Știu cu deplină certitudine că acum sunt în interiorul unui vis! Ce trebuie să fac ca să ies în afara lui?

Și numai ce mi-am emis reflectarea în spațiu că cel mai minunat și interesant lucru s-a petrecut imediat după aceea! Palierul pe care ne aflam toți s-a rupt, acei copii și alte câteva forme de dinainte rămânând pe o parte, iar eu pe cealaltă parte a crăpăturii care a început să se lărgească din ce în ce mai mult, făcându-mă să mă simt ca și cum eram expulzată din acea substanță în care mă trezisem plutind la începutul acestei experiențe! Cei din fața mea îmi păreau acum foarte îndepărttați, dar formele lor miniaturale îmi păreau acum că sunt absorbite în aceeași substanță de la început, din care și veniseră. Ruptura dintre mine și acele forme s-a accentuat din ce în ce mai mult, făcându-mă să mă simt cum ies în afara visului și a propriei fantezii, iar acest fapt în sine a fost o minune să îl trăiesc printr-o experiență directă!

Dar unde m-am trezit imediat după aceea a fost, cel puțin în primele clipe, cu mult mai dezagreabil decât fusese contactul inițial cu umbra care mă bântuise în cursul nopții. Acea semi-obscuritate care mă înconjura nu putea fi decât specifică infernului personal, iar greutatea pietrificată pe care o simțeam în toată ființa mea nu venea decât ca o reconfirmare a faptului că acum aveam contact cu tenebrele. Iar acela care a hotărât să se exteriorizeze în lumina astralului din propria aură pietrificată a fost un fel de imitație plină de malițiozitate a sufletului meu pereche care a căutat să copieze semnalmentele autenticului Zburător, de la înălțime și constituție fizică, până la voce și amprentă energetică. Și pentru câteva momente am lăsat garda jos, crezând că mi se dădea voie să am contact cu sufletul meu pereche, dar modul său intimidant de a se manifesta m-a pus pe gânduri. Și pentru că s-a realipit de mine, pătrunzându-mi în aură și făcându-mi povara din suflet să mi se pară și mai grea, am dedus că picasem în capcana unei contraforțe mentale foarte periculoase.

Primul meu impuls a fost să strig după ajutor, dar pe cine să chem mai întâi? Și fără pic de șovăire am strigat după Mama Divină Kundalini căci numai forța Sa electrică este capabilă să dizolve aceste forme mentale. Iar când deasupra capului meu a apărut un astru impunător de culoare gălbui-portocalie, precum coloritul soarelui când răsare dimineața, mi-am ridicat ochii către minunata prezență numai ca să strig cu și mai multă disperare:
– Mamaaaaaa Divinăăăăă!

Și niciun alt cuvânt în plus nu mai puteam rosti, simțindu-mă atât de agitată și zbătându-mă în fel și chip ca să ies din plasa acelei forme mentale care mă ținea prinsă între brațele sale.
– Mamaaaa Divinăăă! a strigat și eul din aura mea, însă sincer voi mărturisi că nu am mai auzit până în acea clipă un timbru vocal mai ironic, mai batjocoritor și mai răutăcios, așa cum numai blasfemia și luarea numelui Domnului în deșert ar putea să sune pe buzele unui nemernic.

Dar nenorocita și păgâna eram eu însămi. Și când am auzit acel timbru vocal masculin care nu era decât o emanație a propriului subconștient, m-am recunoscut în acea voce și în acea răutate disprețuitoare și insultătoare care se exprima astfel prin imaginea sufletului meu pereche în fața astrului din Cer la care continuam să privesc cu stăruință și nădejde și care nu putea fi decât o deghizare a Ființei mele reale interioare pe care eu singură o luam în derâdere. Și iarăși am strigat după mama Divină, mânată de disperare și de neputință.

Mi-e greu să explic ce s-a întâmplat după aceea. Minunile sunt atât de greu de descris întrucât cuvintele nu pot acoperi în sensul lor conceptual limitat tot ceea ce sufletul simte în mod intim și profund atunci când i se dăruiește o minune.

Rugăciunea mea stăruitoare, tânguitoare și ardentă nu a rămas fără răspuns. Întregul spațiu care mă înconjura a fost cuprins de o vibrație atât de minunată, încât mi-a îngăduit cel puțin să mă opresc din a mă mai zbate în ghearele propriei mele răutăți care mă ținea atât de strâns. Acea energie vibrantă nu a împrumutat niciun chip, dar prezența Sa umplea spațiul, vorbindu-mi cu vocea unei femei care, deși exprima blândețe și bunătate, purta în timbrul Său vocal foarte multă autoritate și severitate. Și cât de melodioasă îi era vocea, nu am cuvinte să descriu ce vreau să zic prin ”voce melodioasă”! Însă mai degrabă cred că acea melodicitate venea din cuvintele pe care le rostea, cuvinte nepământești care aparțineau acei limbi mistice pe care am auzit-o de atâtea ori în lumile internne suprasensibile venind de pe buzele Îngerului iubirii Anael și ale marelui Judecător Cosmic Anubis, cât și de pe buzele mamei Divine Kundalini, limbă pe care sufletul meu o înțelege, dar pe care nu o poate traduce.

Iar sufletul meu era totalmente neresponsiv în fața cuvântării Mamei Divine Kundalini. Putea să existe îndoială că nu Ei îi aparținea prezența care îmi venise în ajutor? Iar eu nu puteam face decât să ascult acele sunete atât de minunat de melodice rostite de Mama Divină Kundalini particulară care îmi pătrundeau în adâncul sufletului, liniștindu-mă încetul cu încetul, așa cum liniștește un cântec de leagăn pe un bebeluș agitat care a început să plângă. Nu mă mai zbăteam nici eu, nu mă mai împotriveam bunătății și acțiunii Mamei Divine asupra mea. Și până și contraforța mentală care răbufnise în acea dimineață se calmase, retrăgându-se în vizuina sa din subconștientul meu, cu toate că am continuat să îi percep greutatea și influența asupra psihicului meu și asupra emoțiilor și energiei mele. Mama Divină Kundalini numai îmi liniștise mintea agitată, nu și eliminase cauza agitației mele.

Nu, nu, acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla fără ca eu să nu fi înțeles în prealabil ce anume cauzase atâta necaz pentru minte. O perioadă în cursul zilei de ieri am crezut că a fost vorba despre demonul relei-voințe ale cărui simptome și caracteristici au semănat foarte mult cu cele ale contraforței mentale de ieri dimineață, dar până la sfârșitul zilei mă căpătasem cu convingerea că nu despre malevolență fusese vorba, ci despre invidie.

Căci în timp ce încercam să o liniștesc pe mama duminică dimineață, eu nemărginită invidie simțeam pentru absolut fiecare ființă care a fost, este și va fi pentru care Mama Divină Kundalini a obținut iertarea păcatelor și modificarea circumstanțelor de viață de la Tribunalul Cosmic. Și parcă nici nu îmi vine a crede cât de încercată a fost familia mea, chiar dacă știu că ”a fi încercat” înseamnă a avea multă karma. Și nu pot să cred, nu pot să cred că Mama Divină a putut să obțină iertarea fărădelegilor comise de marii maeștri, însă pentru mine nu a dobândit iertarea acelui păcat care mă împiedică să am contact direct cu sufletul meu pereche a cărui întâlnire mi-a fost proorocită încă de acum 6 ani! Și mi-e cu desăvârșire imposibil să îmi controlez acum invidia față de toți aceia care au fost iertați fiindcă nu pot să cred că tot efortul meu de a mă pune în slujba Tatălui nu a înduplecat nici măcar inima acestui suflet pereche care nici până în ziua de azi nu a coborât din dimensiunea ipotezelor ca să se facă material. Oare cu ce o fi greșit tatăl meu ca să nu merite dreptul de a-și vedea fetița ținând de mână pe un băiat cu care să nu îi fie rușine să se prezinte în fața părinților ei ca să primească binecuvântarea lor? Ce binecuvântare să mai primesc acum când tata nu mai este?

oct. 052021
 

<>

Joi, 30 Septembrie 2021 (text completat marți, 05 Octombrie 2021)

De când am primit îngăduința de a da adresa jurnalului de față și altor prsoane pe care textul scris de mine i-ar putea ajuta pe drumul de inițiere spirituală și în munca interioară, mi-am petrecut o bună parte a fiecărei zile din ultima lună răsfoind printre zecile de compuneri și de scrisori și făcând inventarul acestora. Și când am constatat că sunt peste 2000 de pagini scrise, m-am simțit copleșitor de panicată fiindcă nu însemna decât că aveam în față o grămadă de muncă de corectare de făcut. Și sincer mărturisesc că m-am simțit copleșită de toate acestea, nevenindu-mi a crede cât am putut scrie de-a lungul anilor, cât mi-a dat Ființa profundă să explorez și să experimentez în universul interior!

Mi-ar fi fost foarte greu să țin pasul cu transcrierea unor noi experiențe spirituale și cu corectarea textului din urmă, dar întâmplarea a făcut că în ultimele 2-3 săptămâni nu am mai avut experiențe în lumile interne, cu excepția obișnuitelor contacte cu energia luciferică și a unor contacte cu Zburătorul drag mie care fac subiect de altă compunere. Din acest motiv m-am grăbit să profit de această pauză care nu putea să îmi fie îngăduită decât de către Ființa profundă ca să revizuiesc o parte din textul anterior. Și parcurgând vreun sfert din el mi-a mai venit inima la loc, așa că zilele acestea m-am confesat Maestrului intim în timpul meditației, spunându-I că mi-am mai venit în fire în legătură cu munca ce mă așteaptă de aici înainte, înțelegând foarte bine că tot ce mi-a dat Tatăl până acum nu este decât o minusculă parte din ce are să urmeze, adică o viață întreagă de muncă interioară din care nu pot să rezulte decât mii de alte pagini scrise în jurnalul oniric de față. Așa I-am mărturisit Ființei profunde că mă simțeam destul de pregătită pentru a continua munca interioară, cerându-I să continuie să mă instruiască în lumile interne suprasensibile dacă și Ființa reală interioară găsea că venise timpul pentru o nouă încercare.

Și nu mare mi-a fost mirarea când am fost condusă din nou în universul interior cu scop practic, ceea ce nu dovedea decât faptul că nu era pic de timp de pierdut. Toată noaptea care s-a încheiat a fost o lungă listă de trăiri sufletești foarte deosebite, având legătură cu practicarea magiei interne (unele scene dovedindu-mi că a poseda abilități și puteri în perioada copilăriei este o chestiune foarte periculoasă când ai karma de plătit, când ai orgoliu și când ți-ai pierdut simțul dreptății divine), dar ultima experiență din serie trebuie elaborată un pic fiindcă m-a pus în contact direct cu Ființa profundă și cu Mama Divină Kundalini.

Ca în multe alte rânduri anterioare, nu îmi amintesc nimic din începutul experienței, dar cert este că aveam suficientă luciditate încât să îmi dau seama că trecusem dincolo de zidul somnului, în lumile interne, fiind condusă în infernul particular de către Ființa profundă care mi se arăta iarăși sub aspectul Său feminin, dar într-o formă foarte simplă și obișnuită. Cu toate acestea, prezența Sa era o binecuvântare.
– Astăzi mergem în a 9-a sferă, mi-a dezvăluit, încercuindu-mă cu brațele ca într-o îmbrățișare care m-a ferit din a percepe toate acele cumplit de dezagreabile senzații descrise în compuneri anterioare.

Apoi am coborât cu Ființa profundă într-o obscuritate atotcuprinzătoare, dar pentru că am trecut de atâtea ori prin acest proces al coborârii în infernul personal, m-am deprins să fiu atentă la detaliile și decorurile din jurul meu spre a le memora, dar numai mă laud că memorez toate aceste detalii care se pierd din amintire după ce mă trezesc. Însă în acest rând Ființa profundă îmi îngăduia să văd că spațiul tenebrelor era foarte precis și clar compartimentat, nicio încăpere a infernului nu se confunda cu alta, tot acest spațiu arătându-mi-se ca o casă foarte mare cu multe încăperi. Nu mai avea nimic din acea regiune pe care am perceput-o mereu ca fiind infinită, deci fără de început și fără de sfârșit, un spațiu atotcuprinzător de suferință fără de margini. Dar Ființa profundă pășea cu multă fermitate și precizie prin aceste compartimente, neîngădduind să pierdem nicio clipă pe drum căscând ochii și gura la decorurile acestor încăperi. Era clar că știa unde trebuia să ajungem și că trebuia să ajungem urgent acolo. Dar mărturisesc că acest „acolo„ unde am ajuns m-a luat prin surprindere întrucât era o încăpere scufundată într-o lumină alb-lăptoasă și cumva electrică, dacă aș putea-o descrie astfel. Contrasta atât de puternic cu tot acel întuneric care o înconjura, însă recunosc că pe moment nu mi-am amintit că această reprezentare a celei de-a 9-a sfere sub forma unui spațiu plin de lumină scufundat foarte adânc în măruntaiele infernului era ceva ce îmi mai fusese arătat în trecut, atâta doar că în celălalt rând mi se dezvăluise precum o cetate cu totul și cu totul albă, însă azi-noapte i-am perceput compartimentarea în universul interior cu deosebită precizie.

