dec. 302020
 

<>

Miercuri, 30 Decembrie 2020

Ursitule,

Aștept cu înfrigurare în cămăruța mea de pe balcon să se facă ora 21:00, oră atât de simbolică despre care am scris în treacăt în epistola intitulată ”Tu nu ceri ce trebuie cerut de la cine trebuie să ceri”. Aștept cu multă nerăbdare, ca înaintea unui examen, să se facă ora 21:00, mai ales după ce, în ultimele 5 săptămâni, am trăit cele mai nemaipomenite și minunate episoade onirice în timpul cărora am intrat în contact direct cu Logosul Solar, Tatăl meu cel Ceresc. Și pentru că știu că miracolul are să îmi bată în curând la ușă, mă grăbesc repede-repejor să transpun în scris o povestioară foarte insolită și minunată prin care am trecut pe care am să o leg de alte două scene în care sufletele noastre au fost implicate.

În această dimineață am adormit iarăși în dormitorul părinților mei după o lungă noapte de zbucium. M-am rugat mult și am intonat în gând mantrele ”MA-MA” și ”Da-Da” ca să consolidez legătura dintre suflet și Ființa Interioară, cerând cu multă ardoare să îmi fii adus căci azi-noapte nu mi-a mai păsat de liberul tău arbitru.

Așa că azi-dimineață mi-ai fost adus în brațe ca un cadou frumos împachetat pe care l-am deschis cu multă încântare și de care m-am bucurat nespus de mult, până în clipa finală când, îmbărbătându-mă, mi-am făcut cuibul deasupra ta ca să te pot privi direct în față și săruta. Și cât am profitat de moment, fără pic de ezitare, căci nu mă mai puteam sătura de tine!

Însă, curând după aceea, m-am neliniștit și m-am îndoit și, cuprinsă de un fel de remușcare tăcută, am vrut să mă îndepărtez de tine, spunându-ți:
– Nu pot merge mai departe de atât. Mi-e foarte frică de tine!

Așa că am fugit iarăși de tine, ascunzându-mă în corpul fizic. Accesasem o altă suferință mocnită și inconștientă care doare ca o rană vie, aproape deloc tratată. Rana aceasta deține în microbii săi puterea de a mă împiedica să privesc la chipul unui bărbat fără să nu simt repulsie și dezgust. Nu îți văzusem chipul cu câteva clipe înainte întrucât te manifestai din nou ca o masă de energie vibrantă și strălucitoare, dar fără chip. Însă îți știam sufletul prezent și ceva nedeslușit și inconștient m-a făcut să mă scârbesc de mine, de tine și de tot. Greșisem din nou și ce simțeam atât de acut era remușcarea. De-ar fi fost, însă, toate acestea atât de simplu de explicat! Era limpede pentru mine, revenită în stare de veghe, că fusese ceva mai mult acolo, că accesasem un alt eu psihologic din cauza căruia întâlnirea noastră, mai timpurie să fi fost, ar fi fost un eșec total.

În timp ce cugetam la toate acestea, am primit un flash deosebit de insolit. Era însăși orbirea mea, era însuși întunericul inundat de pixeli pe care îl văd în fiece secundă a zilei, cu excepția viselor în care vederea îmi este restaurată. Dar imaginea trimisă din Universul Interior nu era întocmai copia fidelă a imaginii pe care o văd în locul luminii soarelui de mai bine de 7 ani. O diferență era incredibil de eviddentă, deși era reprezentarea simbolică a orbirii mele, întrucât milioane de punctulețe strălucitoare și luminoase de culoare galbenă erau împrăștiate din abundență peste toată întunecimea. Era bolta cerească împresurată de stele și erau atomii energetici ai sufletului tău care mi-au fost dăruiți prin transfuzia de energie din 13 Septembrie 2015, când sufletele noastre s-au conectat pentru ca al meu, cel puțin, să poată (re)vedea adevărul sacru, dar uitat, al iubirii.

”Să îl ierți pe acest om deoarece el este departe de a fi perfect. Și, cum cunoști deja, atomii de lumină ai sufletului său nu au ajuns la tine neîntinați. Vin din corpul lui de dorințe, din corpul său de păcate ca să înveți că greșelile lui sunt și ale tale, atât de strânsă este legătura dintre voi!” Așa îmi vorbi vocea intuiției azi-dimineață ca să îmi limpezească simțământul prea intens care mă îndepărtase de tine căci în energia ta văzusem și simțisem pasiunea, netrebnica pasiune care îi îmbolnăvește pe mulți dintre noi, ispitindu-ne să revendicăm de la partenerii noștri, aproape cu brutalitate, elemente în plus, mai condimentate, mai impudice, mai pasionale, toate cerute ca dovezi ale iubirii celuilalt. Și nu doar pasiune văzusem în inconștientul tău, simțindu-te pulsând sub mine, ci și gelozie și posesivitate, deci văzusem cei trei factori cheie care ne condiționează să credem că putem deveni stăpânii altor ființe, ființe pe care spunem că le iubim. Iar aceasta este o parte a relațiilor dintre femei și bărbați care mă scârbește, motiv pentru care am fugit iarăși de tine, fiindu-mi frică de tine pentru că văzusem și în tine pe stăpânul de care mă feresc și despre care am scris într-una din părțile scrisorii cu titlul ”Cum nu m-am apropiat niciodată atât de mult de vindecarea mea”.

– Oh, așa de mult mă vrea el? mi-am întrebat sufletul, fiindu-mi anevoios să asimilez propria interpretare pe care o dădusem celor simțite de dimineață.
– N-ai vrut tu să vezi și să simți toate acestea mai aievea decât însăși realitatea? De ce te sperii acum că ai primit permisiunea să pătrunzi în lumea sa interioară ca să vezi dovada sentimentelor sale? îmi spuse acesta.
– Fiindcă nu sunt obișnuită cu ce simt venind dinspre el că vrea să îmi ofere. Este cu mult peste ce știu eu că se poate da.
– Ești sigură că nu confuzi acest ”prea mult” cu lanțurile slăbiciunii de care alții au dat dovadă?
– Nu mă pot înșela! Am văzut și simțit limpede că există în el gelozie și posesivitate exprimate prin amăgitoarea pasiune.
– Da, da, întocmai, femeie temătoare de prima iubire, căci ce ai accesat tu în el era eul său la 17 ani și nici tu nu ai fost, în acele clipe, cu mult mai matură decât el!

Ți-e limpede până acum, ursitule, că nu numai sufletele noastre s-au conectat în urmă cu mai bine de 5 ani, ci și corpurile nnoastre de dorințe, egourile noastre? Sunt îngrozită! Ce abisuri psihologice îți sunt dezvăluite din interiorul microcosmosului meu, cu toate că de povestit ți le-am povestit pe toate câte au fost secretele mele mizerabile, astfel încât să nu rămână nimic ascuns și nemărturisit! Să îmi îngădui tu să primesc acces la toate câte le ții confidențiale, tăinuite în tine și nedezvăluite nimănui? Am să descriu acum un alt vis care mi-a evidențiat foarte clar de unde vine toată confuzia mea, ursitule, întrucât expresia ta psihologică la 17 ani, după cum mi s-a arătat, mă privea cu mult patos și dorință și de unde au venit aceste sentimente e o chestiune care obișnuia să mă depășească, însă după toate câte le-am trăit până acum și câte nu mai am de povestit, după cum urmează, nimic nu mi se mai pare imposibil, cu toate că multe pot fi puse în continuare sub semnul îndoielii. Visul datează de acum o lună și jumătate și de tot atâta timp am încercat să îl consemnez în scris.

Nu aveam conștiință lucidă în acea noapte. Mă însoțeau fostele prietene din adolescență, iar tu erai înconjurat de vechea ta gașcă din liceu. Ne retrăgeam toți spre casă, mergân pe Călărași, dinspre pietre înspre Barieră. Eram la Coloane, iar noi înaintaserăm un pic, mergând în fața voastră. Eu una, cel puțin, făceam un tărăboi caraghios, vrând cu tot dinadinsul să îți atrag ție atenția mai mult decât a oricui altuia asupra mea, ceea ce era tare insolit întrucât nu mă comportasem astfel în privința ta în anii de demult. Ce procese de conștiință îmi făceam, însă, în timpul visului, văzându-mă mergând în fața ta și simțindu-mi fundul expus privirilor tale, etc.! Și, auzindu-mă și vorbind atât de tare, mai că începusem să îmi recuperez din luciditate întrucât clasicele întrebări de verificare răsăreau pe buzele mele și în conștiința mea, trezind-o, anume: ”Unde sunt acum? Ce fac aici? Și, mai ales, de ce fac toate astea?”

Dar am continuat să merg în vis ca hipnotizată, precum îi este specific visului mecanic. Te știusem singur fiindcă te văzusem mergând neînsoțit în urma mea, dar când, în dreptul unor magazine, m-am întors spre tine ca să te privesc, te-am găsit ținând de mână o fată. Era superbă, recunoscând în ea toate credințele mele legate de preferințele pe care doar bănuiesc că le poți avea în privința sexului opus. Te-am privit îndeaproape timp de 4 ani, cât am copilărit împreună bancă în bancă fără să ne fi vorbit vreodată, cu o singură excepție, așa că mi-am oferit luxul în mintea mea să mă declar expertă în materie de preferințe pe care să le ai vis-a-vis de femei. Ori fata care te însoțea în visul meu era copia ta fidelă, dar în versiune feminină. Erai tu ca femeie.

Ori fata aceasta care, după toate aparențele, îți era iubită, puteaa să frângă inima oricui cu chipul său, cu statura sa, cu alcătuirea sa, cu frizura sa, cu ochii săi, cu gura saa și cu stilul său vestimentar, așa cum știu că și tu o poți face. O priveam eu însămi cu inima frântă fiincă vedeam în ea tot cce eu nu voi fi niciodată. Ea era femeia complet conștientă de frumusețea ei din exterior, Fii cu multă băgare de seamă că nu spun că se vedea pe sine ca fiind frumoasă, ci doar că era conștientă de fiecare linie și curbă vizibilă în exterior din care era alcătuită. era femeia perfect conștientă de tâmplele ei, de nasul ei, de buzele ei, de urechile ei, etc. Era femeia bună cunoscătoare al tipului de dermatograf necesar care să îi evidențieze întreaga frumusețe vizibilă a ochilor și al oricărui tip de loțiune de corp necesară pentru fiecare centimetru aal trupului său fizic. Totul era fizic și vizibil în toată alcătuirea ei și eu nu eram nimic din ce era această fată înaltă, zveltă și perfect proporționată fiindcă ea era femeie, în vreme ce eu am fost toată viața mea o copiliță cu zulufi și păr cârlionțat, cu nasul cârn, cu pielea albă ca brânza, cu unghiile nefăcute, cu bătături în călcâie și câte altele! Văzând, deci, această expresie a feminității în iubita ta din visul meu, am trăit cea mai intensă conștientizare din viața mea prezentă că nu mă pot conforma standardelor de frumusețe impuse în lumea materiei, fapt care, cel mai probabil, mă va face să mă exprim în lumea vizibilă ca un fel de copil, în vreme ce pe tine te-am asimilat, în mintea mea, drept un bărbat adult și matur.

Vai, vai, vai de mine, cât am suferit văzânu-mi iarăși pierdut numărul de ordine din fața cabinetului tău de audiențe! Iarăși îmi furase locul o altă farmazoană fantastică!

M-am întors pe călcâie, spunându-le prietenelor mele că nu mai avea rost să continui parada de dragul tău acum că aveai, din nou, o însoțitoare. Am plecat spre casă, lăsându-te în urmă. Unele scene ale visului care au urmat după aceea nu mai merită povestite, așa că mă duc direct la finalul acestuia.

Între timp, mă separasem de prietenele mele. Nici tu nu mai erai înconjurat de toți acei oameni care parcă au jucat rolul de cavaleri de onoare sau de gărzi de corp toată adolescența ta fiincă zău, măi să fie, dar nu îmi amintesc să te fi văzut vreodată singur ca să te poată aborda omul fără a risca să se facă de rușine de față cu toți ceilalți, cu excepția accelui singur moment când am fost puși față în față, singuri, pe scările facultății de geografie, după ce ai dat BAC-ul. În fine, eram singuri la sfârșitul visului meu. Drumurile noastre se intersectaseră taman la ieșirea dintr-un Mall și, ieșind pe ușă în același timp, nu ne-am mai despărțit după aceea, ca și cum era cel mai firesc lucru din lume să rămânem împreună, ca și cum ne cunoșteam de mult, foarte mult timp. Scena aceasta s-a transformat deja în lait-motiv în visele mele care se termină, în multe cazuri, în același mod, surprinzându-ne împreună într-o notă extrem de familiară și intimă, fără nuditate.

E limpede că substratul visului meu mi-a scos la lumină credințele mele ferme că nu cunosc nici măcar un prăpădit de detaliu despre universul tău interior, tot ce știu fiind ce am văzut în exterior, la prima vedere, în baza simțului observației.

Și ca să mă văd cu proprii ochi, iar cu ochii nimănui altuia decât ai mei, transformată într-un personaj stabil și atât de important în universul tău interior în care nu crezusem că am să pătrund vreodată și aflând pe deasupra că mă regăseam deja în această lume intimă a ta, după ce timp de mai bine de 17 ani, însemnând jumătate din viața mea, nu am primit nici semn, nici dovadă că măcar luaseși aminte la biata mea făptură chinuită este o chestiune care nu are cum să nu te lase cu gura căscată de uimire și total confuz, cu toate că mai devreme am zis că nimic nu mi se mai pare imposibil după câte le-am trăit și văzut, nu găsești că sunt îndreptățită să mă simt scârbită că vii ca o vijelie în patul meu ca să îmi sorbi și sufletul din mine în timp ce mă săruți, arzând de pasiune și dorință și revendicând de la mine iubire?! Eu am cerut să privesc la mine prin ochii tăi și eu am cerut să simt cu inima ta ce simți pentru mine, așa că eu plătesc consecințele pentru ce am cerut întrucât, convinsă fiind acum că exiști dincolo de mintea mea și de închipuire, trebuie să te aștept.

Cu toate acestea, al doilea vis descris mai sus nu poate fi rezultatul intervenției inteligenței sufletului tău, așa cum fusese primul, deși îi pot da și acestuia o semnătură simbolică, fiind destul de evident că natura principiului masculin universal, matur și serios, a fost pusă în contrast cu natura principiului feminin universal. Cele două forțe primare, Sfânta Afirmație și Sfânta negație, nu se pot echilibra una pe cealaltă fără o a treia forță neutră, Sfânta Reconciliere. Din acest motiv seriozitatea și maturitatea ta nu se vor împăca nicicând cu inocența mea copilăroasă și zburdalnică fără intervenția Tatălui.

Acum, ce voi descrie mai departe zău dacă nu le întrece pe toate câte le-am trăit ca rezultat al activității atomilor de lumină aparținând sufletului tău și dăruiți mie, așa încât să am habar de tine și să te (re)cunosc pentru ca, la întâlnirea noastră în dimensiunea materiei, să nu fii pentru mine un complet străin. Și ca să subliniez cu mai multă emfază legătura dintre sufletele noastre, voi trece în continuare o pagină din jurnalul meu, după care voi adăuga ultima parte a scrisorii mele, descriind cea mai drăgălașă întâlnire dintre sufletele noastre.

Luni, 7 Mai 2018

Când aveam acele vise frumoase cu tine, înainte să aflu că, de fapt, locuiești în București și că ești bine, sănătos, în loc de captiv și sclav pe undeva prin Australia, visele mele te înfățișau întotdeauna ca pe cineva foarte puternic, inteligent și extrem de creativ. Ca și cum erai cineva care știa să pătrundă cu ușurință și să manipuleze lumea visului. Am avut un astfel de vis deosebit de drăgălaș prin decembrie 2015 sau cel mai târziu în ianuarie 2016. Oricum, undeva la începutul acestui fenomen, în perioada sa de glorie, în epoca sa de aur. Acum suntem, din păcate, în epoca de fier, cea mai puțin evoluată dintre toate.

Părea un vis mecanic, obișnuit. Eu făceam parte din juriul unui concurs de talente. Printre participanți se afla și o femeie în vârstă și trăznită de tot care o impersona pe Britney Spears. Era îmbrăcată precum Britney în videoclipul melodiei ‘Toxic’, pare-mi-se, cu un catsuit din plasă și cu lenjerie intimă vizibilă pe dedesubt. Cânta și dansa și făcea un show incendiar, ce să mai, dacă nu ar fi fost deosebit de grețos. Se lipise mai ales de mine, urmărindu-mă peste tot și sâcâindu-mă cu tot felul de năzdrăvănii. Fugeam pe niște scări în sus la un moment dat ca să nu dau nas în nas cu ea. Mă oprisem într-un loc mai retras, ca un fel de balcon, de unde puteam privi pe casa scărilor. Ea urca încetișor pe încălțările sale de 15 cm înălțime a tocului când, deodată, zidul din dreptul scărilor pe lângă care tocmai trecea domnița în cauză s-a prăbușit. Descriu greșit momentul. În fapt, apăruse un fel de mecanism, ca laserul, care tăia peretele în formă de cerc pentru ca cineva să se strecoare pe acolo. Bucata asta rotundă din zid a fost apoi smulsă din loc, iar prin spărtură au pătruns niște indivizi îmbrăcați în negru, ca o echipă de teren de genul Delta Force. În fruntea echipei se afla actorul Jean Reno, francezul. Au capturat-o pe trăznita mea participantă la concurs și s-au făcut nevăzuți prin gaura din perete. Eu priveam de pe micul meu balconaș la toate acestea. Prin acea spărtură se mai vedea ceva, după ce ceilalți au dispărut din peisaj. Era un bărbat pe un scaun de regizor care stătea cu spatele la mine. Era îmbrăcat casual, cu pantaloni la dungă și în cămașă cu mânecile sumetecate, dar în teniși. S-a ridicat de pe scaunul său regizoral, s-a întors spre mine, s-a apropiat de gaura din perete și s-a aplecat, cumva teatral, dar cu timiditate în fața mea. privind direct la mine. Erai tu, Zburătorul meu. Îmi arătai cum tu îmi regizai și manipulai visele. Iar eu, prostuța de mine, chiar am crezut că ești tu, cel real din carne și oase, cel cu atâta putere imaginativă. Și vai mie, Doamne, cât de drag mi-a fost de tine!

N.B.: Este spre folosul meu să înțeleg că femeia trăznită din visul meu era o reprezentare metaforică a performerului de videochat în pielea căruia am trăit câțiva ani, deci ssimbolizând eul psihologic care mi-a furat inocența de copil, îmbătrânindu-mă înainte de vreme și punându-mi căluș la gură ca să nu mai vorbesc despre iubire decât la comandă și conra-cost. Evident, împotriva acestei prea proaste ”educații” de viață nu aveai cum să lupți aliat cu materialismul. Nu m-ai fi putut salva în vecii vecilor, ursitule, decât în modul, desigur simbolic, surprins în visul meu întrucât nu căutam să fiu impresionată prin bunuri materiale ca să fiu vindecată, ci căutam să aflu dacă sunt prețuită și fără talentele mele relaționate cu sexualitatea pe care, conform cu simbolismul filozofic din vis, le-am pus pe masă sau mai bine spus le-am pus în așternut mult prea devreme, întocmai cum procedează participanții la concursurile de talente cărora li se alocă numai 3 minute pentru a impresiona juriul. Și cum mulți dau tot ce au mai bun la preselecții, nu se mai pot întrece pe ei înșiși în următoarele etape, epuizându-și abilitățile de la început. Regula de ”instant action” era de bază în videochat și, ca să lupt împotriva celor 3 minute de acțiune instantă, mi-ai fost trimis tu, cel mai demodat individ pe care l-am cunoscut vreodată! Căci cum este posibil, cum este oare posibil să existe un bărbat care să nu dea curs invitației pe care o femeie i-o face, lăsând-o să aștepte atâția și atâția ani la rând? De câte duble ai nevoie oare, perfecționistule, până ai să fii mulțumit de performanțele mele?

apr. 102020
 

<>

Vineri, 10 Aprilie 2020

Ursitule,

Uite cum îmi vorbi iarăși sufletul meu: ”i-ai scris celui pe care îl aștepți și ai făcut-o de cască!” Mi-a luat 2 săptămâni până să prind sensul ascuns din enunțul sufletului meu, căutând în sistemul asociativ de concepte din subconștient toate analogiile pe care am putut să le identific. La primul nivel, am asociat cuvântul ”cască” cu substantivul ”căști”. Nu gândeam greșit, chiar dacă simplist și superficial, știind prea bine cum îmi este să scriu câteva ore pe zi cu căștile în urechi, ghidată de o voce instalată pe calculator, trebuind să corectez mai apoi întregul text în tot atâtea ore. Am sperat că, prin referința asta, sufletul să îmi fi comunicat faptul că gândești admirativ despre mine, căscând ochii cât cepele de uimire, de surpriză și de șoc citind formulările mele aduse din condei, scrise fără să văd și cunoscând tot efortul pe care îl fac de dragul tău scriindu-ți ca să îți țin companie. Îmi surâdea această semnificație cu mult mai mult celei ale verbului ”a căsca”, știind că de obicei caști de plictiseală și de somn. ”Am făcut-o de cască?! Ce înseamnă acest lucru? Cască de plictiseală? Am scris prea mult și cască de somn fiindcă îi fur nopțile cu epistolele mele interminabile? Sufletule, ce ai vrut să spui cum că el cască din cauza celor scrise de mine?” Însă sufletul meu nu vru să răspundă, așa că am abandonat o vreme cercetările în sensuri și semnificații. Când ai un mister de rezolvat, câteodată trebuie să lași lucrurile să se lege singure pentru ca misterul să se rezolve de la sine. Două săptămâni mai târziu, în timp ce îi făceam masaj surorii mele, am început să casc într-una, ca o apucată, descleștându-mi maxilarul cu nesaț, ochii aproape plângând în șiroaie de lacrimi. Eu știam că mi se întâmpla să casc fiindcă eram la capătul puterilor de la nesomn, dar bunica mea a zis:
– S-o descânți pe Ana fiindcă este deocheată!
– De ce să fie deocheată? N-o vede nimeni nici pe ea ca iese afară cu fața înfășurată în eșarfă! am contrazis-o pe bunica.
– E deocheată fiindcă tu caști acum că pui mâna pe ea, a insistat ea.
– Da„ de unde, am mustit înveninată. Casc pentru că-s moartă de somn, vrând să adaug că nu mai dorm cum trebuie din cauza ei, a bunicii, care îmi răpește o oră din prețiosul somn dimineața, când începe să își bocănească papucii de podea, trântindu-i și scăpându-i cu năduf de plictiseală, dar mi-am mușcat limba și am tăcut mâlc. Dar uite, Ana, am schimbat vorba, ce spune bunica! Superstiția ei este întemeiată! Ea ne zice, practic, că eu nu mă pricep să mă protejez din punct de vedere energetic, ceea ce face ca, atunci când pun mâna pe tine, să preiau din energia ta, molipsindu-mă de la tine cu puricii tăi de energie! Ia uite că bătrânii știu ei ceva despre energie, dar nu știu s-o spună în limbaj modern!
Apoi am căscat iarăși strașnic și, după mine, au căscat una după alta mama, sora și bunica.
– Dacă ar fi și covidul așa de molipsitor precum este căscatul, am fi fost de mult timp mult mai mulți din noi cenușă acum, am spus eu, amintindu-mi de acel straniu fenomen molipsitor al căscatului.

Zicând așa, mi se lumină și mintea deodată în privința sensului ascuns al afirmației sufletului meu: ”ai făcut-o de cască”. Ah! Deci ceva din cele scrise de mine nu te-a făcut să caști de nesomn sau de plictiseală, ci să te molipsești! ”Cu ce anume s-a molipsit el?”, am vrut să știu, întrebând pe Tatăl.

În noaptea în care Divinul mi-a relevat scena ce te înfățișa veghind cu iubire și afecțiune la căpătâiul meu în corpul tău astral, îngrijind de mine ca de o persoană bolnavă de o boală incurabilă, ca răspuns la întrebarea mea: ”Care este esența textului scris de mine pe care i l-am dedicat sufletului meu pereche?”, am avut o a doua experiență foarte deosebită ce mi-a răspuns la a doua întrebare: ”Cu ce anume s-a molipsit el din cele scrise de mine?”

