aug. 282019
 

Miercuri, 28 August 2019, la brunch

Silviu nu mi-a oferit niciun sprijin emoțional în timpul acestei perioade, cât am trecut prin aceste probe dificile care mi-ar fi putut hotărî o altă soartă. El frecventa cursurile unei facultăți din cadrul Universității Româno-Americane, iar sistemul de acolo era mult mai lejer atâta vreme cât aveai bani ca să îți plătești restanțele. În plus el nu se sinchisea prea mult cu educația teoretică. Nici în liceu nu o făcuse cu atâta conștiinciozitate cum o făcusem eu. În schimb performa destul de bine la capitolul practică în câmpul muncii, spre deosebire de mine care îmi plângeam de milîă zi și noapte din cauza soartei nedrepte. Conștientizam cu nespus de multă mâhnire că o dădusem rău de tot în bară cu facultatea și, în loc să primesc înțelegere de la cei din jurul meu, nu îmi era servită decât fraza răsuflată: ”Dar nu este ceea ce ai vrut tu să faci?”. Nu, în niciun caz nu era ceea ce îmi dorisem eu care văzusem mult prea multe filme americane cu studenți învățând în campusuri ale universităților Ivy League, iar ce primeam eu era un sediu ca al unei grădinițe și alte 4 locații împrăștiate prin tot Bucureștiul. Eram cu adevărat demoralizată, iar ursul nu m-a ajutat în niciun chip, nici măcar cu o mângâiere sau o vorbă bună, să deppășesc aceste momente. În schimb, ce făăcea el toată ziua, cât bnu era la serviciu, era să se joace WOW pe calculator, făcând conferință cu alți pasionați din toatîă țara pe Skype. Și mai obișnuia să revendice 150$ din bursa de 600$ pe care americanul cel generos mi-a dat-o timp de 3 luni, până să se răzgândească întrucât era foarte clar pentru toată lumea că nu aveam de gând să mă mărit cu el. Așa că i-am dat banii ca să mă lase în pace, dar de lăsat tot nu m-a lăsat.

Nu îmi amintesc cum am reușit să rezist în acel an, între 2009-2010, aferent anului III de facultate. El a continuat să sforăie îngrozitor, așa că și insomniile mele au continuat. Presupun că am decis să nu mă mai ambalez prea mult cu serviciul, mulțumindu-mă cu ce primeam de la ai mei, motiv pentru care profitam de orice portiță ca să mă duc la cursuri. În această perioadă am început să studiez internetul, învățând blogging, vlogging, cod php, WordPress și multe alte lucruri. Îmi petreceam nopțile instalând WordPress-ul și platforma phpBB pentru forumuri, experimentând încontinuu oportunitățile internetului de a câștiga bani. Videochat-ul nu mai era o soluție, așa că m-am orientat către programele de afiliere ale acestor site-uri adult. Deci eu nu mai eram dispusă să mă dezbrac pe webcam, dar intenționam să conving pe alții să o facă, eu obținând o cotă profit din câștigurile lor. Nu am câștigat niciodată nimic cinstit din afacerea asta, căci cele câteva mii de dolari obținuți un an mai târziu, în 2010, au ajuns în contul meu bancar în chip fraudulos. Și mult am mai plătit, Doamne, dinn punct de vedere karmic pentru această conduită deficitară și imoralăă pe care am avut-o în primii ani ai tinereții.

Să nu mă înțelegi greșit. Situația mea financiară nu era de așa natură încât să fie necesar să mă compromit atât de mult. Părinții mei mi-au dat mereu tot ce a fost necesar ca să acopăr toate cheltuielile, adică chiria, utilitățile și mâncarea. Dar banii de la ei nu acopereau și semințele, chipsurile, sucurile, burgării și aripioarele picante sau shaormele. De cluburi, restaurante sau puburi nici pomeneală, nu îmi amintesc să fi fost mai mult de 4-5 ori în astfel de locații. La cinema mai mergeam în ziua de miercuri, când două bilete erau la preț de unul. Dar eu și ursu preferam drumul lung cu autobuzul până la IKEA ca să ne luăm hot-dogs și ca să bem Cola gratuit. Am ales mereu soluțiile cele mai ieftine de petrecere a timpului liber. Degeaba trăgeau de noi colegii noștri de apartament care erau mari iubitori de distracție și foarte petrecăreți. Se duceau zi de zi la terasa de lângă bloc și în puburi și cluburi la fiece sfârșit de săptămână. Dar fie vorba între noi, ei își cumpărau hhainele de la Mall, în timp ce noi ne îmbrăcam de la Miniprix, în ziua de joi, între 16:00-17:00, când erau reduceri! De aceea noi alegeam mereu să ne îndopăm cu floricele și cu semințe în confortul de acasă, uitându-ne la filme și seriale. Câteodată ceilalți băieți invitau prietene de-ale lor acasă pentru diverse de genul poker pe dezbrăcate, etc., însă eu nu am luat niciodată parte la jocurile acestea care mi se păreau cretine, cu riscul de a părea o încuiată de modă veche și bătrânicioasă. Silviu îi acompania destul de des, doar nu de asta mă sacrificase pe mine alegând grupul în schimb? I-am lăsat în plata Domnului să facă ce i-a tăiat capul și nu m-am amestecat în treburile lor. Așa că, atunci când ei se despuiau jucând poker la masa din bucătărie, eu croșetam sau învățam cod php în camera de alături. Și nu îmi pare rău că am procedat așa. Nu simt că am ratat vreo fericire a vieții pentru că nu m-amm dus zi de zi la terasă sau la bowling sau la Starbucks. Cu cine era să mă duc? Cu gașca? Ca să fac ceea ce făcusem în timpul liceului? Adică dragoste cu prietenul meu de față cu toți ceilalți? Nu asistau ei, cel puțin cu urechile, la toate scenele intime dintre noi? Nu așa ceva îmi doream eu. Ce doream eu era un partener pe care să îl fi iubit din toată inima și cu care să mă fi mutat la casa noastră. Încă mai vreau asta și continui să îl aștept pe Făt-Frumos, cu toate că sunt 10 ani la mijloc de când am trecut prin evenimentele acestea nefericite.

În vara lui 2010 am terminat toți patru facultatea, cel puțin teoretic, deoarece numai Silviu a dat licența, obținând diploma de absolvire. Dar nu ar fi reușit fără ajutorul părinților mei care i-au plătit examenele, rămânând ca Silviu să îmi dea acești bani înapoi în rate. Nu mi i-a mai dat. De fapt am negociat la despărțirea noastră, un an mai târziu, în sensul în care am renunțat la această sumă, vreo 2000 de lei, numai să îmi dea drumul, să mă elibereze. De fapt, i-am dat și în plus, ca un cadou de ziua lui, numai ca să mă lase în pace.

În acea vară a lui 2010 am făcut ultima mutare în grup, relocâându-n în Dristor. De aici înainte a început o nouă etapă a calvarului. Ai mei au redus contribuția financiară la jumăătate, impunându-mi să încerc să obțin venit pentru a-mi susține traiul singură. Ei aveau credința că Silviu avea să își plătească datoria față de mine, dăndu-mi înapoi măcar 200-300 de lei pe lună până ce ar fi ajuns cu balanța la 0, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Cum am mai menționat anterior, m-am concentrat maxim pe programele de afiliere ale site-urilor de videochat care ofereau în acea perioadă câte 222$ pentru fiecare membru nou înscris prin recomandarea mea. Niciun membru adus de mine nu a fost real și autentic. Toți erau prieteni de-ai noștri și prieteni de-ai prietenilor noștri pe care îi plăteam ca să se înscrie. Le dădeam 30$, cât era taxa de înscriere, plus 100 de lei profit pentru efort. Deci nu rămâneam decât cu 100$ din cei 222$, dar tot am obținut ceva profit timp de vreo 6 luni. Efortul era, în cea mai mare parte, al meu, dar am fost nevoită să împart profitul cu ursul care a trecut printr-o cruntă dezamăgire în acel an la capitolul ”muncă”. Șefii săi treceau printr-o perioadă neagră care a dus la falimentul firmei care se ocupa cu accesarea Fondurilor Europene. Din august până în decembrie acel an Silviu nu a primit salariu, deși s-a duss zi de zi la muncă. Lună de lună a avut încredere că va fi plătit, dar plata a întârziat să vină. Așa că vezi și singur că banii obținuți de mine acopereau cheltuielile pentru doi. Dar șmecheria cu afilierea nu avea cum să mai țină mult. Epuizaserăm ”stocul” de prieteni și de cunoscuți. Numai cu greu l-am motivat să își dea demisia de la firma la care lucra ca să își găsească altceva. Îi subliniam cu fiecare ocazie că părinții mei nu erau o opțiune fiindcă el mă judeca foarte aspru pentru că nu le ceream ajutorul. Ar fi putut să mă fi sponsorizat în continuare, credea el, dar nu-mi vine a crede că a gândit că arfi putut să ne sponsorizeze atât pe mine, cât și pe el. Din fericire m-a ascultat, găsindu-și ceva ca operator call-center la firma la care lucraserăm cadata entry în toamna anului 2008. Ca data entry nu aveau niciun proiect, altfel m-aș fi dus și eu și totul ar fi fost bine. Alta ar fi fost soarta! Dar oare ar fi fost ea mai bună? Poate că nu aș mai fi reușit să mă despart de el 8 luni mai târziu. Cine știe? Dar în acea iarnă nu am vrut să mă implic la call-center.

În schimb am decis să reiau activitatea ca model de videochat la un studio din București. Nu am negociat prea mult cu Silviu. De data asta a fost pur și simplu de acord să mă duc. Ne ajunsese cuțitul la os. Aveam nevoie de o sursă stabilă de venit. Și încă de una destul de generoasă! Desigur că mi-aș fi putut găsi un job cinstit și demn, deși mai prost plătit, dar de când terminasem facultatea am luat-o pe panta către dezastru cu viteza fulgerului. Insomniile mele s-au transformat în veritabile coșmaruri. Cum nu mai aveam motive să fiu trează în timpul zilei deoarece nu mai aveam cursuri, am lăsat insomniile să îmi dicteze fiecare minut de viață. A fost cu adevărat îngrozitor. Și a continuat așa mulți ani după aceea deoarece de insomnii m-am vindecat brusc de-abia anul trecut în iunie.

Nu voi mai repeta în scris evenimentele petrecute apoi în 2011 pe care le-am descris deja în capitolul ”Cum vestea proastă dată de un ginecolog a jucat rolul picăturii care a umplut paharul amărăciunii”. Totuși sunt câteva concluzii pe care trebuie să le punctez în legătură cu acești 5 ani din viața mea. De aceeea acest capitol va continua într-o ultimă parte.

aug. 232019
 

Vineri, 23 August 2019, la brunch
Fazele acestea neplăcute prin care trec țin de atât de mulți factori, iar faptul că am decis să mă scutur de boala numită ”ursul grizzly” scriind despre anii petrecuți alături de acesta sigur a contribuit la indispoziția mea generală. Continui să mă simt încă blocată în evenimentele trecutului care mă țin pe loc ca sub o vrajă. De multe ori l-am visat pe urs având un zâmbet meschin, sfidător și malițios pe chip ca un fel de a-mi spune: ”De mine nu scapi niciodată! Nu îți voi da drumul, nu te eliberez niciodată! Ce crezi tu că se va întâmpla dacă visezi cu ochii deschiși la cai verzi pe pereți, la Făt-Frumos, la Prințul Fermecat sau chiar la Marius? Uită-te bine la fața mea ca să ăîți intre bine în cap. Nu vei primi niciodată mai mult decât atât. Asta este tot ce meriți. Eu sunt tot ce vei primi!”

Începând cu vara lui 2009 Silviu a început să ia proporții catastrofale, așa cum am început și eu. Mărimea unei persoane nu a fost niciodatăă pentru mine un motiv să resping o persoană. De aceea am fost dispusă să ofer tuturor o șansă pentru a-și demonstra caracterul. Am cunoscut oameni plinuți cu o personalitate extraordinară, deși nu perfectă, lipsită de defecte, dar în orice caz sunt niște oameni cinstiți și cumsecade. Nici pe urs nu aș fi ajuns să îl resping și să îl detest dacă nu ar fi cântărit mai mult în balanța lucrurilor oribile pe care le făcea decât în balanța kilogramelor în plus pe care le acumula de când începuserăm să mâncăm regulat aripioare picante de la KFC și shaorme de la Răzoare pe cheltuiala mea fiindcă mă prostituam făcând videochat.

Dar așa cum am subliniat în partea precedentă a acestui capitol, aventura mea cu acest domeniu de activitate nu adurat prea mult nici în categoria ”single girls” fiindcă nu se mai putea trăi cu el care o luase razna. Așa că am renunțat de a mai merge la studio pe la mijlocul lui iunie 2009, hotărând să fac sesiuni de acasă când îmi permitea timpul în categoria ”non-adult/soul mates” unde nu aveam voie să mă dezbrac și unde nu aveam voie să afișez conținut erotic. Era interzis. Aceste reguli l-au mai îmbunat pe urs care nu s-a împotrivit, dar care a rămas totuși reticent. Relația mea cu el a mers de aici înainte paralel cu ”cariera” de performer de videochat. Trebuie că a trecut și el prin crizele și prin depresia lui. Câștiga mult mai puțin decât mine și nu își permitea toate lucrurile pe care și le-ar fi dorit. Iar faptul că ăîmi câștigam traiul în acest mod, flirtând și seducând bărbați pe internet, trebuie să îîl fi influențat foarte mult. Nu m-a mai atins aproape 6 luni, dezgustat fiind să își pună labele pe un corp pe care nu-știu-câți alți perverși au vrut să îl frământe, în timp ce l-au privit contracost. Nici măcar nu ne-am mai sărutat, iar despre actul intim nici vorbă. Parcă nici nu mai poftea să mă atingă decât ca să îmi lase vânătăi pe brațe când mi le strângea ca într-o menghină, mai-mai să îmi rupă oasele. Certurile noastre nu aveau de gând să se curme, mereu găseam motive să ne luăm la harță. Cum deschideam gura ca să îi reproșez ceva, de obicei ca să implor să ne despărțim, cum începea el:
– Iar a început asta. Iar ai chef de ceartă! trântindu-se apoi peste mine cu genunchiul în coastele mele ca să mă țină cu brațele la spate, imobilizată, ca să nu mă mai zbat. Când îmi dădea drumul, îl amenințam că aveam să îmi iau viața, la care el spunea:
– Hai, lasă-ne. Ia-ți-o odată și lasă-ne în pace cu crizele tale.
Nu a luat niciodată în serios amenințările mele și nu a conștientizat niciodată gravitatea situației dintre noi. După el, era îndreptățit să se comporte așa. Eram o iubită cu năbădăi ce trebuia disciplinată, adusă pe calea cea bună. Desigur, prin șantaj și prin violență, nu prin mijloace civilizate. I-am dat să citească nenumărate articole despre abuzul psihologic și emoțional pe care unii bărbați îl aplică asupra partenerelor lor pe care le țin cu forța lângă ei și îmi dădea câteodată impresia că înțelegea că și el îmi făcea același lucru fără să își dea seama. Începea să plângă ca un copil mic și îmi spunea: ”Îmi pare rău, cuțu mic, promit că nu voi mai face niciodată!”, dar nu înțelegea că acel ”niciodată” vroiam să fie datorită faptului că nu mai aveam să fim împreună. Așa că, în curând după ce îmi promitea marea cu sarea, o luam de la capăt cu scandalul.

