DearLife.ORG

<>

Joi-Vineri, 7-8 Septembrie 2023

Marius,

Mi se pare că mi-am acordat prea multe circumstanțe atenuante cât timp am scris ultimele câteva pagini despre elementele vrăjitorești ale propriului psihic, vrând, pate, să încerc să-mi diminuez vinovăția pentru că le port undeva în adâncul inconștientului, trebuindu-le numai o scânteie ca să se trezească și ca să se aprindă, mistuind ca focul casa sufletească în care pătrund. Mai mult am căutat, însă, să zugrăvesc cu mai multă limpezime tabloul luptei care s-a dus în Universul meu interior de-a lungul anilor, cuprinzând, de aceea, și lupta dintre Ființa Reală Interioară și egoul animalic inconștient al cărei unic scop este negarea supremă a demonului intern, deci a egoului psihologic. Vrând mai mult decât orice să accentuez nota asupra acestei lupte, mi se pare că mi-am atenuat și vinovăția, însă și pentru aceasta mă voi scuza, până la urmă, fiindcă, dorind să schițez o paralelă între momentul lui ”atunci” și momentul lui ”acum”, parcă mi se pare, neîndoios este, nu doar mi se pare, că cele două momente nu mai seamănă, că ceva s-a schimbat în suflet, că lucrarea Ființei Profunde a avut efecte benefice în starea mea sufletească. Pentru aceasta am vrut să pun atâta accent pe ideea de ”luptă”, ca să se vădească faptul că, acolo unde Tatăl Interior pune mâna ca să vindece, scoate binele la lumină din orice rău. Din orice circumstanță cu aparență de dramă, de tragedie și de catastrofă Tatăl Interior își atrage sufletul înspre bine, extrăgând din orice circumstanță nefastă o lecție prețioasă ce trebuie învățată și înturnând răul în bine, în exemplu, cu singura condiție ca sufletul uman să nu fi trecut deja de acea linie care desparte binele de rău, chiar și când a fost împins, încetul cu încetul, către limitele rezistenței sale sufletești, psihice și morale, răspunzând nevoii de a face rău, precum rău i s-a făcut. Aș fi vrut, de aceea, să mai aștern în scris alte câteva pagini de concluzii și de învățăminte, referindu-mă mai ales la elementele vrăjitorești ale psihicului uman și la energia psihică cu potență magică ce poate deschide uși fără ca mâinile să atingă clanța, aș fi vrut să mai fi discutat, chiar și numai la modul absolut ipotetic, despre deznodământul înfricoșător cu care începusem să te ameninț în cele ce am scris săptămâna trecută, înfățișându-ți un tablou sinistru, însă numai ipotetic, pe care l-aș fi trecut într-unn capitol de final cu desăvârșire fictiv, intitulându-l: ”În care Cătălina, ajunsă la limita răbdării, cunoaște podeaua din odaia unei vrăjitoare””. Nu astfel potrivise Tatăl meu Interior scena în care mă pusese în contact, pentru prima oară în Universul meu interior, cu orgoliul meu rănit, totalmente apt de a se folosi de magie neagră pentru a se răzbuna? Dar în loc să deschid clanța acestor uși care duc către alte încăperi ale afundului inconștientului, vrând să vorbesc despre astfel de scene care s-ar fi putut să fie, dar nu au fust să fie, blesteme, calomnie, farmece, alegații și acuzații, Ființa Profundă mi-a poruncit să tac, punându-mi în auz aceste cuvinte referitoare la deznodământul pe care toată lumea îl așteaptă:

”Sfârșitul va binevoi să îl arate Dumnezeu.”

Mihail Sadoveanu, ”Frații Jderi”, vol. II

Apoi, în timp ce treceam toate aceste concluzii pe foile virtuale ale jurnalului, vocea mea lăuntrică îmi spuse:
– Bagă de seamă că, prin ceea ce scrii, tu ai să-i aduci lui multă mâhnire înn inimă și ai să-i pui iarăși o povară pe umeri, când trebuia să i-o ridici.
– Dar el nu îmi mâhnește inima, bătându-și joc de mine și de munca mea? am răspuns destul de oțărâtă, mai mâhnită ca oricând la gândul colosalului efort pe care l-am depus ca să-ți scriu, Marius, ca să primesc de la tine răsplata umilirii și a bătăii de joc, neluând în serios, după câte se pare, sarcina pe care am primit-o, aceea de a scrie.
– Poate ești și tu mâhnită. Când ești mâhnită, tu vorbești și scrii, dar când se mâhnește el, i se închide gura și se retrage în el însuși. Apoi iar va face una din poznele lui pe care bine le cunoști ca să ai tu despre ce vorbi și scrie! continuă vocea mea interioară să-mi spună.
– EU să cunosc poznele lui? Dar de unde, când îmi trântește toate ușile în față? Ce pozne, deci, să cunosc prea bine că face?

Dar vocea mea lăuntrică s-a retras în ea însăși, nemairăspunzându-mi, trebuind ca singură să reflectez la ce s-ar fi putut ca tu să faci pentru ca eu să am despre ce vorbi și scrie. Și, observând anume fenomene care se manifestă când și când în Universul meu interior în relație cu tine, am ajuns la concluzia că tu iarăși te vei apropia de granița dintre material și mental ca să treci de ea, pătrunzând în lumea mea interioară. Căci aceasta este pozna despre care îmi vorbea vocea mea lăuntrică, atribuindu-ți-o, un anume fenomen destul de năzdrăvan repetându-se când și când. Să nu te mire, ca atare, că de vreo 3 săptămâni încoace percep iarăși influența astrală a vizitatorului meu astral, simțindu-l că vine din exteriorul meu înspre mine, el posedând aceeași amprentă sufletească, aceeași semnătură energetică, aceeași încărcătură emoțională. Aceeași semi-vâscuozitate relativ transparentă a corpului care, când și când, se maronește, luând chipul lui Marius, semnalmentele sale și fizionomia sa. Și unde am vrut să conversez, conversație mi-a dat, unde am vrut să fiu mângâiată, mângâiere mi-a dat, iar unde am vrut să fiu îmbrățișată, îmbrățișare am primit. Și unde am vrut să știu cine este, chipul tău l-a împrumutat, Marius, pe al tău l-a împrumutat, amărându-mă de părere de rău, de dor și de jind mai mult decât oricând. Căci dacă am spus despre unele manifestări că sunt întruchiparea vie a farmecului, părându-mi-se injust să fiu atât de încercată ca să mi se călească rezistența emoțională vis-a-vis de acele corzi sensibile ale inimii care mă predispunn să mă îndrăgostesc de orișicine, în preajma acestei prezențe care mă bântuie de aproape 8 ani mi se taie, pur și simplu, respirația. Emoționată până în adâncul inimii, mă atrag pe mine însămi înapoi în corpul fizic, orișicât încerc să îmi stăpânesc firea, sfârșind prin a îmbrățișa perna în care îmi sufoc suspinul. Dar ce ne-am spus eu și el nu voi mai trece în scris, trebuind ca tu să te mulțumești numai cu cele 3000 de pagini pe care ți le-am adresat, multe, încă multe alte experiențe, scene și trăiri trebuind să rămână nespuse. Iată că 3000 de pagini sunt numai esențialul despre ce semnifică munca interioară și practica spirituală, multe alte experiențe vrând încă să le mai mărturisesc, având dovezi practice care să-mi susțină afirmațiile, inclusiv despre elementele vrăjitorești ale psihicului. Numai aserțiunile pe care le fac pe seama influenței astrale nu le pot susține, orișicâte dovezi aș deține, demonstrând această realitate sufletească, influența astrală fiind o forță exterioară de noi înșine care se exercită asupra noastră în mod deliberat sau involuntar, provenind de la o prezență care ori se află în imediata noastră apropiere, în planul astral, ori se află la distanță față de noi, noi putându-i recepta influența pe calea telepatiei, fiind, deci, receptori ai unei emanații de gânduri și de emoții canalizate către noi. Acestea fiind spuse, Marius, eu nu pot nicicum dovedi că ceea ce gândești și ce simți se transpune în Universul meu interior sub forma vizitatorului meu astral, în pofida faptului că Ființa mea Profundă a îngăduit ca eu să trăiesc zeci și zeci de felurite experiențe și de fenomene, devenind astfel încredințată că un anume simț suprasensibil care se dezvoltă încetul cu încetul mă predispune să fiu relativ conștientă când o emanație telepatică este orientată din afara mea către mine. Astfel am dobândit deplina convingere că și Zburătorul este o astfel de influență astrală pe care o primesc de la un bărbat din afara mea, însă nu pot nicicum dovedi că ea vine dinspre tine, Marius, orișicât ți-ar împrumuta chipul și fizionomia.

Acestea ca acestea… însă cu mult mai greu mi-a fost după aceea când, suspinând înn meditația mea, Tatăl meu Interior a binevoit să îmi trimită o imagine reprezentându-te, Marius. Era o ipostază așa de hazlie, căci te arăta ca bărbat matur, purtând pe cap un fes tricotat cu earflaps peste urechi, în continuarea cărora erau fire împletite, ca două cozi, modelul acesta de fes fiind în trend de mulți ani. Dar în cazul tău se vedea limpede că anume purtai fesul pe cap ca să nu ți se vadă părul. Sunt atât de curioasă să știu dacă, la vârsta ta matură, mai ai încă păr pe cap sau ai început să ai calviție chiar în frunte sau ești chel de tot deja. Mă frământă acest gând de nu-mi dă niciun fel de pace, drept și sincer îți mărturisesc că aș vrea să știu, încât imaginea nu numai că m-a amuzat nespus, dar m-a făcut să mă înmoi, să mă fleșcăiesc, întocmai cum se topește untul pus într-o tigaie încinsă. Așa mi se înmuiaseră atunci mușchii pe care mi-i încordasem până la refuz în ultima lună, construind iarăși ziduri de auto-apărare de jur-împrejurul meu împotriva ta. Și toată mica cetățuie de auto-protecție zidită din miile de cuvinte pe care le scriu de la 1 august încoace s-a năruit până aproape de temelie, ruinată fiind de o singură imagine a ta, Marius, care mi-a amintit că-mi ești drag ca nimeni altul.

Dar mai mult decât că se părea că intenționat ți se ascundea părul sub fes pentru ca eu să nu văd dacă mai ai sau nu podoabă capilară, tu însuți îți țineai obrazul înclinat la un unghi anume care îți masca destul de mult și barba, neîngăduind ca eu să văd dacă era prea lungă sau numai bună. Numai ochii ți se vedeau, calzi, prietenoși și iubitori, privindu-mă direct în ai mei.

Vai de mine, Marius, vai de mine, cât am suferit, cât am suferit cerșind de la Dumnezeu să-mi arate imagini care să te dezvăluie atât de direct, cât am suferit neputându-ți vedea chipul în cursul atâtor episoade în care chipul ți se schimba la fiecare secundă în altul și-n altul și-n altul… Și cât am cerșit, Bunule Dumnezeu, cât am mai cerșit ca să te văd, până mi s-a umplut paharul amărăciunii cu ultima picătură a așteptării neîmplinite, renunțând să mai cer, să mai cerșesc, să mai vreau să te văd. Eu nu am mai vrut nimic fiindcă nu am mai putut, picând într-o dezolantă nepăsare.

Însă acei ochi ce mi se arătau că-ți aparțin mi-au făcut toate zidurile să se rostogolească la vale, năruite ca de un cutremur interior. De acei ochi îmi aminteam, ca și de acel chip ce ți-l atribui, le memorasem în sfârșit, îmi erau cunoscute, întrucâtva familiare, neîndoielnic că aparțineau vizitatorului meu astral, sub forma lor el mi se arată. Cu toate acestea, Marius, nu pot nici acum să îți atribui ție acel chip și acei ochi fiindcă amintirea ta, cât ai fost puști, nu se dezgroapă din memoria mea, neputându-mi aminti defel cum arătai atunci, când mi-a plăcut de tine!

Și vai, vai, vai mie, cât am vrut, Marius, cât am vrut să privesc prin acei ochi ai tăi la mine însămi ca să văd de vei fi băgat de seamă că exist pe scoarța de suprafață a pământului, trăind în ființa mea umană la numai o aruncătură de băț de tine, zi de zi, lună de lună, an de an.

Atunci, în meditația mea, am râs și am plâns cu sughițuri, suferind și părându-mi rău, atât de rău, neputând pricepe de ce Dumnezeu mi te arăta iarăși, parcă scormonind în rana mea cu vârful de cuțit, așa de injust mi s-a părut să mi se reamintească de tine, printr-o singură imagine, la care se adăugau și recentele conexiuni cu vizitatorul meu astral, când eu puneam cărămidă peste cărămidă contra nădejdii, cunoscând, din date obținute în lumea materială, că tu nu ești al meu, ci al altei femei, universul material continuând să fie și acum într-un total contrast cu ce îmi dezvăluie Universul invizibil. Sau poate că tu nu vei fi fiind al altei femei, ce pot ști ochii unui orb? Dar așa va trebui să cred, de vreme ce tu nu te-ai mărturisit altminteri. La drept vorbind, la 1 August, până să mi se răstoarne iarăși rostul pe lume, primul cuvânt pe care Ființa Profundă mi l-a trimis, avertizându-mă în privința șocului prevăzut ce avea să vină, a fost un proverb de origine românească: ”Glumele nevinovate sunt ca sarea înn bucate”. Fără urmă de dubiu, această stranie situație în care îmi pare că sunt ca la început seamănă cu o glumă nesărată ce mi-a fost servită pe stomacul gol drept o cruditate fără de seamăn, însă tocmai când astfel de cruzimi ne servește viața, și noi dulcele de pe limbă în venin la rădăcina limbii, blestemând pe Dumnezeu și luându-i buna vooie și milostivirea în deșert, întorcându-ne spatele de la fața Sa și revenind la Dânsul după cum bate vântul, trădând că nicicum nu iubim pe Părintele nostru Interior precum sarea în bucate. Se prea poate, de aceea, ca toate acestea să fie proba absolută prin care mi se cercetează bunacredință despre care atâta am spus că trebuie s-o dovedesc, iubind pe Tatăl meu ca sarea în bucate, iar nu ca dulcele pe limbă care se spală de pe limbă după câteva sorbituri de apă!

Dar fără aceste reflecții, așa mi-a fost de greu să te văd, Marius, însă și mai greu mi-a fost zilele trecute când, în timpul meditației mele, Divinitatea a îngăduit ca eu să primesc o altă imagine aparținând unui alt bărbat. Acesta nu purta un fes tricotat pe cap, ci un fel de coif, iar acele earflaps cu codițe împletite ale fesului anterior erau înlocuite de cozi aievea din păr împletit, ușor răsucite și venind în prelungirea coifului. Chipul pe care această armură de războinic îl proteja era chipul unui bărbat matur, diferit de al tău, dar care îți aparținea. Sau, mai bine spus, îți aparținuse altădată, într-o viață trecută. Barba, în acest rând, stufoasă și închisă la culoare, răsărea majestic pe acel obraz cumva înverșunat. Ochii, mai ales, erau aceiași, deși căutătura lor nu era tot atât de blândă, ci, din contră, trăda o fire aprigă, luptătoare, războinică. Dar această privire, mai încruntată, era tot a ta.

Acest din urmă chip, Marius, mi-a fost cu mult mai familiar decât primul, recunoscându-l prin senzație și prin sentiment. Vezi tu, dacă îți amintești, Tatăl care se află în ascuns, când mi-a dezvăluit că Voia Sa era ca eu să te iubesc, nu mi-a cerut să mă îndrăgostesc de tine din nimic, ci mi-a cerut să îmi aduc aminte de unde te cunosc ca să te pot iubi înn continuare. Ori acel bărbos matur și războinic din urmă îmi era cu mult mai familiar decât îmi ești tu, tu al cărui chip nu mi-l pot aminti când mă trezesc dimineața, chiar și după ce te-am visat întreaga noapte! Neîndoios, acel chip aparținea unui scandinav, celt sau germanic, acest amănunt nu l-aș putea lămuri pentru nimic în lume acum, dezgropându-mi-se din amintirea trecutului numai sentimentul familiarității în legătură cu el, tu de altădată.

– Să punem pe acel obraz mâhnit al omului nostru un cât de mic zâmbet, mi-a cerut mai apoi vocea mea lăuntrică, referindu-se la tine.
– Începe tu atunci, să scriem despre pozne de-ale noastre, dacă și el le face pe ale lui! am fost de acord, primind provocarea Ființei Reale Interioare care îmi vorbea prin intermediul vocii subtile, în cursul meditației dintr-o noapte recentă.
– Atunci îți zic că Marius a fost convocat la Sfatul Bărbilor. Ce zici despre aceasta?
– Ce să zic? De ce a fost chemat?
– Ca să i se spună că are să îi fie schimbat numele de alint din Miuriel în Marius Barbărasă. Știi tu cum se numește un bărbat care nu poartă barbă?
– Desigur că știu, toată lumea știe că se numește femeie!
– Pentru ce, dar, socotești că Marius este femeie?
– Trebuie pentru că poartă fustă, ca și femeile.
– Cum se numește, însă, un bărbat care ppartă fustă?
– Cum altfel decât scoțian!