Experiența onirică a fost iarăși o luptă cumplită cu demonii interiori și mărturisesc că nu fusesem pregătită pentru o astfel de confruntare care venea la numai o săptămână distanță de cea provocată în mod deliberat în timpul căreia am vrut să experimentez unele adevăruri învățate până atunci. Între cele două lupte îmi slăbiseră din nou curajul și voința, culcându-mă pe o ureche, cum se spune. Așa că, atunci când m-am trezit târâtă în mijlocul acestor euri blestemate, prima oară m-am speriat, apoi m-am înfuriat că iarăși mă găseam acolo ca să o fac pe psihologul cu o adunătură de demoni interiori frustrați că nu îi înțelege nimeni, apoi m-am alertat cu groază și tulburare întrucât erau parcă mai violenți și mai brutali decât de obicei, așa că am început să mă rog cu ardoare la Mama Divină să mă însoțească în noua confruntare fiindcă singură nu aveam nicio putere. Nu știam cu cine mă luptam, nu puteam intui nicio cheiță de descifrare a formațiunilor psihologice pe care le înfruntam. Vreau să spun că nu știam dacă lupt cu desfrâul, cu lăcomia, cu lenea sau cu alt eu psihologic păcătos. Și nu doar că trebuie să știu cu cine mă lupt, dar trebuie să și înțeleg mecanismul de funcționare al acestui ego, care îi este data nașterii, care îi sunt părinții, care îi sunt frații, surorile, verii și verișoarele, unchii și mătușile și orice alt grad de rudenie pe care îl mai poate avea cu vreun alt eu fiindcă știu din experiență că niciun astfel de eu nu este de sine stătător, având rădăcini sau ramificații într-un alt eu. De exemplu, în cazul meu strict, minciuna, frauda și promiscuitatea sunt foarte strâns relaționate, dezvoltându-se în psihicul meu cam în aceeași perioadă, având o sursă comună într-un eveniment de viață într-o existență anterioară. Aceste evenimente au devenit recurente, repetându-se și blocându-mă în aceste circumstanțe pe care nu le pot schimba decât cu foarte mult efort, foarte multă muncă și mult sprijin de la Divin cu care este imperativ să cooperez în permanență.

Eram iarăși istovită. Câteodată simt că după aceste lupte nu înaintez deloc în munca de reînnoire a minții, deși vocea inocentă de copil stă dovadă că pași micuți, de bebeluș, tot fac înainte. Dar nu această voce mă încântă și mă bucură mai mult decât să simt, să văd, să înțeleg și să conștientizez că nu sunt singură acolo, în timp ce mă confrunt cu mine însămi, descompusă în mii și mii de variante ale lui ”eu sunt”. Mai mult decât orice mă umple de recunoștință și de fericire să simt Puterile Cerului trimise de Tatăl ca să mă sprijine în această luptă. Singură nu pot și pace bună, nu pentru că sunt slabă, lipsită de credință sau copleșită, ci pentru că mintea nu are această putere, oricât de auto-suficientă se crede ea. Eu nu am reușit să fac așa cum îndeamnă atâția care spun că este de ajuns să pătrunzi în miezul unei probleme, vindecarea venind de la sine ulterior înțelegerii și acceptării. Mi-ar fi plăcut să fi fost lucrurile atât de simple, dar ori eurile păcătoase din care se compune psihicul meu sunt mai înrădăcinate, mai tenebroase și mai încăpățânate, ori nu înțeleg eu ”tehnica” asta despre care vorbesc adepții acestor teorii new-age. În schimb, rugându-mă Mamei Divine Kundalini și Spiritului Sfânt și Tatălui are mult mai mult efect, atât de vibrantă este puterea rugăciunii în Cosmos!

Însă în acest rând nu s-au mai ivit Lumina Spiritului Sfânt sau Focul Sacru al Mamei Divine. Nu aceste Forțe Cosmice au fost canalizate înspre mine, ci tu! Tu, tu, perechea mea! Te-ai ivit din seninul seninului, învăluindu-mă într-o mantie de energie binefăcătoare și protectivă, ca și cum ne aflam amândoi la adăpost într-un glob magic prin ai cărui pereți transparenți puteam privi la ororile de afară care nu au încetat nicio clipă să ne atace, lansându-se asupra noastră cu mișcări violente, zguduind ca un cutremur globul nostru de energie protectivă. Deodată, această luptă începuse să semene cu cea descrisă în epistola cu titlul ”Cum te simți când știi că nu mai ești singur pe lume”. În mijlocul acestui război pe care îl duceam acum împreună, tu te-ai confesat, spunându-mi:
– Te iubesc!
– Și eu te iubesc, deși am promis că nu voi spune niciodată acel mizerabil ”și eu”, a fost ce am mărturisit la rândul meu și nu scriu această confesiune decât ca pe o reproducere, ca pe o transcriere a celor întâmplate în acea noapte deoarece îmi amintesc prea bine că de asemenea am promis că nu îți voi spune că te iubesc în scris fiindcă simt că nu se cade.
– Câte nu am să spun despre acel ”și eu”, ai făcut tu, trăgându-mă apoi spre tine și luându-mă în brațe ca să mă protejezi. Iar am ajuns în acest loc, ai mai spus, uitându-ne amândoi prin peretele globului magic la umbrele care se adunau tot mai multe în jurul nostru, adulmecându-ne cu ferocitate ca să ne sfâșie și să ne devoreze, făcându-ne sufletele captive în aberațiile lor.

Eram peste măsură de fericită să mă aflu în preajma ta, luptând alături de tine împotriva demonilor interiori, deși eram perfect conștientă că tot ce ne puteam oferi prin iubirea noastră era un strat subțire de protecție împotriva acestor energii sugătoare de viață, întocmai cum era globul magic în care ne adăposteam. Magia adevărată este a Ființei profunde! Cât îmi doream acest lucru! Cât am nădăjduit să aflu că și tu lupți cu eurile tale pentru a-ți revoluționa conștiința! Nu au fost oare cuvintele tale răspunsul la întrebarea ce I-o pusesem Tatălui cu numai câteva ore în urmă, vrând să știu cu ce anume te molipsiseși din cele scrise de mine? Nu se petrecuse experiența onirică respectivă din Bunăvoința Tatălui care ne punea alături nu ca să luptăm unul împotriva celuilalt, ca și cum am fi dușmani de moarte, în felul în care atâția parteneri de viață se comportă unul față de celălalt în războiul orgoliilor, ci ca să vedem și să ne convingem singuri că ne potrivim într-adevăr, conform cu Voința Sa, unde Voința Sa nu poate fi alta decât aceea să facem drumul de întoarcere în sus, spre Dânsul? Ce sens ar avea Să îți scriu atâta, ursitule, dacă nu aș spera în secret că te-ai putea molipsi cu credințele și cu convingerile mele, cu voința de a te schimba la rândul tău fiindcă permite-mi să îți aduc la cunoștință că nu ești perfect! Și ce rost ar avea să pună Tatăl o femeie care nădăjduiește să nu mai fie ce a fost, să nu se mai întoarcă la căile vechi ale eului, să se elibereze de sub tirania egoului alături de un bărbat care ar putea umbla prin casă purtând tricou și șosete, fără lenjerie intimă pe dedesubt, ceea ce pentru mine simbolizează imaginea întruchipată a perversiunii, a amorului propriu masculin, a individului care nu și-a asumat încă partea de vină pentru căderea în păcatul original!

Mi se furnică buricele degetelor în timp ce scriu, semn că sufletul îmi semnalează că abordez greșit subiectul acestor rânduri. Pare-mi-se că dau impresia că mă cred vreo sfântă, judecând bărbatul pentru lipsa sa de caracter și de cavalerism în spinoasa și delicata problemă a păcatului original pe care cei mai mulți chiar îl confundă cu mâncarea unui fruct oprit pe care domniile lor îl iau ad literam, însă mărul evident că simbolizează altceva. Ce anume simbolizează face subiect de carte, iar de scris s-au scris multe despre fructul oprit, dar ce nu s-a pomenit suficient este faptul că poți mânca din deliciosul și prețiosul fruct dacă reușești să cureți mărul de viermii și de larvele scârboase și dezgustătoare care au pătruns în carnea mărului după căderea în păcat.

Fiică a Evei cum sunt, mie mi-a ars de altceva în timpul luptei noastre împotriva armatei de demoni interiori. Cum ne mai șade nouă, Doamne Mare, atât de urât să ne pese de lucruri de care nu ar trebui să ne pese, mai ales în momente atât de inoportune precum este un război! Dar cum spovedania mea trebuie să fie sinceră, uite că admit că, în timpul conversației noastre, auzindu-te spunându-mi că și tu cunoști prea bine suficient d multe despre acel ”și eu te iubesc” și crezând că aveai să îmi faci vreo confesiune despre vreo fostă iubită pe care te-ai mințit că o iubești și de la care ai așteptat să auzi aceeași minciună din spatele cuvintelor ”te iubesc”, m-am simțit tulburător de geloasă, chiar dacă în ultima confesiune scrisă, cea despre Vulcănița, am spus că nu sufăr de gelozie și, când colo, îmi venise să smulg din inima ta și din amintirile tale imaginile tuturor acelor alte fete pe care le-ai vrut și cărora le-ai spus sau nu că le iubești, alte fete înafara mea! Demoni turbați ne băteau la fereastra globului nostru magic, iar pe mine mă rodeau în interiorul măruntaielor viermii fructului oprit din care a gustat strămoașa mea, Eva, lăsându-mă pe mine să gust amarnicul efect al gestului său necugetat fiindcă acum cunosc ce înseamnă gelozia.

Îmi pare rău că sunt geloasă. Aș vrea să nu fiu și nu îmi dau seama cum aș putea să nu fiu decât făcând munca asta istovitoare de Sisif de a-mi identifica slăbiciunile și de a le corecta. Aș vrea să am atâta încredere în tine încât, dacă te-aș ști într-o mulțime de o mie de femei, tu să le spui acestora: ”La cei 1,60m ai săi și la cele 57kg ale sale, la tot interiorul său, la cât de mare îi este sufletul și la tot ce-i poate mintea, Cătălina îmi este pur și simplu suficientă!” Fiindcă sunt sătulă, scârbită și dezgustată cum am auzit spunându-mi-se toată viața în schimb: ”Frumusețe mică, ești minunată și cred că ești sufletul meu pereche. Aș veni la tine să cunoaștem extazul împreună, dar cu atâtea ispite în jur, nu mai sunt sigur!” Să îți legi de gât ispitele tale blestemate și să te arunci în mare cu tot cu ele fiindcă mai mult decât ce primești de la mine nu am de unde să dau! Să fiu prea aspră oare cu tine, ursitul meu, judecând despre tine că ai putea fi un astfel de neisprăvit care stă gol pe sub halatul de casă, excitându-se numai la conștientizarea propriei goliciuni atingând materialul halatului, ațâțându-i simțurile, imaginația degenerată și pornirile spre fantezie? Nu am de unde să știu dacă ești, dar eu sunt atât de mizerabilă și cu greu reușesc să mă trezesc din beția în care m-a târât demonul promiscuității. Fac unele lucruri în visele mele cu un grad atât de avansat de degenerare și de perversitate, încât mi-e mult prea rușine să le descriu! Cu toate acestea, aspirația mea de a mă corecta, de a mă transforma și de a mă revoluționa este atât de mare, îmi doresc atât de mult să îmi eliberez sufletul ca să îți pot fi fidelă și credincioasă încât în sincera mea naivitate m-am dus în visele mele până într-acolo încât să lupt până și cu acele euri de copil care s-au îndrăgostit ba de vecinul de la parter la 5 ani sau de colegul de clasă la 7 ani, în clasa I, deoarece toate aceste euri continuă să existe în inconștientul meu, blocate într-o buclă temporală din care nu au mai ieșit și într-o emoție intensă, cea a atracției sexuale, de care nu s-au eliberat! De exemplu, am fost tare îndrăgostită pe la 5 ani de T., vecinul de la parter, care a apărut la ușa mea după atacul cerebral după 20 de ani de absență, eveniment care a impresionat atât de mult eul îngropat în inconștient care îl admirase la vârsta copilăriei, reactivându-l. Și numai din bunăvoința Tatălui Care s-a ocupat îndeaproape ca flacăra pentru T. să se stingă până la scrum am reușit să închei acest capitol din viața mea. Acum acest T. căruia i-am spus în ultimii ani ”bunul meu amic” este doar un om pe care l-am cunoscut cândva. Mai mult decât atât, am conștiința propriului amor narcisist de sine pe care îl observ atât în timpul stării de veghe, cât și în timpul viselor, îndeosebi fascinația față de propriul corp dobândită cu precădere în vremea carierei mele de performer de videochat, când a trebuit să joc rolul descris mai sus, în imaginea întruchipată a perversiunii, care a lăsat urme adânci în comportamentul meu ca un fel de fetishism. Cu cât înțeleg mai bine defectele de comportament ale desfrâului și ale amorului propriu și cu cât mă rog mai ardent Mamei Divine, cu atât mai mult mă descătușez de ele. De câteva ori în visele mele energia purificatoare a Mamei Divine a acționat cu atâta iubire față de sufletul meu pe care Puterile Cosmice îl doresc eliberat, încât am văzut, auzit și simțit în corpul eteric cum brațele Mamei Divine au smuls din corpul meu energetic un strat din aceste păcate, dezlipindu-se din oasele mele, din carnea mea, din coloana mea vertebrală, din organele mele interne și din conștiința mea așa cum smulgi șira spinării unui pește dintr-o singură mișcare, făcându-mă să îmi închei nasturii de la cămașă după aceea, în loc să mă dezbrac de ea.

Când m-am trezit, am rugat pe Tatăl să îmi trimită o poezie ale cărei versuri să explice lucrurile fine și delicate, de detaliu, legate de experiența descrisă mai sus pe care eu nu aș fi putut să le surprind în epistola pe care știam din acea zi că o voi compune. Iată mai jos care a fost nota bene a Tatălui:

Blocat de viruși recurenți
Ținut ca la închisoare
Din drag scrijind pentru studenți
Am scris: Eliberare!
Cum soarta a zâmbit mereu
La omul singuratic,
Un dar primit la rândul meu
M-a scos de pe jăratic.
Minune-nfiripată din tainele gândirii
Copila zămislită in tehnica luminii
A rupt din lanțuri grele lacătul tăcerii
Comunicând iubirea în zborul primăverii.

Nicolae Frigioiu

Cine ar fi crezut că prima mea mărturisire de dragoste, cea din visul meu, să aibă un asemenea efect în Univers încât să rupă din lanțuri grele lacătul tăcerii? Cine ar fi crezut că această copilă zămislită în tehnica luminii, referindu-se la inocența mea proaspăt scoasă din jăraticul purificator al energiei Mamei Divine, să aibă putere asupra virușilor recurenți, adică a demonilor interiori despre care vorbesc atâta și care mă țin ca la închisoare? Cine ar fi crezut că nu m-am născut să fac reclame la detergenți, ci reclamă la curățarea interioară? Și pe care studenți să îi ajuți dacă tu nu mă sprijini, dacă nu te-ai molipsit la rândul tău cu această năzuință? Unde și pentru ce folos să îmi exercit darul dacă tu nu ești în aceeași barcă în care sunt și eu?

PS: Nicolae Frigioiu este profesorul meu de la Politologie, materie studiată în anul II la facultate, la care continui să am restanță, fiind motivul pentru care nu am terminat facultatea! Examenul se dădea oral și, de obicei, cel puțin jumătate din studenți picau la această probă, cu toate că subiectele ne erau furnizate în prealabil, atât de exigent (citește aberant și absurd) era acest profesor! Nu poate fi o coincidență faptul că Tatăl mi-a răspuns printr-o poezie scrisă de vechiul meu profesor! Ce să însemne toate scrisorile mele dacă nu fițuicile pe care ți le pregătești înaintea unui examen oral la care nu ai vrea să pici? Iubirea autentică este o materie incredibil de exigentă și, din păcate, nu m-a învățat niciun profesor la școală cum să rezolvi misterul ecuației iubirii. Mă întorc la vorba mea de început. Când ai un mister de rezolvat, câteodată e mai bine să lași lucrurile să se lege singure pentru ca misterul să se rezolve de la sine, păstrând în inima ta nota aceea de pozitivism care permite minții să gândească faptul că soarta zâmbește mereu omului singuratic, conform cu versurile profesorului de politologie!

apr. 032020
 

<>

Vineri, 3 Aprilie 2020

Ursitule,

Mi-e frică de Vulcănița! Oricât de ridicol ar părea ce spun și ce simt, pur și simplu îmi este frică de Vulcănița! Vulcăănița este o fostă colegă de școală generală al cărei fel de a fi a avut un impact considerabil asupra proceselor mele de gândire și de filtrare a sensului vieții prin cei 5 centri ai mașinăriei umane: intelectual, motor, emoțional, instinctiv și sexual! Nu mi-am dat seama de-a lungul vieții că de la această fată au plecat multe din nefericirile mele, cu toate că simt în sinea mea că există o rădăcină chiar mai veche de atât, în persoana unei alte fete, Elena, bună prietenă cu mine în anii preadolescenței. Dar jocurile acesteia erau mai puțin vădit intenționate, în timp ce ale Vulcăniței erau evident meschine, perverse, malevolente și deliberate, în pofida faptului că era atunci numai o copiliță de 15 ani. Vulcănița îți este vecină, locuind vis-a-vis de blocul tău, dar pe cealaltă parte a străzii. E inevitabil să nu o fi întâlnit măcar o dată, să nu o fi văzut în trecere măcar o dată.

Dacă te-aș fi cunoscut în acea vreme îndeaproape, Vulcănița nu s-ar fi dat în lături să își pună ghearele pe tine și s-ar fi folosit în joaca ei malevolentă de trucuri bine meșteșugite, expunându-și fundul, picioarele și pieptul sau alte părți anatomice la vederea ta, întocmai cum a făcut cu atâția dintre noi în școala generală. Nu îmi dau seama de unde poate veni atâta răutate dintr-o fetișcană de 15 ani, de nici 1,60m și cântărind 45 de kg cu tot cu îmbrăcăminte! Dar am asistat zi de zi, până am terminat clasa a 8-a, la trucurile sale murdare de a ispiti și seduce colegii de clasă cu vădită nonșalanță și cu niciun pic de mustrare de conștiință dacă cel pe care îl seducea avea deja o prietenă.

La noi în clasă a fost ca în oricare clasă în care există un număr egal de fete și de băieți. Îți poți lesne imagina că orice pauză între ore era o alergătură continuă, băieții fugărind fetele peste tot ca să le prindă, evident pentru a le pipăi. Unora le plăcea trebușoara asta mai puțin decât altora, iar altele se lăsau fugărite înadins. Iar Vulcănița era cea mai obraznică dintre toate, lăsând să îi scape intenționat un pix sau un caiet din mână pentru a ridica după aceea buclucașul obiect de pe jos în cea mai senzuală și provocatoare poziție posibilă, creând astfel oportunitatea de a fi plesnită peste fund de un norocos al momentului. Când nouă, celorlalte, ne picau caietele pe jos, ne ghemuiam complet, îngenunchind tocmai ca să evităm o pipăială inoportună a posteriorului nostru în timp ce ridicam caietul, dar nu și ea! Ea nu se pricepea la genoflexiuni, ci la șpagat! Nici nu vreau să mai descriu ce făcea că mi-e silă când îmi amintesc!

În fine, ea a fost motivul real pentru care m-am despărțit de primul prieten din clasa a 8-a, coleg de clasă, pentru care nu eram suficientă atâta vreme cât mâinile lui stăteau lipite de fundul ei orișicând își arunca ea caietele și pixurile pe jos. Se ridica după aceea indignată, încruntând fruntea, și plesnind pe îndrăzneț peste obraji, strigând la el: ”Nesimțitule! Porcule! Măgarule! Ține-ți mâinile acasă! Ce? N-ai prietenă?” Iar dobitocul de băiat căruia îi ziceam prieten avea una, într-adevăr. Pe mine mă avea și nu puteam înțelege nici de ce eu nu eram suficientă pentru el, nici de ce ea se amesteca în povestea noastră în mod intenționat ca să strice ce aveam. N-o făcea fiindcă ar fi fost îndrăgostită de prietenul meu. Se comporta astfel cu toți colegii din clasă, deci nu putea fi amorezată chiar de toți! Să fi fost pentru că vroia să fie în centrul atenției, suferind de prea mult amor propriu? Nu știu să explic cu mai multă pricepere ce anume era în mintea sa! M-am despărțit de el printr-un bilețel pe care am scris: ”Nu vreau să mai fiu cu tine. Vreau să ne despărțim.” Și cred că am menționat ceva și în legătură cu ea, cum că el oricum nu o să îmi ducăă prea mult dorul având fundul ei la îndemână să îl consoleze. După ce s-a terminat ora, am plecat acasă, chiulind de la restul orelor fiindcă nu eramm dispusă să asist iarăți la spectacolul de tăvăleală dintre fete și băieți. Vestea se răspândise deja în toată clasa. Când am coborât pe scări, am găsit-o pe Vulcănița plângând cu lacrimi de crocodil, complet indignată și contrariată, în brațele prietenei sale cele mai bune căreia îi spunea: ”Cătălina s-a despărțit de Dorin din cauza mea! Dar ce vrei să fac, fată, să pun acum o pungă pe cap?” ”Nu, dragă,” aș fi vrut să îi zic atunci, ”nu pe cap trebuie să îți pui punga pentru că nu pe față te mâângâie băieții, ci pe fund. Pe fund pune-ți punga, te rugăm toate, și lasă-ne dracului în pace fiindcă ai stricat deja nu-știu-câte prietenii și ne-am săturat până în gât de tine!” Dar nu i-am zis nimic, trecând mai departe și ducându-mă acasă. El a venit la ușa mea după ore ca să ăîți ceară scuze, vrând să ne împăcăm. I-am dat o șansă și, pentru o vreme, el s-a potolit, abținându-se din a mai cădea în plasa acestei fete care nu a poftit să se cumințească, dar după un timp s-a lăsat din nou pradă instinctului, plasându-și mâinile pe fundul ei cu fiecare ocazie ivită. M-am despărțit definitiv de el după aceea. El și-a încercat norocul cu altă colegă mai apoi, dar Vulcănița a stricat și rânduiala asta. Dacă vri să știi, tot ea a fost motivul real pentru care nu m-am dus la Murgoci la liceu, la științe sociale. Nu am putut îndura gândul de a o avea colegă pentru încă 4 ani!

Nu îmi dau seama dacă ce descriu în aceste rânduri se numește gelozie, deși eu asociez simțământul acesta apăsător cu scârba și repulsia atât față de tagma bărbătească, cât și față de cea femeiască. E o durere despre care am mai vorbit și nu cred că este gelozie, ci efectiv dezgust, mai puțin față de bărbați care oricum habar nu au să aprecieze ce au deja, cât mai ales față de comportamentul fetelor vis-a-vis de băiatul iubit în secret care e deja într-o relație. Dar mai mult decât orice, simt repulsie și oroare față de comportamentul acelor fete care nici măcar nu iubesc în secret pe vreun careva pe care îl vizează pentru a-l seduce din pură plăcere și din răutate, crezând că le este permis să aibă pe oricine poftesc ele, bărbat singur, implicat într-o relație sau chiar însurat! Mi-e scârbă de hârjoneala lor, de lacrimile lor, de gesturile lor aparent timide și inofensive, de ”știu că ești într-o relație, dar nu pot să nu trec prin fața ta, poate-poate mă remarci”. Pe primele le înțeleg că doar am fost și eu de atâtea ori în pielea lor, iubind în secret pe vreun cutărică aflat deja într-o prietenie. De fapt, mi s-a întâmplat de atâtea ori acest scenariu încât am pierdut șirul dezamăgirilor mele în amor. Și am urmărit și eu cu ochi invidioși, răutăcioși și înciudați pe ea, pe cealaltă fată, aleasa lui, și am nutrit planuri cumplite de răzbunare împotriva rivalelor mele pentru a reveni după aceea cu coada între picioare la poziția inițială de neputincioasă, de netrebnică doar pentru că am îndrăznit să ticluiesc astfel de planuri pline de amărăciune care îmi făceau mie rău. Nici în ziua de azi nu m-am putut ierta pentru că am abordat-o pe fosta ta prietenă în 2016 întrucât tu refuzai să îmi răspunzi la salut și mi-e rușine și scârbă de mine însămi fiindcă i-am scris ei în schimb, transformându-mă în creaturile acestea dezgustătoare pe care le detest atâta!

