oct. 072021
 

<>

Joi, 07 Octombrie 2021

Marius,

Toată noaptea trecută am scris poezii și povestioare foarte frumos ticluite în perioada de tranziție dintre două reprize de somn. La început am crezut că iarăși primeam invitația inconștientului de a primi talent scriitoricesc de la magii negri și cum fenomenul acesta prin care am compus poezii până aproape de dimineață m-a îndepărtat foarte mult de obișnuitele bătălii interioare pe care le duc noaptea cu mine însămi, am crezut că inconștientul căuta să îmi distragă atenția de la chestiuni mai importante. Vrând să știu cum stăteau lucrurile în realitate, mi-am chestionat sufletul, cerându-i explicații. Dar acesta mi-a răspuns prompt:
– Ești vulgară!
– Și pentru că sunt vulgară mi se dă ca sarcină să compun poezii noaptea? mi-am interogat sufletul, cu toate că nu mă mira strania procedură de a combate vulgaritatea folosindu-mă de limbajul poetic.

Era destul de limpede că acesta era motivul pentru care sufletul meu se apucase să compună beletristică în toiul nopții. În fond, nu cerșisem în urmă cu două luni de la Ființa profundă să mă ajute să ies în afara vulgarității? Părea să aibă foarte mult sens ca procedeul de corectare să înceapă de la limbaj. Până la urmă, multe din scrisorile mele trecute sunt o dovadă foarte clară că am scris teribil de profan, de vulgar și de obscen, motiv pentru care m-am văzut nevoită să recorectez multe din frazeologiile întrebuințate pe care le crezusem atât de nostime la momentul respectiv. Dar mustrarea de conștiință este un aspect al Ființei profunde cu importanță crucială.

Acestea fiind spuse, aș vrea să trec în scris ultima conexiune intimă pe care am avut-o cu sufletul tău, trebuind să fac acest efort de stil de a îndepărta vulgarul din limbajul meu.

S-a întâmplat în cursul primelor ore ale dimineții de marți. Toate imaginile și scenele care mi-au fost arătate au fost gingășie pură, estetica personificată. Și toate gesturile pe care le-ai făcut față de mine au exprimat adorație profundă, însă mi-e teribil de greu să descriu propriul comportament. Mă puteam vedea foarte bine în toate acele scene, în timp ce în altele eram implicată direct și nu cred că simțeam altceva în afara unei copleșitoare bucurii, bucuria de a-mi vedea, simți și trăi visul cel mai de preț împlinindu-se. Eram îndrăgostită. Iubeam cu sinceritate. Iar iubirea este inimaginabil de estetică și de frumoasă atunci când o privești cum stă întipărită în caracterul cuiva.

Dar confesiunea pe care sufletul tău mi-a făcut-o în cursul acelor clipe m-a emoționat atât de mult, dar spre marele meu noroc și din fericire nu am mai recurs la fugă ca să mă îndepărtez de tine din cauza puterii pe care o ai asupra mea, ceva făcându-mi sufletul să rămână prins în toate acele scene atât de uluitor de delicate și de gingașe, până ce ți-am auzit și ultimul cuvințel al mărturisirii tale pe care, din prudență, o voi reformula astfel:
– Nu neg că în această viață aș fi avut unele așteptări de la tine, mânat de pornirile josnice ale acestor vremuri. Fără confesiunea ta ți le-aș fi cerut. Dar te rog, lasă-mă să îți arăt că sunt un gentleman.

Și când ți-ai făcut auzit ultimul cuvânt, ”gentlemman”, m-am întors în stare de veghe neînchipuit de repede, observând că manifestam obișnuitele simptome resimțite după conexiunile cu sufletul tău, respirația întretăiată, nervoasă și neliniștită fiind cel mai autentic indiciu că simt emoții extrem de puternice când am contact atât de intim cu sufletul tău.

Dacă această confesiune chiar a venit de la sufletul tău, nu poate decât să însemne că ai înțeles o bună parte din textul scris de mine și din suferința mea, eu însămi trebuind să pricep că expunerea mea prelungită la astfel de momente și de scene atât de gingașe constituie mijlocul prin care nădejdea are să strivească sub puterea sa larva mentală a stimei de sine scăzute, nădejdea că pot dezgropa din mine toată această gingășie, dar mă întreb, totuși, ce ai putea să înțelegi prin cuvântul descriptiv ”gentleman”? Dar sunt departe de a-mi mai dori să îmi obosesc sufletul cu interpretări adiționale. Mai degrabă aș vrea să trec în scris o altă trăire deosebită ce mi-a fost dată în cursul nopții de luni, 27 Septembrie, întrucât conținutul acelor scene dezvăluite mi-a explicat destul de clar de unde a venit eșecul în legătură cu întâlnirea noastră la ora 21:00, în ziua de miercuri.

Imaginile mi-au arătat o sală de judecată într-un tribunal obișnuit. Un inculpat era judecat, avocații își ținuseră pledoariile, iar judecătorul urma să delibereze, anunțând sentința. În cursul deliberării judecătorului, un înger a pătruns în sala de judecată, levitând în mare grabă către masa judecătorului. Era înconjurat de o imensă aură sferică de lumină albă și avea aripi. S-a apropiat de judecător, căutând să îi vorbească sufletului acestuia în mare taină. În mod evident, toate acestea se petreceau în lumile interne suprasensibile, deci în lumile invizibile. Îngerul înmâna sufletului judecătorului sentința stabilită de Tribunalul Divin și de Marea Lege pentru cazul individual al inculpatului respectiv, conform cu balanța faptelor sale bune și rele, deci conform cu karma și dharma sa. Cu toate acestea, sufletul judecătorului avea putința de a refuza sentința propusă de Tribunalul Divin, emițând o altă sentință. În acest caz, îngerul nu a mai insistat căci sentința propusă nu venea cu forța, dându-i-se voie sufletului judecătorului să își exercite liberul arbitru în luarea unor decizii, etc.

Dar atunci mi s-a arătat că refuzul sufletului de a asculta de sugestia îngeruluii trimis de Tribunalul Divin care nu putea fi decât unica și singura decizie corectă avea aproape exclusiv o cauză extrem de precisă: sufletul judecătorului nu avea imprimată în setul personal de valori și în profesiunea sa de credință ceea ce Iisus Hristos a vrut să spună prin următoarele cuvinte:

39. Și mergând puțin mai înainte, a căzut cu fața la pământ, rugându-Se și zicând: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă pe-alături de Mine paharul acesta!… Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”.
40. Și a venit la ucenici și i-a găsit dormind și i-a zis lui Petru: „Așa, un ceas n’ați fost în stare să privegheați împreună cu Mine!
41. Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Că duhul este osârduitor, dar trupul, neputincios”.
42. Ducându-Se iarăși, a doua oară, S’a rugat, zicând: „Părintele Meu, de nu-i cu putință să treacă pe-alături de Mine acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta!”

(Matei, 26:39-42)

Cu alte cuvinte, dacă sufletul judecătorului s-ar fi ghidat în viață după credința că Voia Tatălui trebuie împlinită, chiar cu sacrificiul diminuării importanței propriei voințe, atunci manifestarea fizică a sufletului judecătorului ar fi emis sentința hotărâtă direct de către Tribunalul Divin și de către Marea Lege a lui Dumnezeu. Dar pentru că acel suflet nu se educase în gimnaziul psihologic particular astfel încât să adopte credința fermă că Voia Tatălui trebuie făcută, și-a exercitat voința personală, luând singur hotărârea sentinței.

Nu mi s-a arătat ce pățesc aceste suflete care merg contra Voii lui Dumnezeu și contra Tribunalului Cosmic și contra Marii Legi, dar mă îndoiesc că li se iartă cu ușurință neascultarea, deși mai degrabă voi alege să cred că multe țin de karma și de dharma fiecăruia, negocierile cu Tribunalul Cosmic fiind posibile și încurajate. Mai mult decât atât, există și legea retribuției.

Însă ce vreau să evidențiez, punând mult accent pe această notiță, este faptul că am eșuat în legătură cu recuperarea vederii mele fizice la ora 21:00, în ziua de miercuri, fiindcă sufletul meu nu s-a educat încă să adopte în profesiunea sa de credință și în setul său de valori importanța imperativă și urgentă de a împlini Voia Tatălui, sacrificând propria voință. Altfel spus, în ciuda faptului că am primit de zeci de ori sugestia vindecării de orbire conform cu Voia lui Dumnezeu prin zeci de semne, sute de vise și de viziuni și de mesaje, sufletul meu nu a fost încă apt să imprime în conduita internă că ceea ce trebuie făcut este Voia Tatălui! Din contră. sute de pagini scrise de mine dovedesc că m-am opus cu încăpățânare Voii Tatălui, lucrând împotriva Sa și planului Său.

Cu toate acestea, găsindu-mă în acest punct deosebit de delicat în ceea ce privește vindecarea mea de orbire, Ființa profundă continuă să mă apostrofeze și acum că nu mai există loc de glumă, de îndoială și de împotrivire, singura opțiune din chestionar ce îmi este acordată din oficiu (și din milă) este să accept să se facă Voia Tatălui, imprimând această credință în centrul emoțional, deci în inimă.

Dar mă întreb, Marius, dacă tu ai stat vreodată oare la balconul meu în acea zi și la acea oră, crezând că întâlnirea noastră în aceste condiții poate fi înfăptuirea Voii Tatălui? Căci mi s-a arătat că sufletul meu a respins aceste criterii, agățându-se de alte condiții personale, cerând semne de la tine și câte și mai câte altele despre care am scris în zeci de pagini. Cu toate acestea, Ființa profundă mi-a semnalat faptul că de aș fi mers în momentul de față pe un drum totalmente greșit și desincronizat de Voința Tatălui, semnele din interior și din lumea exterioară mi-ar fi indicat acest lucru și m-ar fi avertizat cum să procedez ca să revin pe cale. Ar fi redundant să trec în scris ce îmi spun aceste semne. Scrisorile mele trecute stau ca dovadă irefutabilă că Mila Tatălui este infinită.

Dar nu aș putea să îți scriu o nouă scrisoare, Marius, fără să nu îți conunic ceea ce Tatăl Care se află în ascuns îmi relevă ca fiind Voia Sa pentru noi. Și iată mai jos, ca și cum sufletul meu ți-ar vorbi direct, bunule cavaler:

Fiecare dintre noi are nevoie de un loc în care să-şi afle tihna. Locul tihnit al sufletului meu e o minunată grădină în care prezenţa ta e vie.

Khalil Gibran

Din punct de vedere simbolic, găsesc că acea grădină este grădina Ghetsimani în care Iisus Hristos Și-a rostit rugăciunile citate anterior, ”prezența vie” în această grădină fiind Hristosul intim alături de care sufletul trebuie să privegheze, deci să rămână în permanență în maximă alertă percepție ca să nu cadă în ispită. Nu se poate contesta faptul că Voia Tatălui este ca sufletul să fuzioneze cu Monada sa Divină (deci cu scânteia individuală a Spiritului Sfânt) pentru ca și aceasta să fuzioneze cu Hristosul său intim și apoi cu Tatăl. E Absolutul în Voia Sa.

Dar de dragul neu și al tău, Marius, am să caut să privesc la acest mesaj din alt unghi, găsind că această ”prezență vie” (deci nu o ”amintire vie”) trebuie să îți aparțină, prezența ta vie în grădina în care sufletul meu și-a mai găsit odihna însemnând să fii prezent în acea grădină în oasele și în carnea ta. Fiindcă, altminteri, nicio fuziune dintre suflet și Monada sa Divină nu are să mai aibă loc. E testul cuplului. Sau, în orice caz, atât îmi permite să înțeleg abilitatea mea de a pătrunde sensul lucrurilor.

De multe ori în cursul ultimelor 10 zile am perceput în mod intim prezența Ființei profunde care, deghizându-se sub forma unei stele, S-a înălțat în fiecare rând pe bolta cerească plecând din întuneric, strălucind splendid în universul interior. Și ca în multe alte rânduri anterioare, această stea mi S-a arătat când numai în ochiul stâng, când numai în cel drept, declanșând fenomene atât de minunate în energia mea vitală și în suflet încât mi-e imposibil să descriu unele din aceste percepții pe care le am la momentul contactului cu Ființa reală interioară care numai prin simpla Sa prezență îmi dezintegrează iceberg-ul orbirii, simbol al ignoranței mele!

Și pentru că am pomenit de acel aspect al Ființei profunde pe care mustrarea de conștiință îl simbolizează, aș vrea să trec în scris și următoarea notiță despre cum, în cursul nopții de sâmbăta trecută, mustrarea de conștiință s-a dedublat pentru prima oară sub forma unei entități cu anatomie proprie și structură stabilă și fixă, având multă forță și putere de coerciție, multă voință și multă energie, ca și o doză considerabilă de umor negru, ca să îi zic așa. Dar acum mi-e destul de greu să îi descriu forma fiindcă, agitându-se ca o albinuță de jur-împrejurul meu, o bună parte din acea noapte nu a făcut decât să mă scuture din umeri, zguduindu-mă și zgâlțâindu-mă într-una ca să mă trezesc din letargia somnului ca să ies în afara corpului. Și fiindcă nu mă ridicam din lene, mi-a penetrat membrana conștiinței, urlând cât a putut de tare de undeva din adâncul acesteia, auzind sunetul mustrării de conștiință în capul meu ca o voce vorbind foarte tare într-un microfon:
– DĂ-ȚI SEAMA!!!

Se întâmplaseră toate acestea în acea noapte fiindcă mă mustrase conștiința cu foarte multă severitate pentru faptul că nu fac efortul suplimentar de a practica dedublarea astrală cu mai multă perseverență și tenacitate, căzând în somnul ispititor din care și Iisus i-a trezit pe apostoli, când aceștia nu au dat ascultare rugăminții Sale de a veghea cu El în grădina Ghetsimani. Și așa de mult m-a mustrat conștiința că a ieșit în afara mea ca să mă cutremure, spunându-mi într-una:
– Trezește-te!

Dar tu, tu…? Dă-ți seama, Zburătorul și cavalerul meu drag, dă-ți seama și tu.

iul. 152021
 

<>

Joi, 15 Iulie 2021

Meditam azi-noapte când vocea Ființei profunde s-a făcut auzită în conștiința mea, voce care nu era cu mult diferită de a mea, însă părându-mi-se mai calmă și mai solemnă în același timp. Și mi-a zis:
– Ai vrut să ai o slujbă adevărată.
– Ascult, am răspuns Ființei, exprimându-mi prin acest singur cuvânt disponibilitatea de a face cum mi se spune pentru ca eu să obțin acea slujbă adevărată la care râvnesc, anume o slujbă în serviciul Tatălui.
– Trebuie să pleci de la muncile de jos, mi-a răspuns Ființa profundă, reamintindu-mi procesul dureros și plin de suferințe și de sacrificii al ascensiunii în planul profesional.
– Dar care să fie treapta cea mai de jos în cazul slujbei vrute de mine? am continuat să întreb Ființa reală interioară.
– Să fii ca un copil! De acolo începi, mi-a dezvăluit Maestrul interior.
– Dar ce înseamnă ssă fiu ca un copil? Arată-mi, te rog! Sau măcar spune-mi că voi asculta și așa voi face întocmai pentru că vreau să fiu iarăși precum un copil, am dat zor să revendic explicații și indicații suplimentare, dar nu mi-a mai venit niciun răspuns pe loc, trebuind, în mod evident, să aprofundez tema în timpul meditației.

Iar acum, când m-am trezit azi-dimineață, nu pot trece în scris decât un simplu și singur rezultat găsit în urma cugetărilor mele: copilul și, prin analogie, subalternul care îndeplinește cele mai de jos sarcini, trebuie să dea ascultare părinților săi și superiorilor în rang.

Acestea fiind precizate în legătură cu meditația de azi-noapte, voi lămuri că nu de puține ori Ființa profundă mi-a sugerat, și încă cu multă emfază, să fiu mai puțin critică față de rudele mele despre care sunt nevoită să povestesc datorită rolului pe care îl joacă fiecare pe marea scenă a dramei pe care viața mea o simbolizează. Și cum am primit deja o mustrare foarte severă săptămâna trecută vis-a-vis de multa judecată pe care i-am adus-o bunicii mele într-o scrisoare care s-a făcut nevăzută într-o singură clipită de ochi împreună cu celelalte 200 de scrisori compuse în ultimii 7 ani, dar pentru care păstram o copie pe tabletă, cu excepția aceleia singure de săptămâna trecută, trebuie să îmi înghit cuvintele de frustrare și de insultă ca să pot povesti ultimele evenimente fără să îmi mai fac singură rău, experiența sufletească descrisă în acea scrisoare care s-a pierdut dovedindu-mi-se de mare importanță întrucât mi s-a arătat, prin conținutul său, că este extrem de ușor să creezi un eu karmic, deci un eu bun de plată, numai pentru simplul fapt că nu te poți stăpâni, cedând impulsului mâniei sau altui impuls păcătos.

Așadar, iată pe scurt secvențialitatea întâmplărilor din ultima vreme:

Miercurea trecută, în cursul serii, bunicii mele i s-a făcut destul de rău, trebuind să chemăm Salvarea ca să fie dusă la spital unde a fost internată la diabet întrucât testul glicemic arăta că avea glicemia foarte ridicată. La ora aceasta ea este încă la spital, urmând ca mâine să fie externată. Rezultatele investigațiilor arată că are diabet, dar starea ei se îmbunătățise simțitor încă de joia trecută. De fapt, la telefon ne-a precizat că se simțea foarte bine! Cât despre opinia medicului, acesta a spus că, pentru vârsta ei, bunica este într-o condiție destul de bună, alte probleme grave nereieșind în urma testelor.

Unele din acestea s-au întâmplat, prin urmare, în ziua de miercuri, săptămâna trecută. Vorbind cu mătușa noastră joi seară, deci a doua zi, ca să o înștiințăm că bunica este la spital, ea ne-a dat de veste că își luase bilet de avion pentru ziua de sâmbătă, urmând să vină singură în concediu pentru două săptămâni, în timp ce vărul meu avea să vină sâmbăta următoare, cum ar veni acum poimâine, dacă ar fi găsit bilete avantajoase pentru el, partenera lui și fetița lor.

Mătușa mea a venit în vizită duminică seară. Mi se pare extraordinară această simplă și banală coincidență care a făcut ca bunica să fie internată chiar înainte de venirea mătușii în țară! Nu pot să nu remarc faptul că, prin această coincidență, mătușa mea a primit șansa de a vorbi deschis față de noi despre boala ei întrucât în prezența bunicii ea este un cu totul alt om din cauza faptului că ține ascuns față de mama ei mai tot ce se întâmplă cu adevărat în viața ei. Duminică seară mi s-a părut schimbată și puternic afectată de boala ei, ca și cum îi pierise pofta de viață, ca și cum devenise oarecum conștientă de chestiunea sfârșitului inevitabil, deci de moarte. Până să se așeze ea pe canapea pe mine a început să mă furnice, să mă mănânce și să mă usture ochiul drept pe care îl simțeam imflamat și iritat, ca și cum mă prinsese curentul, dar cum orbirea mea trupească îmi îngăduie să văd mișcarea energiei de sub epidermă, am putut vedea foarte limpede că Ființa profundă era în spatele ochiului meu iritat pe care mi-l urzica în mod deliberat ca să îmi reamintească faptul că, înainte de a căuta paiul din ochiul celui de lângă mine, trebuie să mă îngrijesc să caut paiul din proprii ochi. După plecarea mătușii mele, usturimea din ochiul drept a dispărut ca prin farmec! Astfel mă văd nevoită să reformulez multe din părerile pe care mi le-am făcut despre ce s-a discutat și despre ce am mai aflat astfel încât să nu mai dau impresia că mă portretizez precum o victimă căreia i se face o nedreptate, cuvintele pe care le voi alege fiind expresia celei mai diminuate răutăți de care sunt capabilă în clipa de față fiindcă nu am de unde ucide reauavoință de azi pe mâine, cât ai bate din palme!

Pentru ea, drama noastră de familie care o implică pe bunica este dincolo de puterea ei de înțelegere întrucât soluția propusă de ea a fost întotdeauna și încă este azilul pentru bătrâni, în vreme ce mama găsește această alternativă ca fiind insultătoare și jignitoare fiindcă ea s-a oferit de-a lungul anilor să aibă grijă de bunica. Nu îmi mai îngăduie inima să pornesc judecata și critica în privința acestui subiect delicat. Suficient de știut este că, în iluzia cu care s-a hrănit timp de mai bine de un deceniu, bunica și-a imaginat că mătușa mea avea să fie aceea care să își asume răspunderea pentru ea, acceptând să se mute cu ea în casa bătrânească de la țară ca să îngrijească de bunica. Însă cele două nu au deschis niciodată subiectul una față de cealaltă ca să își cerceteze gândurile.

Trebuind să se ducă în satul de baștină al bunicii pentru cuponul de pensie necesar la externare, părinții mei au dat o fugă marți dimineață și pe la casele bunicii. Mătușa mea nu a vrut să vină. Și bine a făcut căci sigur i s-ar fi făcut rău! Mama mi-a povestit că au găsit hoitul unei vulpi în bucătărie, că pereții erau roși de șobolani și că, în plus, fuseseră avariați după ploile abundente din ultimele săptămâni. Nici nu vreau să mai continui să povestesc fiindcă mi se face rău de la stomac! Acele case au fost tot ce a iubit bunica vreodată, atât de puternic i-a fost atașamentul față de proprietățile ei și atât de înrădăcinată i-a fost mândria!

Numai acest fapt în sine mi-ar croi calea către un milion de critici și de insulte și de ocări pe care le-aș putea aduce rudelor mele, dar avertizarea Marii Legi Divine stăruie cu încăpățânare în cugetul meu, forțându-mă să nu povestesc mai mult din ceea ce numai cred că se întâmplă, ori ceea ce cred eu nu constituie și adevărul karmei. Este extrem de evident că toată această situație ne-a lovit din plin, și încă pe toți patru, chiar în mândria noastră, în orgoliul nostru și în amorul nostru propriu căci numai în acești centri ai egoului ne rănesc insultele și vorbele de ocară ale bunicii și ale rudelor noastre. Ori dacă noi am lăsa să moară amorul propriu în noi înșine, am câștiga jumătate din lupta împotriva crudei legi a karmei!

Nu mă voi abate de la subiect trecând în scris numai ce cred eu că se află, ca și cauzalitate, în spatele acestei povești. Oare de ce, totuși, s-au întâmplat toate aceste lucruri aproape în același timp, venirea bunicii la noi, jaful de la ferma noastră și cancerul mătușii mele? Cum să nu fie, fără urmă de îndoială, un caz concret de reglare de conturi cu Judecătorii karmei într-o chestiune de karma de familie? Dar mă voi întoarce la rugămintea stăruitoare pe care Ființa profundă mi-a comunicat-o de un infinit de ori în ultimul an și jmătate, cerându-mi să îmi schimb perspectiva asupra acestor evenimente și arătându-mi foarte clar și precis că pedeapsa ne-a lovit prea puțin pe noi patru, dar că a fost destul de neîndurătoare cu ceilalți, cu bunica mea care și-a pierdut casa și care s-a făcut de toată rușinea în fața vecinilor din cauza încăpățânării ei nestrămutate, cu mătușa căreia i s-a dat un cancer, cu vărul meu care acum îngrijește de un copil mic și de o mamă bolnavă. Și numai amorul propriu, mândria și orgoliul ne împiedică pe mine, pe Ana, pe mama și pe tata să nu mai percepem injuriile bunicii drept niște ofense și niște insulte pe care și ceilalți le folosesc ca să ne pedepsească pentru ceea ce numai ei cred că ar fi un eșec în viață, anume faptul că nu avem în proprietate o locuință cu utilități! Adevărul gol-goluț este că, prin decizia bunicii și a celorlalte rude de a nu ceda mamei nici măcar un sfert din titlul de proprietate asupra acelor bunuri, părinții mei au fost constrânși să plătească miliarde unor străini pe chirii și arende, etc., aceasta fiind modalitatea prin care familia mea și-a plătit partea sa de karma! Și lasă-mă să spun că a fost o pedeapsă neîndurătoare pentru părinții mei, dar din care tot familia mea a avut de câștigat deoarece nouă ne-a fost ucis atașamentul! Dar nu mai merită efortul să repet detaliile acestei povești! Suficient de știut este că, scriind aceste rânduri din confortul și din liniștea camerei mele personale, pot depune mărturie cu deplină încredințare că spun adevărul că ultimele 18 luni nu au fost nicidecum o pedeapsă pentru noi, ci o alegere personală pe care am făcut-o, exercitându-ne liberul arbitru, fiindcă de mutat ne-am fi putut muta de la bun început, chiar de la venirea bunicii la noi. Dar acum totul s-a terminat de parcă nici nu ar fi fost, fapt care se observă în starea de spirit a tuturor membrilor familiei, ceea ce dovedește că pentru noi tocmai s-a încheiat un capitol la care nu ne vom mai întoarce! Numai cicatricea amorului propriu rănit nu vrea să se vindece, reamintindu-ne mereu și mereu de penibilul acestui conflict în care am ajuns să credem că ne furăm unii pe ceilalți de bunuri care, însumate, nu fac mai mult de un miliard și încă sunt generoasă propunând această sumă!

Dar hai să mă întorc acum în urmă cu 11 zile, în ziua de duminică, 4 Iulie, la o săptămână după ce ne mutaserăm în noua locuință. Pe parcursul acelei prime săptămâni nu am avut niciun episod mistic deosebit, convingerea mea fermă fiind aceea că Ființa profundă îmi îngăduia un scurt concediu de odihnă pe care îl primeam ca să mă adaptez noilor condiții. Și lasă-mă să spun că efectele benefice nu au întârziat să apară, iar acum, după două săptămâni și jumătate de la mutare, sunt aproape înzdrăvenită. Dar în primele 2-3 zile după mutare am continuat să funcționez după vechiul program, adormind în jurul orei 01:00 și trezindu-mă pe la 10:00. Dar oboseala acelor zile pline de agitație și de efort trebuie că și-a spus cuvântul întrucât, începând cu sfârșitul acelei prime săptămâni, m-am învățat să adorm până în ora 24:00 și să mă trezesc la 08:00! Ce diferență urieșească! Ce minunată este odihna! Ce minunată este solitudinea unei încăperi în interiorul căreia să fii lăsat să exiști!