Am țipat din toți plămânii, turbată de furie și de repulsie, dar nimeni nu a auzit strigătele mele. Nimeni nu a intervenit. Locuiam cu alți 3 băieți, dar niciunul din ei nu a sărit să mă ajute, nimeni nu a intervenit, nimeni nu a întrebat, nimeni nu a văzut și nici nu a auuzit. Aveam brațele pline de vânătăi, dar nimeni nu se întreba ce era cu ele.

Dar în vara acelui an gașca s-a destrămat, pierzând un membru. Cei doi care stăteau în sufragerie au avut nu-știu-ce divergențe, așa că unul din ei a fost nevoit să se mute. În aceeași perioadă, proprietarii apartamentului au vândut locuința, iar după o negociere cu noul proprietar, am obținut o reducere a chiriei de la 450 de euro la 350 de euro. Eu și ursul ne-am mutat în sufragerie, iar ceilalți doi ocupau fiecare câte un dormitor. Am locuit împreună până în februarie 2011, când eu și Silviu ne-am întors în orașul de baștină, dar ne-am mai mutat sediul și în vara lui 2010 din acel apartament din Militari într-unul din Dristor.

Așadar, ne aflam în al treilea an de relație, tocmai începându-l pe al patrulea. Îmi storc inima ca să pot descoperi adevărul despre ce am simțit atunci și iată că știu că după trei ani de relație eu nu simțeam iubire pentru el. Niciodată nu simțisem, dar desigur că mă amăgeam că țineam la el, dragoste care nu era nimic altceva decât obișnuință din care nu vrei cu adevărat să ieși, gândind că ”Diavolul pe care îl cunoști e mai bun decât diavolul pe care nu îl cunoști”. Vreau să zic că, deși vroiam să mă despart de el, îmi era foarte teamă că aveam să întâlnesc pe altcineva de trei ori mai rău decât el. Deci începuse să îmi pătrundă în psihic ideea că nu merit mai mult, că nu îmi este sortit să fiu fericită împreună cu cineva pentru care să simt iubire. Eram deja la începutul celui de-al patrulea an de relație, iar mie nu îmi trecuse vechea pasiune pentru dansatorul de breakdance la care mă gândeam toată ziua și pe care îl luam cu mine noapte de noapte în visele mele. Aveam atunci o abilitate neobișnuită care acum nu se mai manifestă. Atunci puteam să îmi controlez conținutul viselor într-o măsură destul de ridicată. Dacă mă gândeam la un scenariu înainte să adorm, acesta era preluat de subconștient pe care îl transforma într-un vis în toată regula. Trebuia doar să mă decid înainte asupra parametrilor pe care doream să îi visez. Iar eu doream mai ales să fiu din nou în brațele fostului meu prieten. Nu cred câtuși de puțin că era vorba de iubire față de el de nu-mi mi trecea de el. Mă gândesc că atât de mult trebuie să îmi fi displăcut figura fizică a ursului în care îi vedeam toate defectele psihologice, toată nesiguranța, toată îndoiala, toată zbaterea omului grăsuț care vrea să se integreze în lumea standardelor 90-60-90. Trecuseră trei ani la mijloc de când ne cunoscuserăm în Lacu Sărat, iar eu nu îl iubeam. I-am spus într-o zi adevărul, undeva în acea vară, până să ne mutăm în cealaltă cameră. Am vorbit convingător și sincer, din toată inima și m-a crezut că spuneam adevărul. M-a crezut că nu îl iubeam, dar a ales să mă țină cu forța lângă el în continuare. Probabil că și el era blocat în propriile convingeri care îl împiedicau să creadă că ar mai fi putut întâlni pe cineva care să îl iubească, întocmai cum credeam eu. Așadar, iubirea mea pentru fostul prieten pe care o consideram o armă, asul din mânecă, dăduse greș căci nu m-a eliberat din tirania lui Silviu. Așa că m-am orientat fără discernământ căătre niște bărbați cunoscuți pe site-urile de videochat. Dacă până atunci nu îl înșelasem pe urrs cu dansatorul decât în visele mele, acum am forțat nota și am călcat strâmb de-a binelea.

Unul din toți îmi plăcuse mai mult deoarece era inteligent și cultivat. Era profesor universitar la Universitatea din Chicago și era însurat, cu 2 copii. Avea 40 de ani. Nu l-am întâlnit niciodată în persoană, iar aventura noastră nu a constat decât într-un schimb pătimaș de email-uri pasionale și erotice pe care le condimentam cu conversații pe webcam pentru care alții plăteau 2,5$ pe minut. El a primit totul gratuit fiindcă mă incita, fiindcă îmi excita mintea, nu corpul. Cred că am ținut la el și cred că el a fost cel din cauza căruia am început să fiu cu adevărat atrasă de bărbați mai în vârstă. În plus din cauza lui am depășit faza legată de dansator pe care l-am uitat subit și fulgerător, peste noapte. De aceea cred și acum că nu iubire a fost ce am simțit pentru acel băiat, ci pură atracție sexuală și nimic mai mult. Aventura cu profesorul nu a ținut decât vreo 6 luni. Ruptura s-a produs brusc și din motive obscure, dar când s-a întâmplat, nu am plâns sau suspinat după el căci nici pe el nu îl iubeam.

În altă ordine de idei, am slăbit în acea vară frecvența sesiunilor de videochat, intrând online din an în Paște, cum se zice, și am ținut-o așa până în anul 2011 când am reluat această activitate cu normă întreagă. În acele 2 luni de activitate la studio am mai cunoscut un bărbat de vârsta a treia de origine americană, foarte înstărit și generos care a făcut o pasiune neobișnuită pentru mine. M-a sponsorizat o perioadă și mi-a dat un fel de bursă cu acte în regulă de 600$ pe lunăă, dar care bursă a avut niște condiții pe care nu le-am împlinit.

Am mai menționat faptul că făcusem praf și pulbere anul II de facultate pentru că nici nu m-am dus la cursuri, nici nu m-am prezentat la examene în cele două sesiuni. Aveam vreo 7 restanțe. Nu mai vroiam să mai continui cu această facultate care mă dezamăăgise cumplit. Am decis în acea vară să mă înscriu la o alta, abandonând definitiv SNSPA-ul. Cea către care m-am orientat era Facultatea de Jurnalism din cadrul universității Hyperion. Dar nu-știu-cum, au existat câteva probleme la înscriere din cauza actelor pe care SNSPA-ul nu vroia să mi le dea în original, așa că toată faza cu noua facultate a picat. Și cu asta și bursa deoaece corelasem din prostie bursa cu educația mea la noua facultate. Dar banii aceștia mai aveau și o clauză ascunsă de ordin moral deoarece indubitabil sponsorul meu spera că aveam să mă mărit cu el.

În orice caz, mi-am dat aproape toate restanțele în sesiunea de re-examinări, alegând să rămân cu două restanțe la materii nesuferite pentru anul III. Așadar, printr-un act de voință am hotărât să termin facultatea. M-am dus tot anul la seminarii, la cursuri, mi-am făcut proiectele la timp și m-am dus la examene, dar de terminat tot nu am terminat. Am rămas cu o restanță din anul II și cu examenul final și lucrarea de licență. Iată că sunt 9 ani de când trebuia să am diplomă de absolvire și încă sunt dezgustată și scârbită de tot ce a însemnat studii universitare la SNSPA.

<>

iul. 312019
 

Miercuri, 31 Iulie 2019, la brunch

Cum am văzut, totuși, că se puteau câștiga bani din videochat, nu am vrut să renunț definitiv chiar de atunci. Doar că nu mai eram dispusă să continui cu el, așa că ne-am separat drumurile. Eu m-am înscris în categoria ”single girls”, iar el în categoria ”gay”. Am stabilit să mă întorc la studio pe tura de după-amiază, de la 14:00-22:00, cu toate că știam că aveam să împart câștigurile jumate-jumate cu studioul. Dar altă soluție nu aveam. De acasă nu puteam performa deoarece nu aveam nici echipament tehnic potrivit, nici timp suficient, nici spațiu. Continuam să dorm foarte prost, în funcție de sforăiturile lui. De obicei reușeam să adorm când se trezea el pentru a se pregăti pentru muncă, adică undeva în jurul orei 6:30 dimineața și dormeam ppână la 14:00. Așa că nu aveamm timp pentru a face sesiuni online, de la 15:00 până la 18:00, când se întorcea el. Mă duceam de luni până vineri pe această tură și câteodată făceam tură dublă, stând și noaptea, de obicei în ziua de vineri. Ajunsă târziu acasă, nu mai apucam să fac nimic cu ursul care se zbătuse atâta timp să dețină întregul control asupra mea și a timpului meu. Nu îi mai dădeam aproape deloc din timpul meu fiindcă, întoarsă acasă, continuam conversația pe mail cu unii din membrii cunoscuți online care erau ba mai cumsecade, ba îmi erau sponsori fideli și cărora le dădusem adresa mea de email, deși era o chestiune strict interzisă peste tot. Nu aveai voie să comunici cu cei întâlniți pe aceste site-uri, dar toată lumea o făcea.

Dar nici singură nu am rezistat, nu pentru că mi se părea oribil ce făceam. Întâlneam și bărbați care nu îmi cereau nimic altceva decât să stau bibelou în fața camerei și să vorbesc cu ei despre vreme, nu numai perverși și fetish-iști. Dar am avut și zile în timpul cărora nu câștigam nici măcar 1$, în timp ce în altele făceam 150$. În a doua lună am fost modelul care câștigase cel mai bine, așa că am primit și un bonus pentru performanță. Dar nu se mai putea trăi cu ursul. Certurile noastre deveniserăă extrem de violente. Venea și el la studio ocazional, jucându-și rolul în categoria ”gay”. Cu alte cuvinte, el se umilea într-un chip și mai josnic decât mine, pretinzând că era gay și făcând lucruri dezgustătoare pentru vizitatorii lui. Câștiga cel mai puțin din întreg studioul, ceea ce era de așteptat. Constituția sa dolofană nu îl ajuta să fie ceea ce ai putea numi un bărbat chipeș. Cabina mea era chiar lângă a lui. Ne despărțea o draperie pe care o dădea mereu la o parte pentru a trage cu ochiul la lucrurile care se petreceau la mine. Eu mă distram maxim cu fiecare ocazie, râdeam cu poftă, zâmbeam tot timpul, motiv pentru care atrăgeam tot felul de indivizi suficient de des, deși, așa cum am mai specificat, au existat și zile în care nu am câștigat nici măcar un cent. Dar atitudinea mea pozitivă, prietenoasă și zâmbăreață l-a înnebunit de nervi și de gelozie pe Silviu. Nu auzea decât râsetele mele, așa că trăgea draperia aia ca să întrebe ”De ce râzi atâta?”, afișând o figură funebră și indignată pe față. Măcar de-ar fi fost gelos fiindcă mă iubea el pe mine atât de mult încât să își dorească să nu mă împartă cu nimeni, niciodată. Însă intuiția îmi spune că, în realitate, era invidios, nu gelos. Dacă și el ar fi câștigat banii pe care îi făceam eu, lucrurile nu ar mai fi degenerat în felul în care au făcut-o. Ne certam la cuțite chiar la studio, țipând unul la altul ca turbații, ațâțat în permanență de râsul meu după care urma instantaneu alarma aceea care semnala începutul unui show plătit. Certurile noastre erau atât de agresive, încât adminii de la studio au fost nevoiți să intervină, separându-ne cabinele de lucru. Pe el l-au mutat într-o altă aripă a studioului, așa că, cel puțin în timpul orarului de lucru, puteam sta liniștită. Dar întorși acasă, reluam scandalul la puterea o mie, urlând unul la altul și lovindu-ne cu pumnii și zgâriindu-ne, înfigându-ne unghiile unul în carnea celuilalt până la sânge.

Nu avea absolut niciun drept să mă condamne pentru ce făceam. Și el se întorcea din același loc ca și mine, așa că nu avea niciun drept să mă lovească în așa fel ca să îmi spună ”Lasă că îți dau eu acum motiv să plângi, că prea mult ai râs tu toată ziua! Lasă că te învăț eu minte să nu îți mai placă atâta! Lasă că îți arăt eu ție cine este bărbatul aici!”. Bărbatul era cel care își agresa iubita în acest fel, după care relua model-ingul în categoria ”gay” a doua zi fără prea multe mustrări de conștiință sau bărbatul din casă era iubita lui care ajunsese să plătească facturile și pentru el? Crizele lui de gelozie nu erau în niciun fel o dovadă a faptului că avea remușcări, că îl mustra conștiința pentru că fusese de acord să pătrundem în lumea asta odioasă. Dacă ar fi fost vorba de așa ceva, m-ar fi oprit din a mă mai duce acolo prin alte căi decât prin lovituri. Și s-ar fi oprit și el din a se maiduce la studio. Dar nu a făcut nici una, nici alta. În schimb, nu a refuzat niciodată când îi făceam cinste cu un meniu dublu la KFC, la Mac sau la Burgerking. I-am făcut cinste cu atâtea ocazii, încât mă gândesc acum că cele 40 de kg pe care le-a luat în greutate de când mă cunoscuse pe mine s-au datorat mie. Mă gândesc că, făcând așa, încercam să îl mituiesc, să îi cumpăr bunăvoința. Nu ca să mă lase să continui pe linia videochatului, ci ca să nu mai lase vânătăi pe corpul meu.

L-am visat în urmă cu o săptămână. Stăteam mai mulți în jurul unei mese, iar el se confesa că i-a displăcut foarte mult să învețe economia la școală pe care o alesese ca materie pentru una din probele de la BAC. Am avut în timpul acestui vis una dintre cele mai sincere și autentice reacții, spunând: ”Desigur că nu i-a plăcut economia, însă s-a priceput foarte bine să facă calcule pentru banii pe care îi aduceam în casă. Nu-i așa că au fost grozav de buni când mâncai burgeri de la Mac?”