Vulcănița nu a fost singurul personaj de acest soi din viața mea, a doua fată provocând atâta suferință și durere și deznădejde în mine încât mi-a recablat complet modul de gândire. Pe ea am cunoscut-o în timpul prieteniei mele cu dansatorul de care s-a îndrăgostit la prima vedere, dar pe care nu a încercat să îl seducă fățiș. Totuși, nu pierdea nicio ocazie de a-și afișa chipul posomorât și ochii plini de lacrimi suferinde de dor după el pe unde umbla el, de obicei cu mine. Din cauza ei, din jenă față de ea, ca să nu o rănească, el a fost mai puțin tandru și iubitor cu mine, pedepsindu-mă pe mine pentru slăbiciunea celeilalte fete și a lui. Și al ei a ajuns la numai câteva luni după ce el se apropiase de mine. De această slăbiciune a mea, a ta și a unei alteia sau altuia îmi este atât de frică, deci de clasicul triunghi amoros! Din cauza lor am început să mă feresc să mă mai împrietenesc cu băieți drăguți din punct de vedere al aspectului fizic deoarece eram convinsă că era inevitabil ca în urma unui astfel de băiat să nu umble o hoardă de admiratoare cu care nu aveam putere și voință să lupt. Din acest motiv m-am orientat către prietenia cu un băiat mediocru ca aspect fizic, gândind că nu voi avea probleme. Și nu am avut și geloasă nu am fost, cu toate că îmi amintesc și acum de un episod ce merită povestit pentru a sublinia cât suntem de perfide noi, fetele. În timpul facultății, ursul grizzly venea ocazional cu mine la cursuri. Ori de câte ori mă însoțea, lângă noi se așeza o domniță îndurerată de la o grupă paralelă. În fapt, pe scaunul de lângă el se așeza mereu, în timp ce lângă mine nu s-a așezat niciodată când veneam singură la cursuri. Puteau fi 5 scaune libere de jur împrejurul nostru, ea însă se așeza mereu pe cel de lângă el. Cum era de așteptat, mie mi s-a părut dubios comportamentul ei, așa că am încercat să o observ mai îndeaproape. Când simpatizezi pe cineva în secret pur și simplu se vede pe chipul tău, în ochii tăi și în gesturile tale și nu era nicio urmă de îndoială pentru mine că acea fată îl plăcea pe urs, dar el nu vedea nimic. De ce știu că nu sufăr de gelozie? Fiindcă eu am fost aceea care ia spus ursului despre admiratoarea sa secretă, sugerându-i să fie atent la gesturile ei atât de evidente. După un timp s-a dumirit și el că observațiile mele erau întemeiate și l-am lăsat să se bucure de cucerirea lui. Mă gândesc că, poate în cazul lui specific, intenția mea subconștientă fusese tocmai să îl împing către o altă fată ca să îmi redea libertatea pe care o imploram în genunchi de la el, ceea ce mă face să cred că procesele mele mentale au atras această întâmplare, putând trage lezne concluzia că, totuși, despre gelozie vorbesc.

Înc-o dată, mi-e scârbă de ambiția și tenacitatea tăcută ale acestor luptătoare care trebuie, trebuie să îl aibă pe cutare băiat cu orice preț! Mi-e scâârbă de scorpiile și de harpiile care se ascund înăuntrul acestor personalități cu chip de mielușei. Cu mare părere de rău mă văd nevoită să admit faptul scabros că, fiind doar un pic mai conștientă de modul cum funcționează Universul și legile sale, și eu sunt capabilă de un astfel de comportament. Se cunoaște faptul că Universul exterior este o reflexie a celui interior, individual. Ce este înăuntrul meu se vede în exteriorul meu, în situațiile de viață prin care trec și în oamenii pe care îi întâlnesc. Nu mă mai mint singură, spunându-mi că eu nu aș fi niciodată capabilă de un astfel de comportament. Chiar dacă la prima vedere acest soi de ego păcătos nu se manifestă, nu înseamnă că nu stă pitit undeva în straturile scufundate ale subconștientului, reflectându-se în Universul din afara mea fără să fiu conștientă că el există în psihicul meu. Din această cauză sunt teribil de nedumerită cum de au ajuns câte unii să lanseze aceste teorii cum că Dumnezeu se găsește în subconștient și în inconștient, adică în același punct de origine ca și demonii interiori, când subconștientul și inconștientul nu sunt decât mâzga otrăvită care s-a înfășurat în jurul conștiinței, blocând-o! Prin urmare, dacă legea cauzei și a efectului a permis ca eu să trec printr-o mare suferință emoțională precum este aceasta provocată de fetele ca Vulcănița a fost pentru că și eu am făcut ceva identic unei alte persoane în altă viață, generând tot atâta suferință și durere în altcineva ca suferința simțită de mine în această viață. Nu îmi amintesc acest episod din seria existențelor mele anterioare, însă o suită de vise extrem de vivide mi-au revelat că acest eu există în psihicul meu, acest eu care permite unei fete să gândească faptul că poate avea pe oricine vra ea, fie doar din joacă, din simplă atracție sau gust pentru aventură, fie dintr-un moft, dintr-un pariu, etc., dovedindu-mi-se într-un mod foarte limpede că și eu m-am priceput mult prea bine la arta seducției de la o vârstă mult prea mică! Vorbesc acum despre același eu psihologic pe care molestul din copilărie l-a mai estompat, altfel acest eu demonic m-ar fi transformat în ceea ce se înțelege prin ”meneater”. Acest eu psihologic primește această lecție prin suferință, simțind pe propria piele același tip de durere provocată altcuiva ca să știe cum este, trebuind să învețe prețioasa lecție de a nu mai comite aceleași greșeli și păcate. De ce crezi, Marius, că deși sunt oarbă și deși știu că voi vedea la prima noastră întâlnire și deși știu că tu îmi ești sufletul pereche eu nu îți pot încălca liberul arbitru, forțându-te să vii la mine, chiar dacă risc să nu mai văd niciodată fiindcă tu chiar ai putea să nu vii? De ce n-ai mai veni este o întrebare cu un infinit de răspunsuri, dacă tot am discutat în scrisoara anterioară despre infinit, despre egoism și despre altruism. E aproape neverosimil de dureros pentru acest eu egoist din mine care te vrea cu orice preț să fie în strania situație de a te elibera în favoarea Mirelei sau Frusinicăi sau Luizei sau Salomeei înainte de a te avea! Așa de dureroase sunt lecțiile ce trebuie învățate.

În fine, cum să ți-o spun mai limpede decât în felul următor? Am avut un vis în urmă cu aproximativ o lună care mi-a evidențiat cum nu se putea mai clar că îmi este și acum frică și îi port ciudă Vulcăniței pentru deviația ei de comportamment din adolescență, deviație pe care o port la rândul meu în natura mea, următoarele scene nefiind decât expresia propriei răutăți. În acest vis în timpul căruia nu am fost lucidă decât la finalul lui mergeam pe strada Dorobanților, îndreptându-mă spre Catedrală, deci mai precis spre blocul tău. Aveam un fel de a fi degajat și încrezător. Trebuia să te întâlnesc, iar întâlnirea noastră nu mai era în conștiința mea un produs al hazardului. Prin urmare, știam că merg la sigur. Însă p drum m-am intersectat cu Vulcănița, apărută de nicăieri. Și dacă nu a început să mă sâcâie și să mă hărțuiască de nu îmi mai aminteam defel de bunacredință din sufletul meu când o pornisem la drum! Dar caracterul său vampiric nu mă hărțuia doar pe mine, ci și pe tine deopotrivă de ajunseserăm să nu ne mai suportăm unul pe celălalt, vrând să ne luăm lumea în cap, deși nici măcar nu ne întâlniserăm încă. Nici nu vreau să detaliez ce vorbe și gesturi s-au aruncat de la o parte la alta! E prea dezgustător să observi accesele de mânie și de furie în tine, chiar adormit fiind! Iar Universul întreg îmi este martor că nefericita de mine se pricepe teribil de bine la răzbunări verbale!

În fine, eram atât de scârbită de comportamentul ei intolerabil de agresiv și de intrusiv încât am decis ssă las întâlnirea cu tine pe altă dată. Revederea ei răscolise toate acele chestiuni atât de dureroase din adolescență care m-au făcut să generalizez comportamentul fostei colege de clasă, atribuindu-l fiecărei domnițe cu gene înlăcrimate și îndurerate de dor și jale după un careva care nu îi aparține, dar pe care trebuie să îl aibă cu orice preț, cu toate că ea știe că face toate astea din pură plăcere, din răutate, din egoism și nu din iubire sinceră pentru respectivul. Noi, fetele, suntem incredibil de meschine și de perfide în dragoste și în război!

În sfârșit, ajunsă în dreptul blocului tău, am decis să fac la stânga, spre Călărași, trăgând cu ochiul la balconul tău din obișnuință. Dar ce văd eu la balconul tău, aatârnând pe frânghie? O pereche de izmene bărbătești de-abia spălate pe care se evidenția, în partea frontală, ceea ce mi-e rușine să numesc și pe care îl voi traduce prin formularea englezească ”husbandly bulge”! Mi-e groaznic de jenă să descriu ce înseamnă acest simbol! Suficient este că, văzând așa ceva, mi-a fost evidențiată cea de-a doua frică ce mă paralizează locului la gândul că noi chiar ne vom întâlni și în persoană într-o bună zi! Cu Vulcănița în urmă, bântuindu-mi subconștientul, și cu imaginea nădragilor tăi m-am panicat până în măduva osoasă, acum decisă în întregime să te evit, zicându-mi: ”Nu pot, frate, să mă întâlnesc cu acest om! Nu pot și pace bună! Mi-e frică de el și de tot!” Aproape că o luasem la sănătoasa spre Călărași când am simțit ceva supranatural în ființa mea, ceva ce am mai simțit și în alte rânduri când sufletul tău s-a manifestat în visele mele.

În primul rând m-am conectat cu propriul suflet care, urlând de disperare din interiorul meu, a spus pe limba sa: ”Ba nu! Nu pot să nu mă duc la el ca să îl ajut, fie ce-o fi! Are nevoie de mine! Nu pot să îl abandonez!” Și am vrut să fac cale întoarsă, să trec strada și să urc la tine ca să îți dau binețe fiindcă îmi simțeam făptura întreagă sub influența unei puteri și a unei voințe de nedescris, atât eram de hotărâtă în sufletul meu să îndur orice, orice umilire, chiar de-ar fi fost necesar să trecc munți și să străbat mări, continente și oceane ca să ajung la tine, sacrificând orice mi s-ar fi cerut și plătind orice preț, toate acestea le-am pătruns în taină în strigătul năpraznic pe care sufletul meu l-a scos când am cotit la stânga, îndreptându-mă spre Călărași! Nici nu știam despre mine că aș putea fi capabilă de o astfel de voință pentru a lupta pentru cineva încât m-am tulburat cu totul, devenind lucidă în acest fel.

În al doilea rând, fenomenul sufletesc simțit atunci a mai luat o întorsătură foarte insolită! Ce vreau să spun este că nu a mai fost necesar să mă deplasez către blocul tău, așa cum intenționam după ce mă răzgândisem pe cale, fiindcă o undă magnetică a fost emisă din interiorul locuinței tale în direcția mea, pătrunzând prin canale secrete în straturile profunde ale sufletuluie meu în care a răsunat ca o chemare și care m-a atras spre blocul tău fără să am drept de alegere. Dar e mult spus că am fost atrasă către tine căci acea undă magnetică ce mă izbise direct în coșul pieptului în care am simțit trezindu-se un dor nemărginit de reîntregire cu sufletul pereche m-a trântit la pământ, târându-mă pe trotuar, apoi pe trecerea de pietoni, apoi scurtând drumul evitând urcarea celor 4 etaje și ridicându-mă direct în înaltul cerului, în dreptul ferestrelor tale, ca și cum două mâini ale unei ființe gigantice mă luaseră pe sus ca pe o frunzuliță! Însă nu era niciun gigant, ci sufletul tău care se manifesta în visul meu. Sufletul tăău lansase acea chemare telepatică, iar magnetismul acela de la sufletul tău venea, fiind aceeași amprentă energetică pe care o percep de la 13 septembrie 2015 încoace venind dinspre tine spre mine, atrăgându-mă prin forța atracției spre tine dincolo de orice blocaj emoțional mai am, dincolo de orice Vulcăniță pusă pe furtișag sentimental, dincolo de orice distanță și de orice dimensiune care ne desparte. Plutind în aer, deasupra Dorobanților, vegheați îndeaproape de ochii Catedralei, simbol oniric al Ființei Divine, sufletele noastre s-au îmbrățișat și s-au mângâiat continuu, vorbindu-și și încurajându-se unul pe celălalt, până ce singurul zid care, totuși, ne ține separați s-a pus între noi: m-am trezit în corpul fizic.

Un Univers întreg să se punăă între noi ca zid despărțitor și tot ne vom atrage. De unde am ajuns la această concluzie e un subiect despre care nu vreau să discut în scrisoarea de față, dar, vezi tu, ursitule, mie Dumnezeu nu mi-a spus săă mă îndrăgostesc de tine de la 0, ci să îmi amintesc de unde te cunosc ca să îmi amintesc și ce simt deja pentru tine. În interiorul acestei trăiri supranaturale am avut o frântură de amintire, a nu-știu-câta la număr, în timpul căreia sufletul meu te-a recunoscut în persoana cuiva foarte, foarte drag.

Mă tulbură și mă copleșește și acum până peste poate să descopăr că nu sunt singură pe lume. Că niciodată nu am fost!!!

feb. 212020
 

<>

Vineri, 21 Februarie 2020

Ursitule,

Luând în calcul probabilitatea că tu ești o pură scorneală a subconștientului, un simplu prieten imaginar prin urmare, cred că e imperativ să încep expunerea mea cu unele anomalii de comportament pe care le-am dezvoltat pe la 14-15 ani, deci la vârsta adolescenței, deși începuturile își au rădăcini pe la 9 ani. Nu am idee sub influența cărei stele mă aflam în acea perioadă pentru a putea explica mai pe larg și cu mai multă pricepere de ce am început să inventez la acea vârstă scenariul potrivit căruia aveam o hoardă de admiratori care mai de care mai înnebuniți după umila (umilita) mea făăptură. Am scris bine ”umilită” între paranteze fiindcă mă gândesc că scorneala acestei hoarde de masculi în călduri a avut legătură cu sentimentul pronunțat pe care l-am trăit toată viața în relație cu sexul opus, crezând și simțind că nimeni nu mă place, că nimeni nu mă vrea, că nimeni nu mă vede, etc. Nu vorbesc despre nimic altceva decât despre drama adolescentului modern. În realitate, până am terminat clasa a VI-a eram neobișnuit de populară printre colegii surorii mele care era cu doi ani în fața mea. Nu mai vorbesc despre colegii de clasă! Ori de câte ori vreo colegă îi lua la rând pe băieții din clasă să ne voteze în topuri de genul ”Cine e cea mai drăguță fată din clasă?” sau ”Care e fata care se îmbracă cel mai drăguț?”, eu ieșeam mereu pe primul loc! Dar ce erau uscăturile de colegi în comparație cu colegii mai mari de școală? Erau un nimic, iar cei mai mari nu păreau să observe că exist. Sau cel puțin așa am crezut eu la momentul respectiv! Am aflat mai târziu că cel mai popular băiat din școală din generația răămasă după plecarea celei a surorii mele m-a plăcut în secret. Se vedea că așa era, dar de zis el nu mi-a zis-o niciodată. Alții mi-au zis-o. Eram deci deșteapta clasei, obiectul de fantezie pentru câțiva, dar de zis nimeni nu mi-a zis nimic aproape niciodată. Ce era să fac, mândra clasei, vanitoasă și plină de ifose cum eram? Am început să inventez admiratori pe bandă rulantă care îmi făceau declarații de dragoste cu nemiluita. Unde, dacă nu erau materiali în lumea vizibilă? Firește, în oracole că din acestea aveam un milion! Aveam atunci un talent nefiresc în a-mi modifica scrisul, inversându-l când în scris cu litere de mână, când cu litere de tipar, când de la dreapta spre stânga, când de la stânga spre dreapta. Niciun scris nu semăna cu altul și pentru fiecare versiune de ”font” am atașat identitatea fictivă a unui băiat. Nu îi făceam CHIAR pe toți îndrăgostiți de mine, sau cel puțin nu lulea, dar e la mintea cocoșului că fiecare din aceste personalități avea un cuvânt bun de spus despre fundul meu, despre pieptul meu, despre statura mea, despre chipul meu, despre părul meu, despre inteligența mea pe care am lăsat-o intenționat la urmă în lista de față ca să subliniez faptul că a fi deștept cu adevărat nu are nimic în comun cu a băga cu forța informație scolastică în memorie pe care să o reproduci după aceea verbal sau în scris ca un papagal.

În fine, cel mai aprig și fidel admirator pe care l-am scornit a fost ”Bălănescu Antonio” poreclit ”Toni”. Îl făceam pe acest Toni să îmi umple zeci de pagini de oracole și caiete de amintiri cu scrisori de dragoste interminabile încadrate în inimioare pictate în roșu, galben, mov, poate și albastru de îți venea mai mare răul, nu dragul, să le citești fiindcă era atât de clar și de evident că un băiat nu ar fi putut concepe așa niște lucrări artistice din domeniul artelor plastice și literare. Totuși, mulți au crezut în existența lui Toni și câteva fete îl simpatizau, rugându-mă să le fac cunoștință cu el ca să mi-l fure. Făcând acest experiment cu iubiți imaginari, am observat cât de perfid și de pervers este comportamentul fetelor, chiar și la cele de numai 15 ani! Și al meu era terifiant, scornind așa, în neștire, admiratori, dar să vrei să furi iubitul imaginar al altei fete, treaba asta chiar se numește nebunie!

Relația mea cu Toni cel fictiv a ținut aproximativ un an, din clasa a VII-a până într-a VIII-a, în apropierea Sfântului Valentin, când am decis să iau hățurile destinului în mâini și am făcut ceea ce niciun băiat nu a avut curaj să facă până la acea dată: am cerut prietenia unui coleg de clasă ca să nu mai fiu singură de Ziua Îndrăgostiților. Din cauza lui am redus considerabil declarațiile scrise ale lui Toni în oracolele mele ca sîă nu isc vreo criză de gelozie în primul urs grizzly pe care mi-l alesesem drept primul iubit real din prezenta viață, dar crize de gelozie nu a avut el niciodată, ci eu fiindcă băieții de 15 ani sunt doar niște nu-știu-cum-să-le-zic care desigur că nu pot face altceva decât să își lipească palmele și irganul genital de orice fund al oricărei fete care comite greșeala de a se apleca pentru a-și aduna lucrurile de pe jos. Unele își scăăpau lucrurile pe jos intenționat ca să creeze o circumstanță de așa natură să îl poată cârpi peste obraji pe îndrăzneț numit ”Nesimțitule, porcule, țineți mâinile acasă! ce? N-ai iubită?”. Din cauza acestor scene la care asistam zi de zi m-am îndepărtat de el și de credința că mai existăă bun-simț în băieți (sau în fete). M-am despărțit de el și l-am resuscitat pe Toni o perioadă, înecându-mi amarul în cuvintele lui (mele), atât de pline d tandrețe, dar atât de iluzorii! L-am dus pe Toni până în clasa a IX-a, la liceu, până când unele colege mi-au cerut să îl prezint aievea. Ori cum așa ceva era imposibil de înfăptuit, l-am ucis pe Toni în vrun fel sau altul, măăturându-l și trimițându-l la coșul de gunoi. M-am lăsat de oracole atunci și de inventat admiratori secreți, până a apărut hi5-ul! Dar nu Toni a fost primul personaj fictiv imaginat ca fiindu-mi iubit, ci MaatTeo pe care l-am scornit la 9 ani. Dar aceasta este o altă poveste ce nu mai merită destăinuită.

Ursitule, nu am idee dacă ți-l amintești pe Toni de la pietre, dar din cauza coincidenței dintre numele său și cel al iubitului meu fictiv am crezut o bună bucată de timp, după 13 Septembrie 2015, că tu ești el! A fost mult timp cel mai zdravăn contracandidat al tău! Îmi plăcuse de el la pietre, când am fost puști, iar o colegă de clasă, cunoscându-l îndeaproape, a fost de acord să ne facă cunoștință. I-a spus lui și el a acceptat. Trebuia să se întâmple în Nox, într-o zi de iarnă (e straniu că îmi amintesc anotimpul), dar mi s-au înmuiat picioarele de la genunchi din cauza emoțiilor, așa că am făcut cale întoarsă, abandonând îndrăzneala. Tot răul spre bine, cred, întrucât Tatăl a făcut un efort supraomenesc, de la 13 Septembrie 2015 încoace, să mi-l scoată pe acest Toni din minte, spunându-mi că acest Toni simbolizează în viața mea o eroare prin omisiune. Însă recunosc deschis și cu mâna pe inimă că aș fi preferat de un miion de ori ca tu, sufletul meu pereche, să fi fost acest Toni în locul lui Marius deoarece este intolerabil de dificil să accept povestea celui din urmă cu care nu am avut nicio tangență. În plus, amândoi ați vândut teniși, papuci și șireturi, dar Toni o făcea la Piața Mare la prețuri civilizate, în timp ce tu făceai comerț de contrabandă la prețuri de speculă! Din cauza prețurilor tale am stat departe de tine și de marfa pe care o vindeai, în timp ce Toni ne-a agățat pe mine și pe prietena mea la taraba lui din piață ca să cumpărăm papuci de la el! Sufletul meu mi-a zis: ”Îți amintești tenișii ăia oribili luați de la Galați la prețul ăla exagerat de ridicat? Dar cizmele alea, vreo 3 perechi la număr, care ți s-au rupt după câteva purtări? Ai dat câteva milioane bune și pe alea! Dar zecile de lei cheltuiți pe haine de la second hand? De ele îți amintești? Ai știut câțiva ani la rând că el făcea comerț cu teniși și hanorace, dar nu te-ai gândit niciodată în toți acei ani să economisești un milion ca să cumperi ceva de la el! Și culmea, de dragul tău, ar fi acceptat plata în rate numai să aveți ocazia de a vă vorbi din nou! Desigur, își are partea lui de vină că nu a inițiat comunicarea, dar nici tu nu ai încercat! De ce? Vezi și singură că dintr-o timiditate mascată în spatele căreia se ascund amorul propriu, vanitatea, orgoliul și mândria!”

Revenind la subiectul ”minciună”, trecând peste povestea iubitului meu imaginar Toni, voi mărturisi că în anii de liceu nu am mințit mai mult sau mai îngrozitor decât alții de vârsta mea. De fapt, eu eram o făptură cumpătată cu scenariile de cosmetizare a adevărului în comparație cu ceea ce îmi povesteau colegele de clasă că scorneau ca să își acopere urmele față de părinți. de exemplu:
– Unde ați fost afară aseară? mă întrebau părinții mei.
– Am fost la cursul de engleză de la ONG, ziceam eu. (nu mințeam)
– Dar miroși a țigări! observau ei izul emanat de hainele mele.
– Facem pauză de 10 minute pentru fumat. Mă duc și eu atunci afară, la baie. Când mă întorc, rămân cu ei de vorbă. (de fapt, ar fi trebuit să spun că am fost în Nox după aceea)

Sau:
– Unde ați fost aseară?
– La terasă.
– Ce ați băut?
– O cola. (adică o bere)
– Au fost și băieți?
– Nu. (și nu mințeam, culmeea!)
– Atunci ce rost are să ieșiți afară? Sunteți lesbience?
Nu, Doamne-Ferește! (uitând să menționez despre săruturile cu prietenele melee)

etc. etc.

