<>
Joi, 05 Martie 2015
Drag cititor,
M-am născut pe 27 mai 1987. Mama mi-a spus că am fost o sarcină ușoarăă, m-am născut natural, fără complicații, doar că am ieșit cu picioarele mai întâi. Bine că am ieșit până la urmă. În timp, părinții mi-au povestit că și-ar fi dorit să aibă un băiat căruia ar fi vrut să îi pună numele Cătălin Alexandru. Dar s-au bucurat la fel de mult că am fost fată. De fapt, prietenul nostru de familie care ne ajută aici, în București, și care locuia cu bunicii la parter în același bloc cu noi, mi-a mărturisit, în noiembrie anul trecut, că, într-o zi, tata le-a bătut la ușă foarte insistent. Când i-au deschis ușa, acest amic al nostru, copil fiind, l-a văzut pe tata foarte fericit, tata le-a spus că are o veste foarte bună să le dea. Avea o fetiță! Tocmai ce mă născusem!
De probleme de sănătate nu-mi amintesc. Știu de o răceală, de injecții și de faptul că mă duceam mereu la dentist. Aveam mereu probleme cu gingiile.
Am avut o copilărie foarte fericită până la 8 ani. Locuiam într-un cartier cu multe familii tinere, așa că erau mulți copii cu care eram prietenă. Citeam foarte mult. De fapt, am învățat să citesc la 3 ani.
La 8 ani am fost molestată de un necunoscut înn scara din spate a blocului în care locuiam. Nu am știut pe moment ce mi se întâmpla, iar ani mai târziu am înțeles că putea fi și mai rău. Îmi amintesc că m-am simțit vinovată pentru că am crezut că eu îl invitasem. M-am simțit rușinată, speriată. Am reușit totuși să fug și să scap. Nu le-am spus părinților ce s-a întâmplat. Ei au aflat de-abia anul trecut. La scurt timp după aceea, mi-am dorit să devin băiat. Așa că am rugat-o pe mama să fiu tunsă băiețește, lucru care s-a întâmplat.
În aceeași perioadă, familia mea a început să întâmpine dificultăți financiare massive. Le-am resimțit. La 9 ani, în timp ce eram la bunici în timpul vacanței de vară, mama a venit să ne transmită mie și surorii mele o veste. Am oprit-o înainte să ne spună și i-am spus:
– Ne-am mutat, nu-i așa?
Așa era. În aceeași vară am avut prima menstruație. S-a normalizat abia la 14 ani. Până atunci, ciclul a fost de 10-14 zile pe lună, în fiecare lună, foarte abundent. Nu m-am mai simțit copil. Am început să văd dublu în aceeași vară. Problema nu a dispărut. I-am blamat pe părinții mei ani de zile că nu m-au dus la oftalmolog la timp sau la ginecolog.
Deși mutați într-o nouă locuință cu chirie, nu am renunțat la vechea școală. Locuiam, în schimb, foarte, foarte departe. Îmi amintesc că străbăteam acest drum în frică. Traversam linia ferată și un câmp plin cu câini și oameni ai străzii. Tata plecase în Turcia să lucreze. Mama lucra de dimineață până seara și ea. Sora mea învăța după-amiaza, așa că eu eram în fiecare zi singură.
În octombrie 1997, când aveam 10 ani, familia mea a decis să mergem cu toții în Turcia. Eu și sora mea am înghețat anul școlar. Îmi amintesc de Turcia cu mare drag. Mi-a plăcut grozav să fiu acolo. În 1998, părinții noștrii au cumpărat o cameră într-un vechi cămin în Brăila, unde ne-am mutat toți 4. Școala era aproape, iar eu și sora mea am repetat anul pierdut.
Deși eram mai mare cu un an decât colegii mei, m-am integrat foarte bine. Îmi doream în acea perioadă să fiu în continuare băiat. Mă îmbrăcam și mă comportam ca unul. Colegii surorii mele mă cunoșteau și mă băgau foarte mult în seamă. Așa că am revenit la sentimente mai pozitive față de feminitate.