Așa-i că i-am făcut ursului un portret teribil, dând impresia că a fost un bătăuș bun de trimis la pușcărie pentru violență domestică? În altă țară toate lucrurile acestea pe care mi le-a făcut i-ar fi adus cel puțin o amendă, dar la noi taci și rabzi. Dar uite că mă mustră pe mine conștiința fiindcă acest portret pe care i-l fac este doar în parte adevărat. El era nesuferit, agresiv și violent, dar nu a dat niciodată cu pumnul în mine. Nu așa cum vezi că face un luptător în timpul unui meci de box. Să nu mă înțelegi greșit, nu am fost sacul lui de box și nu am ajuns niciodată la urgență, la spital, plină de vânătăi. Lucrurile se petreceau în mod diferit. Certurile dintre noi izbucneau din orice motiv, când de la unul, când de la altul. Nici nu îmi amintesc acuzele pe care ni le aduceam, însă eu mă plângeam foarte des din cauza faptului că nu puteam dormi noaptea. Îi ceream necontenit să ne mutăm singuri într-un apartament cu două camere unde fiecare ar fi avut camera lui. Vroiam atât de mult să dorm, să merg la cursuri și să am o viață normală. Ne perniteam chiria. Cât plăteam amândoi pentru cămăruța aia ne ajungea și pentru un apartament cu 2 camere. Nu vroia să audă deloc de așa ceva. Îi convenea nespus de mult să stea și cu ceilalți băieți. Se jucau World of Warcraft în grup, fiecare stând în camera lui și vorbind pe Skype în conferință, așa cum făceau Leonard, Sheldon, Rajesh și Howard din The Big Bang Theory. Nu mai auzeau și nu mai vedeau nimic din ce se întâmpla în jurul lor. Silviu dorea să aibă o relație cu mine, dar și cu prietenii lui, iar relația cu ei a cântărit mai mult căci pe mine m-a sacrificat pur și simplu. Așa că nu avea nicio disponibilitate să locuiască numai cu mine și să îmi dea ceea ce îmi doream atât de mult.

Așa că am încercat din nou și din nou și din nou să mă despart de el. Doamne, zi de zi am încercat să mă despart de el, dar începând cu cariera mea de videochat-istă m-a avut la mânnă cu un secret teribil cu care m-a șantajat până nu s-a mai putut. Ori de câte ori îi spuneam că doream să ne despărțim, mă amenința că avea să le zică tuturor despre faptul că făceam treaba asta odioasă. Mă amenința că le va da tuturor, părinților mei, prietenilor mei, colegilor mei de facultate și până și străinilor de pe hi5, că atunci nu eram activă pe Facebook, link-uri către conturile acelea blestemate unde ar fi găsit singuri dovezi ale păcatului meu. Mi-a fost extrem de rușine gândind că bieții mi părinți ar fi putut afla acest lucru despre mine în acest fel atât de umilitor. Îl credeam capabil să facă asta. M-am lăsat prinsă în această capcană a șantajului, acționând conform instinctului de auto-conservare. Vroiam să îi protejez pe ai mi, să îi scutesc de o suferință și de o dezamăgire inutile. Nu vedeam de ce să îi supun prin acest șoc, să plătească pentru o simplă greșeală a tinereții. Așa că am ales să plătesc eu în schimb. M-am îndepărtat de părinții mei în chip tragic, iar prezența mea a devenit imposibil de tolerat. Eram nervoasă, iritată și plângeam toată ziua.

Când se întorcea Silviu de la muncă nu mai putea trage de mine, eram vlăguită și lipsită de voință și de entuziasm. Îmi cumpărasem o cameră foto compactă de la Fuji și m-am abandonaat fotografiei și pasiunii mele pentru croșetat. Doar în aceste două activități mai găseam plăcere.

Iar când dădeam cu ochii de urs, lăsam croșeta din mână și continuam să implor să îmi de drumul, săă mă elibereze. Dar nu vroia. Așa că eu începeam să îi car palme peste fălcile alea ale lui, zeci și zeci de palme una după alta, când pe un obraz, când pe altul, de îi puneam în mișcare tot sângele din cap. Turba din cauza asta. Mă prindea de încheietura pumnului ca să mă forțeze săă nu îl mai lovesc. Dar mă ținea atât de strâns, încât își înfigea ghearele în carnea mea până la sânge. Îmi întorcea brațele la spate, continuând să mă țină strâns de ambele încheieturi, după care mă trântea în pat, suindu-se peste mine cu unul din genunchi în coastele mele, ținându-mă imobilizată cu capul în pătură și pernă, sufocându-mă. Țipam și urlam până la epuizare cu fața înroșită și leoarcă de lacrimi și de transpirație. Apoi se ridica de pe mine ca să îmi zică o oră după aceea ”te iubesc, cuțu mic”, cuvinte idioate și cretine care nu au nicio semnificație reală, ”te iubesc”. A doua zi, când pleca din nou la serviciu, începea a doua tură a dramei mele. Picam pe podea, bocind în hohote, ghemuindu-mă toată într-un colțișor și îmbrățișându-mă singură fiindcă altcuiva nu îi permiteam. După care luam lama lui de ras și o țineam așa ore în șir în mâini, îndreptată către vene, cu ochii adânciți în orbite, privind în gol, pierddută și înnebunită, întrebându-mă dacă să o fac sau nu, să comit suicidul. Unii își curmă viața când iubiții sau iubitele îi părăsesc, eu am vrut să pun capăt suferinței mele deoarece el nu vroia să mă elibereze din teroare. Dar îmi reveneam, spunându-mi că nu putea merita sacrificiul meu și mă îndemnam să mai rezist. Și când se întorcea de la muncă, o luam de la capăt. Până în august 2011, când mi-am impus voința și am reușit să mă despart de el.

Dar acum sunt cu povestea de-abia în luna iunie a lui 2009, după 3 ani de relație.

iul. 302019
 

Marți, 30 Iulie 2019, la brunch

Am rămas cu firul poveștii în luna februarie a anului 2009, când eu și ursul grizzly am hotărât să ne mutăm împreună cu alți 3 băieți, foști colegi de liceu cu el pe care îi cunoșteam și eu. Nu îmi amintesc ce am simțit în profunzime în legătură cu acest nou aranjament pe care îl puneam la cale, dar intuiția îmi spune acum că simțeam încă de atunci că ceva nu era în regulă fiindcă nu le-am povestit părinților mei întregul adevăr, măsluindu-l. Le-am zis că aveam să ne mutăm numai cu alți 2 tipi, nu cu 3. Și așa ai mei tot au transpirat de emoție, făcându-și tot felul de impresii și de scenarii, îngrijorându-se pentru mine și bunăstarea mea, ca orice părinți iubitori cu scaun la cap. Nu am vrut să le spun și de al treilea băiat, deși era cel mai inofensiv dintre ei, fiindcă bănuiam că ar fi luat-o prea mult în tragic. Mi-am făcut și eu propriile scenarii și proiecții în viitor și mi-am imaginat și eu tot felul de lucruri care ar fi putut lua o întorsătură nefavorabilă pentru mine în acest nou context, iar dintre toate posibilitățile cea mai nesuferită mi se părea să îi aud pe ai mei spunându-mi: ”Nu ți-am zis noi că așa avea să fie? Acum descurcă-te cum poți!”. Îmi spuseseră același lucru și când m-am mutat cu ursul cu gazdă. Având propria experiență de viață, ei înșiși locuind cu gazdă o perioadă în tinerețea lor până să se mute la casa lor, știau prea bine că traiul cu proprietarii era o chestiune delicată, dificilă și, în general, sortită eșecului fiindcă așa sunt proprietarii de obicei, adică nesuferiți, recalcitranți, obositori, pretențioși, etc. Dar eu nu am vrut să ascult de sfaturile lor, deși eu cunoșteam deja în sinea mea că aveau dreptate. Dar fusesem orbită în întregime de ideea de a locui într-o locație atât de centrală! Câte beneficii nu existau în acea locație, mai ales vis-a-vis de facultate și de cursuri. În plus, locul de muncă era la numai două stații de metrou mai sus de Victoriei, spre Pipera! Eram atât de aproape de orice punct de interes pentru mine. Și ar fi continuat să fie bine locuind acolo, dacă nu mi-aș fi pierdut locul de muncă la începutul crizei financiare.

Ca fapt divers, deși compania respectivă a fost nevoită să renunțe la proiectele de data entry, m-au invitat atunci să lucrez ca telefonistă la call-center cu contract permanent pentru Sensiblu sau pizzeria Pizza Hut cu care aveau colaborări. Am încercat o perioadă să lucrez la call-center pentru Orange cu care aveau contract de colaborare în perioada concursului aceluia cu ”123”, dar job-ul acesta m-a adus în pragul depresiei și al nebuniei. Sunau la call-center numai cretini, idioți, perverși și obsedați, de parcă acolo era linia fierbinte. Îmi amintesc și acum că am ieșit de acolo într-o zi cu lacrimi în ochi, plângând cu sughițuri pe stradă, zdruncinată de nervi și zbuciumându-mă ca o turbată în văzul tuturor. Un bărbat cumsecade, între două vârste, m-a oprit ca să mă întrebe ce pățisem, părând vizibil îngrijorat, dar eu i-am spus să se ducă la dracul, fiindcă vedeam în el pe toți prefăcuții care în viața de zi cu zi afișează un zâmbet larg de politețe și o atitudine de om cinstit și binevoitor, după care sună la call-center la Orange ca să își bată joc în fel și chip de telefoniste, umilindu-le și agresându-le. M-am retras din postul de telefonistă invocând o toxi-infecție alimentară deoarece îmi era rușine să mărturisesc că nu mai puteam veni pentru că nu îi mai puteam tolera pe apelanți. Numai 5% din apeluri erau aautentice, în sensul în care sunau persoane interesate de concursul respectiv, de regulament, de premii, etc. Restul de 95% erau farse. Iar pe piață nu erau alte job-uri decât call-center. Și videochat. Nici măcar distribuitori de pliante nu se mai căutau, așa de crudă a fost criza aia.

Îmi amintesc că în acea perioadă, în iarna dintre 2008-2009, s-a înfiripat în sistemul meu pasiunea pentru lucrul de mână, deși mai flirtasem cu acest hobby și în vremea liceului. De fapt, îmi amintesc și acum că în clasa a 12-a îmi lucrasem un sutien tare simpatic pe care m-am încumetat să îl port pe sub bluze chiar și la școală. Până într-o zi, când am decis să dau bluza jos, să pun șapca pe cap și rolele în picioare, afișându-mă în trecere pe faleza Dunării, lucru care a atras numeroase priviri nedumerite fiindcă orișicine știa că nu mă aflam pe plaja din Malibu, ci în Brăila! Am început prima oară cu tricotaje, dar am făcut și cercei, brățări, coliere și altele asemenea. Am încercat să le vând pe Breslo care pe vremea aia era mai puțin pretențios ca în ziua de azi, însă nu am avut succes. Mărturisesc, totuși, că lucrul meu de începătoare în arta manuală era cu adevărat mediocru, dar cel puțin mi-a dat ceva de făcut în timp ce îmi pierdeam vremea ascultând detunăturile și bombardamentele ursului cât timp dormea. Pasiunea mea pentru lucrul de mână nu m-a abandonat nici în ziua de azi și este cel mai demn lucru pe care l-am făcut, pe lângă scris, cu toate că pot spune despre scris că l-am folosit câteodată ca armă. Este necesar să adaug aici faptul că ursul mi-a dat ocazional o mână de ajutor, meșterind la mărgele împreună cu mine, ceea ce a fost cel mai nostim lucru la care ai fi putut privi!

Am scris toate aceste rânduri de mai sus pentru a completa imaginea de ansamblu a apelor în care m-am scăldat în acea perioadă din viața mea și pentru a sublinia faptul că, la momentul mutării în noua locuință cu ceilalți 3 tipi, eram foarte strâmtorată cu banii, motiv pentru care greul acestei manevre a fost suportat tot de părinții mei. Erau necesari bani pentru chirie, pentru garanție și câte și mai câte. A existat un adevărat scandal cu gazdele noastre care, deși au fost fericite să ne vadă plecați, nu au vrut să ne mai dea înapoi banii de garanție, justificând că lăsaserăm un adevărat dezastru în urmă, la plecare, ceea ce nu era adevărat. Făcuserăm curățenie lună și ne înregistraserăm video făcând asta pentru a avea dovezi la mână împotriva lor, în caz de ceva. I-am denunțat apoi la poliție și i-am dat în judecată ca să ne recuperăm garanția de 900 de lei, dar, deși procesul a fost demarat, nu am ajuns niciodată nicăieri cu el. De necaz, am vrut să mergem într-o noapte pe acolo ca să aruncăm cu pietre în geamuri, dar ne-am dat seama că actul nostru de vandalism ne-ar fi atras numeroase probleme, așa că am abandonat ideea răzbunării. Oricum am aflat după aceea că individul respectiv suferise un pre-infarct și că, de aceea, viața lui atârna de un fir de ață. Nu mai era cazul să mai punem și noi paie pe foc. Mă întreb acum, totuși, ce s-o mai fi ajuns de ei, o fi eliberat-o pe biata femeie din tirania lui? Nu îi permitea nici măcar să își aducă băiatul, făcut cu alt bărbat înaintea lui, să locuiască în aceeași casă cu ei. Puștiul fusese obligat să stea cu bunica, la câteva case mai încolo. Așa de încurcate erau ițele poveștii lor.

Așa că mai degrabă hai să descurc ițele propriei povești. Eu, ursul și cei 3 băieți ne-am găsit un apartament cu 3 camere tocmai în Cucuieții din Deal, în cartierul Militari, pe linia autobuzului 137, la vreo 3 stații dincolo de Plaza Mall. Plăteam toți 450 de euro, plus utilitățile. Eu și ursul ocupam un dormitor, un tip celălalt dormitor, iar ceilalți 2 băieți ocupau sufrageria. Apartamentul era departe de a fi perfect, la banii pe care îi plăteam pentru acele vremuri aflate în criză și pentru locația aia aflată în mijlocul pustiului. La ieșirea din bloc dădeai de o bună bucată de teren viran lăsat în paragină, paradisul câinilor comunitari și al boschetarilor. Nu m-am simțit niciodată în siguranță locuind în acea zonă. Dar părerea mea a cântărit prea puțin. Zona le era foarte familiară celor 3 noi colegi de apartament. Locuiseră nu-știu-câți ani la o aruncătură de băț de acolo, în Drumul Taberei, iar ei aveau o situație financiară de așa natură că nu își făceau griji pentru nimic. Iar Silviu nu a poftit să își impună punctul de vedere fiindcă îi surâdea nespus de mult ideea de a locui cu prietenii lui, reunind gașca din liceu. La care se adăuga a cincea roată de la căruță cu numele Cătălina. Fiindcă este clar că eu am fost cea în plus în această ecuație.