Și când am fost condusă în acea lumină electrică, am trăit puternicul sentiment că acolo era Mama Divină Kundalini, așteptând să o rog să mă dezintegreze. Dar nu pentru aceasta venisem. Nici nu îmi dădeam seama ce era cu mine acolo, dar cât am stat în acea lumină, adică un timp destul de scurt, am simțit că forța acelei Lumini mă scana, pătrunzându-mi în compoziția moleculară. Și cât de straniu m-am simțit, Bunule Dumnezeu, cât de straniu m-am simțit când mi-a pătruns în aparatul reproductiv fiindcă ce am simțit a fost ca și cum toate durerile corpului meu fizic mă însoțeau acolo! Și o durere foarte acută s-a declanșat în energia corespunzătoare aparatului reproductiv, ca și cum aveam numeroase leziuni pe pereții uterului și ai celorlalte organe corespunzătoare aparatului reproductiv. Și sincer am să mărturisesc că această scanare a măruntaielor organelor mele genitale căuta să îmi aducă la cunoștință efectele mizerabile și dezastruoase pe care spasmul orgasmic le produce, în realitate, în corpul de energie subtilă și, de aici, în corpul fizic. Și lasă-mă să spun că totul era foarte dureros, neplăcut și dezagreabil.

Drept voi spune că mă așteptam să fiu dusă în vreo luptă directă cu vreun eu subconștient, dar nu se părea că scopul acestei coborâri să fi fost altul în afara acestui control pe care îndrăznesc să îl numesc „medical„, Ființa profundă spunându-mi că aceasta fusese totul pentru această zi. Nu se putea, trebuia să fie mai mult, îmi doream să fie ceva mai mult, cu toate că sincer voi mărturisi că nu mi-a părut deloc rău să ies de sub raza luminii care mă controlase. Totul fusese foarte dureros, intens și neînchipuit de autentic, dar eu vroiam ceva mai mult, o provocare în plus, așa că îmi amintesc că, parcurgând drumul înapoi, Ființa profundă m-a pus față în față cu o formă asupra căreia trebuia să acționez conform cu învățătura primită. Și mi-e greu să explic de ce am intuit că acea formă era dorința sexuală profană și amintindu-mi cuvintele prietenului meu gnostic misionar care m-a învățat că dorința trebuie privită direct în față și strivită ca pe un vierme, am căutat să procedez întocmai, dar acum nu pot să îmi amintesc nimic din ce am făcut și ce s-a întâmplat în acel punct al călătoriei.

Și pentru a mă ajuta și mai mult, pe acest drum de întoarcere Ființa profundă m-a pus la mare încercare, căutând să verifice dacă am învățat lecția primului curs al muncii interioare intensive al cărui conținut l-am descris săptămâna trecută, având o puternică legătură cu dizolvarea sentimentului singurătății și al abandonului. Astfel m-a cuprins de jur-împrejur, conducându-mă prin labirintul umbrelor subconștientului și ale inconștientului. Zeci și sute de umbre ne ieșeau amenințătoare în cale și cu toate că simțeam prezența Ființei profunde alături și zorindu-mă din spate să merg înainte și împiedicându-mă din a percepe acele vibrații neplăcute, m-am înspăimântat și m-am panicat teribil de mult văzându-mă singură în față, cu toate că Ființa reală interioară mă mâna din spate. Dar m-am speriat cumplit de tare, temându-mă de acele umbre și de emanația lor, pierzându-mi curajul și dârzenia și făcându-mă de toată rușinea în fața Maestrului intim față de Care atâta mă lăudasem că aveam să fac și să dreg fapte de vitejie. Așa m-am foit și m-am sucit, cerându-I să mă scutească de la această încercare pentru care nu dovedeam încă disponibilitate să o duc la capăt.

Însă partea cea mai neobișnuită și cea mai importantă a acestei călătorii în a 9-a sferă s-a petrecut către sfârșit când, panicată peste măsură de mult din cauza umbrelor din față, nu mai luam aminte la faptele care se petreceau în spatele meu. Dar brusc am început să mă simt neliniștită și nemulțumită, ca și cum îmi pierdusem subit încrederea în Ființa care mă călăuzise până atunci. Iar acest lucru se datora faptului că simțisem cum i se modificase spontan anatomia, așa că I-am spus:
– De ce cred, totuși, că ești bărbat?

Numai acest fapt în sine mă scârbise foarte mult, anume ideea unei divinități masculine, acest detaliu fiind foarte important pentru dezlegarea unui mister intern ce ține de orgoliul meu feminist despre care am tot scris. Puțin mai târziu m-am întors în stare de veghe.

Astfel mi s-a arătat că nu am învățat încă lecția cursului de săptămâna trecută, sentimentul cum că sunt singură, neprotejată și abandonată de căătre Divinitate în munca interioară continuând să îmi pună serioase piedici pe drum.

Dar în afara acestui lucru, am mai primit înțelegere asupra unor probleme la care am tot meditat și reflectat de când am avut această experiență, trebuind să subliniez cu multă emfază că acel dezgust față de sexul masculin al Divinității dezgropat din corpul meu de emoții fiind foarte important, având ferma convingere că identificarea și izolarea sa au fost un rezultat al controlului Mamei Divine Kundalini de dinainte. Următoarele afirmații m-au ajutat să înțeleg ceva despre procesele mele interne, sperând să le și pot explica într-un mod care să aibă sens:

Breathe in,
I am alive,
I am alive inside of you.
Agony creeps behind you.

Sensul primelor afirmații este destul de limpede, în timp ce ultima explică starea de neliniște și de nemulțumire care mă cuprinsese la sfârșitul coborârii descrise mai sus, agonia fiind creatura care s-a târât pe la spatele meu ca să îmi slăbească curajul și determinarea. Dar acest cuvânt englezesc „agony„ ascunde un alt sens mai misterios, cuvântul putând fi interpretat conform regulilor rebusului în felul următor: ag on (adică peste) y, din care rezultă „agy„. Aceste litere, inversate un pic, dau „gay„, adică homosexualitate/lesbianism. Agonia și lesbianismul erau creaturile care s-au târât la spatele meu, modificând încrederea mea în Ființa profundă în ură și dezgust față de principiul masculin al Divinității.

Despre tendința mea spre lesbianism am tot scris în treacăt, dar nu am putut încă să identific sursa acestei orientări, iar acum nu pot decât să pun cap la cap unele deducții anterioare care nu sunt nicidecum concluziile finale. Practic, de-a lungul mai multor vieți am dezvoltat în sistemul intern cu mult mai multă energie feminină decât energie masculină, fapt care m-a determinat să caut mai ardent Divinitatea Feminină decât Divinitatea Masculină, sfârșind prin a ajunge la concluziaa că principiul feminin este superior celui masculin, deținând supremația. Căutarea Divinității Feminine nu era o chestiune greșită, dar s-a întors împotriva mea când a căpătat prea multă forță și agresivitate fiindcă a condus la ură față de sexul opus. Dar pericolul cel mai mare s-a ascuns în tentativa subtilă a egoului de a orienta psihicul, în mod subliminal, către lesbianism.

Nu mă voi preocupa să abordez chestiunea sentimentelor mele față de ideea de Divinitate paternă fiindcă toate procesele mele interne sunt însoțite de multă ură, mânie, frustrare și ciudă, dar ce pot trece în scris este faptul că am perceput experiența de mai sus ca pe o atenționare prin care Ființa profundă m-a apostrofat să îmi țin sub observație pornirile și obsesiile față de ideea de Divinitate Feminină întrucât își aveau punctul de pornire într-o deviație a energiei mele feminine exagerat de dezvoltate, lucru asupra căruia mi-au atras atenția mai toți terapeuții bioenergeticieni care m-au atins cu palmele după ce am suferit atacul cerebral. Nu vorbesc decât despre o disproporție între Ida și Pingala, canalul feminin și canalul masculin. Această deducție îmi explică de ce am avut pronunțatul sentiment, în timp ce Ființa reală interioară Și-a pus mâinile vindecătoare peste întregul meu aparat reproductiv, dar mai ales deasupra ovarelor, făcând totul să se lumineze, că umbla să pună în echilibru pe Ida și pe Pingala. Poate că nu ar trebui să trec cu vederea faptul că de câteva ori de la acea experiențăă încoace am avut episoade, atât în stare de veghe, cât și în lumile interne, în cursul cărora am simțit foarte multă durere în anumite canale care își au rădăcina în ovare și sfârșitul în nări, iar zilele acestea durerea din ovarul stâng a devenit și mai acută, așa cum este și cea din nări, presiunea din spatele nasului părându-mi-se aproape imposibil de suportat.

În fine, voi trece în scris poanta tuturor acestor deducții ale mele despre energia mea feminină exagerat de dezvoltată contra căreia a fost necesar să fie luate măsuri extreme de corectare. Intuitiv, simt de foarte mult că unele aspecte feminine din personalitatea mea sunt lucrate spre a fi modificate în aspecte masculine. Cu greu trec prin această procedură de echilibrare a celor două principii interne și nu de puține ori am mărturisit, cu cinism, că simt că mă preschimb într-un bărbat. Iată că se dovedește că acesta era și scopul!

Dar toate acestea sunt subiecte la care voi reveni pe măsură ce mi se vor revela, acum trebuind să fac un pic de muncă de cercetare în legătură cu șerpii/canalele Ida și Pingala.

iul. 102021
 

Sâmbătă, 10 Iulie 2021

Dacă tot am cerut Ființei profunde să îmi dea voie să îmi mai încerc forțele într-o luptă cu egoul, iată că am primit o nouă șansă chiar în primele ore ale acestei dimineți, însă încăierarea a fost așa un talmeș-balmeș că nici până acum nu prea mi-am dat seama ce mi s-a întâmplat, ca și cum lupta s-a purtat pe tărâmul confuziei și al derutei din care îmi amintesc extrem de puține.

Mi s-a părut că Luciferul particular era cu mine, modificându-și fizionomia în cea simbolică a dragonului tenebrelor, desfășurându-se dinaintea ochilor mei cu multă forță și dominație, creând asupra psihicului impresia că mi se arăta astfel ca să îmi facă perfect cunoscut faptul că nu am izbândit încă vreun succes în sarcina de a albi energia luciferică, așa cum îl vedeam atât de negru, întunecat, neîndurător și monstruos. Și tocmai din cauza acestei cruzimi nefirești m-am temut de el, gândind că nu era Luciferul particular, ci chiar egoul deghizat în replica pe care propriul subconștient a reprodus-o după chipul și asemănarea originalului, folosindu-se de imaginație, însă uit, mereu uit că Lucifer poate reflecta în el însuși, ca într-o oglindă, orice forță a tenebrelor.

Îmi amintesc cum că am încercat să opun rezistență, că am luptat, dar că am pierdut din energia sexuală prin două descărcări spontane pe care nu le-am respins, opunându-mă tentației, ci le-am lăsat să mi se întâmple din cauza dorului și jindului și a dorinței și a încăpățânării de a nu voi să fiu educată, cizelată, civilizată și umanizată, preschimbată din forță brută și neșlefuită în autentic om.

Și pentru că totul era prea confuz de jur-împrejurul meu, m-am rugat Mamei Divine Kundalini să mi se arate pentru a-mi da o mână de ajutor, iar o prezență s-a manifestat foarte repede, vorbindu-mi cu voce de femeie cu multă blândețe și îngăduință. Mă iertase deja penntru păcatul de a fi pierdut din energia sexuală în timpul confruntării cu dragonul tenebrelor chiar înainte să mi se arate Ea, Mama Divină, dar cred că eu aveam așteptarea să primesc mai mult de la Mama Divină Kundalini, referindu-mă la mai multe scântei ale focului său sacru transcendental, acel curent electric al energiei sale capabil să dizolve și să topească substanța toxică a egoului imprimiată în celulele corpului și în psihic. Dar Mama Divină Kundalini particulară mi-a reamintit faptul că mi-a mai dat din aceste scântei ale Sale în ultima perioadă, dar pesemne că eu nu purtam această convingere în inima mea că așa stăteau lucrurile, uitând pe moment de numeroasele episoade din acest an pe care le-am descris ca pe niște autentice ședințe de iradiere a energiilor interne maligne, motiv pentru care am insistat, cerând, cerșind și implorând și tânguindu-mă și plângându-mă, încercând să o înduplec.

Apoi nu știu ce mai precis s-a întâmplat, dar a fost ca un fel de atac fulger al unei contraforțe mentale care m-a lovit di plin, făcându-mă să văd negru în fața ochilor, ca și cum tocmai suferisem un blackout. Și numai atunci Mama Divină Kundalini a umplut spațiul cu scântei, făcându-l să strălucească! Și când am văzut ce se întâmpla acolo, nu mi-a venit a-mi crede ochilor, însă era ca și cum haosul se dezlănțuise! Forme și umbre se luptau între ele pe viață și pe moarte, dar din poziția în care fusesem adusă nu făceam decât să privesc ca un martor la iadul care se dezlănțuise! Și Bunule Dumnezeu, a fost o oroare să văd toate acestea câte aveau loc, simțind că nu eram nicidecum invizibilă pentru acele umbre, chiar dacă nu mă implicam în luptă, dar cred că mă vedeau întrucât mi se aruncau armele de luptă în ochi, cuțitele și securile, etc. Dar nimic nu mă atingea ca să mă rănească. Aveam protecția Mamei Divine.

Trebuie că această experiență mistică a avut o semnificație simbolică profundă, părând să sugereze ideea de război declarat egoului, dar până nu am să dobândesc credința că merg pe linia corectă a interpretării, mă voi abține momentan de a-mi da cu părerea. În plus, caut să iar aminte la orice urmări și efecte care s-ar putea produce de aici înainte după toate câte le-am trăit pe parcursul acestei săptămâni în universul interior.

apr. 212021
 

<>

Miercuri, 21 Aprilie 2021

Mi-am petrecut toată dimineața încercând să-i vin de hac fricii mele de somnambulism pe care o experimentez la pătrunderea în lumile interne suprasensibile, acordând o atenție sporită fenomenelor și trăirilor întâmpinate pe parcursul procesului de adormire a trupului fizic.

Ca de obicei, m-am întors pe spate chiar când m-am simțit mai somnolentă, am tras pătura peste mine până la bărbie și mi-am împletit degetele de la mâini, încleștându-le strașnic și băgându-le sub pătură. Toate acestea sunt menite să mă oprească din a-mi ridica somnambulistic brațele întrucât, datorită faptului că am percepția simțului locomotor, cred cu multă tărie că mi-aș trezi trupul fizic dacă aș simți că dau anapoda din mâini și din picioare sub pătură.