Ai râs? Vei fi râs acum, acum când am vrut să râzi de poanta aceasta, un fel de preambul al unor paragrafe pe care nu le-am mai putut scrie? Dar ah, se prea poate ca acel din urmă chip bărbos să fi aparținut unui scoțian! Nu încape dubiu că eu, cel puțin, am avut vieți întrupate în acea parte de lume, lucru care explică puternica atracție pe care o simt față de Marea Britanie, de Scoția și de Irlanda. Dar pentru că nu am alte dovezi cu care să-mi susțin aserțiunile, nici amintiri, nici experiențe regresive în viețile trecute, momentan tot ce am scris înn aceste paragrafe este pură speculație.

Dar ce știu că nu este speculație este mâhnirea pe care ți-am adus-o în inimă, scriindu-ți iarăși și iarăși despre aceste lucruri care m-au rănit, aducându-mă în situația de a nu mai ști cee să fac și ce să mai zic, blestemându-mi uneori ziua și ceasul înn care m-am născut, nepricepând rostul acestor întâmplări pe care acum, însă, îl înțeleg. Mai limpede ca oricând, Marius, îți voi vorbi precum m-a învățat Tatăl Interior să îți vorbesc, folosindu-se de această abilitate năzdrăvană de a-mi transmite mesaje prin intermedil cărților, tu trebuind să citești printre rânduri, adaptând sensul acestor cuvinte ca să pricepi că astfel simt, că astfel am încercat să-ți scriu, că, în fine, sufletul meu continuă să fie avocatul apărării tale:

”Fără teamă, deoarece te-am iertat şi toată mânia asupra ta am lepădat-o din inima noastră; şi vrem să te ţinem în cinste, deopotrivă cu boierii noştri de frunte, şi cât vom fi în viaţă, nu vom mai pomeni greşalele trecute ; iertate să fie, pe cinstea şi credinţa noastră creştinească, într-o zi de bucurie când ne vine nouă Doamnă.”

Mihail Sadoveanu, ”Frații Jderi”, vol. II

Cât voi mai fi în viață, nu voi mai pomeni de greșelile trecutului, iertându-te, de aceasta să nu îți fie teamă. Dar pe mine, pe mine, totuși, cine mă iartă când mi s-a pus în inimă drag și dor de tine? Eu, totuși, ce mă fac? Iată, am vorbit până n-am mai putut de elasticul acesta de păr, obiect de dorință într-un război de cucerire. Conștientizându-mi predispoziția inconștientă și subconștientă de a mă afla, uneori, sub influența elementelor magice ale psihicului, putând abuza de aceste forțe magice care de-abia devin conștiente de ele însele, cunoscând că pot vrăji, fermeca și blestema, îmi leg acest elastic de păr în jurul încheieturilor mâinilor, în semn de cătușe cu care sunt imobilizați vinovații, predându-mă de bunăvoie Voinței superioare a Tatălui meu Interior, renunțând de a mai iniția vreo acțiune, oricât de disperată, în acest război de cucerire. Se vorbește nespus de mult, în literatura spirituală, despre ceva numit ”predare în mâinile lui Dumnezeu”. Aceasta este, de aici înainte, scena propriei predări a voinței personale în favoarea Vooii lui Dumnezeu. Legată sunt la mâini acum cu acest elastic de păr, obiectul dorinței mele, pentru ca eu să nu mai fac nimic, căzând sub influența elementelor magice ale psihicului. Ce va fi să vină să fie, fără urmă de dubiu, Voia Tatălui nostru comun, în timp ce în cugetul meu, Marius, îți doresc tot binele dinn lume, precum și cântăreața Adele îi dorește iubirii sale pierdute, în piesa ”Someone like you” la care m-am mai referit în aceste pagini: ””I wish nothing but the best for you”.

<>

Vineri-Luni, 1-4 Septembrie 2023

Marius, Marius, Marius,

Ce a mai plouat și pe parcursul acestor ultime două zile, inundând drumul ce duce de la unul la celălalt și împiedicându-ne întâlnirea. Sau numai exagerez descriind scena astfel, când o umbrelă și o pereche de cizme de ploaie ar fi fost suficiente ca să ne simțim la adăpost, fiind chiar cu mult mai apropiați unul de celălalt, ținându-ne amândoi de bastonul umbrelei sau chiar de braț, cât am sta sub umbrelă, un ceas sau două, ca să schimbăm și câteva cuvinte? Iată, cizmele mele și umbrela mea încă mai zac pe undeva, la îndemână, în caz de vreme rea. Dar în cursul dimineții de miercuri, vocea mea lăuntrică îmi trimise prognoza meteo pentru acea zi, zicându-mi că atmosfera era încărcată de electricitate și punându-mă în gardă. Zicându-mi astfel, am cunoscut că, în fapt, Ființa Profundă îmi dădea învoire pentru această zi de miercuri, nemaitrebuind să ies în întâmpinarea ta. Mult mai târziu, când mama și sora mea s-au întors de la grădină, prima mi-a spus că semnele de afară păreau să indice că avea să plouă. Dar eu nu eram surprinsă de avertizarea mamei care făcea o evidentă aluzie la întâlnirea de pe balcon, știam din timpul dimineții că Ființa Profundă îmi solicita să fac o altă practică, sărind peste obișnuința ieșirii pe balcon. A trebuit să ascult de vocea lăuntrică și să fac precum poruncise, însă nu despre această practică poruncită vreau să scriu acum, cât mai ales despre simplul fapt de a asculta de vocea interioară, când se vădește că ea devine cu mult mai subtilă, mai severă, mai accentuată, mai ușor de depistat din miile de voci ale corului dezacordat care cântă în capul fiecărui om. Nu-i vorba, de zeci și de zeci de ori am confundat vocea sufletului cu alte voci născocite de minte, aparținând, deci, eului psihologic, dar și când bagi de seamă un anume modus operandi al acelei voci lăuntrice sub forma căruia se manifestă, atunci este neîndoios că vorbim despre Tatăl Care se află în ascuns, vorbind ființei umane prin intermediul intuiției.

Bunăoară, nu ne mutaserăm la noua adresă când vocea lăuntrică îmi spuse după ce mama și sora mea vizionaseră noul apartament că singurul inconvenient la noua adresă avea să fie muzica de la etajul 2. Când, în fine, ne-am mutat de-a binelea, nu am întârziat mult să aflăm că se făceau reparații la unul din etajele superioare, zgomotul de ciocane și de bormașini fiind destul de neplăcut, amintindu-ne de vechea adresă de pe Călărași, unde se făceau reparații de asemenea. Eu am ridicat atunci din umeri, crezând că zgomotul de bormașină trebuie să fi fost muzica în privința căreia eram avertizată. Dar numai în urmă cu câteva săptămâni am aflat că premoniția fusese cu mult mai precisă căci, stând într-o după-amiază în sufragerie, am auzit un zgomot de fundal mai melodios decât cel de ciocan. La început a fost de-abia perceptibil, ca să îl aud, mai apoi, din ce în ce mai tare. Era muzică! Iar muzica venea chiar de la vecinii de deasupra care se pare că dau muzica foarte tare o dată la 1-2 săptămâni, după cum mi-au povestit mama și sora mea, lucru pe care nu îl băgasem de seamă până în acea după-amiază. Iată că ce îmi vestise vocea lăuntrică se adeverise, exemplele de acest soi fiind destul de multe și felurite, atât de pronunțată poate deveni izolarea vocii lăuntrice încât să se vădească faptul că ceva destul de năzdrăvan se petrece cu ea, cu tine și cu mediul înconjurător. Trebuie, de aceea, să vorbesc despre vocea lăuntrică fiindcă este subiect de pozne și de alte lucruri de mirare, văzându-se în modusul său operandi un anume fel premonitoriu de a se manifesta. Ori acest fel premonitoriu și clarvizionar de a mi se manifesta vocea interioară este acel ”ceva” ce mi se dăruiește, venind împreună cu vederea trupului fizic, fiind, de aceea, un har aferent glandei pineale în care își află lăcaș scânteia Spiritului Sfânt. Când, de exemplu, mă așezasem pe marginea canapelei într-o zi ca să sorb ceaiul fierbinte din cana pe care o țineam în mâna dreaptă, vocea lăuntrică îmi spuse:
– Închide capacul de la cutia aceea de lângă tine. Ai putea vărsa ceaiul din cană peste aparatele electronice pe care le ții în cutie.
Dar eu am ridicat din umeri, nepăsătoare, gândind că n-aș fi avut cum să vărs ceaiul în acea cutie care se găsea la vreo 30 de cm de brațul meu, la stânga mea. Dar nu am apucat să beau un sfert din conținutul cănii, când cățelul familiei, fiind încă destul de mic și jucăuș, mi-a sărit de undeva chiar în brațe, făcându-mă să arunc cana în sus, cu tot cu conținutul ei lichid. Desigur, am vărsat o parte din ceai peste cutie, aparatura din ea udându-se, fără a se strica, din fericire. Dar dacă aș fi închis capacul, după cum prevăzuse vocea mea interioară, nu mi-aș mai fi irosit timpul ștergând dispozitivele acelea udate de ceai.

Să nu regretăm, prin urmare, lucrurile pe care nu le-am făcut, când le-am fi putut face, mai ales când vocea noastră lăuntrică, clarvizionară, ne prevestește asupra lor. Și este neîndoios că vocea mea lăuntrică mă îndeamnă să-mi transpun în scris mărturisirea, confesând tot ce a rămas nespus ca să nu îmi pară rău mai apoi, cu toate că felul meu de a vorbi despre cum am pierdut un număr la haine, slăbind în ultima lună destul de mult, aș fi vrut să fie înțeles și în sensul său metaforic. Căci dacă m-ar sui Dumnezeu pe cântarul Legii Sale Divine, trag nădejde că, de m-ar cântări, m-ar găsi un pic mai ușurată de povara delictelor pe care le-am comis. Dar o piatră parcă tot o mai am pe inimă, tu, Marius, fiind această piatră care-mi stă pe inimă, chiar și când sufletul tău îmi spuse: ”Baby, I am not made of stone!” Dacă nu ești din piatră, atunci de ce am piatră pe inimă în privința ta? Și dacă nu ești din piatră, să însemne că te poți emoționa, că poți simți, că poți plânge? Ce te va fi făcut să te emoționezi sau să plângi din tot ce am scris, când mie mi se pare că nu inima unui bărbat a vrut Dumnezeu să o cuceresc, ci să frâng cervicea împietrită a unui demon? Iată, deci, că îți mai scriu și aceste rânduri,, fără a-ți mai povesti lucruri noi, scriind, însă, ca să mi se ia de tot și această piatră de pe inimă.

Marius, ce vei fi gândit tu când, într-o zi, ai primit pe Facebook notificarea cererii mele de prietenie? Dar ce vei fi gândit când ai primit a doua notificare, după ce o anulasem pe prima care stătuse în așteptare timp de câteva luni, fără ca tu să o fi respins? Dar ce vei fi gândit tu când ai primit și cea de-a treia notificare, după ce o anulasem și pe a doua care își găsise soarta precum surata sa din-tâi, stând în așteptare timp de luni și luni, fără ca tu să o refuzi pe șleau, astfel ca eu să fi știut măcar atât, că nu e chip să ajung la tine? Ce vei fi crezut despre mine, o străină oarecare care îți bătea la ușă, scriindu-ți până și pe adresa de email de la locul de muncă pentru a mă prezenta? Să fi gândit că sunt nebună? Că sunt obsedată? O intrusă ce trebuia ținută la distanță? Dar ce vei fi gândit tu când ai descoperit jurnalul meu? Ce te va fi mânat pe tine să cauți acolo unde adresa jurnalului meu era publică, trecută anume ca tu să o găsești, urmând cu strictețe ordinele și indicațiile vocii mele lăuntrice? Și ce vei fi gândit tu când ai băgat de seamă că îți scriam deja de un an și jumătate? Ce vei fi gândit când ai înțeles că despre tine scriam, despre persoana ta reală, din carnea și din oasele tale, numele tău adevărat fiind acela pe care îl pomeneam la fiecare câteva fraze, precum o fac și acum, Marius. Ce vei fi gândit când ți-ai citit numele de alint, Miuriel, măzgălit în atâtea texte pe care le-am scris? Ce vei fi simțit când ți-ai regăsit semnalmentele fizice descrise cu deosebită acuratețe în jurnalul unei străine pe care o țineai la distanță, fără ca s-o refuzi cu adevărat? Ce vei fi simțit tu, Marius, citind atâtea scene adevărate de viață pe care ți le-am povestit, avându-ți versiunea adolescentă drept personaj central? Și ce vei fi gândit când ți-ai regăsit fizionomia imprimată într-o poză pe care ți-o făcusem, puști fiind, și pe care o atașasem conținutului unei scrisori mai vechi? De ce mă vei fi lăsat tu să le fac pe toate acestea și încă și mai multe, când timpul a dovedit că ești discreția întruchipată? Îmi revine acum în memorie o anume ispravă de-a ta pe care mi-a povestit-o doamna T., la sfârșitul lui 2017, când a binevoit să mă invite la o conversație plăcută la vechiul meu liceu. Cunoscând despre dumneaei că predase cu mulți ani în urmă la liceul tău, înainte să se transfere la al meu, am cutezat să o întreb pe doamna T. de te va fi cunoscând cumva. Recunoscându-ți numele, mi-a răspuns bucuroasă:
– Ba chiar îl cunosc, mi-a fost elev!
– Vă rog, atunci, din tot sufletul meu, spuneți-mi ceva despre Marius, orice despre el, fiindcă eu nu îl cunosc cu adevărat. Nu știu nimic despre el, nu am știut niciodată nimic decât că mi-a fost tare simpatic cât am fost adolescenți, am implorat-o stăruitor pe doamna T. să-mi vorbească despre tine, fiind întâia oară, de la 13 Septembrie 2015, când cineva binevoia să mă asculte vorbind despre tine și să-mi vorbească despre tine.
Atunci doamna T. mi-a povestit această poznă pe care tu o făcuseși la examenul de capacitate, la proba de limba și literatura română, dumneaei continuând să-mi spună că tu, la exercițiul la care trebuia să compui textul predefinit al unei cereri sau ceva de acest fel, ți-ai trecut numele adevărat în corpul cererii în loc să treci numele propus pe foaia de examen. Profesorii corectori, miloși, au găsit că pozna ta era numai o simplă greșeală, iar nu un semn lăsat intenționat pe foaia de examen care să-ți înleznească obținerea unei note mai mari, prin mituirea profesorilor corectori, fiind lăsat să treci Capacitatea cu acea deosebit de mediocră notă pe care ți-au pus-o.

Dar să-ți stea, oare, în obicei să-ți măzgălești numele adevărat pe foile de examene când enunțul exercițiului îți cere să treci numele fals propus din oficiu, precum îți stă în fire să lași pe alții să ți-l măzgălească în jurnalele lorr, fără ca tu să te opui faptului? Bunăoară, A.J., John the Wolf, M.U. și doamna T. sunt pseudonume pe care le-am folosit în locul numelor adevărate ale persoanelor reale la care mă refer, ei înșiși cerându-mi să folosesc astfel de pseudonume pentru a le ascunde identitatea. Numai tu, dintre toți, m-ai lăsat să-ți spun pe numele real. Marius, eu te-am găsit etichetat într-o fotografie pe profilul unei femei de care te credeam despărțit de aproape 6 ani ca să simt că-mi fuge pământul de sub picioare și ca să mă descurajez iarăși în privința ta. Numai o fotografie într-o jumătate de decadă, în timp ce tu m-ai lăsat să abuzez de numele tău adevărat la modul aproape grosolan, scriind despre tine ca și cum te-aș cunoaște. De ce m-ai lăsat, când tu citeai ce scriu? Cum de nu te-ai temut că și altcineva mi-ar fi putut găsi jurnalul, citindu-l, cunoscuții tăi, prietenii tăi, iubita ta? De ce nu mi-ai blocat complet accesul către tine, trecându-mă în acea listă neagră pe care social media o oferă, de m-ai fi crezut periculoasă?