Nu îmi permiteam să trândăvesc chiar toată ziua, mai ales după ce mă obișnuisem să am banii mei, lucrând ca data entry. Nu vroiam să fiu la cheremul alor mei, mai ales pentru că îi dezonoram, înșelându-le încrederea în mine, uitând să mă duc la facultate, adică motivul real pentru care mă aflam la București dintru început, cheltuind bani în neștire. Mă refer, desigur, la studiile universitare și la obținerea unei diplome de absolvire. Îmi era cumplit de rușine pentru situația care se crease în jurul meu. Făcusem atât de mult tam-tam de-a lungul anilor de liceu, impunându-le părinților mei doleanța mea de a urma cursurile unei facultăți care să mă fi scos specialistă în publicitate și reclamă, domeniu în care profesorul care preda această materie la facultate ne-a spus din capul locului că nu este de nasul nostru atâta vreme cât nu aveam pile solide care să ne faciliteze legătura cu o agenție. Ne-a zis, deci, să ne luăm gândul de la ideea de a deveni oameni publicitari, art director-i, copy-writer-i, pr-iști și tot așa, cu toate notele noastre de 10, cu masterele noastre și disponibilitatea noastră de a lucra cu internship, adică moca, timp de 5 ani într-o agenție cu pretenții. Cel puțin trei sferturi din studenți au picat atunci în depresie, văzându-și năruit visul de a face reclame la detergenți cu Stela Popescu. M-am numărat printre depresivi. În al doilea semestru nu m-am dus aproape deloc la cursuri și am rămas cu restanțe la absolut toate materiile. Nu m-am prezentat la niciun examen in sesiune. Intrasem la buget la facultate, cu nota 9,65 la examenul de admitere, iar al doilea an de studii rămăsese gratuit, fiind caz social, dar am făcut acest an praf din toate punctele de vedere. De aceea doream extrem de mult să lucrez, pentru a justifica eșecul meu educațional. Dar oriunde căutam ceva de făcut, nu găseam decât call-center și videochat.

Nu am idee să explic acum de ce am apucat-o pe drumul videochat-ului, dar probabil că a avut legătură cu promisiunea banilor. Toate anunțurile promiteau 1000-2000 de $ pe lună, în timp ce job-ul ca telefonistă nu promitea decât salariul minim pe economie din acea vreme care era… cât să fi fost? 700 de lei? În plus, studiourile astea promiteau orar flexibil, în funcție de cursuri, pe toate turele și tot felul de alte lucruri.

Nu am fost doar eu ispitită de atâtea promisiuni câte se făceau în aceste anunțuri care nu specificau de niciun fel obligațiile care se impuneau ”operatorilor pe calculator”, așa cum era numit postul acesta de performer. Dar nu veneam de ieri, de alaltăieri. Împărțisem pliante pentru un astfel de loc cu numai câteva luni în urmă, în acele 2 săptămâni din vara lui 2008 și aflasem de atunci că nu era nimic altceva decât pornografie pe internet. Mai mult decât atât, mă documentasem în acea iarnă în legătură cu treaba asta, găsind câteva site-uri de gen și urmăărind comportamentul celor care performau show-uri. Deci nu numai eu fusesem ispitită și sedusă. Și Silviu a fost tot atât de tentat ca și mine. De aceea am decis să mergem împreună la un studio pentru un interviu. Dar mi-e absolut imposibil să explic mai pe larg de ce am ales așa ceva, aducându-mi aminte că detestasem munca de operator call-center care funcționase mai bine ca linia fierbinte decât ca un centru de informare.

N-a fost greu să găsim un studio, site-ul anunturi.ro era ticsit cu reclame. Am ales unul la întâmplare și duși am fost la interviu. Era cel mai nepretențios studio din lume, așa mi s-a părut. Condiția lor unică era să ai minim 18 ani împliniți. Asta era o condiție peste tot, dar alte locuri solicitau în plus cunoștințe minime de utilizare a calculatorului și de limbi străine, preferabil engleză. Așa că ne-au primit din prima. Angajau pe oricine pe orice categorie. Noi am intrat la cuplu. Am așteptat vreo 2 zile, cât le-a luat site-urilor respective să ne aprobe conturile, și am fost chemați la studio pentru sesiuni. Am mers în tura de noapte și am spus tuturor că lucram în continuare ca data entry pentru a justifica lipsa noastră de acasă în timpul nopții.

Nu am încă suficient de mult curaj să descriu ce am făcut cu Silviu în timpul acestor sesiuni de videochat, la cuplu. Îți poți da seama și singur că nu intră nimeni într-o astfel de categorie ca să te întrebe de sănătate, după ce ți-a dat binețe. Dar, pe scurt, orice perversiune era permisă dacă era cerută de un membru plătitor. Cu alte cuvinte, m-am prostituat. Am călcat în picioare orice considerent păstram în cugetul meu pentru actul intim dintre un bărbat și o femeie și mi-am bătut joc de mine însămi, umilindu-mă pentru 25% din câștiguri. Alte 25% reveneau ursului, iar studioul păstra 50%, deși eu eram cea care făcea toată munca. Eram cel mai stupid și nepotrivit cuplu din acea categorie, fără urmă de îndoială!

Aceeași zi, după-masă

Și cum să nu fi fost nepotriviți și prostești, ”dull”, cum ne numise un membru oarecare aflat în trecere în camera noastră de chat (dull – prostesc, banal) când eu eram o frunzuliță bătută de vânt, fiind foarte micuță și slăbuță, petite, așa cum m-am clasificat după aceea în altă categorie, în timp ce el era un băiat de dimensiunea unui urs? Deși, dacă stai mai bine să te gândești, ar fi trebuit să fi avut succes deoarece el se afla, practic, în pielea oricărui derbedeu care pusese mână pe o fată, așa cum ar fi vrut să facă toți acei indivizi care ne plăteau să ne jucăm rolul pe webcam. Dar nu am avut succes. Din această cauză am hotărât să ne retragem cu lucrul în dormitorul nostru, cu toate că nu aveam echipament corespunzător pentru asta. Nu aveam nici măcar conexiune la internet! Dar de acasă am fi primit 70% din câștiguri. În plus, nu mai eram forțați să facem acel drum de 2 ore și 30 de minute dus-întors. Nu ne-a mers nici de acasă. Nu aveam nicio disciplină, nici orar stabil, nici chef, nici nimic.

La început, el a fost de-a dreptul încântat de toată situația asta. Era personajul central într-o fantezie în care primea absolut toate deliciile actului intim sub forma lor pervertită, monstruoasă, libidinoasă și dezgustătoare. Așa că i-a plăcut joaca asta cretină fiindcă nu făcea decât să primească în locul celor care ne plăteau care își imaginau că se aflau în locul lui, avându-mă conform cu dorințele lor. Dar cu timpul și-a dat seama că lucrurile nu stăteau chiar așa, că acești membri plătitori nu erau niște sponsori care să arunce în stânga și în dreapta cu banii pentru nimic. Toți vrroiau să fie seduși, incitați și excitați înainte de un show. Sarcina preludiului îmi revenea întotdeauna fiindcă într-un astfel de loc femeia este pionul principal, dacă nu cumva te afli frunzărind în categoria ”gay”. Și era clar că niciun bărbat nu poftea să stea de vorbăă cu ursul care nu juca decât rolul de instrument în toată fantezia lor. Ei vroiau ca eu să flirtez cu ei, să îi seduc. Cu fiecare show ursul a început să observe că, în realitate, mă împărțea cu un milion de alți bărbați. Și nu l-ar fi deranjat acest fapt, dacă l-ar fi vrut cineva și pe el, dar el nu avea alt rol decât acela de substitut al celui care ne plătea. A devenit morbid de gelos. Neomenesc de gelos fiindcă trăia cu impresia greșită că îmi făcea plăcere să flirtez cu indivizi de 50-70 de ani pe internet cu el stând chiar în spinarea mea!

Din acest punct relația noastră a luat-o pe drumul către catastrofă. Am abandonat joaca pe webcam în doi după numai câteva săptămâni. Nu mă mai puteam uita în oglindă la mine însămi fără să nu fiu cuprinsă de repulsie și de oroare. După fiecare partidă de acest soi mă baricadam în baie, plângând amarnic și spălându-mă cu apă peste tot, sperând că în acest fel aveam să mai șterg din mizeria în care mă scufundasem.

iul. 262019
 

Vineri, 26 Iulie 2019, după-amiază

Ajunge despre acea vară infernală, doar o altă perioadă blestemată din viața mea! Fiind aproape singură cuc, fără prea mult sprijin în acel București odios, era de așteptat să mă apropii mai mult de cel căruia îi spuneam ”iubit”. Se schimbase povestea între noi acum că locuiam împreună. Petreceam foarte mult timp împreună, așa că nu mai avea de ce să fie gelos și posesiv fiindcă îi dădeam lui tot timpul meu. Altceva nu mai era de făcut, nici teme, nici proiecte, nici lecții, nici nimic. Ca fapt divers, în acea vară am intrat pentru prima oară în contact cu noțiunea de ”videochat”. Găsisem un studio într-un cartier luxos între Unirii și Piața Alba Iulia care angaja distribuitori de flyer-e pentru studiolul de videochat și pentru salonul de masaj erotic. Făceam echipă cu alte două fete, iar nouă ne revenise sarcina de a împărți pliante pentru salonul de masaj la semafoare pentru bărbați aflați în mașini în trecere, în timp ce alte fete distribuiau pliante pentru studioul de videochat. Primeam 5 lei pe oră și puteam sta oricât pofteam, fiindcă nu era un proiect temporar. Eram la una din intersecțiile din Piața Unirii împărțind astfel de pliannte, când m-a sunat mama după nu-știu-câte săptămâni de tăcere ca să mă întrebe ce mai fac. Mă îndoiesc că am mărturisit că împărțeaam pliante pentru un salon de masaj erotic. Îmi câștigam bacșișul, dar în niciun caz nu te puteai mândri cu o așa ispravă în fața părinților. Și nici nu m-aș fi încumetat să trec această ”experiență” îîn CV. Dar nu a durat mai mult de 2 săptămâni. Era o treabă murdară de tot fiindcă rareori se întâmpla să ofer un flyer făără să nu fiu întrebată: ”Vei fi și tu acolo?” sau ”Dar numărul tău de telefon nu mi-l dai?”. Mai bine așa deoarece la scurt timp după aceea, bătând spre sfârșitul verii, mi-am găsit job-ul ca data entry.

Apoi s-a apropiat și toamna. Cazarea la căminul din Grozăvești era valabilă numai până în acel punct. Trebuia să ne găsim alt spațiu de locuit și să eliberăm camera. Nu mai aveam pic de disponibilitate să locuiesc cu cealaltă fată. Traiul în comun din acea vară atinsese apogeul la capitolul ”nervi”. Nici nu mai vroiam să aud de așa ceva, nici nu mai doream săă mai am de-a face cu ea, deși îmi fusese colegă de bancă în școala generală, apoi una din cele mai bune prietene în liceu. Nu mi-a păsat unde avea să ajungă și cu cine urma să stea. Nici nu am întrebat, atât de puțin îmi păsa. Dar, din câte știu, a ajuns foarte bine, mult mai bine ca mine ffiindcă știu că o numește pe fata cu care a locuit după aceea ”soră”, în timp ce pe mine m-a călcat în picioare, trădându-mi toate secretele, bârfindu-mă și râzând de mine, numindu-mă ”cerșetoare” și altele asemenea.

În schimb, eu și Silviu intenționam să ne găsim o cameră într-o vilă și să stăm, deci, cu gazdă, însă speram să găsim ceva cu intrare separată și cu baie proprie, dacă s-ar fi putut. Nu s-a putut, în mod evident. Nu la banii pe care îi aveam noi și nu în perioada aceea a anului, când toți studenții se întorceau în oraș. Nu am găsit decât o cameră foarte spațioasăă, ce-i drept, într-o casă din zona Pieței Victoriei. Locația a fost singurul lucru bun la acest loc în care am stat vreo 5 luni, după care am plecat cu nervii zdruncinați. Eram aproape de toate locațiile unde facultatea mea își ținea cursurile, facultate blestemată împărțită în o mie de sedii, căci acum aveam curs la Izvor, apoi după 15 minute trebuia să ajungem la Romană pentru alte seminarii, după care trebuia săă fugim la Gara de nord, la sediul Politehnicii, unde se țineau alte cursuri de-ale noastre! Dar în Piața Victoriei am fost fix în mijlocul acestui traseu haotic și a fost grozav să bat cu piciorul drumul dintre aceste sedii, în loc să pierd ore și ore în șir înn metrou sau în autobuz. Dar în afară de acest beneficiu, traiul acolo a fost un adevărat coșmar.

Practic, locuiam cu gazdă, iar cei doi, un cuplu, erau niște descreierați. Singurul lor venit era chiria de la noi și de la o altă locatară. Casa era veche și neamenajată. Împărțeam toate utilitățile, deci și baia și bucătăria care era amenajată pe holul de la intrarea în casăă.

Bărbatul, cel puțin, era un individ extrem de dubios, de agasant și de recalcitrant. Avea regulile lui. Era obligatoriu să avem amândoi serviciu ca săă nu stăm în permanență acasă, consumând curent electric și apă degeaba, nu aveam voie să ne arăătăm figurile prea des în bbucătăărie, gătind toată ziua, nu aveam voie să ținem frigider, nu aveam voie să aducem aalte persoane în vizită, etc. Silviu nu a avut nicio idee despre tortura psihologicăă prin care am trecut în acea perioadă. El dormea ca blana de urs întinsă pe jos în fața șemineului. Când punea capul pe pernă era deja dincolo de zidul somnului. Asta nu prezenta nicio problemă pentru nimeni, desigur. Însă sforăia cumplit, de se zgâlțâia patul ca într-o manifestare poltergeist și se scuturau pereții ca apucați de friguri. Nu folosesc aceste comparații de amorul artei. Am trăit un adevărat coșmar timp de 3 ani, cât am locuit cu el, iar sforăiturile lui au fost principala cauză pentru care mi-am distrus somnul, transformându-mă într-o insomniacă, problemă de care m-am vindecat foarte greu, mulți ani mai târziu, după ce m-am despărțit de el. Așadar, în acele cinci prime luni de trăit sinnguri, fără alți colegi de cameră, s-a instalat insomnia în sistemul meu de funcționare. Nu am mai dormit în timpul nopților după aceea. Nu aveai cum, pur și simplu nu aveai cum să dormi pe acel gen de zgomot pe care corpul lui îl producea în timpul somnului! Nu sforia în toate pozițiile, ci numai când dormea pe spate, dar numai dormind pe spate zicea el că se putea odihni, așa că nu dădea doi bani pe disperarea mea. Trăgeam de el 15 minute ca să îl trezesc, încercând ca o descreierată să îl conving să se întoarcă pe o parte, dar după cinci minute revenea pe spate, reluând concertul. Nu am rezistat nervos acestui proces.