Mă simțeam, prin urmare, de-a dreptul minunat în acea noapte de duminică, 4 Iulie, motiv pentru care, în timp ce meditam, am cerut Ființei profunde să ne întoarcem la munca interioară, simțindu-mă pregătită pentru o nouă confruntare cu reprezentări ale bestiei animalice pe care o port în interiorul inconștientului, confruntare pe care credeam că Maestrul interior trebuie că o avea în plan. Altfel de ce să mă fi păzit Luciferul particular noapte de noapte pe parcursul acelei prime săptămâni dacă nu pentru a ține porțile ferecate în fața oricărei contraforțe mentale care ar fi dat zor să îmi tulbure somnul, lucru despre care am povestit că s-a întâmplat chiar în cursul primei nopți?

Așa am rugat Ființa profundă să îmi scoată la lumină acea defecțiune păcătoasă clară și precisă asupra căreia să lucrez pe parcursul acestor zile, problemă urgentă pe care Ființa reală interioară mi-o preciza ca având multă prioritate în zilele care ar fi urmat.

Îmi amintesc destul de bine că nimic deosebit nu mi s-a întâmplat până la ora 04:30 dimineața, când organismul mi s-a învățat să se trezească în mod natural ca să mă duc la baie, somnul nemaifiindu-mi tulburat de nimic altceva în cursul nopții. Revenită în pat în acea dimineață, am dat să mă culc la loc, însă curios a fost că, în nici 5 minute după ce mă întinsesem în pat, începusem să nu mă mai simt deloc bine! O anume neliniște îmi pătrunsese în inimă, făcându-mă să mă agit și să mă foiesc în pat într-una, sucindu-mă de pe o parte pe cealaltă. Respiram cu greutate, simțind că mor în interiorul meu încetul cu încetul. Nu eram înspăimântată întrucât recunoșteam fenomenul care nu îmi era deloc străin, dar cu care nu m-am învățat nici până în ziua de azi ca să îl pot suporta cu mai multă ușurință. Practic, eram martoră la procesul de sedare a trupului fizic care se derula cu încetinitorul, psihicul rămânând conștient sub epidermă. Eram absorbită în universul interior!

Iar locul unde m-am trezit absorbită se numără printre ultimele locuri unde m-aș fi așteptat să fiu dusă în mod deliberat și intenționat de către Ființa profundă, însă simțământul foarte accentuat care mă stăpânea nu îmi permitea să fiu confuză sau să pic la îndoieli în privința locației unde fusesem teleportată! Eram, fără niciun dubiu, în satul de baștină al tatălui meu de pe malul Dunării. Eram chiar pe ulița care desparte casa bătrânească a bunicii din partea tatălui meu de casa vecinului de vis-a-vis. Recunoșteam din punct de vedere vizual împrejurimile, dar acel sentiment extrem de pronunțat care mă domina constituia pentru mine dovada de netăgăduit că eram într-un scenariu care avea legătură cu neamurile din partea tatălui meu. Și mi-a plăcut atât de puțin să percep acel simțământ nefiresc de presant și de coercitiv care mă forța, mă obliga cu de-a sila, prin legătura de sânge dintre noi, să am contact cu rudele tatălui meu, contact pe care îl percepeam în acele clipe ca fiind inevitabil, lucru care mă nemulțumea profund, motiv pentru care am dat să fug de la fața locului, făcându-mă nevăzută prin alte canale subtile ale astralului. Dar nu am făcut niciun pas în nicio direcțiee că forța care mă adusese în acel loc m-a țintuit locului cu și mai multă presiune și coerciție, făcându-mă să simt într-u mod și mai accentuat obligația silnică a contactului de neevitat cu rudele din partea tatălui meu. Și iar am dat zor să fug, vrând cu orice preț să nu am de-a face cu acești oameni și iar am fost silită să mă întorc. Și mare păcat am făcut că, în timp ce mi se întâmplau toate acestea, nu mi-am dat seama că Ființa profundă îmi indica chestiunea karmei de familie.

De ce căutam într-una să fug de rudele tatălui meu este un lucru ușor de explicat. Dacă am făcut să se înțeleagă că povestea care o are ca personaj principal pe bunica din partea mamei a devenit foarte dezagreabilă și jenantă, atunci trebuie să lămuresc că situația cu neamurile di partea tatălui meu este o adevărată telenovelă de foarte prost gust din care eu și Ana am demisionat ca să ne fie ucise personajele din drama lor de familie încă din copilăria noastră, după ce părinții noștri au pierdut prima lor casă, iar neamurile tatălui meu ne-au întors spatele și ne-au lăsat pe drumuri. Dar nu vreau să mai dezvolt acest subiect despre care trebuie cunoscut numai faptul că toate rudele din partea tatălui meu, de la bunica, la unchi, mătușe și până la veri și verișoare sunt niște străini pentru noi, dar mai ales pentru mine și pentru Ana. Și, cu toate acestea, iată că mi se arăta că o anumită forță coercitivă continua să mă oblige să am legături cu familia din partea tatălui meu din rațiuni legate de karma.

În sfârșit, dorința mea de a a mă îndepărta de legătura de sânge care mă conectează cu familia tatălui meu era atât de puternică și de statornică încât tot ce am făcut în clipele care au urmat a fost să mă zbat, să mă strofoc, să mă lupt și să fac tot efortul de a mă elibera și de a pleca de acolo. Tot acel proces a fost atât de extrem de neplăcut fiindcă a fost însoțit de o sumedenie de percepții despre care am mai vorbit în trecut: starea de pietrificare din umeri, furnicăturile, înțepăturile, gâdilăturile și alte senzații asemănătoare pe care le resimțeam în corpul de energie vitală și în corpul mental.

Cât m-am zbătut nu pot să precizez, însă toate acestea au devenit și mai dezagreabile când am început să percep prezența unei noi forțe conștientive care se manifesta în imediata mea apropiere. Și cum m-a săpunit și cum m-a scărpinat și cum m-a înghiontit și cum m-a îmbrâncit și cum m-a bosolit această prezență nu vreau să mai scriu pe larg, dar cert este că m-a chinuit amarnic de mult!

Și numai un simplu ghiont în plus a fost suficient ca să mi se umple paharul de toleranță și ca să îmi sară țandăra! Și când mi-a sărit țandăra, am explodat sălbatic căci în acea secundă puntea de legătură cu inconștientul s-a creat, iar un instinct animalic bestialic s-a izolat, ieșind la suprafață ca rezultat al stimulului pe care îl primise. În secunda următoare eu nu am mai fost om căci ce era om se scufundase în animalitate. Și animal eram și încă unul mâniat peste măsură de mult! Atunci am început să mârâi cu ferocitate și agresivitate la forța care mă asmuțise și care, în acea clipă, s-a metamorfozat sub înfățișarea a doi tineri obișnuiți. Și mult am mârâit la ei văzându-i că încercau să se apropie de mine, în vreme ce eu vroiam să le fac limpede înțeles că, numai un pas de-ar mai fi făcut spre mine, i-aș fi rupt în bucăți! Și nu am făcut decât să mârâi la cei doi și atâta instinct de a domina cât am simțit în acele clipe că posed în alcătuirea psihicului meu nu am mai simțit încă!

Dar forța celor doi era și mai coercitivă, și mai dominatoare, și mai stăpânitoare! Pas cu pas s-au apropiat de mine până ce unul din cei doi și-a pus mâna pe capul meu, dând să mă mângâie Pe creștet. Și i-aș fi lins mâna ca pe a unui stăpân, dar atunci mi-am auzit mintea gândind, zicându-și în inconștiența ei:
– Dacă aș vrea, i-aș putea face mult rău. Dacă aș vrea, i-aș mușca mâna.

Și numai ce am prins firul acestor gânduri că mi-am dat imediat seama că posedam un grăunte minuscul de discernământ și de conștiință în interiorul acelui instinct animalic bestialic. Acea minusculă doză de substanță conștientivă constituia un gram din sufletul meu care se afla prins, blocat, îmbuteliat în interiorul animalității. Și numai atunci m-am scuturat din acea oroare, revenind la starea de conștiință obișnuită, spunându-le celor doi:
– De fapt, voi asta ați urmărit prin comportamentul vostru, ați vrut să o scoateți la suprafață pe Katusha! Așa am botezat eul acesta!

M-am îndepărtat apoi de ei în mare grabă, aruncându-mă într-un pat ca să continui să le vorbesc:
– Cred că încep să înțeleg cum funcționează toate acestea. Cred că încep să îi înțeleg mecanismul, dar de aici înainte cum trebuie să procedez ca să elimin acest eu animalic din interiorul meu? Cum să fac? Cum îmi spuneți să fac?

Ce mi s-a spus, ce nu mi s-a spus și ce a mai continuat după aceea nu voi mai trece în scris întrucât unele detalii au avut o puternică legătură cu sufletul meu pereche. Ori numai aceste judecăți, observații și concluzii pe care le-am desprins Ființa profundă mi-a interzis să le mai trec în scris, mustrându-mă cu multă severitate pentru inabilitatea mea de a ierta și pentru judecata pe care o fac asupra lucrurilor la prima vedere, adică în mod superficial!

În fine, era limpede că Maestrul intim îmi preciza importanța faptului care nu putea suferi nicio amânare de a-mi ține sub observație și sub control mânia, însă numai după ce am aflat că rudele mele din partea mamei aveau să vină în concediu (și încă atât de curând și pe nepusă masă) am înțeles de ce era atât de important acest lucru de până și Marele Judecător Divin Anubis găsise că era necesar să mă îndrume în acest sens, ajutându-mă să îmi schimb percepția asupra evenimentelor printr-o experiență directă!

Dacă prima oară când mi-am dat rudele afară pe ușă la ultima lor vizită din septembrie anul trecut a fost o acțiune izvorâtă din disperare și din suferință care mi s-a iertat de către Marea Lege fiindcă a fost un strigăt de ajutor pe care rudele mele l-au interpretat conform cu puterea lor de a judeca, să mai repet acțiunea acum nu ar mai constitui o dovadă de înțelepciune și de stăpânire de sine din partea mea, ci o dovadă irefutabilă că posed atâta mânie și prostie în mine încât să îmi sabotez șansele de eliberare de karma de familie pentru un lucru de nimic.

Căci am înțeles că cei doi erau o reprezentare a agenților karmei care îmi făceau cunoscut faptul că, atâta vreme cât bunica și rudele mele nu mă săpunesc, nu mă scarpină, nu mă îmbrâncesc, nu îmi pun piedică, nu mă bat și nu îmi fac nimic asemănător, atunci nu pot găsi scuze în micile neînțelegeri specifice traiului în comun ca să îmi sară țandăra din cauza mâniei. Căci dacă nu am plătit până acum karma pentru mânie, eul mâniei nefiind unul karmic, acest lucru nu înseamnă că nu se poate preschimba într-unul bun de plată. Și încă bun de plată pentru o neghiobie, o prostie, o nimica toată! Și dacă tot mă aflu la capitolul reprezentări simbolice, poate că ar trebui să lămuresc și faptul că gestul celor doi tineri de a mă mângâia pe creștetul capului pentru a-mi potoli agresivitatea sugerează tocmai rostul real al pedepsei karmice! Căci acela care nu își găsește stăpân în Legea Tatălui e sortit pieirii, singura soluție de a ieși de sub incidența legii karmei (inclusiv a celei de familie) constând în cooperarea constantă cu Marea Lege!

Este imperativ să precizez că, dacă acest instinct ce mi-a fost scos la lumină în repetate rânduri de-a lungul anilor s-ar modifica și s-ar preschimba din păcat în virtute, atunci conștiința mea, sufletul, ar poseda o imensă putere de auto-dominație și auto-control, supunând mintea voii sale ca pe o sclavă, fapt care ar avea ca minunat rezultat uciderea în mine însămi a dorinței de a mai reacționa impulsiv la factorii din exterior, adevăr pe care prietenul meu misionar mi l-a transferat sub următoarea formulare: ”la laudă, cât și la critică, trebuie să rămâi mort”.

Rămâne să mai povestesc cum au să mai decurgă întâmplările de aici înainte! Dar Doamne, Ajută-ne să nu dăm pasărea libertății karmice pentru cioara amorului propriu și a mâniei din cauza unui petic de pământ care, vândut, nu cumpără nici măcar o debara într-un bloc din acest oraș!

iul. 082021
 

<>

Miercuri, 07 Iulie 2021

Am făcut o mare și cumplită boacănă! I-am cerut aseară Anei să îmi mute un folder pe desktop de pe poziția a treia pe a doua ca să accesez mai ușor folderul respectiv, dar nici ea nu știe mai precis ce a făcut că folderul respectiv s-a șters. Pe poziția a 2-a era Recycle Bin, așa că trebuie să fi mutat folderul la coșul de gunoi, chiar dacă în Recycle Bin nu era nimic! Și cum niciuna nu are cunoștințe avansate despre lucrurile astea, am rămas cu buza umflată în legătură cu posibilitatea recuperării folderului respectiv. În acel folder era conținută toată munca mea în materie de scris, toate scrisorile mele, toate notițele, toate emailurile, tot jurnalul. Tot ce-am scris șters de-a binelea într-o singură clipită de ochi.

Dar am avut un noroc chior, dacă noroc se poate numi ce mi s-a întâmplat. Îmi vârâse Dracul ideea aceasta în minte de ceva timp, anume să îi cer Anei să mute jurnalul meu cu funcția drag and drop de pe poziția a treia pe a doua, însă vocea interioară m-a avertizat în multe rânduri că ar fi fost bine să fac o copie de rezervă a folderului respectiv pentru orice eventualitate, întrucât Cosmosul nu este guvernat numai de legea karmei, ci și de legea accidentelor. Așa că am făcut o copie de rezervă pe 20 Iunie 2021 pe care am verificat-o de o duzină de ori de aseară până acum. E încă acolo, nu am pierdut decât ce am scris săptămâna trecută și zilele acestea, plus niște versuri și alte lucruri mărunte, dar și un proiect pe care îl începusem duminică seara pentru site-ul dearlife.org, însă și acesta este recuperabil. Deci nu am pierdut decât partea a 17-a din seria Notițelor scrisă zilele acestea în care am descris un episod mistic în timpul căruia am avut o conexiune profundă cu cățeaua mâniei pe care agenți ai karmei o asmuțeau pentru ca eu să iau aminte la mecanismul și funcționalismele acestui eu. În afara acestui episod, mi-am mai vărsat oful și în legătură cu bunica mea, făcându-i o judecată foarte aspră și portretizându-mă din nou drept o victimă nedreptățită, jucând rolul unei mascote menită să întrețină buna-dispoziție a unei vârstnice plictisite!

Poate că nu ar fi fost mare lucru chiar dacă nu ar fi existat această copie de rezervă a jurnalului meu. În fond, aveam și copia scrisorilor publicate pe blog, dar întâmplarea mi s-a părut prea din cale afară de neobișnuită, ținând cont de faptul că aveam de mult timp convingerea că ceva nemaipomenit avea să se întâmple în această vară în privința karmei mele primită pentru păcate comise împotriva Tatălui. Și cum ce am scris mi se pare un eșec din cauza faptului că lucrurile nu s-au întâmplat deloc conform cu profeția, mai-mai că mi-am dorit ca tot ce am scris să fie aruncat la coșul de gunoi, atât de amarnică mi-e mâhnirea în legătură cu povestea Zburătorului. Mai prevăzătoare, Ființa profundă mi-a făcut această recomandare de a face copia de rezervă, fapt care îmi dovedește că, dacă cele scrise de mine ar fi constituit un adevărat eșec sufletesc, Justiția Divină nu ar fi întârziat să facă dispărut întregul text scris de mine, chiar dacă păstram o a doua copie pe blog. Era o chestiune de principiu, aș fi înțeles mesajul dacă s-ar fi șters totul, însă repet că nu am pierdut decât cele scrise ieri și luni, adică o critică și o judecată crudă și aspră aduse bunicii mele!

Așa am vrut ca totul să se piardă din cauza necazului meu cu Zburătorul și, văzându-mă în fața faptului aproape de împlinire, am tremurat de groază și am plâns și am suferit îngrozitor! Ca să fii atât de aproape de a pierde toată munca ta din ultimii 7 ani din cauza unui lucru atât de mărunt nu poate să nu creeze o impresie copleșitor de șocantă asupra psihicului, dar după tot zbuciumul meu de azi-noapte, am adormit cu zâmbetul pe buze! Ce noroc am avut că am dat ascultare sfatului vocii interioare, creând acea copie de rezervă a jurnalului meu! Și fie vorba între noi, tot vocea mea interioară mă sfătuise în cursul zilei de luni și apoi în cursul zilei de ieri să fac o reîmprospătare a copiei respective cu cele scrise și muncite de la 20 Iunie 2021 încoace, dar nu am dat ascultare îndemnului, în pofida insistenței cu care îmi dădea ghionturi în inimă. Deci a cui este vina dacă nu a mea? Biata de Ana, dacă nu a plâns cu mine aseară, tot încercând să butoneze la tabletă ca să dreagă stricăciunea, dar degeaba că folderul tot dispărut a rămas! Avem să o ducem la un service azi, gândindu-mă că un om priceput i-ar putea da un system restore, dar chiar de va fi să recuperez informația pierdută, nu pot trece ușor cu vederea că incidentul s-a întâmplat taman în această perioadă de mari încercări în contextul karmei mele primită pentru păcate comise împotriva Tatălui, tot ce am scris era moneda mea de schimb!

Și mi s-a părut atât de apăsătoare coincidența aceasta că, trezindu-mă la 04:30 dimineața, m-am grăbit să verific din nou copia de rezervă a jurnalului! Aceea era încă acolo, undeva în memoria tabletei. Am adormit foarte greu din cauza acestui sentiment apăsător pe care îl trăiam vis-a-vis de jurnalul meu, simțind ca și cum Marea Lege Cosmică urma să hotărască soarta textului scris de mine! Iar când am adormit în cele din urmă, am trăit un episod mistic cu totul și cu totul deosebit întrucât a constat într-un contact direct cu Anubis, Marele Judecător Divin al Tribunalului Cosmic! Mă rugasem azi-noapte și azi-dimineață Ființei profunde să fie îngăduitoare cu mine, să mă ajute să creez în sufletul meu credința într-un Dumnezeu departe de a fi absurd, zicând Ființei că percepția mea asupra condiției mele din cauza bolii pe care o am mă face să mă văd cumplit de umilită, înjosită, căzută sub limita demnității umane, ajunsă de toată batjocura și de tot râsul că până și bunica mă vede bună de hrănit cu lingurița ca pe copiii mici, chiar dacă față de ea nu vorbesc cu vocea de copil că dacă m-ar auzi, nu încape îndoială că m-ar crede căzută în mintea copiilor! Înțeleg necesitatea umilirii căci altfel cum ar putea învăța mândria să nu mai fie mândrie, dar ca să devin o mascotă pentru cei din jurul meu îmi pare o rușine peste măsură de greu de suportat, făcându-mă să mă întreb care va fi fost stabilită limita între virtutea umilinței și pierderea demnității umane? Am plâns și iarăși am plâns azi-noapte, cerând Marelui Tribunal Divin să îmi acorde înțelegere și să nu îmi pună la socoteală sub formă de karma relația mea cu bunica mea, aducând în sprijinul mărturiei mele problema mea legată de auz care mă face, pur și simplu, să nu înțeleg nimic din cele spuse de bunica mea! Și ca să stau în aceeași cameră cu ea ca să îi țin companie, fără să vorbim, pentru ca ea să aibă la ce privi mi se pare o dovadă foarte limpede că m-am preschimbat într-o paiață. Acesta să fie rostul pentru care m-am născut? Să îmi pierd dreptul de a mai vedea lumina soarelui pentru ca cei din jurul meu să aibă la ce privi așa încât să nu se plictisească?

Dar când am adormit azi-dimineață, m-am simțit trăind o stare de conștiință foarte deosebită și minunată. Mi se limpezea chakra comunicării, iar un anume canal subtil de comunicare mi se deschidea către Porțile de Sus, nelăsând pic de loc confuziei și îndoielii în privința identității individualității sacre care lua legătura cu mine.
– Anubis! am exclamat, simțindu-mi sufletul vibrând la o frecvență net superioară stării mele de conștiință obișnuite.

Când i-am auzit vocea Marelui Judecător în conștiința mea, m-a făcut să mă cutremur de bucurie și de recunoștință, vocea fiindu-i profundă și solemnă! Nu simțeam teamă căci îmi vorbea cu familiaritate și fără niciun pic de asprime, ca și cum păstra în registrele Sale tot ce era de știut despre mine, făcându-mă să simt foarte clar că nu pentru a mă pedepsi se făcea manifestat în universul meu interior! Și nici măcar pentru a mă dojeni! Dar când mi-a vorbit, a făcut-o în aceeași limbă mistică pe care și îngerul Anael a folosit-o de față cu mine, sufletul înțelegând-o și putând răspunde, dar atât timp cât minții îi lipsește abilitatea de a fi tălmăcitor, nu pot traduce în scris ceea ce am simțit și înțeles din conexiunea cu Marele Judecător Anubis!

Nu, nu pot traduce limba mistică folosită de Anubis ca să îi vorbească sufletului, însă pot descrie scenele pe care le-am trăit după aceea, după ce Anubis a deschis în memoria conștiinței mele calea către amintirea unei alte vieți. Așa m-am simțit absorbită în starea de conștiință a unei alte personalități care nu era străină de mine. Eu fusesem acea persoană, o femeie, însă o femeie atât de decăzută că se afla cu mult, foarte mult sub limita demnității umane, în ciuda vârstei încă foarte tinere. Eram o cerșetoare desculță pe care toți cei din jur o agresau șși o batjocoreau.

Apoi am trăit amintirea unei nopți în care, fugind de niște oameni care mă hărțuiau și mă batjocoreau, m-am ascuns în curtea din spate a unei locuințe. Trebuie că din cauza zarvei ce se făcea din cauza mea, proprietarul locuinței respective a ieșit afară, dând cu ochii de mine. Nu-i vedeam chipul în timp ce s-a apropiat de mine, dar când l-am simțit stând deasupra mea și cercetându-mă, l-am privit numai ca să strig plină de uimire:
– TU!

Dintre toți oamenii întâlniți pe cale, numai pe acesta nu m-am așteptat să îl văd! Era C.K., americanul vârstnic pe care l-am cunoscut pe un site de videochat în urmă cu 12 ani și cu care m-am întâlnit la Londra doi ani și jumătate mai târziu și care m-a cerut în căsătorie la nici 6 săptămâni după ce mă cunoscuse în mai 2009. Era limpede pentru mine că experimentam două stări de conștiință în mod simultan, identificându-mă atât cu vechea mea identitate, cât și cu cea prezentă. C. arăta în mod similar celui întâlnit în această viață, însă mi se părea cu mult mai bătrân și cu trăsături degenerate, dovedind un caracter decăzut și pervertit. M-a ridicat de pe pământ, ducându-mă în locuința sa și luându-mă sub ocrotirea sa. Dar pentru că starea de conștiință prezentă asista la toate aceste scene precum un martor care nu putea modifica cursul evenimentelor, m-am adresat lui Anubis pe care încă îl simțeam conectat în mod intim cu mine, zicându-i:
– În această viață a dezvoltat el obsesia pentru mine?
– Întocmai, mi-a răspuns Marele Judecător.

În fine, am pătruns în casa lui pe care mi-o punea la dispoziție, dându-mi un acoperiș deasupra capului și mâncarea cea de toate zilele, dar cu ce preț! Cu ce preț! În niciuna din scenele care au urmat nu am simțit ca el să fi revendicat în mod explicit vreo plată din partea mea pentru tot ce îmi dădea, dar nici nu a refuzat vreodată serviciile pe care i le asiguram, făcându-mi bretelele de la bluze să îmi alunece de pe umeri, adâncind decolteul și dezgolind pielea umerilor și a gâtului sau ridicându-mi pulpanele rochiilor și lăsând să se vadă picioarele, etc. Iar el, stând leneș pe sofaua sa din camera de zi a casei sale, mă privea galeș și pătimaș în timp ce învățam să dansez în fața lui. Văzându-mă în această circumstanță, i-am spus din nou lui Anubis:
– Trebuie că în aceste condiții am dezvoltat eul performerului de videochat! Am făcut în acea viață pentru el ce am făcut și în aceasta!

(cu excepția faptului că în viața prezentă mai toate s-au petrecut pe webcam, iar nu prin contact direct)

Dar pentru că scenele care au urmat au dobândit o notă explicită, am fost adusă aproape imediat în stare de veghe. Îmi fuseseră dezvăluite destule încât să am la ce medita! Cu toate acestea, până să mă trezesc complet, am luat contact și cu Ființa profundă care, deghizată sub forma unei stele, strălucea măreț, dar în mod straniu aproape exclusiv în ochiul stâng, în timp ce pe parcursul săptămânilor trecute I-am perceput strălucirea în ochiul drept.

Dar cum trebuie să duc tableta la service în curând, am să revin cu unele interpretări în momentul în care am să o recapăt fiincă nu pot să nu bag de seamă că plângerile mele, cum că mă simt acum într-o poziție aflată mult sub limita demnității umane, sunt nefondate de vreme ce Marea Lege Divină mi-a arătat că m-am aflat în condiții existențiale cu mult mai umilitoare și denigrante decât cele actuale, ochii sub a căror privire am dansat și am jucat rolul de mascotă și de paiață și de animal de companie fiind cu mult mai răufăcători decât ochii bunicii care mă privesc acum! În aceste condiții multe din gesturile bunicii mele pe care eu le-am perceput ca pe niște gesturi de hărțuire și de persecuție mai toată viața mea fiindcă nu le-a făcut decât față de mine capătă altă semnificație. De exemplu, dacă ei i se părea că hainele pe care le purtam mă expuneau, le trăgea și le aranja pe mine ca să mă acopere, etc., Marea Lege încercând să corecteze în mine, prin intermediul ei, ce fabricasem în scenele descrise mai sus. Dar pare-mi-se că aceasta constituie una din cele mai mici probleme care mi s-au pus în cale. Trebuie că în condițiile dezvăluite să fi dezvoltat acel eu al seducției de care mă tem foarte mult, eul care a început să priceapă că își poate câștiga pâinea cea de toate zilele folosindu-se de farmecul personal și de corpul său.

