iun. 252014
 

<>

25 Iunie 2014

Drag cititor,

Bine ai revenit pe blogul meu pentru a citi ultima parte a poveștii mele. Dacă nu ai apucat să citești cele trei părți anterioare ale acestei serii de publicări, le poți găsi în lista etichetată cu tag-ul ”accidentul vascular cerebral (AVC)”. ,

Am terminat partea a 3-a spunând că mă aflam într-o ambulanță care mă transporta înapoi în orașul meu. Din nefericire pentru mine, nu am fost trimisă acasă, așa cum speram, ci am fost dusă în schimb înapoi la spital pentru a continua tratamentul și pentru a efectua mai multe teste. A fost o dezamăgire uriașă să mă știu din nou internată în acest spital din care plecasem în urmă cu numai două săptămâni, dar după aceea m-am gândit că lucrurile vor deveni mai ușor de suportat acum că aveam sprijinul întregii mele familii. Din păcate, lucrurile nu au stat deloc așa, lucrurile nu s-au ușurat în niciun fel. Tot ce am simțit după aceea nu a fost decât dezgust. Nu îmi venea să cred ce diferență era între persoana care fusesem cu două luni înainte de accidentul cerebral și persoana care devenisem pe timpul spitalizării.

În aceeași zi, pe 10 Decembrie, am fost dusă să fac un nou scan RMN care nu a durat decât vreo 10 minute, cel mai scurt dintre toate testele. Fiindcă se cunoștea faptul că îmi pierdusem auzul, personalul medical nu a mai crezut că era necesar să îmi acopere urechile cu acele căști de protecție, însă nimeni nu a înțeles mecanismul surzeniei mele care mă făcea să percep foarte bine zgomotul, dar care mă împiedica să îl traduc în mod inteligibil din punct de vedere neuronal. Cu alte cuvinte, am perceput absolut toate acele zgomote foarte puternice și neplăcute care se aud în timpul efectuării unui RMN, procedura în sine a fost oribilă. Mama mi-a spus că a auzit-o pe una din asistente spunând ”E varză”, ceea ce nu a fost decât o altă formă de a spune că aveam creierul pilaf, să îmi scuzi limbajul. Mă aflam, așadar, din nou sub observația neurologului care se ocupase de cazul meu la începutul spitalizării mele.

În legătură cu această primă zi îmi amintesc cel mai bine detaliile legate de zgomote. Era un zgomot asurzitor acolo. Puteam auzi vocile oamenilor care vorbeau prea tare, ușile de la saloane și de la dulapuri închizându-se și deschizându-se, pungile foșnăind, etc. Este de necrezut cât de mult zgomot poate să fie într-un spital de stat. Vezi în filme că până și pentru mica îndrăzneală de a vorbi în șoaptă cineva va veni la tine ca să îți facă observație. Spitalele noastre de stat nu au nimic de-a face cu filmele. Am crezut că, atunci când te afli într-un spital, se presupune că starea ta se va îmbunătăți, dar nu s-a simțit deloc așa în cazul meu. Este de necrezut cât de insensibili și lipsiți de considerație sunt unii oameni. Deși fumatul este strict interzis în spital, unii oameni ( inclusiv pacienții ) nu mai aveau răbdare să aștepte până la terminarea orelor de vizită, simțând acut nevoia de a fuma. Deși făceau acest lucru cu precădere la baie, camera în care mă aflam eu era chiar lângă baie, așa că puteam simți mirosul de fum aproape în permanență.

Familia făcea cu schimbul ca să vegheze asupra mea tot timpul: Tatăl meu stătea cu mine dimineața, apoi sora mea îmi ținea companie în timpul după-amiezii, mătușa mea o însoțea de multe ori mai târziu, spre seară, după ce termina serviciul, iar mama mea stătea cu mine noaptea, dar câteodată ea și sora mea făceau schimb de tură. Eram nespus de fericită că puteam să vorbesc cu alți membri ai familiei mele și că puteam să le mai aud încă vocile. Încă mai puteam auzi un pic cu urechea stângă, dar până și această frimitură avea să dispară în totalitate curând după aceea. Abilitatea mea de a distinge, recunoaște și înțelege zgomotul în sunete inteligibile dispărea încetul cu încetul, dar nici atunci nu reușeam să conștientizez că problema se afla în creierul meu, iar nu în urechi. Eu dădeam vina pe zgomotul din spital din cauza căruia credeam eu că surzesc. Nu mi s-au făcut noi controale în această privință, ceea ce a creat o confuzie de nedescris în mintea mea. Îmi ppierdeam în mod evident auzul și simțeam că doctorii nu făceau suficient de mult ca să mă ajute. Desigur că eu nu știam că era o problemă neurologică, nu îmi explicase nimeni că urechile mele erau bine și că nervul meu auditiv era cel care se defecta. Nu știu cum, dar în mod miraculos ăîmi puteam auzi și înțelege perfect propria voce, ceea ce m-a ajutat incredibil de mult. M-a ajutat să nu îmi pierd complet mințile.

Situația nu părea să se schimbe în mai bine. De fapt, simțeam cum mă transformam încetul cu încetul într-o legumă. Eram legată de pat 24 de ore din 24. Heparina îmi era administrată intravenos prin brațul stâng, în timp ce brațul drept îmi era folosit pentru probele de sânge și pentru alte medicamente intravenoase. Eram atât de slăbită, încât de-abia puteam să mă țin pe picioare. Totuși, profitam de orice ocazie când nu eram sub tratamentul intravenos ca să mă motivez puțin. Așa că încercam să fac un pic de exerciții. Nu puteam să merg decât vreo doi metri până la cea mai apropiată fereastră ca să iau o gură de aer proaspăt. Aceasta era plimbarea mea zilnică. Nu am fost în stare să fac nimic mai mult. Îmi este atât de rușine să mărturisesc acest detaliu, dar nu mai puteam nici măcar să urinez normal. Aveam doar 26 de ani și trebuia să urinez într-o oliță specială, însă acest lucru nu se datora vreunei paralizii, ci regulamentului medical. În fapt, până în acel moment îmi recuperasem mobilitatea pe partea stângă a corpului care îmi fusese afectată, dacă îți amintești, de o semi-pareză. Mă simțeam extrem de dezgustată în privința tuturor acestor lucruri care mi se întâmplau, dar eram mai ales scârbită de mine însămi.