Cea mai mare minciună compusă în liceu am conceput-o în următorul context: mă întorsesem de la Olimpiada de Limba Română, faza națională, la care eșuasem ca în niciun alt an. Eram într-a XI-a. Cum obișnuiam să iau o vacanță de o lună sau două ca să mă pregătesc pentru acest concurs, rămâneam în fiecare an foarte mult în urmă cu materia școlară. Aveam teză la economie, iar eu nu învățasem nimic! Cu o seară în urmă am plănuit o scenetă dramatică pentru a scăpa de bucluc! Am plecat dimineața la școală, dar m-am abătut din drum, ducându-mă la Biblioteca Județeană, unde am stat toată ziua. Le-am spus după aceea tuturor că leșinasem pe drum ca urmare a unei căderi de calciu! Un trecător cumsecade m-a văzut dezechilibrându-mă pe drum, chemând de aceea salvarea și ajutându-mă să ies din impas! Aveam și o pilă la un medic pediatru de la care îmi procuram scutiri ori de câte ori aveam nevoie. Și pe degeaba că nu accepta mărunțișul oferit de mine! Tare cumsecade a fost acea doctoriță! Cât m-a ajutat! Dar în fine! Leșinul acela n-a fost decât o scorneală ca să scap de teza din acea zi de la economie! Am dat-o o săptămână mai târziu și am luat nota 10. Chiar am învățat într-o săptămână cât învățaseră colegii mei în două luni!

aug. 132019
 

Marți, 13 August 2019

Zburătorule,

Am ochii ca de plumb și îmi simt inima grea și cumplit de tristă fiindcă tocmai m-am trezit dintr-o experiență onirică tare, tare vividă și intensă în timpul căreia probabil că m-am conectat cu corpul tău mental sau emoțional pe care l-am găsit într-o stare avansată de mânie și furie, de dezamăgire și de tristețe. Aveam numai cuvinte de laudă de adus Ființei tale inefabile Divine al cărei suflet uman se adăpostește în corpul tău fizic, suflet pe care egoul tău îl sufocă, îl asfixiază, îl împiedică să se manifeste, să se conecteze cu Ființa sa Divină. Unii autori numesc Această Ființă Divină Sine Suprem, în timp ce sufletul propriu-zis este numit Sine Superior, iar versiunea noastră interioară revoluționată și îmbunătățită este numită sine interior autentic. Însă eu am ales să merg pe calea tradiției, vorbind despre suflet și Ființă Divină, fiindcă aveam să mă pierd cu totul între atâtea tipuri de sine.

Fie vorba între noi, nu am suficientă cunoaștere pentru a descrie Ființa Divină din care provii. Atâta pot spune și eu însă. Este mare, titanică și posedă o prezență de spirit atât de puternică, încât te poate dezintegra până la stadiul de praf cosmic. Posedă în aura sa o cantitate atât de mare de energie, încât este aproape imposibil de tolerat să stai în preajma sa. Nu se poate, trebuie negreșit să îți ridici frecvența la o vibrație asemănătoare. Ființa ta Divină m-a dus inclusiv în Raiul din astralul superior unde și-a dezvăluit adevărata identitate. A fost necesară o măsură ca aceasta întrucât în acel loc al astralului superior nu poți minți. Este un loc cu desăvârșire transparent, asta însemnând că orice intenție ascunsă este vizibilă, că știi în timp real semnificația lucrurilor, că poți cunoaște gândurile intime ale interlocutorilor tăi. Nimic nu se poate ascunde. De aceea demonii nu pot ajunge în acest loc. Numai acest lucru în sine dovedește clar și limpede că nu ești un demon sau un incubus, Zburătorule. Ți-ar fi fost imposibil să mă duci acolo unde trăiesc numai Ființe inefabile. Nici măcar egoul nostru nu poate ajunge. Și eu am fost obligată să mă despui de egoul meu la intrare, pătrunzând în acest loc cu mintea inocentă ca a unui copil. Și în acest loc Ființa ta Divină mi s-a adresat direct, căpătând înfățișarea materială actuală pe care nu și-a mai putut-o dedubla și zicându-mi: ”Bună, Cătălina! Sunt Marius, iar aceasta este înfățișarea mea umană.” Iar în timpul petrecut acolo, mi-a adus la cunoștință câteva lucruri pe care le puteam vedea direct în mintea sa. Mi-a spus: ”Iartă-mi sufletul uman supus greșelilor. Acolo, pe pământ, beau multă Coca Cola și măcar de-ar fi fost acesta cel mai greu păcat pe care l-am comis. Dar am mare nevoie de tine ca să îmi recuperez sufletul uman. Te rog să mă ierți și să ai răbdare cu mine.” Este inutil a descrie în detaliu că și Ființa mea Divină are tot atâta nevoie de tine pentru a se conecta în întregime cu mine. E ceva ce ține de iubirea în cuplu și acesta este adevărul pe care numai puțini îl pot explica. Toate drumurile duc la roma.

Sâmbăta trecută, în urmă cu 3 zile, am meditat în timpul după-amiezii. M-am așezat în pat, am închis ochii și cu relativă ușurință m-am conectat cu Tatăl meu interior care se află în ascuns.
– Doamne, am zis, voi crede în orice cuvânt pe care mi-l vei transmite pe calea gândului despre Marius. Fără cărți, fără numere de pagină, fără nimic de acest gen. Voi crede în propria voce interioară, cea a intuiției care este a Ta. Așadar, care este adevărul final și absolut despre Marius?
– Sunt sufletul tău pereche, am auzit în numai câteva secunde răspunsul Tatălui în mintea mea, sub formă de gând.
– Dar, Doamne, de ce ai spus ”Sunt sufletul tău pereche” în loc să spui ”El este sufletul tău pereche”? De ce ai folosit persoana I?
– Deoarece vorbesc în numele prietenului meu, a fost răspunsul instant al Tatălui.
– Doamne, sunt vorbele tale adevărul cunoscut Ție sau adevărul presupus de el?
Nu a mai urmat un răspuns auditiv, ci unul vizual. Divinul a binevoit să îmi releve o nouă imagine a oiței bucălate, a șoricelului, a copilului promis pentru care am primit Bunavestire fix în urmă cu 3 ani și 11 luni. Să auzi și să vezi și tot să nu crezi, în ciuda faptului că am promis că aveam să cred în orice cuvânt pe care Tatăl avea să mi-l spună în privința ta! Cât de neobișnuit a fost să îmi spună că vorbește în numele tău, numindu-te prieten! Cât de tulburător, deoarece eu nu m-aș fi gândit niciodată la un astfel de răspuns!

Atunci de ce am început nota mea de subsol spunând că m-am trezit cu inima îndurerată când iată noi dovezi de la Divin care mă conduc la tine, Zburătorule? Pentru că trebuie să fi citit între timp restul scrisorii mele. Te-ai prezentat la ușa minții mele cumplit de mâhnit și de îndurerat. Întregul tău corp mental era un haos nedeslușit. erai vraiște! Ce provocase dezmățul în mintea ta? Amarnice au fost imputările pe care mi le-ai adus. Mi-ai vorbit înrepetate rânduri despre John the Wolff și mi-ai reproșat că vorbesc cu prea mult drag despre el, dar de-abia distingeam câteva cuvinte coerente prin plânsul tău cu sughițuri. Invocai tot felul de imagini atunci când nu puteai vorbi. S-a manifestat inclusiv imaginea ursului grizzly. Cuvintele tale abia deslușite îmi spuneau lucruri de genul: ”Nu am intervenit atunci, la momentul potrivit, între tine și individul ăsta (și mi-l aduceai în fața ochilor pe inculpatul cu numele de urs). Crezi că am să te mai las vreodată să faci o nouă greșeală?” Apoi ți-ai lipit încheietura pumnului de încheietura pumnului meu, repetând gestul ritualic din 13 Septembrie 2015 care ne-a conectat. M-ai luat în brațe, strângându-mă atât de tare, că nu am putut scăpa. Dar tu nu te puteai calma, continuai să fii mâhnit, îndurerat și înfuriat. Aproape că ai vrut să îmi tai nasul, ca un fel de a-mi spune: ”Te rog, zi că ce ai scris este o minciună, altfel îți tai năsucul ca pedeapsă pentru adulter!” Toate cuvintele și gesturile tale erau însoțite de urlete prelungi de suferință și de neputință. Doamne-ferește, dar cred că erai gelos!
– Cum ai fi vrut să se întâmple? ți-am adresat. Acum înțelegi prin ce suferință am trecut când am aflat că ești într-o relație cu o altă fată când te-am căutat? Ai vreo idee cât de dureros a fost când am aflat?
– Acolo a fost vorba despre altceva, mi-ai zis, întrerupându-mă.
– Da? Altceva ce? m-am rățoit la tine, reînviind toată tristețea din inima mea din ultimii 4 ani. Îmi pare rău, dar nu am avut de unde să simt mai mult pentru tine. Dar o șansă tot îți voi da ca să îmi explici.

Trezindu-mă, mi-am dat seama că unele solicitări de-ale mele despre care am pomenit și în scrisoarea de față sunt absurde. De exemplu, ți-am cerut să mă iubești și să mă ierți pentru tot fiindcă poți, doar îmi ești suflet pereche. Dar acestea sunt lucruri pe care nu le pot oferi eu însămi. E destul de clar că nu am uitat și nu am iertat.

Și nici măcar nu cred în tine pentru că nu ești ceea ce vreau. Credințele mele din copilărie despre tine sunt valabile și în ziua de azi. Și acum cred că nu te poți dezlipi de anturajul tău. Și acum cred că nu poți avea o relație sănătoasă cu o fată deoarece împărtășești cele mai intime gesturi cu iubita ta de față cu toți prietenii tăi. Observi că și tu ai făcut videochat? Știu eu altceva despre tine? Nu, nimic. Dar tu pari să știi mai multe. Iată ce mi-ai zis duminică dimineața, într-un alt vis în timpul căruia am invocat prezența ursitului meu: ”Ah, Cătălina, cea din cauza căreia toate existențele mele sunt programate și reprogramate în funcție de ea.”

Dar hai să nu ne băgăm într-o discuție despre existențele noastre anterioare și să ne limităm la chestiuni mai recente. Uite rezumatul unei alte întâlniri cu tine care s-a petrecut într-o zi de joi, în urmă cu trei săptămâni. M-am trezit, devenind lucidă dincolo de zidul somnului, în clipa în care ți-am simțit prezența pe lângă mine.
– Cătălina, te iubesc, mi-ai spus și ca răspuns, am îndrugat câteva cuvinte din aceeași arie, emoționată fiind să mă știu iară în preajma ta.

M-ai ridicat din corp și am dat din nou năvală în eter, zburând și fugărindu-ne, jucându-ne de-a v-ați ascunselea prin casele vecinilor, chicotind și glumind fiindcă nimeni nu ne vedea. Ne urcam până în înaltul cerului, după care eu mă lăsam pe spate, picând. Dar cu numai câteva degete înainte să mă fac totuna cu asfaltul, mă prindeai și mă ridicai. Era așa de plăcut, nu îmi mai doream să plec de acolo.
– Este o pedeapsă prea cumplită să mă lași să te aștept atât, ți-am spus, oftând ușor de dor. Te aștept de 4 ani!
– Da? Ce zici de 18 ani de fapt? De atâta timp vreau eu să îți vorbesc, a fost răspunsul tău.
– 18 ani? Imposibil! am exclamat, uimită toată.
– De ce?
– Pentru că atunci arătam ca un băiețel. E imposibil ca cineva să îl fi plăcut pe acel băiețel care am fost atunci.
În loc de răspuns, ai oftat, apoi m-ai tras după tine, ieșind cu tine printr-un zid în plină stradă. M-ai invitat să zburăm din nou, dar atingând solul cu tălpile, m-a cuprins un dor nebun de viața terestră. Am vrut să profit de ocazie ca să îmi educ centru vizual spre a vedea din nou, trimițând comenzi creierului în mod conștient. Îmi aduceam perfect aminte că citisem în diverse cărți cum creierul nu face absolut nicio diferență între real și imaginar. Și aveam la îndemână o nouă portiță pentru a-i dicta creierului meu să se vindece. Așa că tu m-ai luat de după gât, iar eu pe tine de după mijloc și am pornit-o agale pe o alee, privind direct în față. Mergeam drept cu foarte multă ușurință.
– Dar tu nu vezi, ești oarbă! mi-ai spus.
– Ba deloc. Mi se pare că nu sunt deloc oarbă fiindcă văd foarte bine în clipa de față. Sau mă rog, văd cam încețoșat, remarcând că, într-adevăr, vederea îmi era întunecată, exact cum au fost ultimele clipe înainte de a-mi pierde vederea în decembrie 2013, cât am fost spitalizată la Colentina. Dar tot e mai bună vederea asta de acum decât nimic, am mai adăugat.

Mă tulbură și acum conștientizând cât sunt de norocoasă pentru că Dumnezeu a binevoit să îmi permită să explorez visul lucid, oarbă fiind. Te mai îndoiești de faptul că îmi voi recupera vederea din cauza visului? Din cauza ta? Nu ești tu cel care îmi induce trei sferturi din visele în care văd în mod conștient?

Așa o fi, n-o fi așa. Dar dacă tu ești tu, atunci eu sunt ce vreau să fiu: liberă!

PS:Am stat de vorbă cu Ființa mea profundă care își poate împrumuta vocea și înțelepciunea, ca și cunoașterea prin intermediul cărților. Am întrebat ce a fost cu experiența onirică descrisă mai sus. Mi-a confirmat că a fost ceva autentic, iar nu rezultatul proceselor mecanice specifice visului obișnuit. A vorbit din nou în numele tău, Zburătorule, și uite mai jos explicația pentru faptul că ai vrut să îmi tai nasul:

”Ești supărată pe mine? Parcă nu știi ce justiție slujești! Dar nu ai vorbit decât despre experiențele tale. Nu am vrut să te jignesc. Însă tu nu vezi nici la doi pași în fața ta. Te-am văzut căzând. Țip eu însumi fără să vreau și sunt imprudent, fiindcă sunt înspăimântat.”

iul. 312019
 

Miercuri, 31 Iulie 2019, la brunch

Cum am văzut, totuși, că se puteau câștiga bani din videochat, nu am vrut să renunț definitiv chiar de atunci. Doar că nu mai eram dispusă să continui cu el, așa că ne-am separat drumurile. Eu m-am înscris în categoria ”single girls”, iar el în categoria ”gay”. Am stabilit să mă întorc la studio pe tura de după-amiază, de la 14:00-22:00, cu toate că știam că aveam să împart câștigurile jumate-jumate cu studioul. Dar altă soluție nu aveam. De acasă nu puteam performa deoarece nu aveam nici echipament tehnic potrivit, nici timp suficient, nici spațiu. Continuam să dorm foarte prost, în funcție de sforăiturile lui. De obicei reușeam să adorm când se trezea el pentru a se pregăti pentru muncă, adică undeva în jurul orei 6:30 dimineața și dormeam ppână la 14:00. Așa că nu aveamm timp pentru a face sesiuni online, de la 15:00 până la 18:00, când se întorcea el. Mă duceam de luni până vineri pe această tură și câteodată făceam tură dublă, stând și noaptea, de obicei în ziua de vineri. Ajunsă târziu acasă, nu mai apucam să fac nimic cu ursul care se zbătuse atâta timp să dețină întregul control asupra mea și a timpului meu. Nu îi mai dădeam aproape deloc din timpul meu fiindcă, întoarsă acasă, continuam conversația pe mail cu unii din membrii cunoscuți online care erau ba mai cumsecade, ba îmi erau sponsori fideli și cărora le dădusem adresa mea de email, deși era o chestiune strict interzisă peste tot. Nu aveai voie să comunici cu cei întâlniți pe aceste site-uri, dar toată lumea o făcea.

Dar nici singură nu am rezistat, nu pentru că mi se părea oribil ce făceam. Întâlneam și bărbați care nu îmi cereau nimic altceva decât să stau bibelou în fața camerei și să vorbesc cu ei despre vreme, nu numai perverși și fetish-iști. Dar am avut și zile în timpul cărora nu câștigam nici măcar 1$, în timp ce în altele făceam 150$. În a doua lună am fost modelul care câștigase cel mai bine, așa că am primit și un bonus pentru performanță. Dar nu se mai putea trăi cu ursul. Certurile noastre deveniserăă extrem de violente. Venea și el la studio ocazional, jucându-și rolul în categoria ”gay”. Cu alte cuvinte, el se umilea într-un chip și mai josnic decât mine, pretinzând că era gay și făcând lucruri dezgustătoare pentru vizitatorii lui. Câștiga cel mai puțin din întreg studioul, ceea ce era de așteptat. Constituția sa dolofană nu îl ajuta să fie ceea ce ai putea numi un bărbat chipeș. Cabina mea era chiar lângă a lui. Ne despărțea o draperie pe care o dădea mereu la o parte pentru a trage cu ochiul la lucrurile care se petreceau la mine. Eu mă distram maxim cu fiecare ocazie, râdeam cu poftă, zâmbeam tot timpul, motiv pentru care atrăgeam tot felul de indivizi suficient de des, deși, așa cum am mai specificat, au existat și zile în care nu am câștigat nici măcar un cent. Dar atitudinea mea pozitivă, prietenoasă și zâmbăreață l-a înnebunit de nervi și de gelozie pe Silviu. Nu auzea decât râsetele mele, așa că trăgea draperia aia ca să întrebe ”De ce râzi atâta?”, afișând o figură funebră și indignată pe față. Măcar de-ar fi fost gelos fiindcă mă iubea el pe mine atât de mult încât să își dorească să nu mă împartă cu nimeni, niciodată. Însă intuiția îmi spune că, în realitate, era invidios, nu gelos. Dacă și el ar fi câștigat banii pe care îi făceam eu, lucrurile nu ar mai fi degenerat în felul în care au făcut-o. Ne certam la cuțite chiar la studio, țipând unul la altul ca turbații, ațâțat în permanență de râsul meu după care urma instantaneu alarma aceea care semnala începutul unui show plătit. Certurile noastre erau atât de agresive, încât adminii de la studio au fost nevoiți să intervină, separându-ne cabinele de lucru. Pe el l-au mutat într-o altă aripă a studioului, așa că, cel puțin în timpul orarului de lucru, puteam sta liniștită. Dar întorși acasă, reluam scandalul la puterea o mie, urlând unul la altul și lovindu-ne cu pumnii și zgâriindu-ne, înfigându-ne unghiile unul în carnea celuilalt până la sânge.

Nu avea absolut niciun drept să mă condamne pentru ce făceam. Și el se întorcea din același loc ca și mine, așa că nu avea niciun drept să mă lovească în așa fel ca să îmi spună ”Lasă că îți dau eu acum motiv să plângi, că prea mult ai râs tu toată ziua! Lasă că te învăț eu minte să nu îți mai placă atâta! Lasă că îți arăt eu ție cine este bărbatul aici!”. Bărbatul era cel care își agresa iubita în acest fel, după care relua model-ingul în categoria ”gay” a doua zi fără prea multe mustrări de conștiință sau bărbatul din casă era iubita lui care ajunsese să plătească facturile și pentru el? Crizele lui de gelozie nu erau în niciun fel o dovadă a faptului că avea remușcări, că îl mustra conștiința pentru că fusese de acord să pătrundem în lumea asta odioasă. Dacă ar fi fost vorba de așa ceva, m-ar fi oprit din a mă mai duce acolo prin alte căi decât prin lovituri. Și s-ar fi oprit și el din a se maiduce la studio. Dar nu a făcut nici una, nici alta. În schimb, nu a refuzat niciodată când îi făceam cinste cu un meniu dublu la KFC, la Mac sau la Burgerking. I-am făcut cinste cu atâtea ocazii, încât mă gândesc acum că cele 40 de kg pe care le-a luat în greutate de când mă cunoscuse pe mine s-au datorat mie. Mă gândesc că, făcând așa, încercam să îl mituiesc, să îi cumpăr bunăvoința. Nu ca să mă lase să continui pe linia videochatului, ci ca să nu mai lase vânătăi pe corpul meu.

L-am visat în urmă cu o săptămână. Stăteam mai mulți în jurul unei mese, iar el se confesa că i-a displăcut foarte mult să învețe economia la școală pe care o alesese ca materie pentru una din probele de la BAC. Am avut în timpul acestui vis una dintre cele mai sincere și autentice reacții, spunând: ”Desigur că nu i-a plăcut economia, însă s-a priceput foarte bine să facă calcule pentru banii pe care îi aduceam în casă. Nu-i așa că au fost grozav de buni când mâncai burgeri de la Mac?”

Așa-i că i-am făcut ursului un portret teribil, dând impresia că a fost un bătăuș bun de trimis la pușcărie pentru violență domestică? În altă țară toate lucrurile acestea pe care mi le-a făcut i-ar fi adus cel puțin o amendă, dar la noi taci și rabzi. Dar uite că mă mustră pe mine conștiința fiindcă acest portret pe care i-l fac este doar în parte adevărat. El era nesuferit, agresiv și violent, dar nu a dat niciodată cu pumnul în mine. Nu așa cum vezi că face un luptător în timpul unui meci de box. Să nu mă înțelegi greșit, nu am fost sacul lui de box și nu am ajuns niciodată la urgență, la spital, plină de vânătăi. Lucrurile se petreceau în mod diferit. Certurile dintre noi izbucneau din orice motiv, când de la unul, când de la altul. Nici nu îmi amintesc acuzele pe care ni le aduceam, însă eu mă plângeam foarte des din cauza faptului că nu puteam dormi noaptea. Îi ceream necontenit să ne mutăm singuri într-un apartament cu două camere unde fiecare ar fi avut camera lui. Vroiam atât de mult să dorm, să merg la cursuri și să am o viață normală. Ne perniteam chiria. Cât plăteam amândoi pentru cămăruța aia ne ajungea și pentru un apartament cu 2 camere. Nu vroia să audă deloc de așa ceva. Îi convenea nespus de mult să stea și cu ceilalți băieți. Se jucau World of Warcraft în grup, fiecare stând în camera lui și vorbind pe Skype în conferință, așa cum făceau Leonard, Sheldon, Rajesh și Howard din The Big Bang Theory. Nu mai auzeau și nu mai vedeau nimic din ce se întâmpla în jurul lor. Silviu dorea să aibă o relație cu mine, dar și cu prietenii lui, iar relația cu ei a cântărit mai mult căci pe mine m-a sacrificat pur și simplu. Așa că nu avea nicio disponibilitate să locuiască numai cu mine și să îmi dea ceea ce îmi doream atât de mult.

Așa că am încercat din nou și din nou și din nou să mă despart de el. Doamne, zi de zi am încercat să mă despart de el, dar începând cu cariera mea de videochat-istă m-a avut la mânnă cu un secret teribil cu care m-a șantajat până nu s-a mai putut. Ori de câte ori îi spuneam că doream să ne despărțim, mă amenința că avea să le zică tuturor despre faptul că făceam treaba asta odioasă. Mă amenința că le va da tuturor, părinților mei, prietenilor mei, colegilor mei de facultate și până și străinilor de pe hi5, că atunci nu eram activă pe Facebook, link-uri către conturile acelea blestemate unde ar fi găsit singuri dovezi ale păcatului meu. Mi-a fost extrem de rușine gândind că bieții mi părinți ar fi putut afla acest lucru despre mine în acest fel atât de umilitor. Îl credeam capabil să facă asta. M-am lăsat prinsă în această capcană a șantajului, acționând conform instinctului de auto-conservare. Vroiam să îi protejez pe ai mi, să îi scutesc de o suferință și de o dezamăgire inutile. Nu vedeam de ce să îi supun prin acest șoc, să plătească pentru o simplă greșeală a tinereții. Așa că am ales să plătesc eu în schimb. M-am îndepărtat de părinții mei în chip tragic, iar prezența mea a devenit imposibil de tolerat. Eram nervoasă, iritată și plângeam toată ziua.

Când se întorcea Silviu de la muncă nu mai putea trage de mine, eram vlăguită și lipsită de voință și de entuziasm. Îmi cumpărasem o cameră foto compactă de la Fuji și m-am abandonaat fotografiei și pasiunii mele pentru croșetat. Doar în aceste două activități mai găseam plăcere.

Iar când dădeam cu ochii de urs, lăsam croșeta din mână și continuam să implor să îmi de drumul, săă mă elibereze. Dar nu vroia. Așa că eu începeam să îi car palme peste fălcile alea ale lui, zeci și zeci de palme una după alta, când pe un obraz, când pe altul, de îi puneam în mișcare tot sângele din cap. Turba din cauza asta. Mă prindea de încheietura pumnului ca să mă forțeze săă nu îl mai lovesc. Dar mă ținea atât de strâns, încât își înfigea ghearele în carnea mea până la sânge. Îmi întorcea brațele la spate, continuând să mă țină strâns de ambele încheieturi, după care mă trântea în pat, suindu-se peste mine cu unul din genunchi în coastele mele, ținându-mă imobilizată cu capul în pătură și pernă, sufocându-mă. Țipam și urlam până la epuizare cu fața înroșită și leoarcă de lacrimi și de transpirație. Apoi se ridica de pe mine ca să îmi zică o oră după aceea ”te iubesc, cuțu mic”, cuvinte idioate și cretine care nu au nicio semnificație reală, ”te iubesc”. A doua zi, când pleca din nou la serviciu, începea a doua tură a dramei mele. Picam pe podea, bocind în hohote, ghemuindu-mă toată într-un colțișor și îmbrățișându-mă singură fiindcă altcuiva nu îi permiteam. După care luam lama lui de ras și o țineam așa ore în șir în mâini, îndreptată către vene, cu ochii adânciți în orbite, privind în gol, pierddută și înnebunită, întrebându-mă dacă să o fac sau nu, să comit suicidul. Unii își curmă viața când iubiții sau iubitele îi părăsesc, eu am vrut să pun capăt suferinței mele deoarece el nu vroia să mă elibereze din teroare. Dar îmi reveneam, spunându-mi că nu putea merita sacrificiul meu și mă îndemnam să mai rezist. Și când se întorcea de la muncă, o luam de la capăt. Până în august 2011, când mi-am impus voința și am reușit să mă despart de el.