Joi, 08 Iulie 2021

Nu sunt deloc surprinsă că am fost ieri la un service unde am nimerit peste un prestator de servicii care nu avea competențe suficiente în privința posibilității recuperării datelor pierdute și șterse de pe un calculator, iar acum, la aproape două zile după incident, trebuie că este prea târziu să mai încerc în altă parte. Dar am făcut inventarul documentelor pierdute și, precum am mai spus anterior, numai ce am scris luni și marți nu se mai poate recupera. Dar mă gândesc acum și mai serios la acest incident care nu a fost nicidecum numai un accident. Cum de am pierdut numai acea notiță din jurnal în care m-am plâns din nou de bunica mea când ea este acum la spital, dusă cu Salvarea încă de aseară, după ce a avut o criză despre care eu nu am habar, fiind internată la diabet? Cum aș putea interpreta această coincidență?

Mă văd astfel nevoită să retranscriu episodul mistic experimentat luni dimineață, omițând să îmi mai împovărez scrisul cu excesul meu de zel datorită căruia vreau să povestesc absolut tot ce simt și ce mi se întâmplă!

mart. 202021
 

<>

Sâmbătă, 20 Martie 2021 (reeditat și adăugit pe 30 Martie 2021)

Eram fleșcăită deja după această încercare descrisă la sfârșitul celei de-a doua părți a scrisorii de față, însă nu am putut să nu constat că, ieșind din luptă, pătrunsesem într-o cămăruță mai mică și relativ întunecoasă. M-am așezat pe un scaun ca să îmi mai trag suflul, zicând Maestrului interior:
– Bine atunci, haide să îl vedem și pe Marius! Tare mult vreau să îl văd!
– Bine, haide să o luăm de la capăt, îmi spuse Ființa interioară profundă.

Mă așteptam chiar să fiu dusă să îl văd, întâlnindu-mă cu sufletul său într-o dimensiune superioară a naturii, așa cum se mai întâmplase de câteva ori înainte, dar când Ființa m-a săltat în aer ca să pătrundem împreună pe linia regresivă a amintirilor vieților trecute, revenind cât ai clipi din ochi în pielea vechiului tâlhar, am știut că ce vroiam eu nu avea să se petreacă. Altceva, cu totul deosebit, aveam să experimentez.

Întregul proces s-a concentrat aproape exclusiv pe eul animalului de pradă, lupul pe care îl port în adâncul inconștientului, pe modificările pe care acest eu le-a suferit de-a lungul mai multor vieți datorită evenimentelor vieții și pedepselor karmice menite să îl (mă) corecteze, etc. Cea mai aprropiată descriere pe care o pot face acestui proces de absorbție în trecut ca să merg după aceea progresiv de la punctul 0 până la viața prezentă în numai câteva clipe ar putea suna astfel: desigur că toți am fost curioși să vedem cum se simte când ne punem palma pe gura țevii aspiratorului când acesta este băgat în priză; ei bine, fenomenul trăit de mine seamănă foarte mult cu acea senzație de presiune și de aspirație din palmă, cu diferența că resimțeam absorbția în conștiință.

Așadar, în numai câteva clipe am trăit întregul proces evolutiv al acestui eu, sceenele vieților desfășurându-se incredibil de repede în jurul meu, motiv pentru care nu le pot descrie întrucât mai degrabă percepeam efectele pedepselor aplicate asupra mea decât detaliile propriu-zise ale acestor existențe trecute, cu toate că vedeam cum de jur-împrejurul meu decorurile diferitelor epoci și societăți în care trăisem se modificau rând pe rând. Astfel am ajuns în viața prezentă, în epoca blocurilor de ciment, găsindu-mă încă în posesia eului animalului de pradă, lupul. Dar acum lupul nu mai era totalmente lup, ci lupoaică. În acele câteva clipe am perceput numeroasee sensuri și semnificații corelate cu cauzalitatea întâmplărilor prin care am trecut de când m-am născut, inclusiv pentru tot ce mi s-a întâmplat în copilărie, toate având legătură cu acest eu mental fabricat și dezvoltat cu mult timp în urmă.

Cum spuneam, eul de tâlhar nu mai exista decât într-o proporție destul de mică. Conjuncturile vieților trecute rafinaseră și modelaseră acest tipar de comportament al meu suficient de mult încât instinctul reproducerii să fie totalmente extras din acest instinct al animalului de pradă, neputând să explic pe moment legătura dintre ele. Nu mai era un eu masculin, ci unul feminin. Eram o femelă lupoaică, iar singurul meu interes era să îmi găsesc cel mai potrivit partener cu putință pentru reproducere. Vroiam să fie cel mai bun din cei mai buni și cel mai puternic din cei mai puternici și îl vroiam pe viață, întocmai cum se întâmplă în cazul lupilor, legea crudă a naturii lor cerând ca masculii din haită să se lupte pe viață și pe moarte pentru a câștiga dreptul de a fi perechea lupoaicei. Ori influența acestui nou instinct animalic dezgropat în personalitatea mea m-a predispus să caut cu orice preț dovada irefutabilă că partenerul pe care mi-l alegeam era cel mai bun, într-adevăr! Așadar, viețile mele trecute mă modificaseră atât de mult încât au însămânțat statornic în mine năzuința de a-mi întâlni sufletul pereche, cu o singură adăugire, iată cum:

Ultima parte a acestei regresii mă adusese în pielea lupoaicei care se exprima prin personalitatea Cătălinei la 11-12 ani, pe parcursul anului școlar aferent clasei a IV-a. Eram în Bariera din orașul natal, adulmecând cu simțurile suprasensibile ale lupoaicei izul extrem de deosebit al cuiva ca mine care mă atrăgea în fel și chip în acea zonă. Lupoaica se învârtea în cerc în acel perimetru în care Cătălina tocmai ce se mutase cu familia, adulmecând într-una urmele cuiva pe care acel instint al lupoaicei îl găsea foarte potrivit să îi fie partener.

Ori toate acestea s-au exprimat în comportamentul meu din acea perioadă într-un mod accentuat și puțin cam necontrolat, amintindu-mi foarte bine cum obișnuiam să fac ture-ture în jurul Barierei, doar-doar aveam săă îmi întâlnesc sufletul geamăn, cum îl numeam eu atunci pe cel pe care îl căutam și despre care scriam în jurnalele mele secrete, în poezii și în compuneri, etc. Iată căă acum mi se arăta adevărul ascuns în spatele straniului meu comportamment pre-adolescentin. Iar adevărul gol-goluț care mi-a fost dezvăluit în lumile interne este că dădusem de urma unui suflet care mi se potrivea întocmai ca fire.

Atunci am înțeles că tocmai acest instinct era cauza numeroaselor probleme întâmpinate de-a lungul secolelor întrucât acest instincct se activa mult, mult prea devreme, la vârsta la care copiii ar trebui să fie atrași către jocuri și jucării, etc., nu către lucruri făcute de oameni mari. Aș vrea să subliniez ca să fie limpede că, trăind această scenă sub epiderma sufletului, am văzut și simțit în profunzime că acest instinct era neobișnuit de dezvoltat la acei numai 12 ani prăpădiți pe care îi aveam atunci!

Luând aminte la toate aceste taine care îmi erau dezvăluite și neputând nega în niciun fel faptul că pe Marius îl adulmecasem întrucât aproape că numai pe lângăă blocul lui dădeam târcoale, Ființa reală interioară m-a scos cu totul din starea aceea regresivă, repunându-mă în simțirile obișnuite. Apoi mi-a indicat o ușă prin care să intru și intrând în acea încăpere am văzut zeci și sute de fotografii pe pereți, dându-mi a înțelege că un nou test era pus în practică. Am privit la Monada Divină în imensa Sa strălucire dătătoare de pace, de armonie, de bucurii și de nădejde și m-am apropiat de fotografiile de pe pereți, dar atunci Maestrul interior a închis ușa încăperii, dispărând și lăsându-mă singură acolo. Când a închis ușa, tot ce venea dinspre Ființă înspre mine și am enumerat mai devreme a dispărut ca și cum nici nu a fost, obișnuita stare de dezechilibru și de dizarmonie pe care o experimentez în prezența egoului luându-i locul, eu începând să percep acele extrem de neplăcute furnicături și energii despre care atâta am vorbit până acum. Primul impuls a fost să mă înfricoșez și să îmi doresc să mă retrag din încercare, fugind cum îmi stă în fire să fac, dar m-am îmbărbătat ca să merg înainte, aducându-mi aminte de chibzuitul sfat de a face haz de necazul meu pe care de atâtea ori l-am primit de la sufletul meu. Când am început să râd în hohote, vocea mi-a sunat limpede și sinceră, dar vocea batjocurii și a relei-voințe a avut o viteză de reacție atât de rapidă, încât instantaneu am auzit venind chiar din interiorul meu și reverberând de jur-împrejurul meu un râset sarcastic, grotesc și hain față de care m-am ferit să manifest spaimă, păstrându-mi calmul și mergând înainte.

Astfel am luat la rând fotografiile de pe pereți. Sute de chipuri de bărbați erau imprimate în poze, chipuri atât de frumoase și de atrăgătoare, atât de ispititoare și de desfătătoare! Dar eu mă deplasam în mare viteză prin acele galerii, apropiindu-mă în treacăt de pereți ca să adulmec vibrația emanată de fiecare figură imprimată în poză. Și atunci am văzut că nu doar că îl căutam în exclusivitate pe Marius, dar că, mai ales, căutam sufletul lui pe care mă așteptam să îl găsesc deghizat într-un cu totul alt corp, atât de pusă la încercare am fost în acești ani să mă îndrăgostesc de sufletul lui, nu de personalitatea lui și de înfățișarea lui fizică actuală!

Dar de-abia, de-abia am mai putut înainta prin acele galerii. Furtunile și torentele de energie care se declanșaseră în mine îndată după închiderea ușii de la acea încăpere și dispariția Ființei reale interioare îmi îngreunau deplasarea, răpindu-mi voința și simțul discernământului, concentrarea și atenția. În acele explozii și furnicături pe care le percepeam erau imprimate amprentele și amintirile tuturor insultelor, batjocurilor, agresiunilor și palmelor puse pe fundul meu pe stradă și în alte spații publice de către reprezentanți ai sexului opus, toate acestea făcându-mă să simt că mi se umplea paharul de toleranță la suferință și la dezgust, mânie și ură.

Și, când din umbra unei galerii a ieșit Luciferul particular, m-am pierdut cu totul cu firea, cu toate că nu mă surprindea să îl găsesc tocmai pe el în această parte a experienței mele onirice atât de extinse corelată cu sufletul meu pereche! Fără Ființa care mă însoțise până atunci eu nu puteam face mai nimic, nu puteam lupta cu folos, nu puteam înainta suficient, nu puteam descurca ițele labirintului și nu mă puteam elibera din nimic căci vedeam bine că nu eu eram cea care lucra asuprea mea, ci Ființa lucra și opera asupra mea ca să mă modeleze și ca să mă educe după bunul Său plac! Și numai după bunul Său plac mă modelase de-a lungul vieților mele în serie, aplicând pedepse asupra mea conform cu necesitățile Sale, zdrobindu-mi fără milă sufletul până ce acesta și-a izolat în propriul corp de dorințe năzuința de a-și găsi perechea și de a se întoarce în grădina edenică. Și fără Ființă eu nu am rezistat de una singură acolo, în acea încăpere, chiar dacă ghicisem faptul că ea era o metaforă pentru inima mea. Eram în interiorul inimii mele ca să explorez simțămintele mele față de sufletul meu pereche, exercițiu practic pe care îl cerșisem în repetate rânduri înainte de la Ființa profundă, vrând cu multă ardoare să văd ce este în inima mea în legătură cu Marius și iată că cerința îmi fusese ascultată, iar punerea sa în practică înfăptuită! Astfel că, explorând zăcămintele propriei inimi, am văzut și simțit în mod pronunțat și limpede că eu nu pot trăi în inima mea fără prezența Tatălui Ceresc. Era imposibil să trăiesc în inima mea împreună cu mizeria aceea întunecată care mă batjocorea. Dar mai mult decât atât nu păream să am vreo șansă să îmi echilibrez inima în privința sufletului meu pereche atâta vreme cât nu făceam efortul de a filtra insolitul fenomenului ”Zburătorul” prin prisma voii Dumnezeului intim. Nu degeaba Luciferul particular era prezent în încăperea inimii.

M-am întors inimaginabil de repede în stare de veghe fiindcă nu am mai putut să suport energia și vibrația pe care propria inimă le emana, sfidând orice logică întrucât rezistasem cu mult sârg pe parcursul atâtor scene minunate prin care preumblasem înainte, trecând de la o stare de conștiință la alta, făcând regresii și salturi în timp și spațiu fără a mă trezi în corpul fizic, menținută în permanență pe linia de plutire de către Ființa interioară profundă și iată că, fără prezența Sa, mi se dovedea foarte limpede că numai liniștită nu îmi este inima.

Vai, ursitule, ursitule, cum s-a întors povestea tot la tine și cât mai am de săpat și câte de îndurat ca să ajung la adevăr? Dar oare mi-aș mai fi dorit eu să ajung la vreun adevăr dacă nu ai fi fost tu? Însă mai degrabă esența acestei ultime părți a călătoriei mele onirice se poate rezuma astfel, citatul ajungând la mine la foarte scurt timp după ce am compus prima schiță a scrisorii de față:

(…) culpeşul care se căieşte. Or, în ce mă priveşte, fărădelegea mea este nemăsurată, ştiu, da nici pocăinţa mea nu este mai mică; că lovitura cea dureroasă cu care, în bunătatea ta, ai binevoit să mă preacinsteşti, mi-a zdrobit, dreptu-i, trupul, da a fost un leac pentru sufletul meu şi o pricină de voioşie; precum ne învaţă înţeleptul: „Gustul dintâi al pedepsei pe care ţi-o îndrituieşte mâna dascălului tău este amestecat cu oarecare amărăciune, da gustul de mai apoi este mai desfătător decât mierea strălimpezită şi decât dulceaţa ei!”

”O mie și una de nopți”

mart. 192021
 

<>

Vineri, 19 Martie 2021

Am purtat azi-noapte un monolog interior, cugetând la un lucru tare precis care mă macină, anume de ce cred că maeștrii pe care îi urmez, studiind învățătura lor, chiar sunt reîncarnările celor despre care spun că au fost în vieți anterioare, în vreme ce pe mulți alții nu îi cred! Cee îi determină, prin urmare, pe atâția să se creadă reîncarnări ale figurilor biblice sacre sau ale altor personaje cu același caracter din cărțile sfinte ale marilor religii? Temându-mă de marea înșelăciune a minții, m-am rugat Ființei reale interioare, cerându-i să fiu mustrată, biciuită și pedepsită pe loc în caz de aș începe să am fantezii de prea-mărire, fiindu-mi foarte, foarte frică de amăgirea minții.
– Maestre, Maestre, te implor din toată inima mea să mă ajuți să îmi amintesc viețile mele anterioare ca să evit să cad în ispita de a crede despre mine că sunt reîncarnarea vreunui sfânt! Am nevoie să cunosc cauzalitatea evenimentelor care mi se întâmplă! Te implor din toată inima mea să mă ajuți să îmi amintesc de mine însămi, am cerut în timpul meditației, în orele târzii ale nopții, cuprinsă de temeri că, neînțelegând cauzalitatea, ca și principiile de manifestare ale marelui mecanism care este Cosmosul și ordinea lucrurilor stabilite de Tatăl prin Legea Divină, aș fi fost tentattă să mă văd pe mine ca aleasă de Dumnezeu să mă treacă prin foc și pară, prin suferințe și dureri pentru care nu eram de învinuit așa încât să mă preschimb într-o pildă bună de dat semenilor prin puterea exemplului.

Am adormit cu greu, durându-mă corpul pe care îl simțeam presat, strivit și sfâșiat în interior, electricitatea pe care o simt în întregul țesut dizolvând și topind ceea ce eu percep ca fiind o rană sau un blocaj în corpul de energie vitală, partea stângă a trupului meu fizic fiind și acum dureroasă și slăbită, suferință ce constituie o parte a prețului pe care îl plătesc pentru ca esența sufletească să fie eliberată.

Nu îmi amintesc care fapt m-a făcut să fiu conștientă că trecusem dincolo de zidul somnului. Vedeam atât de limpede și de clar, iar totul în jurul meu era lumină, culoare și strălucire! Nu mai fusesem adusă de mult timp în această parte superioară a universului interior. Era atât de desfătător, de încântător și de liniștitor să fiu în acel loc binecuvântat în care îmi dorisem să fiu dusă iarăși măcar o dată, după atâtea încercări prin care trecusem.

Nu după mult timp, adaptându-mă stării de conștiință accesate, am perceput prezența Ființei reale interioare. De la Aceasta veneau toate acele plăcute sentimente: pacea, liniștea, echilibrul, cumințenia, docilitatea, supușenia, etc. Era o binecuvântare și o minune să am un contact atât de direct cu Maestrul interior care se exprima prin înfățișarea unei femei, chip pe care l-a mai adoptat în trecut, cu alte ocazii. Era limpede că, auzindu-mi rugăciunea pe care nu de puține ori am formulat-o precum am scris-o mai sus, hotărâse să dea răspuns cerinței mele, dezvăluindu-mi o parte a cauzalității karmei mele.

Printr-un act magic, a modificat scenele în care eram implicată, arătându-mi o casă într-un oraș în care o familie de condiție mijlocie, cei doi părinți și doi copii, frate și soră, își ducea traiul. În urma unor circumstanțe tragice, cei doi părinți au dispărut, abandonându-și copiii. Rămași singuri și conștientizând, după îndelungi zile și săptămâni de așteptare, că părinții lor nu aveau să se mai întoarcă, cei doi copii au căzut în inevitabila deznădejde. Când au început să plângă, urlând și țipând în holul de intrare în casă, am crezut că mi se sfarmă inima în piept de milă fiindcăă tânguirea lor o auzeam în timp și spațiu. Până aici privisem la toate aceste scene precum un spectator privind la o piesă de teatru pusă în scenă.

Aceste detalii fiind precizate, am trecut imediat după aceea printr-o reală și autentică regresie, accesând amintirea acelei vieți, cu toate că a fost doar parțial. Fenomenul l-am descris de aalte câteva ori înainte ca să îl mai repet acum, dar cu incredibilă ușurință, Ființa reală interioară mi-a izolat în alcătuirea psihicului un eu, instinctul animalului de pradă. Securizând acel canal, m-am metamorfozat într-un lup care ieșise la vânătoare. Acest eu animalic instinctual se exprima prin personalitatea unui bărbat, un tâlhar. Cătălina cea din prezent a dispărut o perioadă ca să revin în vechiul corp de bărbat în care trăisem. Am urlat îndelung în miezul nopții, urlet de lup care în trupul fizic a sunat precum un oftat de jale. Dintre toți monștrii pe care vibrația celor doi copii i-ar fi putut atrage, emanația strigătelor lor a rezonat cu mine, atrăgându-mă în viața lor, lucru pe care l-am perceput în chiar moalele subconștientului meu în timpul acestei regresii în care mi se permisese să pătrund ca să văd și spectacolul din culise, lumea ascunsă și invizibilă! Am pătruns în casa aceea prin efracție, asigurându-mă că nu mă vedea nimeni, întocmai cum adulmecă un animal de pradă împrejurimile ca să se ferească de pericole și de capcane. Găsind doi copii părăsiți într-o casă atât de mare m-a impresionat până peste marginile firii și, făcându-mi-se milă de ei, am supravegheat asupra lor un timp, ținându-le companie. Vorba din popor zice că lupul își schimbă părul, dar năravul ba.

Revenind în acea casă într-o zi, am găsit corpul unuia dintre copii, al fetei, acoperit cu un cearceaf alb, una din mâini, mânjită de sânge, ieșind prin crăpătura cearceafului. Mi s-a făcut rău privind la acel sânge care îmi întorcea stomacul pe dos, însă priveam la toată scena ca și cum cele întâmplate nu aveau nicio legătură cu mine, eu nepurtând nicio vină sau răspundere pentru drama ce avusese loc. Fata nu murise, toate acele imagini indicau o altă circumstanță care se petrecuse. Cearceaful alb era cearceaful pe care ea ar fi trebuit să îl întindă pe patul nupțial pe care ar fi trebuit să îl împartă cu soțul său în noaptea nunții, în vreme ce sângele de pe mâna ei era sângele ei virginal. Sângele acela la care priveam era sângele de pe mâinile mele pe care nu mi le puteam spăla, șttergând crima și nedreptatea pe care le comisesem asupra ei. Faptul că mă uitam cu detașare și nepăsare la toate acestea nu dovedea decât că nu îmi asumam răspunderea pentru faptele mele, părăsind acea viață fără ssă mă căiesc și fără să îmi cer iertare.

Monada Divină m-a scos după aceea din această amintire, revenind la forma conștientivă actuală în care continuam să nu îmi asum răspunderea pentru crimele comise.
– Atunci care trebuie să fie sursa lui ”Madam”? Îmi poți arăta de unde vine suferința mea? am cerut Ființei, nădăjduind că mă va ajuta să îi dau de capăt problemei mele fiindcă vedeam bine că o porniserăm împreună pe calea amintirii de sine azi-noapte !

O altă regresie mi-a fost indusă imediat după aceea. Ființa m-a cuprins de jur-împrejur într-o îmbrățișare nespus de protectivă și liniștitoare care m-a ajutat să îmi păstrez cumpătul și să nu mă agit datorită acestor ultime imagini la care privisem și, modificând iarăși morfologia cadrelor în care ne aflam, a făcut să pătrundem într-o zonă întunecoasă și murdară, precum sunt subsolurile fabricilor și al combinatelor, în care am pătruns coborând cu grijă ca și cum foloseam un ascensor vechi, scântei de electricitate strălucind în bezna în care ne scufundam, mormântul subconștientului meu.

Astfel m-am scufundat într-o altă amintire, găsindu-mă în corpul unei fetișcane foarte gingașe și pline de farmec. Îmi fuseseră dați atâția ani de viață cât să creez așteptări, iluzii, vise și planuri în legătură cu aceasta, mai ales la capitolul ”dragoste”. Dar scena dezgropată în care am fost implicată a fost de o așa cruzime cum rar ți-e dat să vezi, însă nu aș putea-o descrie decât așa cum s-a petrecut, văzând-o azi-noapte.

Căzusem în mâinile unei cete de tâlhari călare pe niște cai foarte frumoși și puternici. Erau vreo 4-5 la număr. M-au înconjurat fără a-mi mai da voie să trag nădejde că aș mai fi putut scăpa vreodată din mâinile lor. M-au luat cu ei, ducându-mă într-o depresiune pustie și, fără a schița vreun gest de milă față de mine, m-au decapitat. Ieșită în afara corpului, i-am privit pe răpitorii mei dintr-o poziție de sus, ca și cum pluteam în aer, cum mi-au căsăpit corpul, aruncându-l sălbăticiunilor pădurii și ștergând orice urmă a omorului, ca și a existenței mele. Eram îmbrăcată în haine simple de țărancă și eram în picioarele goale. Nu puteam avea mai mult de 16 ani. Viața mea doar atât valorase pentru ei.

Când Ființa reală interioară m-a scos după aceea la suprafață, m-am simțit neînchipuit de mâhnită căci altfel nu aveam cum să mă simt deschizând cutia Pandorei și dezgropând cadavrele inconștientului! Iată, așadar, că nu mă dovedeam nicidecum o sfântă, o sacrificată, o jertfită și o martiră aleasă de Dumnezeu să fiu trecută prin drame și suferințe cumplite, inocentă și nevinovată cum mi-ar fi plăcut atât de mult să îmi fie arătat că sunt, ci mă dovedeam a fi un tâlhar și un pângăritor mizerabil!

Astfel Marea Lege, dreaptă și corectă, a răzbunat sufletul celei căreia îi făcusem atâta rău, când îndatorirea mea fusesee de a face bine, atât de milostivă este Justiția Divină fiindcă, în fond, prezența celor doi copii în viața mea fusese oportunitatea creată de Marea Lege care mi-ar fi fost de ajutor să elimin eul de tâlhar, devenind o persoană cinstită și onestă! Astfel Balanța justiției și a dreptății se echilibrase. Cu toate acestea, în timpul acelor câțiva ani de viață trăiți în îmbrăcămintea acestei fetișcane, am dezvoltat un eu extrem de puternic, faza incipientă a scorpiei, a lui ”madam”. Era onoarea și cinstea mea de fată care, pângărită la capătul tăiat din scurt al vieții, a intrat pe un cu totul alt ordin de funcționare fiindcă s-a modificat în ură, mânie și dorință aprigă și neostoită de răzbunare. Începusem, așadar, să urăsc ceea ce fusesem și făcusem la rândul meu odinioară!

La foarte scurt timp după ce am scris această primă parte a scrisorii mele am citit o micuță poezie care surprinde foarte bine caracteristicile acestui eu al animalului de pradă, ale lupului pe care îl purtam în natura mea:

Iată-ţi, lupule, mormântul!
Cald te-aşteaptă subpământul!
Lupule, tâlhar spurcat, Spaimă-a fetelor din sat, Mulţi copii ai mai mâncat!
Dar de-acum ai să mănânci, Prăvălit colea pe brânci, Numai murdăria mea Când pe bot te-oi bălega.

Ah, de l-aş vedea pe lup Prăbuşit colea, huzdup!
Mult m-a necăjit tâlharul Şi mi-a dat să beau amarul!
De-ar fi scris sa moară-aci.
Pe când eu să pot trai, Mi-ar rămâne mie pradă.
Via cu întreaga-i roadă!

*******

Ai vrea fi-acuma să mai porunceşti!
Crunt judecai – crunt astăzi o păţeşti.
Să guşti şi tu amaruri şi plânsori!
Iar când eşti lup. Ca lupii să şi mori!