Dar ce inutile s-au dovedit măsurile mele de precauție rudimentare azi, când am fost mai atentă la fenomen ca oricând! Corpul adormise fără doar și poate, iar eu începusem să văd, însă nu foarte clar, culorile locului fiind cam estompate și șterse. Simțeam o furnicătură și o gâdilătură puternică în bărbie și pe obraji care mă jenau teribil și pe care nu mi le puteam explica! Îmi simțeam degetele îmbârligate strâns, dar pentru că puteam să văd habar nu aveam UNDE percepeam furnicăturile și toate celelalte lucruri, în corpul eteric, în corpul fizic sau în cel sideral? Și cum furnicătura aceea mă jena atât de mult, am dedus că mi se trăgea de la puful păturii pe care o trăsesem peste obraji.
– Grozav, ce să zic, trebuie să trag pătura asta mai în jos, mi-am spus, despreunându-mi degetele și trăgând de pătură până la piept, dar procedând astfel, eu nu reușeam să am niciun fel de percepție asupra dimensiunii în care mă mișcam, în cea materială sau în cea invizibilă?

Desigur că faptul că începusem să văd brusc ar fi trebuit să mă determine să cred că eram întru-totul dincolo de zidul somnului, dar acea senzație de materialitate solidă din mișcările mele mă făcea să cred, așa cum m-a făcut să cred întotdeauna, că îmi pot controla trupul fizic în lumea vizibilă prin acțiuni și mișcări executate în universul interior, lucru de care mi-e frică pentru că îl consider periculos.

Așadar, am tras pătura în jos, iar senzația de furnicătură a dispărut de pe obrajii mei, dar pentru că mă temeam de somnambulism din cauza asemănării tuturor acestor senzații, m-am ferit să mă ridic propriu-zis din locul unde mă trezisem, ceea ce a declanșat ciripeala ostentativă a releivoințe care a început să îmi cânte nelipsita sa batjocură ca o voce în surdină.

Cu alte cuvinte, nu am reușit să înaintez deloc în încercarea mea, pierzând timp prețios în cutia mea pietrificată și etichetată cu titlul de ”frică” până la sfârșitul experimentului când o substannță semi-vâscoasă de culoare albăstruie m-a înconjurat în jurul mijlocului, acumulându-se cu precădere în zona plexului solar, ceea ce mi-a îngăduit să simt că nu fusesem singură pe parcursul acestor zbateri ale mele. Pe un perete în imediata mea apropiere am văzut icoana Mamei Divine care mă privea blajin. Uitasem să mă rog ei să mă ajute să învăț să mă dedublez astral cu succes. De fapt, nu îmi amintesc să mă fi rugat vreodată, cu toate că am învățat din punct de vedere al teoriei practice că unul din aspectele Mamei Divine Kundalini este specializat tocmai pe această parte de proiecție astrală! Trebuie că nu degeaba mi se arătase Mama Divină fiindcă mă străbătuse gândul să mă leg de mâini și de picioare de pat ca să îmi înfrânez temerile, ori așa ceva n-ar fi decât o dovadă de masochism și combustibil pentru reauavoință și pentru scepticism!

Mamă Divină Kundalini, te implor din toată inima mea, ajută-mă să învăț să mă proiectez astral cu succes din proprie voință, în mod conștient și în sens pozitiv!

mart. 312021
 

Miercuri, 31 Martie 2021

Lupta de ieri dimineață cu reauavoință s-a derulat după tiparul obișnuit, acest demon interior luând chipul lui Silviu ca să mă sâcâie și ca să măă agaseze cu binecunoscuta sa pălăvrăgeală. Spațiul era același infern întunecat și dezolant, cu o singură excepție: raza de lumină a Ființei interioare profunde, coborând din Cer, s-a stabilizat deasupra capului meu la câțiva zeci de metri, însoțindu-mă peste tot pe unde am umblat.

Am ttot încercat să mă înalț la această acumulare de lumină din întuneric, dar eran necontenit atrasă în jos de vibrațiile acelea mizerabile pe care le percep. Iar malevolența era cea mai odioasă prezență. M-am mâniat mai cumplit ca oricând înainte împotriva propriei încăpățânări, fiind destul de conștientă că proiecția răutăcioasă a fostului meu iubit venea din chiar propria minte, așa că am ridicat o armă avută la îndemână ca să curm supliciul, vrând să forțez mintea să se vadă în toată absurditatea ei!

Dar când am lovit în chipul pe care reauavoință îl adoptase, el s-a preschimbat într-un morman de carne tocată, așa că la vederea sângelui am dat un pas înapoi, slăbindu-mi vigilența. Aveam îndoieli în legătură cu acea luptă, gândind că poate prea forțez nota în legătură cu lipsa mea de toleranță față de răul din mine. Începusem să mă tem că aș putea cădea în extrema violenței pe care mi-aș fi putut-o adopta și în viața diurnă. Negreșit că pe parcursul celor 5 ani de relație cu el am vrut să îl omor, dar ca să văd cum ar fi fost să îl fi ucis de-adevăratelea a fost o scenă foarte neplăcută la care să te uiți prin filtrul conștiinței.

Și pentru că lăsasem garda jos, dând dovadă de lipsă de discernământ, uitând pentru o clipităă că reprezentarea din fața mea era o proiecție mentală izvorâtă din propria răutate încăpățânată care iată că iar făcea efortul suplimentar de a se pune de-a curmezișul în calea sufletului ca să îi încetinească înaintarea către lumină, m-am scufundat mai mult în smoală, întorcându-mă cu capul în jos și căzând în întuneric, în mijlocul unei haite de câini cărora degeaba am încercat să le cumpăr bunăvoința ca să mă lase să trec liberă pe cale, demonstrându-mi-se astfel că a încerca să negociezi cu egoul este o chestiune ridicolă, o aiureală și o pierdere de timp.

Am cerut Mamei Divine Kundalini și Luciferului particular să se manifeste ca să îmi dea o mână de ajutor și nu după mult timp altă lumină a devenit vizibilă în preajma mea, cea a Spiritului Sfânt continuând să strălucească fără încetare sus de tot, pe bolta cerească. M-am grăbit să alerg spre această a doua lumină și când am pătruns în ea am simțit în moleculele bietei mele făpturi că sunt atinsă de mila și de binecuvântarea Mamei Divine! Ea era! Ea era acolo împreună cu mine ca să îmi dovedească în chip foarte limpede că toată acea electricitate în care pătrunsesem, crezând că era Lumină, era însăși forța Mamei Divine de a curăța și purifica psihicul, sufletul!!

Doar prin Mama Divină și cu ajutorul ei am șanse să elimin blocajul mental idioțesc și absurd care mă îndeamnă să cred și în ziua de azi că eu nu merit nimic mai bun decât pe fostul meu prieten sau un alt echivalent al lui!

feb. 272021
 

<>

Vezi? Nu ajunge să iubești, trebuie și să știi ce să faci cu povara asta.

Ștefan Caraman

Sâmbătă, 27 Februarie 2021

Marius,

Aș vrea cu adevărat din toată inima mea să îți scriu această a doua parte a scrisorii începută joi seară ca și cum ar fi o filă ruptă din cartea ”O mie și una de nopți” fiindcă, într-un chip tare straniu, mă simt câteodată precum Șeherezada căutând îndurare în fața soțului ei, sultanul Șahriar, cerându-i să o cruțe, povestindu-i minunatele povești care fac conținutul cărții. Eu una mi-am dat seama de multă vreme că îmi doresc prea puțin să fiu ca Ileana Cosânzeana, adică o fetiță inocentă, dar vulnerabilă și neputincioasă în fața zmeului care o răpește ca să o ascundă în bârlogul său pentru ca Făt-Frumos s-o salveze, scăpând-o din ghearele balaurului, după ce trece el însuși prin multe probe inițiatice. Oare ce face ea în bârlogul zmeului cât timp îl așteaptă pe el ca să se metamorfozeze din flăcău în bărbat? Împletește ciorapi din coada zmeului folosind oase de păsări drept andrele?

Desigur că toate femeile ne dorim să fim salvate, unde ”salvarea” înseamnă să fim impresionate de conduita adoptată de sexul opus, însă eu am decis că scena aceasta de un tip de cavalerism medieval nu m-ar face decât să mă simt jenată dacă m-aș afla în mijlocul ei și știi de ce? Pentru că niciun act de cavalerism menit să impresioneze nu poate să rămână tăinuit, nespus. Ea va sfârși întotdeauna prin a spune alteia ce i s-a întâmplat și cum s-a comportat el, ce a făcut, cum a stat în genunchi, câte sute de flori i-a trimis, etc., așa încât ajungi să nu mai știi dacă actul cavaleresc a fost ca s-o impresioneze pe ea sau pe publicul spectator. Eu însămi nu m-am abătut de la această regulă, trecând în scris toate minunățiile prin care trec singură sau împreună cu tine în lumile interne pentru ca toată lumea să fie uluită în fața acestor întâmplări pe care nu le pot dovedi că s-au petrecut de-adevăratelea decât îndemnându-i pe ceilalți să obțină accesul la lumea lor interioară pentru ca și ei să cunoască fața nevăzută a Universului!

De aceea mult mă tem că scriindu-ți unele din aceste confesiuni caut și eu, în fapt, să te impresionez întrucât, repet, mi-e limpede mie și conștiinței mele că nu pot, sub niciun chip, fi reprezentarea Ilenei Cosânzene în această poveste, așteptându-te să vii să mă salvezi din ghearele dragonului, tu știind deja de-acum că dragonul simbolizează tentația luciferică. M-aș învălui cu vălul Șeherezadei pentru ca numai ochii tăi să mă mai vadă și m-aș bucura să mă îmbrac cu haina inocenței Ilenei, dar n-aș conteni o clipă să port spada sub văluri și mătăsuri.

Oh, de ce mă laud iar? Nu mi-a arătat Bunul Tată Ceresc ce urât îmi stă când mă laud că voi face una sau alta și, pusă în context ca să fac ce-am promis, mă trezesc că plâng în sughițuri de durere? Am lăsat să treacă aceste două zile de la evenimentele petrecute miercuri seară și joi dimineață pentru ca eu să îmi pot limpezi simțămintele și liniști inima, dar acum de-abia pot sta locului în pat ca să scriu, atât de agitată sunt în coșul pieptului. Și de ce? De ce mă chinuiesc și nu pot trăi în pielea mea? Fiindcă vreau să trăiesc în pielea altei persoane în care am trăit într-o altă epocă în care te-am cunoscut, tu altul decât cel cu care te identifici acum. Și nu vine către mine decât un sentiment îngropat în memoria veacurilor trecute și care îmi îngăduie să spun cu deplină convingere și siguranță: dacă aș putea lupta în numele tău ca să îți scot din minte demonii interiori, aș face-o fără întârziere cu zâmbetul pe buze și cu spada în mână!

M-aș fi dus până la capătul pământului atunci ca să te salvez, dar nu am fost lăsată să mă mișc singură nici măcar în jurul casei fiindcă eram femeie, dar ce nu știam atunci, însă știu acum, este că nu trebuie să te duci la capătul lumii pentru cineva, ci în măruntaiele infernului unde ne sunt captive sufletele, înăuntrul propriilor demoni interiori.

Când m-am trezit joi dimineața coborând din nou spre infern, am trăit binecunoscuta stare conflictuală din cauza căreia port următorul monolog mental:
– Grozav! Iar am ajuns aici! Acum ce-oi mai fi făcut? Nu am fornicat, nu îmi amintesc de aceasta. Atunci ce m-o fi atras către infern?

Și nelipsitul sentiment, ca și cum duc povara tuturor lucrurilor din lume pe umeri, mă însoțea pe drum în timp ce coboram. Dar după o vreme toată greutatea pietrificată pe care o simțeam în corpul meu de energie subtilă și-a modificat anatomia, transmițându-mi un sentiment diferit. Nu mai duceam în spinare povara tuturor lucrurilor, ci povara trecutului meu sentimental. Simțeam că eram înconjurată de o aură care mă presa atât de mult, ca și cum mă scufundam în apele oceanului, devenind dintr-o dată conștientă de organele mele interne și de energia lor. În toată acea aură care mă înconjura vedeam și auzeam ecourile și amintirile tuturor foștilor mei soți și iubiți care n-au fost tu! Toată acea aură care mă presa și sufoca și mă limita în acțiune și care mă împiedica să mă mișc în voie și libertate în spațiu și timp constituia karma mea saya, adică acel tip de karmă pentru care am plătit atât de mult în această viață, fiind vorba de karma sexuală ce conține păcatele comisee împotriva Spiritului Sfânt. Ele nu se iartă decât intrând pe ușa căinței, iar a spune ”îmi pare rău” nu constituie pentru Marea Lege o dovadă suficient de convingătoare pentru a fi iertat, fiind nevoie de un real efort suplimentar (”the extra mile”, cum se spune în eengleză).

Mă necăjeam teribil, foindu-mă dintr-o parte în alta, neputându-mă mișca liber din cauza greutății pe care o căram, piatra pe care mi-o legasem singură de gât ca să fiu sigură că ajung pe fundul oceanului. Doar pe Silviu l-am recunoscut printre chipurile imprimmate în acea aură, ca într-un basorelief, dar amprenta energetică a fiecărui fost partener era suficient de perceptibilă în energia fiecărui organ intern ca să devin pe deplin conștientă de faptul că a avea mai mulți parteneri sexuali într-o singură viață constituie un real și autentic suicid, o auto-condamnare la suferință, la mizerie, la durere, la captivitate și la sclavie sentimentală.

