<>
Marți, 05 Martie 2019
Marius,
Mă uimește și pe mine cum de nu am reușit încă să epuizez subiectele de conversație din scrisorile mele. Pardon, conversația este un procedeu de comunicare care presupune participarea a cel puțin doi interlocutori. Ce fac eu aici se numește monolog, fiindcă în mod evident încercările mele de a te scoate din bârlogul în care te-ai ascuns cu atâta iscusință ca să putem sta de vorbă față în față la o cafea sau ceașcă de ceai au rămas fără ecou. Nici nu ai apărut (încă) la ușa mea, nici nu m-ai vizitat în dimensiunea astrală mai des. Aș fi fost atât de fericită în oricare din aceste două scenarii!(Editat ulterior, vineri: înainte să mă trezesc de tot în această dimineață, când mai eram încă între lumi, al 3-lea ochi mi-a arătat din nou o secvență de viață cu noi doi care ne înfățișa stând față în față, unul de o parte a unei mese, iar celălalt de cealaltă parte a mesei, într-un fel de local/pub/cafenea/ceainărie, luând micul dejun împreună; se vedea un geam mare lângă masa la care stăteam noi, iar de la geam am putut vedea inclusiv mașinile de pe stradă; amândoi eram îmbrăcați cu haine subțiri, ca de primăvară târzie și păream foarte familiari unul cu altul, mai ales eu care păream incredibil de relaxată și în largul meu în preajma ta) Dar uite ce îmi spune sufletul:
– El deja vine la tine în fiecare noapte! Nu poate să vină la tine mai des decât o face deja!
– Ceea ce îmi spui este imposibil, este neadmisibil. Niciun om de rând nu ar putea să iasă din corp CHIAR în absolut fiecare noapte sau de mai multe ori într-o singură noapte! Dacă ar putea, ar însemna că este un supraom al naibii de dibaci! Și e clar că nu e! În plus, dacă ar veni așa de des precum afirmi tu, nu ar fi trebuit să îi simt prezența? Să fiu conștientă de faptul că este lângă mine, chiar în aceeași cameră cu mine, deși în dimensiuni diferite?
– Adu-ți aminte că vouă tuturor vă stă în putere să părăsiți corpul fizic în timpul somnului, iar asta chiar în absolut fiecare noapte, însă nu vă mai aduceți aminte la întoarcere. Totuși, unii o fac și o fac destul de bine. Observă că tu însăți ai devenit conștientă deja de mii de ori în timpul visului. Și nu este ca și cum te poți lăuda cu vreo practică. El nu îți este cu nimic mai prejos, nu îți este inferior. Nimic altceva decât egal cu tine. Are, însă, mult mai multă disciplină decât tine. Și a mai avut un avans considerabil de exercițiu și practică în fața ta. Nu este vina lui că dormi somn profund, greu și periculos în timpul vizitelor sale! Nu este vina lui că te culci pe o ureche și că te trezești pe aceeași ureche! Nu este vina lui că nu ai voință să te ridici din pat.
– Dar este atât de clar că cel care mă vizitează nu mai este el, cel de la început! Este atât de evident că acum are o dublură, o imitație, propria proiecție mentală a ceea ce cred despre el imprimată în mintea subconștientă! Prezențele lor sunt atât de asemănătoare, încât nu mai sunt în stare să fac nicio diferență!
– Cum să nu faci diferența? Tu nu ești acolo, prezentă, ca să îți dai seama cine este cine? a adăugat apoi sufletul meu.
– E inutil dacă sunt acolo sau nu. De ce i se schimbă chipul în permanență? De ce pare că are o mie de fețe? Cum să mă încred că el este chiar el, când s-au făcut deja 3 ani de când nu i-am mai văzut chipul în timpul proiecțiilor astrale? am continuat să mă jeluiesc eu, cu inima plină de tristețe și de amărăciune.
– Nu te-am învățat de la bun început ce să faci? Atâta lucru trebuie să faci și nu îl faci. Întoarce-te cu fața spre el când mai vine și înfruntă-l. Și mare îți va fi mirarea când, atunci când te vei uita în spate, cu siguranță vei vedea un chip pe care îl vei recunoaște.