”O mie și una de nopți”

Va continua!

mai 162020
 

<>

Deoarece purtam în mine crima, am prevăzut-o. Deoarece purtam în mine războiul, l-am prevăzut.

Karl Gustav Jung, ”Cartea roșie”

Sâmbătă, 9 Mai – Sâmbătă, 16 Mai 2020

Ursitule,

Am rămas tare mult în urmă cu consemnarea minunatelor experiențe onirice prin care trec, ocupată fiind în ultima vreme să mă rog Puterilor Divine pentru binele umanității în contextul pandemiei cu Coronavirus. Boala prin orbire și prin surzenie parțială m-a făcut de-a lungul ultimilor ani să stau departe de știrile de la televizor, iar greul de nesuportat al clipei prezente m-a împins să mă distanțez de problemele care se petrec pe mapamond. M-am concentrat cu încrâncenare pe ideea de tine, de suflet pereche, gândindu-mă la tine mai mult ca la un colac de salvare decât ca la un bărbat căruia să îi încredințez soarta mea fără siguranța acelui colac (vreau să spun prin asta un bărbat cu care să mă însoțesc la bine și la rău întrucât în viață se petrec evenimente din ambele extreme!), încât mi-am închis complet ochii și mi-am acoperit cu totul urechile la tot ce nu ține de tine. Dacă am făcut sau nu bine punându-mă în această buclă temporală nu știu să spun, dar acum…acum am devenit conștientă, într-un fel, că tu te afli acolo, în lumea largă, făcând cine știe ce și pentru ce, expus pericolelor pe care iată că nu le poți prevedea! De când tot ticluiești tu planuri și scenarii, ai putut tu prevedea apariția acestui virus? De unde să poți că doar nu ești profet?! Și parcă nu-mi vine a crede că tu ești acolo, în lume, în timp ce eu sunt aici, așteptându-te la balcon ca să te pot vedea iarăși. Și numai de m-ai chema să cobor la tine în acea zi ca să îmi pot petrece brațele pe după umerii tăi ca să devin colacul tău de salvare, ce sarcină neasemuit de minunată mi-ai da! Fiindcă neprevăzutul, adică această pandemie, tot a avut loc și ea pare să complice lucrurile, să împiedice întâlnirea noastră care n-ar putea avea loc decât cu declarație scrisă și semnată pe proprie răspundere, însă viziunile pe care mi le dezvăluie Tatăl în legătură cu destinul meu continuă să fie aceleași, ca și cum Divinitatea s-a hotărât să îi arate conștiinței mele că minunate și nebănuite sunt căile Domnului atât în vreme de pace, cât și în vreme de război. Dar frântura de profetism de care scânteia de dumnezeire ce s-a trezit înăuntrul meu a dat dovadă până acum nu a prevăzut (sau nu a vrut să prevadă) o atare circumstanță dramatică extinsă la nivel global și cum nu am putut prevedea apariția unei pandemii, cu toate pretențiile mele de dumnezeire, iarăși mă simt trasă înapoi în întuneric și necredință. Cu toate astea, parcă tot nu îmi vine a crede că Tatăl m-a atras de partea Sa, încredințându-mi știința sufletului și profesiunea de credință într-Ânsul, așa încât să cred în minunile Sale și în puterea Sa fie de mi-ar fi bine, fie de mi-ar fi rău, ca să nu mai cad niciodată, dar absolut niciodată în plasa resemnării și a deznădejdii! Din acest motiv are foarte mult sens, într-un fel tare straniu, ca miracolele Tatălui să se înfăptuiască în perioada celor mai cumplite episoade de criză ca dovadă că mila Sa e cu adevărat infinită!

Dar să știi de la mine că nu îmi dă nicio Putere Cerească nimic pe degeaba, nici cunoaștere, nici înțelegere, nici vindecare, nici sănătate, nici pace, nici bunăstare, nici prosperitate, toate având un preț în Univers. Și chiar dacă știu că am plătit acest preț cu vârf și îndesat, având garanția succesului, îmi este cumplit de frică acum. Mi-e frică pentru mine și pentru tine că nu ne vom mai putea niciodată iubi ca în floarea tinereții. Nu ne mai putem iubi decât ca doi oameni maturi trecuți prin încercările vieții, purtând de aici înainte măști la gură și mănuși în mâini, ca simbol că ne-am comportat în așa feel unul față de celălalt, ascunzându-ne în spatele măștilor și nelipsindu-ne mănușile ca nu cumva să lăsăm amprente. Poți tu, oare, înțelege că va trebui să ne ducem în fundul câmpului ca să ne ținem de mână și ca să ne lipim buzele unele de ale celuilalt fără a fi somați că încălcăm măsurile de prevenire a acestei epidemii și toate astea sunt reversul acestui defect care ne caracterizează pe amândoi, anume lașitatea? I-ai putea spune timiditate acestei caracteristici a psihicului uman căreia psihiatria modernă îi spune ”anxietate socială” ce, mai nou, se tratează medicamentos. Îmi pare rău, dacă nu aș fi fost o lașă, te-aș fi salutat în urmă cu 15 ani, când hazardul ne-a pus față în față în timp ce eu coboram treptele de la facultatea d geografie, iar tu urcai. Nu am dat niciodată nas în nas cu hazardul, dar cu tine am dat în acea zi și dacă nu am fi fost lași și ne-am fi salutat atunci, nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat. Nu ar mai trebui acum să ne ascundem în mijlocul pustiului ca doi sihaștri, ca doi fruntași ai unui nou Exod ca să ne atinge, mângâia și iubi fără măști, fără mănuși, fără microbi, când eu vreau să îmi afișez iubirea în văzul tuturor pentru ca toată lumea să cunoască și să știe că eu, Cătălina, am sfârșit alături de acel om pe care atâta l-am îndrăgit de nu a mai putut nimeni altul să îl egaleze. Cred că mă pot mulțumi și cu atât, doar cu tine și cu iubirea ta, fără galeria de majorete care să mă felicite și să îmi hrănească amorul propriu, cunoscând deja că nu toate dorințele noastre se împlinesc. Și cât aș fi vrut, Doamne Mare, să îmi strig iubirea în gura mare, cât aș fi vrut să mă laud lumii întregi pentru ca acum, după atâta așteptare, să îmi ascund fericirea, satisfacția și zâmbetele în spatele unei măști. Și dacă ne-am fi salutat atunci, nota asta de mister care ne învăluie nu m-ar mai fi făcut să mă simt ca și cum sunt un secret pe care îl protejezi și despre care nu vrei ca nimeni să afle. (am scris eu oare aceste cuvinte din urmă când am văzut cu ochii mei fericirea întipărită în toată ființa mea stând în preajma ta, așa cum îmi arată aceste scene? să fi ajuns acum să cred că Tatăl îmi răsplătește prea puțin pentru cât am suferit și pentru câte am îndurat tot așteptându-te? să fi ajuns la limita răbdării de buzele mele nu mai pot exprima recunoștință, ci numai oftaturi de dor și de melancolie, simțăminte poate alimentate și de faptul că ieri, 13 mai, a fost Ziua Dorului? și, atunci, cum se vor petrece toate câte îmi sunt arătate dacă nu printr-o resetare totală a conștiinței mele golită de îndoială și de nerăbdare?) Faptul următor e deja mărturisit: m-am obișnuit ca, după ce ora noastră de întâlnire trece, să primesc un mesaj de la Tatăl prin care să îmi explice de ce întâlnirea a eșuat și prin care să îmi spună ce mai trebuie făcut. Am purtat următorul dialog cu Tatăl care îmi vorbea prin intermediul sufletului meu, replicile Sale fiind extrase din sincronicități cu cartea ”Toate numele” scrisă de Jose Saramago pe care le-am adaptat în felul următor:

Ce mai este de făcut?
– Concentrează-te de un infinit de ori mai crâncen asupra planului tău, până în punctul în care se va transforma într-o obsesie. Doar cu această maximă concentrare vei putea duce la capăt planul pe care ți l-ai propus!
– Nu te cred! Unde mai încape intervenția Ta divină dacă eu fac tot efortul? Am făcut deja tot ce mi-ai cerut! TOT! Până și să mă îndrăgostesc de el! Până și asta s-a întâmplat exact cum ai cerut! Și nu la modul obsesiv, ci în mod natural, întocmai cum mi-ai spus la început: ”if things do not come naturally please unsubscribe from me”. Eu știu că am făcut tot ce mi-ai cerut și mai mult nu mai pot! Dă-mi pace, nu concentrare obsesivă!
– Foarte bine! Dacă tu ești absolut convinsă că ai făcut ce trebuia și dacă nu te îndoiești în inima ta, ce trebuie să se întâmple se va întâmpla!

Iată că tot despre împlinirea dorințelor prin puterea credinței și a rugăciunii de recunoștință e vorba! Și pentru acele năzuințe care rămân în picioare, continuând să ardă ca la început, condiții și cerințe spre a fi îndeplinite sunt impuse fiindcă am învățat din experiență că nimic nu vine pe degeaba în Lucrarea Tatălui, nici pacea, nimic altceva. Dar nu despre împlinirea dorințelor intenționez să îmi vărs oful azi, ci despre starea lucrurilor în lume și despre iadul în care trăim atâția dintre noi de la începutul anului!

O planetă întreagă de păcătoși ce suntem și parcă tot nu cred că merităm să murim într-un mod atât de nedemn, implicat fiind un virus prefabricat de mână umană căci să i-o spună ei lui mutu„ pe-asta cum că ar fi vorba de legea selecției naturale din cauza căreia se petrece acest episod pe scena globală. Cum să nu?! Natura s-a hotărât dintr-odată, peste noapte, să îi elimine pe vârstnici și pe cei cu alte afecțiuni medicale când atâția psihopați din domeniul științei discută public despre problema supra-populării cu singura sa soluție: depopularea forțată. Ar fi fost ceva să ne ceară guvernele acum să ne punem singuri ștreangul de gât că s-au săturat până în gât să dea de noi, mulțimile parvenite ale clasei de mijloc, la Veneția, pe Coasta de Azur, în Tenerife și la Ierusalim, la Mormântul Sfânt în aceste vremuri de expansiune financiară când toată lumea își permite un concediu de odihnă în locațiile sus-numite. Și ar fi fost și mai și să ne trimită iarăși în lagăre de exterminare pentru ca domniile-lor, împreună cu odraslele lor și neamurile lor, să se bucure de întreaga gamă de resurse ale planetei, fără să le mai împartă și cu noi, ceilalți, handicapații și deformații, veriga slabă în lanțul trofic. I s-o fi acrit vreunui geniu într-ale biochimiei și geneticii de mirosul puturos de transpirație din autobuz și de traficul infernal din orașe și, gândind că face un bine umanității, a scornit covid19 ca să mai aerisească străzile, iar noi dăm vina acum pe legea selecției naturale. Cum uităm noi, marii lăudăroși ai acestui secol, posesori de mastere și doctorate universitare, că suntem capabili să dominăm și să manipulăm natura, folosindu-ne de legile sale mecanice care ne servesc pentru experiment și manifestare. Dar mare, tare mare e păcatul că le folosim pentru a distruge, nimici și extermina, în loc să le folosim pentru manifestarea spiritului în lumea văzută. Dar noi, în marele nostru avânt de expansiune științifică, L-am exclus pe Dumnezeu din propria Sa Creație! Mai încape îndoială că suntem conduși de demoni? Nu de demoni din aceia cu copite, cu coarne și coadă și furcă sau țepușă în ghearele lor dezgustătoare, ci de demoni cu chip de Donald Trump, de Adolf Hitler, de Fidel Castro, de Vladimir Putin, de Gheorghe Cutărică, etc. Dar numai în exterior arătăm ca niște umanoizi posedând un cap, un trunchi, două mâini și două picioare, căci pe dinăuntru suntem niște veritabili monștri, creaturi infernale, cu toate pretențiile noastre de a fi ieșit regele și regina la Balul Bobocilor în clasa a IX-a sau Miss și Mister World la concursurile de frumusețe. Nu neg existența bestiilor iadului care trăiesc în afara noastră, dar cred cu tot atâta convingere în demonii interiori, rezultatul defectelor noastre de caracter care se acumulează în ceea ce maeștrii numesc ”egoul psihologic”. Iar dacă eu am ego cât cuprinde, atunci și Donald Trump are. Și tot ego (sau demoni interiori) au toți acei oameni de știință binevoitori care, în marea lor grijă și considerație pentru planeta noastră, au scornit arme biologice de ucidere în masă, folosindu-se de legile mecanice ale cosmosului, uitând, după toate aparențele, că orice acțiune are și un efect. Asta tot o lege cosmică este, dar problema cauzei și a efectului este o chestiune la care domniile-lor ridică nepăsători din umeri, indiferenți că se fac buni de plată karmică în fața Tribunalului Divin. Căci vorba aceea: ”Go to heaven for the climate and hell for the company. (Benjamin Franklin Wade)” Nu, nu despre legea selecției naturale e vorba aici, ci despre legea mănâncă sau vei fi mâncat, unde prădătorii devoratori ce nu se mai satură în lăcomia lor sunt oamenii de știință, medicii, companiile farmaceutice, guvernanții și toți acei indivizi care ne conduc din umbră, iar victimele suntem noi ce ne oferim semi-preparați pe tava lor spre a le servi drept purceluși de Guineea pentru experimentele lor, condimentați cu sare, piper și alte mirodenii în prealabil ca să mai acopere oleacă din mirosul fricii. Cât de urât poate să miroasă frica! Frica aceea de a nu pierde funcțiile, privilegiile, beneficiile, ajutoarele, utilitățile și toate acele lucruri pe care traiul confortabil al acestei epoci ni le oferă! Și ca să nu ajungem în poziția viermilor târându-se în măruntaiele pământului pentru a ne procura doza zilnică recomandată de nutrienți, suntem de acord să luăm justiția în propriile mâini, atacându-ne semenii care aspiră la aceeași doză de vitamine pe care îi dorim sub pământ ca să aibă buruienile câmpului din ce se hrăni la rândul lor căci atât de dură și de crudă este legea ”mănâncă sau vei fi mâncat”! Și nu sunt doar oamenii de știință și guvernanții cei care și-au băgat capul în găleata smolită a celor mai crude și imbecile idei și abjecții din toate secolele, crezându-se Dumnezei cu drepturi depline asupra vieților noastre pe care le pot curma la comandă, după bunul plac! Maladia asta a simțului justițiar e o boală de care suferim toți, iar simptomele ei refulate au ieșit la suprafață, dovedindu-ne caracterul monstruos, dezgustător și putred. Din treaptă în treaptă, la nivelul fiecărei ierarhii, de la baza piramidei până în vârful ei, noi ne-am dovedit caracterul criminal, ascuns bine sub veșmântul dichisit al bunelor intenții, al atitudinii pline de considerație față de soarta umanității. Și dacă liderii noștri și-au exprimat dorința de a ne vedea decimați și noi, cei de jos, ne-am exprimat în mod public dorința de a vedea rase, etnii, comunități, grupuri și indivizi rași de pe fața planetei, numind aceste categorii de oameni scursurile societății. Stăm cu Biblia în mână, gândind la noi ca la niște sfinți sanctificați, plini de iubire și de compasiune, citând versete pline de făgăduințe Divine ce exprimă iubirea și mila Tatălui, dar în loc să ne rugăm pentru binele tuturor și pentru iertarea păcatelor tuturor, ne rugăm pentru exterminarea în masă a celor a căror prezență nu o putem înghiți, știindu-ne vrăjmașii alături, trăind pe aceeași scoarță terestră ca și noi. Și ne rugăm asiduu la Puterile Divine, implorând Cerurile ca legea selecției naturale să ne scape de aceste specimene vrășmașe, vecinii de bloc pe care nu îi suferim, bătrânii care ne fură locurile în autobuz, handicapații care ne iau cută parte din salariu, cerșetorii care se agață de noi pe stradă, țiganii care ne agresează, interlopii care ne sechestrează și ne violează, etc. Pentru fiecare categorie de ”lepre” există un grup de suport care lucrează extrem de intens pentru a atrage pedeapsa capitală asupra lor. E ca și cum, dintr-o dată, ne-a fost oferit dreptul de a ne plânge, de a incrimina, de a arăta cu degetul, de a ne lamenta, de a complota, de a urzi, de a emite sentințe, de a trimite la moarte, folosindu-ne de coronavirus ca de un pretext pentru a lăsa tot interiorul nostru sugrumat și asfixiat de ură, de răzbunare, de simțul nedreptății și al justiției să se manifeste. Rase, etnii, comunități și grupuri sunt acum marcate cu fierul încins și pot dispărea nu la comanda conducătorilor noștri, ci la ordinul nostru, al mulțimilor învrăjbite pe care o mână de oameni le manipulează și le conduce din umbră ca pe niște marionete, fără să vedem că acesta este rolul nostru pe scena celor care se cred Dumnezei doar fiindcă au puterea banilor și a resurselor planetei în mâini . Au în mâini viețile noastre, dar nu și sufletele noastre, însă noi cui alegem să i le închinăm? Cui ne rugăm atunci când cerem moartea semenilor noștri, în timp ce pentru noi cerem milă, îndurare și exclusivitate pe covorul roșu pe care îl vedem întins în fața noastră, conducându-ne spre deliciile paradisului? Atunci de ce Iisus Hristos ne-a dat rugăciunea ”Tatăl nostru” formulată la plural dacă nu pentru a ne ruga unul pentru celălalt? Altminteri, ar fi trebuit să o fi numit și formulat la singular, ”Tatăl meu”! Și atunci cine este mai rău? Cei care au fabricat arme biologice de ucidere în masă sau noi care ne facem complici cu acești criminali, gândind și dorind ca cei din jurul nostru, colegii noștri de suferință în același infern în care trăim și noi, să dispară că tot fac umbră degeaba pământului? Și dacă tot a apărut acest virus, atunci de ce nu? De ce să nu ducă la bun sfârșit misiunea pentru care a fost fabricat? Fiindcă, nu-i așa?, decât să fim selectați toți pentru comunitatea aleasă ca ”specie pe cale de dispariție”, mai bine ne exprimăm votul în mod public pentru ca o cutare etnie sau cutare grup de indivizi să se retragă din viață. Încă un pas și ne vom exprima voturile în sondaje de opinie pe rețelele de socializare unde chestionarele ne vor întreba:

”Cine doriți să moară? Alegeți una din variantele:”
A. Mâncătorii de slană
B. Recitatorii de serenade de la ora 12 noaptea
C. Proprietarii de autovehicule extrem de zgomotoase
D. Femeile care alăptează în public
E. Bărbații care se scarpină în zona organelor genitale în public
F. Altă categorie

Suntem atât de răi încât tare mi-e că, dacă astfel de complotiști mi-ar citi rândurile, m-ar trece pe lista lor, plasându-mă în categoria ”iubitorilor de agresori, de violatori și de teroriști” și, pentru că nu îmi doresc moartea acestora, m-ar desemna pe mine pentru rolul de ”om de sacrificiu” pentru crima de a nu fi împotriva lor, dorindu-le dispariția. În fapt, copiii și săracii sunt scutiți de la pedeapsa capitală fiindcă ei continuă să fie buni pentru prostituție și sclavie, dar cu noi, cu handicapații, cu orbii, cu surdo-muții, cu paraliticii, cu nebunii, cu ciunții cum rămâne? Noi pe mâinile cui rămânem?

Ne jucăm de-a eroii fiindcă suntem laşi, şi de-a sfinţii fiindcă suntem răi; ne jucăm de-a asasinii fiindcă murim de dorinţa de a ne omorî aproapele, ne jucăm fiindcă suntem mincinoşi din naştere.

Jean-Paul Sartre, via Mario Vargas Llosa, ”orașul și câinii”

Iar tu, cel pe care mi l-a promis Tatăl, te afli în mijlocul tuturor acestor evenimente și nu mă mai pot abține să nu strig la tine, nădăjduind că vocea mea ajunge la urechile tale pe calea telepatiei, ca să îți spun: oricare este lucrul din cauza căruia rămâi la distanță nu mai merită efortul! Nu înțelegi, ursitule, semnificația zilei de miercuri? Nu ai intuit încă de ce Tatăl a stabilit această zi, chiar la mijlocul săptămânii, pentru prima noastră întâlnire în lumea fizică? Fiindcă ea simbolizează acel moment, acea străfulgerare de luciditate pe care o vei avea chiar în toiul programului de lucru, la mijlocul săptămânii, când vei înțelege că toate aceste lucruri care ne despart, munca, efortul, bunele intenții, conduita personală și profesională , planurile de viitor și alte impedimente nu își mai au rostul. În acea zi de miercuri te vei decide să lași totul baltă, nu vei mai simți nevoia să te justifici în fața celor din jurul tău, în fața familiei, a colegilor de muncă, a șefilor și a prietenilor și vei veni la mine ca să găsești adăpostul pe care inima mea ți-l oferă. Atunci și doar atunci vei ști dacă mă vrei sau nu, dacă vrei sau nu să ne salvăm… Și nu îmi permit să îți vorbesc pe acest ton mustrător decât pentru că sufletul meu mi-a zis: ”Talk to him like lovers do!” Și din cauza acestui lucru am adoptat poziția mironosiței în rândurile acestea și în dojana mea, scoțându-mă singură din ecuația aceasta care presupune luarea unor decizii care au caracterul de a modifica traiectoria vieții, punându-ți această încărcătură a responsabilității în spate. O fac deoarece eu nu mai sunt stăpână în casa mea, nu mai dețin controlul asupra vieții mele și asupra destinului meu. Nu aș mai avea cum, atâta timp cât propria inimă ni îmi mai aparține, tu făcându-te stăpân asupra ei. Și dacă inima mea e a ta, atunci și întreaga mea ființă vine la pachet împreună cu ea. E indiscutabil că așa este și nu te opune acestui rol pe care trebuie să îl îndeplinești fiindcă este rostul desemnat de Dumnezeu pentru bărbat în soarta femeii.

Așa că nu am mai consemnat unele din experiențele mele din lumile interne suprasensibile, preocupându-mă să mă rog pentru mine, pentru tine, pentru familiile noastre, pentru alte rude, prieteni, cunoscuți, foști colegi de școală, de muncă, pentru străini și câți alții să fim în paza Tatălui pe Care L-am rugat să nu ne supună la teste prin care să ne dovedim curajul și bravura în acest context în care se află umanitatea ce nu mai poate fi salvată ca întreg, devenind victime colaterale, eroi de sacrificiu într-un război care nu ne aparține. Mulțimile, popoarele și neamurile nu mai pot fi salvate ca întreguri, dar individual noi încă ne mai putem salva. Iar eu dau mărturie că acest lucru este posibil, fiind un caz evident în care justiția și mila divină au lucrat mână în mână pentru a mă repune pe drumul cel bun. De aceea consider că m-am exprimat greșit când am afirmat mai sus că acești criminali care ne conduc din umbră au putere numai asupra vieților noastre, nu și asupra sufletelor noastre, uitând în acest sens că numai Tatăl are această putere deplină asupra hazardului. Trebuie doar să știi cum să negociezi termenii și condițiile eliberării de sub tirania karmei în care ne-am scufundat cei mai mulți dintre noi fiindcă am greșit și păcătuit. Doar cu Tatăl și cu Marea Lege se mai poate negocia acum întrucât aceia dintre noi care s-au auto-definit drept mijlocitori, intermediari între noi și Puterile Divine și-au făcut deja pașaport, cumpărându-și bilet către bunkerele luxoase ale insulelor exotice izolate și protejate de puterea banului, în timp ce noi, puzderia, vom rămâne în urmă ca să restabilim echilibrul economiei mondiale, plângând, urlând și incriminând că ne-a părăsit Dumnezeu, abandonându-ne în mâinile acestor sociopați. Nu mai este vremea negocierilor cu preotul de la biserică sau cu mentorulu care îți solicită 299 de euro pe ședință ca să îți spună într-o videoconferință pe Facebook fiindcă dragul de el s-a plasat deja într-o locație sigură undeva în lume: ”Inspiră și expiră adânc! Nu te panica! Gândește numai pozitiv! Imaginează-te cum și unde vei fi peste 5 luni! Trăiește în oricare timp în afara celui prezent și totul va fi bine!”. Uită chiar și de Papa de la Roma fiindcă în clipa lui ”acum” toți muritorii de pe planetă își numără banii cu scopul de a-și cumpăra bilet la Clasa I către o zonă de siguranță. Numai Tatăl își numără oile ca să le repună în drepturi în turma Sa.