Dar acum sunt cu povestea de-abia în luna iunie a lui 2009, după 3 ani de relație.

iul. 302019
 

Marți, 30 Iulie 2019, la brunch

Am rămas cu firul poveștii în luna februarie a anului 2009, când eu și ursul grizzly am hotărât să ne mutăm împreună cu alți 3 băieți, foști colegi de liceu cu el pe care îi cunoșteam și eu. Nu îmi amintesc ce am simțit în profunzime în legătură cu acest nou aranjament pe care îl puneam la cale, dar intuiția îmi spune acum că simțeam încă de atunci că ceva nu era în regulă fiindcă nu le-am povestit părinților mei întregul adevăr, măsluindu-l. Le-am zis că aveam să ne mutăm numai cu alți 2 tipi, nu cu 3. Și așa ai mei tot au transpirat de emoție, făcându-și tot felul de impresii și de scenarii, îngrijorându-se pentru mine și bunăstarea mea, ca orice părinți iubitori cu scaun la cap. Nu am vrut să le spun și de al treilea băiat, deși era cel mai inofensiv dintre ei, fiindcă bănuiam că ar fi luat-o prea mult în tragic. Mi-am făcut și eu propriile scenarii și proiecții în viitor și mi-am imaginat și eu tot felul de lucruri care ar fi putut lua o întorsătură nefavorabilă pentru mine în acest nou context, iar dintre toate posibilitățile cea mai nesuferită mi se părea să îi aud pe ai mei spunându-mi: ”Nu ți-am zis noi că așa avea să fie? Acum descurcă-te cum poți!”. Îmi spuseseră același lucru și când m-am mutat cu ursul cu gazdă. Având propria experiență de viață, ei înșiși locuind cu gazdă o perioadă în tinerețea lor până să se mute la casa lor, știau prea bine că traiul cu proprietarii era o chestiune delicată, dificilă și, în general, sortită eșecului fiindcă așa sunt proprietarii de obicei, adică nesuferiți, recalcitranți, obositori, pretențioși, etc. Dar eu nu am vrut să ascult de sfaturile lor, deși eu cunoșteam deja în sinea mea că aveau dreptate. Dar fusesem orbită în întregime de ideea de a locui într-o locație atât de centrală! Câte beneficii nu existau în acea locație, mai ales vis-a-vis de facultate și de cursuri. În plus, locul de muncă era la numai două stații de metrou mai sus de Victoriei, spre Pipera! Eram atât de aproape de orice punct de interes pentru mine. Și ar fi continuat să fie bine locuind acolo, dacă nu mi-aș fi pierdut locul de muncă la începutul crizei financiare.

Ca fapt divers, deși compania respectivă a fost nevoită să renunțe la proiectele de data entry, m-au invitat atunci să lucrez ca telefonistă la call-center cu contract permanent pentru Sensiblu sau pizzeria Pizza Hut cu care aveau colaborări. Am încercat o perioadă să lucrez la call-center pentru Orange cu care aveau contract de colaborare în perioada concursului aceluia cu ”123”, dar job-ul acesta m-a adus în pragul depresiei și al nebuniei. Sunau la call-center numai cretini, idioți, perverși și obsedați, de parcă acolo era linia fierbinte. Îmi amintesc și acum că am ieșit de acolo într-o zi cu lacrimi în ochi, plângând cu sughițuri pe stradă, zdruncinată de nervi și zbuciumându-mă ca o turbată în văzul tuturor. Un bărbat cumsecade, între două vârste, m-a oprit ca să mă întrebe ce pățisem, părând vizibil îngrijorat, dar eu i-am spus să se ducă la dracul, fiindcă vedeam în el pe toți prefăcuții care în viața de zi cu zi afișează un zâmbet larg de politețe și o atitudine de om cinstit și binevoitor, după care sună la call-center la Orange ca să își bată joc în fel și chip de telefoniste, umilindu-le și agresându-le. M-am retras din postul de telefonistă invocând o toxi-infecție alimentară deoarece îmi era rușine să mărturisesc că nu mai puteam veni pentru că nu îi mai puteam tolera pe apelanți. Numai 5% din apeluri erau aautentice, în sensul în care sunau persoane interesate de concursul respectiv, de regulament, de premii, etc. Restul de 95% erau farse. Iar pe piață nu erau alte job-uri decât call-center. Și videochat. Nici măcar distribuitori de pliante nu se mai căutau, așa de crudă a fost criza aia.

Îmi amintesc că în acea perioadă, în iarna dintre 2008-2009, s-a înfiripat în sistemul meu pasiunea pentru lucrul de mână, deși mai flirtasem cu acest hobby și în vremea liceului. De fapt, îmi amintesc și acum că în clasa a 12-a îmi lucrasem un sutien tare simpatic pe care m-am încumetat să îl port pe sub bluze chiar și la școală. Până într-o zi, când am decis să dau bluza jos, să pun șapca pe cap și rolele în picioare, afișându-mă în trecere pe faleza Dunării, lucru care a atras numeroase priviri nedumerite fiindcă orișicine știa că nu mă aflam pe plaja din Malibu, ci în Brăila! Am început prima oară cu tricotaje, dar am făcut și cercei, brățări, coliere și altele asemenea. Am încercat să le vând pe Breslo care pe vremea aia era mai puțin pretențios ca în ziua de azi, însă nu am avut succes. Mărturisesc, totuși, că lucrul meu de începătoare în arta manuală era cu adevărat mediocru, dar cel puțin mi-a dat ceva de făcut în timp ce îmi pierdeam vremea ascultând detunăturile și bombardamentele ursului cât timp dormea. Pasiunea mea pentru lucrul de mână nu m-a abandonat nici în ziua de azi și este cel mai demn lucru pe care l-am făcut, pe lângă scris, cu toate că pot spune despre scris că l-am folosit câteodată ca armă. Este necesar să adaug aici faptul că ursul mi-a dat ocazional o mână de ajutor, meșterind la mărgele împreună cu mine, ceea ce a fost cel mai nostim lucru la care ai fi putut privi!

Am scris toate aceste rânduri de mai sus pentru a completa imaginea de ansamblu a apelor în care m-am scăldat în acea perioadă din viața mea și pentru a sublinia faptul că, la momentul mutării în noua locuință cu ceilalți 3 tipi, eram foarte strâmtorată cu banii, motiv pentru care greul acestei manevre a fost suportat tot de părinții mei. Erau necesari bani pentru chirie, pentru garanție și câte și mai câte. A existat un adevărat scandal cu gazdele noastre care, deși au fost fericite să ne vadă plecați, nu au vrut să ne mai dea înapoi banii de garanție, justificând că lăsaserăm un adevărat dezastru în urmă, la plecare, ceea ce nu era adevărat. Făcuserăm curățenie lună și ne înregistraserăm video făcând asta pentru a avea dovezi la mână împotriva lor, în caz de ceva. I-am denunțat apoi la poliție și i-am dat în judecată ca să ne recuperăm garanția de 900 de lei, dar, deși procesul a fost demarat, nu am ajuns niciodată nicăieri cu el. De necaz, am vrut să mergem într-o noapte pe acolo ca să aruncăm cu pietre în geamuri, dar ne-am dat seama că actul nostru de vandalism ne-ar fi atras numeroase probleme, așa că am abandonat ideea răzbunării. Oricum am aflat după aceea că individul respectiv suferise un pre-infarct și că, de aceea, viața lui atârna de un fir de ață. Nu mai era cazul să mai punem și noi paie pe foc. Mă întreb acum, totuși, ce s-o mai fi ajuns de ei, o fi eliberat-o pe biata femeie din tirania lui? Nu îi permitea nici măcar să își aducă băiatul, făcut cu alt bărbat înaintea lui, să locuiască în aceeași casă cu ei. Puștiul fusese obligat să stea cu bunica, la câteva case mai încolo. Așa de încurcate erau ițele poveștii lor.

Așa că mai degrabă hai să descurc ițele propriei povești. Eu, ursul și cei 3 băieți ne-am găsit un apartament cu 3 camere tocmai în Cucuieții din Deal, în cartierul Militari, pe linia autobuzului 137, la vreo 3 stații dincolo de Plaza Mall. Plăteam toți 450 de euro, plus utilitățile. Eu și ursul ocupam un dormitor, un tip celălalt dormitor, iar ceilalți 2 băieți ocupau sufrageria. Apartamentul era departe de a fi perfect, la banii pe care îi plăteam pentru acele vremuri aflate în criză și pentru locația aia aflată în mijlocul pustiului. La ieșirea din bloc dădeai de o bună bucată de teren viran lăsat în paragină, paradisul câinilor comunitari și al boschetarilor. Nu m-am simțit niciodată în siguranță locuind în acea zonă. Dar părerea mea a cântărit prea puțin. Zona le era foarte familiară celor 3 noi colegi de apartament. Locuiseră nu-știu-câți ani la o aruncătură de băț de acolo, în Drumul Taberei, iar ei aveau o situație financiară de așa natură că nu își făceau griji pentru nimic. Iar Silviu nu a poftit să își impună punctul de vedere fiindcă îi surâdea nespus de mult ideea de a locui cu prietenii lui, reunind gașca din liceu. La care se adăuga a cincea roată de la căruță cu numele Cătălina. Fiindcă este clar că eu am fost cea în plus în această ecuație.

Nu îmi permiteam să trândăvesc chiar toată ziua, mai ales după ce mă obișnuisem să am banii mei, lucrând ca data entry. Nu vroiam să fiu la cheremul alor mei, mai ales pentru că îi dezonoram, înșelându-le încrederea în mine, uitând să mă duc la facultate, adică motivul real pentru care mă aflam la București dintru început, cheltuind bani în neștire. Mă refer, desigur, la studiile universitare și la obținerea unei diplome de absolvire. Îmi era cumplit de rușine pentru situația care se crease în jurul meu. Făcusem atât de mult tam-tam de-a lungul anilor de liceu, impunându-le părinților mei doleanța mea de a urma cursurile unei facultăți care să mă fi scos specialistă în publicitate și reclamă, domeniu în care profesorul care preda această materie la facultate ne-a spus din capul locului că nu este de nasul nostru atâta vreme cât nu aveam pile solide care să ne faciliteze legătura cu o agenție. Ne-a zis, deci, să ne luăm gândul de la ideea de a deveni oameni publicitari, art director-i, copy-writer-i, pr-iști și tot așa, cu toate notele noastre de 10, cu masterele noastre și disponibilitatea noastră de a lucra cu internship, adică moca, timp de 5 ani într-o agenție cu pretenții. Cel puțin trei sferturi din studenți au picat atunci în depresie, văzându-și năruit visul de a face reclame la detergenți cu Stela Popescu. M-am numărat printre depresivi. În al doilea semestru nu m-am dus aproape deloc la cursuri și am rămas cu restanțe la absolut toate materiile. Nu m-am prezentat la niciun examen in sesiune. Intrasem la buget la facultate, cu nota 9,65 la examenul de admitere, iar al doilea an de studii rămăsese gratuit, fiind caz social, dar am făcut acest an praf din toate punctele de vedere. De aceea doream extrem de mult să lucrez, pentru a justifica eșecul meu educațional. Dar oriunde căutam ceva de făcut, nu găseam decât call-center și videochat.

Nu am idee să explic acum de ce am apucat-o pe drumul videochat-ului, dar probabil că a avut legătură cu promisiunea banilor. Toate anunțurile promiteau 1000-2000 de $ pe lună, în timp ce job-ul ca telefonistă nu promitea decât salariul minim pe economie din acea vreme care era… cât să fi fost? 700 de lei? În plus, studiourile astea promiteau orar flexibil, în funcție de cursuri, pe toate turele și tot felul de alte lucruri.

Nu am fost doar eu ispitită de atâtea promisiuni câte se făceau în aceste anunțuri care nu specificau de niciun fel obligațiile care se impuneau ”operatorilor pe calculator”, așa cum era numit postul acesta de performer. Dar nu veneam de ieri, de alaltăieri. Împărțisem pliante pentru un astfel de loc cu numai câteva luni în urmă, în acele 2 săptămâni din vara lui 2008 și aflasem de atunci că nu era nimic altceva decât pornografie pe internet. Mai mult decât atât, mă documentasem în acea iarnă în legătură cu treaba asta, găsind câteva site-uri de gen și urmăărind comportamentul celor care performau show-uri. Deci nu numai eu fusesem ispitită și sedusă. Și Silviu a fost tot atât de tentat ca și mine. De aceea am decis să mergem împreună la un studio pentru un interviu. Dar mi-e absolut imposibil să explic mai pe larg de ce am ales așa ceva, aducându-mi aminte că detestasem munca de operator call-center care funcționase mai bine ca linia fierbinte decât ca un centru de informare.

N-a fost greu să găsim un studio, site-ul anunturi.ro era ticsit cu reclame. Am ales unul la întâmplare și duși am fost la interviu. Era cel mai nepretențios studio din lume, așa mi s-a părut. Condiția lor unică era să ai minim 18 ani împliniți. Asta era o condiție peste tot, dar alte locuri solicitau în plus cunoștințe minime de utilizare a calculatorului și de limbi străine, preferabil engleză. Așa că ne-au primit din prima. Angajau pe oricine pe orice categorie. Noi am intrat la cuplu. Am așteptat vreo 2 zile, cât le-a luat site-urilor respective să ne aprobe conturile, și am fost chemați la studio pentru sesiuni. Am mers în tura de noapte și am spus tuturor că lucram în continuare ca data entry pentru a justifica lipsa noastră de acasă în timpul nopții.

Nu am încă suficient de mult curaj să descriu ce am făcut cu Silviu în timpul acestor sesiuni de videochat, la cuplu. Îți poți da seama și singur că nu intră nimeni într-o astfel de categorie ca să te întrebe de sănătate, după ce ți-a dat binețe. Dar, pe scurt, orice perversiune era permisă dacă era cerută de un membru plătitor. Cu alte cuvinte, m-am prostituat. Am călcat în picioare orice considerent păstram în cugetul meu pentru actul intim dintre un bărbat și o femeie și mi-am bătut joc de mine însămi, umilindu-mă pentru 25% din câștiguri. Alte 25% reveneau ursului, iar studioul păstra 50%, deși eu eram cea care făcea toată munca. Eram cel mai stupid și nepotrivit cuplu din acea categorie, fără urmă de îndoială!

Aceeași zi, după-masă

Și cum să nu fi fost nepotriviți și prostești, ”dull”, cum ne numise un membru oarecare aflat în trecere în camera noastră de chat (dull – prostesc, banal) când eu eram o frunzuliță bătută de vânt, fiind foarte micuță și slăbuță, petite, așa cum m-am clasificat după aceea în altă categorie, în timp ce el era un băiat de dimensiunea unui urs? Deși, dacă stai mai bine să te gândești, ar fi trebuit să fi avut succes deoarece el se afla, practic, în pielea oricărui derbedeu care pusese mână pe o fată, așa cum ar fi vrut să facă toți acei indivizi care ne plăteau să ne jucăm rolul pe webcam. Dar nu am avut succes. Din această cauză am hotărât să ne retragem cu lucrul în dormitorul nostru, cu toate că nu aveam echipament corespunzător pentru asta. Nu aveam nici măcar conexiune la internet! Dar de acasă am fi primit 70% din câștiguri. În plus, nu mai eram forțați să facem acel drum de 2 ore și 30 de minute dus-întors. Nu ne-a mers nici de acasă. Nu aveam nicio disciplină, nici orar stabil, nici chef, nici nimic.

La început, el a fost de-a dreptul încântat de toată situația asta. Era personajul central într-o fantezie în care primea absolut toate deliciile actului intim sub forma lor pervertită, monstruoasă, libidinoasă și dezgustătoare. Așa că i-a plăcut joaca asta cretină fiindcă nu făcea decât să primească în locul celor care ne plăteau care își imaginau că se aflau în locul lui, avându-mă conform cu dorințele lor. Dar cu timpul și-a dat seama că lucrurile nu stăteau chiar așa, că acești membri plătitori nu erau niște sponsori care să arunce în stânga și în dreapta cu banii pentru nimic. Toți vrroiau să fie seduși, incitați și excitați înainte de un show. Sarcina preludiului îmi revenea întotdeauna fiindcă într-un astfel de loc femeia este pionul principal, dacă nu cumva te afli frunzărind în categoria ”gay”. Și era clar că niciun bărbat nu poftea să stea de vorbăă cu ursul care nu juca decât rolul de instrument în toată fantezia lor. Ei vroiau ca eu să flirtez cu ei, să îi seduc. Cu fiecare show ursul a început să observe că, în realitate, mă împărțea cu un milion de alți bărbați. Și nu l-ar fi deranjat acest fapt, dacă l-ar fi vrut cineva și pe el, dar el nu avea alt rol decât acela de substitut al celui care ne plătea. A devenit morbid de gelos. Neomenesc de gelos fiindcă trăia cu impresia greșită că îmi făcea plăcere să flirtez cu indivizi de 50-70 de ani pe internet cu el stând chiar în spinarea mea!

Din acest punct relația noastră a luat-o pe drumul către catastrofă. Am abandonat joaca pe webcam în doi după numai câteva săptămâni. Nu mă mai puteam uita în oglindă la mine însămi fără să nu fiu cuprinsă de repulsie și de oroare. După fiecare partidă de acest soi mă baricadam în baie, plângând amarnic și spălându-mă cu apă peste tot, sperând că în acest fel aveam să mai șterg din mizeria în care mă scufundasem.

iul. 022019
 

Marți, 2 Iulie 2019, dimineața

Cum spuneam, apropiindu-mă tot mai mult de locul întâlnirii și văzându-l pe Silviu, nu am simțit absolut niciun pic de atracție fizică față de el, așa că am sperat în sinea mea că va putea compensa la capitolul personalitate, motiv pentru care am mers înainte, ignorând sfaturile amicului meu Țep. Oricum era mult prea târziu să mai dau înapoi pentru că și el mă văzuse venind spre el. În plus, eram îngrozitor de dornică să mă cuplez cu un alt băiat, cu intenția vădită de a-l face gelos pe fostul meu prieten. Mă descompuneam de tristețe la gândul că aș putea rămâne singură, ceea ce m-ar fi împins fără urmă de îndoială să plâng toată ziua după dansator. Nu puteam suporta gândul că m-ar fi putut vedea singură și bosumflată. Ar fi știut din capul locului că toată melancolia și mâhnirea mea s-ar fi datorat lui. Iar eu știam că, în loc să simtă compasiune pentru mine, s-ar fi umflat în pene ca păunul de orgoliu și amor propriu știind că ființa sa avusese o înrâurire atât de mare asupra unei fete. Așa calculam că, dacă aș fi fost cu altcineva, m-ar fi ajutat să îmi iau gândul de la dansator. De aceea m-aș fi cuplat în acele clipe și cu o cizmă ponosită numai să nu fiu singură și batjocorită.

Mi-am llăsat amicii în urmă, iar eu și Silviu am pornit-o agale la plimbare singuri-singurei, așa cum procedează un băiat și o fată când sunt la o întâlnire. Treaba asta era ceva nou pentru mine întrucât dansatorul nu se sinchisise aproape niciodată să mă scoată la o întâlnire în doi, așa cum am mai povestit în alte rânduri. Eram mereu însoțiți de alte persoane care asistau la gesturile noastre de tandrețe. Să te iubești cu un băiat chiar așa în public, în văzul tuturor, desigur că ajunge să își pună amprenta pe mintea și pe emoțiile și sentimentele tale, făcându-te să crezi că este ceva absolut normal să te despui nu numai în fața iubitului tău, ci și în fața prietenilor săi. Totul este mecanică subconștientă, așa că ai mare grijă ce gândești și cum acționezi în mod repetitiv, fiindcă toate astea devin tipare comportamentale care îți vor didcta felul de a fi.

Nu mi-a displăcut de urs la prima întâlnire. Era, desigur, altceva pentru mine să stau de vorbă cu un băiat despre școală, despre facultate, planuri de viitor, aspirații și idealuri, în loc să discuți despre actele infracționale comise de cel pe care te amăgești că îl iubești, despre prietenii săi interlopi aflați pe la pușcărie sau despre părinții care te-au dat afară din casă pentru că nu vrei să muncești la covrigărie fiindcă visezi să fii vedetă. E lesne de înțeles că din cauza tuturor acestor lucruri m-am simțit destul de degajată în prezența sa, a noului venit. Atâta doar că nu simțeam niciun pic de atracție ffizică pentru el. Dar am tolerat acest lucru cu stoicism și curaj. Eram complet blocată la momentul respectiv. Trăiam cu impresia că toți băieții cu aspect fizic plăcut erau niște cretini care sufereau de amor propriu. Și băieții, ca și fetele, sunt perfect conștienți că se află în posesia unei carcase fizice estetice, iar percepția aceasta a propriei frumuseți exterioare îi face pe câte unii să nu mai aibă pic de frumusețe și în interior. Am cunoscut o sumedenie de astfel de băieți, dar din fericire au fost vreo 2-3 care au ieșit din tipar, așa că teoria mea nu este în niciun caz general-valabilă. Dar atunci eram complet blocată din punct de vedere emoțional fiindcă în toți acei ani niciun băiat cumsecade și plăcut ochiului nu s-a apropiat de mine din punct de vedere romantic, așa că, inconștient vorbind, cred că am ajuns să evit băieții atrăgători fiindcă mi se părea imposibil să păstrezi o păpușă Ken pe lângă tine pe termen lung. Negreșit că din aceste motive și încă din multe altele m-am orientat către un băiat mediocru ca aspect fizic, sperând că așa aveam să fiu în siguranță în relația noastră în care nicio altă fată nu ar mai fi putut interveni. Fetele sunt incredibil de răutăcioase, am descoperit cu multă tristețe de-a lungul anilor. Iar fetelor nu le este pic de jenă să fure ceea ce nu este al lor.

Așa am crezut că mă aflu la adăăpost alături de un băiat gras și urâțel la care credeam că nicio altă fată nu s-ar fi putut uita. Dar și el a știut acest llucru la fel de bine ca și mine, ceea ce l-a făcut să fie cumplit de gelos și de posesiv. Nu pentru că m-ar fi iubit, ci pentru că știa că, dacă ne-am fi despărțit, nu ar mai fi găsit o altă prietenă care să îi tolereze defectele. Așa m-a ținut cu forța lângă el timp de ani de zile, șantajându-mă și amenințându-mă ori de câte ori demaram procesul despărțirii.

Dar nu a fost așa chiar de la început. Nici măcar obez nu era. A încercat să mă sărute de la primaa întâlnire, dar l-am respins. Apoi lucrurile au evoluat mult prea repede între noi. La nici 3 săptămâni de când ne cuplaserăm am devenit intimi. Fusese prima oară pentru el. După o lună de prietenie (adică după o săptămână de la primul contact sexual) mi-a zis că mă iubea, iar în fața acestei declarații nu am știut cum să reacționez. Eu nu îl iubeam, deși ajunsesem să mă culc cu el, așa că i-am îndrugat câteva scuze penibile ca să justific lipsa acelui audible ”și eu te iubesc”. S-a simțit ofensat, desigur, întocmai cum se simțise și dansatorul când îmi mărturisise primaa oară că mă iubea, iar eu nu îi putusem răspunde în același fel. Fusesem sinceră cu ursul de la bun început, făcându-i cunoscut faptul că încă mai nutream sentimente pentru fostul meu prieten. De aceea nu reușeam să înțeleg de ce îmi făcuse această declarație atât de repede? Când avusese iubirea timp să se instaleze în inima cuiva în numai o lună? Așa m-am văzut din nou obligată să forțez sentimentul iubirii în mintea mea ca să mângâi amorul propriu rănit al altui băiețandru. Cum să nu îți distrugi chakra inimii când gura ta spune ”te iubesc” când ar prefera să spună ”nu îmi doresc prea mult să am de-a face cu tine; poți să mă lași în pace?”. Deci ce era să fac? Normal că am ajuns să îi spun și eu că îl iubeam, iar asta chiar de-a doua zi, nebunul și surdul, căci altfel cum poți numi un om care aude azi ”nu te iubesc”, iar mâine ”te iubesc” fără să nu se întrebe cum ar putea iubirea să apară peste noapte?