Simțind toate acestea de care deveneam atât de conștientă în timp ce călătoream în măruntaiele infernnului, nu puteam hotărî decât că trebuia să fac tot posibilul să șterg întreaga amintire a trecutului meu romantic din mintea mea, din conștiința mea, din energia mea și din înregistrările acașice, adică din depozitul memoriei naturii. Începusem deja să înțeleg că această coborâre în infen nu era un accident, o întâmplare, ci un act de voință pus în mișcare de către sufletul meu în care aveam încredere, dar neputându-i încă citi intențiile. Dar cunoșteam deja crudul adevăr că, dacă întregul meu trecut romantic nu ar fi fost șters și dacă o singură amintire ar fi rămas încă vie în memoria naturii, atunci mecanica cosmică ar fi reciclat acea amintire, făcând ca evenimentele trecute să se repete, conform cu legea recurenței. Nefiind conștientă de întregul meu trecut, riscam ca în orice clipăăă să atrag în viața mea (re)apariția unei vechi flăcări amoroase purtate pentru vreun fost soț, fost amant sau fost prieten, punând în mare primejdie momentul prezent.

Oh, cât am vrut atunci să văd nu doar uitat, ci șters, ars și incinerat tot trecutul meu! Câte femei nu se agață de trecutul lor ca să le aducă aminte de frumusețea lor acum veștejită și câte femei nu se simt măgulite când, la bătrânețe, foști admiratori întâlniți întâmplător pe stradă sau la piață le mărturisesc adevărul despre simpatiile lor purtate în secret pentru ele la 18 ani! Nu putea încăpea îndoială că sufletul meu nu avea nicio intenție să pună în pericol întâlnirea cu tine, perechea mea, de dragul unei nostalgii trecute! Toate ne amintim de primul iubit, de primul sărut și de prima experiență sexuală, ori amprentele energetice ale acestor evenimente sunt cele mai puternice pe care le purtăm în subconștientul nostru, construind reale și adeseori indestructibile tipare de gândire, preferințe și gusturi, etc. Acum, poți face suma tuturor acestor prime experiențe dobândite de-a lungul atâtor vieți în serie ca să înțelegi unde mai precis își are infidelitatea una din surse?

Cât m-am rugat Mamei Divine Kundalini să se manifeste ca să mă ajute să șterg amintirea trecutului meu romantic în care puteam vedea prea bine piedicile și blocajele și când flacăra focului său a apărut, am sărit dintr-un salt în fața Sa. băgându-mi ambii pumni, până la încheieturi, în energia albăstrui-fluorescentă care ardea înnaintea mea. Era limpede că eu căutam să îmi fie topite cătușele karmei din jurul încheieturilor mâinilor mele, câștigându-mi dreptul de a fi eliberată emoțional de orice constrângere trecută care nu avea legătură cu tine, deși pot la fel de bine spune că și constrângerile care aveau legătură cu tine erau vizate spre a fi eliminate deoarece orice este constrângător înseamnă absența liberului arbitru. Ce minunat a fost simțământul exprimat imediat după aceea în conștiința mea, ca și cum aveam bule de aer în mâini curgând prin canale ascunse până la creier, întocmai cum se simte efervescența apei minerale când o bei, stropindu-te pe față! Dar doar un gram din povară mi-a fost permis să îmi fie ridicat din umeri și mai mult nu am putut obține. Încă mai aveam multe de dovedit la capitolul voință, disponibilitate de a coopera cu Marea Lege și dorință de a mă schimba și a-mi revoluționa conștiința, toate acestea de până acum dovedindu-se a avea un caracter general, de ansamblu! Așa că, atunci când venind de Sus a coborât o rază de lumină și știind că era a Spiritului Sfânt, am știut că trebuia să continui drumul în jos, să cobor mai adânc în infern, cărând restul poverii în cârcă. Unde dădeam cu pumnii și cu picioarele nu se întâmpla nimic, dar când mă rugam și imploram pe Mama Divină și pe Spiritul Sfânt, lumina se grăbea să se apropie de mine ca să mă călăuzească. Eu nu puteam ști nici unde anume trebuia să ajung și nici de ce, așa că nu puteam decât bănui că mă duceam într-un loc al infernului care avea legătură cu povara mea. Începând cu această a doua parte a coborârii mele în tenebre am început să percep prezența umbrelor despre care atâta am vorbit anterior. Trecând cu mare viteză pe lângă ele și printre ele nu făceam decât să evit într-o foarte mică măsură contactul cu ele. Însă nu eu procedam așa, ci lumina care mă călăuzea și care, în mod evident, mă ferea de contactul direct cu sinistrele vibrații de joasă frecvență a acelor păcătoșenii și drăcovenii. Nu puteam fi eu aceea care se călăuzea cu atâta pricepere printre acele umbre, dar o făceam, ca și cum știam foarte bine unde intenționam să ajung! Nu pricepeam ce se întâmpla, cum de mă puteam orienta atât de bine printre acele prezențe cu care nu intram în contact ca să le percep energia, cu toate că am spus anterior că nu eu mă călăuzeam, ci Lumina coborâtă de Sus! Nu știu cum să explic mai clar, dar știam și nu știam, cunoșteam atât cât Lumina considera că era necesar ca eu să cunosc și numai din acest motiv aveam încredințarea că toate acestea aveau legătură cu karma mea sexuală pe care o percepusem la modul general în aura manifestată în prima parte a acestei călătorii.

În fine, ghidându-mă după raza de Lumină am fost ferită de unele percepții neplăcute, însă nu puteam evita percepția vibrației locului propriu-zis pe care îl simțeam presându-mă, strivindu-mă, îngropându-mă în adâncul său.

Dar eu coteam și tot coteam dintr-un punct de reper la altul pe care Lumina Spiritului Sfânt mi-l scotea din beznă astfel că, după un timp, am văzut că, în fapt, mă aflam într-un labirint. A fost pentru prima oară în atâția ani când am perceput infernul ca pe un labirint. Semnificația simbolică onirică preluată din Dicționarul gnostic de simboluri o voi trece mai jos, în vreme ce simbolul umbrelor l-am preluat dintr-o melodie binecunoscută la care sufletul meu m-a trimis după ce toate acestea s-au încheiat, revenind în stare de veghe:

LABIRINT
-Poate fi o aluzie la o stare de confuzie generală din pricina încurcăturii care este viața noastră.
-Poate fi și indicația unei situații concrete care nu este înțeleasă și datorită căreia suntem dezorientați.

Maestrul Samael Aun Weor – Simbologie onirică

And in the flames
Her shadows play in the shape of a man’s desire

Sting – Deser Rose

Însă așa cum mă mișcam prin multele coridoare ale labirintului, cotind când la stânga, când la dreapta, deplasându-mă cu pas ferm și hotărât numai confuză și dezorientată nu mă simțeam și cu multă credință că sunt călăuzită de Spiritul Sfânt prin acel labirint cu un scop precis pe care eu încă nu îl percepeam pe de-a întregul, am continuat să mă iau după dâra de Lumină pe care mi-o lăsa în cale.

Întâlneam la tot pasul și la fiecare colț de coridor umbre, toate rătăcind pierdute prin acel labirint în care mă trezisem, ele simbolizând dorințele, conform cu versurile citate. Dar eu ce-mi puteam dori atât de mult încât să mă duc atât de jos în mormântul inconștientului meu?

Apoi, când de Sus s-a coborât o a doua rază de lumină, de această dată de culoare albastră, am știut că și Tatăl era cu mine, nu numai Ființa reală interioară (Monada Divină, Scânteia Spiritului Sfânt). În numeroase astfel de umbre vedeam foarte bine și deslușit acea minusculă licărire de substannță semi-vâscoaasă de culoare albăstruie, esența sufletului care se află prinsă, blocată, stagnată în compușii mentali, în euri, în aceste euri despre care scriu. Aș fi vrut să mă apropii de acei temniceri care îmi țin sufletul prizonier în închisoarea minții, în aberațiile și în ignoranța ei, dar nu primisem încă voie să mă ocup de cazul acelor minți rătăcite care continuă să trăiască în înteriorul meu.

Deja fugeam prin acele galerii fără să mă îndoiesc o clipă că știam unde trebuia să ajung întrucât, până în acea clipă, am suferit cel puțin o duzină de blackout-uri în timpul cărora am crezut că aveam ba să mă trezesc în corpul fizic, ba să îmi pierd luciditatea, rupând legătura cu lumile interne și picând în visare. Dar nici nu m-am trezit, nici nu mi-am pierdut luciditatea.

Dar undeva pe drum, alergând printre niște umbre care îmi părură mai periculoase ca oricare, s-a rupt firul. M-am trezit direct în interiorul unei încăperi frumos amenajate, dar fără să îmi amintesc dacă și cum ieșisem din labirint, dacă văzusem vreo casă sau dacă intrasem înăuntru pe ușă. Toate mi s-au părut foarte stranii, dar din locul în care mă aflam, chiar în mijlocul camerei, am privit la o măsuță din apropiere pe care am văzut arzând o lumânare. Flacăra sa strălucitoare a pâlpâit în direcția mea și privind-o cu atâta interes și curiozitate, am simțit că toată strălucirea sa îmi pătrunde în conștiință, foarte, foarte adânc în conștiință. Și am știut că lumina lumânării venea de la Spiritul Sfânt care, deghizat în acea lumânare, mă atenționa că nu trebuia să mă îngrijorez în legătură cu brusca schimbare de decor. Ajunsesem unde trebuia să ajung.

Așa că am putut arunca o privire în jur. Vedeam foarte limpede tot ce mă înconjura, toate umbrele dispăruseră, tot labirintul, toată joaca de-a obscuritatea, însă nicio rază de lumină nu era perceptibilă în afara celei care venea de la lumânare, ca și cum în acel loc nu ajungea niciodată lumina Soarelui, aspect simbolic al infernului care, în contrast cu Cerurile, nu vede niciodată Lumina Tatălui de care s-a îndepărtat. Nu îmi este un fenomen necunoscut, întâmplându-mi-se de multe ori să văd acolo foarte clar fără să existe lumină, totul părând scufundat într-un fel de întunecime, de negură, ca atunci când se adună nori de furtună.

Camera era ticsită cu obiecte vechi de mobilier, o sofa, niște fotolii, mese, scaune și rafturi, covoare pe jos. Părea o casă locuită, departe de a fi luxoasă, dar cu siguranță excentrică aș putea spune, ca și cum proprietaarul era o personalitate cu multe tabieturi ciudate. Din camera învecinată am început să aud un fel de fluierătură, ca un tril de melodie recitată. Vocea era de femeie și începând cu acel minut nici nu am mai gândit, nici nu m-am mai comportat firesc, unde firesc înseamnă să fiu o prostovană care habar nu are pe ce lume trăiește.

– Madam, madam, m-am adresat femeii din camera alăturată, însă vocea cu care vorbeam nu mai era a Cătălinei, ci a Ființei, sunând minunat de cristalină și de divină! Madam, am venit ca să mă ajutați, i-am mai spus. Vreau să uit tot trecutul meu romantic și trebuie să mă ajutați!

N-am văzut-o pe proprietara casei ieșind din cealaltă cammeră, dar era clar că intrase în sufrageria în care eram eu, zicându-mi:
– Haide, domnișoară, treci pe canapea să vedem ce putem face!

Stăteam cu spatele la canapea și, întorcându-mă să o privesc pe interlocutoarea mea, nu am văzut nimic în fața ochilor. Și, fără să mă sperii, am știut și simțit că exista un motiv foarte întemeiat pentru care nu îmi era permis să o văd. Am devenit foarte conștientă în acea clipă că mă aflam într-un loc foarte sinistru și că gazda mea era o altă creatură inconștientă diavolească. Dacă i-aș fi văzut reala înfățișare, cel mai probabil ar fi fost că aș fi leșinat sau aș fi înghețat de frică.

Dar în acea clipă de conștientizare, în adâncul conștiinței mele mi-a apărut imaginea unei coase pictografiată precum numărul 7 scris de mână. Am desenat acest simbol în aer, strălucind de parcă îl desenasem cu lumină, și i-am vorbit femeii, fără să fi fost eu cea care vorbea, ci Scânteia Spiritului Sfânt care mă însoțise tot drumul:
– Madam! Am venit să aduc moartea!

Cât de puțin efort a fost necesar ca să fiu scoasă de acolo după ce am vorbit astfel! De câte ori nu părusem că aveam să revin în starea de veghe pe tot parcursul coborârii, fiind mereu adusă înapoi și menținută în starea de luciditate onirică și cum se încheiase totul, atât de brusc, atât de dramatic! Nu încăpea îndoială că Ființa reală interioară nu lăsase prezenței din mormântul inconștientului meu drept de replică. Mă ghidase până în infern ca să înștiințez un demon interior extrem de specific că primise condamnarea la moarte: onoarea mea ursită scufundată în întuneric! Se dovedea, așadar, că Maestrul din interior nu căuta să obțină pentru mine dizolvarea întregului meu trecut romantic, ci cauza nefastă a unei traume recurente care a dus la zidirea basoreliefului dezvăluit la începutul călătoriei. Oare aș putea să trec cu vederea faptul că apelativul cu care m-am adresat acestei prezențe, ”madam”, este compus din ”mad” și ”adam”, desemnând, prin urmare, sursa și originea nebuniei și suferinței mele legate de chestiunea păcatului original, nebunie căreia Ființa interioară profundă hotărâse să îi pună, în sfârșit, capăt?