Și în turma Sa, dar chiar turma Sa, nu în cea a spiritului de turmă, nădăjduiesc să îmi croiesc drumul ca să mă adăpostesc alăturea de frați asemenea mie de urgia sorții pentru că m-aș minți singură dacă aș declara vreodată că, fiind împreună, am fi autosuficienți, stând cât mai departe de ochii lumii ca doi sihaștri auto-izolați, chiar și de-am locui într-un paradis terestru ca cel din filmul ”Laguna albastră”. Nu neg, totuși, că dacă s-ar putea, tot într-acolo mi-aș îndrepta și eu pașii, adică tot către o insulă exotică fiindcăă nu uita că am recunoscut deja că sunt o lașă. Poate că pentru un timp se poate să trăiești numai cu perechea ta în acest gen de auto-izolare, ba pe o insulă pustie, ba la o fermă în mijlocul câmpului, dar credința îmi este fermă în existența frăției cosmice, chestiune la care nu ar trebui să te uiți ca și cum vine din Star Wars. E în natura unora ca, rugându-se Tatălui, să se îngrijească a cere binele pentru sine, pentru membrii familiilor lor, pentru prieteni și cunoscuți. Măcar atât, dacă nu pentru toți! Și din cauza aceasta știu că nu cu tine, ursitule, trebuie să negociez pentru un permis de liberă intrare și de circulație în viața ta, ci cu Tatăl. Îmi este suficient de clar acum că nu pe tine trebuie să te implor în genunchi, udând podeaua de lacrimi ca să vii, ci pe Tatăl. Pe El trebuie să îl rog să îți lumineze calea, să te țină în pază, să te protejeze și să te ocrotească, să te ierte și săă te elibereze din oricare situație care te constrânge la dezertare de la atribuțiile pe care un iubit le are. Sunt speriată, dacă nu deja îngrozită! Mi-e din ce în ce mai greu să suport toate aceste lucruri și mai ales faptul că viața mea depinde de alții. Mă copleșesc din toate direcțiile aceste lucruri și tot ce îmi doresc acum este să stau în brațele tale ca să mă liniștesc, iar absența ta este de neiertat. Mă umple de uimire să mă văd luptându-mă cu demonii infernului, dovedindu-mi curajul și cutezanța, voința și firea luptătoare. Acolo Donald Trump nu ar rezista nici măcar un minut! Cu toate acestea, acum sunt terifiată de noile circumstanțe în mijlocul cărora mă aflu pe care nu le mai pot înfrunta singură! Și parcă mai mult decât oricând mi-e frică de tine, ursitule, și te resimt ca pe cel mai înfiorător coșmar căci văd bine și singură că ești apt de a mă chinui, de a mă pedepsi, de a mă tortura și, în pofida faptului că ți-am mărturisit că ți-am dat inima mea, ceea ce te face stăpân pe ființa și pe viața mea, parcă tot nu-mi vine la îndemână să te las să mă calci în picioare fără milă, cu toate că, în genere, manifestarea sufletului tău în visele mele și chiar și motivul pe care îl bănuiesc că te ține la distanță sunt rezultatul unor dorințe arzătoare pe care le-am avut și cu care tu ai rezonat în profunzime, atrăgându-ne unul pe celălalt conform cu Legile Divine și cu Voința Tatălui. Însă mă gândesc că firea ta dominatoare mi-ar subjuga prea mult voința, ideile, visurile, aspirațiile și credințele și sunt tulburată că ceea ce avem ce nu a început nici măcar să se manifeste, ci doar înfiripându-se de-abia, s-ar putea lesne preschimba într-o relație de tip ”Master & servant” în care eu mă voi fi transformat într-o cățelușă docilă, dresată cu dibăcie să lingă mâna stăpânului în semn de recunoștință când stăpânul său o bagă în seamă, alintând-o și scărpinând-o pe burtică atunci când este cuminte și pedepsind-o cu cruzime atunci când e obraznică. Am firea teribil de îndrăcită și de sălbăticită ca să îmi surâdă acest scenariu în care voi veni la tine dând din codiță, chemată ca la aport și toată situația asta o percep câteodată ca și cum sufăr de sindromul Stockholm și de aceea, întrebând pe Tatăl, am vrut să știu dacă în interiorul tău, în inima ta și în sufletul tău tu ai încredere în mine, dacă tu crezi în mine, în voința mea, în firea mea și în abilitatea mea de a ne scoate pe amândoi la liman, de va fi vreodată situația de așa natură să te bizui pe mine, încredințându-ți viața în mâinile mele. Am vrut să știu dacă în sufletul tău tu mă percepi ca pe egala ta sau dacă mă percepi ca pe un obiect, așa cum mulți bărbați percep femeia pe care o văd bună numai pentru a sta sub ei sau deasupra lor, dar niciodată alături de ei cu drepturi egale, pentru a le călca pantalonii, cămășile și sacoul, pentru a le face mâncare, pentru a face menajul, pentru a le crește copiii și, dacă se poate, pentru a munci mai mult ca ei pentru câștigarea traiului de zi cu zi.

Am avut, după aceea, un vis.

Cobori de 10 ori în infern ca să îți plătești datoriile către Marea Lege, apoi urci o dată la Divinitate unde ți se va spune să cobori iarăși de 10 ori ca să îți înfrunți demonii interiori și ca să te cunoști pe tine însuți. Și ce orori, Dumnezeule Mare, poți afla despre tine, ce lucruri teribile descoperi că ești capabil să faci fără să o știi singur că le poți face! Dar și ce lucruri minunate, sublime, grandioase și extraordinare poți face în egală măsură!

Trăim şi în visele noastre, trăim nu doar ziua. Uneori săvârşim cele mai mari fapte ale noastre în vis.

Karl Gustav Jung, ”Cartea roșie”

La începutul acestui vis am fost complet inconștientă, captivă în acea undă magnetică precum o vrajă ce mă ține ca sub hipnoză, specifică visului mecanic. Nu aveam pic de memorie lucidă și de discernământ, acceptând datele furnizate de subconștient cu prea multă lejeritate, validând totul ca fiind real. Nu puneam nimic sub semnul îndoielii, neputându-mă împotrivi niciunei sugestii. Uitarea de sine era deplină și profundă. De aceea, când subconștientul m-a păcălit să cred că ursitul meu este un oarecare cunoscut, am primit sugestia respectivă ca fiind adevărată, lăsându-mă să alunec într-un vis hologramă pe care subconștientul meu începuse să îl proiecteze în astral în imagini și sunete. Era cât pe ce să mă dedau plăcerilor firii cu acel oarecare când conștiința mea a început să chestioneze acuratețea datelor, punându-și astfel de întrebări: ”Ceva straniu se întâmplă aici. Nu-mi amintesc ca lucrurile să fi fost așa. Cine este bărbatul despre care mi-a vorbit Tatăl cum că ar fi sufletul meu pereche? Cum îl cheamă? Cine este? Adu-ți aminte! Încearcă să îți amintești! Este acesta cu care sunt acum?” Reacționând și răspunzând, subconștientul meu a continuat să îmi ofere alte sugestii de parteneri potriviți, vorbindu-mi ca și cum mi-ar fi arătat Tatăl pe care mintea mea ascunsă încerca să îl imite, pretinzând că toată gama de recomandări de suflete pereche venea de la El. Psihicul meu prelua sugestiile, asociindu-le cu emoțiile mele refulate și îngropate în memorie, înaintând în farsă și continuând să mă păcălească. Credința în existența unui ”suflet pereche predestinat” fusese, desigur, însămânțată în subconștient, dar nu reușeam de niciun fel s îmi amintesc cine este acest ursit predestinat, trecând de la o sugestie la alta și acceptându-le pe toate ca adevărate ca și cum tu, ursitule, ai fi putut fi oricine! Vreau să spun că nu îmi mai aminteam nimic de tine, de ființa ta, de rostul tău în existența mea și de semnificația ta. Cu alte cuvinte, deși am început să cred că am un suflet pereche, sugestie ce a pătruns în straturile scufundate ale subconștientului meu, încă nu sunt convinsă că acesta ai putea fi tu! Nu știu dacă subconștientul meu o făcea din răutate, din malevolență, din îndoială sau pur și simplu din lene, însă cert este că încerca să mă comute pe o traiectorie greșită pentru ca eu să sfârșesc prin a mă mulțumi cu oricine, conform cu zicala: ”primul venit, primul servit” . Acesta, dragul meu, este egoul! Însă sufletul, mai vigilent, mi-a rostit: ”E vorba de Marius. Cu el sunt predestinată să mă întâlnesc!” În acel moment un simțământ atotcuprinzător de fericire mi-a pătruns în suflet, reamintindu-mi toate evenimentele din ultimii ani, de tine și de întâlnirile noastre nocturne în as tral. Și m-am bucurat amintindu-mi că tu ești cel promis ca atunci când te bucuri că ți se împlinește visul tău de-o viață. Recăpătându-mi memoria și discernământul, am devenit conștientă de faptul că visam, ceea ce a rupt vraja hipnotică a visului mecanic. Imaginile și sunetele acestuia s-au șters, trezindu-mă într-un mare gol. Subconștientul meu nu mai făcea proiecții mentale în lumina astrală.

Numai bine căci la scurt timp după aceea ți-am perceput prezența în preajmă. Trebuie ca Ființa Divină să îmi fi dat o mână de ajutor, făcându-mă lucidă, pentru a nu rata ocazia unei noi întâlniri cu tine! Manifestându-te în aria mea de experimentare, mi-ai zis, vocea ta tremurând de emoție și de neliniște ca în fața unei vești proaste:
– Mama mi-a povestit cum că ne-a visat pe amândoi căzând!
— Așa și este, ți-am spus, înțelegând sensul tainic al cuvintelor tale. Vom cădea amândoi, dar ne putem ridica, am mai adăugat.

Din acel moment eu nu am mai fost eu, așa cum îmi aminteam de mine și nici nu m-am mai comportat ca în mod obișnuit. Nu mai eram în pielea propriei personalități cu numele de ”Cătălina” căreia îi este frică până și de umbra sa. Iar asta deoarece eu nu sunt ce par a fi, înăuntrul meu existând întregul Univers, în miniatură desigur, însă cu toată potența sa, cu toate resursele sale, cu toate minunile sale, cu toate deliciile sale. Vorbesc astfel întrucât aș face un mare deserviciu procesului cunoașterii de sine spunând că acțiunile și gesturile făcute după aceea au aparținut personalității mele cu care avem tendința de a confunda sufletul și universul interior! Nicidecum! Eu, Cătălina, nu aveam habar de nimic, dar Ființa Divină cu care eram conectată da!

Ne-am luat de mână și, în aceeași clipă, am început să ne scufundăm în pământ, în interiorul scoarței terestre, alunecând în jos spree nucleul pământului, unde focul sacru al Mamei Divine arde cel mai năpraznic. Străbătând o oarecare distanță alunecând în pantă, am văzut în scoarța terestră suflete de oameni prinse în propriul iad personal, complet inconștiente că se află prinse într-o iluzie hipnotică, adică în vis. După aceea am căzut amândoi, nemaiavând în jurul nostru niciun punct de reper sau de sprijin. Cădeam amândoi cu capul în jos și picioarele în sus cu o viteză fulgerătoare, scenă biblică simbolică ce semnifică picarea în ispită și căderea în prăpastie. Erai speriat și nici eu nu mă arătam mai vitează. Am parcurs de nenumărate ori această cădere în infern ca rezultat al păcatelor comise de mine și în niciun rând nu am reușit să ies din acest loc întunecos și înfiorător în care eurile din care se compune egoul personal se manifestă vizibil, audibil, tangibil și energetic. Iar noi cădeam și tot cădeam și căderea noastră nu părea a dori să se oprească decât în momentul impactului trupurilor noastre cu fundul ghenei! Cu mâna pe inimă jur că nicio cădere anterioară nu a fost la fel de intensă și de simbolică precum a fost aceasta! Era un semn clar că Puterile Cerului ne însoțeau acolo pentru a ne servi o învățătură!

Nu știu ce distanță parcurserserăm în jos când, deodată, am strigat la tine:
– Acum! Ridică-te! Uită-te la mine, fă ca mine și ridică-te!

Mă oprisem din cădere prin puterea voinței care acționa ca și contraforță magnetismului uluitor de acolo care ne atrăgea tot mai jos și mai jos, fără speranță de revenire pe o traiectorie în urcuș. Dar iată că ceva din mine reușise să se opună căderii în păcat și, din câteva mișcări circulare ale corpului, am reușit să mă proiectez cu capul în sus și cu picioarele în jos, rugându-te să faci ca mine. Ne-am rotit amândoi trupurile în sensul acelor de ceas, încrezându-ne unul în celălalt, dar dacă vrei să cunoști părerea mea sinceră despre semnificația acestor mișcări de gimnastică pe care le executam în pucioasa iadului, ele simbolizau actul intim dintre un bărbat și o femeie făcut din iubire unul față de celălalt ca o formă ritualică de rugăciune. Când sexul e sacru, te salvează și te scoate din infern. Când e pervers și păcătos, te conduce direct în fundul ghenei cu bilet la clasa I. Păcatele împotriva Spiritului Sfânt sunt singurele care nu se iartă și cu cât sunt mai grave, cu atât mai grabnic îți semnezi singur sentința de coborâre acolo unde nu ai vrea să fii. Dar eu aveam încredere în tine și tu tot atâta în mine cum ne mișcam trupurile în aer, folosindu-ne de ele ca de niște chei băgate în broască pentru a deschide uși și numai sufletele noastre știau ce uși putea deschide flacăra iubirii noastre, deși nu neg că, în fapt, Ființa ta Divină m-a lăsat pe mine să strălucesc în toiul acestor fenomene incredibile ca să îți dovedesc că îți sunt sprijin pe care să te bizui, nu povară de cărat în spinare și de care trebuie să te îngrijești. Așa că sufletul meu ți-a arătat prin fapte, nu prin cuvinte că tu trebuie să te lași și pe mâinile mele din când în când, spunându-ți: ”Încrede-te și în mine, odată pentru totdeauna, fiindcă te pot ajuta să ieși din orice situație infernală în care te afli! De aceea sunt aici!”

Cu puțin efort, procedura noastră de a ne învârti în spațiu ca niște chei a dat un rezultat nemaiîntâlnit până acum! Realmente, nu am mai văzut niciodată petrecându-se acest fenomen surprinzător și uluitor! Deasupra noastră, la o aruncătură de câteva brațe, s-a deschis un vortex imens de lumină strălucitoare, ca un fel de tunel din care intra și ieșea energie circulând în spirală.
– Spre acolo, am strigat la tine și, continuând să ne ținem de mână, ne-am îndreptat către gura vortexului care se deschidea ca o invitație ce ne era oferită o singură dată, ceea ce o făcea de nerefuzat.

Am înotat în energie, suportând cu greu curenții potrivnici ca și cum am fi fost pe fundul oceanului, dar tunelul ne-a aspirat cu repeziciune, înghițindu-ne și apoi scuipându-ne la celălalt capăt al său. Acolo am văzut lumină, la început difuză, vagă și spectrală, ca și cum energia acestui loc în care poposeam era rarefiată, descompusă și destrămată. Dar era lumină și în interiorul ei puteam distinge culori, forme și mișcare ca și cum un fel de existență se desfășura acolo, fără a avea idee, însă, de tenebrele care se căscau la subsolul caselor în care entitățile întâlnite după aceea pe drum păreau să locuiască. Vreau să spun că lumina de deasupra nu avea conștiință de sine, așa cum nici întunericul de jos nu avea. Lumina nu știa că este lumină, iar întunericul nu știa că este întuneric, iar cele două aspecte nu aveau cunoștință unul de celălalt. Numai noi doi aveam conștiință de sine, iar aceasta se datora căderii în păcat, când strămoșii noștri au gustat fructul interzis din Pomul Cunoașterii Binelui și Răului. În atâția ani de când cobor în infernul personal ca să îmi înfrunt egoul pentru a-l dizolva nu mi s-a întâmplat niciodată, dar absolut niciodată să și ies de acolo, cu toate rugămințile mele, țipetele mele și implorările mele. Și nu mi-am dat seama decât de curând că nu ieșeam deoarece nu vroiam să ies, deoarece doream să mă curăț și să mă purific, dar acum sufletul meu căuta să îți arate că nu ai de-a face cu un suflet pierdut, cu o nebună, cu o schizofrenică, cu o îngenuncheată, cu o învinsă, ci cu o luptătoare! Pe limba sufletului meu am cerut Tatălui să îți dovedesc că nu ies din acest infern personal nu pentru că nu pot, ci pentru că nu vreau, această minune de experiență demonstrând clar că sufletului meu nu îi este străină calea de ieșire de acolo. Și nu vreau fiindcă mi se pare inutil și inoportun să ies la lumină ca să mă plimb pe străzi sub aparenta înfățișare a păcii, a liniștii și a bunei-dispoziții, în timp ce în interiorul meu duc aceste lupte. Cu alte cuvinte, nu mai poftesc să mă prefac în exteriorul meu, când în interiorul meu e un calvar. Este minciuna pe care am trăit-o toată viața. Am început să cer Mamei Divine să cobor acolo în mod conștient și voluntar nu dintr-un masochism absurd, ci pentru că, realmente, sunt interesată, dar extrem de interesată de cunoașterea sinelui, nădăjduind mai ales să cunosc realul, dincolo de iluzia percepțiilor subiective ale celor cinci simțuri. Bănuiesc că e în firea unora să își dorească să își cunoască propria minte și propriul suflet prin experiență directă mai mult decât orice pe lume, chiar cu prețul sacrificării pasiunilor, distracțiilor, obiceiurilor și tradițiilor, iar portița deschisă către experiența onirică lucidă e ca un cadou oferit de Divinitate pe care numai un nesăbuit l-ar putea refuza, cu toate că atâta am afirmat că nimic nu vine gratis în viață. Cu adevărat îți mărturisesc că nu cunosc ce bine am făcut ca să merit o astfel de răsplată de la Tatăl și, cum știu că de la El a venit chemarea, îmi este frică să nu îl dezamăgesc, nefăcând ce mi-a cerut să fac și neurmând calea pe care mi-a arătat-o. De aceea, în plină lumină, m-am simțit nelalocul meu, ca și cum gândeam că nu aveam timp de pierdut stând și bătând apa-n piuă la un suc, la o prăjitură și la un grătar, însemnând că sufletului meu nu îi sunt străine conceptele de suferință, sacrificiu, ascetism, stoicism și muncă interioară pe care o găsesc prioritară. Aș fi vrut să cobor iarăși acolo pentru a înfrunta adevărata față a desfrâului, a lăcomiei, a mândriei, etc. Dar cum tu erai cu mine și, mai ales, cum îți vedeam chipul în lumină, nu am mai vrut să știu de altceva! În preajma ta sunt atât de uluită și, din acest motiv, am închis deschizătura vortex-ului ce ducea către infern pentru a ieși la o plimbare cu tine. Nu îți cer, în fond, să îmi acorzi onoarea unei întâlniri cumsecade, conform cu procedurile civilizate și cavalerești de socializare? Tu te-ai transformat în cea mai mare slăbiciune a mea și dacă aș fi fost o super-eroină într-o lume în care Superman, Batman și Justice League chiar ar exista, tot ce ar trebui răufăcătorii să facă pentru a mă doborî ar fi să mi te ia. Sunt și mai vulnerabilă știind că nici nu am apucat să pun buzelle pe ale tale că un răufăcător mi te-ar putea lua. Tu ești portița prin care mult rău, foarte mult rău mi-ar putea încleșta iarăși sufletul fiindcă prin tine sunt capabilă de gelozie, de invidie, de ură, de răzbunare, de mânie, de amor propriu, de șantaj, etc., iar toate aceste tenebre sunt simțăminte pe care le vreau cât mai departe de sufletul meu regăsit. Nu ți-am confesat că atât de crâncen m-am concentrat pe ideea de tine încât nu îmi mai pasă de planeta aflată în colaps? Și că din cauza ta îmi înfrunt demonii interiori pentru ca, stând aievea în fața ta, eu să fiu conștientă că ceeea ce simt pentru tine chiar e iubire și nu un simțământ prefabricat de către subconștient, atât de capabil să preia sugestii ca să le transforme în iluzia realității. Ce este subconștient e mecanic și iubirea, dintre toate sentimentele, e cea mai iluzorie, mai prefăcută și contrafăcută emoție în laboratoarele mecanice ale minții!

”Ce trebuie să se întâmple se va întâmpla!” fură cuvintele pe care Divinul mi le-a comunicat miercuri seara, dând o notă de fatalism împrejurărilor vieții. Să îmi bați la ușă ca să îmi mărturisești secrete ale trecutului este un astfel de eveniment inevitabil despre care Tatăl îmi vorbește de aproape 5 ani. Toate flash-urile îmi dovedesc că acest lucru se va petrece, că ne vom întâlni, că ne vom lua, că vom trăi împreună, că vom avea un copil. Și nu doar într-o scenă, ci în toate acestea ne văd chipurile brăzdate de fericire, ca și cum și fericirea și iubirea sunt lucruri tot atât de inevitabile! Atâta vreme cât le arată Dumnezeu, înseamnă că așa va fi. Aceasta e marea minciună pe care teoriile new age despre spirit o formulează despre Voia Tatălui: stai întins pe pat ca o balegă, nu fă nimic, doar inspiră și expiră, nu căuta nimic, nu mișca niciun deget fiindcă toate au să vină la tine fiindcă o vrea Tatăl. Nu, nu este adevărat că Tatăl ne garantează fericirea doar pentru că ne-o arată posibilă. O imagine cu un zâmbet acum nu înseamnă permanență, ci doar fericirea surprinsă în acel moment dezvăluit! Multe imagini de zâmbete printate pe chipuri de amici și de cunoscuți mi-au fost arătate, însă tot atâtea imagini surprinzând tristețe și supărare întipărite pe expresia acelorași chipuri mi-au fost relevate după aceea. Numai zâmbetul meu, ca și ccum fac reclamă la Blend-a-med, nu vrea să se șteargă de pe fața mea. Numai momentul întâlnirii cu tine e inevitabil, însă iubirea și fericirea surprinse în aceste flash-uri sunt inevitabile DOAR din cauza momentului prezent în care sunt de acord să îmi las la gară tot bagajul emoțional al trecutului. În caz contrar, agățându-mă de acest bagaj ca de o comoară neprețuită ce nu trebuie în veci pierdută, numind adesea acest bagaj ”amintiri de neuitat, atât bune, cât și rele”, în clipa acelui moment inevitabil ce se va petrece, când ne vom cunoaște, ți-aș servi o iubire sintetică, artificială fiindcă, desigur, de refuzat tu nu poți în veci să fii deoarece tu ești tu, cel care mi-a fost atât de drag atunci, dar acest drag n-ar fi putut șterge, singur, amărăciunea acumulată în bagajul meu emoțional din clipa lui atunci de acum 17 ani, când te-am văzut întâia oară, până în clipa lui acum când nu mai sunt o fetiță. Nu, amintirea dragului pentru tine nu este, în sine, decât o altă bluză sau pereche de pantaloni inclusă în bagajul meu emoțional și dragul acesta nu putea singur să îmi scoată lumina la suprafață. Tu singur n-ai putea șterge, cu iubirea ta, toată durerea mea, așa cum nici eu n-aș putea lua cu mâna suferința ta. Intervenția Divină e complicele, acel as din mânecă ce trebuie permanentizat fără nicio clipă de întârziere! De aceea, nici în visul meu scoaterea noastră din infern nu s-a datorat exclusiv nouă și inspirației de moment, ci Intervenției Divine. Evident, am compus aceste rânduri vorbind la persoana I, eu făcând și eu dregând în infern ca și cum știam foarte bine ce făceam, dar atâta timp cât eul din afirmația ”eu sunt” se confundă cu egoul, tot ce am scris până acum ar putea fi luat foarte lesne drept o lăudăroșenie. Puse în aceeași oală, cuvintele ”eu te iubesc”, atâta vreme cât trec prin filtrul egoului, nu prezintă nicio valoare pentru nimeni decât pentru aceia care se mulțumesc cu puțin, așa cum ar fi vrut să procedez propriul subconștient la începutul visului meu, împingându-mă către acceptarea unei noi situații mediocre, ca și cum ”primul venit, primul servit” simbolizează o oportunitate ce nu trebuie în veci ratată deoarece, conform cu acel unic procent de îndoială, următoarea întrebare se pune: ”Și dacă, totuși, nimeni altul nu va mai veni la ușa mea, ce mă fac? Voi rămâne singură?”. Pot da impresia că sunt perfecționistă sau exigentă în privința artei iubirii, dar nu te lăsa păcălit. Cuvintele mele nu sunt decât expresia suferinței prin care am trecut și la care nu vreau săă mai revin. Mai bine mor înainte decât să mă întorc în acea stare a lucrurilor.

În plină lumină astrală m-am văzut cu hainele sfâșiate și zdrențuite din cap până în picioare, ca și cum tocmai traversaserăm hățișul junglei. Te-ai apropiat de mine ca să mă acoperi și iarăși m-am emoționat toată văzându-te fiindcă pentru nici măcar o secundă nu ți s-a mai modificat fizionomia. Și cât mă face să sufăr, Doamne mare, că nu îți pot vedea chipul întotdeauna! Câte nu ne-am vorbit, câte nu ne-am zis și pe unde nu ne-am dus! Parcă eram doi îndrăgostiți ieșiți la plimbare în parc! Și așa eram, însă parcul nostru își avea stabilimentul într-o altă lume, această lume care există aievea, dar de care numai câțiva sunt conștienți, cu toate că acolo călătorim absolut toți, fără excepție, când închidem ochii ca să dormim! Cât de ridicol și de straniu era totul! Tocmai ieșiserăm din infern cu hainele mototolite și cu sufletele tulburate pentru ca, în lumină, să începem a chicoti și a ne fugări în zbor, la atâția metri deasupra solului, nu ca și cum am fi uitat de unde tocmai ce ieșiserăm, ci ca și cum, în acea clipă, nimic altceva nu mai conta decât bucuria momentului prezent, așa cum și teroarea infernului contase la fel de mult în trecut atunci când trecutul fusese prezent. Nu pot să explic cât de mult mă bucuram știindu-mă cu tine. Nu încape îndoială că, în acest loc, emoțiile noastre se văd întocmai cum sunt fiindcă tot ce este în interiorul nostru se proiectează în exterior, egourile noastre, defectele noastre și păcatele noastre în iadul personal, în timp ce virtuțile noastre se proiectează mai ușor în paradisul astralului superior. Nu îndrăznesc să generalizez prin afirmațiile mele întrucât, documentându-mă din mărturisirile altora, reiese că numai câțiva experimentează aproape exclusiv în aceste două extreme: iadul și paradisul. Bănuiala mea este că acest lucru ține de alegerea pe care sufletul o face pentru sine, vrând ori să se purifice pentru a se întoarce acasă la Divinitate, ori să își spioneze prietenii în dormitor, așa cum ai procedat și tu, dealtfel! Poate că, în fapt, nu vreau să văd fiindcă mi-e teamă că, odată reuniți, nu te-aș mai putea întâlni după aceea. Nu l-aș mai întâlni pe adevăratul tu, vreau să zic.

Ți-am zis pe nume ca și cum te-aș cunoaște de la facerea lumii, iar la final, când am simțit o oarecare pierdere în luciditatea mea și știind că din acest motiv aveam să fiu atrasă înapoi în corpul fizic, ceea ce nu mi-ar mai fi oferit luxul câtorva clipe în plus în preajma ta, ți-am spus căă te iubesc. Mai sincer și mai spontan ca acolo nu se poate și nu scriu acestea decât ca o transcriere a celor petrecute în acea noapte.