Ai crezut că scriu ficțiune, inspirându-mă numai din fapte adevărate, provenind din adolescența noastră insipidă? Să fi crezut că ficțiune scriu numai pentru că am folosit cuvinte precum personaj principal, fir narativ, momentele desfășurării acțiunii, intrigă, punct culminant, episod, etc., precum și John crede că tot ce am scris scot din cap? Și, crezând că e simplă ficțiune, simțindu-te, într-un fel, măgulit de întâmplare, ai ales să tolerezi ficțiunea mea, citind-o numai de dragul de a te ști personajul central al unui roman? Ce vei fi gândit și ce vei fi simțit tu, Marius, că înseamnă toate aceste lucruri? Unde ai gândit că au să ducă? Unde ar putea să ducă o ficțiune? Ce deznodământ poate avea o simplă ficțiune despre care gândești că este inofensivă, un simplu act al imaginației unei străine care te căuta și care îți scria, inspirându-se din dragul ce-ți purtase, adolescenți fiind? Iată, Marius, că te descopereai pe tine însuți drept eroul unui roman inițiatic, fiind sufletul pereche al unei femei care te aștepta de la 16 ani ca să îi vorbești, nu încape dubiu că măgulit tot trebuie să te fi simțit, de vreme ce nu ai făcut niciun efort de a-ți recupera numele din miile de foi pe care ți le-am scris, oprindu-mă pe mine din a mai scrie despre tine. Ce ar fi avut a face dacă m-ai fi oprit, când ficțiunea tinde, de dragul dramatizării, să își omoare personajele principale, înlocuindu-le cu altele? De n-ai mai fi fost tu, ficțiunea ar fi scornit pe altul! Cum s-o fi văzut în sufletul tău oglindirea pe care o făceam sufletului tău în tot ce am scris? Și la ce deznodământ am fi putut ajunge, ce sfârșit de poveste s-ar fi ales din mintea străinei care te căuta, care nu îți dădea pace, care nu vă dădea pace niciunuia dintre voi, ție și prietenilor tăi, când mass-media abundă de știri despre deznodământe din cele mai nefericite când vorbim despre oameni care se cunosc pe social media. Căci, vezi tu, Marius, nu degeaba îmi dictează vocea mea lăuntrică să vorbesc despre socializarea pe internet. De-abia ce publicasem prima parte a acestei serii de texte la începutul lui august când atenția mi-a fost atrasă de următoarea știre pe care o voi reproduce parțial, precum a fost difuzată la momentul respectiv.

”Fata ta pleacă cu trenul din București spre Piatra Neamț ca să participe la un concurs școlar. Pe la 18:00 te sună să-ți spună că a ajuns, că doar așa a fost înțelegerea. Apoi, pe la 23.00, mai dă un semn liniștitor, că e în camera de cămin şi se pregăteşte de culcare. La 3 noaptea primești un telefon de la ISU și afli că fata ta a murit. Drogată. La un băiat acasă… cu care se conversa de ceva vreme pe internet.
Ce o fi în sufletul acestor părinți?”

Într-adevăr, ce o fi în sufletul acestor părinți a căror nădejde vis-a-vis de siguranța copiilor lor stă în setările de confidențialitate ale serviciilor și aplicațiilor de social media? Ce o fi în sufletul unor părinți care își expun copiii pe social media, creându-le conturi și publicând poze cu ei, fiind prea micuți pentru a le și administra, când discernământul lor este o simplă gângureală de bebeluși? Ce o fi în sufletul acestor mame și acestor tați care își dau copiii pe tavă, drept ofrandă, tuturor maniacilor și prădătorilor de pe lume, fiind noi înșine, ca părinți, cele mai proaste exemple de urmat? Ce o fi în inimile noastre când ne trezim zi de zi că ne așteaptă zeci de notificări de cereri de prietenie pe care le primim regulat de la străini cu care nu avem niciun prieten în comun, iar dacă avem, totuși, unul, și acesta tot străin de noi este? Iată, în urmă cu câteva zile am primit o altă cerere de prietenie de la unn necunoscut cu care nu am niciun prieten în comun, acest străin având numai 22 de prieteni în lista sa. Ce l-o fi mânat să mă adauge chiar pe mine, necunoscându-mă? Cum să procedez, să accept sau să refuz această invitație, cunoscând din experiență că rareori am scăpat nehărțuită și neagasată pe aplicațiile de chat de pe social media? Cum să îmi dau seama care din acești străini este mânat de bune intenții și care este dealerul din știrea reprodusă anterior, căutându-și noi clienți, când aceștia sunt cei de care ne temem cel mai mult, când Gheorghe Dincă a devenit monstrul pitit sub patul nostru din cauza căruia avem acum coșmaruri noaptea și ziua? Așa credem acum, că răul poate pătrunde în viața noastră prin dealeri, prin agresori, prin pești și prin câte alte specimene. Dar vai de noi, vai de noi căci încă nu înțelegem că răul își are mijloacele sale de a pătrunde în viața unui om prin cele mai dosite fisuri din zidurile noastre de auto-protecție, crezându-ne în siguranță de atacurile hacker-ilor datorită politicilor și setărilor de confidențialitate. De aceea te mai întreb o dată, Marius, ce va fi fost în sufletul tău când, de mai multe ori în cursul a doi ani, ai primit notificări ale cererilor mele de prietenie cărora nu le-ai răspuns niciodată, nici prin acceptare, nici prin refuz? Ce vei fi gândit când mi-ai descoperit așa-numita ”ficțiune literar-spirituală” pe care ți-o adresam deja de un an și jumătate? Ce vei mai fi gândind încă despre ce scriu, de aș putea ști dacă ai mai citit sau nu ce am scris după ce a murit tatăl meu, când ți-am pierdut urma amprentelor pe care le-ai tot lăsat la fața locului, trădând faptul că cel puțin citești ce scriu? Ce vei fi gândind, că nu se mai termină odată toată această ficțiune fantastică, acest basm fabulos în care tu ești Făt-Frumos, așteptat fiind de Ileana Cosânzeana ca să fie salvată de zmeul pârdalnic, dragonul mistic de foc, Luciferul său particular, Diavolul său interior ce o duce în ispită prin intermediul celor mai fermecătoare și de neegalat exemplare ale sexului opus, făcând astfel ca s-o împiedice pe Ileana Cosânzeana din a-și împlini menirea pe această lume, cunoscându-și Făt-Frumosul cu care trebuie să fie, prin destin hotărât de Dumnezeu și de Sfântul Petru și de toți sfinții și de toate sfintele zilelor din săptămână, Sfânta Miercuri și Sfânta Vineri și Sfânta Așteptare?

Dar ce o fi fiind, oare, ce o fi fiind și în sufletul Cătălinei care le-a scris pe toate acestea, cunoscându-le ca fiind adevărate, trăindu-le în propriul său suflet și înn conștiința sa, simțindu-le pe toate încă proaspete și vii în inima sa, arzându-i toate încă pe epidermă precum te frige ceara picurândă pe piele dintr-o lumânare aprinsă. Ce o fi, deci, în sufletul unei ființe căreia i s-au deschis ochii orbi ca să privească la realul existenței omenești? Ce este în sufletul unei femei oarbe a cărei iubire neîmpărtășită, nicicând refuzată categoric, a fost, din contră, totdeauna amânată pentru mai târziu, până când are să îi vină rândul.

Am să îți spun eu ce este în sufletul unei astfel de femei, de vreme ce eu sunt ea. Iar ea, fiind împinsă de circumstanța absurdă de viață în care se scaldă ca în ocina de porci către limitele rezistenței sale sufletești și către limitele răbdării sale, va face unul din următoarele două lucruri: ori se va resemna și va renunța, pricepând că iubirea sa nu a fost să fie, ori va merge înainte, mânată de altă năzuință decât aceea de a-și mai împlini iubirea cu ticălosul care a amăgit-o. Cu alte cuvinte, ea, nefericita, amăgita, trădata și neîmplinita, batjocorita și umilita va căuta să se răzbune. Căci ea a trecut de-acum de linia teribil de subțire dintre bine și rău, cedând impulsului celui de-al doilea principiu cosmic. Și se întâmplă astfel când își simte orgoliul rănit, când i se pare că tot ce se petrece trebuie să aibă o limită, când i se pare că orgoliul său rănit se justifică, firește, prin faptul că aceste limite au fost întrecute. Se justifică, deci, că ea a fost adusă la limita răbdării sale, acordându-și singură dreptul de a se simți rănită în orgoliul său de femeie, știindu-se nevinovată, știindu-se că n-a căutat să facă nimănui niciun rău, vrând să pătrundă în viața unui bărbat de a cărui soartă vroia să știe, chiar dacă a și nădăjduit, în inima sa, să îl descopere pe acesta ca fiindu-i Făt-Frumosul visurilor sale.

Ori eu, Marius, văd cu ochii și simt cu inima ambelor ipostaze ale acestei femei prin intermediul puterii de a empatiza, deprinderea abilității de a empatiza cu ființa umană aflată în suferință fiind o condiție obligatorie a inițierii sufletului uman în tainele divine, revelându-mi-se ce simt și ce gândesc amândouă, cea care își caută eliberarea și cea care caută răzbunarea. Despre cea dintâi am scris mai mult, fiind natura care mă domină mai mult. Prin ochii ei și cu inima ei am simțit ca să pot scrie toate foile de carte de la finele anului trecut, mărturisindu-mi sfârșirea și resemnarea ca să pot și renunța, învățând nespus de dureroasa lecție că dragoste cu sila nu se poate. De această ipostază sufletească surprinsă în acele ultime file ale cărții nu mă dezic, căci eu am învățat că tu nu ești al meu, că nu ești un bun ce mi se dă ca să îl posed. Numai am crezut, dându-mi-se o nouă șansă, că pot nădăjdui în continuare la tine. Dar despre cea de-a doua ipostază trebuie mai cu seamă să mai scriu câteva rânduri fiindcă ea este și motivul datorită căruia exist în circumstanța mea prezentă, în momentul lui ”acum”, în tipicul tipar al iubirii neîmpărtășite. Această a doua ipostază, fiind cu mult mai greu de observat ca să poată fi descrisă în amănunt, trebuie asmuțită, întărâtată ca să poată ieși la suprafață din culcușul în care dormitează în stare latentă, pe fundul de mormânt al inconștientului.

Marius, nu este o treabă ușoară să îți vorbesc deschis despre unele din aceste lucruri, chiar dacă pe toate ți le-am mai mărturisit și altădată sub o altă formă, cu alte cuvinte ți-am povestit despre orgoliul meu, despre eul psihologic feminist al lui ”madam””, despre ura mea față de bărbați, despre karma mea și despre câte altele. Dar trăiesc cu această impresie că nu ai luat nimic din ce am scris înn serios, că toate îți par pură beletristică, bună de pus pe rafturile corespunzătoare secțiunii ”fantasy”. Pesemne crezi că mi-am pus pușca pe limbă, găsind că încerc să te vrăjesc prin cuvinte ca să te cuceresc în acest război de cucerire inegal în care nu am avut nicio șansă. Să faci bine, de aceea, să îți ciulești bine urechile ca să pricepi mai lesnicios ce am a-ți mai povesti, anume cum și unde m-a îndrumat eul psihologic să caut spre a găsi vraja potrivită care să mi te aducă, mort sau viu, la picioare, răspunzând dorinței de răzbunare a orgoliului rănit. Mai am, prin urmare, să-ți torn încă multă ploaie-n cap, povestindu-ți și următoarele.

Nu voi pierde din prețiosul timp vorbindu-ți despre tehnicile viclene de răzbunare ale eului psihologic, când vorbim despre amoruri trădate și iubiri neîmpărtășite, căci internetul abundă de scrieri pe această temă, de file de jurnale de-ale Evelor și ale Adamilor. E prea insipid să mai încerc să scriu și eu, pe larg, despre tehnica răzbunării în trei pași sau în cinci pași sau în zece, când toate alunecă după tipar spre auto-flagelare și auto-distrugere. Mai întâi trecem prin faza negării, neputând concepe că nouă, CHIAR NOUĂ ni se întâmplă ce ni se întâmplă, apoi începem să ne otrăvim cu gânduri de răzbunare, după care ne auto-mutilăm prin ceea ce se numește ”o schimbare de look”, menită să-l ajute pe ticălos să priceapă ce a pierdut, iar apoi ne prostituăm, împrumutând un obiect de recuzită din decorul vieții, bunăoară, o cizmă veche și ponosită ce se pretinde a fi bărbat adevărat, ca să ne legăm la șireturi cu acest bocanc cât se poate mai des și de fiecare dată sub ochii ticălosului care se pare că nu a priceput, din pasul anterior, acela al auto-mutilării, ce a pierdut, pe cine a pierdut. Acestea sunt toate expresii ale durerii conținută într-o inimă frântă și toate se manifestă după tipic. Pe toate le cunosc, pe toate le-am trăit, toți pașii răzbunării i-am pus în practică de-a lungul vieții, cunoscând numai amoruri trădate și iubiri neîmpărtășite. Dar Ființa mea Profundă nu m-a pus în mod voit și deliberat în această circumstanță care mă împinge către limitele mele maxime ca să am ce scrie despre cum ne prostituăm pe plajă și pe social media, înlăturând de la noi toată demnitatea noastră ca să ne răzbunăm pe acela pe care vrem să îl împingem către cea mai dementă criză de gelozie. Toate acestea sunt numai forme de suprafață ale durerii care caută să se răzbune. Rechinii, însă, trăiesc în adâncul apelor inconștiente, numai un pescar dibaci putându-i momi ca să iasă la suprafața apei ca să fie prinși în laț. Căci eul psihologic, văzând că toate aceste tehnici și șiretlicuri nu prind, găsește căi cu mult mai sinistre ca să dobândească ce urmărește. Marius, răul are mijloacele sale de a găsi fisurile din pereții unei case prin care să pătrundă înăuntru, distrugând casa din temeliile sale și până la acoperiș. Însă și Tatăl nostru Interior Își are propriile căi și mijloace prin care își strunește și își domesticește sufletul uman, stăpânindu-l, corectându-l și șlefuindu-l, Sfântul Său Duh alcătuit din Spirit Sfânt și Mamă Divină fiind acel pescar dibaci, în timp ce circumstanța de viață este undița și momeala.

Astfel meditam profund într-o noapte de la începutul lui august, la puțin timp după ce a început această tevatură care m-a răsturnat iarăși cu susul în jos. Reflectând la ce se întâmpla și având percepție asupra orgoliului meu pe care mi-l simțeam rănit, am perceput o influență venind dinspre inconștient, căutând să îmi ofere o soluție pentru necazul meu. Atunci oferta instinctului a luat forma unei păpuși de mici dimensiuni, prezența inconștientului sugerându-mi că mă poate ajuta, că te pot răni, că te pot face să suferi, înturnând balanța durerii mele. Era vorba, clar și lămurit, despre o tipică păpușă voodoo de care vrăjitorii și vrăjitoarele se folosesc pentru a răni, la comanda clienților lor, de la distanță, victimele mai mult sau mai puțin vinovate pe care respectivii clienți nefericiți vor să se răzbune când toate celelalte tehnici și viclenii nu au mers, când, în fine, ei înșiși au fost împinși către limitele răbdării lor ca să treacă de acea plăpândă și de-abia perceptibilă linie care desparte binele de rău, unde ți se pare că, în fond, ești îndreptățit să iei un fel de atitudine, justificându-se nevoia de a reacționa și dorința de a te răzbuna, percepută nu ca dorință, ci ca nevoie. Ființa umană simte, deci, nevoia de a se răzbuna, căutând să pună în echilibru imensul prejudiciu ce i s-a adus, printr-o trădare, amăgire sau umilire. Dar ce am făcut, în fapt, a fost că am încălcat limita care desparte binele de rău, deschizând Cutia Pandorei a ororilor umane.

Da, da, da, Marius! Tu citești acum, dacă mai citești ce scriu, povestea adevărată despre cum egoul psihologic, acel Satan mitologic la auzul căruia se cutremură de groază homo religiosus, mi-a făcut oferta de a mă răzbuna pe tine, uzând de căi și mijloace malefice, vrăjitorești, păpușa voodoo fiind tipică. Te miră acest lucru? Te înspăimântă? Dar nu ți-am descris de mai multe ori în trecut această scenă pe care mi-o imaginam uneori, răspunzând din plin durerii mele și nevoii de a mă răzbuna, scenă în care, întâlnindu-te în sfârșit, aveam să te îmbrâncesc ca să cazi pe spate, moment în care m-aș fi urcat deasupra ta, punându-mi un genunchi în coastele tale ca să te imobilizez, așa încât să-ți pot străpunge inima cu un țăruș de lemn? Tu, pesemne, vedeai în această scenă pură senzualitate, imaginându-ți că, îmbrăcată și într-un catsuit din latex, aveam să te și sărut pe deasupra, sărutul morții, pentru ca, abandonând gândul răzbunării, să facem dragoste pe unde căzuserăm amândoi când te îmbrâncisem? Marius, dar această copleșitoare nevoie pe care o simțeam de a-ți străpunge inima nu avea nicio legătură cu ficțiunea sau senzualitatea, ci venea, din contră, din acest mecanism al inconștientului care caută, prin străpungerea inimii din corpul unei păpuși ce îi servește drept surogat pentru un om adevărat, să frângă pe cea carnală a celui vizat din lumea materială, conform cu principiul ”ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, ”o inimă frântă pentru o altă inimă frântă”. Iată, începusem să dau semne că îmi sunt depășite limitele rezistenței mele sufletești de mai mult timp deja, povestindu-ți-le pe toate ca să te mai surprindă confesiunea mea!

