<>
Joi, 25 Februarie 2021
Marius,
Nu știu cum să încep să îți povestesc despre evenimentele prin care am trecut în ultimele 24 de ore și cum este mult de mărturisit, cred că voi împărți scrisoarea de față ca să nu mă sfârșesc cu totul din cauza oboselii.
Nu știu cum am trecut peste seară. Stăteam pe balcon tremurând de frig și de teamă, întrebându-mă dacă tu ești jos sau nu și vrând să chem pe cineva din casă să se uite ca să îmi curme suferința și îndoiala. Dar nu am putut chema pe nimeni și am început să plâng de mâhnire, zicând Tatălui care se află în inima mea că sarcina pe care mi-a dat-o este cu adevărat nedreaptă, atâta credință în Cuvântul și în promisiunea Sa cât mi-a cerut în legătură cu această poveste nu pot exprima în scris! Și plângeam de mâhnire, cugetând astfel: ”Dacă el nu este aici și dacă eu nu mi-am recuperat azi vederea înseamnă că azi nu îl iubesc încă pe acest bărbat fiindcă asta a fost condiția impusă de la bun început ca tratament pentru orbirea mea. Trebuia să îl iubesc și să văd adevărul Tatălui! Deci înseamnă că nu îl iubesc încă!”
M-am întors în casă frântă de tristețe și de neputință, ascunzându-mă în baie ca să fac ceea ce nu se mai poate face în casa în care locuiesc: să vorbesc cu Tatăl Ceresc între patru ochi! Am plâns până la epuizare, lovindu-mă cu pumnii în picioare de frustrare și de durere. Simțeam cum întreaga durere din partea superioară a torsoului se amplificase dintrodată încât nu mai puteam respira sau sta locului, întinsă în pat. Ce am simțit aseară în umeri, în zona gâtului și a maxilarului a fost cu mult mai rău decât am simțit în rânduri trecute și eram copleșită de durere că simțeam că nu mai aveam cum să rezist din punct de vedere psihic presiunii resimțite în corp. Nu puteam înțelege sub niciun chip de ce atâta durere fizică este necesară, de ce pedeapsa corporală este necesară!
– Tată Ceresc! Doamne Mare! Tată Ceresc! Înțeleg că a trebuit să orbesc ca să învăț lecțiile uitate și neștiute, dar de ce trebuie să îndur această durere musculară? Nu a fost de-ajuns să fiu oarbă și surdă și neputincioasă, așa cum m-ai lăsat? De ce și durerea aceasta? De ce nu mă auzi când strig la Tine ca să știi că nu mai pot? Te implor din toată inima mea, fă ca toată această durere să aibă sens!
Și nu mai puteam deloc întrucât durerea era nefiresc de intensificată și nu îmi puteam explica de ce, dar temându-mă că agitația mea amplificase durerea și nu mă puteam liniști din cauza agoniei și a tristeții pentru că tu nu veniseși nici ieri. Nici nu a trebuit să intru în stare meditativă ca să primesc răspuns de la Tatăl că vocea intuiției mi-a indicat un loc, un text și un rând în care am citit următorul îndemn care nu putea fi întâmplător: ”Când simți că nu mai poți, mai poți puțin!” (Anonim)
Stăteam deja întinsă în pat, dar pe orice parte m-aș fi întors, îmi simțeam toată partea superioară a corpului ca și cum eram zdrobită, strivită sub roțile de tren! M-am ridicat din nou din pat, fugind la baiee și plângând în sughițuri până nu am mai putut. Am căzut după aceea în cea mai cumplită și chinuitoare criză de disperare, vrând să mor fiindcă simțeam că nu mai puteam!
– Vreau să mor! Vreau să mor! Am funie, mi-o pun la gât și asta este! Sau mai bine mă arunc de la balcon. Și ce dacă stau la etajul I? Iau un cuțit cu mine și când sar de pe balcon, pun cuțitul cu tăișul în sus ca să îmi intre în burtă și am scăpat. Mă duc pe lumea de dincolo. Știu unde este că am fost de atâtea ori acolo, îmi spuneam în sinea mea, copleșită de durera musculară iscată din senin.