(mi-e neclar de ce sufletul meu îți ia în permanență apărarea)
Mă îndoiesc sincer că am să te recunosc, Zburătorule, pentru că manifestarea ta este cel mai straniu lucru care mi s-a putut întâmpla. Dar nu m-am apucat să scriu azi ca să elaborez mai multe teorii în ceea ce te privește, ci ca să îți ofer o nouă ședință de terapie prin intermediul cărții acesteia pe care o scriu de dragul meu, al tău și al copilului nostru meu, copil căruia îi dedic întreaga carte! Of, cât mă pot amăgi de una singură câteodată! Nu, azi nu mai elaborez teorii supranaturale. Deși continuă să mă frământe un milion de detalii, de variabile necunoscute.
De exemplu, nu reușesc să îmi explic de ce nu îmi amintesc chipul tău, cu toate că am ajuns la concluzia că mi-ai fost foarte drag în anii adolescenței. Îmi amintesc foarte bine lucrurile și întâmplările legate de tine de atunci, îmi amintesc toate detaliile diverselor evenimente, dar nu îmi amintesc chipul tău. Îmi amintesc semnalmentele tale fizice generale, precum că erai înalt, cam slăbuț și negricios, Dar nu îmi amintesc dacă aveai părul scurt, gen periuță, sau mai lung, drept sau ondulat sau dacă aveai vreun început de barbă de voievod pe față și nu reușesc să pun toate aceste detalii cap la cap ca să pot forma o imagine a ta. Nu există decât ceva de ansamblu și nimic mai mult. În starea de veghe, e cu neputință să îți recreez amintirea vizuală. E ca și cum atacul cerebral a șters dosarul cu numele tău din memoria mea vizuală. Numai amintirea aspectului tău fizic a fost compromisă pentru că, repet, îmi amintesc atât de bine toate celelalte lucruri legate de tine, inclusiv tricoul cu ”NoFX”, blugii, tenișii și câte și mai câte. Este cea mai misterioasă problemă cu care mă confrunt deoarece numai amintirea chipului tău pare să fi fost ștearsă. Îmi amintesc atât de bine de majoritatea prietenilor tăi, de aproape toți cei care se vânzoleau pe la bănci, îmi amintesc cu nespus de multă ușurință inclusiv de persoane pe care le-am văzut numai o dată în viață, în timp ce în cazul tău trebuie să fac eforturi considerabile, storcându-mi creierul, pentru a recupera informația stocată în neuro-transmițătorii mei vizuali ca să îți pot recrea figura. Și e degeaba. În stare de veghe nu îmi amintesc chipul tău de atunci, de când mi-a fost atât de drag de tine. Negreșit, amintirea ta se mai află încă stocată în memoria mea vizuală. Te-am visat de sute de ori în ultimii 3 ani și 6 luni. Și trebuie că ceea ce visez să fie amintirea pe care am păstrat-o despre tine, dar când mă trezesc, îmi dau seama că nu ți-am memorat imaginea, deoarece îmi este imposibil să o reproduc după aceea. În plus, deși am încercat în nenumărate rânduri să îmi provoc retrocogniții în timpul viselor mele lucide pentru a manifesta imaginea ta din subconștientul meu, lucru care a avut succes de câteva ori, uitându-mă la chipul tău proiectat în astral de mintea mea nu îmi declanșează nicio amintire reală, deoarece mă uit la fața ta fără să o recunosc cu adevărat, ca și cum nu te-am văzut niciodată în viața mea.
Nu știu ce anume a creat acest blocaj în mintea mea, de nu reușesc să îmi amintesc cum arăți, dar probabil că are legătură cu acel lucru care mă îndeamnă să păstrez garda ridicată în privința ta. Vreau să zic prin aceasta că am ridicat un zid puternic, înalt și impenetrabil care să te țină departe, cât mai departe de mine, de inima și de mintea mea. Fac oare asta de frică să nu fiu dezamăgită? Mai mult decât sunt deja? Mă gândesc suficient de mult la tine în cursul unei zile și te-am căutat deja de nenumărate ori încât să dau altuia impresia că sunt obsedată de tine, dar măsura de siguranță pe care mi-am luat-o în ceea ce te privește mă face de multe ori să abandonez întregul efort. Pentru a o lua după aceea de la capăt!