Iată un detaliu extrem de important pe care ar trebui să îl menționez: chiar și la momentul acela în timp, familia mea, dar mai ales mama, încă mai credea că era vorba despre o infecție dentară. De ce mai credeau ei încă așa ceva? Pentru că niciun cadru medical nu s-a osteniit să le explice nimic părinților mei, darămite mie. Mama a tot insistat să mi se administreze și antibiotice, lucru pe care medicii l-au aprobat în cele din urmă, ceea ce i-a determinat pe părinții mei să fie și mai confuzi. Mă aflam sub tratamentul potrivit condiției în care mă aflam. Îmi erau administrate în plus antibiotice și vitamine standard intravenos și, totuși, starea mea nu se îmbunătățea. Sângele meu era în continuare foarte gros și se închega pe ac. Neurologul și hematologul au oferit atunci sugestia că aș putea suferi de trombofilie, o boală foarte rară a sângelui, care determină o rată anormală a coagulării sângelui. Doctorii le-au spus părinților mi că testul recomandat pentru a descoperi dacă sufăr sau nu de trombofilie era foarte scump și, indiferent de rezultat, tratamentul ar fi fost același. Timpul mi-a dovedit că acesta era răspunsul standard al medicilor, iar că diagnosticul de trombofilie era tot atât de standard propus de doctori pentru cazurile neobișnuite și dificile de tromboze cerebrale care au dus la atacuri cerebrale.

Ultimele trei zile de spitalizare au fost cele mai grele. Îmi pierdusem complet inclusiv auzul, așa că nu mai puteam comunica în niciun fel cu oamenii din jurul meu. Cred că ajunsesem să fiu catatonică. Sau cel puțin așa se simțea. Nu mai aveam niciun control asupra corpului meu, în timp ce mintea îmi era pierdută, scufundată undeva în întuneric. Nu îmi venea să cred în ce stadiu de degradare mă aflam.

Testele de sânge au continuat și aici. Odată la 6 ore cineva venea să ia probe de sânge. În primele zile nu mă pregătea și nu mă atenționa niciodată. Îmi înțepa pur și simplu brațul cu acul, dar pentru că nu putea să extragă sânge, mai încerca o dată. Brațele îmi erau pline de vânătăi. Pur și simplu nu mai era niciun loc disponibil pe brațele mele unde să introducă acul, așa că au sfârșit prin a-mi lua sânge din picioare. Spre sfârșitul perioadei de spitalizare sora meea s-a învățat să mă atenționeze când venea o asistentă pentru a-mi recolta sânge, lucru care m-a ajutat destul de mult întrucât dezvoltasem teroare și panică față de ace.

Doctorul s-a temut ca nu cumva creierul să blocheze și funcționarea rinichilor, așa că am fost trecută pe sondă. A fost extrem de dureros și umilitor să urinez prin acest dispozitiv ( mai ales pentru că fusese o măsură de precauție nenecesară (. Cel mai neplăcut a fost să sufăr inclusiv de o constipație severă care se instalase deja de o săptămână. Mi se umflase burta și, cu toate că era riscant, doctorul a aprobat efectuarea unei clisme. Această procedură a fost picătura care a umplut paharul. I-am implorat atunci pe părinții mei să mă ducă acasă pentru că nu mai rezistam.

În dimineața zilei de 18 Decembrie 2013, o asistentă a venit și mi-a scos toate intravenoasele din brațe. Eram extrem de confuză. Ce se întâmpla? Sora mea încerca să îmi spună ceva, dar nu reușeam să o înțeleg. După un timp am simțit cum ceva apăsa pe fruntea mea. Era o mână de bărbat. Am recunoscut degetele tatălui meu. Mi-a luat ceva timp până mi-am dat seama că degetele încercau să-mi transmită ceva. Tata îmi scria pe frunte că urma să plec acasă. Am simțit că pregătirile de plecare au durat o veșnicie. Sora mea m-a ajutat să mă îmbrac, dar sonda nu mi-a fost îndepărtată. În plus, a trebuit să așteptăm să se elibereze o ambulanță care să mă ducă acasă. Totul mi se părea ireal, așa că am crezut că tatăl meu mă mințea. ”De ce nu mi-a fost scoasă sonda? De ce trebuie să merg din nou cu salvarea? Mă trimit înapoi la un spital din București. Nu vreau asta. Vreau să mă duc acasă.” Acestea erau gândurile care îmi treceau prin minte în acele momente. Am decis în acel moment că aveam să cred că sunt într-adevăr acasă numai în clipa în care cățelul nostru yorkie, pe nume Pufi, mi-ar fi sărit în brațe și ar fi început să mă lingă.

În sfârșit a sosit și ambulanța și, după o cursă scurtă, s-a oprit. Tata și paramedicul m-au ajutat să cobor. Tata m-a luat în brațe după aceea. Am simțit cum a urcat câteva trepte, după care am simțit cum intrăm într-o cabină de lift care nu a urcat decât un etaj. După aceea am început să am un sentiment de familiaritate în privința locului în care mă aflam. Tata m-a așezat pe pat, dar o creatură micuță și îmblănită mi-a sărit în poală și a început să îmi lingă brațele pline de răni și vânătăi. Când mi-am pus mâinile pe animăluțul acesta pitic și am început să îl alint, am știut că sunt în sfârșit acasă. La scurt timp după aceea mama și mătușa mea s-au apropiat de mine ca să mă sărute și să mă îmbrățișeze, moment în care nu m-am mai putut abține, așa că am început să plâng. Îmi amintesc că unul din primele lucruri pe care le-am făcut a fosst o baie fierbinte în cadă unde mama și mătușa mea m-au săpunit și clăbucit pe toate părțile, până am simțit că îmi vine să leșin. Nu mai făcusem baie din ziua când plecaserăm la București.

După ce m-au adus semi-conștientă în pat, mama a încercat să îmi dea orez să mănânc, dar am vărsat din nou. Mă dezobișnuisem să mănânc. Totuși, atunci a fost ultima oară când am vărsat, lucru care nu s-a mai întâmplat nici în ziua de azi.

Familia mea mi-a salvat viața când m-a scos din spital, iar din ziua în care am pus din nou piciorul în apartamentul în care locuim am început cu adevărat să mă vindec.

Așa cum am spus și în alte rânduri, în majoritatea timpului nu am fost conștientă de lucrurile care se întâmplau în jurul meu, așa că uite câteva detalii suplimentare pe care părinții mei mi le-au spuds mult, mult mai târziu, după ce începusem să mă simt mai bine. Mi-au spus că suferisem un atac cerebral de-abia la sfârșitul lui februarie 2014, după ce începusem să comunic din nou cu oamenii. Eu crezusem că doctorii fuseseră cei care mă eliberaseră din spital, dar în realitate, părinții mei semnaseră niște acte ca să mă scoată dinn spital pe proprie răspundere, în ciuda sfatului medicilor. Mama și sora mea consultaseră un dentist căruia i-au arătat scan-ul făcut la București. Acesta le-a asigurat că nu era nicio urmă de infecție în dantura mea, așa că această ipoteză a fost atunci complet eliminată ca posibilă cauză a condiției mele.