-Nr.7
Arcanul Nr.7 este Carul de Război pe care l-a realizat Monada pentru a putea acționa în această lume cu putere, pentru a lucra în acest câmp al vieții. Este Monada deja realizată manifestându-se prin cele 7 Corpuri ale sale. Pe de altă parte Nr.7 înseamnă lupte, bătălii, dificultăți. „Triumful” Arcanului 7 se obține prin intermediul acestor mari lupte.
Triumful se dobândește prin auto-dominarea Carului Vieții, dominându-ne pe noi înșine,
știind să mânuim propria viață, adică, dirijând în mod inteligent Carul Vieții.
Nr.7 este un număr foarte puternic. Aici găsim efortul Sufletului, al acțiunii și imaginea, răspuns sau rezultat.
Șaptele este numărul Victoriei. Totuși, să o obținem, implică mari eforturi și amărăciuni; aceasta o vedem în cele șapte păcate capitale pe care trebuie să le transmutăm în șapte virtuți.
Numărul 7 este de asemenea eficiență, integritate, concentrare, clemență, năzuințe de viață ascendentă.

MOARTE
-Chemare la Moartea Psihologică. Agregate care trebuie să moară sau care poate sunt deja pe cale să moară. Numai prin putrefacția alchimică (Moartea Eului) se poate naște noul om.(…)

COASĂ
Simbol funerar al îngerilor morții.

Maestrul Samael Aun Weor – „Simbologie onirică„

feb. 152021
 

<>

Luni, 15 Februarie 2021

Marius,

Ieri a fost Ziua Îndrăgostiților și, cu toate că eu cred că am depășit din vremea facultății faza pentru semnificația acestei zile, cugetând că Ziua Îndrăgostiților ar trebui să fie în fiecare zi, nu neg că am nădăjduit că voi primi ceva de la tine, o floare aruncată pe balcon, un bilețel lăsat în ușă, un sac de lână trimis prin curier sau un tort venit de la cofetărie. Sau măcar un gând drăgăstos trimis pe calea telepatiei pe care să ți-l fi atribuit fără urmă de îndoială. Așa că, atunci când am fost avertizată pe parcursul zilei de ieri că ceva se pregătea pentru mine la ora 04:00 în cursul nopții în lumile interne suprasensibile, adică în universul interior, și că era extrem de important ca, trezindu-mă dincolo de zidul somnului, să încerc din răsputeri să sar în sus ca la orele de gimnastică pentru iubirea mea am crezut sincer că aveam să te întâlnesc ca să mai dăm o fugă în spațiul cosmic. Dar lucrurile nu au stat deloc astfel.

Ce mi s-a pregătit, în schimb, a fost un veritabil test de verificare. Nu mi-am dat seama nici unde eram, nici ce făceam decât mult mai târziu în timpul încercării. Luptam împotriva entităților mentale subiective subconștiente, iar lupta nu era fără de folos. Nu eram singură acolo și puterea care mă însoțea nu dovedea pic de milă, de îngăduință sau de toleranță față de sinistra adunătură de drăcovenii mentale pe care le port în interior. În fapt, totul în jurul meu părea ca și cum eram într-u fel de abator unde puterea pe care nu o puteam vedea, ci doar simți că mă însoțea și mă ajuta, luptând alături de mine, măcelărea și căsăpea eu după eu, transformându-le pe toate în carne tocată și bună de dat fiarelor săălbatice ale junglei. Nu descriu aceste scene încercând să hiperbolizez dramatismul lor fiindcă sunt scene la care am fost martoră azi-noapte în Universul interior, cu toate că trebuie să subliniez că aceste imagini parcă de coșmar la care am asistat conțineau o bogatăă încărcătură simbolică. Nu mă trezisem în mijlocul unui coșmar, privind la masacrul din jurul meu cu groaza și teroarea specifice stărilor mentale pietrificate de frică, stări pe care le-am experimentat de multe ori în timpul acestor încercări, ci cu curajul de a putea înfrunta însuși coșmarul care m-a chinuit și torturat cu infinită cruzime pe parcursul întregii mele vieți, referindu-mă, desigur, la dictatura mentală la care propriul ego m-a supus. Acesta era coșmarul real. Așa că, atunci când puterea invizibilă mi-a înmânat o armă de luptă și m-a pus față în față cu un inamic inconștient ascuns, mi-am folosit toată forța, evident forță sufletească, de a ridica arma de la sol ca să îl dobor pe adversarul mental. L-am despicat în două și, după alte câteva lovituri, l-am tocat și pisat până la ultima fibră, puterea invizibilă care mă însoțea zicându-mi după această scenă:
– Foarte bine! Așa trebuie să procedezi cu subconștientul și inconștientul tău!
.

Așa este că pare că descriu o scenă îngrozitoare parcă desprinsă din filmele de groază, însă ce povestesc nu dovedește decât că maestrul meu interior (Ființa reală, Monada Divină) nu deține slăbiciune față de sine însuși, unde ”sine însuși” este umbra inconștientă a psihicului.

Dar când am fost scoasă din mijlocul luptei și mutată într-un alt spațiu, am trăit o puternică și conflictuală stare emoțională și mentală pe care nu am putut-o descifra în primele clipe de azi-noapte. Fusesem dusă într-un mall, într-un magazin cu haine la modă. Totul era la modă în jurul meu! Amintirea eului pe care îl despicasem în două, nimicindu-l, era încă vie în memoria mea, dar trebuind să mă deplasez printre raioanele magazinului ca să ies afară, am rămas oarecum pironită locului în dreptul sectorului de îmbrăcăminte pentru bărbați. Ceva nedeslușit m-a atras în acea direcție, făcându-mă să uit scopul inițial al întregii experiențe. O grămadă de pantaloni scurți erau puși pe umerașe și, privindu-i, nu am știut dacă erau de fete sau de băieți. Și cât am vrut să îmi însușesc toate perechile ca să le port eu, fie că erau de fete sau de băieți! Cât mi-am dorit să mă îmbrac în acel moment în pielea voastră, Marius, piele de băieți! Continuând să frunzăresc printre piesele vestimentare, am găsit un tricou pe care era imprimată o scenă, ca un desen manga, în care o fată, stând în genunchi în fața unui băiat, îi făcea acestuia felație.
– Este exact genul de tricou pe care un bărbat din ziua de azi l-ar purta pe stradă, crezând că este amuzant, imaginativ și ingenios și așteptându-se ca femeile să fie impresionate și cucerite sau cel puțin amuzate, am gândit în sinea mea, scârbită de idee.

Atunci am trăit acea puternică stare conflictuală pomenită anterior care mi-a umbrit conștiința și mintea, slăbindu-mi concentrarea și stăpânirea de sine. Atunci am văzut și simțit mai limpede ca niciodată că în interiorul meu trăiesc două mentalități extreme care vin din aceeași sursă: o entitate feminină extrem de speriată în context cu sexul opus. Pe de-o parte, acest eu vrea să fie bărbat la rândul său, unul jegos, împuțit, nenorocit, cretin și mizerabil fiindcă, gândește acest eu, că numai această tagmă de bărbați poate supraviețui într-o confruntare directă (pe care acest eu o vede și crede inevitabilă pe parcursul unei întregi vieți, putând avea loc ba la școalăă, la serviciu, pe stradă, în trafic, în autobuz sau chiar stând la coadă, la buletine!) cu alți bărbați de același soi, dar mai ales de soiul acelora care putuseră imprima scena dezgustătoare de pe acel tricou ca să îl vândă la mall pentru o zecime de salariu, iar pe de altă parte, acest eu vrea să se transforme într-o prezență feminină atât de crudă, de nemiloasă și de malefică încât să îi calce în picioare, încălțată cu tocuri cui, pe aceiași autori netrebnici ai desenului de pe tricou. Numai într-una din aceste două ipostaze crede acest eu că poate supraviețui trăind în societate fără să nu rămână cu sechele și răni emoționale traumatizante.

Această entitate mentală inconștientă pe care o descriu este însăși scorpia despre care atâta am vorbit. Intuisem cu mult timp în urmă că setea sa de răzbunare îi este caracteristică definitorie și simțisem, în interiorul acestui blocaj mental distructiv, că este puternic orientat către acel gen de activism feminist extremist care învață femeile să răspundă misoginismului cu ură însutită și chiar să discrediteze feminitatea clasică și cultivată a acelora care vor, bunăoară, să se căsătorească, să aibă copii, să fie casnice, să nu aibă ambiții pentru cariere de succes, etc., clasificând acest comportament ca fiind demodat, ridicol și jignitor pentru esența feminină emancipată promovată de acest curent pe care îl port la rândul meu în interiorul subconștientului. Curent care educă femeile să fie mai misogine, mai crude și mai netrebnice decât obiectul urii lor: Adam care le-a îngenuncheat și Eva care s-a lăsat căălcată în picioare.

Nu poate fi vorba decât despre o durere inconștientă ancestrală pe care maestrul din interior o dezgroapă din mormântul inconștientului, suferință mentală pomenită de multe ori înainte, anume cea legată de asumarea răspunderii pentru păcatul original. Această umbră m-a întunecat în timpul exercițiului de azi-noapte, piedică mentală răscolită cu atâta ușurință la vederea imaginii unei fete făcând sex oral unui băiat imprimată pe un tricou expus în vitrina unui mall, simbol al decadenței epocii de fier, degenerate și involuate, în care trăim.

De acolo am fost mai apoi scoasă și mutată într-o altă locație. Acum mă găseam într-o încăpere foarte curată ca cele de sanatoriu, dar nu am privit în jurul meu să caut după mobilă sau alte detalii vizuale ca să le memorez. Nu am fost nici aici singură, aceeași prezență acompaniindu-mă cu scopul clar și precis de a mă ghida. A luat forma unui bărbat de vârstă mijlocie și, indicându-mi să privesc în sus, mi-a spus că era imperativ și extrem de necesar și de important să fac tot efortul de a pătrunde printr-un cadru de ușă a cărui locație era extrem de insolită întrucât era proiectată pe tavanul încăperii!

Nu, desigur că nu eram în Țara Minunilor precum Alice din poveste, însă nu îmi permit să neg că unele din testele prin care sunt trecută în lumile interne au un caracter nemaipomenit de solicitant și provocator încât nu mă îndoiesc că scopul lor este, de cele mai multe ori, să mă educe în gimnaziul psihologic astfel încât să pot accesa resurse sufletești nebănuite și latente, dar și să pot cultiva diversele virtuți spirituale în chip conștient, înțelegându-mi mai întâi defectele și blocajele.

Atunci am privit la deschizătura în forma cadrului de ușă de pe tavan prin care o substanță luminoasă și îmbietoare, de culoare alb-lăptoasă și cu o compoziție care părea semi-lichidă și vâscoasă se putea vedea venind din direcția opusă, deci de sus în jos, fără să curgă în camera în care eram eu. Nu erau decât vreo câțiva metri până acolo și, tot privind la multa lumină care venea de acolo, nu am putut face decât să dau răspuns chemării. Am sărit și tot sărit spre acea deschizătură din tavan, vrând să mă înalț în zbor ca să pătrund prin cadrul ei, dar ceva mă oprea, ținându-mă pironită locului. Nu mai aveam pic de forță interioară, voință sau motivație. Și ce nu știam pe moment era că umbra care mă întunecase în timpul popasului de la mall mă contaminase atât de mult încât puterea sa mentală mă atrăgea ca un magnet în jos, spre suferința și spre iadul de pe pământ, împiedicându-mă, prin urmare, până și să încerc să acced la o treaptă superioară de conștiință care, dacă ar fi fost accesată în mod corespunzător, m-ar fi putut ajuta în cauza nobilă și caritabilă în care doar păream dornică să activez: mișcarea feministă! Și cu mare tristețe trebuie să admit că nu îmi aminteam nici de indicațiile venite pe parcursul zilei de ieri din universul interior prin care fusesem avertizată că, în timpul încercării pregătite în cursul nopții, era imperativ să încerc să sar în numele iubirii!

– Cum să fie? Cum să fie? Ai de gând să te înalți? mi-a adresat ghidul meu mai mult retoric, fără să percep în vocea sa sau în cuvintele sale răutate sau ironie, dar dându-mi impresia că rezultatul exercițiului depindea foarte mult de alegerea pe care aveam să o fac, exercitându-mi liberul arbitru .

Nu i-am răspuns, încercând să sar din nou, dar fără succes. De fapt, eram într-o stare emoțională atât de mizerabilăă încât, în cele din urmă, podeaua s-a dezintegrat sub tălpile mele, iar eu m-am întors cu capul în jos și cu picioarele în sus, căzând într-o mare de întuneric. Vai, vai mie, iarăși cădeam în abisul obscurității și al ignoranței și, deși capul îmi era orientat în jos, puteam privi la marginea prăpastiei unde încă se vedea lumina din încăperea de spital, dar îmi păsa atât de puțin încât nu am depus niciun pic de efort să opresc căderea. Mă simțeam atât de singură, de epuizaată și de nemotivată și chiar dacă știam că aveam să ajung în tenebrele umbrelor care îmi provoacă atâta suferință, nu mi-a fost frică fiindcă nu îmi mai păsa! Eram atrasă spre indiferență, spre nepăsare, spre resemnare, spre abandon și spre renunțarea de a continua lupta pentru Marea Cauză a Tatălui! Sau pentru orice fel de cauză!

Dar mai mult decât atât, nu îmi dădusem seama, pe moment, că exercițiul acesta practic la care eram supusă nu avea timp nelimitat de rezolvare, motiv pentru care și ghidul meu mă zorise anterior să îmi grăbesc exprimarea alegerii pe care doream să o fac întrucât timpul acordat avea să expire în curând. Nu îmi dădusem seama că această scenă era o metaforă simbolică pentru ofertele Tatălui Ceresc și pentru oportunitățile pe care Acesta le creează pentru noi, așa cum nici nu îmi dădeam seama că acel salt pe care trebuia să îl fac era ceea ce se numește ”salt de credință”!