Nu îmi amintesc chipul tău, Marius. Iar când caut să mai găsesc informație despre tine pe unde se poate căuta, inevitabil îi iau la rând pe toți cunoscuții tăi (degeaba mi-ai blocat accesul în această direcție, am memorat jumătate din listă! însă bine ai făcut, fiindcă ceea ce făceam era o recurență ce trebuia oprită, așa că tu ai procedat corect, deși un pic cam forțat) și ajung și la… ajung și acolo unde numai dracul împielițat din mine mă împinge să mai dau o vizită inopinată, sperând să aflu că sunteți din nou împreună. Vreau să fiți din nou împreună ca să pot auzi făcându-mi-se o descriere amănunțită a înfățișării tale actuale și ca să aflu pe unde mai umbli, ce mai faci și cu ce te mai ocupi (și fac asta pentru că mi-e tare greu, dacă nu imposibil s cred în ceea ce văd cu al 3-lea ochi, nu îmi vine a crede că ceea ce îmi arată aceste imagini ar putea fi real!). E cumplit, Marius, să citesc aceste nume ale acestor oameni care te cunosc, care te cunosc atât de intim. De fapt, nu eu citesc aceste nume, fiindcă eu nu văd. Dar le aud pronunțate de o voce sintetizată care a ajuns să îmi fie cea mai bună prietenă. E singura voce care nu mă judecă pentru că nu am renunțat încă să te caut. (din fericire mai există o putere în Univers care înțelege și care nu judecă!) Și ajunsă acolo, la acești oameni care te cunosc, mă cuprinde disperarea și sunt înveninată și invidioasă că ei au ochi ca să te vadă, în timp ce eu nu am. La ce bun să ai ochi dacă nu pentru a te vedea? Dar numai eu nu am ochi ca să te văd, iar eu sunt cu adevărat singurul suflet din Univers care vrea să te vadă. De aceea sunt aproape încremenită de nedumerire! Cum au putut acele fete cărora le-ai permis să te cunoască în actul intim să nu își mai dorească să te vadă, când eu nu pot concepe în mintea mea altă bucurie mai mare decât să îmi vină și mie rândul să îți stau în preajmă? Dar nu știu pentru cât timp voi mai putea păstra vie această flacără a speranței că te voi revedea, când simt cu fiecare zi care trece că mă resemnez, că abandonez încet și sigur lupta. Cunosc care este miza din cauza căreia aștept, dar orice virtute cade în absurd când devine nelalocul ei. Povestea noastră începe să nu mai aibă niciun sens!
Și nici măcar nu îmi amintesc chipul tău, căci trebuie să îmi fi interzis eu însămi să te privesc. Te vedeam, dar îmi interziceam să mă uit cu adevărat la tine. Nu aveam voie, prietena mea te iubea în secret, așa că eu nu aveam voie să te văd în adevăratul sens al cuvântului. Probabil de aceea ți-am blocat imaginea în mintea mea subconștientă, deși cred că problema cu care mă confrunt în ceea ce te privește este mult mai profundă, cu rădăcini multiple.
Aceeași zi, după-amiază, după o bine-meritată pauză de plâns
Nu am cum să epuizez vreodată toate lucrurile pe care mi-ar plăcea să ți le spun. Nu am atins nici măcar o treime din subiectele care mă preocupă. Și am atât de multe alte lucruri insolite să îți arăt! N-ai avea cum să te plictisești stând în preajma mea, dar degeaba ai sta, dacă eu nu te-aș putea vedea la rândul meu. Am suferit așa de mult că nu mi-ai bătut până acum la ușă, dar ar fi degeaba dacă te-ai decide să vii taman azi, pentru că nu m-ai ajuta în niciun fel. Absența ta este cea care clădește corpul voinței în conștiința mea. Dacă ai fi chiar acum cu mine, m-aș lăsa pradă altor capcane, fără să mai pot da vreodată de capăt cauzei reale care a dus la orbirea mea. Cu tine departe, am mai multă voință să lupt. Dar toate acestea sunt gânduri care mi-au pătruns numai de curând în minte, de când am început să înțeleg cu adevărat care e miza acestui joc de-a șoarecele și pisica dintre noi. Nu m-am bucurat de aceeași minte deschisă în urmă cu 3 ani, când am aflat că erai de neatins. Și de neatins vei rămâne pentru mine, până nu dizolv din psihicul meu un anume agregat psihologic care mă împiedică să te văd pe tine și lumea întreagă. Deși mult mai pozitive, aceste gânduri sunt numai scheletice și fantomatice, deoarece nu le-am insuflat încă suficient de multă forță încât să șteargă toată dezamăgirea care s-a acumulat în inima mea în legătură cu povestea noastră. Nu pot să trec cu vederea acel sentiment pe care îl am câteodată că această poveste nu a fost scrisă pentru a ne insufla numai mie și ție speranță și voință pentru a lupta, ci că ea se adresează și altor oameni pe care povestea pe care o scriu acum îi va inspira la un moment dat în viața lor. Numai această posibilitate mă mai consolează și mă mai motivează cu adevărat acum, numai gândul că această poveste ar putea ajuta pe alții, pentru că altfel nu aș reuși să trec peste dezamăgire și peste deziluzie. De-abia mă târăsc în timpul zilei. De-abia supraviețuiesc zilei! Nu contest faptul că bravura mea de a încerca să rezolv problema aceasta a orbirii de una singură nu este decât de fațadă, pentru că în interiorul meu sunt cumplit de singură și de speriată și mi-ar prinde tare bine o îmbrățișare în momentul de față, un umăr zdravăn pe care să plâng și o barbă de voievod în care să îmi suflu nasul!