Ca atare, tu și acum mai crezi că ce scriu trebuie să fie pură ficțiune izvorâtă din imaginație? Tu și acum mai crezi că egoul animalic este o ficțiune? Că demonul interior este o ficțiune? Că infernul pe care l-am trăit, putându-l descrie, este tot o ficțiune? Că munca interioară este o ficțiune, o pierdere de timp? Că sufletul este o ficțiune? Că Ființa Profundă este o ficțiune?Și crezi și tu, ca atâția pseudo gurus auto-denumiți astfel de la care înveți tu despre suflet și despre spirit science, că Dumnezeu nu doar că nu ia în seamă egoul personal al unui om, trecând peste acest factor psihologic subiectiv, dar că ni l-a mai și dat, în mod voit și deliberat, ca să aibă sufletul ce învăța, căzând în păcat ca să învețe cât trăiește pe pământ? Și nu doar că astfel predau acești pseudo gurus că stă treaba despre egoul animalic, dar încă mai și predau ceea ce Shakespeare a surprins, în chip mai natural, în aceste cuvinte: ”Iadul este gol fiindcă toți demonii trăiesc aici”. De vreme ce toți demonii trăiesc acum pe pământ, și iadul trebuie să se fi dezintegrat, dispărând din anatomia Cosmosului. Ori acești pseudo gurus nu numai că zic că iadul nu mai există pentru omul modern care nu mai crede în el, dar mai zic că, în fond, chiar toți păcătoșii, cu excepția unora precum Hitler, ajung în rai după moartea trupului fizic, devenind auto-conștienți în lumile invizibile așa, de la sine, într-o singură clipită de ochi. De aceea eu te întreb: așa crezi și tu, că eu nu am trăit un infern de când am suferit atacul cerebral, ci numai mi s-a părut că îl trăiesc, numai mi l-am imaginat ca să pot scrie ficțiune despre Dumnezeu?

Să te întreb și altceva acum. Cum te vei fi simțind acum, Marius, cunoscând că ai fost personajul central al unei astfel de scene sinistre, tipice magiei negre? Dar eu, mai mult speriată decât încântată și tentată de ofertă, am închis poarta către acea prezență inconștientă malefică ce mi se apropiase de suflet în timpul meditației ca să mă seducă, precum închizi un pliant pe care l-ai răsfoit înn fugă.

Prin acest episod am cunoscut, însă, că și eu am fost împinsă către limitele răbdării mele și ale rezistenței mele sufletești la umilire și la bătaie de joc. Din Voia deliberată a Tatălui meu Interior exist în această circumstanță tipică iubirii neîmpărtășite pentru ca eu să-mi cunosc limitele, fiindu-mi adus în atenția conștientului adevărul concret că orgoliul rănit este, cu precădere, acea fisură din zidurile propriei case pe care răul tinde să o găsească lesnicios, oricât de slabă ar fi crăpătura, ca să pătrundă în existența umană. Căci nu degeaba, nu degeaba a îngăduit Tatăl Interior să am contact atât de des cu propriul orgoliu, asmuțindu-mi-l și momindu-l ca să se facă manifest, deschizându-mi ochii asupra faptului că între orgoliul rănit al unui om și elementele vrăjitorești ale psihicului uman există o puternică afinitate, văzând cu ochii mei, iar cu ochii nimănui altuia, în mormântul inconștientului, că orgoliului rănit îi stă în fire, îi este, deci, tipic, să caute să se răzbune uzând de elementele vrăjitorești ale psihicului, acestea fiind adevăruri mărturisite în scris și cu alte ocazii. Dar un lucru este să vorbești despre acestea din punct de vedere pur teoretic și este un cu totul alt lucru să devii conștient, prin practică și prin experiență directă, că aceste forțe inimaginabile și distrugătoare există în chip latent în fibra și în anatomia inconștientului. Să devin conștientă de aceste forțe a fost mai mult decât necesar, să stăpânesc aceste forțe este indispensabil, însă să recuperez acea firmitură din suflet care a rămas îmbuteliată în interiorul acestor forțe este vital, acesta este rostul întregii experiențe, anume recuperarea sufletului, trezirea lui. Se cade, deci, să trec în scris și acest fapt concret pe care îl simt și pe care îl cunosc, dându-mi-se zeci de experiențe înn lumile interne suprasensibile cu scop practic, anume că o imensă cantitate de energie psihică corespunzătoare esenței sufletului uman este stagnată undeva în adâncul acestor elemente vrăjitorești, trebuind chiar cu orice preț ca această energie psihică să se conștientizeze pe ea însăși, intrând în proprietatea și în subordinea Ființei Reale Interioare. Cu alte cuvinte, energia se spiritualizează, servind scopului și intențiilor Intimului. Însă nimic nu se poate stăpâni câtă vreme nici nu se cunoaște că un lucru există, inclusiv aspectul magic al energiei psihice. Căci această energie psihică latentă, magică, mânuită cu pricepere și voit, în mod conștient, îi face pe unii să îndoaie linguri fără să le atingă, pe alții îi face să plutească deasupra apelor, precum și Domnul nostru Iisus Hristos a plutit, îndemnând și pe Sfântul Apostol Petru să îi urmeze exemplul, pe alții îi face să treacă prin foc și prin ziduri, pe alții îi ajută să înfăptuiască fel și fel de alte minuni pe care mintea nici nu le concepe, folosindu-se de imaginație. În timp ce la mine, în mod concret, îmi determină vocea lăuntrică să se transpună în aparatura electro-casnică din jurul meu, propria voce interioară vorbindu-mi prin intermediul muzicii și al cărților și al emisiunilor televizate, etc., transmițându-mi mesaje sincronizate, întocmai cum și robotul Bumblebee din seria filmelor ”Transformers” îi vorbea prietenului său interpretat de actorul Sheila Beuf, conectându-se cu toate posturile radio pe care le prindea prin undele eterice și selectând câteva cuvinte sau versuri dintr-o melodie pentru a-și comunica gândurile în afara sa. Dintre toate simptomele trezirii mele spirituale, acest fel al vocii mele lăuntrice de a se conecta cu aparatura electro-casnică din casă și din afara casei ca să-mi vorbească a fost, de departe, cel mai năzdrăvan fenomen, dându-mi mereu impresia că sunt urmată, chiar peste tot pe unde merg, de o bibliotecă a cunoașterii cosmice, eu primind, pe această cale, cu cea mai deplină ușurință, mesaje și citate al căror sens mă ajută să îmi întăresc propriul mesaj, abilitatea în sine neoprindu-se numai la acest fenomen. Iată și motivul pentru care vocea mea lăuntrică, deosebit de precaută, căutase să mă învețe să îmi protejez dispozitivele păstrate în cutia amintită la începutul scrisorii mele, de vreme ce prin intermediul lor se manifestă adeseori. În consecință, să trec în scris și aceste cuvinte pe care vocea mea interioară le-a găsit pentru mine, din mii și mii de alte posibilități, venindu-mi în ajutor prin intermediul informației teoretice:

”Cu oarecare autocritică, umbra poate fi lesne întrezărită, întrucît e de natură personală. Dar în cazurile în care intervine ca arhetip, întîmpinăm aceleaşi dificultăţi ca la anima şi animus; cu alte cuvinte, e de domeniul posibilului să cunoaştem răul relativ din natura noastră, dar e, dimpotrivă, o experienţă pe cât de rară, pe atît de zguduitoare să pri¬vim în faţă răul nostru absolut.”

Carl Gustav Jung
”Psihologie analitică”, cap. ”Eu-1, umbra, anima și animus, sinele”, subcap. ”Umbra”

Neîndoios, cu oarecare autocritică putem întrezări acest rău relativ din noi, devenind conștienți că este posibil ca noi, împinși de o anume experiență de viață către limitele noastre, să fim capabili să facem cutare delict sau cutare nebunie, încât mă văd nevoită să repet și acest din urmă adevăr. Un lucru a fost să mi se releve că port în profunzimea sufletului sămânța mâniei și sămânța desfrâului și sămânța urii și alte soiuri de semințe ce germinează din instincte, însă a fost un cu totul alt lucru să mi se releve că sunt capabilă și să blestem, să mă răzbun, să doresc moartea cuiva, să doresc moartea copiilor cuiva pe care vreau să mă răzbun și alte feluri de josnicii proprii vrăjitoriei și magiei negre pe care mi-e prea rușine să le mai recunosc. Pe cât de rară, pe atât de zguduitoare este numai încercarea de a privi în față răul nostru absolut. Însă confruntarea cu răul nostru absolut este proba absolută a curajului! Plină de jenă și rușine este înțelegerea faptului că aceste forțe tenebroase și întunecate există în adâncul sufletului nostru, însă plină de oroare și de scârbă față de noi înșine este înțelegerea faptului că suntem capabili să comitem tot ce este mai damnabil și mai abominabil, deci propriu și tipic acestor forțe despre care înțelegem că există, despre care înțelegem că se pot pune în mișcare, trezindu-se din somnul lor inconștient, împinse fiind la suprafață de circumstanțe și de situații ale vieții care le zgândăresc, le ațâță, le iscă. Și încă știu că nu am stat încă față în față cu răul meu absolut, înn pofida faptului că elementele vrăjitorești ale psihicului îmi par, până acum, cele mai damnabile grozăvii pe care le-am privit îndeaproape, cercetându-mi-se sufletul păcătos și cântărindu-mi-se greșelile în balanța Justiției Divine. Pe cât de rară, pe atât de zguduitoare este experiența autentică a cunoașterii de sine, părând pentru cititorul amator, din această cauză, un basm peste măsură de fantastic, numai o ficțiune, un act al imaginației. .

<>

Joi-Luni, 24-28 August 2023

Marius,

Iată, aseară mi-am luat inima-n dinți, ieșind pe balcon ca să te întâmpin, îmbrăcându-mă chiar cu hainele pe care obișnuisem să le port în orișice zi de miercuri, câtă vreme am locuit la vechea adresă de pe Călărași. Îmi erau cele mai simpatice, dar de câțiva ani le pusesem deoparte, nemaiîncăpând în ele. Dacă am văzut că se îngroașă gluma în ceea ce te privește, mi-am îngroșat și eu mijlocul și cervicea, împrietenindu-mă prea mult cu dulcele ca să nu mai pot încăpea în pielea mea, deși nici sarea nu mi-a fost străină, ochii unui om fiind o mină de sare. Așa m-am îngrășat cu un număr sau două în ultimii ani, devenind o pernă destul de moale și de pufoasă, umplută cu pene de gâscă, pe care nu știu dacă ți-ar mai fi fost drag s-o ții în brațe. Nu caut să forțez nota, exagerându-mi auto-portretul ce aduce atât de mult cu cel al unei gâsculițe tomnatice ce-și așteaptă gâscanul. Nu am avut niciodată mai mult de 62 de kg, greutate pe care am atins-o înainte de a suferi atacul cerebral, iar acum nu am fost mai departe, bănuiesc, de aceeași greutate. Faptul concret pe care caut să îl evidențiez este că în ultimii ani nu am mai ținut socoteală de obișnuințele pe care le practicam la vechea adresă, punându-mi până și hainele preferate pe care îmi închipuiam că aveam să le port la prima noastră întâlnire tocmai în fundul dulapului ca să le mănânce moliile, fiindu-mi nefolositoare.

Dar ce mi se întâmplă de la 1 August încoace este din acel soi de întâmplări care ți se pun pe suflet și pe stomac, curmându-ți pofta de mâncare și întorcându-te cu susul în jos. Nemaiputând, deci, decât ciuguli mâncarea, am descoperit, aceste zile, că intru iarăși în vechea mea piele, încăpându-mă iarăși hainele mult îndrăgite altădată în care mă mișc mai mlădios decât s-ar fi mișcat butucul bondoc și greoi în care mă preschimbasem. Dar nu despre regimul meu alimentar vreau să vorbesc acum, faptul că am pierdut un număr la haine nefiind o consecință datorată exclusiv lipsei poftei de a mânca. Practica pe care o fac cu energia Mamei Divine Kundalini de la începutul verii necesită o anumită austeritate despre care nu pot povesti în aceste rânduri. Dar serios mărturisesc, Marius, că circumstanța în care am fost readusă m-a repus, realmente, chiar în vechea piele de atunci, de acum 6-7 ani, cântărind până și greutatea aproximativă de atunci, de atunci când Tatăl Care see află în ascuns a socotit, în multa Sa milă față de mine, că ar fi fost mai bine să îmi aștern mărturisirea față de tine în scris, confesându-ți tot ce aveam de confesat, de vreme ce în conversație directă și deschisă nu m-ai lăsat să-ți spun niciun cuvânt. Dar să vedem, să vedem dacă mai sunt chiar în același punct de restriște ca atunci…

Iată că eu ți-am scris, iar aseară, îmbrăcată cu ce-mi place mai mult, chiar cele mai nesofisticate piese de vestimentație din dulap, am ieșit pe balcon ca să te aștept, oftând și suspinând. Nu-mi era prea bine, căci mă stăpânea gândul că tu trebuie să fi citit între timp ce am scris de la 1 August încoace, fiind, din această cauză, într-o stare de așteptare exacerbată, ca atunci când stai cu toate simțurile la pândă. Ce vei fi gândind tu despre ce am scris? Și mă întrebam ce s-ar fi putut ca tu să faci, când mi se spusese, cu două săptămâni în urmă, că ție, fiind în viață, nimic nu îți este cu neputință să faci? Și ce ai fi putut face față de mine, interesându-mă, firește, să-mi cunosc propria soartă? Dar un alt gând m-a stăpânit atunci, făcându-mă să-mi pierd cumpătul și centrul de gravitație. Căci nu s-ar fi putut decât să mă întreb astfel: ”Oare el o fi jos? Dacă este, de ce nu zice nimic? De ce nu strigă? L-aș auzi dacă ar vorbi mai tare. Iată că pe trecătorii de pe stradă îi aud, numai pe el nu. O fi fost vreodată jos, în fața balconului meu? O fi venit vreodată? Măcar o dată?” Și neputându-mi răspunde decât singură, zicându-mi nemilosul ”Nu”, ca și cum mi-ai fi spus tu, am plâns cu sughițuri de trusta-mi poveste pe care atâția ani m-am căznit s-o scriu. Îndrăgostiții, Marius, încalcă regulile și își încalcă reciproc voința și liberul arbitru, se caută unul pe celălalt cu înfometată disperare de a se vedea măcar un minut, chiar când își interzic reciproc să păstreze o respectuoasă distanță unul față de celălalt din cauza vreunui motiv oarecare. Mi-am imaginat, de aceea, uneori că, știind acum unde locuiesc, vei veni în fața locuinței mele și în alte zile în afara zilei de miercuri și, văzându-mă din întâmplare trăgând draperiile de la geam, vei ști care este, mai precis, dormitorul meu. Și mi-am imaginat că, aflând acest amănunt, vei arunca într-o zi, mai pe seară, pietricele în geamul meu ca să-mi faci cunoscut faptul că exiști, că ești om adevărat, material, din carne și din oase, că mă cauți și că, în fine, ești cavalerul meu ascultător și plin de drag pentru mine. Astfel făceau îndrăgostiții în epoca iubirii platonice ca să-și dea de veste unul altuia că se află în apropiere, că sunt stăăpâniți de dor și de drag unul față de celălalt. De aceea m-am cutremurat din temelii într-o seară când, stând întinsă pe pat, am auzit un zgomot ciudat în cameră, ca și cum ceva era aruncat în geam, lovindu-l. O dată, de două ori, de trei…, oprindu-se un timp ca să se audă iarăși, câteva minute mai târziu. Ridicându-mă, m-am apropiat de geam ca să descopăr sursa misteriosului zgomot. Am luat la rând toate obiectele din jurul geamului, lovindu-le ușor de acesta ca să aflu cauza zgomotului. Și iată că, atunci când loveam cu draperia de geam, se producea un sunet identic. Pipăind cu mâna draperia, am descoperit că tivul său fusese ușor modificat ca să încapă în cusătură niște bănuți meniți să țină draperia mai întinsă. Geamul de la camera mea era întredeschis, iar curentul care se făcea cu ușa crăpată de la dormitor făcea ca draperia să se lovească de geam. Nu era, deci, niciun îndrăgostit acolo, în fața ferestrei mele, ca să-mi dea de veste că se gândește la mine, neputând dormi din cauza mea. Dar azi nu ne mai căutăm pe astfel de căi demodate. Astăzi ne dăm bip și ne dăm buzz pe messenger ca să ne grăbim, să nu ne lăsăm unul pe celălalt să așteptăm prea mult la locul de întâlnire… Acum ne mulțumim numai cu felicitări virtuale deja măzgălite cu cele mai simandicoase urări de bine și cu fotografii ale florilor fiindcă cele adevărate costă și oricum se ofilesc. Iar dacă ne-am căuta pe astfel de căi demodate ne-am speria fiindcă ne-am simți urmăriți și ne-am pierde simțul siguranței, întrucât nu avem la îndemână toate acele butoane și aplicații care ne permit să îi ținem la distanță pe agresori, pe obsedați, pe pisălogi pe care îi putem respinge, bloca și raporta pentru comportamentul lor neadecvat. Așa ne simțim la adăpost, protejați de agresiunea intrușilor, locuind confortabil sub acoperișul setărilor de confidențialitate, printre prieteni, colegi și rude. Dar vai de noi, vai de noi, căci habar nu avem că răul are căile sale de a găsi o cât de minusculă crăpătură în ușile ermetic ferecate prin care să pătrundă în viața unui om!