Chiar după ce am ieșit din spital, amm întrebat-o pe mama dacă mă aflasem cu adevărat în pericol. La început s-a tot codit, zicându-mi că nu știa, dar cu timpul mi-a mărturisit că viața îmi fusese pusă în pericol la modul cel mai serios pentru că medicii nu reușeau să găsească cauza hipercoagulării sângelui meu, iar tratamentul nu dădea rezultate pozitive. Sau, în orice caz, nu a mai dat după ce am fost mutată de la Colentina, fapt care mă determină să cred că acea mutare a fost crucială, influențând simptomele bolii mele.

Cei din jurul meu au început să comunice cu mine scriind literele și cuvintele pe fruntea mea pe care eu le recunoșteam și, deci, le puteam citi. În felul acesta mama mi-a povestit despre cazul unei alte fete. Și ea se întorsese tot din Irlanda, și ea își pierduse vederea, și în cazul ei medicii insistaseră că are o infecție. Și ea era speriată și și-a implorat părinții să o ducă acasă, dar aceștia au fost prea temători , așa că în cele din urmă această fată a murit în spital. Și ea avea tot 26 de ani. Ascultând această poveste și aflând că și eu suferisem tot un atac cerebral, am conectat spațiile goale și am înțeles că părinții mei mă aduseseră acasă ca să nu mor pe un pat de spital. Mi s-a rupt inima să aflu că am fost atât de aproape să îmi pierd viața, iar eu nici măcar nu am fost conștientă de acest lucru. Serios vorbesc când spun că nici măcar pentru o secundă nu am crezut că puteam să mor. Imediat ce am început să înțeleg și să comunic mai bine cu oamenii, am rugat-o pe mama să îmi povestească din nou despre întreaga situație, fără să îmi mai ascundă niciun detaliu. Am putut auzi atunci o voce tremurândă spunându-mi cum doctorii îi informaseră pe părinții mei că urma să mă sting din viață. Mama a refuzat să creadă acest lucru. Și a strigat cu toată puterea: ”În niciun caz copilașul meu nu poate să moară !” Așa că m-au adus acasă unde au sperat că pot muri mai împăcată. Au lăsat totul în voia lui Dumnezeu.

Înțeleg că doctorii au făcut tot ce le-a stat în putere ca să mă ajute, dar au fost pur și simplu depășiți de cazul meu. Au refuzat cu vehemență să îmi asculte povestea. Dacă aș fi avut 50 de ani și m-aș fi prezentat la camera de urgență cu aceleași simptome, ar fi crezut cu certitudine din start că suferisem un atac cerebral. Dar eu aveam numai 26 de ani și mă întorceam dintr-o țară străină. Am fost testată inclusiv pentru HIV. Știu că aceasta este procedura standard, dar m-a făcut să mă simt oribil de murdară, ca și cum făcusem ceva rău. Au suspectat chiar și o sarcină pentru că într-o dimineață am băut un pahar cu apă pe care am găsit-o ca având un gust neobișnuit de dulceag, lucru care m-a făcut să vărs imediat.

Știu că eu sunt de vină pentru ce mi s-a întâmplat pentru că nu am căutat ajutor medical mai devreme. Dar nu îmi vine să cred că niciunul din doctorii care m-au tratat nu a fost capabil să mă ajute. În momentul acesta am foarte puțină încredere în judecata medicilor și sunt plină de resentimente deasemenea.

Tratamentul meu a constat într-o jumătate de pastilă de anticoagulant ( Sintrom ) la prânz și vitamine. Acesta era tot ce luam. Acest tratament atât de simplu m-a pus încet și sigur înapoi pe picioare. Dar voi scrie despre procesul de vindecare într-un alt articol.

Așadar, aceasta este povestea mea despre cum am suferit un atac cerebral la vârsta de 26 de ani. Desigur că trebuie să mai fie o mulțime de alte detalii pe care am uitat să le consemnez sau de care nici nu sunt conștientă. Îmi cer iertare pentru acest lucru. Apropo, am tot spus în această confesiune a mea că nu am fost conștientă de lucrurile care se întâmplau în jurul meu. Nu am vrut să mă refer prin această afirmație că am fost în comă sau în vreo altă stare asemănătoare, ci că nu am avut niciun pic de habar în legătură cu multe din lucrurile prin care am trecut fiindcă nu am fost deloc informată. Cu alte cuvinte, deși am simțit de câteva ori că aveam să îmi pierd cunoștința, nu am leșinat niciodată. De fapt, în aceasta a constat și severitatea suferinței mele, să fiu atât de hiper-conștientă pe parcursul întregii mele drame.

Am decis să îmi împărtășesc povestea aici pentru că îmi doresc ca aceasta să fie un exemplu pentru voi toți. Este aproape incredibil cât de ușor este să pierzi ceva atât de prețios și cât de greu este să îl recuperezi. Sper din toată inima că povestea mea te va ajuta să îți reevaluezi prioritățile, că te va determina să ai mai multă grijă de sănătatea ta și că îți va reaminti cât de important este să te bucuri de fiecare moment al vieții tale.

Fii bine !
Cătălina.

iun. 162014
 

<>

16 Iunie 2014

Drag cititor,

A treia parte a poveștii mele despre cum mi-am pierdut abilitatea de a vedea și de a auzi este în sfârșit publicată aici. Îți recomand să citești atât primele două părți înainte, cât și pe ultima din lista etichetată cu tag-ul ”accidentul vascular cerebral (avc)”, în caz că le-ai omis, pentru a avea o înțelegere deplina asupra evenimentelor care mi s-au întâmplat.

Îmi este din ce în ce mai dificil să vorbesc despre aceste evenimente și mi se rupe inima în mii și mii de bucăți numai când mă gândesc la aceste lucruri. Dar acum că am început să îmi relatez povestea, aș face foarte bine să o și termin.