Există un motiv foarte întemeiat pentru care nu îmi este permis să îți văd chipul real în timpul vizitelor tale astrale. Este vorba despre reversul unei acțiuni necugetate pe care am comis-o față de familia mea. Desigur că mă refer la principiul ”după faptă și răsplată”. Ce am oferit, aceea primesc înapoi. Sau legea cauzei și a efectului. Iar ce am făcut eu față de familia mea a fost bătaie de joc. Le povestisem celor dragi despre J.B., dar în termeni evazivi și obscuri. Nu m-am încumetat să le spun unde și cum îl cunoscusem mai precis. Deși îl lăudam chiar și pentru lucruri pentru care nu merita laudă, părinții sunt tot părinți. Așa că au vrut să știe mai mult, însă nu le-am permis să vadă nici măcar o poză cu acest bărbat pe care îl alesesem ca să îmi împart viața cu el. Timp de 2 ani l-am păstrat secret față de ei. Cum să nu fi făcut așa, când îmi era îngrozitor de rușine să îl arăt? Nu era nici de departe un bărbat chipeș, iar începutul de chelie din creștetul capului și dinții stricați nu veneau în ajutor ca să îi îmbunătățească imaginea. Nici măcar o poză cu el nu le-am arătat părinților mei. Îmi venea să bag capul în pământ de rușine la gândul să vadă bieții mei părinți o imagine cu acest irlandez de vârstă mijlocie în timp ce o săruta și o ținea în brațe pe mezina familiei. Firește, ei și-au dat seama că exista un motiv pentru care nu le arătam nici măcar o poză cu J.B., dar nu au îndrăznit să intervină. Le era teamă că m-aș fi supărat și alte astfel de lucruri. În mod cert, faptul că am trecut sub tăcere acest subiect i-a făcut pe ai mei să sufere foarte mult. Știau că există un cineva cu numele ”J.B.” în viața mea, dar nu au știut cărui chip să atașeze acest nume. J.B. putea fi oricine și ar fi putut arăta în fel și chip, numai imaginația să nu aibă limite. Atâta amar de vreme mi-am bătut joc de familia mea în acest chip, ținându-i la distanță de problemele și dramele mele din interior. Subliniez că eu mă comportam conform cu un ecou nerezolvat al trecutului despre care nu vreau să vorbesc pe larg acum, dar despre care pot afirma că mă determina să mă comport ca și cum nu aveam părinți, că eram singură pe lume. Acum povestea aceasta nu s-a mai repetat pentru că… dar mai bine mă opresc aici, abținându-mă din a expune această ipoteză.