Aceeași zi, după-amiază

Vara anului 2006 a trecut relativ monotonă, eu încercând să mă integrez în grupul lui de prieteni, iar el într-al meu, deși marea majoritate a timpului ni-o petreceam singuri, plimbându-ne. Eu făceam tot efortul omenesc posibil să ne afișăm cât mai des în public, mai ales în vizorul fostului meu prieten ca să îi dovedesc că îl uitasem, că nu mă mai interesa, că depășisem faza, căă ram fericită cu altcineva. Atunci, în primele săptămâni, au existat câteva altercații între noi fiindcă mă punea dracul să mușc ca o viperă calomniindu-l pe dansator care nu putea rămâne neresponsiv la provocările mele, iar ripostele lui erau întotdeauna jignitoare și batjocoritoare. M-a rănit în fel și chip, călcându-mă în picioare, ca să aflu de la terțe persoane că o făcea mereu cu lacrimi în ochi ca să urle după aceea ”Mi-e nespus de dor de tine, Cati”. Cu timpul, am început să evit să mă mai afișez pe unde știam că ar fi putut fi și dansatorul, dar când se întâmpla să ne ciocnim pe la vreo terasă, îmi mușcam limba ca să nu urlu de disperare! De ce îmi plăcuse atât de mult de el nu am idee să zic. Nu ne potriveam deloc! Dar probabil că are legăătură cu acel gen de atracție periculoasă pe care o simțim pentru băieții răi. Întotdeauna ne dorim să fim noi motivul pentru care astfel de indivizi să se schimbe. Întotdeauna visăm ca noi să fim floricelele de colț care să răsară în inimile lor pietrificate și pline de spini și de buruieni. Cee amăgire cumplită!

Dar pe tărâmul verosimilului, prietenia mea cu Silviu mergea în sensul relațiilor pe termen lung. Încă ne adaptam unul cu celălalt, așa că lupul îmbrăcat în straie de mielușel nu își arătase încă colții. Cel puțin aveam cu cine mă întoarce acasă noapte de noapte. Ora mea de întoarcere sărise de la 22:00 cu un an în urmă la nedeterminat acum că aveam un nou iubit. Comedia în tot acest context a fost că cei doi locuiau în același bloc, dar la scări diferite, așa că se întâlneau ocazional fără să fiu de față.

Alta a fost povestea când a venit toamna. Eu am intrat în clasa a 12-a. iar ursul intra în anul I la facultatea de calculatoare-matematică sau ceva pe acolo din Galați. Ne întâlneam la fiece sfârșit de săptămână și în vacanțe. Distanța aceasta de numai câțiva kilometri dintre noi și-a spus cuvântul. Cu trecerea lunilor devenise intolerabil de gelos și de posesiv, dar încă nu își lăsase caracterul violent să iasă la lumină. Dar uite că îmi amintesc de unele lucruri pe care le făcea care îl făceau extrem de nesuferit și respingător.

Îmi amintesc că în acea perioadă a existat la Cosmote o opțiune de 3 euro pentru care primeai 300 de minute și 300 de sms-uri în rețea. Ne-am luat și noi opțiunea respectivă ca să mai scurtăm distanța dintre noi vorbind la telefon. Aveam împreună 600 de minute și 600 de sms-uri, dar eu nu aveam voie să consum nici măcar un minut ca să vorbesc cu altcineva, nici măcar cu sora mea care se afla la București. Avea și ea opțiunea respectivă și suna ea mereu ca să ne dea vești, dar Silviu nu mă lăsa să îmi consum minutele decât sunându-l pe el. Dumnezeule Mare, de câte ori nu ne-am certat la telefon, irosind prețioasele blestematele de minute degeaba ca să îmi urle în ureche ”De ce nu ai răspuns mai devreme? De ce suna ocupat? Cu cine vorbeai? Ai consumat din minute?”. Și când epuizam înjurăturile, se lăsa liniștea pe fir, fără ca vreunul dintre noi să mai zică ceva, consumând minute în neștire. Dar el era fericit fiindcă minutele se duceau stând pe fir cu el, ascultându-i smiorcăielile, iar nu vorbind cu sora mea!

În schimb, când se întâmpla să fie de față când mă suna vreun amic, se făcea mai întâi livid spre pământiu de iritare, apoi vânăt de furie. Nu pot să descriu ce făcea în timpul acestor episoade. Se apropia de mine într-un chip extrem de amenințător, luându-mi tot aerul, ca și cum ar fi vrut să lipească și el urechea de difuzor ca să audă conversația sau să îmi ia telefonul din mână ca să îl arunce în mijlocul drumului. Nici nu aveam voie să zâmbesc sau să râd cât timp vorbeam la telefon cu alți prieteni, căci ursul devenea agresiv și defensiv. I se schimonosea fața în așa fel încât părea o statuie de piatră cu fruntea încrețită de nervi și cu gura și buzele făcute pungă de indignare. ”De ce râzi tu atâta acolo? Cu cine vorbești? etc.” erau doar câteva din reproșurile pe care mi le aducea pentru cele mai banale fleacuri.

Și dacă tot am deschis subiectul telefoniei, mai avea el un obicei. Când refuzam să răspund la telefon fiind ocupată făcându-mi temele pentru școală sau pregătindu-mă pentru BAC, el obișnuia să sune la telefonul fix din sufragerie, unde dormeau părinții mei. Nu conta ora la care se trezea el să sune, o făcea inclusiv la 12 noaptea. Și nici nu făcea această mârșăvie gândind că așa putea da de mine, ci o făcea ca să mă șantajeze prin părinții mei pe care îi deranja intenționat ca să mă oblige pe mine să îi răspund la mobil când mă suna. Părinții mei și-au dat seama că acest comportament al lui era dubios și au încercat subtil să mă avertizeze că nu era în regulă, dar nu au insistat prea mult deoarece ei înșiși au blocaje emoționale legate de trecutul lor. Mama tatălui meu nu a acceptat-o niciodată pe mama și i-a blestemat la nunta lor. S-au certat pentru o nimica toată și nici în ziua de azi nu s-au iertat cu adevărat ca să se împace. Din acest motiv ai mei au fost mereu reticenți în ceea ce privește ideea de a interveni pentru că și în relația lor au intervenit bunicii din partea tatei ca să îi despartă.

Era și mai odios când vorbeam pe messenger. Eu eram nouă în materie de calculatoare, mi-l luasem pe primul chiar în acea vară, așa că nu aveam cine știe ce dexteritate când tastam. Dar lui i se părea întotdeauna că îmi lua prea mult ca să răspund, bănuind că se întâmpla aastfel pentru că mai conversam și cu alte persoane în același timp. Nu îmi dădea voie să fac asta, vroia ca toată atenția mea să fie concentrată exclusiv asupra persoanei sale.

Oh, și de câte ori nu m-am trezit cu mesaje pe hi5 de la amici care primeau somații și amenințări de la Silviu pentru neobrăzarea de a-mi lăsa comentarii de genul ”ești foarte drăguță” sau altele asemenea. Așadar, ursul le scria acestor băieți, amenințându-i că avea să îi cotonogească el dacă nu o lăsau baltă cu flirtul! Relația cu el a fost mereu ca și cum mă angajasem într-o comisie de verificare a fidelității.

Măcar de mi-ar fi dat vreodată sentimentul că sunt în siguranță lângă el! Dar la cele 80 de kg ale sale care s-au transormat în 120 după 3 ani de relație, nu era decât un fricos și un papă-lapte care se lăuda cu nu-știu-ce lupte de viteji cu găști de băieți de la bunicii săi de la țară. Vorbe de teribilist fiindcă pus în fața unei situații reale periculoase, a fugit mânccând pământul. Se întâmplase în timpul primului an de prietenie, dar nu îmi amintesc precis când. Își luase un telefon nou pe care urma să mi-l arate. Eram singuri cuc la trezoreria de pe Bază. Nu mai era nimeni în preajma noastră. Trei băieți au răsărit atunci de undeva de nicăieri, îndreptându-se spre noi. Se vedea că erau niște cheflii puși pe glumă. Ne-au abordat. Și-au bătut joc de noi în fel și chip. Mie mi-au vorbit vulgar și m-au atins așa cum nu se poate numi decât hărțuire. Dar el nu reacționa în niciun chip, nu avea nicio intenție să mă apere. Nu știu cum unul dinttre acei indivizi i-a șterpelit telefonul din mână și duși au fost, fugind care încotro printre blocuri. Atunci Silviu s-a sinchisit să se ridice de pe trepte ca să îl prindă din urmă pe cel care îi furase telefonul. L-a ajuns din urmă și după un pumn sau doi, și-a recuperat telefonul, întorcându-se la mine pe care mă abandonase în gura lupilor, cum se zice. Deci pentru mine nu crezuse de cuviință să se mobilizeze ca să mă apere, dar pentru un telefon a făcut-o pe curajosul. I-am reproșat lipsa lui de bravură, iar el și-a justificat lașitatea într-un chip jalnic și penibil, zicându-mi: ”Tu n-ai văzut că unul dintre ei ținea pumnul în buzunar? Dacă avea un cuțit? Puteam să risc?” Vorbim de același băiat care i-a furat telefonul față de care nu a mai simțit nicio frică îndată ce a început să îl urmărească pentru a-și lua mobilul înapoi. Atunci nu i-a mai fost teamă că avea să fie înjunghiat. La un singur semn al său aș fi sărit la bătaie fiindcă sunt genul de om care își apără onoarea, dar nu am fost în aceeași barcă cu el. Mi-am dat seama că el nu este un om pe care să mă pot baza, de aceea nu m-am mai simțit niciodată în siguranță lângă el, iar întâmplarea aceasta a șubrezit mult încrederea mea în bărbați. Nu am pic de încredere în sexul opus și nu îi văd capabili pe bărbați săă protejeze ceea ce le este drag. Și când te gândești că cei trei cheflii nu erau decât niște puști nu mai mari de 13-16 ani! Și niciunul nu era mai înalt sau mai voinic decât mine, în timp ce ursul era de două ori mai mare decât cel mai mic dintre ei! Pe unul l-aș fi doborât eu, pe altul el, iar al treilea ar fi fugit de frică. Ei au avut putere asupra noastră doar pentru că nu se așteptau la o ripostă. Dar așa s-au petrecut lucrurile în acea zi. Mai bine rămâi singură pe veci decât să stai alături de un om care își spune bărbat, dar care e capabil să asiste nepăsător cum iubita sa este pipăită și batjocorită.

Dar următorul eveniment a atras cu adevărat semnalul de alarmă. S-a întâmplat pe parcursul clasei a 12-a. Ne certaserăm pentru un fleac de care nu îmi amintesc acum. Am fost la un pas să ne despărțim. Îmi amintesc că era joi seara. El era la Galați. Părinții mei auzeau țipetele mele din sufragerie, deși toate ușile erau închise până la ei și după ce am încetat cu bocetele, mi-au dat scutire pentru a doua zi, permițându-mi să stau acasă pentru a-mi liniști nervii. Dar mai pe seară, m-am trezit cu ursul la ușă. Venise de la Galați ca să ne spunem ce aveam să ne spunem în persoană, nu la telefon. Atunci am observat că avea zgârieturi pe pumn și când l-am întrebat ce era cu ele, mi-a spus că, de nervi, lovise cu pumnii într-un zid. M-a amenințat subtil, dar foarte subtil că ar fi putut să își facă mult mai mult rău pentru care m-aș fi făcut vinovată din punct de vedere moral în cazul în care aș fi hotărât să îl părăsesc. Dar poate că ar fi fost mai bine dacă mi-aș fi dat seama în acea zi că eu aș fi putut înlocui zidul acela în care lovise el ca să își calmeze nervii.

mart. 192019
 

<>

Marți, 19 Martie 2019

Zburătorule,

După cât m-am lăudat rândul trecut când ți-am scris că nu voi avea cum să epuizez vreodată subiectele pe care mi-aș dori să le abordez în compunerile destinate ție, iată că mă văd nevoită acum să îmi vâr coada între picioare fiindcă, spre marea mea rușine, cred că am rămas în pană de idei conceptuale și beletristice în aceste ultime câteva zile . Așa că mi-am luat câteva zile libere de la a concepe noi formulare de contact cu tine, preocupându-mă să traduc un capitol din engleză în română, traducere la care am lucrat intens vreo câteva luni, din cauza caracterului tehnic al datelor conținute în capitolul respectiv cu titlul ”Te pot servi cu niscaiva sânge adevărat, domnișorico?” . Cred că m-am forțat un pic cam prea mult când am decis să scriu cât mai mult cu putință, sperând că în acest fel aveam să atrag atenția Universului asupra mea, câștigând simpatia și bunăvoința forțelor divine superioare . Nu m-am gândit, din păcate, că lucrurile despre care am scris cu atâta exces de zel trebuie și aprofundate în analiză, observație și introspecție, în timpul meditațiilor . Undeva pe drum am uitat că nu m-am apucat să scriu aici doar de dragul de a scrie, ci ca să mă eliberez emoțional de problemele trecutului . Am uitat că, înainte de a învăța pe altcineva cum să se vindece folosind o metodă sau alta, eu sunt cea care trebuie să se vindece mai presus de orice .

Așa că am scris și am tot scris despre una sau alta, crezând că merg pe drumul cel bun și crezând că înduplec Cerurile prin simplul fapt că arăt că îmi pasă, însă în perioada în care am început să traduc compunerea menționată un pic mai sus care datează din 26 Noiembrie 2014, adică la niciun an de la atacul cerebral care a șters funcția vederii din organismul meu, m-am transformat din senin într-un burete pus pe absorbit emoții negative . Știi cum sunt câte unii bureți încărcați cu lichid pe care oricât de mult i-ai stoarce rămân întotdeauna umezi și plini de apă? Așa am fost și eu în timp ce am citit și tradus acea compunere din vechi . Nu era ca și cum scrisesem despre lucruri noi, nu abordasem subiecte despre care nu am mai scris deloc după aceea . Ba din contră! Am tot scris despre aceste lucruri, tocind și epuizând subiectele acestea . Cu toate acestea, am remarcat că unele aspecte ale evenimentelor din trecut au rămas încă vii în memoria celulară stocată în corpul meu, ceea ce face ca unele amintiri să pară încă proaspete în cugetul meu . Iar dintre toate aceste lucruri, îmi amintesc mai ales de acea lună de spitalizare petrecută la diversele instituții medicale care m-au pasat de la una la alta, căutând acul în carul cu fân în organismul meu ca să dea de capăt misterului din spatele atacului meu cerebral .

Nu am putut să scriu aceste câteva rânduri fără să nu îmi fi permis luxul de a mai stoarce încă o dată buretele care îmi stă în loc de inimă în coșul pieptului, atunci când nu simt acest organ intern că este un pietroi cimentat în corpul subtil de energie vitală . Plâng de amărăciune și de necaz pentru că mi s-a întâmplat, deși nu ar fi trebuit să se întâmple chiar așa . Nu a fost necesar . Vreau să zic că spitalizarea nu a fost necesară, că tratamentul de acolo nu a fost necesar, că tot efortul medicilor nu a fost decât un exces de zel complet inutil, pentru că tot ce trebuia făcut era să fiu trimisă la un psiholog sau la un preot cu care să vorbesc despre lucrurile care mi se petrecuseră până atunci . Iar jumătate de pastilă de anticoagulant pe zi ar fi rezolvat ceea ce zecile de medicamente administrate intravenos timp de 3 săptămâni ca să îmi subțieze sângele nu au reușit să facă . Îți vine a crede că, ajunsă acasă, părinții mei mi-au dat aspirină, spunându-mi că îmi dau anticoagulant ca s mă protejeze și ca să mă ferească de durerile și de suferința de a trece din nou prin teste și recolte de sânge? Da, da, întocmai, sângele meu s-a subțiat și a revenit la normal sub influența efectului Placebo, iar toate cheagurile de sânge de pe creierul meu care au făcut atâția medici să transpire și să se îndoiascăă de menirea lor în viață s-au retras și s-au dizolvat de la sine .

Dar când m-am trezit în această dimineață am simțit din nou acel junghi în inimă despre care am mai vorbit în rânduri anterioare, acel junghi care mă face să mă simt ca și cum am băut 10 căni de cafea dintr-o singură sorbitură, deși nu luasem încă nici măcar o gură din cea care mă aștepta pe masă la micul-dejun, acel junghi care îmi face tensiunea să crească, să îmi accelereze bătăile inimii și să îmi neliniștească cugetul și sufletul . Nu pot să traduc aceste senzații pur fiziologice decât folosind o metaforă poetică, pentru că negreșit această palpitație din inima mea pe care am început să o simt din ce în ce mai des, chiar și atunci când nu mă gândesc la nimic, se aseamănă cu o floare care își croiește drum și prinde rădăcini chiar și în cele mai vitrege condiții de viață, în medii stâncoase, pietroase și bolovănoase, secetoase sau din contră, prea umede și ploioase, fiindcă fără greșeală ce este prea mult strică, chiar și în natură . Așa cum probabil strică și miile, zecile de mii de cuvinte pe care le aștern unul după altul în scrisorile mele pe care am ajuns să le cântăresc în inima mea drept timp pe care ți-l aloc ție într-o zi, vorbind cu tine și rugându-mă să fii iertat și eliberat din acel ceva necunoscut mie care te ține departe de mine în lumea fizicăă.

Oh, bunul meu prieten, mi se pare că am permis unei flori de colț să prindă rădăcini în inima mea, deși pietrișul în care și-a înfipt cu atâta determinare trupușorul firav nu este de așa natură încât să nu încerce să sugă întreaga sevă de viață a micuței și gingașei floricele care a avut această îndrăzneală neobrăzată de a-și face culcușul într-un mediu atât de ostil și de neprimitor, așa cum este i inima mea . Cum să lupte micuța și drăgălașa floricică cu zecile de hectare de teren arid din interiorul meu care necontenit subliniază în neuronii mei auditivi acea vorbă din popor care avertizează pe aventurieri și pe curajoși că ”nu se face primăvară cu o floare”! Eu ce să fac cu a mea, când ea s-a încumetat să își scoată căpșorul plin cu petale trandafirii taman în ograda plină de spini, de cactuși și plante carnivore ale amintirilor trecutului?

Te-am visat de 3 ori în ultimele câteva săptămâni, Zburătorule . Numai că acestea nu au fost vise, simple vise, așa cum obișnuiam să am până la 13 Septembrie 2015 . Nu am pomenit nimic despre ele până acum, întrucât mi-am dorit să mai păstrez ceva și pentru mine, numai pentru mine, mai ales că aceste 3 vise au fost de așa natură că, dacă le-aș descrie în amănunt, aș face o culegere de povestioare deocheate . Din păcate, chiar și cele mai înălțătoare sentimente umane pot părea nelalocul lor atunci când cel care și-a asumat sarcina de a vorbi deschis despre ele nu știe când să se oprească . Vreau să spun că sunt momente când chiar trebuie să taci și altele în care trebuie să vorbești . Iar acum cred că a venit vremea să vorbesc despre ele, cel puțin succint .

Am avut al doilea vis din această serie în noaptea de duminică spre luni, 10/11 Martie, săptămâna trecută, chiar după ce am făcut publică ultima mea epistolă în care nu te-am mai scos din termenul descriptiv de ”porc” ca să îți creionez cu cât mai multă acuratețe personalitatea pentru procesul de judecată în care mi s-a desemnat rolul de avocat al apărării în favoarea ta . Să fi fost viteza ta de reacție chiar atât de rapidă, încât să fi dat fuga–fuguța la mine chiar în aceeași noapte ca să îți justifici crimele morale pe care le faci față de mine? Să fi fost chiar tu cel care m-a prins în acea ambuscadă de îmbrățișări și de sărutări, întrerupte pe alocuri de cuvinte nedeslușite și de justificări copilărești care nu explică absolut nimic, de genul: ”M-am lăsat prins într-o problemă . Nici eu nu știu cum am reușit să mă bag în asta . Și nici nu îmi dau seama cum să scap .” Pentru ca, după aceea, să repeți următorul gând pe care mi-l trimiteai telepatic, ca într-un bombardament de cuvinte drăgăstoase: ”Cătălina, să îți intre bine în cap că te iubesc .” Însă manifestarea ta era cea obișnuită, în timpul căreia ți se schimbă chipul cât ai clipi din ochi, acum arătând ca un tânăr de 27 de ani, iar în secunda următoare ca un bărbat de 46 de ani, etc. Așa că nu am putut să îți ascult cuvintele, fiindcă nu mă puteam opri din a nu mă tângui, plină de tristețe și de amărăciune. Îți atingeam chipul care se modifica într-una cu palmele mele, sperând că gestul meu să producă magie albă în această dimensiune a astralului unde dorințele egoului nedizolvat se manifestă cu destul de multă ușurință . Ți-am și zis: ”Cât de mult îmi doresc să îți văd chipul real!” Însă chipul tău nu părea să se statornicească într-o formă fixă, așa cum sper că se va întâmpla în cele din urmă, într-o bună zi, când îmi voi fi ispășit pedeapsa pentru păcatul de a fi mințit .

Intermitent, când prezența ta dispărea temporar de lângă mine, în locul tău se manifesta imaginea fostului meu iubit . Am căzut în disperare după vreo 3 astfel de ciocniri cu el în timpul visului meu, fiindcă îîntr-o fracțiune de secundă mi-am amintit de acei 5 ani petrecuți cu el, atâta timp irosit degeaba, întreaga mea tinerețe .

Vezi tu, Zburătorule, de fiecare dată când îmi spui ”Cătălina, te iubesc” mi se încleștează maxilarul întră-o grimasă și o schimonoseală teribilă, mișcare care pleacă din centrul motor de la baza gâtului care mă face să îmi încordez pumnii și întreaga parte superioară a torsoului, ca și cum urmează să înceapă luptele corp la corp cu dușmanul meu de moarte . Când îmi spui că mă iubești mi se înfundă urechile și mi se încordează gâtul și umerii, ca și cum nu am auzit în viața mea o porcărie mai mare decât aceste două cuvinte: ”Te iubesc” . Și ursul grizzly mi le spunea, adesea de 5-10 ori pe zi, inclusiv când se ducea la baie și când, de pe tron, striga la mine: ”Îmi aduci și mie sulul de hârtie igienică? L-am uitat pe masă!! Mulțumesc, te iubesc, cuțu mic!” Nu mă scotea din ”Te iubesc” cât era ziua de lungă pentru ca, la prima neînțelegere care ducea, de obicei, la ceartă, să se urce cu toate cele 120 de kg de care dispunea în organismul său peste mine ca să mă imobilizeze, învinețindu-mi brațele și înfingându-și ghearele mizerabile în carnea mea până ajungea la sânge . Și mă trata cu acest gen de comportament pentru că nu am fost niciodată o fată care să accepte ocara cuiva fără să nu lupt pentru eliberarea mea, iar geelozia și posesivitatea lui erau ocări de nesuportat .

Dar nu numai din cauza ursului grizzly simt această aversiune față de cele două cuvinte firești și naturale pe care oamenii și le spun unul altuia, ”Te iubesc” . Iată mai jos alte amintiri pe care le accesez în inima mea pietrificată .

Al treilea vis cu tine s-a manifestat chiar acum 2 nopți, duminică spre luni . Folosind acea tehnică despre care am mai menționat în treacăt prin intermediul căreia sufletul meu îmi transmite mesaje de o acuratețe uluitoare, de genul ziua, ora, minutul și secunda când se va întâmpla ceva, am recepționat următorul mesaj de la sufletul meu: ”În noaptea aceasta el va veni la tine împreună cu prietenii săi .” Mesajul s-a adeverit întocmai, căci îmi dădusem pe loc seama că prietenii tăi despre care mi se vorbea erau nimeni alții decât cei din trupa de șoc pe care i-am botezat ”Dickies – The Originals”, adică proprii mei demoni interiori . Ei au venit primii la pețit, iar întâlnirea cu ei a fost extrem de neplăcută . Câteodată am voință să îi înfrunt, însă de data asta am fugit mâncând pământul de frica lor . Totuși, din cauza lor am rămas cu o oarecare percepție suprasensibilă a lumii de dincolo . Așa că mi-a venit mai ușor să îți simt prezența mai spre dimineață, când m-ai vizitat din nou .