Cum nu dormeam nopțile, mi-am pierdut zilele încercând să mă odihnesc. Deși locuiam ultra-central, aproape de sediile facultății mele, nu m-am dus la cursuri, în afara acelora care aveau prezența obligatorie. Marțea aveam seminarii în Romană de la ora 08:00. Nu mă culcam dimineața, după ce făcusem altă noapte albă, ducându-mă direct la seminarii. La cursurile de seară nu mai ajungeam fiindcă, întoarsă acasă, picam lată în pat de la nesomn și oboseală. Iar nopțile mi le petreceam urmărind seriale și spărgând semințe. Îmi permiteam aceste mici ”răsfățuri” constând în pungi de semințe, chipsuri, floricele, sucuri și ciocolată fiindcă banii câștigați din job-ul ca data entry îmi asigurau stabilitate financiarăă. Ca să împac oaia cu lupul, mă duceam în tura de noapte la muncă, 2 nopți pe săptămână. Deci redusesem considerabil orele de muncă (și venitul) îndată ce începuse anul universitar. Chiar dacă lucram cu orar part-time, tot câștigam suficient de bine încât să nu mă îngrijorez. Și oricum părinții mei au continuat să susțină tot greul cheltuielilor, în ciuda faptului că nu muncisem la fermă pe perioada verii. Dar când a intrat lumea în criza financiară din 2008, s-a destrămat și visul de mai bine.

Nu mă mai duceam la muncă, iar la cursuri nici atâta, așa că stăteam toată ziua acasă, atrăgând antipatia gazdelor care nu vedeau decât curent consumat aiurea, etc. După o perioadă, a ajuns să îmi fie și frică să mă duc la bucătărie ca să îmi fac cartofi prăjiți sau să mă duc la baie. Măă țineam pe mine și mâncam toată ziua una sau două cutii de fulgi de cartofi cu crutoane pentru piure instant de la Mega Image-ul de peste drum. Puneam de cu seară apă în fierbător, iar în timpul zilei turnam apă clocotită în cutia de fulgi și gata piure-ul Cătălinei! Eram de-a dreptul îngrozită să dau ochii cu acel bărbat, gazda noastră, care nu contenea în niciun minut al zilei să ne reproșeze câte ceva. Ea nu era chiar atât de nesuferită. De fapt, ea era cumsecade, însă el o domina cu totul, întocmai cum făcea și ursul cu mine. Cred că, în multe aspecte, relațiile noastre semănau foarte mult. Și am compătimit-o, așa cum mă compătimeam și pe mine. Iar ea își îneca amarul în câte un păhărel de vin, în timp ce eu mi-l înecam în porția zilnică de semințe prăjite și de sticlă de Pepsi la doi litri jumate. Doamne Dumnezeule Mare, câte sticle adunasem după dulapul în care îmi țineam hainele! Am băut morbid de mult suc aacidulat, plângând toată ziua, adâncindu-mi ochii în orbite încercuiți de cearcăne și blestemându-mi zilele și nopțile și ceasul în care mă născusem.

Silviu nu a trăit aceeași dramă ca și mine pentru că, în primul rând, dormea nopțile, odihnindu-se foarte bine, în al doilea rând avea un serviciu full-time la o firmă care se ocupa cu accesarea de Fonduri Europene, deci nu era nevoit să dea ochii cu gazdele toată ziua și, în al treilea rând, nu avea părinți care să îi ceară randament la facultate. Adică să îi ceară ca banii cheltuiți pe educația luii să merite efortul. Mie mi se cerea acest lucru pe care nu îl puteam onora de nicio culoare, așa de profundă era depresia prin care am trecut în legătură cu facultatea. Și nici acum nu mi-am revenit din dezamăăgire! Așa că ursul nu înțelegea prin ce treceam, considerând că nu făceamm decât să exagerez, să dramatizez lucrurile. Nu a existat suflet pe fața acestei planete care să nu îmi fi reproșat că nu fac decât să exagerez, să dramatizez lucrurile din viața mea. Asta au însemnat suferințele mele pentru cei din jurul meu cărora le revenea sarcina de a-mi fi parteneri, o simplă exagerare. Zi-mi tu dacă nu ți se urcă la cap atunci când încerci să dormi, iar vecinul de lângă începe să dea cu bormașina chiar în urechea ta! Nu era nicio diferență între o bormașină și sforăitul lui! Unde mai pui la socoteală că eram zi de zzi nemâncată și deshidratată! Să mai adaug și întreaga suită de sentimente cumplit de toxice ale urii, furiei, dezamăgirii, eșecului pe care le simțeam în legătură cu orice, cu școala, cu serviciul, cu viața romantică, etc.?

E inutil a-mi fi reproșat faptul că nu am plecat de lângă el până atunci. Din perspectiva persoanei abuzate o căutam cu lumânarea. Ca și în timpul primilor doi ani de relație, am încercat să mă despart de el în repetate rânduri, dar degeaba. Cum locuiam acum fără colegi de cameră, deci fără martori, certurile noastre au devenit mai violente. Nu ne mai agresam doar verbal. Fără martori care să intervină între noi, nu s-a mai jenat să mă bruscheze, să mă prindă de brațe și de încheietura pumnului, sucindu-mi brațul la spate, imobilizându-mă, ca pentru a-mi spune ”nu te las să pleci nicăieri” ori de câte ori amenințam că plec, luându-mi lumea în cap!

Iată că am ajuns undeva la mijlocul lunii februarie, în 2009, la limita puterilor. Nu mai rezistam stresului. I-am cerut lui Silviu să încercăm să ne mutăm din acea casă înntr-o garsonieră, chiar dacă acest lucru ar fi însemnat să pierdem beneficiile de a trăi într-o locație ultra-central. El avea câțiva colegi de liceu cu care păstrase legătura care locuiau în Drumul Taberei și care căutau să se mute la rândul lor, dornici de o schimbare. Unul din ei era băiatul cu care mă sărutasem în noaptea blestemată din Lacu Sărat, când îl cunoscusem și pe urs, iar al doilea băiat era taman cel pe care prietena care îmi făcuse cunoștință cu Silviu la acea petrecere îl iubise în timpul liceului. A existat și un al treilea, dar nu face parte prea mult din poveste. Oricum, noi 5 am decis, așadar, să ne mutăm împreună. Așa a început o nouă etapă în viața mea. În care Cătălina a locuit cu 4 băieți.

iul. 252019
 

Joi, 25 Iulie 2019, la brunch

Nu m-am încăpățânat să nu mai scriu aici din vreun moft oarecare, ci din simplul fapt că am obosit până la epuizare. Nu am simțit niciodată această epuizare mai intens ca zilele trecute când nu am mai reușit nici să mă mai ridic din pat. În fiecare dimineață fac acest exercițiu de motivational speaking cu mine însămi, încurajându-mă să mai rezist un pic, încă un pic fiindcă sfârșitul acestei povești este aproape. Toate semnele de la Univers indică asta! Dar degeaba! După ce îmi fac rondul de dimineață prin casă, mâncând micul-dejun și toate celelalte, mă strecor din nou în așternut ca să mai ațipesc o tură. Asta este ceea ce aș face și în clipa de față. Aș trânti cu tableta de podea și le-aș trimite pe toate la naiba, ducă-se pe pustiu cu totul, cu povestea mea, cu cartea pe care o scriu, cu trecutul și cu viitorul, cu semenii mei și cu lumea întreagă. Nu vreau decât să dorm somn lung și profund.

Dar ori de câte ori închid ochii ca să dorm ba văd copilul promis pe 13 Septembrie 2015, ba îl visez pe tatăl său, iar când sufletul nu îmi este răsplătit cu imagini ale lor, îl visez pe ursul grizzly, ca un fel de alarmă de la Ființa mea profundă care îmi reamintește că este absolut imperativ s las în urmă trecutul, eliberându-mă de acesta atât prin intermediul scrisului, cât și al visului și al muncii interioare. De când am scris prima parte a acestui capitol, l-am visat de 4 ori pe urs. Cumplite, groaznice și înfiorătoare vise! Straniu este faptul că, în timpul celor 5 ani de relație, nu l-am visat nici măcar o dată, dar de când am început să fac reiki care mi-a răscolit toată energia subtilă, l-am visat de zeci de ori. Și toate experiențele acestea onirice au fost îngrozitoare și terifiante, ca niște coșmaruri din care nu reușesc să mă trezesc. Iată că se fac 8 ani de când m-am despărțit de el și, totuși, îmi petrec o bună parte a fiecărei zile încercând să mă despart de el în mintea mea, așa cum am încercat și în timpul acelor ani pierduți alături de el. Nici nu am început să scriu aceste rânduri că mi-au dat deja lacrimile de durere și amărăciune. Ai crede că suferința mea să se fi mai slăbit în intensitate după atâta scris, dar după cum am mai scris în alt rând, unele răni sunt atât de profunde încât cicatricile lor rămân vizibile mulți ani după aceea, chiar și după ce rana s-a închis în toată aparența. Din cauza certurilor interminabile și zilnice cu el nu mai suport în clipa de față să se mai țipe la mine. Îmi cedează sistemul nervos și clachez din prima ori de câte ori cineva țipă la mine, reproșându-mi lucruri de nimic pe care nu le mai pot explica mai bine decât am făcut-o deja, dar pe care nimeni nu vrea să le înțeleagă. Lucruri ale trecutului odios pe care ne dorim atât de puțin să îl lăsăm în urmă, îngropat la șase picioare sub pământ.

Dar datoria față de semenii mei mă îndeamnă să mai dezgrop ceva din putreziciunea trecutului meu spre a servi ca exemplu de tip ”așa ceva să nu faceți!”. Rămăsesem cu firul narativ în vara lui 2008, când am decis să mă instalez mai bine la București după primul an de studenție care fusese un real eșec, în vederea obținerii unui job ca să mă capăt cu experiență în câmpul muncii. Am întrebat-o de curând pe sora mea dacă nu cumva motivul real al refuzului familiei mele de a mă sprijini în decizia mea nu fusese dezamăgirea lor că mă încăpățânam să rămân alături de Silviu pe care niciunul din ei nu îl putea suferi. Ea mi-a răspuns că da, că așaa fusese. Nu vroiau să îl sprijine și pe el, așa cum nu au vrut să o mai ajute și pe prietena mea care ne fusesee colegă de garsonieră mie și surorii mele, dar care se comportase eexecrabil față de noi și de părinții noștri. Ai mei au știut din capul locului că șederea la București presupunea niște cheltuieli considerabile pentru niște începători, așa cum eram noi în câmpul muncii, și nu au vrut să își ia niciun angajament și pentru Silviu și prietena mea, știind că niciunul ddin ei nu stătea pe sacul cu bani, asta însemnând că ar fi putut exista posibilitatea ca părinții mei să ajungă să îi întrețină și pe ei la București, nu numai pe mine. Înțeleg că au gândit așa, fiind sătuli după experiența primului an de facultate care tocmai se încheiase în timpul căruia au plătit multe din cheltuielile prietenei mele, deci nu erau mulțumiți cu anturajul meu compus numai din două persoane că alți prieteni mai apropiați nu prea mai aveam. Dar tocmai refuzul lor de a mă sprijini m-a împins mai mult către urs de care depindeam acum din punct de vedere financiar, căci singură nu puteam suporta toate cheltuielile. Așa că, în loc să fie ei cei care să îl împrumute cu bani pe urs, m-a împrumutat el pe mine o perioadă ca să îmi pot susține șederea în capitală.

iul. 032019
 

Miercuri, 3 Iulie 2019, înainte de masă

Aș face exces de zel dacă aș descrie în detaliu toate evenimentele petrecute între noi pe parcursul primului an de relație. De aceea voi continua cu firul narativ în vara următoare, în 2007, când am dat BAC-ul. Mă operasem de apendicită cu numai 3 săptămâni înainte de începerea examenelor și câțiva profesori îmi recomandaseră să cer o comisie specială la examinări pentru că apăruseră niște complicații după operație. Practic, nu puteam ține stiloul în mână pentru că venele mele se umflau și se încordau din cauza înțepăturilor de la intravenoase administrate în timpul spitalizării. Așa că mă aflam într-o situație delicată, dar am ales să mă duc la examene în mod obișnuit. Cum el avea timp berechet la dispoziție, avea pretenții să ne întâlnim. Așa că i-a păsat prea puțin că mă pregăteam pentru examene, deși cu numai un an în urmă el îmi impusese o pauză pe perioada BAC-ului, pentru a se pregăti. Așa că m-am trezit de două ori că mă duc la probele orale cu ochii plini de lacrimi și înroșiți de plâns și cu vocea răgușită de la țipete și urlete. Certurile noastre erau atât de gălăgioase! Practic, el îmi imputa mereu că obligația mea ca prietenă era să îi acord lui tot timpul meu, fie că era timp liber, fie că era timp alocat școlii sau altor îndatoriri.

Plănuiam să merg la București la facultate, unde urma să mă înscriu la Comunicare și Relații Publice din cadrul SNSPA. Din clasa a VIII-a mă setasem p această facultate, fără să știu cu ce se mânca domeniul PR-ului pe care eu îl confundam cu publicitate și reclamă. Distanța dintre noi ar fi pus capăt relației, așa că ursul a decis să abandoneze facultatea de la Galați pentru a veni și el la București unde viza să se înscrie la Universitatea româno-Americană. Am fost pusă în fața unei decizii foarte dificile în acea perioadă întrucât eu nu mi-am mai dorit să continui relația cu el. Crizele lui de gelozie mă oboseau până la epuizare. Am vrut să ne despărțim. Nu am vrut să vină și el cu mine la București ca să mă sufoce cu posesivitatea lui. Îmi amintesc și acum acel episod. Eram atât de indecisă! Știam că niciuna din prietenele mele nu îl putea înghiți pe Silviu, așa că am vrut să le cer părerea. M-am întâlnit mai devreme cu ele ca să le vorbesc. Le-am spus că plănuiam să mă despart de urs pentru că nu mai suportam comportamentul lui de băiețandru răzgâiat. M-am așteptat ca ele să mă sfătuiască să procedez așa, să îl înlătur din viața mea, dar spre marea mea surpriză mi-au spus amândouă în cor: ”Nuuu! Dar te iubește atât de mult! Nu vă despărțiți!” Mi-e atât de greu să înțeleg unde anume au văzut ele iubire în certurile noastre interminabile și în crizele lui de gelozie la care ele asistau ocazional ca martore. Ce rău îmi pare că am plecat atât de mult urechea la sfatul lor! Ce rău îmi pare că nu mi-am ascultat mai bine vocea intuiției și că nu am avut mai multă încredere în simțămintele mele care mă implorau să mă îndepărtez de urs cât mai grabmic cu putință! Și cât de rău îmi pare că nu am avut niciodată prieteni adevărați care să mă sfătuiască de bine, împingându-mă să lucrez în folosul personal! Câtă energie nu am consumat ca să le ajut pe aceste prietene să se debaraseze de niște relații cumplit de toxice în care se aflau, încercând cu toate puterile mele să le ajut să își bage mințile în cap și săă își deschidă ochii. Atât de mare păcat că nu mi-am urmat singură sfaturile! Și mai mare păcatul că niciuna dintre ele nu m-a ajutat așa cum le-am ajutat eu pe ele! Așa am mai continuat încă 4 ani alături de Silviu când totul ar fi trebuit să se termine în acel moment. Am aflat cu stupoare că tatăl său îl sfătuia să se despartă de mine cât timp a stat cazat la căminele de studenți de la Galați, amintindu-i că se afla la o vârstă mult prea tânără ca să se lege emoțional numai de o fată, în vreme ce atâtea alte ispite se găseauu la tot pasul în campusul universitar. Cu alte cuvinte, taică-su îl sfătuia să mă părăsească ca să poată face sex cu un număr nedefinit de fete, de parcă acestea i-ar fi căzut în brațe ca grâul la seceriș! Oh, cât de mare păcatul că nu l-a ascultat pe taică-su, având încredere în el că ar fi putut avea stofă de cuceritor! Păcat, păcat că nu m-a eliberat atunci! Nu am absolut nicio idee dacă m-a înșelat în acel prim an. Eu am făcut-o în fiecare zi în mintea mea și în visele mele pentru că nu puteam să îl scot de nicio culoare pe fostul prieten din gândurile mele!