E lucru știut că, la sfârșitul oricărei zile de miercuri, caut îndrumarea Tatălui Care se află în ascuns întrucât mesajul Său consolator îmi dă ghes să rezist fiecărei zile, dându-mi putere, curaj și nădejde în Voia Sa. Ori eu aș fi vrut să îți mai scriu câte ceva, Marius, nimic nou însă, ci numai lamentări deșarte de care urechea ta probabil că s-a săturat. Cerând Ființei Profunde să-mi indice de-mi dă voie sau nu să continui să-ți mai scriu, astfel îmi trimise răspunsul: ”hint: allegations and things left unsaid”. Iată că Tatăl meu interior îngăduie ca să-ți mai scriu tot ce a mai rămas nemărturisit. Dar o alegație este o aserțiune făcută asupra cuiva despre care se suspectează că a comis sau comite fapte greșite sau ilegale, fără a se deține dovezi care să susțină aserțiunile/acuzațiile. Un ”hint” este un indiciu. Iată, prin urmare, cum se traduce acest pont primit din nivers, de la Ființa Profundă: ”Termină-ți, dar, confesiunea, mărturisind tot ce a rămas nespus, dar măsoară-ți acuzațiile, când ce-ți stă pe suflet nu poți dovedi.” Căci în aceste rânduri, Marius, căutam azi să te acuz, continuând să-ți vorbesc despre lucruri teribil de reale și de serioase, precum îți vorbisem și săptămâna trecută. Dar de vreme ce nu posed nicio dovadă tangibilă ca să-mi susțin acuzațiile, mă voi limita la a mă folosi de acelea pe care le posed, dar care, din contră, mă acuză, găsindu-mă vinovată de a fi comis fapte imorale, greșite, josnice. La drept vorbind, nu am uitat că joc rolul de avocat al apărării tale, în pofida discursului meu bi-polar pe care îl aștern în scris de o lună încoace și care dă impresia de acuzație. Dar și acuzațiile mele vor fi mai mult sau mai puțin numai dojană. Fiindcă azi meriți cu prisosință să fii mustrat.

Dar e încă prea devreme să pornesc într-acolo, când aceste fapte josnice ce ar trebui mărturisite nu sunt fapte noi ce trebuie desconspirate. Căci nu degeaba m-a îndrumat Tatăl Care se află în ascuns să îți mărturisesc TOTUL, Marius, iar acum chiar TOTUL a fost mărturisit, niciun secret nu a rămas tăinuit, ”no thing left unsaid”. Eu aproape că mi-am încheiat confesiunea, precum mi s-a ordonat să o transpun în scris, însă practica de a fi scris atât de mult m-a obișnuit ca, periodic, să trag și concluziile asupra evenimentelor, faptelor și experiențelor primite. Nu se poate să se continuie fără a nu se fi învățat lecția anterioară. În consecință, știind că mi s-a dat o nouă șansă, este neîndoios că trebuie să dovedesc Tatălui că mi-am învățat lecția, dăltuind și șlefuind concluziile.

De aceea continui să-ți scriu, Marius, fără a-ți mai povesti nimic nou, schițând numai paralela dintre momentul lui ”atunci” și momentul lui ”acum”, adresându-ți mustrări pe care le meriți. Orice avocat al apărării își mustră clientul când descoperă dovezi care îl incriminează, orice acuzat trebuie și certat când se vădește că a greșit, chiar dacă avocatul apărării sale caută, prin orice mijloc, să îi acopere greșelile, precum și eu ți-am acoperit absența, justificând-o. Mă învățasem în anii anteriori ca ție să-ți scriu orișicând aveam ceva pe suflet ce vroiam să împărtășesc cu altcineva. Ție îți povesteam întâia oară experiențele pe care le primeam în lumile interne suprasensibile, ție ți-am dat întâia oară din cele mai proaspete vești, ție ți-am povestit prin ce trec, tu ai fost primul căruia i-am povestit despre moartea tatălui meu. Erai primul în gândurile mele, îngrijindu-mă cu infinită atenție să te țin la curent cu întregul tablou narativ al vieții mele. Dar toată drama prin care am trecut și-a pus teribil de mult amprenta asupra mea, cerându-mi să caut consolare, mângâiere și alean și de la oameni concreți, materiali, făcuți din carnea și din oasele lor, nu numai din ipoteze, din nădejde și din sugestie, precum ești tu pe care nu te găsesc nicicum lângă mine dimineața, când mă trezesc, evaporându-te din ochii mei ca aburul!

Astfel s-a strecurat A.J. în povestea mea de viață, fără ca să fi băgat de seamă și fără ca să fi priceput mai din timp ramificațiile simplei sale prezențe în viața mea. A.J. este misionarul gnostic despre care am pomenit când și când de-a lungul anilor, cunoscându-l în aprilie 2018, când a binevoit să mă primească la un curs al misiunii sale la care mergea sora mea în mod constant. De atunci mi-a fost cel mai apropiat confident, urmându-le altor confidenți pe care mi i-a trimis Dumnezeu de-a lungul anilor, povestindu-i prea multe cu prea multă onestitate. Căci dacă am comis delictul de a minți, l-am spălat vorbind cu mai multă sinceritate decât se cere de obicei, adesea lipsindu-mi complet discernământul când vorbesc, confesându-mă altui suflet. Iar A.J. a fost confidentul meu, primindu-mă în vizită o dată la 3-4 luni, cât timp a locuit în Brăila, 2 ani și câteva luni. Fiind singura ființă pe care am cunoscut-o până în clipa prezentă cu care am rezonat în privința muncii interioare și a practicii spirituale, să nu te surprindă, ca atare, că am întreținut cu el o oarecare corespondență prin email, după ce misiunea sa s-a încheiat în oraș, relocându-se în America Latină în toamna lui 2020. Astfel s-a strecurat A.J., pe negândite, în firul poveștii mele, scriindu-i și adresându-mi confesiunea lui când nici eu nu mai răbdam singurătatea, făcând aceasta din simplul motiv că el răspundea, la modul cel mai concret, email-urilor mele, oricât de lungi și de plictisitoare ar fi fost. O mare parte din email-urile pe care i le-am scris le-am trecut în cuprinsul cărților, cu deosebire pe cele de anul trecut, însumând zeci și zeci de pagini de concluzii și de experiențe pe care i le-am povestit, cedând nevoii de a conversa, de a dialoga cu un alt suflet dispus să-mi asculte confesiunea despre minunile Ființei Profunde. Pentru că, fie vorba între noi, A.J. a dat dovadă de destulă blândețe și îngăduință, ascultându-mi povestirile cu nespus de mult interes, chiar și atunci când i-am povestit dintre cele mai extravagante și fantastice teorii, cu toate că nici nu s-a sfiit să-mi descrie gândirea ca fiind, uneori, absurdă. Pesemne că și el s-o fi întrebat, în vreun rând, dacă nu cumva mi-am pierdut mințile, gândind vreun lucru și crezând în altul, precum s-au mai întrebat și alții. Dar de vreme ce mințile sunt ale mele, cum s-ar putea numi că le-am pierdut sau rătăcit când de bunăvoie le-am dat, fiind ale mele, ca să pot crede? Nu-i credința un act de consimțire, în mod deliberat ne dăm consimțământul ca să credem, fiind un acord între inimă și rațiune, cu toate că se spune despre credință că este numai o rătăcire în judecata noastră și o slăbiciune a inimii? Dar nu astfel judecă și A.J. lucrurile, cu toate că modul său relativ rațional de a explica fenomenele și experiențele sufletești m-a făcut uneori să plâng, chiar de față cu el, căci eu văd în acest fel rațional de a privi la lucruri o luare în deșert a numelui lui Dumnezeu pentru Care toate sunt cu putință. Când ajungem ca noi să îi spunem Tatălui nostru ce este posibil și ce nu este posibil, deja Îi luăm numele sfânt în derâdere. Dar citindu-mi mai bine de un sfert din textele pe care le-am scris până acum, el este singurul individ care a înțeles utilitatea cărților pe care le-am scris, găsind că experiențele primite sunt extrem de prețioase și apreciind modul cum le-am descris și interpretat. Mai răbdător decât toți ceilalți, mi-a ascultat ca un erou inclusiv confesiunea despre tine, Marius, fără să încerce cu adevărat să-mi schimbe modul cum îți interpretez prezența în Universul interior, cu toate că și-a păstrat o evidentă rezervă față de întreaga poveste care apare în ochii tuturor prea incredibilă ca să nu fie doar un basm frumos. Sau un coșmar, de vreme ce mai tot timpul l-am petrecut în infernurile atomice ale ființei umane. Dar nici în aceste infernuri atomice nu se poate să petreci atâta timp, cât am petrecut eu, ca să fie cercetate și studiate fără a nu fi primit inițierea legitimă de la Ființa Reală Interioară și de la Maeștrii lumilor invizibile. De aceea și cărțile pe care le-am scris constituie ceea ce se numește, generic, un roman inițiatic.

Uneori A.J. îmi spunea că manifestarea ta trebuie să fi fost, în fapt, a sufletului divin Buddhi, fiindcă se părea că ești investit cu prea multă putere ca să poată fi atribuită sufletului uman, alteori credea că ești o manifestare a energiei mele luciferice care mă punea la mari încercări, alteori credea că ești un simplu incub generat de demonul desfrâului, deci izvorând din energia mea sexuală și din imaginația ideoplastică a inconștientului. Dar alteori, mai timid, părea să creadă că am, în fine, contact cu sufletul tău, fără ca tu să conștientizezi fenomenul, eu fiind transmițătorul, iar tu receptorul. A.J., dintre toți partenerii de conversație pe care mi i-a trimis Dumnezeu, m-a întrebat când și când: ”Ce ți-a mai făcut acel băiat de care îți place ție? Ce semne ți-a mai trimis? Cum s-a mai trădat?” Vezi tu, Marius, A.J. se convinsese, ca și mine, că tu, dacă nu ești vizitatorul meu din planul astral, cel puțin se părea că îmi citești scrisorile. Îți amintești când ți-am povestit cum, într-un rând, sufletul tău îmi spuse, justificându-ți rolul de răufăcător pe care îl joci în viața mea: ”Spre deosebire de D.M. și ceilalți, eu nu las amprente!” Ba din contră, iată că suficiente amprente ai lăsat în urma ta, la locul faptei, pentru ca cel puțin să se dovedească faptul că ai citit ce am scris, cel puțin până la moartea tatălui meu, pentru ca șirul dovezilor și al amprentelor să se răcească după aceea. Dar dovezile mele nu constă decât în niște stranii coincidențe care au părut că-ți sincronizează comportamentul cu conținutul scrisorilor mele, fiind o pierdere de timp să le mai trec la dosar. Ca atare, trebuie să-mi măsor aserțiunile pe care le fac față de tine pentru ca ele să nu devină alegații, cu toate că de acest adevăr sunt convinsă: tu ai citit ce am scris, cel puțin până la moartea tatii. Și ai început să citești ce scriu cam în aceeași perioadă când și A.J. și John the Wolf au început să citească conținutul acestui jurnal, cu câteva luni înaintea lor. Pentru acest mărunt detaliu ești acum, pur și simplu, bun de dojană. Căci de ce, de ce ai tăcut, știind că mă prăpădesc, așteptându-te?

În total contrast cu A.J., John the Wolf mi-a fost cel mai înverșunat potrivnic, cu adevărat mărturisesc că nu am întâlnit încă alt suflet care să se fi împotrivit cu atâta încăpățânare acestei sarcini de a scrie un roman inițiatic în mai multe volume, având ca subiect cunoașterea de sine, iertarea karmei mele, vindecarea mea de orbire și întâlnirea sufletului meu pereche, ”Jurnalul sufletelor pereche, între paradis și infern”, precum mi-am imaginat că aveam să pun titlul cărților. Căci dacă ar fi după John the Wolf, tot ce am scris ar trebui azvârlit la coșul de gunoi fiindcă nu se potrivește cu socotelile sale. Fiind readus la viață, după ce a intrat în comă când a suferit atacul său cerebral, trăind o experiență la limita dintre viață și moarte în care Ființa Divină Care i s-a arătat i-a transmis că mai are ceva de făcut, John the Wolf s-a convins, până la obsesie, cunoscându-mă pe mine chiar în același an când l-am cunoscut și pe A.J., câteva luni mai târziu, că eu sunt motivul pentru care el a fost readus din lumea de dincolo ca să mă vindece de orbire și, în fine, ca să mă salveze, ca să mă mântuiască, simțindu-se ales pentru o astfel de înfăptuire. Cu alte cuvinte, tot ce am scris pentru el este irelevant deoarece nu corespunde supozițiilor și credințelor sale, deci modului cum interpretează aceste întâmplări și scene ale vieții. Fiindcă John the Wolf ar fi vrut, neîndoios că ar fi vrut ca eu să fi scris despre el, ca el să fi fost personajul principal al cărților acestora, deci Zburătorul meu drag și sufletul meu pereche cu care sunt menită să fiu. În consecință, m-am preschimbat în elasticul de păr din alegoria descrisă săptămânile trecute, deci în obiect de dorință într-un război de cucerire din care am ieșit cu multe bătături și vânătăi pe suflet, John punând la înaintare chiar toate armele pe care le desconsider la un bărbat, în loc să le apreciez. Într-adevăr, în război m-am aflat, trebuind să-mi iau apărarea în fața lui cum nu mi-am luat-o niciodată în fața altei ființe umane, ducând tratative și tratative ca să putem încheia, în sfârșit, un tratat de pace care ne-a pus într-o tăcere adâncă unul față de celălalt de la începutul primăverii încoace. De o duzină de ori ar fi vrut să încerce să fie el bărbatul de la balcon pe care mi-e menit să îl cunosc și de și mai multe ori a încercat să modifice scenariul vindecării mele de orbire, vrând să dea o mână de ajutor lui Dumnezeu a Cărui Voie John nu a înțeles-o nici acum. Dar întocmai cum Avraam și soția sa, Sara, au încurcat Voia lui Dumnezeu Care le făgăduise un prunc, pe Isaac, în pofida faptului că amândoi erau destul de bătrâni ca să mai aibă copii, vrând să dea o mână de ajutor lui Dumnezeu ca să își împlinească făgăduința, tot astfel și John s-a pus de-a curmezișul în calea Tatălui meu Interior Care își avea socotelile Sale de încheiat cu sufletul Său uman, până a mă pune în brațele bărbatului cu care sunt menită să fiu. ”Tu, Cati, nu vrei să vin ca să te vindec?”, m-a întrebat John ori de câte ori îi era posedat sufletul de convingerea că el îmi va aduce vindecarea. Dar cum s-ar putea să mă vindece un om de orbire, când el nu înțelege cauza bolii mele, când el trântește de pământ și azvârle la coșul de gunoi orice încercare a mea de a o explica, fiindu-mi revelată? Cu deosebită precizie John își amintește ce a făcut în cursul zilei de 13 Septembrie 2015 și imediat după aceea, având până și fotografii care atestă că trăise ceva deosebit în cursul acelor zile, la rândul său, fiind vorba, negreșit, de un omen pe care îl primea care îl prevestea că avea să i se întâmple ceva nespus de nefast, detaliu asupra căruia nu am căzut de acord nici în ziua de astăzi. Fără urmă de dubiu, lui despre mine i se vorbea prin acele semne, pe mine urma el să mă cunoască de vreme ce eu pentru el m-am rugat lui Dumnezeu cât timp a fost inconștient, ieșind din comă, dar nu pentru a-i împlini rostul romantic pentru care a venit pe lume, precum singur crede, ci ca să-i descopăr un adevăr despre el însuși pe care singur nu poate să îl vadă, acestea fiind lucruri pe care le-am mai povestit în trecut..