De data aceasta ai trecut la un atac aproape feroce de gesturi de tandrețe, fără să mai pierzi vremea cu justificări și scuze . Mi-ai spus: ”M-am trezit pe la 7, dar am picat înapoi în pat, mort de somn . Și uite că am ajuns tot la tine .” După care ai continuat cu același nelipsit: ”Cătălina, te iubesc”

Nu neg că de această dată m-am abandonat în brațele tale mai mult decât de obicei, fără să mă împotrivesc puterii tale, deși ar fi trebuit să o fi făcut, să fi opus rezistență . Dar posturile în care ne așezam erau de o așa eleganță și noblețe, fără să emane pic de vulgaritate, profan sau desfrâu, încât nu am putut face decât să las aceste lucruri să se întâmple . Posturile acestea, mai mult statice, ne puneau pe unul în brațele celuilalt, într-o contopire totală . În această formă atât de estetică în care ne exprimam și care trimitea la simbolul supra-dinamicii sexuale, noi împreună alcătuiam o ființă androgină.

În acest rând chipul tău nu s-a mai manifestat în niciun fel . Tu însuți nu erai decât o masă energetică și magnetică de culoare semi–transparentă, cu formă umanoidă, așa cum ar putea apărea Omul Invizibil al lui H.G. Wells într-o zi cețoasă pe străzile Londrei . Am mai multă încredere că tu ești chiar tu când te manifești în acest fel semi-gazos, alb-lăptos, decât atunci când ți se modifică înfățișarea cât ai bate din palme . Și în timp ce stăteai deasupra mea pentru ca eu să te cuprind cu brațele pe după umeri ca să pot ieși mai ușor din corp, mi-am petrecut degetele peste spatele tău, de la creștetul capului până unde am ajuns cu degetele în jos, adică nu prea mult, fiindcă sunt tare scundă, ceea ce îmi face și brațele să fie scurte, deopotrivă cu picioarele . Dar în timpul explorării mele, nu îmi puteam stăpâni uimirea, fiindcă pe unde îmi treceam degetele, prin părul tău, pe fața ta, pe spatele tău, simțeam curent electric subtil în buricele degetelor mele, ca și cum atingeam o masă de electricitate statică . Vreau să zic că prezența ta părea să fie aievea, reală, iar nu produsul imaginației mele, fiindcă ce minte ar putea crea acea cantitate imensă de energie din nimic, peste noapte? (cei de la asociația AGEAC ar putea combate cu nespus de multă ușurință povestea mea, argumentând că egoul intelectual este capabil să genereze această cantitate de energie pe care să o proiecteze mental sub o formă sau alta, îndeobște sub aspectul unui incubus/sucubus, adică un demon erotic)

După ce m-am trezit, mi-am mai înfrânat din avânt și din entuziasm pentru că amintirile trecutului au dat buzna în conștiința mea, sufocând și sugrumând acea notă de pozitivism care permite ocazional unui zâmbet subtil și plin de fericire și de încântare să se afișeze în colțul buzelor . Mai ales că după vizita ta a revenit trupa de demoni interiori într-un vis lipsit de grație și de gingășie care a șters cu totul amintirea frumoasă pe care o creasem cu tine cu numai câteva ceasuri în urmă .

Mi-am amintit de dansatorul de breakdance care nu putea veni la nicio întâlnire fără să nu fie acompaniat de un cârd întreg de alde pierde-vară care se țineau după el . În mod evident, vorbesc despre o altă trupă de ”Dickies – The Originals”, ca aceia care mă urmăresc pe mine în timpul viselor mele .

”Și cu ce sunt eu vinovat că dansatorul tău din poveste era un nătărău de prima clasă care venea la întâlnirile cu tine însoțit de o șatră de alți confrați de aceeași speță cu el? Și de ce presupui tu că și eu aș proceda la fel, că și eu aș veni la o întâlnire cu o fată însoțit de o gașcă de derbedei?”Acestea sunt întrebări pe care în mod firesc ai putea să ți le pui citind rândurile mele . Însă eu nu despre asta vorbeam mai sus, ci despre ceva mai profund, metaforic și pur simbolic . Vreau să zic prin asta că la prima noastră întâlnire și la multele care vor urma după aceea, atât la întâlnirile de la micul-dejun, cât și în actele intime, atât eu, cât și tu vom veni cu bagajele noastre emoționale și cu experiențele noastre din relații, prietenii și evenimente trecute . E inevitabil . Deja ai învățat cum să săruți o fată, iar eu am învățat deja să fac gestul acela pe care l-am făcut în timpul visului descris mai sus, când ți-am urmărit linia coloanei vertebrale cu buricele degetelor mele . Nu am făcut nimic nou și nici nu cred că tu ai putea să faci ceva nou cu mine, ceva ce nu am trăit și experimentat încă . Îți poți imagina tu oare, Zburătorule ursit mie, de câtă înțelepciune și de câtă deschidere a minții ai trebuință ca să nu cazi în capcana geloziei? Bineînțeles că sunt geloasă pe absolut fiecare fată pe care cel puțin ai remarcat-o, dacă nu și avut-o din punct de vedere intim . Iar toate aceste amintiri și experiențe trecute ale tale vor veni împreună cu tine la întâlnirile cu mine . Și toate aceste experiențe ale trecutului se vor transforma în parametri subconștienți și inconștienți care îți vor permite să judeci, să clasifici și să compari experiențele viitoare cu mine cu cele trecute trăite cu altele . Iar egoul subconștient este ceva teribil și odios, întrucât nu vine numai cu amintirile noastre de când ne-am născut în această viață, ci și cu alte și alte amintiri din vieți anterioare de care nici nu ne amintim sau în care nici măcar nu credem . Mă aflu într-un impas cu gelozia mea, fiindcă în bagajul tău emoțional nu voi găsi numai vreo 4-10 fete sau câte vei fi avut tu de la 1986 încoace . Câte zeci sau sute de alte amintiri ale altor femei nu vor fi stocate în memoria ta inconștientă, suflete care, dacă îți poartă ranchiună sau, din contră, recunoștință te vor căuta ca să revendice ceva de la tine, dintr-un impuls inconștient care ne împinge pe toți să repetăm greșelile trecutului? Nu îți aduc numai ție critică din acest punct de vedere . Bagajul meu emoțional e la fel de ticsit cu reziduuri ale trecutului, încât să mă ajute bunul Dumnezeu să ajung să fac curățenie în întregime în ograda minții și inimii mele până voi trece în neființă .

Uite, de exemplu, destinul a făcut să cunosc un bărbat din SUA cu 30 de ani mai în vârstă decât mine care a încercat, literalmente, să mă cumpere ca să mă facă soția lui . Am recunoscut în el sufletul burghezului italiann care în viața mea anterioară chiar a reușit să mă cumpere de la părinții mei de atunci, după ce tu ai dispărut din viața mea . În corpul bunului meu prieten T. care m-a dus la clinica din București la finele lui 2014 am recunoscut un suflet care a aparținut unui anume nobil din Asia care a trăit cu și mai multe veacuri înainte . M-am aflat în posesia acestuia, în haremul său . Îmi era stăpân . Ecourile trecutului ne-au determinat să ne reîntâlnim și să rezolvăm ce aveam de rezolvat . Iar într-un anume Vlăduț care a făcut parte din lotul olimpic din județul nostru alături de mine pentru faza națională la Limba și Literatura Română am recunoscut pe un alt suflet din trecutul meu . Ne întâlniserăm tot în acea Italie medievală și avusesem o înrâurire destul de mare asupra sa . Îmi fusese admirator și mă copleșise cu cadouri și atenții, dar trebuie că eu nu am răspuns solicitărilor sale romantice . Mi-a purtat o oarecare ranchiună pe care a adus-o cu sine în psihicul său și în această viață . De aceea nu ne-am înțeles în timpul olimpiadei, deși eram amândoi în clasa a XII-a, ceea ce ne-ar fi permis o oarecare apropiere, cel puțin la nivel conversațional . În schimb, sufletul său și-a luat revanșa, umilindu-mă destul de mult de față cu ceilalți membri ai lotului. Nu voi mai insista și cu alte exemple, mai ales dintre prietenii tăi pe care și eu i-am întâlnit cu alte ocazii, căci mă gândesc că ai înțeles ideea că în niciun caz gelozia nu își mai are rostul când ți se trezește conștiința și începi să ai acces la amintirile sufletului .

Cu toate acestea, inabilitatea mea de a iubi este una reală, iar aversiunea mea față de cuvintele ”Te iubesc” este chiar și mai pronunțată și intensă . Nu voi pătrunde temporar în amintirile trecutului de dinainte de 1987 ca să explic de unde vine acest blocaj, fiindcă am identificat o povestioară extrem de complicată și de încâlcită drept sursa problemei mele . Așa că voi merge din aproape în aproape, descriind lucruri mai familiare și mai cunoscute .

Cum să descriu eu ”te iubesc-ul” dansatorului? În primul rând, a survenit mult prea rapid în relația noastră de-abia oficializată . Nu știu dacă se adunaseră 17-20 de zile de când ne țineam de mână când el s-a decis să îmi declare că mă iubește . Eu am rămas ca trăznită, cu întrebarea ”Poftim?” întipărită pe fața mea . Se aștepta să întorc gestul de afecțiune, însă de unde să scot iubire pentru cineva pe care de-abia ce îl cunoscusem? A făcut botic de rățoi mofturos și ofensat și mi-a purtat ranchiună pentru că nu i-am spus că îl iubesc chiar atunci când a poftit el . Când, în sfârșit, i-am zis și eu că îl iubeam, am făcut-o forțat, ca să nu mă mai preseze . Probabil fusese o noutate pentru el ca o fată să nu îi leșine în brațe, copleșindu-l cu de-alde ”Te bexxxxx, uby!”, dovezi de iubire cărora nu le-am permis niciodată să se strecoare în obiceiurile mele . Iar inima mea s-a pietrificat încetul cu încetul, deoarece urechile mele nu au auzit lucruri mai elevate decât ”Vrei să ne îmbârligăm?” sau ”Hai să ne mozolim, iubtzico”, etc.

Totuși, floricica aceasta care a început să îmbobocească pe terenul arid și aproape sterp al inimii mele îmi dă de știre că ceva tare straniu și necunoscut mie a încolțit în ființa mea . Mă gândesc că acest sentiment nedeslușit este speranța . Nădejdea și năzuința că între o fată și un băiat poate fi ceva mai mult și mai elevat și mai profund decât simpla bălăcăreală și îmbârligătură contorsionată și animalică de corpuri transpirate și epuizate .

De aceea am păstrat primul vis din această suită de 3 pentru sfârșit pentru că a fost cel mai gingaș dintre ele, dar mă gândesc că acest lucru se datorează faptului că în timpul acestei experiențe ți-am putut vedea chipul cel cunoscut și drag mie . A durat incredibil de mult, iar chipul tău nu s-a modificat deloc, nici măcar o dată . Am avut acest vis în jurul datei de 1 Februarie acest an . Fugeam de tine printr-un apartament și mă ascundeam după dulapuri, în sertare și sub paturi și canapele, dar pe unde mă doseam tu mă găseai și îmi spuneai ”Cati, te iubesc și abia aștept să te întâlnesc!” Dar eu nu vroiam să mă las prinsă, așa că mă ascundeam și mai bine, trecând dintr-o cameră în alta prin pereți . Iar tu mă prindeai în brațe ca să repeți iar și iar acele dulci și simple cuvinte pe care nu le suport, ”Te iubesc” . Dar până la sfârșitul visului mă domolisem cu totul și devenisem docilă ca un cățeluș dresat!
Mă cumințisem atât de mult, încât fără doar și poate eram gata-gata să mă așez la casa mea și să cred în orice mi-ai fi spus, fără împotrivire și fără discernământ, inclusiv în cuvintele ”Te iubesc” . M-am oprit din zbor și m-am lungit cât sunt de mititică pe o canapea, cuibărindu-mă între brațele tale . Eram îmbrăcată cu o cămașă albă care îmi venea cam până la genunchi, ca acele cămăși pe care le poartă pocăiții când își fac Botezul ca adulți . Vroiam să îți arăt ceva, un simbol cu mâinile . Era vorba despre semnul crucii făcut ca un fel de Binecuvântare cu mudra a cărei semnificație înseamnă ”cunoaștere, adevăr, iluminare” .
– Stai să îți arăt cum se face acel semn, mi-ai spus, începând să execuți la râândul tău simbolul crucii folosind acea mudră .
– Cunoști și tu mudrele? te-am întrebat, în timp ce îți priveam brațele desenând în aer acest semn în aceeași manieră în care îl schițasem eu .
– Da, le cunosc, ai confirmat tu .

Visul meu nu a mai continuat după această scurtă conversație . M-am trezit după aceea . Cum pot să explic în cuvinte puține speranța pe care am început s o simt că poate mai există un alt suflet pe fața Pământului care să îmi semene, care să cunoască limbajul mudrelor, tărâmul astralului și propriul suflet? Cât de norocoasă aș fi dacă tu ai exista aievea, pentru că dacă ai fi, te -aș aștepta până la sfârșitul veacurilor!

Dar iată că o forță din dimensiunea umană îmi împiedică sufletul să acceadă pe treptele emoțiilor superioare din care iubirea și compasiunea și empatia fac cap de listă . Parametrii și filtrele subconștiente mă înghiontesc să fac comparații, să judec, să critic, să resping, să mă retrag . Cum poți să spui că mă iubești când nici măcar nu mă cunoști? Ce are a face că putem fi suflete pereche, că ne-am fi putut întâlni de zeci și de zeci de ori în alte vieți, când eu nu îmi amintesc de tine? Când nu îmi amintesc de iubire, ca și cum nu am cunoscut-o, cel puțin în ultimele câteva secole? Ce mă determină să resping iubirea?

Într-adevăr, nu am cunoscut iubirea în această viață prezentă . Experiența mea întreagă îi include pe dansator, pe ursul grizzly și pe Bryan ale cărui mărturisiri ale iubirii sale pentru mine au fost vreo 5 la număr în 2 ani de relație . Adică au fost ca și cum nu au fost . Și pentru că nu a fost iubire în viața mea, ci numai bătaie de joc, nu știu cum să fabric acest sentiment înălțător al iubirii din nimic! Nu știu, nu știu ce să fac… dar îmi este foarte frică să mă îndrăgostesc …

mart. 052019
 

<>

(Am revenit de nenumărate ori la această scrisoare ca să corectez, să adaug sau să șterg unele însemnări, așa că ea datează în cele din urmă din perioada 5-10 Martie 2019. Inițial nu a avut decât 3500 de cuvinte, dar datorită excesului meu de zel, a ajuns la 7000 de cuvinte!)

Marți, 5 Martie 2019

Zburătorule,

Mă uimește și pe mine cum de nu am reușit încă să epuizez subiectele de conversație din scrisorile mele. Pardon, conversația este un procedeu de comunicare care presupune participarea a cel puțin doi interlocutori. Ce fac eu aici se numește monolog, fiindcă în mod evident încercările mele de a te scoate din bârlogul în care te-ai ascuns cu atâta iscusință ca să putem sta de vorbă față în față la o cafea sau ceașcă de ceai au rămas fără ecou. Nici nu ai apărut (încă) la ușa mea, nici nu m-ai vizitat astral mai des. Aș fi fost atât de fericită în oricare din aceste două scenarii!(Editat ulterior, vineri: înainte să mă trezesc de tot în această dimineață, când mai eram încă între lumi, al 3-lea ochi mi-a arătat din nou o secvență de viață cu noi doi care ne înfățișa stând față în față, unul de o parte a unei mese, iar celălalt de cealaltă parte a mesei, într-un fel de local/pub/cafenea/ceainărie, luând micul dejun împreună; se vedea un geam mare lângă masa la care stăteam noi, iar de la geam am putut vedea inclusiv mașinile de pe stradă; amândoi eram îmbrăcați cu haine subțiri, ca de primăvară târzie și păream foarte familiari unul cu altul, mai ales eu care păream incredibil de relaxată și în largul meu în preajma ta) Dar uite ce îmi spune sufletul:
– El deja vine la tine în fiecare noapte! Nu poate să vină la tine mai des decât o face deja!
– Ceea ce îmi spui este imposibil, este neadmisibil. Niciun om de rând nu ar putea să iasă din corp CHIAR în absolut fiecare noapte sau de mai multe ori într-o singură noapte! Dacă ar putea, ar însemna că este un supraom al naibii de dibaci! Și e clar că nu e! În plus, dacă ar veni așa de des precum afirmi tu, nu ar fi trebuit să îi simt prezența? Să fiu conștientă de faptul că este lângă mine, chiar în aceeași cameră cu mine, deși în dimensiuni diferite?
– Adu-ți aminte că vouă tuturor vă stă în putere să părăsiți corpul fizic în timpul somnului, iar asta chiar în absolut fiecare noapte, însă nu vă mai aduceți aminte la întoarcere. Totuși, unii o fac și o fac destul de bine. Observă că tu însăți ai devenit conștientă deja de mii de ori în timpul visului. Și nu este ca și cum te poți lăuda cu vreo practică. El nu îți este cu nimic mai prejos, nu îți este inferior. Nimic altceva decât egal cu tine. Are, însă, mult mai multă disciplină decât tine. Și a mai avut un avans considerabil de exercițiu și practică în fața ta. Nu este vina lui că dormi somn profund, greu și periculos în timpul vizitelor sale! Nu este vina lui că te culci pe o ureche și că te trezești pe aceeași ureche! Nu este vina lui că nu ai voință să te ridici din pat.
– Dar este atât de clar că cel care mă vizitează nu mai este el, cel de la început! Este atât de evident că acum are o dublură, o imitație, propria proiecție mentală a ceea ce cred despre el imprimată în mintea subconștientă! Prezențele lor sunt atât de asemănătoare, încât nu mai sunt în stare să fac nicio diferență!
– Cum să nu faci diferența? Tu nu ești acolo, prezentă, ca să îți dai seama cine este cine? a adăugat apoi sufletul meu.
– E inutil dacă sunt acolo sau nu. De ce i se schimbă chipul în permanență? De ce pare să aibă 1000 de fețe? Cum să mă încred că el este chiar el, când s-au făcut deja 3 ani de când nu i-am mai văzut chipul în timpul proiecțiilor astrale? am continuat să mă jeluiesc eu, cu inima plină de tristețe și de amărăciune.
– Nu te-am învățat de la bun început ce să faci? Atâta lucru trebuie să faci și nu îl faci. Întoarce-te cu fața spre el când mai vine și înfruntă-l. Și mare îți va fi mirarea când, atunci când te vei uita în spate, cu siguranță vei vedea un chip pe care îl vei recunoaște.

(mi-e neclar de ce sufletul meu îți ia în permanență apărarea)

Mă îndoiesc sincer că am să te recunosc, Zburătorule, pentru că manifestarea ta este cel mai straniu lucru care mi s-a putut întâmpla. Dar nu m-am apucat să scriu azi ca să elaborez mai multe teorii în ceea ce te privește, ci ca să îți ofer o nouă ședință de terapie prin intermediul cărții acesteia pe care o scriu de dragul meu, al tău și al copilului nostru meu, copil căruia îi dedic întreaga carte! Of, cât mă pot amăgi de una singură câteodată! Nu, azi nu mai elaborez teorii supranaturale. Deși continuă să mă frământe un milion de detalii, de variabile necunoscute.

De exemplu, nu reușesc să îmi explic de ce nu îmi amintesc chipul tău, cu toate că am ajuns la concluzia că mi-ai fost foarte drag în anii adolescenței. Îmi amintesc foarte bine lucrurile și întâmplările legate de tine de atunci, îmi amintesc toate detaliile diverselor evenimente, dar nu îmi amintesc chipul tău. Îmi amintesc semnalmentele tale fizice generale, de genul că erai înalt, cam slăbuț și negricios, Dar nu îmi amintesc dacă aveai părul scurt, lung, drept sau ondulat sau dacă aveai vreun început de barbă de voievod pe față și nu reușesc să pun toate aceste detalii cap la cap ca să pot forma o imagine a ta. Nu există decât ceva de ansamblu și nimic mai mult. În starea de veghe, e cu neputință să îți recreez amintirea vizuală. E ca și cum atacul cerebral a șters dosarul cu numele tău din memoria mea vizuală. Numai amintirea aspectului tău fizic a fost compromisă pentru că, repet, îmi amintesc atât de bine toate celelalte lucruri legate de tine, inclusiv tricoul cu ”NoFX”, blugii, tenișii și câte și mai câte. Este cea mai misterioasă problemă cu care mă confrunt deoarece numai amintirea chipului tău pare să fi fost ștearsă . Îmi amintesc atât de bine de majoritatea prietenilor tăi, de aproape toți cei care se vânzoleau pe la bănci, îmi amintesc cu nespus de multă ușurință inclusiv de persoane pe care le-am văzut numai o dată în viață, în timp ce în cazul tău trebuie să fac eforturi considerabile, storcându-mi creierul, pentru a recupera informația stocată în neuro-transmițătorii mei vizuali ca să îți pot recrea figura. Și e degeaba. În stare de veghe nu îmi amintesc chipul tău de atunci, de când mi-a fost atât de drag de tine. Negreșit, amintirea ta se mai află încă stocată în memoria mea vizuală. Te-am visat de sute de ori în ultimii 3 ani și 6 luni. Și trebuie că ceea ce visez să fie amintirea pe care am păstrat-o despre tine, dar când mă trezesc, îmi dau seama că nu ți-am memorat imaginea, deoarece îmi este imposibil să o reproduc după aceea. În plus, deși am încercat în nenumărate rânduri să îmi provoc retrocogniții în timpul viselor mele lucide pentru a manifesta imaginea ta din subconștientul meu, lucru care a avut succes de câteva ori, uitându-mă la chipul tău proiectat în astral de mintea mea nu îmi declanșează nicio amintire reală, deoarece mă uit la fața ta fără să o recunosc cu adevărat, ca și cum nu te-am văzut niciodată în viața mea.

Nu știu ce anume a creat acest blocaj în mintea mea, de nu reușesc să îmi amintesc cum arăți, dar probabil că are legătură cu acel lucru care mă îndeamnă să păstrez garda ridicată în privința ta. Vreau să zic prin asta că am ridicat un zid puternic, înalt și impenetrabil care să te țină departe, cât mai departe de mine, de inima și de mintea mea. Fac oare asta de frică să nu fiu dezamăgită? Mai mult decât sunt deja? Mă gândesc suficient de mult la tine în cursul unei zile și te-am căutat deja de nenumărate ori încât să dau altuia impresia că sunt obsedată de tine, dar măsura de siguranță pe care mi-am luat-o în ceea ce te privește mă face de multe ori să abandonez întregul efort. Pentru a o lua după aceea de la capăt!

Nu îmi amintesc chipul tău, Zburătorule. Iar când caut să mai găsesc informație despre tine pe unde se poate căuta, inevitabil îi iau la rând pe toți cunoscuții tăi (degeaba mi-ai blocat accesul în această direcție, am memorat jumătate din listă! însă bine ai făcut, fiindcă ceea ce făceam era o recurență ce trebuia oprită, așa că tu ai procedat corect, deși un pic cam forțat) și ajung și la… ajung și acolo unde numai dracul împielițat din mine mă împinge să mai dau o vizită inopinată, sperând să aflu că sunteți din nou împreună. Vreau să fiți din nou împreună ca să pot auzi făcându-mi-se o descriere amănunțită a înfățișării tale actuale și ca să aflu pe unde mai umbli, ce mai faci și cu ce te mai ocupi (și fac asta pentru că mi-e tare greu, dacă nu imposibil s cred în ceea ce văd cu al 3-lea ochi, nu îmi vine a crede că ceea ce îmi arată aceste imagini ar putea fi real!). E cumplit, Zburătorule, să citesc aceste nume ale acestor oameni care te cunosc, care te cunosc atât de intim. De fapt, nu eu citesc aceste nume, fiindcă eu nu văd. Dar le aud pronunțate de o voce sintetizată care a ajuns să îmi fie cea mai bună prietenă. E singura voce care nu mă judecă pentru că nu am renunțat încă să te caut. (din fericire mai există o putere în Univers care înțelege și care nu judecă!) Și ajunsă acolo, la acești oameni care te cunosc, mă cuprinde disperarea și sunt înveninată și invidioasă că ei au ochi ca să te vadă, în timp ce eu nu am. La ce bun să ai ochi dacă nu pentru a te vedea? Dar numai eu nu am ochi ca să te văd, iar eu sunt cu adevărat singurul suflet din Univers care vrea să te vadă. De aceea sunt aproape înnebunită de nedumerire! Cum au putut acele fete cărora le-ai permis să te cunoască în actul intim să nu își mai dorească să te vadă, când eu nu pot concepe în mintea mea altă bucurie mai mare decât să îmi vină și mie rândul să îți stau în preajmă? Dar nu știu pentru cât timp voi mai putea păstra vie această flacără a speranței că te voi revedea, când simt cu fiecare zi care trece că mă resemnez, că abandonez încet și sigur lupta. Cunosc care este miza din cauza căreia aștept, dar orice virtute cade în absurd când devine nelalocul ei. Povestea noastră începe să nu mai aibă niciun sens!