În toamna lui 2007 am plecat, așadar, cu toții la facultate în București. Eu, sora mea și una din prietenele mele ne-am stabilit sediul într-o garsonieră în cartierul Titan, chiar lângă parcul IOR. Locuiam teribil de departe de facultatea mea care se afla în Romană, undeva în zona ASE-ului. În schimb, el a locuit o perioadă pe unde a apucat, după care și-a găsit o gazdă vis-a-vis de hypermarket-ul Cora din Militari, de lângă Plaza Mall. Așadar, am locuit în acel prim an la capete diametral opuse ale Bucureștiului. Să vezi și să nu crezi că această situație era o metaforă a Universului care încerca să ne spună că atât eram de diferiți unul de celălalt, situându-ne pe poziții diametral opuse și, ca atare, nu aveam ce căuta împreună.

Eu am știut asta, iar colțul străzii dintre parcul IOR și blocul la care stăteam eu a fost martor la zecile mele de încercări de a pune capăt relației dintre noi. Dar nu m-a lăsat niciodată să o duc la bun sfârșit fiindcă ori de câte ori deschideam subiectul, i se umpleau ochii de lacrimi și începea să plângă ca un copil căruia îi erau refuzate dulciurile preferate.

El a încercat să își găsească un loc de muncă pentru a se întreține fiindcă părinții săi îi dădeau foarte puțini bani, dar când termina orarul de muncă, în jurul orei 17:00, era în fiece zi la ușa mea ca să ne petrecem timpul împreună. Stătea atât de mult la noi în garsonieră, încât unii vecini ne-au pârât la administrație că am avea un chiriaș în plus pe care nu îl declaraserăm la cheltuieli, creându-ne diverse probleme, așa cum fac câte unii vecini care au prea mult timp liber și nu au altceva mai bun de făcut decât să îi spioneze pe alții. Ursul stătea la mine până undeva în jurul orei 22:00, ca să prindă metroul, apoi o luam de la capăt a doua zi. O dată la două săptămâni gazda lui îmi permitea să vin în vizită și să îmi petrec noaptea cu el. Aranjamentul acesta le-a displăcut foarte mult părinților mei care știau prea bine ce însemna ca o fată să petreacă noaptea la iubitul ei acasă. Ca orice părinți nu au vrut ca fetița lor cea mică să o ia pe drumul acesta spre maturitate, unde primul pas este să îți pierzi virginitatea. Dar departe de ei, nu au mai avut niciun control și niciun drept asupra mea. Nu le-am cerut niciodată sfatul în nicio privință și i-am pus mereu în fața faptului împlinit.

De mers nu mergeam nicăieri deoarece nu stătea niciunul din noi pe sacul cu bani. Cel mai mult făceam turul parcului și al cartierului și ocazional ne luam o prăjitură de la Tip-Top-ul din colț, dar nu mi-a făcut niciodată cinste. În primăvara lui 2008 ne-am luat role și, împreună cu una din cele mai bune prietene ale mele, ieșeam toți 3 în parcul din Titan ca să ne dăm cu ele. Pe skater-ii de acasă nu i-am întâlnit niciodată în timpul escapadelor noastre, deși cu mâna pe inimă declar că i-am căutat peste tot!

Dar în legătură cu acest al doilea an de relație cu ursul îmi amintesc cel mai bine șirul infinit de încercări eșuate de a mă despărți de el pe care lee înfăptuiam la colțul străzii și de lacrimile lui de copil rănit cu care mă șantaja să nu îl părăsesc.

Vara anului 2008 se apropia repede-repejor. Sora mea termina facultatea și intenționa să se întoarcă acasă pentru a munci la grădina părinților noștri. Îi displăcuse profund traiul în București și nu avea niciun fel de disponibilitate să prelungească disconfortul în vederea obținerii unui job. Ai mei aveau aceleași pretenții și de la mine, solicitându-mi să mă întorc acasă pe timpul verii ca să muncesc la fermă pentru a strânge astfel banii de cheltuială și întreținere pentru următorul an la facultate. Așa pocedase sora mea în fiecare an care nu abordase problema serviciului dintr-un alt unghi, deciziile sale răsfrângându-se în mod negativ asupra mea în momentul în care am plecat și eu la facultate. Pentru mine nu era o soluție să mă întorc în Brăila ca să îmi câștig dreptul de a sta la București încă un an muncind la grădină. Anul I de facultate provocase o cruntă și profundă dezamăgire în sufletul meu în materie de studii universitare. Facultatea pe care o alesesem era o mare porcărie, așa că nu m-am preocupat să fiu o studentă de nota 10 în vederea obținerii acelor drepturi studențești precum cămin sau bursă de merit pentru care sora mea muncise cu sârg și tenacitate. În schimb eu am căutat să mă angajez. Tot anul m-am preocupat să găsesc ceva convenabil d făcut, dar orice era convenabil cerea minim 2 ani de experiență în domeniu. Așa că am gândit că aș fi procedat foarte bine dacă aș fi rămas în București pe timpul verii ca să obțin experiență în câmpul muncii. Eram pregătită să fac inclusiv muncile de jos, ca de exemplu să împart pliante, întocmai cum procedează orice student novice numai ca să mă adaptez traiului în București. Dar toate eforturile mele au trecut pe lângă părinții mei care au refuzat cu vehenență să înțeleagă de ce alegeam să procedez așa. Degeaba am încercat să le explic că niciun angajator nu ar fi luat în serios trei luni de experiență ca zilier, adică muncitor cu ziua, la ferma părinților mei. Și cu atât mai puțin o agenție de PR sau o agenție de publicitate ar fi luat în serios și evitat acest gen de experiență trecută în CV-ul unui aspirant la un loc de muncă decent! În schimb, job-uri precum data entry, operator calculator, transcriptor sau call-center puteau cântări ceva din cauza referințelor de la angajatori. Dar degeaba, degeaba, degeaba totul! Sunt 11 ani de atunci și părinții mei nu m-au iertat nici în ziua de azi că am ales în acea vară să rămân la București ca să muncesc.

Cum sora mea hotărâse să revină acasă, nu îmi rămăsese altceva de făcut decât să fac casă cu prietenul meu și cu colega de garsonieră care se numărase până în acel an printre cele mai bune prietene ale mele. Dar traiul cu ea îmi dovedise că aparențele sunt incredibil de înșelătoare. Stând zi de zi cu ea în aceeași locuință am înțeles că nu mă înnebuneam după felul ei de a fi. Nu era tocmai o gospodină grozavă, iar modul cum își ducea viața de zi cu zi ne-a influențat maxim prietenia care s-a încheiat la începutul anului II de facultate. Sora mea avea un loc la căminele din Grozăvești, deși alesese să locuiască împreună cu noi în garsoniera din Titan, iar ea și colega ei de cameră au fost de acord să ne cedeze cazarea pe timpul verii întrucât cheltuielile erau mult mai mici pentru studenții facultăății respective decât pentru studenții din exterior.

Spațiul nu era mare. Eu și el ocupam un pat, iar ea pe celălalt. Eu am cumpărat un mini-frigider și un reșou, iar ursul a primit un cuptor cu microunde de la ai lui, așa că eram cumva asigurați cu procedurile de gătit! Numai de aș fi avut bani pentru mâncare, desigur, fiindcă părinții mei, care îmi purtau ranchiună, au refuzat o perioadă să mă sprijine. Am trăit o depresie de proporții pantagruelice în acea perioadă din cauza rupturii dintre mine și părinții mei. Cu prietena mea nu mă mai înțelegeam ca să mă pot spovedi ei, așa că Silviu a fost cel care a știut despre starea de spirit în care m-am aflat în acea vară. Cred că de-abia atunci am reușit să ne apropiem și să ne confesăm unul altuia. Nu mai eram doar prieteni într-o relație romantică, acum dormeam în același pat și împărțeam cheltuielile de întreținere.

Cum era de așteptat, mi-am găsit ceva de făcut ca să îmi câștig bacșișul împărțind pliante sau transcriind conversațiile înregistrate în timpul unor focus-grupuri, iar spre sfârșitul verii mi-am găsit un job cu adevărat convenabil ca data entry unde ajunsesem să câștig o grămadă de bani, unde mi se permitea un orar flexibil, în funcție de cursuri și unde am putut să îl aduc și pe Silviu pentru același job. A fost cu adevărat ideal! Era tot ce îmi trebuia! Până a venit criza financiară mondială care a afectat bunul mers al lucrurilor pentru multe afaceri și companii, inclusiv pentru aceasta la care lucram noi care s-a văzut nevoită să renunțe la proiectele de data-entry.

iul. 022019
 

Marți, 2 Iulie 2019, dimineața

Cum spuneam, apropiindu-mă tot mai mult de locul întâlnirii și văzându-l pe Silviu, nu am simțit absolut niciun pic de atracție fizică față de el, așa că am sperat în sinea mea că va putea compensa la capitolul personalitate, motiv pentru care am mers înainte, ignorând sfaturile amicului meu Țep. Oricum era mult prea târziu să mai dau înapoi pentru că și el mă văzuse venind spre el. În plus, eram îngrozitor de dornică să mă cuplez cu un alt băiat, cu intenția vădită de a-l face gelos pe fostul meu prieten. Mă descompuneam de tristețe la gândul că aș putea rămâne singură, ceea ce m-ar fi împins fără urmă de îndoială să plâng toată ziua după dansator. Nu puteam suporta gândul că m-ar fi putut vedea singură și bosumflată. Ar fi știut din capul locului că toată melancolia și mâhnirea mea s-ar fi datorat lui. Iar eu știam că, în loc să simtă compasiune pentru mine, s-ar fi umflat în pene ca păunul de orgoliu și amor propriu știind că ființa sa avusese o înrâurire atât de mare asupra unei fete. Așa calculam că, dacă aș fi fost cu altcineva, m-ar fi ajutat să îmi iau gândul de la dansator. De aceea m-aș fi cuplat în acele clipe și cu o cizmă ponosită numai să nu fiu singură și batjocorită.

Mi-am llăsat amicii în urmă, iar eu și Silviu am pornit-o agale la plimbare singuri-singurei, așa cum procedează un băiat și o fată când sunt la o întâlnire. Treaba asta era ceva nou pentru mine întrucât dansatorul nu se sinchisise aproape niciodată să mă scoată la o întâlnire în doi, așa cum am mai povestit în alte rânduri. Eram mereu însoțiți de alte persoane care asistau la gesturile noastre de tandrețe. Să te iubești cu un băiat chiar așa în public, în văzul tuturor, desigur că ajunge să își pună amprenta pe mintea și pe emoțiile și sentimentele tale, făcându-te să crezi că este ceva absolut normal să te despui nu numai în fața iubitului tău, ci și în fața prietenilor săi. Totul este mecanică subconștientă, așa că ai mare grijă ce gândești și cum acționezi în mod repetitiv, fiindcă toate astea devin tipare comportamentale care îți vor didcta felul de a fi.

Nu mi-a displăcut de urs la prima întâlnire. Era, desigur, altceva pentru mine să stau de vorbă cu un băiat despre școală, despre facultate, planuri de viitor, aspirații și idealuri, în loc să discuți despre actele infracționale comise de cel pe care te amăgești că îl iubești, despre prietenii săi interlopi aflați pe la pușcărie sau despre părinții care te-au dat afară din casă pentru că nu vrei să muncești la covrigărie fiindcă visezi să fii vedetă. E lesne de înțeles că din cauza tuturor acestor lucruri m-am simțit destul de degajată în prezența sa, a noului venit. Atâta doar că nu simțeam niciun pic de atracție ffizică pentru el. Dar am tolerat acest lucru cu stoicism și curaj. Eram complet blocată la momentul respectiv. Trăiam cu impresia că toți băieții cu aspect fizic plăcut erau niște cretini care sufereau de amor propriu. Și băieții, ca și fetele, sunt perfect conștienți că se află în posesia unei carcase fizice estetice, iar percepția aceasta a propriei frumuseți exterioare îi face pe câte unii să nu mai aibă pic de frumusețe și în interior. Am cunoscut o sumedenie de astfel de băieți, dar din fericire au fost vreo 2-3 care au ieșit din tipar, așa că teoria mea nu este în niciun caz general-valabilă. Dar atunci eram complet blocată din punct de vedere emoțional fiindcă în toți acei ani niciun băiat cumsecade și plăcut ochiului nu s-a apropiat de mine din punct de vedere romantic, așa că, inconștient vorbind, cred că am ajuns să evit băieții atrăgători fiindcă mi se părea imposibil să păstrezi o păpușă Ken pe lângă tine pe termen lung. Negreșit că din aceste motive și încă din multe altele m-am orientat către un băiat mediocru ca aspect fizic, sperând că așa aveam să fiu în siguranță în relația noastră în care nicio altă fată nu ar mai fi putut interveni. Fetele sunt incredibil de răutăcioase, am descoperit cu multă tristețe de-a lungul anilor. Iar fetelor nu le este pic de jenă să fure ceea ce nu este al lor.

Așa am crezut că mă aflu la adăăpost alături de un băiat gras și urâțel la care credeam că nicio altă fată nu s-ar fi putut uita. Dar și el a știut acest llucru la fel de bine ca și mine, ceea ce l-a făcut să fie cumplit de gelos și de posesiv. Nu pentru că m-ar fi iubit, ci pentru că știa că, dacă ne-am fi despărțit, nu ar mai fi găsit o altă prietenă care să îi tolereze defectele. Așa m-a ținut cu forța lângă el timp de ani de zile, șantajându-mă și amenințându-mă ori de câte ori demaram procesul despărțirii.