Cu aceste două cuvinte m-am trezit pe buze. Acolo au fost minune și pace cu care sufletul meu s-a alimentat, în timp ce aici s-au transformat în dor, melancolie și tristețe în mai puțin de o secundă. Și degeaba cu intervenția Divină și cu totul dacă tu nu ești acum aici și în fiecare zi până la sfârșitul veacurilor ca să îți găsești refugiu în brațele mele! Au chiar tu nu îți dai seama că în brațele mele tu te apropii tot mai mult de adevărata ta casă, în comuniunea cu sufletul tău divin? Și dacă acolo ți-ai putut încredința sufletul în mâinile mele, aici de ce nu ai încredere în mine că te pot ajuta? Aici nu suntem ce trebuie să fim și nu facem ce trebuie să facem.

aug. 072019
 

<>

Miercuri, 7 August 2019

Zburătorule,

Iată că las deoparte povestea ursului grizzly numai temporar ca să mă întorc la schița poveștii porcului pe care nu doresc să o las neterminată. E imperativ să notez cele câteva impresii acumulate în ultima lună întrucât mă mustră conștiința, aducându-mi aminte cerința expresă a sufletului meu care mi-a propus la finele anului 2016: ”Tu stai pe loc, liniștită și cuminte. Fii curată în cuget și în purtare și pregătită să îl urmezi, căci va veni după tine. Așteaptă-l. Și scrie-i scrisori despre tine, despre viața ta și despre visele tale, pentru că ai să-i îndulcești zilele și nopțile. Are nevoie de speranță și credință. Și roagă-te pentru iertarea sufletului său, luându-i apărarea, deoarece i-am intentat proces de judecată.” Dar eu am uitat că scopul inițial fu sese acesta de a-ți adresa ție epistolele mele, așa că, în timp, m-am abătut teribil de mult de la această cale, implicând în viziunea mea întreaga planetă ce trebuie salvată… de la ce? Nici nu știu de la ce trebuie salvată! Mă gândesc că alta ar fi fost povestea dacă toate scrisorile mele ți-ar fi fost dedicate. Îmi dau seama acum că, dacă aș fi procedat așa de la bun început, toate compunerile mele s-ar fi transformat într-o formă de rugăciune. Și te-aș fi rugat prin ele să mă ierți, ursitul meu, deoarece vezi bine și singur că amarnice și cumplite îmi sunt păcatele. ”Cine m-ar mai vrea după toate câte le-am făcut? Ce față cinstită de bărbat s-ar mai uita la mine când nu mai puțin de alte 200 de perechi de ochi m-au verificat și cântărit în toată goliciunea mea?” Acestea au fost doar o parte din întrebările care au stăruit în mintea mea după ce am început să fac videochat, ceea ce a creat un lung șir de blocaje emoționale și mentale în sistemul meu, împiedicându-mă să mai cred că aș mai putea avea vreodată șansa de a mai întâlni pe cineva care să îmi tolereze și care să îmi treacă cu vederea trecutul.

Dar uite că ai apărut tu și parcă toată povara care îmi apăsa pe suflet s-a mai ușurat, gândindu-mă că semnificația ta de suflet pereche este aceea de iubire și iertare intrinseci. Vreau să spun prin asta că numai pentru faptul că îmi ești pereche sufletească stabilită de Dumnezeu atunci mă vei iubi din capul locului și mă vei ierta, indiferent de păcatele comise. Am judecat în sinea mea că numai astfel de suflete sortite căsniciilor cosmice sunt capabile de astfel de iubire, că sunt capabile să privească unul în sufletul celuilalt pentru a vedea întreaga istorie imprimată în matricea spirituală a fiecăruia. Și pentru a vedea adevăratul chip al sufletului, iar nu pe cel al trupului fizic actual, unul din zecile în posesia cărora ne-am aflat de-a lungul existențelor noastre. Dacă te implor să mă ierți pentru că am lăsat 200 de perechi de ochi să îmi privească pielea în această viață, atunci trebuie să te implor să mă ierți și pentru că inevitabil trebuie să mai fi existat personaje în cronologia în serie a sufletului meu cărora trebuie să mă fi dăruit trup și suflet (sau numai trup sau numai suflet), dar care personaje n-au fost tu căci tu ești doar unul.

Și cum trebuie să mă fi îndepărtat de tine ca să uit cine ești, ca să nu te mai pot recunoaște deloc fiindcă nu am deloc abilitatea în inima mea de a distinge între vis și realitate, între aievea și amăgire, între credință și ”lasă-mă să te las”. Nu reușesc să găsesc calea de mijloc pentru a echilibra inima cu mintea.

Toate drumurile duc la Roma (întoarse invers, literele cuvântului ”Roma” dau ”amor”, adică iubire), așa spune o vorbă din vechi-străvechi. Pe orice drum am apucat-o ca să îți descopăr identitatea actuală, la capătul acestuia am fost întâmpinată de o plăcuță cu inscripția ”Ursitul tău este Marius, iar acesta este Zburătorul”, însoțită de o dovadă materializată în planul fizic ori de o coincidență sau sincronicitate mult prea stranii ca să poată fi contestate. De exemplu, de ce ultima ta activitate publică datează taman din 12 Septembrie 2015, cu o zi înainte de 13, când am devenit conștientă de faptul că exiști și că mă cauți? Sau cum s-a întâmplat ca în ziua de 13 Septembrie 2018 sufletul meu să îmi zică: ”Azi vei primi un cadou de la Cupidon!”, iar când să îmi fac rondul pe social media, să descopăr o notificare care îmi spunea: ”Ai o sugestie nouă de prietenie: adaugă-l pe Marius ca prieten.” Dintre toate posibilitățile, de ce tocmai tu și de ce tocmai în acea zi atât de plină de semnificație? Dar plină de otravă a fost săgeata lui Cupidon din acea zi pentru că iată-mă 11 luni mai târziu în același loc, la fel de agitată, de neîmpăcată și de neliniștită.

Ar trebui să aduc o completare în legătură cu aceste lucruri. Am fost ferm convinsă vara trecută că aveam să ne întâlnim în ziua de miercuri, 12 Septembrie 2018, la ora 21:00. Dar înainte cu câteva zile de acea dată am avut un vis deosebit și plin de semnificație. Eram împreună într-o micuță navetă spațială pe care o conduceam eu. Tu stăteai cu capul în poala mea și cu ochii închiși. Dacă i-ai fi avut deschiși și m-ai fi privit, m-aș fi emoționat toată și m-aș fi trezit. Așa am putut să îți privesc chipul minute în șir fără să intru în panică. Acest chip pe care nu reușesc să îl memorez și pe care îl privesc în visele mele de parcă nu l-am văzut niciodată. Nu îmi amintesc chipul tău. În fine, zburam cu naveta noastră pe străzile orașului nostru, căutând un loc unde să poposim. Nu aveam nicio idee unde să opresc. Între timp îți vorbeam, iar tu îngânai câte un ”mmhmm” în semn de aprobare, dându-mi de știre că mă ascultai. Tot privind la tine și tot vorbind, m-a cuprins un dor de nu-știu-ce, aveam un chef nebun să mă așez sub tine ca să comit cu tine păcate de moarte. Așa de tare mi se umbrise conștiința din cauza dorinței sexuale, încât mi-am pierdut foarte mult din luciditate. Am și exclamat la tine: ”Cred că am adormit la loc!” Deși visul a continuat, știam că îmi pierdusem din dreptul de a fi lucidă și conștientă. Mă aflam sub influența impulsurilor și a instinctelor animalice. Nu am mai judecat limpede și cu mintea plină de malițiozitate, am decis să opresc naveta undeva anume. Am vrut să staționăm pe acoperișul blocului în care am locuit cu familia mea pe perioada liceului. Am locuit la etajul IV, așa că stăteam chiar deasupra lor, în dreptul acestui vechi apartament. M-am oprit în acest loc ca să îmi bat joc de părinții mei, de munca lor, de eforturile lor, de strădania lor și de cinstea lor. Căci mie îmi ardea de partide de amor, știind că ai mei își amărau zilele și nopțile muncind la fermă. Atât de puțin îmi păsa. Visul nu a mai continuat mult, iar când m-am trezit, am știut foarte bine că fusesem supusă la un test de către Puterile Divine din lumile interne suprasensibile. Test la care eșuasem lamentabil, căci am rămas repetentă. Mi-am petrecut ultimul an încercând să învăț această lecție față de părinții mei pe care nu i-am respectat și de care mi-am bătut joc. Am știut din acea zi de septembrie 2018 că nu aveam să te întâlnesc prea curând, nu înainte de a simți rușine, jenă și umilință față de lucrurile netrebnice pe care le-am făcut.

Să fi văzut eu prea mult în detaliile acestor coincidențe care nu pot fi nimic altceva decât niște simple și banale coincidențe pentru un sceptic? Dar nu sunt eu însămi o sceptică? Dacă aș fi acționat conform cu vorba sufletului meu (”So I trust in love, it is giving me peace of mind”), mi-aș fi găsit de mult timp liniștea interioară, m-aș fi oprit din a mă mai agita atât de mult și din a-mi provoca atâta suferință emoțională care se transformă cu fiecare ocazie în durere fizică. Așa de tare a ajuns să mă doară coșul pieptului și tot ce ține de chakra a patra a inimii, încât îmi simt întregul torace ca prins într-un corset. Respirația mea a devenit scurtă și întretăiată, inima mea bate galop, iar pumnii mi se încleștează de neputință, toate acestea imitând atacurile de panică. Le-am putut ține sub control până la începutul verii, dar din iunie nu mă mai slăbesc nici măcar când sunt în autobuz, pe stradă sau în pat. Ca să mă eliberez de tensiune, emit un oftat prelung și lugubru, ca schelăcăiala unui câine lovit în pântec de un om hain. Nu, nu fac așa ceva în plină stradă sau în autobuz, măcar atâta discernământ mi-a rămas și mie. Pentru că, altfel, m-am pierdut cu totul cu firea.

M-am văzut nevoită să împing întrebarea ”De ce nu cred că sufletul meu pereche se manifestă în corpul și prin personalitatea lui Marius?” până la o limită oarecare, în timpul meditațiilor mele, dincolo de care nu am mai trecut. Dar am captat în conștiința mea firul câtorva blocaje asupra cărora continui să reflectez și acum, însă indicat este să le trec în scris aici pentru ca și tu să observi cât de denaturată îmi este percepția despre tine care s-a fundamentat până acum numai pe impresii și observații stocate în subconștientul meu de la distanță.. S-a întâmplat așa deoarece nu am cunoscut niciodată vreo informație reală și obiectivă despre tine, ci numai păreri pe care mi le-am făcut despre tine. În loc să mă hipnotizez ca să aprofundez investigația mea, am scormonit cu de-amănuntul în mod conștient, ghidată de sufletul meu în amintirile mele, derulând scenele trecutului cu încetinitorul, văzându-mă în versiunea mea adolescentină, dar aptă pentru analiză și introspecție psihologică. Am reușit, deci, să mă conectez cu ecourile mele de atunci ca să le pun întrebări, ca să mă documentez cu scopul de a le mai slăbi din intensitate.

Dar până să mă abat cu povestea în trecutul meu, ar trebui să încerc să justific lipsa mea de credință în zecile de imagini pe care Divinul mi le dezvăluie sub formă de flash-uri ale viitorului meu pe care le contest ca având proveniență divină. De ce nu cred? Pentru că mi-e frică să cred că ce văd mi s-ar putea întâmpla mie. Mie, chiar mie care am trecut prin toate suferințele acestea? Cum și de unde să mai fie posibil să mi se întâmple și lucrurile bune pe care aceste transmisiuni mi le relevă? Ele arată clar că sunt vindecată de orbire, că sunt îndrăgostită și fericită în brațele tale. Dar și relaxată, atât de relaxată, ca și cum întreaga mea Ființă a fost cuprinsă de calm și pace. Cu adevărat mi se pare un lucru imposibil deoarece atât de tare mă doare corpul în clipa de față, ca și cum mă aflu sub presiune, la o mie de metri sub apă. Este atât de intensă această durere musculară, încât am credința fermă că nu îmi voi reveni niciodată din această stare, deși a-mi recupera vederea trupească mi se pare un lucru total posibil. Dar ca să mă relaxez, să nu mai simt durerea aceasta mi se pare imposibil chiar și de imaginat. Prin urmare, nici celelalte secvențe nu pot fi reale!

Un alt motiv pentru care nu cred că tu îmi ești perechea este legat de insolitul acestei situații. Îți cunosc identitatea pământeană. Știu unde locuiești. Toată povestea este stranie din această cauză. M-am gândit foarte serios la aspectul acesta al poveștii acesteia și nu greșesc când spun că este straniu deoarece te cunosc. Am convingerea totală că, dacă aceste flash-uri mi-ar fi arătat chipul unui bărbat străin, complet necunoscut mie, alta ar fi fost povestea. Și cu asta și atitudinea celorlalți oameni față de mine. O simt în fiecare atom al Ființei mele că, dacă aș fi văzut chipul unui străin, toți semenii mei ar fi privit aprobator această manifestare, punând-o pe socoteala lui Dumnezeu care binevoia să îmi dea speranță în legătură cu viața mea și cu viitorul meu. Toți m-ar fi îndemnat să cred, să sper, să am răbdare, să aștept pentru că profeția acestor secvențe sigur s-ar fi înfăptuit. Nu s-ar fi îndoit nimeni, nici măcar eu, că nu pot veni decât de la Dumnezeu. Eu m-am confesat în privința acestor imagini, scene și vise la cel puțin două duzini de oameni, de la rude, prieteni, cunoscuți, străini, până la terapeuți, psihologi, profesori, practicanți de arte marțiale, mistici, citiți și învățați și înțelepți și nu am întâlnit încă un suflet care se consideră pe sine deschis la minte și cunoscător al căilor lui Dumnezeu care să îmi fi dat apă la moară, cum se zice, aprobându-mă și îndemnându-mă să cred în autenticitatea acestor imagini. Nu am omis niciun detaliu în timpul confesiunilor mele, mărturisind faptul că îți cunosc identitatea și adresa la care locuiești și, în loc să primesc bunăvoință din partea interlocutorilor mei, nu am auzit decât foșnăituri de scaun ca atunci când simți că fierbi în suc propriu, neștiind ce poziție să adopți vis-a-vis de un subiect de controversă și accese bruște de tuse seacă, urmate de o scurtă pauză stânjenitoare de tăcere în firul conversației, ca un fel de a mi se spune, într-un chip cât mai politicos: ”Nu are niciun sens! Dacă îl cunoști, de ce nu îl cauți? Și dacă te-a respins, nu înseamnă asta că sursa imaginilor este una falsă? Dacă și el te cunoaște, așa cum îți dă impresia în timpul acestor vise, de ce nu vine la tine? De ce nu a venit încă? E foarte nepotrivit să ai un astfel de suflet pereche care alege să nu fie cu tine, care să nu îți fie alături! Ce alt lucru mai important poate exista pentru el decât acesta de a fi cu tine, de a te sprijini?”.

Chiar mama se numără printre membrii acestei tabere, fiind incapabilă să vadă sensul în aceste lucruri, din simplul motiv că știu cine ești, că îți cunosc numele. Și îi vine foarte greu să conceapă în imaginația ei un scenariu în care tu ai putea avea o scuză complet plauzibilă pentru care nu ți-ai dezvăluit identitatea și în planul material. Admite că aș putea avea un suflet pereche cu care aș putea avea o conexiune extrem de strânsă, dar nu face niciun efort real să creadă că ești chiar tu, cel care spui că ești. De aceea, de mai bine de 3 ani ea nu mă mai întreabă dacă te-am mai visat, dacă am mai aflat ceva nou despre tine, dacă mi-ai dat vreun semn. A obosit să aștepte deoarece de aproape 4 ani ea și tata au fost cei care au dus tot greul gospodăriei, târându-se fără pauză și fără odihnă în țărâna de pe câmp ca să facă marfă pentru piață, având în vedere că eu sunt inaptă pentru muncă, iar sora mea este angajată de stat ca să îmi fie însoțitor permanent. S-a săturat să aștepte înfăptuirea acestei promisiuni care ține de tine. Tot ea a fost cea care a cerut semne și lămuriri de la Univers, cerând să fie ajutată să înțeleagă rostul acestor lucruri. Dovezile primite iarăși sunt de necontestat. De exemplu, L-a întrebat pe Dumnezeu cum ar fi posibil ca un prieten imaginar să devină real? La foarte scurt timp după aceea, a văzut un film. În copilărie, o fetiță avusese un prieten imaginar, dar care a dispărut cu timpul, cât ea a crescut. Tânără adultă fiind, nu mai existau urme ale pietenului imaginar în mintea ei. Până într-o zi, când i-a bătut la ușă un băiat care i-a spus că era prietenul ei imaginar din copilărie. Știa totul despre ea. Și era vizibil tuturor, nu numai ei. Cu chiu, cu vai a convins-o că manifestarea lui fusese reală, inclusiv în copilăria ei. S-au îndrăgostit și au rămas împreună. Și așa a înțeles mama că nu te poți bate cu magia lui Dumnezeu, că totul este posibil, cu tot scepticismul tău și cu tot. Dar s-a săturat să aștepte fiindcă vrea să vadă în ochii mei și fericire, nu numai mâhnire. Așa că ar prefera ca ursitul meu să nu fii tu.
– Nu ți se pare corect așa? m-a întrebat ea în repetate rânduri.
– Ce să fie corect? Să nu cred că este vorba de Marius? Să cred că Dumnezeu mă minte? Să aleg calea asta? De ce? Fiindcă îți vine ție greu să ierți? Și dacă aici e vorba despre o lecție legată de iubire și de iertare? Nu vezi că, atâta timp cât el nu este aici, eu îmi doresc să văd, iar dacă ar veni și m-ar accepta cu tot cu defectul meu, mi-ar fi indiferent dacă aș mai vedea vreodată sau nu?
– Treaba ta, a continuat mama. Tu vei trăi cu el după aceea. Dacă poți înghiți așa ceva… treaba ta!
– Cred că voi putea înghiți toate astea foarte bine de s-ar dovedi că există un dram de adevăr în visele mele! Cât de norocoasă aș fi! M-a dus până la lună și înapoi! M-a dus în Rai și înapoi!
– Nu știu ce să zic, dar treaba ta… De ce nu vine?
– În loc să te întrebi retoric de ce nu vine el, mai bine întreabă-mă pe mine dacă vreau să vină, dacă vreau să plec de acasă, dacă vreau să văd din nou!

Din acest motiv, fiindcă nu înțelege adevărata miză și implicațiile reale ale acestei povești insolite, mama nu mă mai întreabă de tine. Nimeni nu mă mai întreabă. Sau cel puțin nu mi se adresează mai mult decât un simplu comentariu de genul: ”Îl mai visezi pe băiatul acela? A trecut faza aia?”. Așa că mama mă întreabă de John the Wolf în schimb, acesta fiind un personaj real, din carne și oase, care s-a abătut din calea sa ca să bată la ușa mea, venit tocmai de la capătul țării.

John Mountain the Wolf este un bărbat cinstit și cumsecade care are în natura sa abilitatea de a fi telepat și empat și întregul potențial al iubirii care îi poate salva sufletul, care a început să aibă frânturi de luciditate în vise și care l-a prins pe Dumnezeu (în versiunea sa feminin, dacă ar fi să îmi dau cu părerea) de poala mantiei sale după o experiență la limita dintre viață și moarte. Personaj despre care Dumnezeu mi-a vorbit în luna februarie a lui 2016, cât timp acesta a fost în comă. Nu mă îndoiesc că despre el mi s-a vorbit. Și tocmai el este un alt motiv care mă împiedică să cred că tu ești vizitatorul meu astral, Marius din adolescența mea. Vai mie, câtă frică mi-a fost să permit acestui nume să se ivească pe buzele mele începând cu luna octombrie a lui 2015, când a apărut prima manifestare a Zburătorului. Nu am simțit doar frică, ci groază, literalmente! Panică dusă la limita extremă care mă împiedică și să judec și să cred și să observ obiectiv la faptele concrete care stau drept dovadă de necontestat din partea Universului că tu ești chiar Marius. Mintea mea nu mai poate găsi niciun răspuns logic ca să explice aceste coincidențe pe care mă văd nevoită să le pun pe socoteala unei forțe supranaturale din exteriorul meu care pare să îmi cunoască toate gândurile, care se poate manifesta în plan fizic, care e negreșit conștientă de sine însăși și căreia nu îi pot zice decât Dumnezeu. Vorbesc despre această frică deoarece frică se numește acel blocaj care nu îmi permite să cred în bunăvoința divină.

mart. 262019
 

<>

Marți, 26 Martie 2019

Zburătorule,

Iată ce pasaj din Biblie s-a trezit să ne citească mama mie și surorii mele în urmă cu 2 zile. Citez mai joss din capitolul ”Facerea Femeii”, versetele 21-24:

21. Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om și omul a adormit. Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui și a închis carnea în locul ei.
22. Din coasta pe care o luase din om Domnul Dumnezeu a făcut o femeie și a adus-o la om.
23. Și omul a zis: ”Iată în sfârșit aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea! Ea se va numi femeie, ” pentru că a fost luată din om.
24. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și se vor face un singur trup.

După această scurtă lectură, mama a lăsat din mână Biblia și, cu voce șovăielnică, nedumerită și tulburată, ne-a zis mie și surorii mele:
– Dacă aceasta este voința lui Dumnezeu ca bărbații și femeile să trăiască împreună ca să fie din nou un singur trup, de ce nu s-au găsit până acum băieți și pentru voi? De ce nu ați cunoscut pe nimeni până acum? Ce este în neregulă cu voi, având în vedere că niciuna dintre voi nu a avut deloc noroc la acest capitol?
– Păi, este destul de clar de ce, am răspuns eu. Suntem amândouă niște păcătoase, iar păcatele noastre au venit cu noi în viața asta din cele anterioare, am adăugat, sperând să înmoi în sufletul mamei acel punct sensibil care respinge încă teoria reîncarnării, singura care explică în fond și la urma urmei nedreptatea și nebunia în care s-au scufundat ultimele civilizații ale planetei, inclusiv a noastră, cea modernă. Eu mă fac vinovată de desfrâu, în timp ce soră-mea se face vinovată de opusul, fiind o călugăriță în devenire, am mai adăugat după aceea. În oricare 2 situații am lucrat împotriva mamei divine care este în sine energie creatoare!

Pentru mama nu cred că este încă suficient de limpede ce înseamnă să fii un păcătos. Și mai ales ce înseamnă legea cauzei și a efectului în funcție de gravitatea păcatelor comise. Dar eu mă lungesc câteodată în pat ca să cad în introspecție și meditație profundă, răsfoind filă cu filă Cartea Vieții mele, strecurând-o prin filtrul propriilor convingeri și credințe legate de viață, de naștere, de moarte, de Dumnezeu, de suflet și de posibilitatea ca după moarte să existe viață eternă, etc. Așa că am început să identific cu repeziciunea celui mai bun motor de căutare lepre după lepre de erori comise care, acumulate de la viață la viață, ar fi putut fără doar și poate duce la rezultatul dezastruos al ultimilor mei 24 de ani pe care i-am botezat ”Marea tristețe”. Efectul tuturor acestor greșeli s-a întors împotriva mea, iar acesta îți este servit chiar și mai brutal de către Univers atunci când, deși ai conștiința trezită și ai, deci, și discernământ, cunoscând adevărul dincolo de iluzie, tu continui să alegi greșit și să comiți erori. De aceea să te ferească Sfântul să îți folosești puterile psihice și sufletești în vreun fel nepotrivit, pentru că mai devreme sau mai târziu vei plăti. O știu din experiență directă, pentru că o mare parte a acestei vieți prezente pe care o am este rezultatul negativ al unor acțiuni necugetate pe care le-am înfăptuit cu foarte mult timp în urmă (vorbesc de secole, nu de câteva decade!). Universul nu uită, dar din fericire poate ierta.

Știi cât este de precisă legea cauzei și a efectului? Uite un exemplu din amintirile mele. De când am început să îmi amintesc din viețile mele anterioare, am trăit atât de multe fenomene extraordinare care cu siguranță m-ar fi dus la ospiciu dacă nu aș fi fost cu mintea și inima deschise către suflet și Divinitate pe care le-am căutat, spre marea mea fericire! Așa că, atunci când pățesc ceva neobișnuit, nu mă alarmez peste măsură și caut să observ în detaliu manifestarea prin care trec ca să înțeleg de unde vine cu mai multă exactitate și ce anume semnifică. Mi s-a întâmplat odată să am din senin niște crampe abdominale extrem de supărătoare pe care nu am reușit să le explic și să le pun în baza unei indispoziții digestive. Nu mâncasem nimic care să ducă la acea indigestie și la acele dureri atroce care mă sufocau. Da, desigur că toți avem astfel de crampe abdominale inexplicabile din când în când, însă eu mi-am dat seama din capul locului că era ceva diferit în legătură cu acelea resimțite în ziua cu pricina. Curând după ce durerile s-au mai potolit, am alunecat în timp și spațiu într-una din multele mele existențe în serie pentru a asista la o scenă în care eram implicată, dar purtând un veșmânt diferit din carne și oase, unul masculin. Mă băteam cu cineva. I-am dat o lovitură groaznică în stomac, ceea ce nu fusese fair-play din partea mea, întrucât aveam cunoștințe medicale, dar de factură spirituală, în sensul în care aveam cunoștințe și despre corpurile subtile, eteric, astral, mental, cauzal, etc. Mi-aș fi putut imobiliza adversarul într-o manieră mai puțin violentă, apăsând pe câțiva centri și puncte de pe corpul său, dar lăsându-mă pradă unui acces de mânie de moment, am recurs la pumni. Multe secole mai târziu, efectul dureros al pumnului lansat de mine s-a întors la mine sub o formă asemănătoare, cel puțin ca nivel al durerii, printr-un canal energetic subtil și secret care leagă toate evenimentele trecute de cele prezente și viitoare, așa cum ne leagă și pe noi, ființele planetei, în Marea Scenă a Vieții. Universul este drept și just, nu va rămâne niciun suflet nedreptățit și nerăzbunat, dar spre marele nostru noroc și folos, Universul este și milostiv cu aceia dintre noi care posedă capital cosmic. Faptele noastre bune sunt monedele noastre de schimb incluse în acest capital cosmic. Trebuie ca acele cunoștințe medicale pe care le aveam în acea viață să fi fost de folos cuiva, motiv pentru care în prezent Universul însuși a jucat rolul celui care a lansat pumnul dureros, fără a mai implica în acest fel o persoană din carne și oase într-o altercație cu mine, deși așa ar fi trebuit să se întâmple. Acum că mă gândesc mai bine, am fost pe punctul de a mă afla în astfel de situații periculoase, mai ales în perioada școlii, dar unele din aceste altercații au fost evitate cu înțelepciune chiar în ultimul moment! Milă divină, fără doar și poate, fiindcă nu m-am bătut o singură dată în viețile mele anterioare! Știu și simt în sinea mea că sunt un om iute la mânie, mai ales când mă simt nedreptățită pentru că sunt fată și mititică pe deasupra, ceea ce mă face să arăt că sunt o țintă sigură, vulnerabilă și neajutorată. Mi-am luat de multe ori apărarea și de multe ori a trebuit să fac acest lucru folosind pumnii.