Am terminat partea anterioară a istorisirii mele spunând că tocmai ce se hotărâse mutarea mea la un alt spital, Institutul Național de Neurochirurgie vasculară. Pentru numele lui Dumnezeu, nu reușeam să înțeleg de ce era necesară mutarea mea la un nou spital! Credeam că tratamentul dădea rezultate pozitive, iar eu începusem în sfârșit să mă simt mai în siguranță și mai confortabil la Colentina. În timpul șederii mele acolo, îmi amintesc că am și exclamat într-o zi: ”Dar mă pot vedea în oglindă!”, începusem să îmi recunosc vag chipul în oglindă, precum și chipul mamei pe care îl vedeam ca prin ceață. Aș da orice în prezent numai să pot vedea măcar un sfert din ce puteam să văd atunci. Dar creierul meu nu vrea să dea nici măcar 1% înapoi. Este de necrezut și extrem de dureros să pierzi atâtt de mult într-un timp atât de scurt!

Consider că acest nou transfer a fost crucial și decisiv pentru ca eu să îmi pierd atât vedera, cât și auzul. Pur și simplu mă săturasem până în gât de toate și nu vroiam altceva decât să mă întorc acasă. Orice umbră de speranță pe care o mai aveam a ddispărut ca prin farmec și a fost înlocuită cu un sentiment acut de teroare și dezgust.

Primul lucru pe care l-am făcut la noul spital a fost o angiografie. Nici în clipa de față nu pot să descriu cu exactitate ce anume mai precis mi-au făcut în timpul acelei proceduri medicale despre care îmi amintesc doar că s-a simțit nespus de îngrozitor. Am vomat întregul timp cât a durat angiografia și eram speriată de moarte mai ales pentru că nimeni nu considerase ca fiind necesar să îmi explice și mie ce anume urmau să îmi facă. Totul s-a întâmplat atât de repede! La dreapta mea doctorii făceau o incizie în zona inghinală de pe partea dreaptă și introduceau ceva prin acea tăietură. La stânga mea o asistentă încerca să mă calmeze. Chiar își dădea toată silința să fie drăguță, mângâindu-mă și liniștindu-mă, dar mie îmi păsa prea puțin de eforturile acesteia, fiind semi-conștientă și extrem de speriată. Eu am crezut că sunt în timpul unei operații. Nu îmi amintesc nimic altceva despre această parte. Mama mi-a spus că imediat după aceea am făcut un CT și un scurt RMN pentru ca doctorii să verifice dacă nu cumva aveam vreo tumoare pe creier sau dacă nivelul lichidului cerebro-spinal era într-adevăr mai ridicat decât în mod normal, așa cum presupuseră ultimii oftalmologi care mă consultaseră anterior la Colentina. Nu au descoperit nimic de acest gen. În schimb, au putut vedea pe rezultate că ciinci din sinusurile mele venoase durale erau încărcate cu cheaguri de sânge pe emisfera dreaptă a creierului meu.

Am fost dusă imediat la Terapie Intensivă unde am stat sub observație strictă și unde mi s-a dat tratament cu heparină. Medicii erau extrem de alarmați pentru că brațul și piciorul meu stâng reacționau din nou anormal, ca în cazul pacienților epileptici. Dar eu nu eram conștientă de aceste reacții ale corpului meu. Nu am apucat să vorbesc prea mult cu părinții mei în decursul acelei zile. A fost pentru prima oară când am stat singură, separată de ai mei, de când mă internasem în spital. În timpul nopții de 5 spre 6 Decembrie mi-am pierdut complet vederea, iar auzul mi-a fost grav afectat. Puteam să aud numai un pic cu urechea stângă, dar numai dacă mi se vorbea în ureche.

Cu toate că eram la terapie Intensivă unde se presupune că ar trebui să fie liniște (sau cel puțin așa credeam eu că trebuie să fie), nu a fost deloc așa. Eram în cameră cu numai alți 3 pacienți, dar era un zgomot insuportabil, îngrozitor și imposibil de descris în cuvinte. Auzeam încontinuu zgomote asurzitoare, infernale, de la vocile oamenilor până la fâșâitul pungilor de plastic, dar și multe, multe alte zgomote. Probabil te întrebi cum de puteam auzi, având în vedere faptul că auzul îmi fusese grav afectat. În acea situație în care eram, ar fi fost o binecuvântare să fi putut înțelege zgomotele și sunetele din jurul meu. Din nefericire, pierdusem tocmai această abilitate de a distinge, de a recunoaște și a înțelege sunetul. Să fii surd din punct de vedere neurologic înseamnă că zgomotul perceput de urechea externă nu (mai) este recunoscut de către creier care nu (mai) are capacitatea de a prelucra aceste zgomote în sunete inteligibile care să aibă sens. Pur și simplu aceste sunete nu mai depășesc nivelul de zgomot. Cu alte cuvinte, auzeam tot ce se petrecea în jurul meu, dar fără a primi ”traducerea” zgomotului în sunete pe care creierul meu să le înțeleagă! Nu mă pot opri din plâns amintindu-mi aceste experiențe îngrozitoare și dureroase.

Am stat la Terapie Intensivă timp de 5 zile în acest spital. Pe întreaga perioadă a șederii mele acolo m-am simțit ca într-un coșmar. Am fost destul de norocoasă într-un fel pentru că mama a fost lăsată să stea cu mine tot timpul, cu toate că trebuia să iasă afară din cameră ori de câte ori era adus un nou pacient, însă mult mai târziu am aflat că acest lucru s-a putut numai pentru că părinții mei au mituit toate asistentele de gardă de pe absolut fiecare tură și în absolut fiecare zi ca să le fie permis să stea la căpătâiul meu fiindcă, altminteri, prezența însoțitorilor este interzisă la terapie intensivă. Mama a stat cu mine zi și noapte. Câteodată mai făcea schimb cu tata pentru ca și ea să apuce să doarmă un pic. Încă nu reușesc să înțeleg cum a reușit mama să suporte toate aceste lucruri, să reziste atâta timp fără somn, fiind atât de stresată și speriată. Dar bănuiesc că iubirea unei mame este infinită și că poate să îndure orice, atâta vreme cât este pentru binele copilului său.

Ca de obicei, mi-au fost luate probe de sânge la fiecare 6 ore pentru a mi se monitoriza vâscozitatea sângelui, dar și pentru a se descoperi adevărata cauză care provocase această anomalie. Doctorii erau nedumeriți pentru căă nu se mai confruntaseră niciodată cu un caz asemănător cazului meu înaintea mea. Deși mi-a fost administrată heparină care este cel mai puternic medicament recomandat pentru subțierea sângelui, nu părea să funcționeze foarte bine pentru mine. În timp ce heparina îmi era pompată prin vene în brațul stâng, asistentele încercau să îmi recolteze sânge din brațul drept, dar nu fără dificultate, pentru că sângele meu se închega pe ac în câteva secunde.