În orice caz, situația jenantă pe care am creat-o în jurul lui J.B. a provocat suficient de multă durere și suferință pentru părinții mei pentru ca actul meu necugetat să intre sub incidența legii divine a cauzei și a efectului, motiv pentru care s-a întors împotriva mea sub o formă asemănătoare. Dacă părinții mei m-ar fi iertat pentru această greșeală, eu nu aș mai fi trecut prin chinul ultimilor 3 ani în ceea ce te privește, deoarece asta face iertarea. Dar vorbesc despre iertarea sinceră care nu mai lasă nicio urmă de resentiment sau de ranchiună în tine. Iertarea șterge datoria karmică sau reversul negativ al unei acțiuni cu caracter de nelegiuire. Și pentru că părinții mei nu au șters această suferință pe care le-am provocat-o din registrul judecătorilor divini, eu a trebuit să trăiesc efectul fărădelegii mele. Voi suferi până ce această datorie se va plăti, până ce balanța va fi din nou în echilibru. Nu pot să comit iar un păcat cumplit împotriva părinților mei blamându-i pentru că nu m-au iertat. M-am comportat josnic față de ei, așa că în mod cert trebuie să cunosc pe propria piele efectul acțiunii mele. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, căci aceasta este justiția divină! În plus, iertarea vine de multe ori treptat, mai ales în cazul ”crimelor” îngrozitoare. Spre marea mea rușine, iată că s-au făcut mai bine de 5 ani de când mama și sora mea au dat de pomană aproape toate hainele mele preferate, fără să îmi zică sau să mă întrebe dacă eram de acord să le dau. Făcuseră acest gest imediat după ieșirea mea din spital din decembrie 2013, crezând că urma să mor, așa că ele se pregăteau deja de înmormântarea mea, făcând ritualurile obișnuite. Nu le-am iertat nici în ziua de azi. Iar rugăciunea ”Tatăl nostru” subliniază următorul adevăr în care cred cu fiecare atom al ființei mele: ”Și iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. În măsura cu care ierți vei fi și tu iertat și în măsura cu care judeci pe alții vei fi și tu judecat, așa că iartă și nu judeca!
Așa că din acest motiv chipul tău se schimbă adesea, chiar și de 25 de ori în numai câteva minute în timpul vizitelor tale, ceea ce provoacă atât de multă suferință și întristare în sufletul meu, pe lângă confuzie amestecată cu spaimă, neîncredere și îndoială. Ai putea fi oricine, având în vedere faptul că chipul tău trece de la o înfățișare și manifestare la alta, de la chipul unui bărbat brunet cu ochi albaștri, la unul chel de 55 de ani cu mustață și cercel în nas. Cum să îți permit, așadar, ursitule, să te cuibărești mai bine în inima mea când tu ai putea fi oricine?! Precum nici părinții mei nu i-au putut permite irlandezului să se cuibărească în inimile lor, când el ar fi putut fi un coate-goale și un pierde-vară (ceea ce era adevărat!). Legea cauzei și a efectului este atât de precisă și nu dă greș niciodată. În contextul de față s-au inversat rolurile dintre mine și părinții mei. Nu e vorba numai de faptul că ți se schimbă chipul pentru că nu le-am permis lor să îl vadă pe J.B., mai este un lucru în afara acestuia. Atunci numai eu cunoșteam adevărata înfățișare a lui J.B.. Acum ai mei sunt cei care ți-o cunosc pe a ta, în timp ce eu nu pot pune cap la cap detaliile aspectului tău fizic, întocmai cum nici ei nu au putut. Și pe mine mă doare și sufăr că nu pot vedea imagini actuale cu tine, pentru că nu pot găsi nicio soluție ca să te văd, așa cum și ei au suferit din cauza aceluiași motiv. Observi asemănările dintre scene? Eu m-am convins că așa este! Desigur că alta ar fi fost povestea dacă tu m-ai fi căutat de la bun început și în planul fizic și ți-ai fi dezvăluit adevărata identitate! Aș fi fost scutită de această suferință oribilă! Dar cum nu am putut fi scutită, tu ai picat la mijloc, devenind instrumentul prin care s-a aplicat pedeapsa. Însă asta s-a putut întâmpla numai pentru că și în psihicul tău există o grozăvie, un balaur, o zgripțuroaică, un blocaj emoțional, o traumă, o dramă, un demon nerezolvat al trecutului sau zi-i cum ți-o plăcea ție să îi zici acelui lucru care te blochează în centrul motor de la nivelul gâtului din a te pune în mișcare, venind spre mine. Pentru că un om cu sufletul trezit nu ar face niciodată ce faci tu!
Cum să fac eu să îți văd chipul real, pentru ca întâlnirile noastre astrale să se desfășoare și după un scenariu mai puțin după tiparul ”arta războiului”, pentru că eu m-am săturat să te aștept noapte de noapte cu o bombă de înjurătură pe limbă și cu armele la înaintare, gata să îți sar la gât ca să te sugrum! Oh, ce bine ar fi fost să fi avut acest gen de curaj, pentru că, în realitate, nici nu îndrăznesc să ridic ochii din pământ ca să te privesc! Cât de jenată și rușinată sunt pentru că tu ai putea fi el! Câte erori an comis din cauza temerii mele de a-ți privi chipul, lucru care a dus negreșit la sabotarea unui număr considerabil de experiențe astrale cu tine. Deci manifestarea ta neobișnuită nu este numai reversul greșelii înfăptuite de mine față de familia mea, ci și rezultatul unor altor greșeli pe care le comit și în prezent mai mult sau mai puțin conștient, dar pe care le-am identificat din fericire, lucrând intens asupra lor ca să le elimin.