Cu toate dificultățile financiare din familie, plăcerea de a învăța nu m-a părăsit. Am luat premiul I din clasa I până într-a XII-a. Nu am învățat pentru că mă forțau părinții, ci pentru că îmi era drag să știu. În plus, mi-au plăcut toate beneficiile materiale pe care le-am primit sub formă de burse școlare.
Am urât locuitul în acea cameră de cămin. În 2003, ne-am mutat cu chirie într-un apartament cu 2 camere unde eu și sora mea am avut mai multă libertate a spațiului. Am urât și acel loc pentru că nu aveam căldură și apă caldă. Așa că am încercat în permanență să-mi găsesc un loc unde să aparțin.
Mi-a plăcut viața de liceu. Am fost la olimpiada de limba și literature română la faza națională 6 ani la rând, din clasa a 7-a până întra 12-a.
Pe cât posibil, am încercat să-i ajut pe ai mei, financiar vorbind. Am scris ziarului local, hypermarket-ului Carrefour, bisericilor din oraș și viceprimarului Brăilei din acea perioadă. Nu am primit o casă cum speram, dar am primit burse. I-am scris chiar și lui Băsescu, să-mi ajute un fost prieten să scape de închisoare.
În adolescență, am avut o viață socială decentă cu prietene, o gașcă. Frecventam și o organizație nonguvernamentală. În timpul liceului am fost foarte focusată asupra planurilor de viitor.
Am vrut să lucrez în publicitate, așa că am aplicat la comunicare și relații publice din cadrul SNSPA. Am intrat la buget. Această facultate a fost prima dezamăgire masivă din viața mea. Eram obișnuită să învăț și nu să-mi pierd timpul aiurea. Nu am reușit să o termin. Mai am o restanță și examenul de licență.
În timpul facultății am început să mă răcesc față de oameni. Nu am mai avut prietene la fel de bune. Prietenul din acea perioadă cu care am fost 5 ani era foarte gelos și posesiv. Avea o problemă urâtă cu sforăitul, lucru care mi-a afectat profund somnul. Nu mai dormeam noaptea, așa că în timpul zilei nu apucam să mai fac nimic.
Deși părinții m-au ajutat financiar, nu reușeam să fac față vieții în București. Nu reușeam să-mi găsesc un job decent. Așa că am început să fac videochat. M-am distrat de minune la început și câștigam foarte bine, dar a amplificat problemele cu prietenul gelos. Vroiam să mă despart de el, dar m-a șantajat cu secretul despre videochat pe care mă amenința că avea să-l spună părinților. A fost o relație de tip ură/mai puțină dragoste. Mi-a lăsat multe vânătăi pe mâini, dar recunosc că și eu i-am lăsat lui.
În 2011, m-am întors înapoi în Brăila. M-am despărțit de prietenul abuziv, m-am mutat singură, dar am continuat cu videochat-ul. Am urât să fac această meserie. Nu mă durea faptul că mă vindeam, ci că mă vindeam pe bani puțini. Prin intermediul lui, am cunoscut un bărbat din Irlanda, cu 17 ani mai în vârstă. Am decis să ne întâlnim și ne-am înțeles foarte bine. M-a invitat 2 veri la rând să locuiesc la el. În 2012 a mers grozav. Dar în 2013 nivelul așteptărilor mele a crescut. Deși ne înțelegeam foarte bine și mă făcea fericită în unele privințe, disprețuiam faptul că nu lucra și că nu făcea nimic în acest sens. Nu reușea să-și plătească facturile la timp și așa mai departe.
Familia mea nu a știut niciodată că făceam videochat. De fapt, tot ce știau despre mine era o mare minciună. Am mințit în legătură cu tot.