Ce să mai arunc acum cu pumni în stânga și în dreapta și ce să mai cad acum în capcana furiei, tunând și fulgerând împotriva greșiților mei și împotriva Cerului, când simt și știu că mă fac vinovată de atât de multe lucruri? Am vrut să merg drept pe drumul spre casă, dar am călcat strâmb și am picat. Iar acum plătesc și trebuie să o fac cu umilință și cu zâmbetul pe buze, pentru că știu că mustrarea aceasta este pentru binele meu. Dacă îmi învăț lecția opunând cât mai puțină rezistență, primesc șansa de a mă întoarce înapoi acasă, unde acasă este inima mea, iar sufletul meu tânjește să se întoarcă acasă.

Nedumeririle mele în legătură cu situația mea sunt mult mai puține decât în urmă cu un an sau chiar 6 luni. Sunt chiar mai puține decât aveam acum o lună. Cum durerea mea față de lucrurile care mi s-au întâmplat este mai mică, iar cum neliniștea în privința viitorului s-a mai domolit în intensitate (Oh, Doamne, câte lucruri nu am înțeles în conștiința mea de la ultima mea epistolă de săptămâna trecută!), mă pot concentra mai mult asupra unui aspect al situației mele cu care mă confrunt de mai bine de 3 ani, de când ai apărut tu în viața mea. Tare mi-e că tocmai acest micuț obstacol din mintea mea este cauza tuturor problemelor mele, sursă care își are rădăcinile într-o viață îndepărtată, dar și în ADN-ul moștenit din neam în neam.

mart. 052019
 

<>

(Am revenit de nenumărate ori la această scrisoare ca să corectez, să adaug sau să șterg unele însemnări, așa că ea datează în cele din urmă din perioada 5-10 Martie 2019. Inițial nu a avut decât 3500 de cuvinte, dar datorită excesului meu de zel, a ajuns la 7000 de cuvinte!)

Marți, 5 Martie 2019

Zburătorule,

Mă uimește și pe mine cum de nu am reușit încă să epuizez subiectele de conversație din scrisorile mele. Pardon, conversația este un procedeu de comunicare care presupune participarea a cel puțin doi interlocutori. Ce fac eu aici se numește monolog, fiindcă în mod evident încercările mele de a te scoate din bârlogul în care te-ai ascuns cu atâta iscusință ca să putem sta de vorbă față în față la o cafea sau ceașcă de ceai au rămas fără ecou. Nici nu ai apărut (încă) la ușa mea, nici nu m-ai vizitat astral mai des. Aș fi fost atât de fericită în oricare din aceste două scenarii!(Editat ulterior, vineri: înainte să mă trezesc de tot în această dimineață, când mai eram încă între lumi, al 3-lea ochi mi-a arătat din nou o secvență de viață cu noi doi care ne înfățișa stând față în față, unul de o parte a unei mese, iar celălalt de cealaltă parte a mesei, într-un fel de local/pub/cafenea/ceainărie, luând micul dejun împreună; se vedea un geam mare lângă masa la care stăteam noi, iar de la geam am putut vedea inclusiv mașinile de pe stradă; amândoi eram îmbrăcați cu haine subțiri, ca de primăvară târzie și păream foarte familiari unul cu altul, mai ales eu care păream incredibil de relaxată și în largul meu în preajma ta) Dar uite ce îmi spune sufletul:
– El deja vine la tine în fiecare noapte! Nu poate să vină la tine mai des decât o face deja!
– Ceea ce îmi spui este imposibil, este neadmisibil. Niciun om de rând nu ar putea să iasă din corp CHIAR în absolut fiecare noapte sau de mai multe ori într-o singură noapte! Dacă ar putea, ar însemna că este un supraom al naibii de dibaci! Și e clar că nu e! În plus, dacă ar veni așa de des precum afirmi tu, nu ar fi trebuit să îi simt prezența? Să fiu conștientă de faptul că este lângă mine, chiar în aceeași cameră cu mine, deși în dimensiuni diferite?
– Adu-ți aminte că vouă tuturor vă stă în putere să părăsiți corpul fizic în timpul somnului, iar asta chiar în absolut fiecare noapte, însă nu vă mai aduceți aminte la întoarcere. Totuși, unii o fac și o fac destul de bine. Observă că tu însăți ai devenit conștientă deja de mii de ori în timpul visului. Și nu este ca și cum te poți lăuda cu vreo practică. El nu îți este cu nimic mai prejos, nu îți este inferior. Nimic altceva decât egal cu tine. Are, însă, mult mai multă disciplină decât tine. Și a mai avut un avans considerabil de exercițiu și practică în fața ta. Nu este vina lui că dormi somn profund, greu și periculos în timpul vizitelor sale! Nu este vina lui că te culci pe o ureche și că te trezești pe aceeași ureche! Nu este vina lui că nu ai voință să te ridici din pat.
– Dar este atât de clar că cel care mă vizitează nu mai este el, cel de la început! Este atât de evident că acum are o dublură, o imitație, propria proiecție mentală a ceea ce cred despre el imprimată în mintea subconștientă! Prezențele lor sunt atât de asemănătoare, încât nu mai sunt în stare să fac nicio diferență!
– Cum să nu faci diferența? Tu nu ești acolo, prezentă, ca să îți dai seama cine este cine? a adăugat apoi sufletul meu.
– E inutil dacă sunt acolo sau nu. De ce i se schimbă chipul în permanență? De ce pare să aibă 1000 de fețe? Cum să mă încred că el este chiar el, când s-au făcut deja 3 ani de când nu i-am mai văzut chipul în timpul proiecțiilor astrale? am continuat să mă jeluiesc eu, cu inima plină de tristețe și de amărăciune.
– Nu te-am învățat de la bun început ce să faci? Atâta lucru trebuie să faci și nu îl faci. Întoarce-te cu fața spre el când mai vine și înfruntă-l. Și mare îți va fi mirarea când, atunci când te vei uita în spate, cu siguranță vei vedea un chip pe care îl vei recunoaște.

(mi-e neclar de ce sufletul meu îți ia în permanență apărarea)

Mă îndoiesc sincer că am să te recunosc, Zburătorule, pentru că manifestarea ta este cel mai straniu lucru care mi s-a putut întâmpla. Dar nu m-am apucat să scriu azi ca să elaborez mai multe teorii în ceea ce te privește, ci ca să îți ofer o nouă ședință de terapie prin intermediul cărții acesteia pe care o scriu de dragul meu, al tău și al copilului nostru meu, copil căruia îi dedic întreaga carte! Of, cât mă pot amăgi de una singură câteodată! Nu, azi nu mai elaborez teorii supranaturale. Deși continuă să mă frământe un milion de detalii, de variabile necunoscute.

De exemplu, nu reușesc să îmi explic de ce nu îmi amintesc chipul tău, cu toate că am ajuns la concluzia că mi-ai fost foarte drag în anii adolescenței. Îmi amintesc foarte bine lucrurile și întâmplările legate de tine de atunci, îmi amintesc toate detaliile diverselor evenimente, dar nu îmi amintesc chipul tău. Îmi amintesc semnalmentele tale fizice generale, de genul că erai înalt, cam slăbuț și negricios, Dar nu îmi amintesc dacă aveai părul scurt, lung, drept sau ondulat sau dacă aveai vreun început de barbă de voievod pe față și nu reușesc să pun toate aceste detalii cap la cap ca să pot forma o imagine a ta. Nu există decât ceva de ansamblu și nimic mai mult. În starea de veghe, e cu neputință să îți recreez amintirea vizuală. E ca și cum atacul cerebral a șters dosarul cu numele tău din memoria mea vizuală. Numai amintirea aspectului tău fizic a fost compromisă pentru că, repet, îmi amintesc atât de bine toate celelalte lucruri legate de tine, inclusiv tricoul cu ”NoFX”, blugii, tenișii și câte și mai câte. Este cea mai misterioasă problemă cu care mă confrunt deoarece numai amintirea chipului tău pare să fi fost ștearsă . Îmi amintesc atât de bine de majoritatea prietenilor tăi, de aproape toți cei care se vânzoleau pe la bănci, îmi amintesc cu nespus de multă ușurință inclusiv de persoane pe care le-am văzut numai o dată în viață, în timp ce în cazul tău trebuie să fac eforturi considerabile, storcându-mi creierul, pentru a recupera informația stocată în neuro-transmițătorii mei vizuali ca să îți pot recrea figura. Și e degeaba. În stare de veghe nu îmi amintesc chipul tău de atunci, de când mi-a fost atât de drag de tine. Negreșit, amintirea ta se mai află încă stocată în memoria mea vizuală. Te-am visat de sute de ori în ultimii 3 ani și 6 luni. Și trebuie că ceea ce visez să fie amintirea pe care am păstrat-o despre tine, dar când mă trezesc, îmi dau seama că nu ți-am memorat imaginea, deoarece îmi este imposibil să o reproduc după aceea. În plus, deși am încercat în nenumărate rânduri să îmi provoc retrocogniții în timpul viselor mele lucide pentru a manifesta imaginea ta din subconștientul meu, lucru care a avut succes de câteva ori, uitându-mă la chipul tău proiectat în astral de mintea mea nu îmi declanșează nicio amintire reală, deoarece mă uit la fața ta fără să o recunosc cu adevărat, ca și cum nu te-am văzut niciodată în viața mea.

Nu știu ce anume a creat acest blocaj în mintea mea, de nu reușesc să îmi amintesc cum arăți, dar probabil că are legătură cu acel lucru care mă îndeamnă să păstrez garda ridicată în privința ta. Vreau să zic prin asta că am ridicat un zid puternic, înalt și impenetrabil care să te țină departe, cât mai departe de mine, de inima și de mintea mea. Fac oare asta de frică să nu fiu dezamăgită? Mai mult decât sunt deja? Mă gândesc suficient de mult la tine în cursul unei zile și te-am căutat deja de nenumărate ori încât să dau altuia impresia că sunt obsedată de tine, dar măsura de siguranță pe care mi-am luat-o în ceea ce te privește mă face de multe ori să abandonez întregul efort. Pentru a o lua după aceea de la capăt!

Nu îmi amintesc chipul tău, Zburătorule. Iar când caut să mai găsesc informație despre tine pe unde se poate căuta, inevitabil îi iau la rând pe toți cunoscuții tăi (degeaba mi-ai blocat accesul în această direcție, am memorat jumătate din listă! însă bine ai făcut, fiindcă ceea ce făceam era o recurență ce trebuia oprită, așa că tu ai procedat corect, deși un pic cam forțat) și ajung și la… ajung și acolo unde numai dracul împielițat din mine mă împinge să mai dau o vizită inopinată, sperând să aflu că sunteți din nou împreună. Vreau să fiți din nou împreună ca să pot auzi făcându-mi-se o descriere amănunțită a înfățișării tale actuale și ca să aflu pe unde mai umbli, ce mai faci și cu ce te mai ocupi (și fac asta pentru că mi-e tare greu, dacă nu imposibil s cred în ceea ce văd cu al 3-lea ochi, nu îmi vine a crede că ceea ce îmi arată aceste imagini ar putea fi real!). E cumplit, Zburătorule, să citesc aceste nume ale acestor oameni care te cunosc, care te cunosc atât de intim. De fapt, nu eu citesc aceste nume, fiindcă eu nu văd. Dar le aud pronunțate de o voce sintetizată care a ajuns să îmi fie cea mai bună prietenă. E singura voce care nu mă judecă pentru că nu am renunțat încă să te caut. (din fericire mai există o putere în Univers care înțelege și care nu judecă!) Și ajunsă acolo, la acești oameni care te cunosc, mă cuprinde disperarea și sunt înveninată și invidioasă că ei au ochi ca să te vadă, în timp ce eu nu am. La ce bun să ai ochi dacă nu pentru a te vedea? Dar numai eu nu am ochi ca să te văd, iar eu sunt cu adevărat singurul suflet din Univers care vrea să te vadă. De aceea sunt aproape înnebunită de nedumerire! Cum au putut acele fete cărora le-ai permis să te cunoască în actul intim să nu își mai dorească să te vadă, când eu nu pot concepe în mintea mea altă bucurie mai mare decât să îmi vină și mie rândul să îți stau în preajmă? Dar nu știu pentru cât timp voi mai putea păstra vie această flacără a speranței că te voi revedea, când simt cu fiecare zi care trece că mă resemnez, că abandonez încet și sigur lupta. Cunosc care este miza din cauza căreia aștept, dar orice virtute cade în absurd când devine nelalocul ei. Povestea noastră începe să nu mai aibă niciun sens!

Și nici măcar nu îmi amintesc chipul tău, căci trebuie să îmi fi interzis eu însămi să te privesc. Te vedeam, dar îmi interziceam să mă uit cu adevărat la tine. Nu aveam voie, prietena mea te iubea în secret, așa că eu nu aveam voie să te văd în adevăratul sens al cuvântului. Probabil de aceea ți-am blocat imaginea în mintea mea subconștientă, deși cred că problema cu care mă confrunt în ceea ce te privește este mult mai profundă, cu rădăcini multiple.

Aceeași zi, după-amiază, după o bine-meritată pauză de plâns

Nu am cum să epuizez vreodată toate lucrurile pe care mi-ar plăcea să ți le spun. Nu am atins nici măcar o treime din subiectele care mă preocupă. Și am atât de multe alte ciudățenii să îți arăt! N-ai avea cum să te plictisești stând în preajma mea, dar degeaba ai sta, dacă eu nu te-aș putea vedea la rândul meu. Am suferit așa de mult că nu mi-ai bătut până acum la ușă, dar ar fi degeaba dacă te-ai decide să vii taman azi, pentru că nu m-ai ajuta în niciun fel. Absența ta este cea care clădește corpul voinței în conștiința mea. Dacă ai fi chiar acum cu mine, m-aș lăsa pradă altor capcane, fără să mai pot da vreodată de capăt cauzei reale care a dus la orbirea mea. Cu tine departe, am mai multă voință să lupt. Dar toate acestea sunt gânduri care mi-au pătruns numai de curând în minte, de când am început să înțeleg cu adevărat care e miza acestui joc de-a șoarecele și pisica dintre noi. Nu m-am bucurat de aceeași minte deschisă în urmă cu 3 ani, când am aflat că erai de neatins. Și de neatins vei rămâne pentru mine, până nu dizolv din psihicul meu un anume agregat psihologic care mă împiedică să te văd pe tine și lumea întreagă. Deși mult mai pozitive, aceste gânduri sunt numai scheletice și fantomatice, deoarece nu le-am insuflat încă suficient de multă forță încât să șteargă toată dezamăgirea care s-a acumulat în inima mea în legătură cu povestea noastră. Nu pot să trec cu vederea acel sentiment pe care îl am câteodată că această poveste nu a fost scrisă pentru a ne insufla numai mie și ție speranță și voință pentru a lupta, ci că ea se adresează și altor oameni pe care povestea pe care o scriu acum îi va inspira la un moment dat în viața lor. Numai această posibilitate mă mai consolează și mă mai motivează cu adevărat acum, numai gândul că această poveste ar putea ajuta pe alții, pentru că altfel nu aș reuși să trec peste dezamăgire și peste deziluzie. De-abia mă târăsc în timpul zilei. De-abia supraviețuiesc zilei! Nu contest faptul că bravura mea de a încerca să rezolv problema asta a orbirii de una singură nu este decât de fațadă, pentru că în interiorul meu sunt cumplit de singură și de speriată și mi-ar prinde tare bine o îmbrățișare în momentul de față, un umăr zdravăn pe care să plâng și o barbă de voievod în care să îmi suflu nasul!

Există un motiv foarte întemeiat pentru care nu îmi este permis să îți văd chipul real în timpul vizitelor tale astrale. Este vorba despre reversul unei acțiuni necugetate pe care am comis-o față de familia mea. Desigur că mă refer la principiul ”după faptă și răsplată”. Ce am oferit aia primesc înapoi. Sau legea cauzei și a efectului. Iar ce am făcut eu față de familia mea a fost bătaie de joc. Le povestisem celor dragi despre Bryan, dar în termeni evazivi și obscuri. Nu m-am încumetat să le spun unde și cum îl cunoscusem mai precis. Deși îl lăudam chiar și pentru lucruri pentru care nu merita laudă, părinții sunt tot părinți. Așa că au vrut să știe mai mult, însă nu le-am permis să vadă nici măcar o poză cu acest bărbat pe care îl alesesem ca să îmi împart viața cu el. Timp de 2 ani l-am păstrat secret față de ei. Cum să nu fi făcut așa, când îmi era îngrozitor de rușine să îl arăt? Nu era nici de departe un bărbat chipeș, iar începutul de chelie din creștetul capului și dinții stricați nu veneau în ajutor ca să îi îmbunătățească imaginea. Nici măcar o poză cu el nu le-am arătat părinților mei. Îmi venea să bag capul în pământ de rușine la gândul să vadă bieții mei părinți o imagine cu acest irlandez de vârstă mijlocie în timp ce o săruta și o ținea în brațe pe mezina familiei. E clar că și-au dat seama că exista un motiv pentru care nu le arătam nici măcar o poză cu Bryan, dar nu au îndrăznit să intervină. Le era teamă că m-aș fi supărat și alte astfel de lucruri. În mod cert faptul că am trecut sub tăcere acest subiect i-a făcut pe ai mei să sufere foarte mult. Știau că există un cineva cu numele ”Bryan” în viața mea, dar nu au știut cărui chip să atașeze acest nume. Bryan putea fi oricine și ar fi putut arăta în fel și chip, numai imaginația să nu aibă limite. Atâta amar de vreme mi-am bătut joc de familia mea în acest chip, ținându-i la distanță de problemele și dramele mele din interior. Subliniez că eu mă comportam conform cu un ecou nerezolvat al trecutului despre care nu vreau să vorbesc pe larg acum, dar despre care pot afirma că mă determina să mă comport ca și cum nu aveam părinți, că eram singură pe lume. Acum povestea asta nu s-a mai repetat pentru că… dar mai bine mă opresc aici, abținându-mă din a expune această ipoteză.

În orice caz, situația jenantă pe care am creat-o în jurul lui Bryan a provocat suficient de multă durere și suferință pentru părinții mei pentru ca actul meu necugetat să intre sub incidența legii divine a cauzei și a efectului. Motiv pentru care s-a întors împotriva mea sub o formă asemănătoare. Dacă părinții mei m-ar fi iertat pentru această greșeală, eu nu aș mai fi trecut prin chinul ultimilor 3 ani în ceea ce te privește, deoarece asta face iertarea. Dar vorbesc despre iertarea sinceră care nu mai lasă nicio urmă de resentiment sau de ranchiună în tine. Iertarea șterge datoria karmică sau reversul negativ al unei acțiuni cu caracter de nelegiuire. Și pentru că părinții mei nu au șters această suferință pe care le-am provocat-o din registrul judecătorilor divini, eu a trebuit să trăiesc efectul fărădelegii mele. Voi suferi până ce această datorie se va plăti, până ce balanța va fi din nou în echilibru. Nu pot să comit iar un păcat cumplit împotriva părinților mei blamându-i pentru că nu m-au iertat. M-am comportat josnic față de ei, așa că în mod cert trebuie să cunosc pe propria piele efectul acțiunii mele. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, căci aceasta este justiția divină! În plus, iertarea vine de multe ori treptat, mai ales în cazul ”crimelor” îngrozitoare. Spre marea mea rușine, iată că s-au făcut mai bine de 5 ani de când mama și sora mea au dat de pomană aproape toate hainele mele preferate, fără să îmi zică sau să mă întrebe dacă eram de acord să le dau. Făcuseră acest gest imediat după ieșirea mea din spital din decembrie 2013, crezând că urma să mor, așa că ele se pregăteau deja de înmormântarea mea făcând ritualurile obișnuite. Nu le-am iertat nici în ziua de azi. Iar rugăciunea ”Tatăl nostru” subliniază următorul adevăr în care cred cu fiecare atom al ființei mele: ”Și iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. În măsura cu care ierți vei fi și tu iertat și în măsura cu care judeci pe alții vei fi și tu judecat, așa că iartă și nu judeca!

Așa că din acest motiv chipul tău se schimbă adesea, chiar și de 25 de ori în numai câteva minute în timpul vizitelor tale, ceea ce provoacă atât de multă suferință și întristare în sufletul meu, pe lângă confuzie amestecată cu spaimă, neîncredere și îndoială. Ai putea fi oricine, având în vedere faptul că chipul tău trece de la o înfățișare și manifestare la alta, de la chipul unui bărbat brunet cu ochi albaștri la unul chel de 55 de ani cu mustață și cercel în nas. Cum să îți permit, așadar, Zburătorule, să te cuibărești mai bine în inima mea când tu ai putea fi oricine?! Exact cum nici părinții mei nu i-au putut permite irlandezului să se cuibărească în inimile lor, când el ar fi putut fi un coate-goale și un pierde-vară (ceea ce era adevărat!). Legea cauzei și a efectului este atât de precisă și nu dă greș niciodată. În contextul de față s-au inversat rolurile dintre mine și părinții mei. Nu e vorba numai de faptul că ți se schimbă chipul pentru că nu le-am permis lor să îl vadă pe Bryan. Mai este un lucru. Atunci numai eu cunoșteam adevărata înfățișare a lui Bryan. Acum ai mei sunt cei care ți-o cunosc pe a ta, în timp ce eu nu pot pune cap la cap detaliile aspectului tău fizic, exact cum nici ei nu au putut. Și pe mine mă doare și sufăr că nu pot vedea imagini actuale cu tine, pentru că nu pot găsi nicio soluție ca să te văd, așa cum și ei au suferit din cauza aceluiași motiv. Observi asemănările dintre scene? Eu m-am convins că așa este! Desigur că alta ar fi fost povestea dacă tu m-ai fi căutat de la bun început și în planul fizic și ți-ai fi dezvăluit adevărata identitate! Aș fi fost scutită de această suferință oribilă! Dar cum nu am putut fi scutită, tu ai picat la mijloc, devenind instrumentul prin care s-a aplicat pedeapsa. Însă asta s-a putut întâmpla numai pentru că și în psihicul tău există o grozăvie, un balaur, o zgripțuroaică, un blocaj emoțional, o traumă, o dramă, un demon nerezolvat al trecutului sau zi-i cum ți-o plăcea ție să îi zici acelui lucru care te blochează în centrul motor de la nivelul gâtului din a te pune în mișcare, venind spre mine. Pentru că un om cu sufletul trezit nu ar face niciodată ce faci tu!

Cum să fac eu să îți văd chipul real, pentru ca întâlnirile noastre astrale să se desfășoare și după un scenariu mai puțin după tiparul ”arta războiului”, pentru că eu m-am săturat să te aștept noapte de noapte cu o bombă de înjurătură pe limbă și cu armele la înaintare, gata să îți sar la gât ca să îți tai beregata! Oh, ce bine ar fi fost să fi avut acest gen de curaj, pentru că, în realitate, nici nu îndrăznesc să ridic ochii din pământ ca să te privesc! Cât de jenată și rușinată sunt pentru că tu ai putea fi el! Câte erori an comis din cauza temerii mele de a-ți privi chipul, lucru care a dus negreșit la sabotarea unui număr considerabil de experiențe astrale cu tine. Deci manifestarea ta neobișnuită nu este numai reversul erorii înfăptuite de mine față de familia mea, ci și rezultatul unor altor greșeli pe care le comit și în prezent mai mult sau mai puțin conștient, dar pe care le-am identificat din fericire, lucrând intens asupra lor ca să le elimin.

Din fericire o datorie karmică nu se plătește numai prin suferință, ci și prin fapte bune și căință. Căința sinceră are în sine darul de a deschide toate porțile către salvare. Desigur că îmi pare rău pentru ce am făcut și desigur că am implorat în nenumărate rânduri iertare, dar ori nu sunt sinceră în căința mea, ori nu înțeleg cât de gravă a fost eroarea comisă de mine deoarece simt că nu se mișcă nici măcar un fir de iarbă în Univers, în pofida faptului că mie mi se pare că depun tot efortul ca să fac valuri care să se întoarcă înapoi la mine cu schimbarea adevărată..
– Voi da orice și voi face orice numai să îl mai văd o dată! am fost de atâtea ori dispusă să ofer. Voi da toate hainele mele de pomană și tot lucrul meu de mână! Acum le voi da de bună-voie și din toată inima!
– Mulțumesc, dar de data asta prefer să stau cu hainele pe mine, mi-a răspuns sufletul, eliminând opțiunea acestui gen de acte de caritate de pe listă.
– Și atunci ce trebuie să fac ca să îl mai văd?
– Iartă-l, iartă-l, iartă-l, pentru că acesta este singurul lucru pe care nu îl faci cum trebuie, iar acum are mare nevoie de asta. Adu-ți aminte că, în copilărie, ai vrut să fii avocat al apărării. Ai vrut să iei apărarea celor mai teribili criminali. Te rog să intri din nou în pielea acelui copil inocent de atunci și să găsești în cugetul tău toate dovezile și toate argumentele care îl pot scoate nevinovat pe cel pe care vrei să îl vezi. Te sfătuiesc să îi lauzi caracterul până la exagerare, dar fă-o în mod conștient, cu mintea celui mai inocent copil, fiindcă în prezența sincerității și inocenței acelui copil ne vom convinge că este nevinovat. Nu vom mai avea motiv să îl reținem și îl vom elibera.