Dar nu a fost așa chiar de la început. Nici măcar obez nu era. A încercat să mă sărute de la primaa întâlnire, dar l-am respins. Apoi lucrurile au evoluat mult prea repede între noi. La nici 3 săptămâni de când ne cuplaserăm am devenit intimi. Fusese prima oară pentru el. După o lună de prietenie (adică după o săptămână de la primul contact sexual) mi-a zis că mă iubea, iar în fața acestei declarații nu am știut cum să reacționez. Eu nu îl iubeam, deși ajunsesem să mă culc cu el, așa că i-am îndrugat câteva scuze penibile ca să justific lipsa acelui audible ”și eu te iubesc”. S-a simțit ofensat, desigur, întocmai cum se simțise și dansatorul când îmi mărturisise primaa oară că mă iubea, iar eu nu îi putusem răspunde în același fel. Fusesem sinceră cu ursul de la bun început, făcându-i cunoscut faptul că încă mai nutream sentimente pentru fostul meu prieten. De aceea nu reușeam să înțeleg de ce îmi făcuse această declarație atât de repede? Când avusese iubirea timp să se instaleze în inima cuiva în numai o lună? Așa m-am văzut din nou obligată să forțez sentimentul iubirii în mintea mea ca să mângâi amorul propriu rănit al altui băiețandru. Cum să nu îți distrugi chakra inimii când gura ta spune ”te iubesc” când ar prefera să spună ”nu îmi doresc prea mult să am de-a face cu tine; poți să mă lași în pace?”. Deci ce era să fac? Normal că am ajuns să îi spun și eu că îl iubeam, iar asta chiar de-a doua zi, nebunul și surdul, căci altfel cum poți numi un om care aude azi ”nu te iubesc”, iar mâine ”te iubesc” fără să nu se întrebe cum ar putea iubirea să apară peste noapte?

Aceeași zi, după-amiază

Vara anului 2006 a trecut relativ monotonă, eu încercând să mă integrez în grupul lui de prieteni, iar el într-al meu, deși marea majoritate a timpului ni-o petreceam singuri, plimbându-ne. Eu făceam tot efortul omenesc posibil să ne afișăm cât mai des în public, mai ales în vizorul fostului meu prieten ca să îi dovedesc că îl uitasem, că nu mă mai interesa, că depășisem faza, căă ram fericită cu altcineva. Atunci, în primele săptămâni, au existat câteva altercații între noi fiindcă mă punea dracul să mușc ca o viperă calomniindu-l pe dansator care nu putea rămâne neresponsiv la provocările mele, iar ripostele lui erau întotdeauna jignitoare și batjocoritoare. M-a rănit în fel și chip, călcându-mă în picioare, ca să aflu de la terțe persoane că o făcea mereu cu lacrimi în ochi ca să urle după aceea ”Mi-e nespus de dor de tine, Cati”. Cu timpul, am început să evit să mă mai afișez pe unde știam că ar fi putut fi și dansatorul, dar când se întâmpla să ne ciocnim pe la vreo terasă, îmi mușcam limba ca să nu urlu de disperare! De ce îmi plăcuse atât de mult de el nu am idee să zic. Nu ne potriveam deloc! Dar probabil că are legăătură cu acel gen de atracție periculoasă pe care o simțim pentru băieții răi. Întotdeauna ne dorim să fim noi motivul pentru care astfel de indivizi să se schimbe. Întotdeauna visăm ca noi să fim floricelele de colț care să răsară în inimile lor pietrificate și pline de spini și de buruieni. Cee amăgire cumplită!

Dar pe tărâmul verosimilului, prietenia mea cu Silviu mergea în sensul relațiilor pe termen lung. Încă ne adaptam unul cu celălalt, așa că lupul îmbrăcat în straie de mielușel nu își arătase încă colții. Cel puțin aveam cu cine mă întoarce acasă noapte de noapte. Ora mea de întoarcere sărise de la 22:00 cu un an în urmă la nedeterminat acum că aveam un nou iubit. Comedia în tot acest context a fost că cei doi locuiau în același bloc, dar la scări diferite, așa că se întâlneau ocazional fără să fiu de față.

Alta a fost povestea când a venit toamna. Eu am intrat în clasa a 12-a. iar ursul intra în anul I la facultatea de calculatoare-matematică sau ceva pe acolo din Galați. Ne întâlneam la fiece sfârșit de săptămână și în vacanțe. Distanța aceasta de numai câțiva kilometri dintre noi și-a spus cuvântul. Cu trecerea lunilor devenise intolerabil de gelos și de posesiv, dar încă nu își lăsase caracterul violent să iasă la lumină. Dar uite că îmi amintesc de unele lucruri pe care le făcea care îl făceau extrem de nesuferit și respingător.

Îmi amintesc că în acea perioadă a existat la Cosmote o opțiune de 3 euro pentru care primeai 300 de minute și 300 de sms-uri în rețea. Ne-am luat și noi opțiunea respectivă ca să mai scurtăm distanța dintre noi vorbind la telefon. Aveam împreună 600 de minute și 600 de sms-uri, dar eu nu aveam voie să consum nici măcar un minut ca să vorbesc cu altcineva, nici măcar cu sora mea care se afla la București. Avea și ea opțiunea respectivă și suna ea mereu ca să ne dea vești, dar Silviu nu mă lăsa să îmi consum minutele decât sunându-l pe el. Dumnezeule Mare, de câte ori nu ne-am certat la telefon, irosind prețioasele blestematele de minute degeaba ca să îmi urle în ureche ”De ce nu ai răspuns mai devreme? De ce suna ocupat? Cu cine vorbeai? Ai consumat din minute?”. Și când epuizam înjurăturile, se lăsa liniștea pe fir, fără ca vreunul dintre noi să mai zică ceva, consumând minute în neștire. Dar el era fericit fiindcă minutele se duceau stând pe fir cu el, ascultându-i smiorcăielile, iar nu vorbind cu sora mea!

În schimb, când se întâmpla să fie de față când mă suna vreun amic, se făcea mai întâi livid spre pământiu de iritare, apoi vânăt de furie. Nu pot să descriu ce făcea în timpul acestor episoade. Se apropia de mine într-un chip extrem de amenințător, luându-mi tot aerul, ca și cum ar fi vrut să lipească și el urechea de difuzor ca să audă conversația sau să îmi ia telefonul din mână ca să îl arunce în mijlocul drumului. Nici nu aveam voie să zâmbesc sau să râd cât timp vorbeam la telefon cu alți prieteni, căci ursul devenea agresiv și defensiv. I se schimonosea fața în așa fel încât părea o statuie de piatră cu fruntea încrețită de nervi și cu gura și buzele făcute pungă de indignare. ”De ce râzi tu atâta acolo? Cu cine vorbești? etc.” erau doar câteva din reproșurile pe care mi le aducea pentru cele mai banale fleacuri.

Și dacă tot am deschis subiectul telefoniei, mai avea el un obicei. Când refuzam să răspund la telefon fiind ocupată făcându-mi temele pentru școală sau pregătindu-mă pentru BAC, el obișnuia să sune la telefonul fix din sufragerie, unde dormeau părinții mei. Nu conta ora la care se trezea el să sune, o făcea inclusiv la 12 noaptea. Și nici nu făcea această mârșăvie gândind că așa putea da de mine, ci o făcea ca să mă șantajeze prin părinții mei pe care îi deranja intenționat ca să mă oblige pe mine să îi răspund la mobil când mă suna. Părinții mei și-au dat seama că acest comportament al lui era dubios și au încercat subtil să mă avertizeze că nu era în regulă, dar nu au insistat prea mult deoarece ei înșiși au blocaje emoționale legate de trecutul lor. Mama tatălui meu nu a acceptat-o niciodată pe mama și i-a blestemat la nunta lor. S-au certat pentru o nimica toată și nici în ziua de azi nu s-au iertat cu adevărat ca să se împace. Din acest motiv ai mei au fost mereu reticenți în ceea ce privește ideea de a interveni pentru că și în relația lor au intervenit bunicii din partea tatei ca să îi despartă.

Era și mai odios când vorbeam pe messenger. Eu eram nouă în materie de calculatoare, mi-l luasem pe primul chiar în acea vară, așa că nu aveam cine știe ce dexteritate când tastam. Dar lui i se părea întotdeauna că îmi lua prea mult ca să răspund, bănuind că se întâmpla aastfel pentru că mai conversam și cu alte persoane în același timp. Nu îmi dădea voie să fac asta, vroia ca toată atenția mea să fie concentrată exclusiv asupra persoanei sale.

Oh, și de câte ori nu m-am trezit cu mesaje pe hi5 de la amici care primeau somații și amenințări de la Silviu pentru neobrăzarea de a-mi lăsa comentarii de genul ”ești foarte drăguță” sau altele asemenea. Așadar, ursul le scria acestor băieți, amenințându-i că avea să îi cotonogească el dacă nu o lăsau baltă cu flirtul! Relația cu el a fost mereu ca și cum mă angajasem într-o comisie de verificare a fidelității.

Măcar de mi-ar fi dat vreodată sentimentul că sunt în siguranță lângă el! Dar la cele 80 de kg ale sale care s-au transormat în 120 după 3 ani de relație, nu era decât un fricos și un papă-lapte care se lăuda cu nu-știu-ce lupte de viteji cu găști de băieți de la bunicii săi de la țară. Vorbe de teribilist fiindcă pus în fața unei situații reale periculoase, a fugit mânccând pământul. Se întâmplase în timpul primului an de prietenie, dar nu îmi amintesc precis când. Își luase un telefon nou pe care urma să mi-l arate. Eram singuri cuc la trezoreria de pe Bază. Nu mai era nimeni în preajma noastră. Trei băieți au răsărit atunci de undeva de nicăieri, îndreptându-se spre noi. Se vedea că erau niște cheflii puși pe glumă. Ne-au abordat. Și-au bătut joc de noi în fel și chip. Mie mi-au vorbit vulgar și m-au atins așa cum nu se poate numi decât hărțuire. Dar el nu reacționa în niciun chip, nu avea nicio intenție să mă apere. Nu știu cum unul dinttre acei indivizi i-a șterpelit telefonul din mână și duși au fost, fugind care încotro printre blocuri. Atunci Silviu s-a sinchisit să se ridice de pe trepte ca să îl prindă din urmă pe cel care îi furase telefonul. L-a ajuns din urmă și după un pumn sau doi, și-a recuperat telefonul, întorcându-se la mine pe care mă abandonase în gura lupilor, cum se zice. Deci pentru mine nu crezuse de cuviință să se mobilizeze ca să mă apere, dar pentru un telefon a făcut-o pe curajosul. I-am reproșat lipsa lui de bravură, iar el și-a justificat lașitatea într-un chip jalnic și penibil, zicându-mi: ”Tu n-ai văzut că unul dintre ei ținea pumnul în buzunar? Dacă avea un cuțit? Puteam să risc?” Vorbim de același băiat care i-a furat telefonul față de care nu a mai simțit nicio frică îndată ce a început să îl urmărească pentru a-și lua mobilul înapoi. Atunci nu i-a mai fost teamă că avea să fie înjunghiat. La un singur semn al său aș fi sărit la bătaie fiindcă sunt genul de om care își apără onoarea, dar nu am fost în aceeași barcă cu el. Mi-am dat seama că el nu este un om pe care să mă pot baza, de aceea nu m-am mai simțit niciodată în siguranță lângă el, iar întâmplarea aceasta a șubrezit mult încrederea mea în bărbați. Nu am pic de încredere în sexul opus și nu îi văd capabili pe bărbați săă protejeze ceea ce le este drag. Și când te gândești că cei trei cheflii nu erau decât niște puști nu mai mari de 13-16 ani! Și niciunul nu era mai înalt sau mai voinic decât mine, în timp ce ursul era de două ori mai mare decât cel mai mic dintre ei! Pe unul l-aș fi doborât eu, pe altul el, iar al treilea ar fi fugit de frică. Ei au avut putere asupra noastră doar pentru că nu se așteptau la o ripostă. Dar așa s-au petrecut lucrurile în acea zi. Mai bine rămâi singură pe veci decât să stai alături de un om care își spune bărbat, dar care e capabil să asiste nepăsător cum iubita sa este pipăită și batjocorită.

Dar următorul eveniment a atras cu adevărat semnalul de alarmă. S-a întâmplat pe parcursul clasei a 12-a. Ne certaserăm pentru un fleac de care nu îmi amintesc acum. Am fost la un pas să ne despărțim. Îmi amintesc că era joi seara. El era la Galați. Părinții mei auzeau țipetele mele din sufragerie, deși toate ușile erau închise până la ei și după ce am încetat cu bocetele, mi-au dat scutire pentru a doua zi, permițându-mi să stau acasă pentru a-mi liniști nervii. Dar mai pe seară, m-am trezit cu ursul la ușă. Venise de la Galați ca să ne spunem ce aveam să ne spunem în persoană, nu la telefon. Atunci am observat că avea zgârieturi pe pumn și când l-am întrebat ce era cu ele, mi-a spus că, de nervi, lovise cu pumnii într-un zid. M-a amenințat subtil, dar foarte subtil că ar fi putut să își facă mult mai mult rău pentru care m-aș fi făcut vinovată din punct de vedere moral în cazul în care aș fi hotărât să îl părăsesc. Dar poate că ar fi fost mai bine dacă mi-aș fi dat seama în acea zi că eu aș fi putut înlocui zidul acela în care lovise el ca să își calmeze nervii.

iun. 292019
 

Sâmbătă, 29 Iunie 2019, după-masă

În timp ce drama mea sentimentală se petrecea în acea noapte, alte drame, idile și romanțe aveau loc vis-a-vis de căsuțele ocupate de mine și de invitații mei. Întâmplarea făcuse ca la câteva căsuțe mai încolo de ale noastre să se desfășoare banchetul de sfârșit de clasa a 12-a al unor puști pe care una din cele mai bune prietene ale mele de atunci îi cunoștea foarte bine fiindcă mergeau la același liceu. Cât de tulburătoare mi se pare această coincidență acum fiindcă nu îmi amintesc ca prietena mea sîă îmi fi pomenit de petrecerea acestor tipi, deși probabil că știa de ea. Ba mai mult, ea era îndrăgostităă de unul din acest grup despre caree îmi vorbise în repetate rânduri de-a lungul ultimelor luni. În plus, ea era cea mai bună prietenă a fetei care mi-l furase pe dansator, așa că oricum avea un interes să mă îîndepărteze de el căci ținea cu mult mai mult la cealaltă prietenă decât la mine. Motiv pentru care s-a preocupat o bunăă bucată de timp să mă orienteze către acest alt grup cu scopul evident de a-mii face lipeala cu unul din băieții de acolo. Îmi amintesc că nu băusem așa încât să uit de mine însămi și să nu mai am discernământ. Niciodată nu am băut alcool ca să ajung în stadiu avansat de intoxicație. Cel mai mult mă amețisem la un majorat și cum mă comportasem ridicol, făcându-mă de râs, nu am mai încercat niciodată după aceea. Deci nu eram beată. Totuși, m-am comportat toată noaptea ca și cum îmi pierdusem mințile, sărutându-mă cu un cutărică și permițându-i să mă pipăie pe unde n-aș fi vrut și când mi-am dat seama că nu vroiam, m-am îndepărtat de el. Dar preaa târziu întrucât îmi câștigasem deja o reputație dubbioasă, de ușuratică și alte apelative din aria asta. Ce tâmpenie, când mă gândesc că nu făcusem decât să sărut un băiat oarecare care mi-a devenit coleg de apartament 3 ani mai târziu. Dar hârjoneala asta nu fusese singura dovadă de promiscuitate din partea mea. Până la sfârșitul petrecerii ajunsesem din nou în brațele fostului meu iubit, consumând actul intim în pădure într-o ultimă sforțare de a resuscita scânteia dintre noi. Degeaba și inutil totul! Nu aveam decât 19 ani și treceam în clasa a 12-a și iată că mă aflam în căutarea acelor lucruri pe care nu le poți face decât ca adult. Am fost în vremea aceea o libertină, fiind de acord cu sexul înainte de vreme. Apoi mi-a fost teribil de rușine de mine însămi și de aceste alegeri pe care le-am făcut în materie de romantism, adolescentă fiind. Încăă îmi este jenă de aceste lucruri din trecutul meu fiindcă îmi amintesc că aveam oarecare aspirații și așteptări de la viață și de la mine însămi, așa că parcă nici nu îmi vine a crede că tot eu am fost aceea care a umblat cu teste de sarcină și cu pastila de după când ar fi trebuit să fi stat cuminte în banca mea, având credința că merit mai mult decâât niște tolomaci. Acum nu aș mai îndemna pe nimeni să facă așa ceva, nu înainte de 22-23 de ani și preferabil nu înainte de căsătorie.