Dar nu căzusem încă atât de mult când ceva uluitor s-a întâmplat. Pe marginea prăpastiei de sus a venit o prezență feminină, îmbrăcată în cămașa obișnuită de spital, părând să fie o pacientă. Avea părul ud leoarcă, ca și cum transpirase din abundență, iar chipul ei brăzdat de semne de suferință părea ca și cum trecuse prin îngrozitoare chinuri ca acelea specifice recuperării după o boală foarte grea. Avea chipul meu. Eram eu! A căzut în genunchi pe marginea prăpastiei, aplecându-se în jos și privind la mine cu multă mâhnire și dojană. Din beznă priveam la chipul ei care era al meu, arătând ca și cum trecusem prin cele mai cumplite crize de dezintoxicare și de iradieretotală. Și atunci am știut că ea era reprezentarea simbolică a Ființei mele reale interioare și a esenței mele feminine autentice, dar și a forței invizibile care mă acompaniase și ajutase în timpul luptei de început, putere care îmi vorbea fără să îmi vorbească prin cuvinte, mișcându-și gura ca pentru a comunica, dar auzindu-i vocea în conștiința mea. M-a privit direct în ochi cu multă dojană și, fără să îmi întindă mâna să mă ajute să ies din prăpastie, am citit în ochii săi următoarele:
– Ce faci? ce faci, netrebnico! Cât am muncit să te scot de acolo, de jos, din întuneric și din ignoranță, iar tu tot într-aacolo tragi? De ce te împiedici de piatra de pe drum și de ce te agăți cu atâta încăpățânare de aceste suferințe care nu îți aparțin? Câte nu ți-am arătat până acum că sunt posibile, dar tu de ce continui să fugi de mila mea? Și câte nu mai vreau să îți arăt că sunt posibile! Vreau să îți arăt că nu acesta este domeniul în care se va desfășura misiunea pentru care te-ai născut, nu acesta de care te agăți tu, dar trebuie să te îndepărtezi cât mai grabnic de această idee și de această suferință care te trage în jos și să îmi dovedești că ai voință! Vino înapoi la mine! Întoarce-te la mine!

Dar nepăsarea mea era profundă, așa că am continuat să cad încă, privind la chipul ei care era al meu, al acestei femei care stătea pe marginea prăpastiei, arătând numeroasele suferințe prin care trecuse și de care se eliberase, vindecându-se, expresie sinceră și autentică a propriei feminități care îmi poate îngădui să trăiesc printre lupii devoratori de fecioare ca o femeie demnă, cinstită, onestă, departe de a se mai corupe și compromite, de a-și mai trăda sufletul sau de a-l mai vinde.

E seară acum și nu am putut încă uita privirea ei, a esenței mele feminine, și nici nu cred că am să uit prea curând dojana pe care am citit-o în ochii ei azi-noapte. Și privind-o fără încetare, ceva s-a întâmplat cu mine. Au fost extrem de rare momentele în această viață în care să fi avut sau simțit voință și trebuie că există pagini întregi de expresii artistice și de metafore care pot reda, într-un mod sugestiv, ce înseamnă să ai voință. Sunt atât de emoționată în timp ce scriu, retrăin firul întâmplărilor de azi-noapte, dar în fine, uite ce s-a întâmplat după aceea.

Numai mustrarea în sine din privirea femeii de sus mi-a eliberat voința și, întărită și dezmeticită, m-am opus căderii și curenților acelora potrivnici, simbol al mentalităților greșite și al torentului vieții, oprindu-mă și sucindu-mă cu capul în sus ca să mă târăsc pe peretele prăpastiei, agățându-mă de crestăturile sale și grăbindu-mi urcușul înapoi la lumină unde am ieșit la scurt timp după aceea. Și, fără niciun pic de ezitare, M-am proiectat de la sol în sus, înălțându-mă către cadrul ușii din tavan.

Și când am pătruns în lumină, a fost ca și cum pătrunsesem în cabina de duș a purificării spirituale și tot ce am simțit acolo a fost splendoare în care am înotat și tot înotat ca într-o mare de frumusețe, de pace și de armonie din care nu am mai vrut să plec vreodată.

Dar din care a trebuit să plec, trezindu-mă în trupul fizic. Era ora 04:40, deci trebuie să fi început în jurul orei 04:00, întoocmai cum mi se indicase în cursul zilei. Aș fi vrut să fi înaintat mai mult în acea baie de lumină în care am înotat. Aș fi vrut să văd ce era dincolo, la capătul ei, dar nu plătisem prețul decât pentru o scurtă excursie pe tărâmul plenitudinii. Și, până să revin în trupul fizic, ghidul meu mi-a spus: ”Bravo”, înmânându-mi un sceptru a cărui simbolistică onirică o voi trece mai jos. . Reușisem. Trecusem testul voinței, opunându-mă așa-zișilor curenți de emancipare și de eliberare a conștiinței și detașându-mă de paradigmele unora din aceste mișcări reactive, alegâmd să mă întorc la Ființa Divină și să aștept, răbdătoare, să îmi fie dezvăluit adevăratul scop pentru care m-am născut astfel încât întrebarea ”De ce m-am născut?” să nu rămână fără răspuns, acest mister care înconjoară scopul și misiunea în viață având caracter de sacrificiu pentru umanitate, conform cu Voia Tatălui.

Marius, fără aceste minunate lucruri care mi se întâmplă în timpul nopții, dincolo de zidul somnului, eu nu te-aș fi așteptat atâția ani decât pentru a-ți ucide spiritul ulterior întâlnirii noastre. De fapt, te-aș fi ales pe tine dintre toți tocmai pentru a-ți ucide spiritul, atât de nemărginită a fost setea de răzbunare a scorpiei. În fapt, sunt încredințată că m-am născut în această viață cu scopul expres de a mă răzbuna pe sexul opus prin intermediul atâtor femei pe care aș fi vrut să le învăț să vă urască și să vă disprețuiască, văzându-se pe sine, simțindu-se și considerându-se net superioare vouă. Nu îmi dădusem seama până la atacul cerebral că purtam atâta suferință inconștientă, din moși-strămoși în psihicul meu. Nu mi-am dat seama decât recent că aceasta a fost anomalia psihologică pentru care am plătit cea mai mare parte a karmei mele (păcate comise împotriva Iubirii) și îmi pare sincer rău întrucât acum văd și înțeleg că aș fi distrus multe, multe vieți cu arta mea. Arta seducției. Fiindcă, în fond, în energia noastră sexuală se găsește toată slăbiciunea noastră!

Reversul monedei a fost ca, în locul crimelor făcute împotriva iubirii, să cerșesc iubire. Crimele făcute împotriva iubirii sunt crime făcute împotriva Fiului fiindcă Fiul este Iubirea. Iar crima de căpătâi este ura!

SCEPTRU, BASTON, TOIAG
-Toiagul sau Bastonul Patriarhilor reprezintă Șira Spinării cu cele Șapte Biserici ale ei.
-Reprezintă și puterea ce o posedă Magul.
-Este și simbol al Cristosului și al Intimului.

Maestrul Samael Aun Weor – ”Simbologie onirică”

feb. 112021
 

Joi, 11 Februarie 2021

De trei ori m-a atacat demonul releivoințe de la începutul lunii, luând înfățișarea fostului meu prieten ca să râdă batjocoritor și sarcastic de mine, după tiparul său obișnuit de manifestare, iar aceasta s-a întâmplat de două ori în noaptea de miercuri spre joi, ceea ce nu poate fi decât o formă de sfidare, de insultă și de intimidare, toate fiindu-i caracteristice malevolenței!

Azi-noapte a fost foarte rău. < - Privește bine la chipul meu ca să îți intre bine în cap că altceva mai bun tu nu meriți să primești! Eu sunt tot ce vei primi în această viață! îmi spunea reauavoință mascată în pielea lui Silviu care afișa pe chipul său un rânjet meschin și ironic, percepându-i amintirea și amprenta emoțională pe care a lăsat-o în toată făptura mea ca pe un sac de ciment pe care îl căram în spinare, atât de mult mă împovăra amintirea lui! Mult, mult m-am rugat Mamei Divine Kundalini să se manifeste ca să îmi dea o mână de ajutor, zicând: - Mamă Divină, te implor din toată inima mea să mă ajuți să mă eliberez de amintirea lui Silviu! Te implor să vii! Te implor să mă ajuți! Ajută-mă! Nu după mult timp s-a petrecut minunea! O lumină strălucitoare, densă și intennsă a coborât de sus ca o rază spre mine și, deși nu a luat nicio formă vizibilă ca a unei femei, am știut că era Lumina Mamei Divine Kundalini. Mi-a înmânat o spadă, desigur simbolică (a puterii energiei Sale transcendentale de a purifica și de a dizolva aberațiile acestea ale minții care alcătuiesc egoul), spadă pe care nu am putut-o vedea cu ochiul liber, dar pe care cu siguranță am simțit-o în mâini, ținând-o de mâner cu multă cutezanță și recunoștință fiindcă eram ajutată și asistată! Și dintr-o singură lovitură am retezat picioarele reprezentării mentale a fostului iubit sub imaginea căruia se manifesta reauavoință care, picată la pământ, nu s-a mai putut apropia de mine ca să mă amenințe și ca să mă intimideze. Ce frumos a fost să fiu martoră la următoarea scenă în care mi-am văzut substanța psihică primă din care se construiește sufletul eliberată din acel blocaj mental pe care Silviu l-a simbolizat! Câtă materie sufletească se împrăștiase peste tot în spațiul înconjurător! Cee minunat, ce minunat este să îți aduni cioburile de suflet zdrobit ca să îl poți întregi și construi la loc! Și cum mi s-a dovedit a suta oară că eu cu mintea nu pot face nimic în acest sens, dar rugându-mă mamei Divine am făcut întotdeauna un pas înainte! Nu mă simt pe deplin eliberată de amintirea fostului meu prieten pe care rauavoință o mai poate folosi ca să mă tachineze, dar este de necontestat faptul că ceva s-a schimbat în interiorul meu la acest capitol!

ian. 292021
 

<>

Știința spirituală numită magie este practica legii care guvernează în interiorul omului, dar pentru a putea cunoaște și practica această lege, este necesar să pătrundă în lumea internă și să învețe în Colegiile și Universitățile sale.
Pentru a putea intra în lumea internă sau invizibilă trebuie să abandonăm lumea externă, cum spune Cristosul, trebuie închise ușile externe ale încăperii pentru a-l putea vedea pe Tatăl. Toate religiile au același drum, care este meditația.

Maestrul Jorge Adoun – ”Adonay” (roman inițiatic al Colegiului Magilor)

Vineri, 29 Ianuarie 2021

Marius,

La foarte scurt timp după ce am fost externată din spital la mijlocul lunii decembrie, în 2013, și după ce făcusem deja câteva ședințe de bioenergie la Galați am început să fac o practică foarte intensă relaționată cu dominarea minții și obținerea controlului asupra sa, în pofida faptului că eu nu aveam nicio idee că era vorba de practică spirituală și de meditație. Cineva ar putea să îmi spună că inconștient am știut să fac atunci acea practică în felul atât de desăvârșit precum am exersat, ori în această asociere a inspirației cu inconștientul stă toată confuzia noastră, crezând în mod greșit că și Dumnezeu și sufletul nostru vin din aceeași regiune a inconștientului. Bunăoară, cuiva care a avut luciditate maximă într-o situație extremăă, știind cu cea mai deplină precizie ce trebuie făcut i se va spune astfel: ”Cum ai știut să faci așa ceva? Tu n-ai făcut niciodată așa ceva! Ai făcut-o inconștient sau cum altfel?” Însă nu, nu din inconștient vin aceste sclipiri și fragmente de luciditate în conștiințele noastre, ci din intuitiv unde intuitivul nu aparține minții, ci inteligenței cosmice.

De exemplu, într-o zi oarecare, stând într-o mașină și așteptând pe prietenul care era la volan să facă o comandă pentru pizza, plictisindu-mă grozav după toate aparențele, mi-am scos inelul pe care îl țineam pe degetul arătător ca să îl mut pe degetul mijlociu. Era un inel foarte neobișnuit, cu un design proeminent al unei fel de lance suprapusă peste cercul propriu-zis al inelului, făcând din acesta un obiect relativ periculos fiindcă acea lance este ascuțită la ambele capete. La nici 2 minute după ce mi-am mutat inelul, am simțit o furnicătură foarte puternică în ochiul stâng și, cum ne stă în fire să ne scărpinăm ochii când ne furnică, mi-am folosit degetul arătător să îmi masez ochiul! Dar hopa!!! Am observat din prima clipă strania întâmplare, reflectând că, de aș fi continuat să țin inelul pe degetul arătător, ar fi existat un risc foarte mare să îmi rănesc ochiul sau să îl irit din cauza decorației cu lancea în cauză de pe inel. Însă eu mutasem inelul pe celălalt deget de lângă cu numai câteva minute înainte de a mă freca la ochi! O făcusem inconștient din pură plictiseală, jucându-mă ca să mai treacă timpul? Desigur că nu inconștient făcusem acea mișcare, ci intuitiv. Intuitivul este vocea Tatălui din interiorul fiecăruia.

Așa că practica spirituală făcută pe parcursul anului 2014 nu a venit în atenția mea din inconștient, ci din intuitiv. Ce anume am făcut mai precis? Mi-am făcut mintea să tacă, iar aceasta nu pentru un minut sau 10, ci timp de o oră și chiar două încontinuu în fiecare zi, timp de mai bine de jumătate de an. Eram deprivată senzorial de două simțuri vitale, vedere și auz, căci în primele 3 luni după atacul cerebral numai 1% din auz și din vedere mai funcționau, așa că nu ar trebui să fie de mirare că m-am întors atât de mult către interior. Dar acest stimul nu a venit exclusiv din cauza deprivării senzoriale. Cum făcusem deja suficiente ședințe de bioenergie, efectele acestora nu au întârziat să apară. La început percepeam doar vag electricitatea din corpul fizic, după care s-a extins, intensificându-se și amplificându-se, ramificându-se în numeroase alte fenomene pe care nu le voi mai detalia. Dar toate îmi păreau atunci atât de incredibile și de interesante, toate furnicăturile, pișșcăturile, click-urile, etc., încât nu eram dispusă în timpul niciunei zile să pierd oportunitatea de a fi martoră la manifestarea lor.