Dar oricât de interesant este cazul lui John ce se datorează experienței la limita dintre viață și moarte pe care a trăit-o, nu el este acel factor misterios care adeseori încurcă intriga unei povești, ci A.J. este. Fiindcă A.J. este acel tip de personaj pe care nu bagi de seamă propriu-zis că îl ai tot timpul prin preajmă, precum te întâlnești într-una cu băiatul din vecini sau îl vezi pe colegul de clasă sau de serviciu de la biroul alăturat cu care vorbești și vorbești, privindu-l ca să vezi numai prin el pe cel din spatele lui după care crezi că ți se scurg ochii. Până într-o zi, când te trezești că nu faci decât să conversezi cu el în capul tău, că într-una conversezi cu el, numai cu el, că acele conversații pe care le purtai în capul tău cu cel despre care credeai că ți-e drag au dispărut sau, în fine, că s-au rărit teribil de mult. Te trezești, prin urmare, într-o bună zi că lui vrei să îi scrii fiindcă îți răspunde, că pe el vrei să îl suni pentru că acceptă să îți vorbească, că și tu îi primești apelul fiindcă vrei să îl auzi, că lui îi ceri ajutorul când ai o problemă fiindcă s-a oferit să te ajute. Te trezești, deci, că ți-e prieten. Și încă unul destul de apropiat. Iar când, în fine, bagi de seamă ce n-ai priceput până atunci, te trece o sudoare înghețată pe șira spinării, neputându-ți explica prea bine dacă ceea ce simți este recunoștință sau părere de rău pentru ce s-ar fi putut să fie și n-a fost, o prietenie mai strânsă, mai apropiată. Astfel m-au trecut pe mine fiorii pe parcursul acestui an, înțelegând ramificațiile simplei prezențe a lui A.J. în viața mea, apropiindu-mă prea mult de el din nevoia mea de a fi onestă și din dorința de a comunica. Însă adevărații fiori i-am simțit când am băgat de seamă, în sfârșit, în cursul acestui an, că sufletul meu începuse să se oglindească în al său, în multe din încăperile de suprafață ale sufletului, făcându-mă să văd că A.J. îmi seamănă, ca fire și natură, cu mult mai mult decât mi-a semănat oricine altcineva până la el. De la înclinația deosebită pentru mistică, pentru munca interioară și practici spirituale, până la pasiunea pentru programare, pentru webdesign, pentru wordpress și mergând până la poezie și literatură, A.J. îmi seamănă în multe privințe ca să nu spun că mi s-ar fi potrivit cel puțin în scoarța de suprafață a sufletului, intenționat punând, însă, atât accent pe termenul de ”suprafață”.

Dar ce lucruri năzdrăvane povestesc în aceste rânduri, când întregii povești nu îi lipsește un anume comic de situație, destul de jenant? Iată despre ce este vorba. Pe parcursul celui de-al doilea an petrecut la Brăila, A.J. s-a întâlnit de mai multe ori cu sora mea, urmărind să-și împlinească, în mod vădit, un interes romantic, cu toate că, fie vorba între noi, ei doi nu au convins pe nimeni că se potrivesc mai bine decât se potrivește nuca în perete, fiind naturi destul de diferite. Dar ca mulți alții dintre noi, și A.J. își caută și își așteaptă sufletul pereche cu care este menit să fie, din Voia Tatălui, ca să nu își fi încercat șansa cu sora mea care așteaptă, la rândul ei, ca sufletul ei pereche să îi bată la ușă. Nemaiputând, însă, răbda să țin secretul asupra unor experiențe sufletești pe care le aveam în legătură cu sora mea, i-am povestit lui A.J., în timpul unei întâlniri la care mai lua parte și o misionară gnostică, că unele din rugăciunile mele pe care le adresam Tatălui și Spiritului Sfânt aduceau pe un anume bărbat în preajma surorii mele, fără ca ea să îl fi văzut vreodată, el apărându-mi uneori în vise ca fiind sufletul pereche al surorii mele. Intrigați, A.J. și colega lui au fost destul de impresionați de acest fenomen care s-a repetat cât timp sora mea și A.J. s-au întâlnit, sfătuindu-mă cu bună-credință să nu mă pun de-a curmezișul în cale, nici să mă implic direct, Tatăl trebuind să-Și împlinească Voia la timpul convenit. A.J. însuși a bătut atunci în retragere în privința surorii mele, plecând oricum din oraș jumătate de an mai târziu, în plină pandemie cu Covid. Mai chibzuit și mai înțelept, A.J. a ales să procedeze astfel fiindcă el cunoaște, din învățătura spirituală, că aceia care se pun prea vârtos, involuntar sau chiar voit, în calea unei femei și a unui bărbat care sunt predestinați să se cunoască, stricându-le rostul pe lume și încurcând socoteala Tatălui, sunt destul de aspru pedepsiți de Legea Divină.

Spre deosebire de A.J., John nu are niciun fel de înțelegere asupra acestui adevăr divin, preferând să creadă că interpretez greșit chiar tot ce mi-a dat Ființa mea Profundă să trăiesc, în loc să admită că greșește. În fine, este atât de convins că greșesc și că interpretez totul anapoda, încât s-a încredințat că Ființa mea Profundă este numai un djinn, un duh specific mitologiei islamice care vine din afara mea și cu care fac channeling, precum a auzit vorbindu-se despre aceste duhuri într-un clip de pe Youtube, de unde își împrumută credințele și învățătura pe teme spirituale. Într-adevăr, mintea umană a început să creadă că poate studia adevărurile spirituale care au fost păstrate secrete și ținute închise ermetic în vechile școli de mistere timp de mii și mii de ani din tutoriale video concepute de pseudo gurus auto-declarați care concep astfel de clipuri pentru profit, pentru monetizare, prin dispunerea de reclame, în loc să studieze învățătura spirituală de la Marii Maeștri de compasiune pe care Tatăl Cosmic Comun i-a trimis întregii umanități, ca să ne pregătească pentru aceste vremuri apocaliptice pe care le trăim. Ori acesta este acel adevăr spiritual pe care trebuia să i-l relev, dar pe care John a refuzat categoric să îl învețe de la mine, citindu-mi jurnalul, vreau să zic acest adevăr al Tatălui Interior, al Dumnezeului în miniatură pe care orice ființă vie îl are, el căutând și acum sensul lucrurilor în lumea exterioară, în loc să îl descopere prin el însuși.

Dar eu despre Tatăl Interior am scris, iar faptele sunt fapte, chiar dacă acum nu le pot dovedi decât prin intermediul credinței. Iar eu sunt încredințată acum, după ce am meditat și am reflectat întregul an la aceste lucruri, trăgând alte concluzii, că într-o altă orânduire a lucrurilor, romanul inițiatic pe care l-am scris s-ar fi compus, în chip firesc, din schimbul de email-uri dintre mine și A.J., lui adresându-mi textele și lui povestindu-i minunatele experiențe spirituale pe care le-am primit, întocmai cum făcusem și cu terapeuta mea reiki care s-a ocupat de cazul meu, povestindu-i multe din primele experiențe avute atunci și din simptomele trezirii mele spirituale.

Dar cineva a hotărât să modifice această ordine a lucrurilor, cineva a împiedicat ca unele din aceste întâmplări să se petreacă. Cineva mi-a dat ziua de 13 Septembrie 2015 de care să mă agăț ca să-mi pot intui destinul. Această zi este acel factor hotărâtor care m-a ajutat, neîndoios că m-a ajutat ca A.J., dintre toți, să nu-mi pice cu tronc, cum s-ar zice, chiar dacă am fost, față de el, ca o a treia roată la o altă șaretă, ținând seamă de sora mea. Cineva a hotărât, dându-mi ziua de 13 Septembrie 2015 și pe Zburător, ca eu să nu mă atașez prea mult de A.J., devenindu-mi un confident prea apropiat, în pofida faptului că, dintre toți bărbații cunoscuți până acum, el îmi seamănă cel mai mult. Cineva a hotărât ca eu să nu mă mai opresc la potrivirea de suprafață, dezvăluindu-mi și adâncurile sufletului. Și cineva a împiedicat această apropiere de A.J., hotărând să îți scriu ție în schimb, Marius, dându-mi-te sub forma vizitatorului meu astral ca să am ce-ți povesti despre propriul tău suflet.

De ce a schimbat Dumnezeu această realitate, cerându-mi să te aștept, când iată că, la finele unei așteptări de 20 de ani, tu mă întâmpini ținând pe altcineva în brațe, fiind al altei femei, în loc să fii al meu? De ce te-am așteptat timp de 20 de ani când, chiar la împlinirea lor, tu mă întâmpini cu un nemilos ”adio” pe care l-am cules de pe un perete de pe social media, acest cuvânt, mai dureros decât altele, fiind compus din primele două litere ale numelui aceleia căreia îi aparții? De ce ai tăcut, când am dovezi concrete că ai știut că îți scriu, că ai citit chiar ce-ți scriu? De ce mai taci încă? Nu este textul pe care l-am scris o mărturie a faptului că te-am implorat, că ți-am cerșit eliberarea? Nu ți-am dat fără rost pilda lui John și a lui A.J., pe primul trebuind ca eu să îl refuz, în timp ce pe al doilea îl refuza Ființa Profundă a surorii mele care i-a grăit prin gura mea, vrând, prin exemplele lor, să pun accent pe un anume principiu pe care l-am dezvoltat de-a lungul timpului, anume: este un act cu mult mai milostiv să refuzi pe un îndrăgostit căruia nu îi împărtășești iubirea, oricât de dur ar fi mijlocul prin care îl respingi, decât să îi hrănești sufletul cu speranțe deșarte, știind că nicicând n-ai să răspunzi acelei iubiri. O inimă frântă din cauza unei respingeri se vindecă, totuși, mai ușor decât se vindecă o inimă amăgită și păcălită, căci prima înțelege mai lesne că n-a fost să fie, în timp ce a doua așteaptă până la moarte să îi vină rândul.

Ori tu mi-ai hrănit nădejdea, Marius, citind ce-ți scriu, fără a-mi zice vreodată ”nu” ca eu să fi putut să mă opresc, să mă feresc și să mă protejez, iar pentru aceasta azi te dojenesc, te dojenesc nespus fiindcă mi se pare că tu nu știi încă ce este răul, încă nu știi cum se strecoară el prin crăpăturile zidurilor și ale ușilor casei tale ca să te distrugă, ca să distrugă tot ce ai mai scump pe lume.

<>

Luni-Miercuri, 14-16 August 2023

Marius,

Cred că ne-am amuzat destul și cred că am făcut suficient haz de necazul meu. Acum este momentul să ne confruntăm cu realitatea și să vorbim și despre lucruri serioase, despre acele lucruri care fac din om neom, fără ca acesta să-și dea seama măcar în ce s-a preschimbat. Și chiar de-ar ști, unii dintre ei nu s-ar jena și nici nu s-ar căi, până într-acolo merge durerea unui om, până la abrutizare. Dar să vedem ce are de spus un om relativ conștient de el însuși care trece prin toate aceste experiențe care lesne sunt percepute drept catastrofe, să vedem, deci, ce are de spus un om căruia i s-a îngăduit să fie martor la dedesubturile proceselor sale psihice subconștiente și inconștiente, privind la aceste intrigi și comploturi pe care mintea le urzește în culise, mai ales când este rănită. Le voi spune, de aceea, tuturor acestor lucruri pe nume, având destulă grijă ca, vorbind despre lucruri teribil de serioase, să nu asmut cățeaua de mahala ca să latre prin gura mea, sărind din ungherul său dosit în care a stat pitită, la pândă, ca să muște și ca să sfâșie. Căci durerea umană nu se exprimă numai prin plâns și bombăneli, prin mânie, prin ironie și sarcasm, prin ură și prin rea-voință, ci prin multe alte forme malițioase de care imaginația nu duce lipsă. Nefericit este, de aceea, acela căruia i se răcește sângele și căruia îi îngheață inima, pietrificându-i-se, deoarece acela este un asasin capabil de orice, nenorocindu-se singur prin tot ce face. Toate acestea sunt expresii ale arhetipurilor, deci ale tiparelor de comportament împământenite în adâncul sufletului inconștient. Reacționând la experiențele vieții, ne comportăm, deci, după un tipic prestabilit.

Dar te-am dăscălit destul, Marius. Acum este cazul să mă repet, întorcându-mă la războiul de cucerire în care m-am trezit că lupt, fără să vreau, când mie mi se făgăduia un suflet pereche cu care eram menită să fiu, urmându-l la naștere. Numai acest cuvânt, ”menire”, de îl auzi, că parcă te și asigură că ai izbutit să dobândești ce ai fost predestinat să dobândești, inclusiv în privința relațiilor interumane sau a iubirii. De vreme ce ești menit să o cunoști, desigur că nu mai poate fi vorba ca tu, fericitul predestinat, să mai duci una din acele lupte despre care ființa umană cunoaște că torturează și chinuie sufletul. Realmente, de toate aceste elemente care descriu ființa umană inferioară te crezi de-acum scutit, de toată josnicia care a transformat iubirea în război dus pe viață și pe moarte. Căci se spune că în iubire și în război orice este permis. În această iubire superioară am crezut când m-am pomenit că sunt predestinată să o cunosc și cu ideea superiorității ei m-am hrănit un timp, amarnică iluzie deșartă care m-a făcut să uit că suntem oameni, biete ființe cu suflete schilodite trăind cele mai iluzorii dintre experiențele omenești posibile! Dar eu la această iubire superioară am nădăjduit timp de aproape 6 luni, de la 13 Septembrie 2015 până la 1 Martie 2016, când realitatea s-a dovedit cu mult diferită de iluzia deșartă la care nădăjduisem eu. Nicidecum nu bănuisem, în cursul acelor 6 luni, că ce mi se făgăduise avea să scoată la suprafață tot ce este mai rău și mai monstruos în inconștientul meu, hâda Meduză a ororilor umane.

Întâia oroare pe care am cunoscut-o, fără niciun fel de anestezie și fără vreun calmant sau unguent, a fost prăbușirea. Nu mă săltasem de pe podea ca să merg pe picioarele mele în ceea ce privește credința că există un bărbat în lumea asta largă cu care sunt menită să fiu, învățând să cred într-o astfel de menire precum învață infantul să facă primii pași, după ce îndelung îmi șchiopătase stima de sine în relație cu sexul opus, când iată că realitatea materială m-a împins mișelește pe la spate ca să mă prăbușesc în cea mai crudă dezolare, în cea mai monstruoasă deziluzie. Căci ce-mi făgăduise Dumnezeu era în total contrast cu ce-mi dezvăluia realitatea materială, de parcă aceste două realități nu aveau absolut nimic în comun, viziunea avută asupra Voii lui Dumnezeu pentru destinul meu și viața materială concretă.

Marius, îți amintești, învățând la școală, la orele de limba și literatura română ale doamnei T., că toți Feții-Frumoși din basme se puteau metamorfoza în diverse făpturi, animale, obiecte casnice, cununi și flori când nevoia o cerea? Îngăduie-mi, prin urmare, să te preschimb și eu în elasticul de păr despre care ți-am vorbit în textul anterior, mărul discordiei într-un conflict și obiect de dorință între mai mulți adversari. Marius, eu nu am cutezat să mă apropii de acest elastic de păr ca să-l apuc cu toată forța, zicând că este al meu, din simplul motiv că acest elastic îți purta numele. Venind din cele mai abisale prăpăstii ale unei stime de sine scăzute care mă făcea să mă identific cu cele mai de jos specimene ale lui homo sapiens, numele tău mi se părea prea din cale afară de fantastic ca să îmi permit a-l asocia cu sufletul meu pereche. Cu alte cuvinte, Voia lui Dumnezeu îmi părea prea frumoasă ca să fie adevărată! Deci numai cu stângăcie m-am apropiat de elastic ca să îl revendic. Firește, nu trebuia și elasticul să fie întrebat de vrea sau nu vrea să intre în posesia unui cutare interesat, bietul, bietul prăpădit interesat căci habar nu avea el pe ce câmp de bătălie pătrundea, fără știre, fără arme și fără niciun fel de pregătire. Bietul de el, căci cu mult mai multă milă simt pentru luptător decât simt pentru elasticul ieșit din luptă nevătămat, în timp ce luptătorul s-a pomenit ieșind din luptă dus pe targă, rănit și sângerând. Aceasta este o realitate pe care o cunosc prea bine, aceasta în care, numai punând mâna pe un elastic de păr, că mă și trezesc respinsă, alungată și cu inima frântă. Dar mai aprig și mai crud respinsă nu am fost niciodată decât m-ai respins tu, Marius, în a cărui existență căutam să intru nu ca să-ți fac rău, ci numai ca să mă spovedesc. Au ție nu ți-a fost niciodată o fată atât, atât de dragă, dar, neavând curajul să-i vorbești, ai lăsat flacăra să se răcească pentru ca, ani mai târziu, o circumstanță oarecare să-ți reamintească de ea și, vrând să cunoști ce s-a ales de ea, să o cauți ca să afli cum mai este? Este acest lucru atât de imoral de am fost atât de crud respinsă și judecată, când iată că numai Dumnezeu mi-a cunoscut sufletul și intențiile, îngăduind să-mi fac mărturisirea în scris în schimb?

