Vineri, 26 Iulie 2019, după-amiază
Ajunge despre acea vară infernală, doar o altă perioadă blestemată din viața mea! Fiind aproape singură cuc, fără prea mult sprijin în acel București odios, era de așteptat să mă apropii mai mult de cel căruia îi spuneam ”iubit”. Se schimbase povestea între noi acum că locuiam împreună. Petreceam foarte mult timp împreună, așa că nu mai avea de ce să fie gelos și posesiv fiindcă îi dădeam lui tot timpul meu. Altceva nu mai era de făcut, nici teme, nici proiecte, nici lecții, nici nimic. Ca fapt divers, în acea vară am intrat pentru prima oară în contact cu noțiunea de ”videochat”. Găsisem un studio într-un cartier luxos între Unirii și Piața Alba Iulia care angaja distribuitori de flyer-e pentru studiolul de videochat și pentru salonul de masaj erotic. Făceam echipă cu alte două fete, iar nouă ne revenise sarcina de a împărți pliante pentru salonul de masaj la semafoare pentru bărbați aflați în mașini în trecere, în timp ce alte fete distribuiau pliante pentru studioul de videochat. Primeam 5 lei pe oră și puteam sta oricât pofteam, fiindcă nu era un proiect temporar. Eram la una din intersecțiile din Piața Unirii împărțind astfel de pliannte, când m-a sunat mama după nu-știu-câte săptămâni de tăcere ca să mă întrebe ce mai fac. Mă îndoiesc că am mărturisit că împărțeaam pliante pentru un salon de masaj erotic. Îmi câștigam bacșișul, dar în niciun caz nu te puteai mândri cu o așa ispravă în fața părinților. Și nici nu m-aș fi încumetat să trec această ”experiență” îîn CV. Dar nu a durat mai mult de 2 săptămâni. Era o treabă murdară de tot fiindcă rareori se întâmpla să ofer un flyer făără să nu fiu întrebată: ”Vei fi și tu acolo?” sau ”Dar numărul tău de telefon nu mi-l dai?”. Mai bine așa deoarece la scurt timp după aceea, bătând spre sfârșitul verii, mi-am găsit job-ul ca data entry.
Apoi s-a apropiat și toamna. Cazarea la căminul din Grozăvești era valabilă numai până în acel punct. Trebuia să ne găsim alt spațiu de locuit și să eliberăm camera. Nu mai aveam pic de disponibilitate să locuiesc cu cealaltă fată. Traiul în comun din acea vară atinsese apogeul la capitolul ”nervi”. Nici nu mai vroiam să aud de așa ceva, nici nu mai doream săă mai am de-a face cu ea, deși îmi fusese colegă de bancă în școala generală, apoi una din cele mai bune prietene în liceu. Nu mi-a păsat unde avea să ajungă și cu cine urma să stea. Nici nu am întrebat, atât de puțin îmi păsa. Dar, din câte știu, a ajuns foarte bine, mult mai bine ca mine fiindcă știu că o numește pe fata cu care a locuit după aceea ”soră”, în timp ce pe mine m-a călcat în picioare, trădându-mi toate secretele, bârfindu-mă și râzând de mine, numindu-mă ”cerșetoare” și altele asemenea.
În schimb, eu și Silviu intenționam să ne găsim o cameră într-o vilă și să stăm, deci, cu gazdă, însă speram să găsim ceva cu intrare separată și cu baie proprie, dacă s-ar fi putut. Nu s-a putut, în mod evident. Nu la banii pe care îi aveam noi și nu în perioada aceea a anului, când toți studenții se întorceau în oraș. Nu am găsit decât o cameră foarte spațioasăă, ce-i drept, într-o casă din zona Pieței Victoriei. Locația a fost singurul lucru bun la acest loc în care am stat vreo 5 luni, după care am plecat cu nervii zdruncinați. Eram aproape de toate locațiile unde facultatea mea își ținea cursurile, facultate blestemată împărțită în o mie de sedii, căci acum aveam curs la Izvor, apoi după 15 minute trebuia să ajungem la Romană pentru alte seminarii, după care trebuia săă fugim la Gara de nord, la sediul Politehnicii, unde se țineau alte cursuri de-ale noastre! Dar în Piața Victoriei am fost fix în mijlocul acestui traseu haotic și a fost grozav să bat cu piciorul drumul dintre aceste sedii, în loc să pierd ore și ore în șir înn metrou sau în autobuz. Dar în afară de acest beneficiu, traiul acolo a fost un adevărat coșmar.