Așa mă întindeam zi de zi pe patul din care oricum nimeni nu mă putea scoate pentru că în acele prime luni după atacul cerebral am fost paralizată de frică față de întregul spațiu înconjurător în care mă găseam oarbă și, întinsă pe pat, alungam din minte orice gând care venea spre mine deoarece, credeam eu atunci, gândurile emise de minte mă împiedicau să fiu atentă la noile fenomene resimțite în corp pe care vroiam să le observ, să le văd și să le aud. Așa am devenit conștientă de faptul că tot zgomotul mental pe care îl fabricam în cutia craniană mă împiedica să fiu atentă la dedesubturile trupului meu. Stăteam nemișcată în pat până la două ore pe zi în maximă alertă percepție și în deplină liniște interioară, neperturbată de stimulii vizuali și auditivi din exterior, fiind oarbă și surdă în proporție de 99%, ascultând electricitatea din corp pe care nu doar că o auzeam, dar o și vedeam (și pe care încă o văd și aud)!

Nu de puține ori venea mama la mine ca să îmi propună să facem exerciții pentru a stimula auzul, jucându-ne vechile jocuri ale copilăriei precum acela în care unul din participanți trebuia să spună un cuvânt, iar următorul participant trebuia să spună un alt cuvânt începând cu ultimele două litere ale cuvântului rostit anterior, etc., însă eu respingeam invitațiile mamei pentru că joaca de-a observatorul astronomic în Universul interior mi se părea mult mai interesantă.

Este de la sine înțeles că această practică prin care îmi opream mintea de a mai pălăvrăgi și vagabonda nu a rămas fără urmări, iar cel mai rapid efect a fost să devin conștientă în timpul viselor, dar fără să înțeleg că mă aflam în afara corpului fizic în timpul procesului, cu toate că multe semnale îmi indicau aceasta, însă atunci nu aveam nicio noțiune teoretică din domeniul științei spiritului. În acele prime 6 luni după accidentul cerebral memoria onirică a funcționat la parametrii săi maximi deoarece memoram fiece detaliu al experienței onirice, inclusiv numărul de cuie și de șuruburi pe care le vedeam într-o piesă de mobilier sau zecile de etichete pe care erau afișate prețurile diverselor obiecte văzute într-un magazin pe care îl vizitam, etc. Neobișnuita mea abilitate de a memora toate detaliile unui vis, ca și felul în care povesteam conținutul visului ca și cum chiar fusesem prezentă și conștientă în timpul acțiunii, cu toate că tocmai ce îmi pierdusem vederea, i-au făcut pe cei din jurul meu să creadă că ori inventam poveștile despre călătoriile mele onirice, ori că mă rătăcisem în abilitatea minții de a distinge între real și imaginar.

Dar ce nu știau ei, nici rude, nici medici, nici psihologi, așa cum nici măcar eu nu știam era că intuitivul mă scotea în exteriorul minții ca să mă introducă în lumile interne suprasensibile, adică cele invizibile și spirituale, taman în perioada în care mintea suferise un șoc extrem. Alte șocuri și numeroase alte lovituri primite de atunci încoace m-au împins, de-a lungul timpului, să mă îndepărtez de judecățile propriei minți în care nu îmi mai găseam refugiu, acum că aflasem, printr-o experiență directă și extremă, aceea a atacului cerebral, că toate calculele minții mele fuseseră greșite.

Acum nu mai dispun de aceeași abilitate intuitivă de a mă îndepărta de propria minte timp de atâtea ore într-o zi, precum procedam în urmă cu 7 ani în parte pentru că, întorcându-mă la interesele pentru lucrurile de nimic ale vieții, am pierdut puterea de a fi selectivă față de fluxul de gânduri care îmi circulă prin minte (în vreme ce, după accident, nu mai aveam interes decât pentru clipa prezentă în care trăiam căreia vroiam să îi supraviețuiesc până ce ar fi venit orele nopții în care eliberarea minunată de suferință pe care o experimentam în timpul viselor avea să se producă din nou), dar și în parte pentru că, recuperându-mi parțial auzul, mi-am pierdut și capacitatea de a mă concentra la fluxul intern, cu excepția orelor târzii din noapte când pun în practică dominarea minții într-un alt mod mult mai insolit, însă extrem de eficient, anume în timpul visului.

Pe parcursul anului trecut practica de a-mi ține mintea sub control a devenit o necesitate imperativă dacă aveam să dau ascultare chemării Ființei reale interioare care îmi solicita atenția și prezența, cerându-mi să fac efortul suplimentar pentru a-mi lua destinul în propriile mâini astfel încât să ies în afara circuitului suferinței inconștiente ca să pot intra în circuitul sacrificiului de sine asumat în mod voluntar, deliberat și conștient, acest lucru însemnând, printre altele, să îți plătești datoriile karmice prin munci în folosul comunității, munci asumate din proprie voință sufletească, iar nu forțate, involuntare și făcute din obligație și din silă.

Nu îmi place să generalizez expunerea mea teoretică fără să nu dau și exemple concrete pentru ideile pe care le subliniez. Evident, vorbesc despre datoria morală pe care familia mea o are față de bunica mea a cărei îngrijire la vârsta bătrâmeții a picat în sarcina noastră, sarcină pe care am vrut să ne-o asumăm de-acum 13 ani, după moartea bunicului, dar care ne-a fost refuzată atât de ea, cât și de celelalte rude deoarece noi ceream să primim titlul de proprietate asupra unei treimi din bunuri, cât revenea din moștenire mamei mele, îndeosebi pentru că ne temeam că puteam fi dați afară din casa construită pe un teren care nu ne aparținea, iar timpul a dovedit că temerile noastre au fost perfect întemeiate. Acum bunica nu numai că nu vrea să îi lase nimic mamei decât după moartea sa, dar viziunea sa atât de deformată a realității o face să creadă că pensia ei minimă ne hrănește p toți 5, așa cum crede că rudele noastre continuă și acum să ne trimită bani din care noi ne hrănim, deși ajutorul lor străveziu și minim a fost întrerupt în urmă cu foarte multe luni când ne-au cerut chitanțe pentru cheltuielile făcute din acești bani, etc.

Marius, îți poți lesne imagina că sunt la capătul răbdării în legătură cu prezența bunicii mele la noi. Este atâta toxicitate în atmosferă că tremur ca apucată de friguri din cauza nervilor, atâta dezechilibru și atâta dizarmonie caracterizează mediul în care trăim de un an încoace, eu crezând în feng shui și în alte practici asemănătoare! Zilele trecute părinții mei au trecut în vizită pe acolo ca să găsească vechea casă părăginită în chip jalnic și în mod iremediabil, cu o vulpe cuibărită în tindă și șobolani în bucătărie, acest lucru neputând să însemne decât că nu mai poate fi vreodată vorba să se întoarcă în casa ei. Mi se întoarce stomacul pe dos, zău că da, mi-e rău și mă umplu de mânie și de frustrare și de dezgust căci pe parcursul copilăriei bunica ne-a crescut îngrămădiți într-o singură cămăruță în care era inevitabil ca actele de violență să nu se răsfrângă de la un copil la altul, în timp ce a ținut casele din față, 3 camere foarte spațioase, strict de frumusețe, închise cu cheia ca să nu stricăm orânduirea făcută de ea, ca acum să fie niște ruine prin ai căror pereți șubreziți bat vântul și ploaia și prin care intră vulpile, șobolanii și orbeții. Iar ea, bunica, vrea să dea toată proprietatea cu casa și curtea lui, vărului meu, în timp ce nouă ne solicită să avem grijă de ea, sacrificându-ne și toate celelalte fiindcă suntem cauze pierdute.

Lamentările mele în spațiul exterior au rămas fără ecou, după cum am povestit în scrisorile trecute. Nu mai am cui a mă plânge și cui a-i cere ajutor, nici măcar bietei mele mame care este doborâtă și epuizată din cauza întorsăturii acesteia de situație și care nu vede ca soluție decât să câștigăm marele premiu la loterie pentru ca toată lumea să fie fericită. Eu venisem cu biletul de loterie câștigător, dar nu a vrut nimeni să îl revendice prin mine, iar acum criza la capitolul finanțe a degenerat într-o veritabilă hărțuire! Cât, cât de scump am plătit și continui să plătesc pentru minciună și fraudă!!!! Așa că nu, nu, plângerile nu trebuie emise în exterior, ci trebuie aduse la poarta inimii pentru ca Tatăl să le audă. Să mă sfârșesc din cauza nervilor fiincă nu găsesc soluția pentru a ieși din necaz ar însemna că nu am învățat nimic din experiențele trecute în care m-am văzut blocată în aceeași criză existențială fabricată de minte, iar plasa pe care mi-o întinde nu este una din aceea care să mă protejeze, ci una care să mă paralizeze.

Marius, situația de la mine este atât de extrem de neplăcută încât aproape că îmi este rușine să cred în viziunile viitorului meu în care fericirea era atât de vizibilă în starea de spirit a amândurora, când prezentul este atât de tragic. Nu este cazul să mă ascund după deget. Sarcina de a-i ține companie bunicii cât este ziua de lungă și de a-i fi îngrijitor cade, în interpretarea mea, sub incidența datoriilor pe care ești nevoit să le plătești forțat, din obligație și din silă despre care am vorbit mai sus, datorie în fața căreia tremur de frică și de groază fiindcă nu înseamnăă decât absența libertății. Nu îmi pot imagina niciun scenariu în care libertatea de care păream să dispunem amândoi în flash-urile pomenite să fie posibilă nici dacă aș vedea azi, atât de fără soluție mi se pare această problemă. Desigur că dau dovadă de cruzime vorbind astfel despre bunica mea, însă trebuie să demonstrez într-un mod perfect de limpede că nu am văzut lumina soarelui de mai bine de 7 ani și că de tot atâta timp nu am mai ieșit singură pe stradă și că nu am mai primit de tot atâta timp 24 de ore pentru mine ca să îmi limpezesc mintea și ca să mă liniștesc, iar viața trăită în aceste condiții, precum ne-o pregătesc mie și surorii mele bunica și rudele noastre mi se pare intolerabil de crudă și de nedreaptă fiindcă este de la sine înțeles că niciunul dintre ei nu crede în poveștile din vise despre care vorbesc cum că atât eu, cât și sora mea suntem rezervate de Dumnezeu pentru alt destin! De unde vine iluzia? Din momentul prezent sau din cel viitor care îmi este dezvăluit?

Nu vine nici din prezent, nici din viitor, ci din umbrele și ecourile nerezolvate ale trecutului întrucât acolo își găsesc punctul de pornire toate datoriile noastre karmice.

Deci ce destin să iei în propriile mâini când disperare este tot ce emani în spațiul cosmic, când vibrația ta nu exprimă decât dezolare și descurajare? Sunt D-I-S-P-E-R-A-T-Ă! DISPERATĂ! DISPERATĂ! Sunt într-o situație tot atât de disperată precum am fost la 9 ani când mama ne-a comunicat mie și surorii mele că ne mutaserăm și că dreptul de a ne lua rămas bun de la prietenii de joacă ne fusese revocat. Sunt la fel de disperată ca la 10 ani când, locuind în Turcia în acea perioadă, a trebuit să renunț la toate deliciile și beneficiile excursiei din cauza surorii mele căreia îi displăcea profund să locuiască printre străini și care a vrut să se întoarcă în țară, preferând să trăiască î condițiile sărăcăcioase specifice mediului rural, conformându-mă deciziilor ei. Sunt la fel de disperată ca la 11 ani când, după atâta muncă în Turcia și ddupă atâtea sacrrificii, precum înghețarea anului școlar aferent clasei a IV-a, tot ce au putut cumpăra părinții mei ca locuință a fost o cameră de cămin în care toți 4 aveam să ne înghesuim. Sunt tot atât de disperată precum am fost la 16 ani când locuința găsită de părinții mei în regim cu chirie oferea coniții de trai atât de modeste încât parcă nici că merita efortul mutării. Sunt acum la fel de disperată ca în timpul relației cu Silviu când acestta nu mi-a redat libertatea, deși l-am implorat stând în genunchi să se despartă de mine de zeci și zeci de ori. Și sunt tot atât de disperată acum precum am fost în ziua când am suferit atacul cerebral când am fost atât de blocată în interiorul minții mele că nu am putut găsi niciun fel de soluție ca să ies din necazul în care mă băgasem în acea perioadă, clacând și cedând de neputință. Și acum sunt tot atât de disperată ca în toate aceste situații în care ba am fost prea mică pentru a putea lua hotărâri, ba m-am simțit depășită de evenimentele respective ca să le pot soluționa în mod eficient. Sunt atât de D-I-S-P-E-R-A-T-Ă că mă gândesc să mă mut singură în casa de la țară, cea de mărimea unui miniconac aparținând părinților mei, cu toate că nu este renovată, nu are utilități, baie, bucătărie, apă caldă sau căldură, iar eu sunt oarbă pe deasupra, dar opțiunea de a fi jegoasă, nemâncată și neîngrijită mi se pare cu mult mai puțin restrictivă decât cea în care mă găsesc acum! Atât de disperată sunt văzându-mă în această ipostază imposibil de îndurat în care mă aflu, neputând să fac nici măcar un pas în nicio direcție, fiind oarbă în întregime și depinzând de atâția inși ca să exist și ca să trăiesc încât nici nu vreau să mai exist și nici să mai trăiesc.