Pe 1 noiembrie 2013, în timp ce eram în Irlanda, m-am trezit în acea dimineață după ritualul obișnuit. Reușisem măcar să-mi stabilizez somnul. El dormea mai prost ca mine. Așa că nu era niciodată în pat lângă mine. Când am coborât la parter, decisă să-mi continui treburile cu croșetatul la calculator, l-am găsit dezbrăcat, uitându-se la filme adult. I-am spus că mă voi preface că nu am văzut acel lucru, așa că m-am retras în alt dormitor. Deși era evident că întâmplarea mă deranjase, el nu a venit să discute cu mine, ci s-a dus să doarmă. M-am întors apoi în camera cu calculatorul. Nu mă deranjase neapărat faptul că era dezbrăcat, ci că mă aștepta așa. Mi s-a părut că era atât de leneș, încât nu a putut să urce la etaj să mă trezească într-un mod plăcut. Pe calculatorul lui am găsit un mesaj pe yahoo mess pe care el îl scrisese unei alte femei în urmă cu 1 an, când se presupunea că noi eram împreună. Era incredibil de intim. Nu descria o întâmplare reală, ci un vis pe care el îl avusese cu ea. Nu voi minți că nu m-am simțit rănită. Am fost. Dar oricum vroiam să mă despart de el de o perioadă. Căutam scuza pe care o și găsisem. Totuși, m-am trezit în acea zi că sunt complet singură într-o țară străină, fără absolut nici un ban, cu o tonă de minciuni în spate spuse alor mei. Îmi era rușine să le cer ajutorul pentru că asta ar fi însemnat să le spun adevărul despre mine. Așa că am plâns vreo 2 ore în continuu. Atât de mult, că simțeam că-mi ies ochii din cap. I-am spus lui de decizie, el a încercat să mă împace, i-am dat de înțeles că a făcut-o, dar adânc în mine știam că nu mai puteam.
Am început să mă simt rău în aceeași zi. A doua zi am vomat prima oară, pe 7 noiembrie vederea dublă s-a înrăutățit, observam o pată cenușie în ochiul drept, vărsatul a continuat, aveam dureri massive de cap, nu mai reușeam să mănânc sau să dorm. Nu mă puteam duce la un medic în Irlanda pentru că nu aveam asigurare medicală. Nu aveam nici o idée despre cum funcționa sistemul medical de acolo, iar el nu m-a ajutat. M-am simțit foarte speriată și singură, două sentimente absolut copleșitoare. Pentru că problema nu dispărea, le-am cerut ajutor alor mei, mi-au cumpărat bilet de avion și m-am întors pe 16 noiembrie în România.
Pe 18 noiembrie am vizitat primii doctori, pe 19 am fost internată în spital. Le-am povestit tuturor despre ce s-a întâmplat în acea zi, dar acești doctori nu ascultau. Au tot insistat că am o infecție. Atât în Brăila, cât și în București, am fost testată pentru infecții pe toate părțile și nu s-a găsit nimic. Nu mi-a fost dat tratamentul corespunzător la timp. Starea mea psihologică și emoțională din timpul spitalizării s-a înrăutățit din ce în ce mai mult. Timp de o lună, nu am simțit decât scârbă, rușine, frică, oroare, teroare, dezgust. Eram luată pe sus și dusă pentru tot felul de teste care mă făceau să mă simt ca într-un film horror cu medici nebuni. Nu am fost lăsată să mă ridic din pat să mă duc la baie sau să mă spăl. În timpul șederii la Colentina, am început să dau rezultate pozitive la tratament. Vederea revenea un pic, dar unii doctori i-au sfătuit pe ai mei să fiu mutată de urgență la Institutul de Boli Neurovasculare. Nu am fost în stare să înțeleg de ce eram mutată din nou în alt spital când au venit din nou infirmierii să mă ridice pe sus. Psihic vorbind, n-am mai rezistat. Atunci corpul meu a cedat și am suferit adevăratul accident cerebral. Până să ajung la institut, creierul meu se umflase de cheaguri. Sângele meu se închega în timp ce doctorii îmi făceau o angiografie. Ei nu înțelegeau că ei îmi provocau cheagurile.
Am aflat aproape 1 an mai târziu că situația mea a fost atât de gravă, încât ei deciseseră să-mi taie o bucată din creier să-mi salveze viața. Mă simt norocoasă că s-au decis împotrivă până la urmă. Mi-am pierdut complet vederea când am fost mutată la institut. Auzul s-a înrăutățit în aceeași zi. Am fost ținută sub observație la terapie intensivă timp de 4 zile. În continuare nu simțeam decât furie, dezgust și teroare.