Și nici măcar nu îmi amintesc chipul tău, căci trebuie să îmi fi interzis eu însămi să te privesc. Te vedeam, dar îmi interziceam să mă uit cu adevărat la tine. Nu aveam voie, prietena mea te iubea în secret, așa că eu nu aveam voie să te văd în adevăratul sens al cuvântului. Probabil de aceea ți-am blocat imaginea în mintea mea subconștientă, deși cred că problema cu care mă confrunt în ceea ce te privește este mult mai profundă, cu rădăcini multiple.

Aceeași zi, după-amiază, după o bine-meritată pauză de plâns

Nu am cum să epuizez vreodată toate lucrurile pe care mi-ar plăcea să ți le spun. Nu am atins nici măcar o treime din subiectele care mă preocupă. Și am atât de multe alte ciudățenii să îți arăt! N-ai avea cum să te plictisești stând în preajma mea, dar degeaba ai sta, dacă eu nu te-aș putea vedea la rândul meu. Am suferit așa de mult că nu mi-ai bătut până acum la ușă, dar ar fi degeaba dacă te-ai decide să vii taman azi, pentru că nu m-ai ajuta în niciun fel. Absența ta este cea care clădește corpul voinței în conștiința mea. Dacă ai fi chiar acum cu mine, m-aș lăsa pradă altor capcane, fără să mai pot da vreodată de capăt cauzei reale care a dus la orbirea mea. Cu tine departe, am mai multă voință să lupt. Dar toate acestea sunt gânduri care mi-au pătruns numai de curând în minte, de când am început să înțeleg cu adevărat care e miza acestui joc de-a șoarecele și pisica dintre noi. Nu m-am bucurat de aceeași minte deschisă în urmă cu 3 ani, când am aflat că erai de neatins. Și de neatins vei rămâne pentru mine, până nu dizolv din psihicul meu un anume agregat psihologic care mă împiedică să te văd pe tine și lumea întreagă. Deși mult mai pozitive, aceste gânduri sunt numai scheletice și fantomatice, deoarece nu le-am insuflat încă suficient de multă forță încât să șteargă toată dezamăgirea care s-a acumulat în inima mea în legătură cu povestea noastră. Nu pot să trec cu vederea acel sentiment pe care îl am câteodată că această poveste nu a fost scrisă pentru a ne insufla numai mie și ție speranță și voință pentru a lupta, ci că ea se adresează și altor oameni pe care povestea pe care o scriu acum îi va inspira la un moment dat în viața lor. Numai această posibilitate mă mai consolează și mă mai motivează cu adevărat acum, numai gândul că această poveste ar putea ajuta pe alții, pentru că altfel nu aș reuși să trec peste dezamăgire și peste deziluzie. De-abia mă târăsc în timpul zilei. De-abia supraviețuiesc zilei! Nu contest faptul că bravura mea de a încerca să rezolv problema asta a orbirii de una singură nu este decât de fațadă, pentru că în interiorul meu sunt cumplit de singură și de speriată și mi-ar prinde tare bine o îmbrățișare în momentul de față, un umăr zdravăn pe care să plâng și o barbă de voievod în care să îmi suflu nasul!

Există un motiv foarte întemeiat pentru care nu îmi este permis să îți văd chipul real în timpul vizitelor tale astrale. Este vorba despre reversul unei acțiuni necugetate pe care am comis-o față de familia mea. Desigur că mă refer la principiul ”după faptă și răsplată”. Ce am oferit aia primesc înapoi. Sau legea cauzei și a efectului. Iar ce am făcut eu față de familia mea a fost bătaie de joc. Le povestisem celor dragi despre Bryan, dar în termeni evazivi și obscuri. Nu m-am încumetat să le spun unde și cum îl cunoscusem mai precis. Deși îl lăudam chiar și pentru lucruri pentru care nu merita laudă, părinții sunt tot părinți. Așa că au vrut să știe mai mult, însă nu le-am permis să vadă nici măcar o poză cu acest bărbat pe care îl alesesem ca să îmi împart viața cu el. Timp de 2 ani l-am păstrat secret față de ei. Cum să nu fi făcut așa, când îmi era îngrozitor de rușine să îl arăt? Nu era nici de departe un bărbat chipeș, iar începutul de chelie din creștetul capului și dinții stricați nu veneau în ajutor ca să îi îmbunătățească imaginea. Nici măcar o poză cu el nu le-am arătat părinților mei. Îmi venea să bag capul în pământ de rușine la gândul să vadă bieții mei părinți o imagine cu acest irlandez de vârstă mijlocie în timp ce o săruta și o ținea în brațe pe mezina familiei. E clar că și-au dat seama că exista un motiv pentru care nu le arătam nici măcar o poză cu Bryan, dar nu au îndrăznit să intervină. Le era teamă că m-aș fi supărat și alte astfel de lucruri. În mod cert faptul că am trecut sub tăcere acest subiect i-a făcut pe ai mei să sufere foarte mult. Știau că există un cineva cu numele ”Bryan” în viața mea, dar nu au știut cărui chip să atașeze acest nume. Bryan putea fi oricine și ar fi putut arăta în fel și chip, numai imaginația să nu aibă limite. Atâta amar de vreme mi-am bătut joc de familia mea în acest chip, ținându-i la distanță de problemele și dramele mele din interior. Subliniez că eu mă comportam conform cu un ecou nerezolvat al trecutului despre care nu vreau să vorbesc pe larg acum, dar despre care pot afirma că mă determina să mă comport ca și cum nu aveam părinți, că eram singură pe lume. Acum povestea asta nu s-a mai repetat pentru că… dar mai bine mă opresc aici, abținându-mă din a expune această ipoteză.

În orice caz, situația jenantă pe care am creat-o în jurul lui Bryan a provocat suficient de multă durere și suferință pentru părinții mei pentru ca actul meu necugetat să intre sub incidența legii divine a cauzei și a efectului. Motiv pentru care s-a întors împotriva mea sub o formă asemănătoare. Dacă părinții mei m-ar fi iertat pentru această greșeală, eu nu aș mai fi trecut prin chinul ultimilor 3 ani în ceea ce te privește, deoarece asta face iertarea. Dar vorbesc despre iertarea sinceră care nu mai lasă nicio urmă de resentiment sau de ranchiună în tine. Iertarea șterge datoria karmică sau reversul negativ al unei acțiuni cu caracter de nelegiuire. Și pentru că părinții mei nu au șters această suferință pe care le-am provocat-o din registrul judecătorilor divini, eu a trebuit să trăiesc efectul fărădelegii mele. Voi suferi până ce această datorie se va plăti, până ce balanța va fi din nou în echilibru. Nu pot să comit iar un păcat cumplit împotriva părinților mei blamându-i pentru că nu m-au iertat. M-am comportat josnic față de ei, așa că în mod cert trebuie să cunosc pe propria piele efectul acțiunii mele. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, căci aceasta este justiția divină! În plus, iertarea vine de multe ori treptat, mai ales în cazul ”crimelor” îngrozitoare. Spre marea mea rușine, iată că s-au făcut mai bine de 5 ani de când mama și sora mea au dat de pomană aproape toate hainele mele preferate, fără să îmi zică sau să mă întrebe dacă eram de acord să le dau. Făcuseră acest gest imediat după ieșirea mea din spital din decembrie 2013, crezând că urma să mor, așa că ele se pregăteau deja de înmormântarea mea făcând ritualurile obișnuite. Nu le-am iertat nici în ziua de azi. Iar rugăciunea ”Tatăl nostru” subliniază următorul adevăr în care cred cu fiecare atom al ființei mele: ”Și iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. În măsura cu care ierți vei fi și tu iertat și în măsura cu care judeci pe alții vei fi și tu judecat, așa că iartă și nu judeca!

Așa că din acest motiv chipul tău se schimbă adesea, chiar și de 25 de ori în numai câteva minute în timpul vizitelor tale, ceea ce provoacă atât de multă suferință și întristare în sufletul meu, pe lângă confuzie amestecată cu spaimă, neîncredere și îndoială. Ai putea fi oricine, având în vedere faptul că chipul tău trece de la o înfățișare și manifestare la alta, de la chipul unui bărbat brunet cu ochi albaștri la unul chel de 55 de ani cu mustață și cercel în nas. Cum să îți permit, așadar, Zburătorule, să te cuibărești mai bine în inima mea când tu ai putea fi oricine?! Exact cum nici părinții mei nu i-au putut permite irlandezului să se cuibărească în inimile lor, când el ar fi putut fi un coate-goale și un pierde-vară (ceea ce era adevărat!). Legea cauzei și a efectului este atât de precisă și nu dă greș niciodată. În contextul de față s-au inversat rolurile dintre mine și părinții mei. Nu e vorba numai de faptul că ți se schimbă chipul pentru că nu le-am permis lor să îl vadă pe Bryan. Mai este un lucru. Atunci numai eu cunoșteam adevărata înfățișare a lui Bryan. Acum ai mei sunt cei care ți-o cunosc pe a ta, în timp ce eu nu pot pune cap la cap detaliile aspectului tău fizic, exact cum nici ei nu au putut. Și pe mine mă doare și sufăr că nu pot vedea imagini actuale cu tine, pentru că nu pot găsi nicio soluție ca să te văd, așa cum și ei au suferit din cauza aceluiași motiv. Observi asemănările dintre scene? Eu m-am convins că așa este! Desigur că alta ar fi fost povestea dacă tu m-ai fi căutat de la bun început și în planul fizic și ți-ai fi dezvăluit adevărata identitate! Aș fi fost scutită de această suferință oribilă! Dar cum nu am putut fi scutită, tu ai picat la mijloc, devenind instrumentul prin care s-a aplicat pedeapsa. Însă asta s-a putut întâmpla numai pentru că și în psihicul tău există o grozăvie, un balaur, o zgripțuroaică, un blocaj emoțional, o traumă, o dramă, un demon nerezolvat al trecutului sau zi-i cum ți-o plăcea ție să îi zici acelui lucru care te blochează în centrul motor de la nivelul gâtului din a te pune în mișcare, venind spre mine. Pentru că un om cu sufletul trezit nu ar face niciodată ce faci tu!

Cum să fac eu să îți văd chipul real, pentru ca întâlnirile noastre astrale să se desfășoare și după un scenariu mai puțin după tiparul ”arta războiului”, pentru că eu m-am săturat să te aștept noapte de noapte cu o bombă de înjurătură pe limbă și cu armele la înaintare, gata să îți sar la gât ca să îți tai beregata! Oh, ce bine ar fi fost să fi avut acest gen de curaj, pentru că, în realitate, nici nu îndrăznesc să ridic ochii din pământ ca să te privesc! Cât de jenată și rușinată sunt pentru că tu ai putea fi el! Câte erori an comis din cauza temerii mele de a-ți privi chipul, lucru care a dus negreșit la sabotarea unui număr considerabil de experiențe astrale cu tine. Deci manifestarea ta neobișnuită nu este numai reversul erorii înfăptuite de mine față de familia mea, ci și rezultatul unor altor greșeli pe care le comit și în prezent mai mult sau mai puțin conștient, dar pe care le-am identificat din fericire, lucrând intens asupra lor ca să le elimin.

Din fericire o datorie karmică nu se plătește numai prin suferință, ci și prin fapte bune și căință. Căința sinceră are în sine darul de a deschide toate porțile către salvare. Desigur că îmi pare rău pentru ce am făcut și desigur că am implorat în nenumărate rânduri iertare, dar ori nu sunt sinceră în căința mea, ori nu înțeleg cât de gravă a fost eroarea comisă de mine deoarece simt că nu se mișcă nici măcar un fir de iarbă în Univers, în pofida faptului că mie mi se pare că depun tot efortul ca să fac valuri care să se întoarcă înapoi la mine cu schimbarea adevărată..
– Voi da orice și voi face orice numai să îl mai văd o dată! am fost de atâtea ori dispusă să ofer. Voi da toate hainele mele de pomană și tot lucrul meu de mână! Acum le voi da de bună-voie și din toată inima!
– Mulțumesc, dar de data asta prefer să stau cu hainele pe mine, mi-a răspuns sufletul, eliminând opțiunea acestui gen de acte de caritate de pe listă.
– Și atunci ce trebuie să fac ca să îl mai văd?
– Iartă-l, iartă-l, iartă-l, pentru că acesta este singurul lucru pe care nu îl faci cum trebuie, iar acum are mare nevoie de asta. Adu-ți aminte că, în copilărie, ai vrut să fii avocat al apărării. Ai vrut să iei apărarea celor mai teribili criminali. Te rog să intri din nou în pielea acelui copil inocent de atunci și să găsești în cugetul tău toate dovezile și toate argumentele care îl pot scoate nevinovat pe cel pe care vrei să îl vezi. Te sfătuiesc să îi lauzi caracterul până la exagerare, dar fă-o în mod conștient, cu mintea celui mai inocent copil, fiindcă în prezența sincerității și inocenței acelui copil ne vom convinge că este nevinovat. Nu vom mai avea motiv să îl reținem și îl vom elibera.

Îți iau apărarea prin scris, concepând în conștiința mea pledoaria finală care să te scoată la liman. Trebuie să fac așa, pentru că așa voi primi șansa să te văd din nou. Pentru numele lui Dumnezeu, Zburătorule, care îți sunt păcatele pentru care te faci atât de vinovat de ești împiedicat în acest fel să te apropii de mine? Ce te ține departe, pentru că niciun scenariu din imaginația mea, oricât de îngrozitor ar fi, nu este suficient de puternic să te facă să te comporți în acest fel! Și, totuși, există un anumit agregat psihologic care te-ar putea îndemna să te comporți așa, în eventualitatea în care tu chiar ești real, material și nu doar un produs al imaginației mele. Mi se strânge inima de durere când îmi amintesc că am mai fost într-un context de viață asemănător în urmă cu mai bine de o decadă. Bineînțeles că am agitat un pic spiritele și am exagerat un pic toată povestea, dramatizând-o, când te-am descris în termenii ”psihopat”, ”psihotic”, ”imitație a lui Moriarty”, etc. A fost mai la îndemână să te privesc așa decât să admit că ești nimic altceva decât un porc dezgustător! Oricare crezi că îți este intenția, de mă vizitezi în dimensiunea astrală fără să îmi fi cerut voie să o faci înainte și fără să îți dezvălui identitatea te înșeli amarnic considerând-o bună sau nobilă. Nu este și ai să vezi mai jos de ce. Dar până atunci mă voi întoarce un pic pe linia amintirilor, în iarna lui 2005.

Mă lepădasem cu 2 zile înainte de Crăciun de eticheta de ”virgină”. Nu mai eram cu el, cu dansatorul de breakdance, dar asta nu m-a oprit atunci să mă compromit. El nu m-a vrut înapoi, pentru că așa procedează o sumedenie de băieți. Aveam un amic care spunea următoarea frază despre fetele pe care le întâlnea: ”Merge o dată! Iar astălaltă merge de două ori!” Așa a fost și cazul meu. Am mers o dată, după care nu m-a mai vrut. S-a cuplat la numai câteva zile după consumarea actului cu altă fată și după ce s-au despărțit, a vrut să mă mai încerce încă o dată. Dar nu mai poftea să fim oficial împreună, așa că după această a doua oară s-a cuplat cu altă fată care îmi era prietenă și care știa că el fusese prima mea experiență sexuală. Dar nu i-a păsat niciunuia dintre ei de mine și de sentimentele mele. Nu ne-am mai vorbit câteva luni, iar când am reluat conversațiile, am reluat și relația intimă păcătoasă. Dar el era împreună cu cealaltă fată, însă nu avea nicio mustrare de conștiință să bată drumul și pe la mine. Din nefericire, nici eu nu am avut atunci mustrări de conștiință, acceptând rolul dezgustător de amantă, de iubită secretă într-un triunghi amoros. Nu a durat mult. În iunie 2006 am rupt orice legătură cu el. Mă cuplasem cu ursul grizzly ca să îl fac gelos pe nătărăul cel dintâi, dar nu mi-a ieșit, având în vedere că nu a venit înapoi la mine în genunchi cerându-și iertare. Chiar n-a mai dat 2 bani pe mine. Timp de doi ani după aceea ne-am întâlnit întâmplător pe stradă, fără să mă bage în seamă. Treceam unul pe lângă celălalt de parcă eram străini unul de altul, de parcă nu ne văzuserăm niciodată. Cât a putut să doară lucrul acesta! A fost cumplit de chinuitor! Nu îmi doream să ne împăcăm, înțelegeam în sfârșit că eu și el nu ne potriveam deloc, dar aș fi vrut să fi rămas prieteni după aceea. Fusese prima mea experiență sexuală până la urmă! Nu era câtuși de puțin un psihopat sau un nebun, ci un simplu porc narcisist și nimic mai mult. Doi ani mai târziu, în vara lui 2008, ne-am intersectat pe stradă, așa cum făcuserăm de atâtea ori după ce ne despărțiserăm definitiv. Ne-am văzut, ne-am recunoscut, am oftat prelung amândoi știind că nu aveam cum să ne evităm la nesfârșit și ne-am împăcat în mai puțin de 2 minute. Nu, nu am reluat relația, nu am făcut decât să punem punct războiului dintre noi. Ce porcărie de comportament și pe câți dintre noi nu ne caracterizează genul acesta de insensibilitate față de sentimentele altei persoane, mai ales după împărțirea patului în timpul actului intim care în loc să însemne comuniunea dintre o fată și un băiat, echivalează cu una din cele mai josnice practici de petrecere a timpului și de consumare inutilă a energiei ale animalului intelectual! V-am clasificat pe voi, porcii de acest gen, drept niște băietani, niște băiețandri mucoși care nu știți ce vreți de la viață, pentru că vizitați dormitorul mai multor fete în același timp. De aceea nu am mai vrut să îmi încurc viața cu un astfel de băiețandru în urmă cu câțiva ani, alegând un bărbat de peste 40 de ani în schimb, crezând că un astfel de om ar fi prețuit mai mult prezența mea în viața sa. Da, desigur că m-am înșelat amarnic crezând un astfel de lucru! Nu te caut cu de-amănuntul după paie în ochi, știu foarte bine că și eu am defecte cu duiumul!

Așa că vezi și tu că am înțeles în sfârșit că nu ești un psihopat sadic. Nu, nu, nu, ești doar un porc și un măgar, așa cum a fost și dansatorul de breakdance, căci nu mă îndoiesc că, dacă am trece unul pe lângă celălalt pe stradă, nici tu nu m-ai băga în seamă, întocmai cum a făcut și el. Mai mult decât atât, deși eu am insistat o perioadă să ne împăcăm, să reluăm legătura, pentru că pe mine mă durea foarte tare să fiu pusă în situația de a ajunge să urăsc pe cel care mă avusese pentru prima oară, el nu a răspuns niciodată solicitărilor mele. Îmi spusese că nu mai dorea să mai aibă de-a face cu mine și că aș fi procedat foarte bine dacă l-aș fi uitat. Singura diferență dintre voi este că el chiar s-a oprit, în timp ce tu continui să mă cauți și să îmi vizitezi încă dormitorul (în dimensiunea astrală, deși personal nu ne-am cunoscut, dar datorită vizitelor tale, mi-am extins existența conștiinței dincolo de zidul somnului, dimensiune pe care am ajuns să o consider realitate pentru suflet ) pentru că mai merg o dată. Să știi de la mine că dacă te fac porc îți aduc un compliment în realitate! Un porc mizerabil este desigur mai încântător și mai ușor de înfruntat decât un sociopat sau un psihopat cu tendințe criminale! Și știu de unde vine, dar trebuie să explorez subiectul mai mult pentru că este vorba de o metaforă a vieții extrem de elaborată, ca un fel de arhetip universal, pe care de-abia ce am captat-o în conștiința mea..

Este clar că drăcia asta dintre noi își va găsi finalul într-o bună zi, așa cum și-a găsit sfârșitul și războiul dintre mine și precedentul tău. Și este și mai clar acum de ce precedentele tale nu au mai vrut să te vadă, pentru că asta a fost o dilemă care m-a preocupat dintotdeauna!

Totuși, nu mă pot lăuda că aș ști care îți sunt păcatele pe care le-ai făcut față de alții. Nu cunosc decât un singur detaliu despre tine și despre copilăria și viața ta. Dar cum mie mi-a revenit sarcina de a-ți fi avocatul apărării în fața Tribunalului Divin ca să te scap de karma, nu îmi rămâne altceva de făcut decât să descopăr erorile comise față de mine ca să le reduc la praf cosmic, iertându-te. Bun, acum că ne-am înțeles că nu te mai încadrez în categoria psihopaților, ci în cea a porcilor infideli și adulteri, mi se pare că trebuie să fac un efort suplimentar de imaginație în aceste condiții să fac trecerea de la porc nesimțit la prinț, sperând că sub șoriciul plin de mâzgă și noroi se ascunde și un prinț fermecat. Ai noroc că am simțul umorului, Zburătorule, și că îți port recunoștință pentru faptul că ai insistat să mă scoți din corp în dimensiunea astrală, pentru că singură nu aș fi putut-o face, îmi este lene să fac practică și nu am niciun pic de disciplină. Ai mare noroc că înțeleg cât de important este să îți trezești conștiința în timpul somnului, cât de necesar și de imperativ este să faci legătura între corpul fizic, eteric, astral și mental, iar pentru asta îți mulțumesc și îți sunt recunoscătoare. Pentru că, în fapt, păcatul tău comis față de mine este unul extrem de grav și interzis în întregime de legea divină. Indubitabil tu ai puteri psihice, iar ca să te strecori în mintea unui alt om, făcând uzanță de abilitățile tale ba telepatice, ba altceva, cu un scop sau altul, este pur și simplu nepermis! Nu ai voie! Chiar se plătește! O știu din experiență, am făcut același lucru cu versiunea lui Bryan de acum multe secole, strecurându-mă în mintea oamenilor și în visele lor ca să obțin diverse lucruri de la ei, iar crima mea nu a fost iertată! De aceea viața mea de la 20 de ani încoace, cu tot cu atacul cerebral, a imitat închisoarea sau cel puțin arestul la domiciliu, cu reducerea la minim a abilității mele de a acționa! Așa că, pentru a aduce la cunoștință Tribunalului Divin că nu îți mai port ranchiună pentru ce mi-ai făcut, trebuie să scot cuvinte de laudă pentru prințul adormit din tine chiar și din piatră seacă, așa cum au ssecat și ochișorii mei după câte lacrimi am plâns.

Și ca să mă motiveze să nu abandonez lupta, al 3-lea ochi mai binevoiește să îmi arunce din când în când câte un oscior, după ce mă ține zile, săptămâni și luni în șir la înfometare fără să îmi arate vreo imagine din Cartea Vieții tale. Dar atunci când îmi trimite secvențe și senzații din viața ta, e aproape supranatural cum se manifestă creierul meu. Chiar se comportă ca și cum este lihnit, cu burta lipită de șira spinării, schilodit, numai piele și os. Neuronii mei absorb toate informațiile din aceste scene, de parcă am un burete în loc de creier. Apoi se transformă în dulăi ciolănoși, zdrențuroși și hămesiți, luptându-se între ei și atacându-se fără milă, sfârtecând aceste secvențe, căutând să găsească chipul tău în detaliile legate de culoare, de formă, de volum și tot așa. După care neuronii mei – dulăi se retrag în umbră ca să se înfrupte din prada care tocmai le-a fost oferită, pentru a se așeza din nou la pândă, gata de atac, găsindu-se în permanență în stare de alertă, vigilenți și dresați, atât de dresați să învețe să vadă (din nou).