Din fericire, o datorie karmică nu se plătește numai prin suferință, ci și prin fapte bune și căință. Căința sinceră are în sine darul de a deschide toate porțile către răscumpărare. Desigur că îmi pare rău pentru ce am făcut și desigur că am implorat în nenumărate rânduri iertare, dar ori nu sunt sinceră în căința mea, ori nu înțeleg cât de gravă a fost eroarea comisă de mine deoarece simt că nu se mișcă nici măcar un fir de iarbă în Univers, în pofida faptului că mie mi se pare că depun tot efortul ca să fac valuri care să se întoarcă înapoi la mine cu schimbarea adevărată..
– Voi da orice și voi face orice, numai să îl mai văd o dată! am fost de atâtea ori dispusă să ofer. Voi da toate hainele mele de pomană și tot lucrul meu de mână! Acum le voi da de bună-voie și din toată inima!
– Mulțumesc, dar de data aceasta prefer să stau cu hainele pe mine, mi-a răspuns sufletul, eliminând opțiunea acestui gen de acte de caritate de pe listă.
– Și atunci ce trebuie să fac ca să îl mai văd?
– Iartă-l, iartă-l, iartă-l, pentru că acesta este singurul lucru pe care nu îl faci cum trebuie, iar acum are mare nevoie de asta. Adu-ți aminte că, în copilărie, ai vrut să fii avocat al apărării. Ai vrut să iei apărarea celor mai teribili criminali. Te rog să intri din nou în pielea acelui copil inocent de atunci și să găsești în cugetul tău toate dovezile și toate argumentele care îl pot scoate nevinovat pe cel pe care vrei să îl vezi. Te sfătuiesc să îi lauzi caracterul până la exagerare, dar fă-o în mod conștient, cu mintea celui mai inocent copil, fiindcă în prezența sincerității și inocenței acelui copil ne vom convinge că este nevinovat. Nu vom mai avea motiv să îl reținem și îl vom elibera.
Îți iau apărarea prin scris, concepând în conștiința mea pledoaria finală care să te scoată la liman. Trebuie să fac astfel, pentru că așa voi primi șansa să te văd din nou. Pentru numele lui Dumnezeu, Marius, care îți sunt păcatele pentru care te faci atât de vinovat de ești împiedicat în acest fel să te apropii de mine? Ce te ține departe, pentru că niciun scenariu din imaginația mea, oricât de îngrozitor ar fi, nu este suficient de puternic să te facă să te comporți în acest fel! Și, totuși, există un anumit agregat psihologic care te-ar putea îndemna să te comporți așa, în eventualitatea în care tu chiar ești real, material și nu doar un produs al imaginației mele. Mi se strânge inima de durere când îmi amintesc că am mai fost într-un context de viață asemănător în urmă cu mai bine de o decadă. Bineînțeles că am agitat un pic spiritele și am exagerat un pic toată povestea, dramatizând-o, când te-am descris în termenii ”psihopat”, ”psihotic”, ”imitație a lui Moriarty”, etc. A fost mai la îndemână să te privesc astfel decât să admit că ești nimic altceva decât un porc dezgustător! Oricare crezi că îți este intenția, de mă vizitezi în dimensiunea astrală fără să îmi fi cerut voie să o faci înainte și fără să îți dezvălui identitatea te înșeli amarnic considerând-o bună sau nobilă. Nu este și ai să vezi mai jos de ce. Dar până atunci mă voi întoarce un pic pe linia amintirilor, în iarna lui 2005.