Nu se putea ca tu, amăgitorul meu Zburător, să fii numai o ispită de care propria energie luciferică se folosea ca să încurce Voia Tatălui pe care mi-o dezvăluise pe 13 Septembrie 2015, acea trăire de atunci fiind și acum singura de o reală autenticitate în care cred și acum nespus de mult, nimeni din această lume neputându-mi-o răpi? Cum de nu s-ar fi putut? Ba se putea prea bine, de vreme ce pe tine am încetat de a te mai visa cu atâta extraordinară intensitate chiar când energia luciferică s-a desconspirat, trădându-și implicarea în această poveste. Dar de ce îți folosea energia mea luciferică imaginea pentru a mă ispiti, seduce și duce în eroare este un amănunt pe care mi se pare că nu l-am subliniat îndeajuns, în pofida sutelor de pagini în care m-am mărturisit până acum. Căci ce drag mi-ai fost tu, Marius, era un adevăr pe care aș fi vrut să ți-l spun și ție ca să cunoști câtă înrâurire avuseși asupra mea, copilărind bancă lângă bancă. Cu ce aș fi greșit dacă ți-aș fi mărturisit acest adevăr al meu, unul copilăros și inocent ce n-ar fi rănit pe nimeni, cu toate că nădejdea îmi era să te descopăr ca fiindu-mi sufletul pereche? Suferinzilor, convalescenților și muribunzilor li se acordă dreptul la spovedanie, li se acordă dreptul la orice nebunie. Mie, însă, de ce mi-ați interzis chiar TOȚI dreptul firesc la a mă mărturisi, ca să mi se fi ușurat sufletul de legăturile cu trecutul? Răcnesc din adâncul sufletului. De ce, rogu-vă, nu-mi puteți explica niciunul de ce a fost greșită vrerea mea, nevoia mea de a-mi mărturisi dragul ce ți-l purtasem? Aduceți-mi atunci un înțelept care să-mi împace tulburarea, de vreme ce vouă, judecătorilor, nu vă stă în putere să-mi explicați ceva mai mult decât: ”nu se cădea, aceste doruri se uită cu trecerea anilor, trebuia și tu să uiți, să treci peste această fază, mai ales că l-ai găsit într-o relație”.

Iată-te, Marius, într-o relație cu o altă femeie, precum te găseam pe rețelele de socializare, bine, sănătos, pe 1 Martie 2016. Ori această realitate concretă pe care o descopeream trebuia să pună punct, din capul locului, nevoii mele de a-mi mărturisi dragul ce-ți purtasem, adolescenți fiind. Așa se cădea să fac, să dau drumul elasticului, să nu mă mai apropii de el ca să îl mai ating. Asta s-a cerut de la mine, să dau dovadă de bună-cuviință, de bună-creștere și de bun-simț, toate bune și frumoase, în pofida faptului că eram în postura acelui pacient convalescent căruia i se îngăduie și i se iartă orice nebunie, din considerente ce se bazează pe compasiune și empatie. Nu este oare convalescentul un simplu nebun naiv și credul, crezând că orice zboară se mănâncă și că orice terapie nouă de care aude merită încercată, folosind la vindecarea sa, oricât de neverosimile și de nebunești ar părea acestea? În ce nu crede un pacient, mai ales în prima perioadă a convalescenței? Era, oare, bunica mea ieșită și ea din mințile sale când îi spunea la telefon mamei care îi povestea despre ședințele de bioenergie și de reiki făcute în primul an de după atacul cerebral: ”De colo puțin, de dincolo puțin. Așa se-adună de te vindeci!” Așa credea și ea, bătrână naivă, că tot ce zboară se mănâncă, precum am crezut și eu că și Zburătorul meu era bun de gustat, de vreme ce el îmi era dat ca să mi se vindece cauza adevărată, subtilă și sufletească a orbirii. Unui pacient i se iartă nebunia, când nevoia sa disperată de a se vindeca îl mână într-acolo.

Atunci, Marius, era încă devreme, nu mă contaminasem în chip incurabil cu credința că îmi ești sufletul pereche. Atunci, de mi-ai fi răspuns când te-am găsit, aș mai fi avut șanse de recuperare. Atunci, de mi-ai fi răspuns, confesiunea mea nu ar fi fost decât o copilărie peste care ai fi trecut și de care ai fi uitat curând. Și viața ar fi mers înainte, iar planetele s-ar fi învârtit ca și până atunci în jurul soarelui. Numai sufletul împovărat al Cătălinei s-ar fi ușurat de marele drag ce i-l purtase unui cutare băiat, în urmă cu atâția ani, fără ca măcar ea însăși să știe că îl îndrăgise, de parcă ne putem îngrădi inima ca să nu mai simtă acolo unde natura alege unde să-și arunce săgețile după legi numai de ea știute, precum se spune că și Cupidon este orb, adevăr pe care și următorul proverb sud-african îl relevă:

”Iubirea, ca și ploaia, nu alege iarba pe care cade.”

Într-adevăr, nu aegem oamenii de care ne îndrăgostim fiindcă nu avem niciun fel de stăpânire asupra propriilor inimi pe care alte forțe le controlează în afara noastră și independent de vrerea noastră. Dar dacă s-ar putea ca nouă, ființelor umane, să ni se îngăduie să devenim stăpâni pe propria inimă, nu ar fi aceasta o minune și o binecuvântare venite de la Dumnezeu? Iată că eu mă aflu în posibilitatea de a depune mărturie despre acest adevăr întrucât mie mi s-a îngăduit accesul la propriile corzi sensibile ale inimii care, când sunt atinse, permit dragostei să se înfiripe chiar la prima vedere, fulgerător și năpraznic, fără vreun fel de încuviințare din partea conștientului. Acest adevăr l-am trăit de atât de multe ori în Universul interior, încât să consider că sunt în cunoștință de cauză. Nu puțini au fost ”cobaii” de care Ființa mea Profundă s-a folosit ca să îmi aducă în atenția conștientului existența acestor corzi sensibile ale îndrăgostirii care sunt proprii fiecărui individ, fiecare astfel de simulare scoțând la suprafață alte și alte amănunte tipice propriilor corzi sensibile care mă fac nespus de vulnerabilă în fața sexului opus și susceptibilă de a mă îndrăgosti întotdeauna după un tipar foarte bine și clar stabilit și definit în subconștientul meu. Cu alte cuvinte, mă îndrăgostesc de acea imagine arhetip a bărbatului din inconștientul meu pe care o regăsesc întrupată în indivizi diferiți, având personalități diferite, dar relativ asemănătoare. Căci eu sunt îndrăgostită de prototip, iar amănuntele care îl alcătuiesc mă atrag fără putere de a mă împotrivi. Dintre atâția cobai de care Ființa Profundă s-a folosit până acum ca să ateste existența acestor corzi sensibile ale propriei inimi, Vlad este acela prin intermediul căruia mi se reliefează cel mai bine corzile sensibile ale îndrăgostirii, fapt despre care am scris în repetate rânduri în trecut, experiență ce mi se pare și acum atât de nedreaptă, inimaginabil de nedreaptă întrucât mi se pare că nu am niciun fel de putere sau de voință în fața acelui farmec de neegaalat cu care Vlad este înzestrat ca nimeni altul în cursul acestor simulări puse înn practică în laboratorul Universului interior. Cum se mișcă el în spațiu, cum schițează un zâmbet de-abia perceptibil, cum lasă privirea în jos datorată vreunei jene, cum se așează pe un scaun, cum își pune coatele pe masă, cum se îmbracă și cum se poartă sunt detalii care corespund ca într-o oglindă cu tot ce este propriu corzilor sensibile ale inimii mele încât cred cu sinceritate că, dacă aș vedea 5 bărbați făcând aceleași lucruri și executând aceleași gesturi, de toți 5 m-aș îndrăgosti, căci eu nu sunt îndrăgostită de individul în sine, ci de prototipul preexistent în inconștientul meu. Și adevărat mărturisesc că, deși manifestarea lui Vlad îmi pare teribil de nedreaptă și de incorectă, ea este, în fapt, inimaginabil de utilă. Căci dacă aș dobândi controlul asupra acestor corzi sensibile, împiedicându-le de a mai reacționa și a mai răspunde stimulilor din exterior, mereu aceiași pe care îi regăsesc la diverșii reprezentanți ai sexului opus, cu adevărat aș deveni stăpână pe propria inimă. Depunând mărturia mea despre existența corzilor sensibile ale inimii, să nu trec peste amănuntul destul de semnificativ pe care l-am observat pe propria piele, anume că există o legătură foarte strânsă între aceste corzi sensibile și ochi, prin intermediul vederii al cărui mecanism psihic este impregnat de tonalități afective, deci și de putința de a reacționa la ce este perceput ca fiind frumos sau urât, sunt atinse corzile sensibile ale inimii, ce văd ochii făcând să vibreze aceste corzi. Ca atare, ființa umană se îndrăgostește și iubește cu ochii cu mult mai mult decât se îndrăgostește și iubește cu inima, încât nu mai sunt peste măsură de mirată și de surprinsă că Ființa mea Reală Interioară a ales să-mi ucidă ochii pentru ca eu să învăț să iubesc numai cu inima, fără ajutorul vederii trupului fizic.

Fie vorba între noi, Marius, tu nu ai corespuns întocmai prototipului pe care inconștientul meu îl caută într-un bărbat, cu toate că aceste corzi sensibile mi le-ai făcut să vibreze, picându-mi drag numai privindu-te, fără a fi fost nevoie să îți și vorbesc, tu fiind și acum un caz izolat, straniu și misterios în privința căruia mi-am pus de mii de ori întrebările acestea: ”Și dacă el este numai o ispită, precum este și Vlad? Și dacă ceea ce am simțit pentru el, adolescentă fiind, a fost cel mai sincer și mai onest lucru pe care l-am simțit pentru cineva, fiind, de aceea, un pericol tocmai datorită onestității sale? Și dacă, din cauza acestui drag pe care încă i-l mai port în subconștientul meu eu nu îl văd pe cel care vine în urma lui și cu care sunt menită, de drept, să fiu? În fond, toate acestea nu m-au ajutat să îl îndrăgesc mai mult, ci mai curând ca să șterg amintirea lui și dragul pentru el și dorul de el care mă leagă de trecut și de adolescență.” Se cuvine, de aceea, să trec în scris și modul cum Ființa Profundă m-a învățat să privesc la iubire și din următorul unghi, zicându-mi: ”Când te îndrăgostești și crezi că iubești pe cineva în prezent, asigură-te că cel pe care îl iubești chiar este persoana cu care împarți așternutul, iar nu amintirea unei flăcări amoroase mai vechi pe care ai căutat să o regăsești în altcineva. Memoria subconștientă trebuie mereu reîmprospătată, mereu trebuie să i se reamintească prezentul, conștientizând și înțelegând trecutul.” Cu alte cuvinte, de s-ar întâmpla ca subconștientul meu să se afle și acum sub influența unei vechi iubiri pe care nu a uitat-o, stă în firea mecanică a subconștientului să caute pe altcineva care să semene și care să corespundă vechii flăcări amoroase cu care caută să rezolve tot ce a rămas nerezolvat. Unde ar fi, în acest context, dreptatea pe care obiectul afecțiunii momentului prezent o merită, când el este numai un manechin, o paiață, de vreme ce subconștientul a rămas îndrăgostit de Marius, același Marius făcând toate năzbâtiile sale cu skateboard-ul?

Dar să am stăpânire asupra corzilor sensibile ale propriei inimi este un exercițiu pus în practică cu deosebire numai de 3 ani și jumătate încoace. Nicidecum nu aveam habar că pot să-mi stăpânesc inima în urmă cu 6-8 ani, de când datează experiențele despre care scriu acum, încercând să trag și concluziile asupra lor. Cu atât mai puțin mi-am stăpânit inima copilă fiind, văzându-te. Și pentru că eu nu mi-am putut stăpâni propria inimă, Marius, am continuat să mă țin de elastic cu un deget, chiar și atunci când am descoperit că de el trăgea în contra-mi o altă femeie cu care nu mă puteam măsura. Cum m-aș fi putut măsura cu altcineva care vedea și auzea, când eu nu eram nici măcar om? Astfel m-am și prezentat când v-am abordat pe amândoi, pe tine și pe partenera ta, descriindu-mă singură, înainte de orice, ca fiind oarbă? Povestind aceste întâmplări psihologului la care am făcut câteva ședințe chiar în acea perioadă, aceasta m-a felicitat pentru modul chibzuit și înțelept de a fi abordat situația, făcându-vă amândurora cunoscut faptul că sunt oarbă chiar de la început, asigurându-vă că persoana mea nu prezenta absolut nicio primejdie pentru nimeni tocmai datorită faptului că eram oarbă, de parcă de orbi oamenii sănătoși nu se pot îndrăgosti ca să fie și orbii iubiți și prețuiți.

Nu mărturisește cântăreața Adele scenariul aceleiași drame în piesa ”Someone like you” care are peste 2 miliarde de vizualizări, sugerând că multe suflete nefericite trebuie să se fi identificat cu această luptă fără cauză căreia nu i s-au putut împotrivi, precum și muzica ei zice:

”I hate to turn up out of the blue, uninvited
But I couldn’t stay away, I couldn’t fight it
I had hoped you’d see my face
And that you’d be reminded that for me, it isn’t over”

Și iată cum acest singur vers al piesei, ”Never mind, I’ll find someone like you”, pune tot accentul pe acest prost inspirat ”pattern of behaviour” al nostru care ne predispune să căutăm, la sfârșitul unei iubiri, nu o flacără amoroasă nouă de care să ne îndrăgostim de la 0, cum s-ar zice, ci o flacără asemănătoare celei trecute, un substitut, un surogat, ”someone like the other one”. Păcat de omul momentului prezent pe care nu îl vedem căci nu pe el îl prețuim, ci pe celălalt.

Dar eu degeaba mă folosesc de aceste versuri ca să-mi descriu propria realitate când aceste versuri vorbesc despre iubiți care s-au cunoscut și despre iubiri care s-au consumat. Departe de a fi totuna cu ce am cunoscut eu, mult dureroasa iubire neîmpărtășită și rămasă nemărturisită care abandonează ființa umană în cea mai teribilă jale, pe marginea unui trotuar, cu mâna întinsă ca a unui milog nedreptățit de soartă, cerșind atenție, să-i vină și lui rândul la dragoste, un cuvânt binevoitor măcar. Cerșetoria în iubire nu este o armă căreia să i se prețuiască în vreun fel calibrul într-un război de cucerire, însă eu cu încălțămintea calicului am umblat mult timp, așteptând pomana iubirii superioare la care nădăjduisem. Cine ar fi crezut că această cerșetoare era, în fapt, și nespus de orgolioasă, precum știința cunoașterii de sine avea să o dovedească cu timpul? Și cine ar fi crezut că acest orgoliu al meu era subiectul unei datorii karmice destul de severe ce se cerea a fi plătită prin suferință emoțională și morală, pedeapsa părându-mi-se mult timp injustă datorită faptului că circumstanța în sine este de așa natură că mi se pare că îmi justifică orgoliul pe care îl simt rănit? Mi s-a părut just ca astfel să mă simt, rănită, fiind dincolo de puterile mele să îmi înfrânez înciudarea, căci mi se pare, Marius, că prea crud ai fost cu mine, servindu-mi crudități pe stomacul gol, când rău eu nu am vrut să-ți fac, când liniștea mi-aș fi putut-o găsi cu multă vreme în urmă. Ființa umană poate să rabde multe, fără a-și pierde suflul autentic al Ființei sale interioare în fața ocării și a insultei și a bătăii de joc. În fața acestor adversități, ființa umană rămâne bună și integră. Dar fiecare om își are propriile limite. Ori unele circumstanțe ale vieții sunt de așa natură că împing ființa umană către limitele sale, limitele dintre bine și rău, atât de fine și atât de subțiri, atât de greu de observat și de depistat încât, atunci când sunt atinse, ne pare și justificabil să le întrecem. Astfel ne trezim dincolo de limita binelui, ne trezim în rău, deschizând cutia Pandorei a tuturor ororilor umane despre care am căutat să vorbesc la începutul scrisorii mele. Ferice de acela care devine conștient de limitele sale, dar mai ferice de acela care învață să se auto-stăpânească într-atât încât să nu treacă niciodată, dar absolut niciodată de limita dintre bine și rău, orișicâtă bătaie de joc ar îndura și orișicât de umilit ar fi.