Practic, locuiam cu gazdă, iar cei doi, un cuplu, erau niște descreierați. Singurul lor venit era chiria de la noi și de la o altă locatară. Casa era veche și neamenajată. Împărțeam toate utilitățile, deci și baia și bucătăria care era amenajată pe holul de la intrarea în casăă.
Bărbatul, cel puțin, era un individ extrem de dubios, de agasant și de recalcitrant. Avea regulile lui. Era obligatoriu să avem amândoi serviciu ca săă nu stăm în permanență acasă, consumând curent electric și apă degeaba, nu aveam voie să ne arăătăm figurile prea des în bbucătăărie, gătind toată ziua, nu aveam voie să ținem frigider, nu aveam voie să aducem aalte persoane în vizită, etc. Silviu nu a avut nicio idee despre tortura psihologicăă prin care am trecut în acea perioadă. El dormea ca blana de urs întinsă pe jos în fața șemineului. Când punea capul pe pernă era deja dincolo de zidul somnului. Asta nu prezenta nicio problemă pentru nimeni, desigur. Însă sforăia cumplit, de se zgâlțâia patul ca într-o manifestare poltergeist și se scuturau pereții ca apucați de friguri. Nu folosesc aceste comparații de amorul artei. Am trăit un adevărat coșmar timp de 3 ani, cât am locuit cu el, iar sforăiturile lui au fost principala cauză pentru care mi-am distrus somnul, transformându-mă într-o insomniacă, problemă de care m-am vindecat foarte greu, mulți ani mai târziu, după ce m-am despărțit de el. Așadar, în acele cinci prime luni de trăit sinnguri, fără alți colegi de cameră, s-a instalat insomnia în sistemul meu de funcționare. Nu am mai dormit în timpul nopților după aceea. Nu aveai cum, pur și simplu nu aveai cum să dormi pe acel gen de zgomot pe care corpul lui îl producea în timpul somnului! Nu sforia în toate pozițiile, ci numai când dormea pe spate, dar numai dormind pe spate zicea el că se putea odihni, așa că nu dădea doi bani pe disperarea mea. Trăgeam de el 15 minute ca să îl trezesc, încercând ca o descreierată să îl conving să se întoarcă pe o parte, dar după cinci minute revenea pe spate, reluând concertul. Nu am rezistat nervos acestui proces.
Cum nu dormeam nopțile, mi-am pierdut zilele încercând să mă odihnesc. Deși locuiam ultra-central, aproape de sediile facultății mele, nu m-am dus la cursuri, în afara acelora care aveau prezența obligatorie. Marțea aveam seminarii în Romană de la ora 08:00. Nu mă culcam dimineața, după ce făcusem altă noapte albă, ducându-mă direct la seminarii. La cursurile de seară nu mai ajungeam fiindcă, întoarsă acasă, picam lată în pat de la nesomn și oboseală. Iar nopțile mi le petreceam urmărind seriale și spărgând semințe. Îmi permiteam aceste mici ”răsfățuri” constând în pungi de semințe, chipsuri, floricele, sucuri și ciocolată fiindcă banii câștigați din job-ul ca data entry îmi asigurau stabilitate financiarăă. Ca să împac oaia cu lupul, mă duceam în tura de noapte la muncă, 2 nopți pe săptămână. Deci redusesem considerabil orele de muncă (și venitul) îndată ce începuse anul universitar. Chiar dacă lucram cu orar part-time, tot câștigam suficient de bine încât să nu mă îngrijorez. Și oricum părinții mei au continuat să susțină tot greul cheltuielilor, în ciuda faptului că nu muncisem la fermă pe perioada verii. Dar când a intrat lumea în criza financiară din 2008, s-a destrămat și visul de mai bine.