Pe 6 Decembrie sora mea a venit să mă viziteze. Ea nu venise cu noi în București de la început pentru că ar fi fost un efort prea mare pentru noi toți. Această vizită a ei m-a făcut foarte fericită, chiar mă gândisem atunci că ar fi fost o surpriză foarte plăcută de Sfântul Nicolae dacă ar fi venit să mă vadă. Nu i s-a permis să stea prea mult, dar tot am apucat să vorbesc un pic cu ea. Mi-a vorbit despre cățelul nostru yorkie, despre cei doi purceluși Guineea pe care îi aveam, cât și despre o sumedenie de alte lucruri mărunte de acasă, ceea ce a fost o schimbare nespus de plăcută a atmosferei. Doamne, cât de fericită eram să mai am o persoană dragă atât de aproape lângă mine!

Atunci am simțit cel mai acut nevoia și dorința de a mă întoarce acasă. Așa că mi-am rugat părinții să mă ducă înapoi acasă. A trebuit să mai aștept încă 3 zile pentru ca acest lucru să se întâmple pentru că, în primul rând, era sfârșit de săptămână, iar pacienții nu sunt externați din spital în această perioadă, iar în al doilea rând, trebuia să așteptăm să se elibereze o ambulanță care să mă transporte la spitalul din Brăila.

Asta este tot ce îmi amintesc eu despre șederea mea la Institut, dar părinții mei mi-au spus mult mai târziu că lucrurile au fost mult mai complicate. În timpul primei zile, imediat după ce am fost internată, după ce doctorii descoperiseră cheagurile de sânge, aceștia i-au spus tatălui meu că viața îmi era pusă în pericol, dar că aș fi putut fi în siguranță și salvată dacă tratamentul ar fi funcționat în maxim 48 de ore. Medicii nu erau prea optimiști în privința șanselor mele. În acea noapte au fost cel puțin 10 doctori prezenți în spital studiind cazul meu. Aceștia i-au explicat tatălui meu cum că cheagurile de sânge au umplut sinusurile mele venoase, lucru care a împiedicat ca sângele și oxigenul să mai curga normal prin venele mai mici, ceea ce a dus la un atac cerebral ischemic. Neuronii au început să moară din această cauză. Au dezvoltat diferite ipoteze pentru a descoperi cauza cea mai probabilă care a dus la dereglarea legată de coagularea sângelui meu. Cei mai mulți au fost de părere că anticoncepționalele au dus la această disfuncție, alții au crezut că aș putea avea o deficiență proteică, în timp ce alții au propus ideea unei boli rare de sânge, precum trombofilia. Din păcate, nu au putut ajunge la un consens și la o concluzie definitivă. Tatăl meu a trecut atunci printr-un șoc, iar inima sa a început să se manifeste neobișnuit. Tatăl meu suferă de probleme la inimă. De aceea se hotărâse să îi propună surorii mele să vină să mă viziteze. Credea că ar fi putut fi ultima oară când i-aș fi putut auzi vocea. În plus, și el avea nevoie de puțin sprijin emoțional, motiv pentru care sora mea venise împreună cu unchiul meu, fratele tatălui meu.

Am trecut peste prima noapte critică cu bine, fără incidente semnificative ( exceptând faptul că mi-am pierdut complet vederea, dar nu și viața ) . Așa a trecut și a doua zi, apoi a treia, apoi a patra și, în sfârșit, și cea de-a cincea zi. Am bătut probabilitățile și am supraviețuit. Totul se situa în variabile acceptabile, cu excepția sângelui care nu s-a subțiat, dar care nici nu s-a îngroșat mai mult. Medicii păreau pierduți. Nu puteau efectua nicio operație pe creierul meu pentru că vasele de sânge ce necesitau a fi operate erau prea mici, iar tratamentul lucra mult prea lent. Doctorii i-au informat pe părinții mei că nu mai puteau face nimic pentru mine. Tratamentul care îmi era administrat era procedura standard în acest tip de situație și era disponibil în toate spitalele. Și părinții mei ajunseseră la limita puterilor și a bugetului, așa că au cerut să fiu externată.

Pe 10 Decembrie am părăsit Bucureștiul și m-am întors la spitalul din orașul meu. Îmi amintesc că întregul drum cu ambulanța spre casă a fost foarte agitat și stresant.

Intenționam să fac din această parte ultima parte a poveștii mele, dar sunt atât de multe detalii de spus. Dintre toate internările mele, aceasta a fost de departe cea mai terifiantă, așa că te rog să mai ai răbdare în legătură cu deznodământul poveștii mele până ce voi termina de istorisit în a patra parte despre ultima săptămână de spitalizare petrecută la spitalul din orașul de baștină, Brăila.

Va continua.

iun. 122014
 

<>
12 iunie 2014

Drag cititor,

Mulțumesc că te-ai întors aici ca să îmi citești povestea. Dacă ești nou pe blogul meu, îți recomand să citești prima parte a poveștii mele despre cum am suferit un accident vascular cerebral din lista etichetată cu tag-ul ”accidentul vascular cerebral (ABC)”, ca și următoarele două continuări ale acestei părți. Să continuăm cu povestea.

Ultima oară când am scris am spus că la spitalul din Brăila îmi fusese recomandat să consult un specialist în boli infecțioase, așa că am primit referințe să merg la Spitalul de boli infecțioase și virusuri tropicale Victor Babeș, dar și să cer părerea unui neurochirurg de la spitalul de urgențe Bagdazar-Arseni din capitală, București. Eu și familia mea am ajuns acolo pe 27 Noiembrie. Prima oară am fost să îl consultăm pe neurochirurg.

Acesta a răsfoit fișele din dosarul meu medical și a cerut rezultatele testului RMN. Din păcate, nu eram în posesia acestor documente pentru că acestea nu îmi fusesră eliberate și incluse în dosarul meu medical la momentul externării mele din spitalul din Brăila. Nu fusese inclusă decât interpretarea rezultatelor făcută de către radiolog care, potrivit cu părerea medicilor brăileni, trebuia să fie suficientă. Așa că neurochirurgul de la Bagdazar și-a pierdut imediat interesul pentru cazul meu, iar atitudinea sa generală a început să dea semne vizibile de iritare și plictiseală, ca și cum nu făceam decât să îi irosim timpul cu prostii. Ne-a spus că se grăbea pentru că era programat pentru o intervenție chirurgicală. Prin urmare, ne-a dat pur și simplu afară din cabinetul său.