Mă lepădasem cu 2 zile înainte de Crăciun de eticheta de ”virgină”. Nu mai eram cu el, cu dansatorul de breakdance, dar asta nu m-a oprit atunci să mă compromit. El nu m-a vrut înapoi, pentru că așa procedează o sumedenie de băieți. Aveam un amic care spunea următoarea frază despre fetele pe care le întâlnea: ”Merge o dată! Iar astălaltă merge de două ori!” Așa a fost și cazul meu. Am mers o dată, după care nu m-a mai vrut. S-a cuplat la numai câteva zile după consumarea actului cu altă fată și după ce s-au despărțit, a vrut să mă mai încerce încă o dată. Dar nu mai poftea să fim oficial împreună, așa că după această a doua oară s-a cuplat cu altă fată care îmi era prietenă și care știa că el fusese prima mea experiență sexuală. Dar nu i-a păsat niciunuia dintre ei de mine și de sentimentele mele. Nu ne-am mai vorbit câteva luni, iar când am reluat conversațiile, am reluat și relația intimă păcătoasă. Dar el era împreună cu cealaltă fată, însă nu avea nicio mustrare de conștiință să bată drumul și pe la mine. Din nefericire, nici eu nu am avut atunci mustrări de conștiință, acceptând rolul dezgustător de iubită secretă într-un triunghi amoros. Nu a durat mult. În iunie 2006 am rupt orice legătură cu el. Mă cuplasem cu ursul grizzly ca să îl fac gelos pe nătărăul cel dintâi, dar nu mi-a ieșit, având în vedere că nu a venit înapoi la mine în genunchi, cerându-și iertare. Chiar n-a mai dat 2 bani pe mine. Timp de doi ani după aceea ne-am întâlnit întâmplător pe stradă, fără să mă bage în seamă. Treceam unul pe lângă celălalt de parcă eram străini unul de altul, de parcă nu ne văzuserăm niciodată. Cât a putut să doară lucrul acesta! A fost cumplit de chinuitor! Nu îmi doream să ne împăcăm, înțelegeam în sfârșit că eu și el nu ne potriveam deloc, dar aș fi vrut să fi rămas prieteni după aceea. Fusese prima mea experiență sexuală până la urmă! Nu era câtuși de puțin un psihopat sau un nebun, ci un simplu porc narcisist și nimic mai mult. Doi ani mai târziu, în vara lui 2008, ne-am intersectat pe stradă, așa cum făcuserăm de atâtea ori după ce ne despărțiserăm definitiv. Ne-am văzut, ne-am recunoscut, am oftat prelung amândoi știind că nu aveam cum să ne evităm la nesfârșit și ne-am împăcat în mai puțin de 2 minute. Nu, nu am reluat relația, nu am făcut decât să punem punct războiului dintre noi. Ce porcărie de comportament și pe câți dintre noi nu ne caracterizează genul acesta de insensibilitate față de sentimentele altei persoane, mai ales după împărțirea patului în timpul actului intim care în loc să însemne comuniunea dintre o fată și un băiat, echivalează cu una din cele mai josnice practici de petrecere a timpului și de consumare inutilă a energiei ale animalului intelectual! V-am clasificat pe voi, porcii de acest gen, drept niște băietani, niște băiețandri mucoși care nu știți ce vreți de la viață, pentru că vizitați dormitorul mai multor fete în același timp. De aceea nu am mai vrut să îmi încurc viața cu un astfel de băiețandru în urmă cu câțiva ani, alegând un bărbat de peste 40 de ani în schimb, crezând că un astfel de om ar fi prețuit mai mult prezența mea în viața sa. Da, desigur că m-am înșelat amarnic crezând un astfel de lucru! Nu te caut cu de-amănuntul după paie în ochi, știu foarte bine că și eu am defecte cu duiumul!
Așa că vezi și tu că am înțeles în sfârșit că nu ești un psihopat sadic. Nu, nu, nu, ești doar un porc și un măgar, așa cum a fost și dansatorul de breakdance, căci nu mă îndoiesc că, dacă am trece unul pe lângă celălalt pe stradă, nici tu nu m-ai băga în seamă, întocmai cum a făcut și el. Mai mult decât atât, deși eu am insistat o perioadă să ne împăcăm, să reluăm legătura, pentru că pe mine mă durea foarte tare să fiu pusă în situația de a ajunge să urăsc pe cel care mă avusese pentru prima oară, el nu a răspuns niciodată solicitărilor mele. Îmi spusese că nu mai dorea să mai aibă de-a face cu mine și că aș fi procedat foarte bine dacă l-aș fi uitat. Singura diferență dintre voi este că el chiar s-a oprit, în timp ce tu continui să mă cauți și să îmi vizitezi încă dormitorul (în dimensiunea astrală, deși personal nu ne-am cunoscut, dar datorită vizitelor tale, mi-am extins existența conștiinței dincolo de zidul somnului, dimensiune pe care am ajuns să o consider realitate pentru suflet) pentru că mai merg o dată. Să știi de la mine că dacă te fac porc îți aduc un compliment în realitate! Un porc mizerabil este desigur mai încântător și mai ușor de înfruntat decât un sociopat sau un psihopat cu tendințe criminale! Și știu de unde vine, dar trebuie să explorez subiectul mai mult pentru că este vorba de o metaforă a vieții extrem de elaborată, ca un fel de arhetip universal, pe care de-abia ce am captat-o în conștiința mea..