Nu mă mai duceam la muncă, iar la cursuri nici atâta, așa că stăteam toată ziua acasă, atrăgând antipatia gazdelor care nu vedeau decât curent consumat aiurea, etc. După o perioadă, a ajuns să îmi fie și frică să mă duc la bucătărie ca să îmi fac cartofi prăjiți sau să mă duc la baie. Măă țineam pe mine și mâncam toată ziua una sau două cutii de fulgi de cartofi cu crutoane pentru piure instant de la Mega Image-ul de peste drum. Puneam de cu seară apă în fierbător, iar în timpul zilei turnam apă clocotită în cutia de fulgi și gata piure-ul Cătălinei! Eram de-a dreptul îngrozită să dau ochii cu acel bărbat, gazda noastră, care nu contenea în niciun minut al zilei să ne reproșeze câte ceva. Ea nu era chiar atât de nesuferită. De fapt, ea era cumsecade, însă el o domina cu totul, întocmai cum făcea și ursul cu mine. Cred că, în multe aspecte, relațiile noastre semănau foarte mult. Și am compătimit-o, așa cum mă compătimeam și pe mine. Iar ea își îneca amarul în câte un păhărel de vin, în timp ce eu mi-l înecam în porția zilnică de semințe prăjite și de sticlă de Pepsi la doi litri jumate. Doamne Dumnezeule Mare, câte sticle adunasem după dulapul în care îmi țineam hainele! Am băut morbid de mult suc aacidulat, plângând toată ziua, adâncindu-mi ochii în orbite încercuiți de cearcăne și blestemându-mi zilele și nopțile și ceasul în care mă născusem.
Silviu nu a trăit aceeași dramă ca și mine pentru că, în primul rând, dormea nopțile, odihnindu-se foarte bine, în al doilea rând avea un serviciu full-time la o firmă care se ocupa cu accesarea de Fonduri Europene, deci nu era nevoit să dea ochii cu gazdele toată ziua și, în al treilea rând, nu avea părinți care să îi ceară randament la facultate. Adică să îi ceară ca banii cheltuiți pe educația luii să merite efortul. Mie mi se cerea acest lucru pe care nu îl puteam onora de nicio culoare, așa de profundă era depresia prin care am trecut în legătură cu facultatea. Și nici acum nu mi-am revenit din dezamăăgire! Așa că ursul nu înțelegea prin ce treceam, considerând că nu făceamm decât să exagerez, să dramatizez lucrurile. Nu a existat suflet pe fața acestei planete care să nu îmi fi reproșat că nu fac decât să exagerez, să dramatizez lucrurile din viața mea. Asta au însemnat suferințele mele pentru cei din jurul meu cărora le revenea sarcina de a-mi fi parteneri, o simplă exagerare. Zi-mi tu dacă nu ți se urcă la cap atunci când încerci să dormi, iar vecinul de lângă începe să dea cu bormașina chiar în urechea ta! Nu era nicio diferență între o bormașină și sforăitul lui! Unde mai pui la socoteală că eram zi de zzi nemâncată și deshidratată! Să mai adaug și întreaga suită de sentimente cumplit de toxice ale urii, furiei, dezamăgirii, eșecului pe care le simțeam în legătură cu orice, cu școala, cu serviciul, cu viața romantică, etc.?
E inutil a-mi fi reproșat faptul că nu am plecat de lângă el până atunci. Din perspectiva persoanei abuzate o căutam cu lumânarea. Ca și în timpul primilor doi ani de relație, am încercat să mă despart de el în repetate rânduri, dar degeaba. Cum locuiam acum fără colegi de cameră, deci fără martori, certurile noastre au devenit mai violente. Nu ne mai agresam doar verbal. Fără martori care să intervină între noi, nu s-a mai jenat să mă bruscheze, să mă prindă de brațe și de încheietura pumnului, sucindu-mi brațul la spate, imobilizându-mă, ca pentru a-mi spune ”nu te las să pleci nicăieri” ori de câte ori amenințam că plec, luându-mi lumea în cap!
Iată că am ajuns undeva la mijlocul lunii februarie, în 2009, la limita puterilor. Nu mai rezistam stresului. I-am cerut lui Silviu să încercăm să ne mutăm din acea casă înntr-o garsonieră, chiar dacă acest lucru ar fi însemnat să pierdem beneficiile de a trăi într-o locație ultra-central. El avea câțiva colegi de liceu cu care păstrase legătura care locuiau în Drumul Taberei și care căutau să se mute la rândul lor, dornici de o schimbare. Unul din ei era băiatul cu care mă sărutasem în noaptea blestemată din Lacu Sărat, când îl cunoscusem și pe urs, iar al doilea băiat era taman cel pe care prietena care îmi făcuse cunoștință cu Silviu la acea petrecere îl iubise în timpul liceului. A existat și un al treilea, dar nu face parte prea mult din poveste. Oricum, noi 5 am decis, așadar, să ne mutăm împreună. Așa a început o nouă etapă în viața mea. În care Cătălina a locuit cu 4 băieți.