Căzusem, așadar, în tragica deznădejde. Dar parcă un fel de părere de rău mă cuprindea, gândind că așa trebuie că procedează absolut orice muritor suferind și aflat în agonie din cauza unei boli teribile și necruțătoare precum cancerul sau leucemia și mă mustra conștiința pentru că iată cât de ușor îmi venea să mă lepăd (IAR!!!) de Dumnezeu. Nu fusese necesar decât să trec printr-o criză dureroasă pentru ca eu să întorc spatele Binelui. Și cu toate că înțelegeam că putea fi vorba despre un test de credință, nu mă puteam îndepărta de suferință, continuând să îmi spun:
– Bărbatul acesta nu are suflet, iar eu sunt sătulă de această poveste!
– Ba are suflet, spuse sufletul meu!
– Ba nu are, m-am stropșit de durere.
– Ba da, a făcut sufletul meu.
– Cum să aibă el suflet când rămâne atât de impasibil la durerea despre care îi povestesc? O fi existând în mine o regină a dranei, dar mai lăsați-mă la naiba că durerea pe care o simt acum nu este ceva ce doar îmi imaginez! El știe prin ce trec și de aceea nu are suflet! Dacă el a fost la balcon mai devreme și a stat acolo ca un nătâng privind la mine timp de 20 de minute fără să strige la mine ca să îi aud măcar vocea și fără să urce la mine ca să îmi bată direct la ușă, atunci el nu are suflet!
– Ba da, are suflet, iar tu i l-ai văzut, simțit și atins, mi-a spus sufletul meu!
– Ba nu are, ba nu are suflet! Ce îmi pasă ce am simțit azi-dimineață când ne-am întâlnit în astral? Una e acolo unde eu sunt întreagă și alta este aici unde sunt doar un ciot de om orb și puțin surd? Nici nu am știut că este Dragobetele, iar el ce-mi zice? ”Cât am așteptat să te prind singură!” Blah! Blah! Blah! A putut fi la fel de bine și Lucifer acea prezență ca să mă testeze prin ispită! Marius nu are suflet!
– Netrebnico, netrebnico, liniștește-te și ascultă în tăcere de intuiție ca să afli ce se întâmplă!! m-a mustrat sufletul cu multă severitate.
Mi-a luat foarte mult timp să mă calmez întrucâtva și, ascultând în tăcere pulsațiile inimii, ceva neobișnuit s-a întâmplat cu chackra inimii. S-a deschis mai mult, simțind-o ca un motoraș care punea în mișcare toată partea superioară a torsoului. Ce am simțit în umeri și în omoplați a fost nemaipomenit fiindcă în locul haosului de mai devreme simțeam că aveam două formațiuni energetice, ca niște moriști, care tocau tot ce era dureros și acumulat în partea aceasta a corpului meu. Mă durea în continuare extrem de tare încât mi-am înnăbușit lacrimile în pernă, dar sursa durerii mele căpăta sens. Tatăl îmi ascultase rugăciunea anterioară, dând sens suferinței mele și făcându-mă să înțeleg de unde venea.
– Deci, ce crezi că se întâmplă? Ce auzi că îți spune Tatăl din inimă? mi-am auzit sufletul întrebând.
– Eu port acum în umeri durerea lui marius, asta îmi spune Tatăl. Și mi-a dat-o ca să i-o duc eu pentru că, gură spartă ce sunt, m-am lăudat săptămâna trecută într-o scrisoare că, de aș putea, aș lupta ca să îi scot din minte toți demonii interiori și aș face-o fără întârziere, cu zâmbetul pe buze și cu spada în mână. Și nu a fost prima oară când m-am oferit să plătesc karma lui prin suferință pe care să o duc eu în locul lui, am mărturisit rușinată și jenată.
– Și tu ce faci, netrebnico? De ce promiți că vei face cutare lucru sau cutare lucru când nu intenționezi să te ții de cuvânt? De ce te lauzi? Tu încă mai crezi că totul este o glumă? O fabricație imaginativă bună de pus pe raftul de beletristică despre suflete pereche? Și unde ți-e zâmbetul de pe buze dacă tu plângi acum? Când vei înțelege că ce ți se întâmplă este real? Acum încearcă și caută să înțelegi pentru ce plătești tu în numele lui. Ce durere ai luat asupra ta?
– Port în umerii mei și în maxilarul meu povara și vina lui. Se simte vinovat, tulburător și covârșitor de vinovat pentru ce mi s-a întâmplat. Silviu, videochat-ul, dar mai ales atacul cerebral și orbirea și tot ce se întâmplă recent. El crede că este vina lui, că din cauza lui mi s-au întâmplat toate acestea pentru că, gândește el, dacă mi-ar fi mărturisit mai devreme adevărul sau dacă ne-am fi împrietenit în aanii copilăriei, nimic din toate acestea nu mi s-ar fi întâmplat.