În continuare am fost, deci, la Spitalul de boli infecțioase Victor Babeș, precum ne fusese recomandat. Începând cu acest moment, ordinea evenimentelor se cam întrerupe în memoria mea, episoadele acestea fiind scene despre care nu am decât amintiri vagi și încețoșate. Tot ce îmi amintesc despre acea perioadă sunt frica, durerea și confuzia.

A trebuit să refac o sumedenie de teste și analize, o dată la 6 ore îmi erau luate probe de sânge pentru analize, am fost pironită de pat prin intravenoase care îmi erau administrate prin ambele brațe. Îmi pierdeam gradual vederea, așa că totul se simțea de o sută de ori mai teribil și terifiant. Iar persoanele cu care am împărțit camera nu mi-au ușurat în niciun fel șederea mea acolo. În primele câteva zile am stat în cameră cu două femei diagnosticate cu meningită care nu au făcut decât să vorbească despre mâncare cât era ziua de lungă, în timp ce eu îmi vărsam într-una mațele pe patul alăturat întrucât îmi amintesc destul de bine că problema vărsăturilor a continuat să persiste. Două zile mai târziu au adus în cameră un bebeluș bolnav tot de meningită care a plâns încontinuu, zi și noapte. Nu m-a dat peste cap și nu m-a deranjat plânsul neostenit al bebelușului, ci mai ales neputința mea de a înțelege de ce angajații spitalului amestecau copiii cu adulții în saloane.

Tot ce am spus până acum a fost din perspectiva mea, dar uite câteva detalii despre ce s-a întâmplat atunci pe care părinții mei mi le-au zis ulterior, ca să completeze imaginea de ansamblu:

1. Problema hipercoagulării sângelui meu a devenit în sfârșit principala grijă pentru doctori, mai ales pentru că testele de sânge nu arătau nicio urmă de infecție în organismul meu. Aceștia erau de părere că anticoncepționalele erau principala cauză a coagulării sângelui meu. Luam anticoncepționale mai ales din motive medicale ca să tratez un fibrom uterin, la recomandarea unui ginecolog, după un consult de rutină efectuat în septembrie 2011. Luasem anticoncepționale timp de 3-4 luni pe durata verii, atât în 2013, cât și în anul anterior, așa că eram deja de câteva luni bune în afara tratamentului cu anticoncepționale când mi s-a întâmplat acest incident.

2. Un profesor universitar specializat în neurologie a manifestat un oarecare interes pentru cazul meu și, după ce a ascultat descrierea simptomelor mele, a fost de părere că o infectție la dantură ar fi putut fi cauza problemei mele. Aveam niște probleme cu o măsea pe partea dreaptă, pe maxilarul de sus, dar durerea era intermitentă, așa că nu am acordat atenție și importanță acestui detaliu. În orice caz, acest profesor le-a acordat permisiunea studenților săi să efectueze experimente pe mine, pentru a descoperi cauza.

3. Mai târziu în aceeași zi am fost programată pentru un consult stomatologic la Spitalul Universitar, unde mi s-a făcut o radiografie dentară. Scan-ul a arătat că aveam oarecare probleme la două măsele ce ar fi trebuit scoase, dar nu a arătat nicio urmă de infecție în dantura mea. Totuși, dentistul nu a exclus în totalitate această ipoteză a infecției dentare. Din acest motiv mult timp după aceea am crezzut că o astfel de infecție ar fi putut fi cauza hipercoagulării sângelui meu.

4. Specialistul în boli tropicale sub observația căruia mă aflam nu a crezut că aș fi fost infectată cu vreun virus exotic, ceea ce îl determina să creadă că toate aceste simptome se datorau unei dereglări la nivelul creierului meu. El a fost singurul medic care a insistat să repet efectuarea unui RMN. Din ppăcate, mă internasem la spital la început de weekend și, în cazul în care nu ești ăîn pericol de moarte, sunt foarte puține șanse să găsești personal disponibil în spital care să efectueze RMN-uri la sfârșit de săptămână.

5. Pe 2 Decembrie, în ziua de luni, am repetat RMN-ul la un alt spital, Colentina. Medicii de acolo au descoperit pe rezultate urma unor cheaguri de sânge formate pe sinusurile venoase durale, pe emisfera dreaptă a creierului meu. În tot acest timp tatăl meu a păstrat legătura telefonic cu medicul neurolog care mă tratase la spitalul din Brăila. După aflarea rezultatelor, a înștiințat-o și pe aceasta despre cheagurile de sânge descoperite. De-abia atunci a verificat și ea rezultatul primului RMN, unde într-adevăr a descoperit urme ale acestor cheaguri. A neglijat să verifice interpretarea rezultatelor făcută de radiolog și doar a dat cu subsemnata opiniei acestuia. De necrezut, nu-i așa?

În sfârșit, după 2 săptămâni de teste, analize și examinări, doctorii au descoperit ce mi se întâmplase. Suferisem tromboze venoase cerebrale cauzate de o hipercoagulare excesivă a sângelui . Pentru că sângele meu se îngroșa neobișnuit de mult, cu o viteză alarmantă, a cauzat un atac cerebral ischemic minor. Așa că am fost internată de urgență la Colentina, unde mi-a fost administrat imediat tratament intravenos cu heparină. Din păcate, la ora aceea îmi pierdusem deja vederea în proporție de 90% și parțial auzul ( urechea dreaptă îmi fusese masiv afectată de aceste cheaguri ), iar o semipareză era puternic vizibilă pe partea dreaptă a feței. Am început să am dificultăți în a înțelege oamenii, trebuind să mi se vorbească foarte aproape de ureche pentru a auzi și înțelege ce mi se spunea.

De asemeni, brațul meu stâng începuse să se miște în mod incontrolabil în sus și în jos, iar când îmi atingeam fața sau restul corpului cu acest braț se simțea ca și cum acest braț nu îmi aparținea, ca și cum era al altcuiva care mă atingea. Mă confruntam cu oarecare dificultăți în mișcarea piciorului stâng, dar în realitate nu am fost complet conștientă de aceste dereglări la nivel de mobilitate pentru că eram legată de pat prin intravenoase și diverse aparate zi și noapte.