Este clar că drăcia asta dintre noi își va găsi finalul într-o bună zi, așa cum și-a găsit sfârșitul și războiul dintre mine și precedentul tău. Și este și mai clar acum de ce precedentele tale nu au mai vrut să te vadă, pentru că asta a fost o dilemă care m-a contrariat întotdeauna!
Totuși, nu mă pot lăuda că aș ști care îți sunt păcatele pe care le-ai făcut față de alții. Nu cunosc decât un singur detaliu despre tine și despre copilăria și viața ta. Dar cum mie mi-a revenit sarcina de a-ți fi avocatul apărării în fața Tribunalului Divin ca să te scap de karma, nu îmi rămâne altceva de făcut decât să descopăr erorile comise față de mine ca să le reduc la praf cosmic, iertându-te. Bun, acum că ne-am înțeles că nu te mai încadrez în categoria psihopaților, ci în cea a porcilor infideli și adulteri, mi se pare că trebuie să fac un efort suplimentar de imaginație în aceste condiții, să fac trecerea de la porc nesimțit la prinț, sperând că sub șoriciul plin de mâzgă și noroi se ascunde și un prinț fermecat. Ai noroc că am simțul umorului, Marius, și că îți port recunoștință pentru faptul că ai insistat să mă scoți din corp în dimensiunea astrală, pentru că singură nu aș fi putut-o face, îmi este lene să fac practică și nu am niciun pic de disciplină. Ai mare noroc că înțeleg cât de important este să îți trezești conștiința în timpul somnului, cât de necesar și de imperativ este să faci legătura între corpul fizic, eteric, astral și mental, iar pentru asta îți mulțumesc și îți sunt recunoscătoare. Pentru că, în fapt, păcatul tău comis față de mine este unul extrem de grav și interzis în întregime de Legea Divină. Indubitabil, tu ai puteri psihice, iar ca să te strecori în mintea unui alt om, făcând uzanță de abilitățile tale ba telepatice, ba altceva, cu un scop sau altul, este pur și simplu nepermis! Nu ai voie! Chiar se plătește! O știu din experiență, am făcut același lucru cu versiunea lui J.B. de acum multe secole, strecurându-mă în mintea oamenilor și în visele lor ca să obțin diverse lucruri de la ei, iar crima mea nu a fost iertată! De aceea viața mea de la 20 de ani încoace, cu tot cu atacul cerebral, a imitat închisoarea sau cel puțin arestul la domiciliu, cu reducerea la minim a abilității mele de a acționa! Așa că, pentru a aduce la cunoștință Tribunalului Divin că nu îți mai port ranchiună pentru ce mi-ai făcut, trebuie să scot cuvinte de laudă pentru prințul adormit din tine chiar și din piatră seacă, așa cum au secat și ochișorii mei după câte lacrimi am plâns.
Și ca să mă motiveze să nu abandonez lupta, al 3-lea ochi mai binevoiește să îmi arunce din când în când câte un oscior, după ce mă ține zile, săptămâni și luni în șir la înfometare, fără să îmi arate vreo imagine din Cartea Vieții tale. Dar atunci când îmi trimite secvențe și senzații din viața ta, e aproape supranatural cum se manifestă creierul meu. Chiar se comportă ca și cum este lihnit, cu burta lipită de șira spinării, schilodit, numai piele și os. Neuronii mei absorb toate informațiile din aceste scene, de parcă am un burete în loc de creier. Apoi se transformă în dulăi ciolănoși, zdrențuroși și hămesiți, luptându-se între ei și atacându-se fără milă, sfârtecând aceste secvențe, căutând să găsească chipul tău în detaliile legate de culoare, de formă, de volum și tot așa. După care neuronii mei – dulăi se retrag în umbră ca să se înfrupte din prada care tocmai le-a fost oferită, pentru a se așeza din nou la pândă, gata de atac, găsindu-se în permanență în stare de alertă, vigilenți și dresați, atât de dresați să învețe să vadă (din nou).