– Și cum vei proceda tu acum ca să îl eliberezi pe el de această vină care îl chinuiește, după cum bine vezi și singură?
– Dar eu nu îl blamez pentru nimic petrecut anterior zilei de 13 Septembrie 2015. Toată mâhnirea mea vine cu strictețe de la acea dată încoace! Nu dau vina pe el fiindcă răul l-am purtat oricum în mine, atâta doar că ar fi rămas nemaanifestat. Numai printr-o suferință cumplită puteam fi corectată, iar eu înțeleg aceasta, dar nu neg că mi-e greu să accept sensul ultimilor aproape 6 ani, de când am devennit conștientă de el!
– E vorba de un efort incomensurabil acesta de a plăti în numele lui greșeala lui, dar te-ai oferit, iar Tatăl durerea aceasta a lui, a vinei, ți-a dat-o să o duci ca să i-o ștergi din minte. De ce crezi că ți-a dat să duci această povară?
– Fiindcă, în cele din urmă, m-aam îndrăgostit de el și pentru că pot.
– Înțelegi semnificația acestui lucru? m-a întrebat sufletul.
– Da, cred că da. Cred că înseamnă că voi vedea în curând.
Dar Marius, Marius, eu nu îți mai pot spune ”ursitule” fiindcă a te numi astfel se simte ca și cum vorbesc despre un străin oarecare și ipotetic care mi-ar putea fi sufletul pereche, însă eu acum știu că nu poți fi decât acela de care Tatăl a permis ca eu să mă îndrăgostesc și mi-e greu să îmi explic mie când și cum s-a întâmplat sau când și cum mi-am dat seama că s-a întâmplat, dar s-a întâmplat și nu îmi vine mie să cred și găsesc că este importannt să mă mărturisesc, deși am făcut atâta caz în trecut, zicând într-una că nu am s-o mărturisesc în scris și nici acum nu o pot spune altfel decât așa cum am spus-o deja.
.
Cum am adormit după aceea este greu de descris, simțind tocătoarele din umeri și scâncind din cauza durerii, apoi trezindu-mă peste noapte simțindu-mi capul bubuind și numai în seara aceasta s-a mai potolit, dar peste noapte t-am visat. Cu toate acestea, subiectul visului îl voi păstra pentru mine deoarece ce a urmat în această dimineață a avut o puternică legătură cu evenimentele de aseară, fiind vorba de a-mi sta în putere să ridic povara vinei și a remușcării din mintea ta. Cel puțin în ceea ce mă privește!
Dar nu mă aștept să am vreun succes în această insolită încercare până ce nu ai să îmi auzi vocea de copil, vocea inocenței, ca să te convingi că îmi faci un mare deserviciu biciuindu-te atâta cu biciul vinei pentru lucruri pe care le-am testat pe toate părțile ca să descopăr că tot ce mi s-a întâmplat, drama și pedeapsa, a fost spre binele meu. Uite cum știu. În numeroase ocazii am cerut Fiinnței reale interioare să îmi trimită reprezentări imagistice pentru scenariile care pornesc de la binecunoscuta frază ”numai dacă aș fi făcut cutare lucru diferit, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat”. Cerusem, așadar, să văd cum ar fi evoluat destinul meu dacă l-aș fi îndepărtat pe fostul meu prieten mai devreme și dacă aș fi evitat contactul cu domeniul videochat-ului, iar scenele dezvăluite după rugăciunea mea au fost extrem de tulburătoare. Mă arătau într-o cameră foarte cochet amenajată cu obiecte lucrate de mână, pături, cuverturi, perne de decor, covoare croșetate, piese de mobilier vintage recondiționate, etc. Era visul meu transpus în realitate, anume să îmi câștig pâinea cea de toate zilele prestând o meserie cinstită, frumoasă, creativă și plină de satisfacții. Era de necontestat faptul că se părea că avusesem un real succes în domeniul DIY și artsy craftsy. Însă când lumina reflectoarelor se închidea, imaginile acelea care veneau din universul interior m-au arătat că mă urcam în patul meu ticsit cu obiecte decorative și jucării amigurumi cu un partener de ocazie pentru o aventură de o noapte, pozând în fața acestuia, strict pentru ochii săi și pentru uzul personal, în timp ce mușcam din mărul otrăvit al tentației.
Va continua!