Așa deci s-a scurs acea noapte de pomină. Nu se părea ca eu și fostul meu prieten să avem vreo șansă de împăcare, nici nu îmi făcusem lipeala cu unul din băieții mai acătării din grupul de vis-a-vis. Dar îîn toiul dimineții, mi-am surprins prietena stând de vorbă cu unul din băieții din grupul paralel în mare taină. Am certitudinea totală că discutau despre mine. El era cel mai urâțel dintre acei băieți, înalt și voinic, aproape de grăsuț. Sunt politicoasăă descriindu-l așa fiindcă nu era decât un porc în devenire, dar atunci nu aveam de unde să știu ce se ascundea în spatele chipului său dolofan și prostuț, dacă nu bbleguț. Așa mi-a dat senzația că este dintru început. Îi observasem și lui existența printre ale celorlalți în cursul acelei nopți și hotărât lucru că ar fi fost ultimul dintre ei cu care m-aș fi cuplat. Niciunul din colegii săi, nici măcar cel cu care măă săărutasem, nu a făcut un pas înainte către mine ca să măă cunoască mai îndeaproape. Nu mă alesesem, deci, cu nimic după aacea petrecere. Cu nimic bun, bineînțeles, ci numai cu zgâârieturi, cu răni sufletești și cu reputația pătată. Dansatorul a dispărut din peisaj imediat după aceea și, așa cum am mai spus anterior, ne-am urât de moarte timp de 2 ani până ne-a pus Universul față în față într-o bună zi ca să ne împăcăm.

Se apropia sfârșitul lunii iunie. În acea perioadă termina sora mea anul universitar în București, unde era cazată la unul din căminele Facultății de Geografie. Eu și colega mea de bancă urma să venim la ea câteva zzile ca să îi dăm o mână de ajutor cu bagajele fiindcă sora mea nu intenționa să își petreacă vara în București. Eram cu ele la un concert cu trupa E.M.I.L. în parcul Herăstrău când am primit un sms. Îmi amintesc și acum conținutul acelui mesaj care era formulat în felul următor: ”Ce faci, dragă? Când ne întâlnim?” Îmi amintesc într-o oarecare măsură reacțiile mele de atunci. M-am încruntat, am strâmbat din nas și l-am luat la mișto pe expeditor, bodogănind lucruri de genul: ”Uită-te la ăsta, ce idiot să îmi zică dragă! Și ce-i cu comanda asta pe capul lui de-mi zice când ne întâlnim?” Dar mă întreb acum de ce am răspuns pozitiv la invitație fiindcă nu aș fi fost niciodată de acord să întâlnesc un străăin pus pe agățat prin sms-uri, așa cum procedau atâția turbați pe vremuri. Trebuie că aveam deja numărul lui de telefon și, deci, trebuie că știam că acceptam să mă întâlnesc cu băiatul cel grăsuț din Lacu Sărat, dar nu îmi amintesc deloc acum cine îmi dăduse nnumărul lui și cine i-l dăduse pe al meu, fiindcă eu una nu l-aș fi dat de bună voie. De aceea cred și în ziua de azi că prietena mea pe care o surprinsesem stând de vorbă cu el îîn acea dimineață a fost mijlocitorul dintre noi. Așa am acceptat să îl întâlnesc imediat cum aș fi ajuns la Brăila.

M-am dus la întâlnire însoțită de cei mai buni prieteni ai mei, inclusiv de acest băiat căruia i se spunea Țep și care era cel mai apropiat amic al meu. L-am văzut pe Silviu, așa îl cheamă pe ursul grizzly, din depărtare. Mă aștepta la Fântâni, la colț cu Romarta. Venise îmbrăcat în costumul său de jucător de basket, așa că m-am bucurat pe moment că nici eu nu mă sinchisisem prea mult cu ținuta. Dar în timp ce ne apropiam de el, Țep, singurul dintre toți, m-a strâns mai bine de mână și mi-a zis să nu mă duc la întâlniire, să mă retrag, să fug, săă dau înapoi, să merg mai departe, făcându-mă că nu l-am văzut pe Silviu. Chiar a fost singurul om care a încercat să mă avertizeze și în acea zi și în cele care au urmat că făceam o mare greșeală implicându-mă cu noul venit, dar nu l-am ascultat și, de necaz, amicul meu s-a îndepărtat de mine. Și dacă vrei să afli un secret, Țep este băiatul cu care m-am înțeles cel mai bine și cu care mi-ar fi plăcut să fiu, dacă și-ar fi făcut curajul să îmi ceară prietenia. Știam că mă simpatiza, dar nu a mers niciodată mai departe. Nimeni nu a făcut-o, în afara dansatorului și a ursului. Și mai bine că nu a făcut-o și că s-a răcit de mine pentru că la câteva luni după aceea a cunoscut o fată grozavă cu care s-a căsătorit! Ce să mai, partenera lui potrivită de cursă lungă pe care nu ar mai fi cunoscut-o dacă eu și el ne-am fi implicat sentimental. Iată ce înseamnă să întâlnești pe cineva atât de potrivit pentru tine, dar care să nu fie și cel predestinat, cel decis de Univers ca fiind cel mai bun pentru tine!

iun. 282019
 

<>

Vineri, 28 Iunie 2019, după-masă

Drag jurnal,

Fac în clipele de față un real efort mental să rememorez tehnicile și principiile de bază în caracterizarea personajelor pe care le-am învățat pe parcursul școlii ca să pot schița portretul ursului grizzly despre care am vorbit în repetate rânduri în capitole anterioare și căruia am promis că îi voi dedica un capitol întreg fiindcă atât de multe sunt de spus despre el. Și cum să nu se fi adunat un întreg bagaj emoțional, când mi-a furat 5 ani din viață, taman acei primi ani ai tinereții, când viața este atât de dulce și de promițătoare? 5 ani, atât i-am permis să îmi mănânce din viață, dar suficient de mult încât să mă marcheze psihologic și emoțional de am ajuns să simt că nu am cale de scăpare nici în ziua de azi, deși m-am despărțit de el în urmă cu 8 ani, la sfârșitul verii lui 2011. Atunci am crezut că s-a terminat totul, cum reușisem în sfârșit să mă îndepărtez de el, dar habar nu am avut că unele răni emoționale sunt atât de profunde încât cicatricile lor rămân vizibile mulți ani după ce rana s-a închis în toate aparențele.

Relația noastră nu a avut nicio șansă de succes de la bun început întrucât motivele care m-au împins să mă arunc în brațele sale au fost complet greșite. Sufeream groaznic din iubire, din cauza dansatorului de breakdance care mă părăsise în luna decembrie a lui 2005, chiar în apropierea Crăciunului, ca să fie depresiv din cauza unei posibile condamnări la închisoare într-un proces de fraudă în care se implicase, puști fiind. Eu aveam atunci 18 ani și jumătate, în timp ce dansatorul tocmai ce împlinise 21. Bănuiesc că suferința mea în privința lui ar fi fost mai tolerabilă dacă nu aș fi comis greșeala de a împărți cu el podeaua rece a ONG-ului pe care îl frecventam amândoi consumând actul intim pentru prima oară pentru mine, imediat după ce mă părăsise ca să le iubească pe toate fetele într-un avânt nebunesc, dintr-un singur foc dacă s-ar fi putut, înainte să se ducă la închisoare, unde a ajuns câțiva ani mai târziu.

Se știe că prima oară se uită cu mult mai greu decât primele ori cu alți iubiți sau alte iubite care urmează după aceea. Eu nu am fost cu nimic mai diferită decât restul hoardelor de adolescenți întărâtați și înfierbântați, fascinați de romantisme, etc. Cineva ar putea spune că dansatorul de breakdance m-a păcălit, atrăgându-mă într-o cursă pentru a se culca cu mine, dar aceia care gândesc așa (și nu au fost puțini aceștia) se înșeală amarnic fiindcă nu mi-au cunoscut de niciun fel natura interioarăă cu toate ascunzișurile și perversiunile sale. N-au văzut toți decât carcasa fragilă și timidă a unei tocilare, fără să știe careva de nivelul suficient de ridicat de intrigă de care eram capabilă ca să nu mă mai număr printre inocente, naive și fecioare. Cu alte cuvinte, l-am sedus pe fostul meu prieten ca să obțin de la el acel lucru care mă fascina și care îmi stârnise atât de mult curiozitatea încă de când eram un dop, iar mătușa mea îmi explicase ce înseamnă ”a face dragoste”. Iată că făcusem, în sfârșit, dragoste pentru prima oară, iar perspectiva de a nu o mai face și a doua oară mi s-a părut de nesuportat.

Dar el mă părăsise și se cuplase cu alta, una din prietenele mele căreia îi era cunoscută situația intimă dintre mine și el, dar care nu a dat 2 bani pe aceste lucruri. Îl iubea în secret, dar într-un mod atât de vizibil că absolut toată lumea a știut de asta. Și cum el căuta să ne încerce pe toate, mi-a întors spatele ca să se orienteze către această altă fată. Am suferit cumplit căăci mi se părea că îl iubeam. Am plâns luni și luni în șir până m-am destrămat cu totul. Am nutrit gânduri profunde de răzbunare împotriva lor și îmi amintesc chiar și de un plan malefic și diabolic pe care îl concepusem ca să îi despart. Ce făcuseră mi se părea mizerabil, așa că din punctul meu de vedere nu meritau să fie fericiți. Dar altceva i-a despărțit de care nu am idee, probabil o altă domniță ispititoare că din această categorie avea de unde să aleagă, atâtea pisicuțe umblau în coada cotoiului!

Așa se făcuse că ajunsesem în iunie 2006 fără ca mie să îmi fi trecut pasiunea pentru el. Nu mai frecventam acel ONG ca să evit întâlnirile jenante și penibile cu fericitul cuplu care se afișa peste tot. Până în apropierea acestei luni, când am aflat că se despărțiseră. Cum ziua mea de naștere era chiar în perioada aceea, am decis să organizez o micuță petrecere în stațiunea Lacu Sărat, la căsuțe, la care aveam să invit colegi de clasă și membri ai ONG-ului. În realitate, plănuiam totul în așa fel încât să fiu în apropierea lui, a dansatorului, întreaga noapte, știind că cealaltă fată nu ar fi putut veni din mândrie și orgoliu, lucru care s-a întâmplat întocmai.

Nu știu să explic ce anume am vrut mai precis de la el. Mă gândesc că despărțirea noastră fusese atât de bruscă și de brutală, fapt care a lăsat multe lucruri neterminate între noi. Nici nu avusesem timp să îl cunosc pe cel cu care fusesem intimă pentru prima oară. Cred că mi-ar fi plăcut să mi se fi dat ocazia să stau mai mult în preajma sa, singuri, ca să aflu cine era, iar căsuțele din Lac îmi păreau ideeale pentru acest lucru fiindcă nu ar fi avut unde să fugă. Mereu fugea undeva, să prindă tramvaiul sau autobuzul ca să se ducă acasă. Și niciodată nu era singur fiindcăă atât îi era de urât să se ducă singur acasă. Așa căă la fiece îîntâlnire cu mine el venea mereu însoțit de un scutier, garda sa de corp.

M-am dat cu adevărat peste cap ca să organizezz aceastăă petrecere blestemată. O numesc în acest chip deoarece, dacă nu ar fi avut loc acea noapte, probabil că nici următorii 5 ani nu s-ar mai fi petrecut în felul în care au făăcut-o. Am manipulat o sumedenie de oameni și de evenimente pentru cca această petrecere, un fel de majorat întârziat, să aibă loc. Și vorbesc despre oameni puternici și cu influență pe care îi cunoșteam personalca să îi implic în drama mea, atât de pervertită îmi era mintea. Doar un om a intuit această natură a mea, liderul ONG-ului, care mi-a spus că felul meu de a fi mă făcea suficient de periculoasă încât să nu îmi mai permită să mai vin deloc la sediu. El nu era un sfânt, iar influența mea asupra unor indivizi puternici se putea răsfrânge în mod negativ asupra lui care depindea din punct de vedere financiar de acești oameni. Mă prăpădesc de râs, nu alta, deoarece cu siguranță te-am făcut să crezi că am neamuri printre mafioți sau cine știe ce! Departe de a fi așa! Nu eram decât o prăpădită de bursieră, iar sponsorul meu era vice-primărița orașului care mă îndrăgea foarte mult pentru că eram îndrăzneață, luptăătoare și deșteaptă. Deci mă aveam în relații bune cu primăria căreia îi atrăsesem simpatia, atâta tot!

Jocul meu a fost, desigur, unul murdar și complotist de factură conspirativă, iar întregul efort fusese făcut ca să mă apropii de un băiat pentru o zi și o noapte, de dragul unei fantezzii idilice romanțate din vremea poveștilor cu cavaleri aventurieri și gentilomi din Epoca Medievală. Deși în fond și la urma urmei, băiatul respectiv nu mă mai vroia. Iar ceea ce vroiam eu nu se poate face decât după 25 de ani, când poate căă ai norocul să fii la casa ta, nu la 20 de ani, când îți este minttea îngustă și împrăștiată peste tot.

Toată strădania mea a fost un eșec total, de la începutul petrecerii până la sfârșitul ei. Nu voi mai adăuga infinitul de detalii care au făcut din acest eveniment un dezastru. Nimic nu a ieșit așa cum mi-ar fi plăcut. Ziua respectivă nu a făcut decât să încheie raporturile sentimentale dintre mine și fostul meu prieten cu care am mai vorbit de-abia 2 ani mai târziu, când am stabilit o relație de amiciție reciprocă și respectuoasă, așa cum sperasem să se întâmple și în acea zi cumplită și nefastă.