Medicii de la Colentina au început să investigheze posibilele cauze din spatele coagulării excesive a sângelui meu. Unii au fost de părere că anticoncepționalele erau principala cauză, în timp ce alții și-au mutat atenția către alte ipoteze. Niciunul din acești doctori nu a fost de acord și nu a vrut să admită că un șoc emoțional sau o cădere nervoasă severă ar putea fi cauza unei astfel de hipercoagulări. Unii medici chiar au crezut că aș fi putut fi drogată sau otrăvită cu substanțe periculoase, precum sunt metalele grele, dar niciun test nu a confirmat vreodată aceste teorii, rezultatele nu au arătat nimic neobișnuit în sângele meu, așa că toate aceste detalii au rămas un mister chiar și în ziua de azi.

Tratamentul nou părea să funcționeze pentru că deja dădeam semne de îmbunătățire după doar câteva zile. Îmi recuperasem puțin din controlul asupra brațului stâng și puteam să mă ridic singură din pat ca să mă duc la baie între pauzele de tratament cu intravenoase. În plus, începusem să disting și să văd lucrurile din jurul meu. Îmi amintesc că puteam să văd maieul portocalii și pantalonii de pijama pe care îi purtam, halatul roz al doctoriței mele și chiar creionul dermatograf negru pe care îl purta la ochi, fereastra din fața mea cu draperiile sale albastre și fața atât de iubitoare a dragii mele mame care mă veghea tot timpul! Arăta atât de îngrijorată!

După aceea un medic ORL-ist mi-a făcut câteva teste la urechi unde a descoperit câteva neregularități pe care nu le putea explica. Ea a crezut că ar fi putut fi vorba despre o infecție, așa că mi-au fost administrate și antibiotice în plus față de tratamentul inițial cu heparină.

Sunt extrem de confuză în legătură cu data de 5 Decembrie. Părinții mei mi-au povestit că fusesem trimisă pentru investigații mai amănunțite în legătură cu ochii mei. Din acest moment a început cu adevărat întreaga nebunie. Doctorii au descoperit că nivelul lichidului cerebro-spinal era foarte ridicat și că exercita o presiune excesivă asupra creierului meu. De aceea s-au temut că venele de sânge vor ceda, ceea ce ar fi dus la hemoragie cerebrală. Așa că m-au trimis de urgență la Institutul Național de Neurochirurgie Vasculară. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc că l-am văzut înainte să îmi pierd complet vederea în acea zi a fost un afiș lipit de ușa din spate a ambulanței care mă transporta pe care scria ”Atenție” și încă ceva ce nu am mai putut distinge, atât de neclară și încețoșată îmi era vederea în acele ultime momente, până să o pierd brusc și definitiv.

Și cu această ultimă idee închei a doua parte a poveștii mele. Așadar, pe 5 Decembrie 2013 eram deja complet oarbă, 70% surdă și extrem de speriată. Această zi teribilă este ziua când întreaga mea lume s-a transformat în întuneric deplin.

Va continua.

iun. 112014
 

<>

11 Iunie 2014

Drag cititor,

A trecut ceva timp de la ultima mea postare. 100 de zile, să fiu mai exactă, lucru pentru care îmi cer iertare. Dar cred că am așteptat ca ceva bun să se întâmple cu mine înainte de a distribui orice altă informație despre mine. Am spus de multe ori că nu sunt încă pregătită să vorbesc despre ce mi s-a întâmplat, dar cred că a venit timpul să îmi împărtășesc povestea cu lumea întreagă. Familia mea a căutat în mod constant cazuri similare cu al meu, dar nu a găsit mare lucru pentru că ce mi s-a întâmplat mie este ceva destul de rar și, deci, nu există suficientă informație disponibilă pe internet.

Nu am explicat niciodată până acum ce s-a întâmplat mai precis. Asta pentru că, în realitate, nici eu nu am avut decât o idee foarte vagă despre ce se petrecea cu mine. Familia mea a încercat să mă scutească de suferința de a ști despre gravitatea situației în care eram, vrând să mă protejeze. Acest articol va fi mai tehnic, mai lung și va fi împărțit în mai multe părți, așa că te rog să ai răbdare în timp ce citești.

Pe scurt, am suferit tromboze cerebrale multiple pe sinusuri care au dus la un atac cerebral ischemic . Trombozele venoase cerebrale înseamnă prezența și formarea cheagurilor de sânge pe sinusurile venoase. Ca rezultat, o parte a creierului meu nu a mai primit oxigen, ceea ce a dus la moartea creierului.

Probabil te întrebi care a fost cauza acestei experiențe atât de îngrozitoare.

Totul a început pe 1 Noiembrie 2013, când o persoană foarte dragă mie m-a rănit în așa manieră că a fost extrem de șocant pentru mine. Mi-a trădat încrederea în așa măsură că m-a distrus din punct de vedere psihologic. Locuiam în Irlanda la vremea respectivă. Așa că, într-o fracțiune de secundă, m-am trezit cumplit și complet singură într-o țară străină, atât de departe de familia mea. Așa că am plâns și am tot plâns…. acel gen de plâns care te destramă în interior și care te rupe în bucăți. Am vrut să mă întorc acasă în aceeași zi, dar din păcate, nu aveam suficienți bani. Știi și tu cum este la începutul lunii, întotdeauna ești pe minus cu banii. Chiar de a doua zi am început să mă simt foarte rău și să vomit. Patru zile mai târziu, am început să văd dublu, iar o pată gri-cenușie mi-a apărut în ochiul drept. Indiferent de cât de mult m-am străduit, nu am mai reușit să îmi recuperez focusul în ochiul drept, iar pata gri nu avea de gând să dispară. În următoarele câteva zile am continuat să vomit de câteva ori pe zi și îmi era din ce în ce mai rău. De-abia mai puteam mânca ceva pentru că în minutul în care puneam ceva în gură vărsam imediat. În plus, dormeam foarte puțin, între 3-4 ore pe zi. Dar cele mai cumplite și de nesuportat au fost durerile de cap. Nu erau nici de departe precum durerile de cap obișnuite. Se simțeau ca atunci când stai cu capul în jos o perioadă prelungită, iar sângele curge cu viteză spre creier, după care te ridici brusc, numai că sângele nu mai curge înapoi către corp, ci rămâne în cutia craniană, presând creierul. Deși eram îngrozitor de speriată, am fost reticentă când a fost vorba să cer ajutor de la familia mea, pentru că știam că și părinții mei erau strâmtorați din punct de vedere financiar și nu vroiam să îi împovărez.