Așa că, vezi tu, acesta este un alt pion din cei principali din ograda minții mele pe care evenimentele întâmpinate anul trecut îl atacă fără milă, acest eu al disperării. Mi-a luat atât de mult timp să înțeleg că acestui eu al disperării i se adresează direct Tatăl meu cel Ceresc pentru a-i arăta și demonstra că practicarea disperării, a resemnării și a neputinței este o chestiune extrem de dăunătoare și de absurdă încât trebuie neîntârziat abandonată și înlocuită cu credința în magia Cosmosului. Cu alte cuvinte, am fost pusă î mod deliberat de către Ființa reală interioară într-o circumstanță atât de extrenă, de neplăcută și de disperată în care mintea mea să fie atât de neputincioasă și lipsită de perspective încât să cedeze hățurile și controlul unei puteri superioare sieși, admițând fără tăgadă că ea, mintea, nici nu deține răspunsuri, nici soluții, nici controlul, nici că poate face altceva decât să provoace suferință atâta vreme cât nu este liniștită, docilă, pasivă și inocentă ca a unui nou-născut!

În dimineața zilei de luni, săptămâna aceasta, am parcurs una din cele mai lungi coborâri în infernul personal, însoțită de Lucifer. Am întâmpinat pe drum aceleași senzații ca în toate celelalte călătorii în acest spațiu abisal întunecat. Zeci și sute de umbre apăreau de nicăieri, tăindu-mi calea și agățându-se de mine, împovărându-mă și împiedicându-mă să mă mișc. De la un timp începusem să mă simt pietrificată, ca și cum întreaga mea făptură era o statuie de ciment, în vreme ce povara tuturor lucrurilor continuam să o țin pe umeri. Am implorat în repetate rânduri să fiu ajutată pe drum, cerând și rugând ca Mama Divină Kundalini să se proiecteze pe sine alături de mine ca să mă asiste în timpul acestei coborâri, rugând-o să mai ia din povara pe care o purtam pe umeri și care mi se părea infinit de grea, dar nimic nu părea să se întâmple în acest sens. Tot ce mă înconjura exprima haosul, iar eu înaintam în jos ca și cum alunecam pe un povârniș în pantă, fără să am de ce a mă prinde ca să îmi opresc căderea. Cât să fi alunecat oare? Cât să mă fi scufundat în mormântul inconștientului? Parcurgând acest traseu în jos, simțeam de la un reper la altul că atingeam niveluri și frecvențe tot mai joase, tot mai înspăimântătoare, tot mai greu de suportat. Scutul lui Lucifer era incontestabil util, însă nu mă împiedica să simt ca și cum trepidam, ca și cum eram o cârpă rotindu-se în mașina de spălat.

Apoi el m-a oprit din coborâre, dându-mi timp să observ că ceva neașteptat se întâmplase cu mine. Întinzându-mi brațele și picioarele, am văzut că nu mai eram stana de piatră din momentele anterioare și că povara din umeri se mai ușurase. Nu mi-am dat seama, pe moment, că ieșisem în afara unui eu, a unui blocaj mental a cărui scoarță se mai subțiase, permițând sufletului, prin urmare, să se mobilizeze într-o oarecare măsură, lucru care se datorase, incontestabil, intervenției Mamei Divine Kundalini care dăduse răspuns rugăciunii mele.

Acum mă exprimam ca esența sufletească în locul egoului anterior în care fusesem ținută închisă și, mișcându-mă cu mai multă lejeritate, m-am sucit, m-am învârtit, am făcut tumbe și exerciții, însă continuam să nu înțeleg că ce făceam era gimnastică mentală și că ce mi se întâmplase era o deschidere a unei portițe în vastul labirint al minții prin care sufletul putuse să iasă afară.

Cu toate că acum căpătasem puțină flexibilitate, continuam să fiu în mare pericol întrucât umbre se apropiau de noi de peste tot, dar privindu-le cu mai multă atenție, am văzut o astfel de umbră manifestându-se diferit. Regiunea aferentă capului se modifica intermitent, luând înfățișarea mea, însă nu într-o ipostază drăgălașă bună de înrămat și de pus pe perete ca tablou, ci într-o schimonoseală jalnică și tragică. Era limpede vorba de un eu psihologic extrem de amărât, de tânguitor și de suferind. L-am mi privit câteva clipe și, fără să îmi dau seama, am lăsat garda jos, permițând să mă molipsesc cu suferința umbrei respective. Și, cât ai clipi din ochi, tot ce fusese liniște în interiorul sufletului a fost înlocuit cu mizerie emoțională și durere. Am început să urlu ca un lup turbat, să mă tânguiesc și să mă jelesc ca nicicând. Mă transformasem într-o rană mentală și emoțională vie.

Dar manevrele lui Lucifer au îndepărtat umbra de mine, limpezindu-mi din nou conștiința ca să am revelația tulburătoare că mă trezisem în interiorul eului disperării. Toate acele umbre nu erau decât forme, versiuni, variații și nuanțe ale disperării, euri disperate vis-a-vis de ziua de mâine cuplate cu euri disperate care suferă din cauza eșecurilor în viață cuplate cu euri disperate care suferă din cauza update-urilor softurilor de pe tabletă care modifică buna funcționare a acesteia, etc. Tot acel spațiu pe care îl accesasem, atingând vibrații cerebrale atât de joase, emana disperare. Disperarea mea fiindcă în infernul personal coborâsem!
– Oh, vai de mine! Noi de-abia lucrăm cu disperarea? Deci nu am ajuns încă la desfrâu? Doar la disperare suntem?! l-am întrebat pe Lucifer întristată la culme.

Dar nu mai avea rost să aștept răspunsul său. Crudul adevăr stătea chiar în fața ochilor mei, simțindu-l în tot sufletul. Degeaba lupți împotriva desfrâului ca să obții castitatea desăvârșită dacă ești disperat. Degeaba lupți împotriva minciunii ca să fii onest, sincer și cinstit dacă ești disperat. În van este orice luptă împotriva oricărui eu sau blocaj dacă scursura disperării îți înfundă țevile de canalizare mentale! Pur și simplu este inutil tot efortul atâta vreme cât disperarea continuă să trăiască în inconștient!

Dar nu mă descurajasem întru totul în fața acestui adevăr reliefat în universul interior căci, simțindu-mă trează și conștientă în interiorul abisului, m-am ambiționat să mă scufund mai mult în măruntaiele infernului personal ca să găsesc alte frânturi ale sufletului meu prinse în interiorul acestor umbre/euri/duhuri/demoni. Și nu mă ambiționasem numai din cauza acestui mic succes. Căutând cu privirea alte puncte de reper în întunericul care mă înconjura, am văzut nu departe de mine câteva licăriri de lumină care se manifestau într-un chip foarte deosebit. Sclipiri de culoare galbenă, roșie și albastră se propagau ddinspre trei concentrări de substanță energetică acumulată într-o cantitate foarte mică în comparație cu vasta regiune umplută cu întuneric, însă culoarea era prezentă, așa că am exclamat:
– Uite, acolo sunt culori! Ce să fie cu ele aici?
– Nu știu, dar poate că este de bine că sunt aici, spuse Luciferul particular, făcându-se că habar nu avea de nimic.

Am revenit în stare de veghe îndepărtându-mă în mod deliberat și voluntar de zona pe care o accesasen întrucât, realmente, nu am mai putut suporta presiunea pe care o percepeam în timp ce mă scufundam tot mai jos și mai jos în acea smoală!

Vai, vai, vai mie că nu îmi dădusem seama până acum că, pusă cu sila și cu forța în această înșiruire de evenimente potrivnice, eu nu pot lupta împotriva iluziilor, conflictelor și dramelor decât încredințându-mi destinul Tatălui Ceresc, cerând să se facă Voia Sa, asigurându-mi inima că la Tatăl toate sunt cu putință, transformând afirmația ”nu există nădejde, ajutor și tărie decât numai la Unul Dumnezeu-Tatăl” în profesiune de credință și făcându-mi mintea să tacă, stăpânind-o cât mai îndelung cu putință pentru că, altminteri, sunt disperată și exasperată.

Și încă nu am evidențiat că situația cea mai disperată în care m-am aflat în această viață a fost când, în septembrie 2011, după consultul de rutină la ginecolog, medicul mi-a pus mizerabilul diagnostic potrivit căruia nu aș mai fi putut avea copii după 26 de ani. De la acel eveniment disperat au plecat toate calculele mentale care nu numai că s-au dovedit greșite, ci de-a dreptul catastrofale. Realmente, întâmplările acelui an au construit un zid al disperării neverosimil de solid și de împenetrabil că, stând în fața sa, n-ai cuteza în veci să încerci măcar să îl zgâlțâi ca să îl dărâmi întrucât, privind de la fundația sa în sus, nu ți s-ar mai putea opri privirea în dreptul niciunui capăt, atât de nesfârșit este.

Marius, mi-ar plăcea nespus de mult să îți povestesc cum, într-un alt rând, am explorat alte căi ale universului interior și după repetate rugăminți către Ființa reală interioară, o retrocogniție a fost indusă. Vrusem cu multă ardoare să revin la vârsta la care copilăriserăm pe bănci alăturate ca să îți pot revedea chipul de atunci pentru că și acum sufăr de pierderea aceasta de memorie din cauza căreia chipul tău este singurul chip pe care nu mi-l amintesc în timpul stării de veghe. Mă transpusesem atât de mult în pielea fostei adolescente care am fost și toată amintirea era uluitor de reală și de vividă încât nu poate să fi fost vorba decât de o autentică regresie, așa cum procedează, probabil, și cei capabili să inducă hipnoze regresive pacienților cu scop terapeutic. Eram, așadar, adolescentă. Eram la pietre unde era extrem de aglomerat, fiind vară și spre seară. Te priveam de la locul obișnuit, undeva în imediata ta apropiere. M-am ridicat de pe banca pe care stăteam dintr-un fel de impuls pe care nu mi-l puteam explica (dar care era influența legii atracției). Intenționam să vin la tine ca să îți vorbesc, dar parcurgând jumătate din distanța care ne separa, m-am lovit de un zid. Însă nu vorbesc despre un zid perceptibil cu ochiul liber, ci despre un zid pe care, totuși, l-am simțit tot atât de aievea precum simt mizerabilele energii ale umbrelor psihicului meu. Era în drumul meu către tine un zid mental, neîndoielnic că era un zid mental acolo, însă atât de solid și de respingător, cu toate că nimic nu se vedea în fața mea în afara peisajului obișnuit de la pietre de acum 15 ani, dar vrând să mai înaintez un pas spre tine, m-am lovit de această undă magnetică, un zid de energie mentală, care m-a făcut să fac stânga împrejur, întorcându-mă pe călcâie și făcân calea întoarsă spre locul meu. Acel zid era toată karma mea care te-a făcut de neatins pentru mine, deși iată că legea atracției m-a determinat de atâtea ori să fac jumătate de drum spre tine!

Riguroasă disciplină posedă Ființa mea reală interioară, nu găsești? Atât de riguroasă este disciplina sa încât, plasată în fața acestui zid despre care vorbesc al disperării, zid fără de sfârșit la care să cuget și să meditez ca să găsesc soluția pentru a-l prăbuși, nu îmi este dată decât opțiunea să sap sub zid, cufundându-mă în măruntaiele pământului ca să ies pe partea cealaltă a zidului doar așa…. știi de ce? Ca să pot privi problema dintr-un alt unghi, ca să îmi schimb perspectiva asupra problemei în chestiune, chiar dacă nu aș și soluționa-o!

– Îngerii zboară! m-a atenționat sufletul în timp ce scriam aceste rânduri.
– Așa este, îngerii zboară peste înșiruirile acestea infinite de ziduri, dar noi suntem niște păcătoși ce trebuie să scormonim în pământ ca să recuperăm ce a fost pierdut! am răspuns sufletului, plină de știință spirituală cum mă simt.
– Tu trebuia, de fapt, să râzi acum! Făcând haz de necazul tău vei cutremura din temelii zidurile, m-a apostrofat sufletul.
– Nu îmi arde de glume acum, am răspuns morocănoasă.
– Dar dacă îți spun o ghicitoare, ai să răspunzi? îmi adresă sufletul.
Să auzim, am spus aprobator.

– Cine cade sub copac
Și se vinde-n târg la vrac?

– Copilul nimănui! am răspuns într-o clipită.
– Ai ghicit corect, dar fă bine de reflectează asupra sensului răspunsului tău care dovedește că, în lumea ta interioară. te simți singură și abandonată.

De aceea și situația mea de viață, de când am orbit, este una disperată întrucât nu dispun de nicio ppțiune din care să aleg. Realmente, nu există nicio variantă A, B, C sau D din care să aleg, atât de uluitor de restrictivă este ecuația de viață în care am fost pusă, în mod deliberat, de către Dumnezeul Intim și de către Marea Lege, iar scopul acestor încercări nu poate fi decât încreddințarea întregii mele voințe Monadei Divine (Ființei interioare/Intimului/Maestrului interior). Este singura opțiune din chestionar ce trebuie aleasă căci cealaltă înseamnă să stau pe loc și să turbez din cauza frustrării și a disperării! ă. Ori ea, Ființa interioară profundă, era acea acumulare de substanță în trei culori din exercițiul practic din ziua de luni, iar prezența Ființei interioare nu putea decât să dovedească faptul că toată munca mea sufletească de până acum s-a soldat cu rezultate care mă pot încredința cel puțin că nu mai sunt cretină, proastă, idioată, disperată, deznădăjduită, descurajată și pierdută în proporție de 100%, așa cum am fost mai toată viața mea! Cu alte cuvinte, văzând tricolorul ce simboliza Sfânta Treime a semnificat că, în interiorul eului disperării, sufletul meu a început să vibreze, încredințându-se că nu este nici singur, nici abandonat ca un copil al nimănui, nici lipsit de apărare, de sprijin și de ajutor și începând să se bazeze în evenimentele vieții pe Voința Tatălui Ceresc, admițând și acceptând că unele situații și evenimente atât de neplăcute nu sunt întâmplătoare sau pedepse, ci teste, fără să pot nega, însă, că toate acestea nu sunt acum decât un minuscul licăr de credință într-un ocean de disperare!