I-am implorat pe părinții mei să mă aducă acasă. Mă așteptam să fiu dusă acasă în patul meu, dar părinții mei erau la fel de speriați, așa că am fost mutată înapoi în spitalul din Brăila. Teroarea, dezgustul și dezamăgirea au continuat. Am fost catatonică. Mi-am pierdut și auzul în proporție de 99%. Vocea mea era singura pe care o puteam auzi și înțelege. Totul din jurul meu era zgomot. M-am simțit ca un animal rănit și bătut. Mi s-au făcut injecții de 4-5 ori pe zi în fiecare zi. Infirmierele nu mai aveau de unde să ia sânge din brațele mele, așa că au început să-mi ia din picior.
Doctorii nu mi-au dat șanse de supraviețuire. Așa că părinții mei s-au decis să mă aducă acasă, să-mi petrec ultimele momente cu cei dragi. Din fericire, tata a găsit un mecanism de a comunica: a început să-mi scrie pe frunte. Când a scris că plecăm acasă, nu l-am crezut. Am crezut că-și bate joc de mine și că are să mă ducă înapoi în București, la un alt spital. Mi-am zis că nu voi crede că sunt acasă decât în secunda când îl voi simți pe Pufi, cățelul nostru Yorkie, în brațe. Externarea a durat o veșnicie. Sora mea m-a îmbrăcat, am fost dusă cu salvarea, tata m-a cărat în brațe și, deși mi se părea familiar locul, tot nu am crezut că sunt acasă. Până s-a urcat Pufi în brațe și atunci m-am simțit salvată.
Cât timp am fost la spital nu am știut și nu am crezut că viața mea era în pericol. Mi s-a spus mai târziu. Conform doctorilor, eu am plecat acasă cu cheaguri pe creier
și cu sânge gros și cu o sondă. Dar am supraviețuit. Cheagurile s-au dizolvat de la sine, sângele a revenit la normal. Auzul a început să revină treptat, mi-am recăpătat mobilitatea (am avut pareză de nerv VI dreapta, și mână stângă mi-a fost afectată).
Durerea emoțională din primele luni a fost copleșitoare. Sentimentul de teroare nu dispăruse încă. La fiecare atingere din exterior, inclusiv săruturile părintești pline de iubire, simțeam șocuri puternice în creier și în corp. Treptat și acestea s-au normalizat.
În mai, după un spasm muscular facial foarte puternic care mi-a mutat maxilarul din loc, am făcut un RMN nou la Galați. Arăta îmbunătățiri. Din cauza acestor spasme ale mușchilor feței, mi-a fost foarte frică să ies afară sau să mă mișc prin casă. Am stat tot timpul în pat, unde mă simțeam în siguranță.
În august am suferit o colică renală. Când s-a întâmplat, am avut convulsii puternice și nu puteam să mai vorbesc. Am fost dusă la spital pentru teste. Am căpătat infecția urinară de la acea sondă, de la pampersi pentru adulți din timpul ultimei șederi la spitalul din Brăila.
Până atunci, m-am gândit în fiecare zi să-mi iau viața. Am luat în calcul toate posibilitățile. Nici una nu ar fi dus treaba la capăt. Familia mea era conștientă de acest lucru, așa că nu eram lăsată niciodată singură mai mult de 15 minute. Gândul a dispărut o dată ce mi-am dat seama că auzul se îmbunătățește din ce în ce mai mult.
Am început să lupt cu adevărat de abia la sfârșitul lui octombrie, când prietenul de familie despre care am vorbit a început să mă ajute ducându-mă la clinica Jiko pentru reiki.
Deși mă simt mult mai bine din punct de vedere emoțional, faptul că sunt conștientă de activitatea cerebrală mă epuizează. Îmi doresc tare mult să mă simt un pic mai bine în acest corp, să am mai mult contact cu oamenii și să-mi continui munca prin scris pe blog și prin filmulețe pe YouTube.
Sunt zeci de detalii pe care le-am omis, dar psihoterapeutul care mi-a cerut să scriu această compunere despre viața mea de până acum nu mi-a allocat decât 2 pagini pe care le-am depășit déjà cu mult.
Cătălina.
Viața mea – Un șantier în lucru