Probabil te întrebi de ce nu m-am dus imediat la un spital acolo. Din cauza banilor. Din păcate, în Irlanda trebuie să plătești asigurarea medicală, lucru pe care eu nu îl făceam pentru că eu credeam că nu aveam nevoie de așa ceva. Îmi spuneam că sunt tânără și că, deci, nu avea ce să mi se întâmple rău. Totuși plănuiam să contribui la asigurarea medicală în momentul în care mi-aș fi mărit venitul. Auzisem între timp că persoanele fără asigurare medicală ar fi trebuit să plătească în jur de 1000 de Euro pentru fiecare zi de spitalizare. Nici în cel mai frumos vis al meu nu aveam eu acel gen de buget disponibil. Și nici nu aveam alt contact cu localnicii, în afară de bărbatul cu care aveam o relație. Nu mi-a oferit sprijinul de care aveam nevoie, nici dinn punct de vedere emoțional și nici financiar. El era între două slujbe. L-am rugat dacă se putea împrumuta de niște bani la cunoștințele sale, pentru ca eu să mă pot întoarce acasă ca săă consult un medic, dar ajutorul a venit foarte târziu.

Am crezut sincer că problema va dispărea pur și simplu. Nici măcar pentru o secundă nu am bănuit că ar fi putut fi ceva în neregulă cu creierul meu. Ignoranța! Dar devenea din ce în ce mai clar și evident că problema nu intenționa să dispară peste noapte. Așa că, după o săptămână, le-am cerut în sfârșit ajutor părinților mei care mi-au cumpărat un bilet de avion pentru ziua de 16 Noiembrie.

Pe 18 Noiembrie am consultat un doctor de medicină generală. Acesta și-a exprimat instantaneu îngrijorarea în legătură cu pata din ochiul meu drept, așa că ne-a recomandat să consultăm un oftalmolog și neurolog cât mai curând posibil. Mi-am făcut o programare la oftalmolog chiar a doua zi. Acesta s-a dovedit chiar mai îngrijorat, așa că mi-a sugerat să merg de urgență la spitalul din localitatea mea, Brăila, pentru mai multe investigații. Totuși, doctorița nu mi-a spus mare lucru atunci despre ce mi s-ar fi putut întâmpla. Nu mi-a explicat nimic, iar în 10 minute eram deja dată afară pe ușă. Așa că un pic mai târziu în acea zi am fost la camera de urgență, la spitalul din Brăila. Internistul căruia i-am fost repartizată pentru internare mi-a râs în nas a batjocură după ce i-am descris și explicat simptomele pe care le manifestam. Oftalmologul care era de gardă în acea zi mi-a verificat ochii și, după acest prim consult, a crezut că am o infecție.

Așa că a trebuit să fac o sumedenie de teste pentru ca doctorii să confirme sau să infirme teoria potrivit căreia aș fi putut avea o infecție. Toți acești medici au fost convinși că, pentru că mă întorsesem dintr-o țară străină, trebuie să mă fi căpătat cu un virus exotic în timpul șederii mele acolo. La acel moment, mișcările ochiului meu drept deja nu se mai sincronizau cu mișcările ochiului stâng. Iar doctorii au continuat să creadă că, în fapt, cauza aacestei dereglări era o infecție.

A doua zi a trebuit să mi se recolteze din nou câteva probe de sânge. Cu toate că trecusem prin această procedură în ziua anterioară în timpul căreia nu au descoperit nimic în neregulă cu fluxul meu sanguin, a doua zi, când a trebuit să repet testul, asistentele nu au mai reușit să recolteze sânge. Sângele meu se îngroșase atât de mult, încât se închega instantaneu pe ac și înăuntrul seringii. Întregul proces m-a dat din nou peste cap și m-a făcut să mi se facă îngrozitor de rău. Aproape că am leșinat, după care am început să vărs un lichid de culoare verde. Atunci m-au trecut imediat pe intravenoase. Chiar și după ce le-am descris toate simptomele pe care le aveam, doctorii nu au luat în calcul posibilitatea ca eu să fi suferit ceva similar unui atac cerebral. În această perioadă am făcut și un CT, fără succes însă, pentru că nu s-a văzut nimic pe rezultate. Am stat 4 zile la secția de oftalmologie, unde medicii nu au descoperit nici o cauză concludentă pentru ceea ce mi se întâmpla.

Am fost mutată după aceea la secția de neurologie, unde am continuat să fac tot felul de teste, îndeosebi probe de sânge, dar și puncții lombare și un RMN. Rezultatul RMN-ului nu a arătat nimic suspect. Acum când privesc înapoi, mă gândesc că trebuie să fi fost un cheag mic de sânge pentru ca neurologul să îl fi omis de pe rezultate, pentru că acest cheag de sânge care mi-a orbit ochiul drept a fost în mod categoric acolo de la bun început. Neurologul a lucrat în echipă cu doi oftalmologi. Aceștia din urmă au pretins în continuare că era vorba despre o infecție, în ciuda faptului că rezultatele testelor de sânge nu arătau nicio urmă de infecție în sângele meu, în timp ce toate celelalte rezultate se situau în parametri normali. Trebuie să menționez că nu am avut câtuși de puțin febră în tot acest răstimp. Întrebarea pe care toată lumea și-o punea era care era cauza pentru care sângele meu se îngroșa atât de repede? Și de ce se formase o umflătură în ochiul meu drept, pentru că asta era ceea ce descoperiseră acolo. Această umflătură se numește papilodemă.

Neurologul era însă de altă părere. Era credea că aveam Pseudotumoare Cerebrală. Acest termen descrie o presiune mare înăuntrul craniului, iar presiunea intracraniană era foarte mare în cazul meu, lucru care mă punea în riscul de a pierde vederea și în ochiul stâng. Dar oftalmologii au insistat în continuare că era vorba despre o infecție cauzată de un virus exotic, motiv pentru care ne-au sfătuit să căutăm și să consultăm un specialist în boli infecțioase și viruși exotici în capitală, în timp ce meurologul ne-a recomandat să apelăm la un neurochirurg.

Cât timp a durat spitalizarea mea până în acest moment, mi-au fost administrate tratamente intravenoase de bază care nu includeau însă și tratament pentru sângele meu gros care a continuat să se îngroașe văzând cu ochii. Doctorii erau atât de setați pe ideea potrivit căreia un virus exotic era cea mai probabilă cauză a suferinței mele, încât au ignorat în totalitate orice altă explicație posibilă. Când mi-am făcut externarea, eram în aceeași condiție ca atunci când mă internasem. Situația mea nu se înrăutățise, dar nici nu se îmbunătățise în mod vizibil. Încă mai aveam vedere dublă, dureri de cap îngrozitoare, senzații de amețeală, rău și leșin și încă mai vărsam ocazional.

Așa a început povestea mea despre cum mi-am pierdut vederea și auzul. Va continua.