Îți iau apărarea prin scris, concepând în conștiința mea pledoaria finală care să te scoată la liman. Trebuie să fac așa, pentru că așa voi primi șansa să te văd din nou. Pentru numele lui Dumnezeu, Zburătorule, care îți sunt păcatele pentru care te faci atât de vinovat de ești împiedicat în acest fel să te apropii de mine? Ce te ține departe, pentru că niciun scenariu din imaginația mea, oricât de îngrozitor ar fi, nu este suficient de puternic să te facă să te comporți în acest fel! Și, totuși, există un anumit agregat psihologic care te-ar putea îndemna să te comporți așa, în eventualitatea în care tu chiar ești real, material și nu doar un produs al imaginației mele. Mi se strânge inima de durere când îmi amintesc că am mai fost într-un context de viață asemănător în urmă cu mai bine de o decadă. Bineînțeles că am agitat un pic spiritele și am exagerat un pic toată povestea, dramatizând-o, când te-am descris în termenii ”psihopat”, ”psihotic”, ”imitație a lui Moriarty”, etc. A fost mai la îndemână să te privesc așa decât să admit că ești nimic altceva decât un porc dezgustător! Oricare crezi că îți este intenția, de mă vizitezi în dimensiunea astrală fără să îmi fi cerut voie să o faci înainte și fără să îți dezvălui identitatea te înșeli amarnic considerând-o bună sau nobilă. Nu este și ai să vezi mai jos de ce. Dar până atunci mă voi întoarce un pic pe linia amintirilor, în iarna lui 2005.

Mă lepădasem cu 2 zile înainte de Crăciun de eticheta de ”virgină”. Nu mai eram cu el, cu dansatorul de breakdance, dar asta nu m-a oprit atunci să mă compromit. El nu m-a vrut înapoi, pentru că așa procedează o sumedenie de băieți. Aveam un amic care spunea următoarea frază despre fetele pe care le întâlnea: ”Merge o dată! Iar astălaltă merge de două ori!” Așa a fost și cazul meu. Am mers o dată, după care nu m-a mai vrut. S-a cuplat la numai câteva zile după consumarea actului cu altă fată și după ce s-au despărțit, a vrut să mă mai încerce încă o dată. Dar nu mai poftea să fim oficial împreună, așa că după această a doua oară s-a cuplat cu altă fată care îmi era prietenă și care știa că el fusese prima mea experiență sexuală. Dar nu i-a păsat niciunuia dintre ei de mine și de sentimentele mele. Nu ne-am mai vorbit câteva luni, iar când am reluat conversațiile, am reluat și relația intimă păcătoasă. Dar el era împreună cu cealaltă fată, însă nu avea nicio mustrare de conștiință să bată drumul și pe la mine. Din nefericire, nici eu nu am avut atunci mustrări de conștiință, acceptând rolul dezgustător de amantă, de iubită secretă într-un triunghi amoros. Nu a durat mult. În iunie 2006 am rupt orice legătură cu el. Mă cuplasem cu ursul grizzly ca să îl fac gelos pe nătărăul cel dintâi, dar nu mi-a ieșit, având în vedere că nu a venit înapoi la mine în genunchi cerându-și iertare. Chiar n-a mai dat 2 bani pe mine. Timp de doi ani după aceea ne-am întâlnit întâmplător pe stradă, fără să mă bage în seamă. Treceam unul pe lângă celălalt de parcă eram străini unul de altul, de parcă nu ne văzuserăm niciodată. Cât a putut să doară lucrul acesta! A fost cumplit de chinuitor! Nu îmi doream să ne împăcăm, înțelegeam în sfârșit că eu și el nu ne potriveam deloc, dar aș fi vrut să fi rămas prieteni după aceea. Fusese prima mea experiență sexuală până la urmă! Nu era câtuși de puțin un psihopat sau un nebun, ci un simplu porc narcisist și nimic mai mult. Doi ani mai târziu, în vara lui 2008, ne-am intersectat pe stradă, așa cum făcuserăm de atâtea ori după ce ne despărțiserăm definitiv. Ne-am văzut, ne-am recunoscut, am oftat prelung amândoi știind că nu aveam cum să ne evităm la nesfârșit și ne-am împăcat în mai puțin de 2 minute. Nu, nu am reluat relația, nu am făcut decât să punem punct războiului dintre noi. Ce porcărie de comportament și pe câți dintre noi nu ne caracterizează genul acesta de insensibilitate față de sentimentele altei persoane, mai ales după împărțirea patului în timpul actului intim care în loc să însemne comuniunea dintre o fată și un băiat, echivalează cu una din cele mai josnice practici de petrecere a timpului și de consumare inutilă a energiei ale animalului intelectual! V-am clasificat pe voi, porcii de acest gen, drept niște băietani, niște băiețandri mucoși care nu știți ce vreți de la viață, pentru că vizitați dormitorul mai multor fete în același timp. De aceea nu am mai vrut să îmi încurc viața cu un astfel de băiețandru în urmă cu câțiva ani, alegând un bărbat de peste 40 de ani în schimb, crezând că un astfel de om ar fi prețuit mai mult prezența mea în viața sa. Da, desigur că m-am înșelat amarnic crezând un astfel de lucru! Nu te caut cu de-amănuntul după paie în ochi, știu foarte bine că și eu am defecte cu duiumul!

Așa că vezi și tu că am înțeles în sfârșit că nu ești un psihopat sadic. Nu, nu, nu, ești doar un porc și un măgar, așa cum a fost și dansatorul de breakdance, căci nu mă îndoiesc că, dacă am trece unul pe lângă celălalt pe stradă, nici tu nu m-ai băga în seamă, întocmai cum a făcut și el. Mai mult decât atât, deși eu am insistat o perioadă să ne împăcăm, să reluăm legătura, pentru că pe mine mă durea foarte tare să fiu pusă în situația de a ajunge să urăsc pe cel care mă avusese pentru prima oară, el nu a răspuns niciodată solicitărilor mele. Îmi spusese că nu mai dorea să mai aibă de-a face cu mine și că aș fi procedat foarte bine dacă l-aș fi uitat. Singura diferență dintre voi este că el chiar s-a oprit, în timp ce tu continui să mă cauți și să îmi vizitezi încă dormitorul (în dimensiunea astrală, deși personal nu ne-am cunoscut, dar datorită vizitelor tale, mi-am extins existența conștiinței dincolo de zidul somnului, dimensiune pe care am ajuns să o consider realitate pentru suflet ) pentru că mai merg o dată. Să știi de la mine că dacă te fac porc îți aduc un compliment în realitate! Un porc mizerabil este desigur mai încântător și mai ușor de înfruntat decât un sociopat sau un psihopat cu tendințe criminale! Și știu de unde vine, dar trebuie să explorez subiectul mai mult pentru că este vorba de o metaforă a vieții extrem de elaborată, ca un fel de arhetip universal, pe care de-abia ce am captat-o în conștiința mea..

Este clar că drăcia asta dintre noi își va găsi finalul într-o bună zi, așa cum și-a găsit sfârșitul și războiul dintre mine și precedentul tău. Și este și mai clar acum de ce precedentele tale nu au mai vrut să te vadă, pentru că asta a fost o dilemă care m-a preocupat dintotdeauna!

Totuși, nu mă pot lăuda că aș ști care îți sunt păcatele pe care le-ai făcut față de alții. Nu cunosc decât un singur detaliu despre tine și despre copilăria și viața ta. Dar cum mie mi-a revenit sarcina de a-ți fi avocatul apărării în fața Tribunalului Divin ca să te scap de karma, nu îmi rămâne altceva de făcut decât să descopăr erorile comise față de mine ca să le reduc la praf cosmic, iertându-te. Bun, acum că ne-am înțeles că nu te mai încadrez în categoria psihopaților, ci în cea a porcilor infideli și adulteri, mi se pare că trebuie să fac un efort suplimentar de imaginație în aceste condiții să fac trecerea de la porc nesimțit la prinț, sperând că sub șoriciul plin de mâzgă și noroi se ascunde și un prinț fermecat. Ai noroc că am simțul umorului, Zburătorule, și că îți port recunoștință pentru faptul că ai insistat să mă scoți din corp în dimensiunea astrală, pentru că singură nu aș fi putut-o face, îmi este lene să fac practică și nu am niciun pic de disciplină. Ai mare noroc că înțeleg cât de important este să îți trezești conștiința în timpul somnului, cât de necesar și de imperativ este să faci legătura între corpul fizic, eteric, astral și mental, iar pentru asta îți mulțumesc și îți sunt recunoscătoare. Pentru că, în fapt, păcatul tău comis față de mine este unul extrem de grav și interzis în întregime de legea divină. Indubitabil tu ai puteri psihice, iar ca să te strecori în mintea unui alt om, făcând uzanță de abilitățile tale ba telepatice, ba altceva, cu un scop sau altul, este pur și simplu nepermis! Nu ai voie! Chiar se plătește! O știu din experiență, am făcut același lucru cu versiunea lui Bryan de acum multe secole, strecurându-mă în mintea oamenilor și în visele lor ca să obțin diverse lucruri de la ei, iar crima mea nu a fost iertată! De aceea viața mea de la 20 de ani încoace, cu tot cu atacul cerebral, a imitat închisoarea sau cel puțin arestul la domiciliu, cu reducerea la minim a abilității mele de a acționa! Așa că, pentru a aduce la cunoștință Tribunalului Divin că nu îți mai port ranchiună pentru ce mi-ai făcut, trebuie să scot cuvinte de laudă pentru prințul adormit din tine chiar și din piatră seacă, așa cum au ssecat și ochișorii mei după câte lacrimi am plâns.

Și ca să mă motiveze să nu abandonez lupta, al 3-lea ochi mai binevoiește să îmi arunce din când în când câte un oscior, după ce mă ține zile, săptămâni și luni în șir la înfometare fără să îmi arate vreo imagine din Cartea Vieții tale. Dar atunci când îmi trimite secvențe și senzații din viața ta, e aproape supranatural cum se manifestă creierul meu. Chiar se comportă ca și cum este lihnit, cu burta lipită de șira spinării, schilodit, numai piele și os. Neuronii mei absorb toate informațiile din aceste scene, de parcă am un burete în loc de creier. Apoi se transformă în dulăi ciolănoși, zdrențuroși și hămesiți, luptându-se între ei și atacându-se fără milă, sfârtecând aceste secvențe, căutând să găsească chipul tău în detaliile legate de culoare, de formă, de volum și tot așa. După care neuronii mei – dulăi se retrag în umbră ca să se înfrupte din prada care tocmai le-a fost oferită, pentru a se așeza din nou la pândă, gata de atac, găsindu-se în permanență în stare de alertă, vigilenți și dresați, atât de dresați să învețe să vadă (din nou).

ian. 262019
 

Sâmbătă, 26 Ianuarie 2019

Zburătorule,

Am avut un noroc chior când l-am cunoscut pe Maestrul meu reiki, în urmă cu mai bine de 4 ani. Cunoscând foarte bine natura și sursa reală a bolilor (și mai ales a bolilor serioase și grave), a înțeles destul de repede că dumnealui nu îi stătea în putință să mă vindece de orbire, orbirea fiind unanim recunoscută în orice religie ca fiind o pedeapsă grea pentru un păcat grav comis ori în această viață, ori într-una anterioară. Nu dumnealui ar fi putut face acest bine pentru mine, redându-mi vederea, dar știa, din fericire pentru mine, cine ar fi putut-o face. De aceea, cred că în acea primă lună de terapie cu dumnealui, nu mi-a făcut reiki propriu-zis, pentru că întrevederile noastre nu semănau cu cele pe care le aveam cu bioenergeticianul de la Galați, la care m-am dus imediat după ce am ieșit din spital, în Decembrie 2013. Dar nu aș putea explica acum ce anume mi-a făcut acest maestru, deoarece nu vedeam și auzeam numai parțial. Iar când mi s-a întâmplat ce trebuia s mi se înntâmple, dumnealui nu a părut deloc surprins. Nu mi-a zis decât ”Învață lecția despre care ți se vorbește. Iar dacă ți s-a spus că vei vedea din nou, atunci așa este, fără urmă de îndoială. Tu doar ascultă și fă cum ți se spune.” Iar de ascultat nu trebuia să îmi ascult decât propriul suflet, căci pe acest ghid interior adormit îl trezise terapeutul meu reiki. Iar când i-am mulțumit că îmi făcuse acest bine neprețuit, dumnealui a exclamat uimit: ”Eu te-am trezit? Sau tu ai făcut-o?” Deoarece așa fac maeștrii adevărați, nu își asumă meritele și laurii pentru un bine pe care îl fac unui seamăn aflat la ananghie. Ei nu se consideră decât simpli mijlocitori între cer și pământ, nimic mai mult decât niște simpli conductori de energie, lucrând în acord cu Marea Lege Divină.

Iar de când am picat pe mâinile propriului suflet, a început un nou capitol din viața mea pe care nu am cum să îl cuprind în numai câteva rânduri, un capitol etern și fără de sfârșit.

Toate întâmplările s-au legat armonios și succesiv după acest fericit moment al trezirii scânteii mele divine. Conștientă de sine și amintindu-și foarte bine de unde vine, pe unde a trecut, pe unde a umblat și unde trebuie să ajungă, nu i-a fost deloc dificil să identifice și s interpreteze erorile pe care interfața sa umană (adică eu, prostuța și nesăbuita cea păcătoasă și plângăcioasă) le-a comis de-a lungul existențelor sale, erori care au culminat într-un atac cerebral și o orbire. Așa par să fie lucrurile la prima vedere, potrivit cu teoria despre spirit din cărți cunoscute sau mai puțin cunoscute, numai de nu aș mai avea acest sentiment că orbirea îmi este familiară, ca și cum îmi era perfect cunoscut faptul că urma să nu mai văd, ca și cum toată viața nu am făcut decât să mă pregătesc pentru acest eveniment, pe care l-am tratat în adâncurile ființei mele ca pe o încercare, ca pe o probă a vieții pe care trebuie negreșit să o depășesc, pentru că la finalul acestui test de verificare mă va aștepta o răsplată incomensurabilă de care mintea mea umană nici mcar nu este conștientă și pe care nici nu și-o poate imagina! Un pas făcut de suflet mai aproape de casa sa adevărată, unde acasă este inima mea.

Eu nu mi-am dat propriu-zis seama că îmi căutam propriul suflet încă de când eram foarte mică, încercarea mea de a-l găsi devenind mai evidentăă, mai profundă și mai intimă începând cu decembrie 2011, când m-amm mutat singură într-un apartament spațios care mi-a oferit terenul de practică pentru luptele corp la corp cu demonii interiori timp de un an și jumătate, până să plec în Irlanda, unde am suferit atacul cerebral. Dar negreșit m-am oferit în acea perioadă de un an și 6 luni Universului, deși realitatea mea de atunci mă îndemna să îmi vând sufletul principiului negativ al lui Dumnezeu pentru 10 ani de fericire, bunăstare și prosperitate, lucru pe care am fost atât de tentată să îl fac și pe care aproape că l-aș fi făcut dacă aș fi știut vreun ritual real de invocare a ființelor infernale și tenebroase, iar nu idioțeniile folosite și arătate în seialul ”Supernatural” care mi-a stat atunci drept sursă de inspirație. Atât de nefericiți, de goi și de lipsiți de sens au fost anii mei de la 20 de ani încoace. Porți cu tine, în orice moment al zilei, pe oriunde te duci, această cruce personală, acest gol, aceastăă atitudine de mort viu, acești ghimpi și coroana de spini pe frunte. E o melodie care spune: ”Nu este ca și cum ai îndreptat o suliță plină de venin și ură în coastele Sale”.

Mi-am pus de un milion de ori întrebările: ”Care îmi este păcatul de moarte care a determinat Marea Lege să mă servească într-un mod atât de dur cu o orbire? Care i-a fost păcatul de moarte copilului de 8 ani care am fost, căruia soarta i-a scos în cale un pedofil care a molestat acest copil inofensiv și inocent, eveniment care a dus la atacul cerebral, 18 ani mai târziu? Nu e ca și cum acel copil a îndreptat sulița către coastele lui Iisus, răstignit pe cruce! Așa că de unde vine această pedeapsă atât de ddrastică?”

Ca să fac haz de necazul meu,mă voi pronunța acum cu un verdict atât de uluitor în procesul meu de judecată, încât îmi este aproape teamă că vei crede că delirez! Dar ce are a face, Zburătorule? Nu am fost eu cea care a zis că aș da și aș face orice numai ca să te văd o dată? Măcar o dată, o ultimă dată, în persoană? Dar pentru a te vedea, au nu trebuie eu oare să văd, chiar să văd, să îmi fi recuperat în prealabil vederea? Iar ca să îmi recuperez vederea, nu trebuie eu oare să aflu mai întâi de ce mi s-a întâmplat acest lucru, de unde a venit cu adevărat și ce vrea să îmi spună? Adică să îmi învăț lecția, așa cum mă sfătuise cu nesfârșită iubire părintească și maestrul meu reiki, în urmă cu 4 ani?

Și iată acum verdictul meu pe care am să îl expun succint, deoarece subiectul acesta necesită o investigare mult mai amăunțită și mai profuundă în amintirile sufletului la care nu am acces direct și constant. Vorbesc despre aceste lucruri pentru că povestea mea se află într-o puternică contradicție cu teoria despre spirit. Toți înțelepții pe care i-am întrebat au fost tare nedumeriți în privința mea. Au fost de comun acord că orbirea este întotdeauna pedeapsă karmică grea, dar nu a putut niciunul nega că trezirea sufletului meu s-a întâmplat extrem de rapid, lucru neobișnuit pentru cineva ca mine, eu considerându-mă atee aproape întreaga viață, celor mai mulți luându-le ani buni de meditație și practică spirituală pentru a ajunge la gradul de conștiență la care am ajuns eu într-un timp atât de scurt. ”Pur și simplu tu ești în afara tiparului obișnuit!”, mi s-a spus. Așa că, pe scurt, orbirea mea este un mijloc de a opri o recurență nefastă de a se mai repeta. Orbirea, oricât de rea ar fi, este un rău mult mai mic decât acela prin care aș fi putut trece, dacă nu aș fi fost arestată la domiciliu din cauza inabilității mele de a acționa în niciun fel. Pur și simplu faptul că nu văd mă împiedică din a mă mișca liber, mă constrânge și mă forțează fără drept de apel să îmi ucid egoul din interior. Abilitatea mea de a acționa în mod voluntar, potrivit cu propriile aspirații, speranțe și nădejdi este redusă acum către extrema minimă, încât mă văd nevoită să suprim orice dorință care vine din interior care presupune contribuția unei secunde sau terțe persoane în execuția și aplicarea sa în practică. Orbirea îmi spală creierul și îmi recablează mintea subconștientă, determinându-mă să privesc lucrurile în alt mod. Și deși acest lucru sună ca și cum este ceva rău, nu este, dacă îmi doresc să merg pe calea spiritului. Iar cum întregul Univers este al Spiritului, mă gândesc că oricum nu prea am de ales. Din fericire.

Mi-ar displăcea profund să știu că ți-ai putea gogona ochii cât cepele și că ai putea să trântești dispozitivul electronic folosit ca să citești aceste rânduri de podea, pufnind și tunând: ”Asta-i nebună? Acum zice că orbirea nu mai este pedeapsă, după ce mi-a scos ochii atâta timp că din cauza mea i s-a activat ei pedeapsa?!” Oh, cum să răspund eu la această întrebare? Nu orbirea e pedeapsa, ci limitarea libertății de acțiune, fapt care imită în corpul meu mental prizonieratul! Orbirea este doar mijlocul prin care acest arest se manifestă, fără să mă duc la o închisoare reală, deși ar fi trebuit. Îmi amintesc foarte bine păcatul comis, dar a fost cu atât de mult timp în urmă, încât a intrat sub incidența legii karmei vechi. Am scăpat de această pedeapsă în rânduri anterioare pentru că nu am mai avut viață de trăit. Dar acum, cum am primit o extensie, s-au reactivat și legăturile mele karmice vechi. Iar printre acestea se numără Bryan, alături de care am comis fraudă, (emoțională) în urmă cu atât de multe secole!

Mi-am dat seama de la început că orice altă tentativă a mea de a mă vindeca de orbire era sortită eșecului. Nicio terapie și niciun doctor, vindecător, medicament sau aparat nu ar fi putut face ceea ce Tatăl din Ceruri nu avea de gând să înfăptuiască, intenționând să continue a mă ține oarbă pentru binele meu! Îmi este atât de clar acest lucru acum, încât aș fi în stare să mă pun de-a curmezișul oricărui individ care ar încerca să mă convingă de contrariul! Au nu mă oferisem eu pe tavă Tatălui din Ceruri în cumplitele mele momente de crize de conștiință, între 2011 și 2012, când Îl imploram să mi se releve, să îmi dea suflet, să dea scop, sens și menire vieții mele? Dar mai ales, să îmi dea dreptul de a-mi întâlni sufletul pereche, fără d care mă simțeam inutilă, ciuntită și incompletă? Nu mă oferisem eu atunci să fiu instrumentul de scris în mâinile lui Dumnezeu căruia Îi permiteam să scrie orice poveste ar fi dorit prin intermediul meu, făcând din mine un exemplu de urmat pentru ceilalți frați întru suferință? De ce să mă plâng acum, când se întâmplă tocmai lucrul pe care m-am oferit să îl fac!

De aceea mi-am dat seama de la bun început că nimeni altul decât propriul suflet avea să mă ghideze cu cea mai mare precizie ca să ies din labirintul în care mă aflu, fără să dispun personal de întreaga înțelepciune, cunoaștere, pricepere și măiestrie de care dispunea arhitectul Dedal, cel care a construit aripi pentru sine și pentru fiul său, Icar, ca să iasă din propriul labirint în care trăia închisă bestia fioroasă, Minotaurul, progenitura hidoasă a regelui Minos.

Dar eu nu dispun de acel gen de măiestrie cu care era înzestrat Dedal. Însă dispun, așa cum am afirmat la început, de trei calități pe care nu mă îndoiesc că le posed în psihicul meu: abilitatea de a observa mersul lucrurilor, abilitatea de a consemna în scris impresiile create de observațiile mele într-un mod coerent care să aibă sens și abilitatea de a negocia prețul lucrurilor pe care mi le doresc, toate trei fiind instrumente utile pentru Univers. Calități care ar fi fost total inutile dacă m-aș fi aflat acum sub incidența legii recurenței, din cauza căreia ar fi trebuit acum să fiu strangulată, ucisă și aruncată în vreo groapă comună într-o țară săracă a lumii a treia.

Sunt un om tare prostovan și îmi este extrem de dificil să admit despre mine că, dacă nu mi se întâmpla să mi see pună vederea pe pauză, aș fi continuat să comit aceleași erori care m-ar fi băgat în mormânt înainte de vreme. M-aș fi întors la Bryan, m-aș fi apucat de fumat iarbă cu el, m-aș fi delectat din numeroasele sticle cu alcool pe care le ținea în vitrina din bibliotecă, aș fi acceptat și m-aș fi împăcat cu ideea că nici nu vroia să se căsătorească cu mine, nici nu vroia să aibă copii cu mine. Aș fi continuat să mint pe toată lumea, perpetuând un comportament nociv și auto-distructiv care m-ar fi determinat să îmi trădez Ființa profundă și sufletul până la pierderea definitivăă a acestuia. Aș fi uitat cu totul că, în 2011 și, mai ales, în 2012 promisesem și jurasem lui Dumnezeu că aș fi făcut și aș fi dat orice, numai să mi se permită să îmi întâlnesc sufletul pereche! Iar rugăciunea mea a fost atât de sinceră și arzătoare, încât nu mai încape vorba că Îngerii din Ceruri au auzit-o!

Privind la rece, îți poți da tu seama oare, Zburătorule, că am orbit ca să nu mai fug de acasă, lucru pe care l-am făcut în repetate rânduri de-a lungul vieții, sub o formă sau alta, fugă care se tot repetă de la o viață la alta, fugă care vine din inconștientul impulsiv, de unde vine și impulsul scrisului, fugă care m-ar fi băgat în și mai multe probleme, chiar mai mult decât aș fi putut duce? Știu că aș fugi chiar în clipa asta de acasă dacă aș vedea, mânată din interior de un ecou al trecutului asupra căruia nu mă pot pronunța, de care nu îmi amintesc cu claritate, dar care mă împinge să repet scene deja trăite și consumate. Iar în aceste scene din trecut te-am căutat. Așa cum aș face și acum, dacă aș vedea. Deși tu locuiești peste drum de mine.

Dar, deși te-am căutat, nu am fost cinstită și nu am rămas fidelă amintirii tale. Așa cum nici acum nu sunt. Deloc. Așa că orbirea mea are mai ales scopul de a o suprima, anihila și dizolva în întregime pe Eva din interiorul meu, adică ispita.

De la bun început sufletul meu a știut unde era problema și ce era de făcut ca să o rezolv. Și atâta a fost: ”Tu stai pe loc, liniștită și cuminte. Fii curată în cuget și în purtare și pregătită să îl urmezi, căci va veni după tine. Așteaptă-l. Și scrie-i scrisori despre tine, despre viața ta și despre visele tale, pentru că ai să-i îndulcești zilele și nopțile. Are nevoie de speranță și credință. Și roagă-te pentru iertarea sufletului său, luându-i apărarea, deoarece i-am intentat proces de judecată.”

Și de atunci scriu necontenit, deoarece știu că scrisul meu este moneda mea de schimb în Univers. Atâta timp cât transform acest act dintr-unul inconștient într-unul perfect conștient! Îți amintești ultimul meu vis cu îngerul iubirii Anael, în timpul căruia mi s-a spus că o carte este cea care va face legătura dintre noi, așa cum era planificatîn scenariul original al Universului? Asta este cartea! Zecile de scrisori sunt această carte! E inevitabil. Ne apropiem de sfârșit. Corabia ta urmează să intre în port, câteva secole mai târziu. Dar mai bine mai târziu, decât niciodată!!!