<>

Joi, 10 August 2023

Marius,

Am bravat nespus de mult scriind cele 20 de pagini anterioare, vrând să par degajată și să fac singură haz de necazul meu, precum spune această zicală armenească: ”Adevărul trebuie rostit uneori în glumă”. Am căutat să-mi păstrez cumpătul și să-mi țin în frâu necazul, având grijă să îmi monitorizez reacțiile la tot pasul, precum se folosește suferindul de tensiune arterială de tensiometru. Dar ușor este de zis și greu este de făcut. Ușor este de zis că nu ai motive să te necăjești și greu este să nu-ți încrețești fruntea, orișicât de puțin, când o circumstanță oarecare te izbește în coșul pieptului din plin, de parcă te-a lovit un marfar. De aceea mă voi repeta și în aceste rânduri, Marius, mă voi repeta iar și iar în privința multor lucruri, făcându-mi singură procesul de conștiință căci multe am de dovedit.

Să mă repet, dar, zicând că, pătrunzând iarăși pe ascuns, tiptil-tiptil, în viața ta privată, săptămâna trecută, la îndemnul vocii mele lăuntrice, a fost ca și cum, deschizând ușa unei odăi, descoperi pe obiectul afecțiunii tale făcând dragoste cu altcineva. Jenat, buimăcit, te retragi încetișor, fără scandal, suspinând învins și de-abia șoptind: ”Îmi pare rău, este vina mea, nu am vrut să deranjez pe nimeni!” Că aluneci de-a lungul peretelui de care de-abia te ții ca să nu cazi, după ce ai închis ușa, târându-te și căutând un colț de lume în care să naufragiezi ca o epavă ca să poți plânge și suferi este un fapt pe care numai suferindul de o iubire neîmpărtășită îl cunoaște. Ce avea a face că acesta nădăjduia ca, intrând în cameră, să descopere pe obiectul afecțiunii sale așteptându-l tocmai pe el, iar acest obiect al afecțiunii, ridicându-se după ce acesta a pătruns în încăpere, să închidă ușa cu zăvorul și cu cheia pentru ca nimeni altcineva să nu mai intre peste ei? Ce mai are a face, deci, ce ai nădăjduit tu când acum știi că nu tu ești cu obiectul afecțiunii tale în acea cameră și că nu vei fi niciodată? Să ai oare habar, Marius, ce va fi gândind și simțind o inimă frântă, într-o iubire neîmpărtășită? Dar o inimă frântă ce aparține unui orgolios? Nu ai de unde ști, iar vina de a nu ști nu o porți tu, ci singură o port fiindcă eu am făcut nechibzuința de a pătrunde pe un teritoriu străin pe care am încercat să îl cuceresc, când el era deja cucerit, aparținând altcuiva ce poseda deja actele de proprietate asupra sa. Ce arme aveam eu de pus pe masă ca să pot cuceri, când sunt numai un ciot de om, oarbă și neputincioasă? Dacă nu am posedat atuul simțurilor fizice, am mizat pe inteligență, pe onestitate și pe suflet, nădăjduind că acestea vor fi cântărind și prețuind ceva în balanța războiului de cucerire. Dar cui îi servește Universul pe care ți l-aș fi pus la picioare, când nu ți-aș fi putut servi cafeaua dimineața, la micul-dejun? Deci, ce arme să fi scos la înaintare ca să te fi putut cuceri în acest război de cucerire în care nu am vrut să fiu, dar în care a trebuit să fiu, din voia Ființei mele Profunde, spre a dobândi una dintre cele mai prețioase virtuți din câte există în întregul Cosmos, anume empatia. Virtuțile se dobândesc greu, însă empatia este una dintre cele mai costisitoare deoarece implică atâta suferință câtă nu îți poți imagina. Să înțelegi prin ce trece un alt om înseamnă să fii acel om, gândind cu mintea sa și simțind cu inima sa, iată cea mai simplistă definiție a empatiei la care voi reveni într-o altă zi. Pasămite că în sufletul meu zăcea îngropat un zăcământ spiritual nespus de valoros și de straniu deopotrivă de care nu am fost conștientă, că numai în anumite condiții s-ar fi putut dezgropa, fiind adus la suprafață ca să poată deveni și util. Dar serios trebuie să mărturisesc că iubirea neîmpărtășită într-unn război de cucerire este una dintre cele mai tragice și nemiloase astfel de circumstanțe, la toate acestea nu m-am așteptat defel când mi-am îngăduit să încep să cred că am un suflet pereche cu care sunt menită să fiu. Să înțeleg rostul acestei drame în existența umană din proprie experiență înseamnă empatizare, iată mijlocul de care Dumnezeu s-a folosit ca să mă atragă pe calea compasiunii.

Dar să duc un război de cucerire cu adversari care nu au niciun habar că exist măcar, fiind și pe patul de convalescență, recuperându-mă după un atac cerebral a fost un criteriu inimaginabil de sever despre care cu greu pot spune că l-am împlinit în chip onorabil ca să pot face singură haz de necazul meu, de vreme ce rănile căpătate în luptă mai sângerează încă. Despre acest război inegal mai am câte ceva de spus, iar o anume experiență de dincolo de zidul somnului îmi revine acum în memorie, meritând a fi povestită, aceasta datând de mai mulți ani:

Mă întorsesem la școală, stând la vechiul meu pupitru, fiind înconjurată de mulți dintre prietenii mei și allții pe care îi cunoșteam sau despre care numai am auzit. Eram cu toții adulți. Apoi un bărbat a intrat în clasă. Acesta ținea de mână un băiețel ce părea să sufere de un handicap mental minor. Tatăl său ne-a rugat să nu îi respingem fiul și să îi îngăduim să se miște în voie printre noi pentru a-i putea observa comportamentul în context cu alți oameni. Cu toții am fost de acord să facem întocmai. Așa că băiețelul a început să se plimbe printre bănci, oprindu-se în dreptul fiecăruia dintre noi.
– Ce este războiul? ne întreba el pe fiecare.
Dar mulți dintre noi nu știau cum să răspundă acestei întrebări sau dădeau răspunsuri stângace. La toate aceste răspunsuri, oricât de inadecvate erau, băiețelul răspundea printr-o îmbrățișare largă și prietenoasă, îmbrățișând pe fiecare pe rând.
– Ce este războiul? m-a întrebat și pe mine băiețelul când mi-a venit rândul.
Și ce privire lucidă și conștientă avea acest micuț când m-a privit direct în ochi, punându-și întrebarea!
Atunci am apucat de pe pupitru elasticul meu de păr, arătându-i-l.
– Apucă acest obiect de partea cealaltă și trage de el cât poți tu de tare. Și spune-mi că este al tău, i-am zis băiețelului.
Iar el întocmai a făcut, precum îl învățasem. Dar pe când el trăgea elasticul spre el, am strâns și eu elasticul mai tare, începând să trag spre mine.
– Nu, acesta este al meu, am spus atunci.
Luat prin surprindere, privirea lui a luat o căutătură mai mânioasă, emoționându-se în sens negativ în mod vizibil. Instinctul său îi spunea că acel elastic de păr este ceva ce el vrea și ce trebuie să aibă cu orice preț. Acestea fiind spuse, amândoi am început să tragem tot mai tare de elasticul de păr, de parcă ne pierduserăm mințile, amândoi orbiți de dorință, de mânie și de ego. Niciunul dintre noi nu era dispus să dea drumul elasticului de păr, lipsit de valoare. Un minut mai târziu, m-am oprit din a mai trage de elastic, iar el mi-a urmat exemplul.
– Copile, războiul este atunci când doi oameni vor același lucru, dar niciunul nu vrea să renunțe. Înțelegi ce vreau să îți spun? i-am oferit explicația mea micuțului.
– Da, cred că acum înțeleg, mi-a răspuns acesta.
Ca răsplată, copilul m-a sărutat pe obraz, în loc să mă îmbrățișeze, precum făcuse cu ceilalți.
M-am trezit curând după aceea.

Multe sensuri se pot extrage din această experiență onirică drăgălașă pe care o voi adapta circumstanței mele ca să pot spune cu mai multă fermitate acest adevăr concret prin care trec, anume că la un război de cucerire am participat, că la acest război de cucerire nu am vrut tocmai să iau parte, că de acest război m-am ferit în sufletul meu tot timpul, când la el mai este implicată o altă parte ca și mine, iar că acest război l-am dus ca să te cuceresc, pământ străin și necunoscut mie, celei care niciun habar nu a avut despre ce poate însemna ”iubire”. Renunțarea îmi este, însă, cu mult mai familiară.

<>

Luni, 07 August 2023

Marius,

Simt această nevoie impetuoasă de a continua să scriu despre iubire, în pofida faptului că iubirea despre care scriu este aceea absolut de tragică, iubirea neîmpărtășită. Dar cred că am atins apogeul în privința textului pe care l-am scris în relație cu scenariul karmei de familie, făcându-se mai bine de trei ani și jumătate de când torc și întorc această temă, precum am fost orânduită de către Tatăl meu interior să fac, de te-am azvârlit până și pe tine pe o margine de aducere aminte, nemaiputându-ți scrie sau măcar pomeni numele. Personajul tău, central cândva, l-am înlocuit cu figura de poveste a Mumei Prăpădurii, a Babei Cloanțe Cotoroanțe, a bietei mele bunici a cărei singură preocupare este să se fălească și ea, ca orice vârstnică, cu reușitele neamurilor care au ieșit direct din ea, copii, nepoți sau strănepoți, în timp ce se întreține la telefon cu vecinele ei cu care s-a avut mai bine, ceea ce constituie o pasiune pentru toți vârstnicii, desigur, anume să se laude cu meritele vlăstarelor din neamul lor despre care pot spune că au reușite ce merită pomenite la telefon. Așa ai fost tu îndepărtat din povestea mea de vindecare, făcându-se loc vărului meu cu care se părea că am avut multe socoteli de încheiat în subconștientul meu înainte de a-mi fi început socotelile cu tine. Mă îndoiesc cu sinceritate că am izbutit să le închei cu succes până acum, de vreme ce încă mai tremur din toate mădularele când îmi amintesc de aceste lucruri. Venindu-mi în ajutor spre a mă face să înțeleg că pusesem destul suflet în încercarea mea de a schița acest tablou de familie, Ființa Profundă, sub aspectul Mamei Divine Kundalini, mi-a vorbit în primele zile ale acestui an, portretizându-mi în ochi karma de familie într-o manieră nespus de sugestivă. Cât am scris până acum pe această temă se transpunea în zeci și sute de foi de carte care se răsfoiau filă cu filă. Apoi, întorcând o altă foaie, aceasta s-a preschimbat în ceva ce aducea a ușă din oțel, eu crezând, pe moment, că era reprezentarea coperții acestei cărți, Nicidecum! Nu mi se arăta că terminam cartea, închizând subiectul și coperta cărții. Am întâmpinat o reală dificultate în a scrie despre familie și greu mi-a apăsat această sarcină pe inimă, precum este de grea o ușă din plumb sau din oțel. Dar în pofida acestei greutăți cee m-a împovărat, pagina trebuie întoarsă. Astfel mi-a cerut Mama Divină Kundalini particulară la începutul acestui an, să întorc pagina de oțel peste subiectul karmei de familie, acesta rămânând, însă, deschis. La un moment dat va trebui să descriu și finalul acestui fir de poveste, negreșit că trebuie să dau mărturie despre cum s-a terminat povestea acestor intrigi de familie. Dar la începutul acestui an eu nu aveam habar că alt fir se țesea, iar că acest fir avea să te readucă în povestea mea din care nu mai făceai parte, ca și cum Universul întreg ar fi vrut să zică: ”Să revenim acum la oile noastre. Unde rămăsesem cu povestea despre cum Cătălina avea să își cunoască ursitul la balcon?” Ah, da, am rămas în acel punct în care Cătălina descoperă că Marius este în viață, după ce timp de luni și luni nu mai știuse nimic despre el, de când îi murise tatăl.

Dar nu vreau să mai vorbesc despre moarte în aceste rânduri, iar moartea este un subiect pe care sper că nu îl voi mai atinge un timp. Măcar un timp, așa să mă ajute Dumnezeu. Iar dacă nu te-ai obișnuit încă cu modul destul de insolit al Ființei profunde de a-mi da o mână de ajutor, prin intermediul citatelor și al parafrazărilor care se potrivesc ca o mănușă scrisorilor pe care le scriu și care îmi ajung în urechi în moduri destul de greu de descris, făcând astfel spre a mă îmbărbăta și a mă încuraja să-mi aștern gândurile în scris, iată ce remarcă am primit din Univers despre bucuria de a te ști măcar în viață, când alt lucru despre tine nu cunosc, fapt ce l-am aflat joia trecută, spre seară.

”Nu te pierde cu firea, o, Kesata. Căci nimic nu este cu neputință pentru un om, cât este în viață.”

”Ciudatele pățanii ale lui Kesata și ale prietenului său, Kandarpa” (povestire populară din Cașmir)

Intenționat am păstrat și prima propoziție a acestei parafrazări consolatoare fiindcă îndemnul de a nu mă pierde cu firea mă încurajează și mă îmbărbătează măcar să încerc să dau o altă explicație acestui context în care mă aflu, altă explicație decât aceea că, pesemne, trebuie să fi interpretat totul greșit, de la bun început, precum au căutat toate sufletele binevoitoare din jurul meu să îmi sublinieze de când m-a împins păcatul să încep să cred că am un suflet pereche și că acesta ești tu! Dar ce va fi însemnând că nimic nu este cu neputință celui care este în viață, când eu despre tine am scris că am plâns cu sughițuri, găsindu-te în viață? Ce-ți va fi ție cu putință să faci în privința mea, câtă vreme ești în viață, de vreme ce până acum nu ai făcut nimic? Să mă prefac că nu am știință despre ce va fi însemnând că ”nimic nu este cu neputință”, când acel nimic, un nimic numai, depinde exclusiv de bunul nostru simț și de buna noastră credință.

De aceea mă voi repeta, Marius, mă voi repeta în privința multor lucruri, mai ales acum, când șocul inițial s-a mai potolit. Să îți mai spun, prin urmare, încă o dată despre cum Ființa mea profundă care a făcut posibile toate minunatele experiențe spirituale pe care m-a însărcinat să le trec în scris, alăturându-se una alteia pentru a alcătui un fel de roman inițiatic, mi-a solicitat, cu nespus de multă precauție, începând din primăvară, să mă feresc de rețelele de socializare, să-mi șterg chiar contul de pe Facebook pentru un timp, chiar până în ziua când fostul proprietar al celeilalte locuințe ne-a anunțat că intenționa să își vândă apartamentul. Nepricepându-se să îl șteargă, sora mea numai m-a deconectat, lucru pe care nu l-am știut, eu crezând sincer că îmi fusese șters contul. Dar acest detaliu este lipsit de importanță. Ceea ce importă este faptul că timp de câteva săptămâni, până să mă mut la noua adresă, am rezistat ispitei de a te mai căuta, de a mai cerși semne, vești, bytes de informație cu care să mă hrănesc, cu care să continui să mă amăgesc. Măcar un byte de date, căci un megabyte n-am mai tras nădejde de mulți ani să îl extrag de pe undeva, ca să pot spune că știu ceva concret despre cine ești tu, omul material din carnea și din oasele tale. În fine, iată cum multa precauție a Tatălui meu interior m-a ferit de rețelele de socializare, până a mă aduce la noua adresă, dându-mi o nouă șansă. Sunt două luni de atunci, de când am reluat scenariul abandonat de la balcon, dându-mi-se acest răgaz să mă obișnuiesc iarăși cu ideea căă acolo, în fața balconului meu, acel Romeo care avea să mă aștepte ai fi putut fi chiar tu, Marius, același Marius. Așa am trecut peste aceste două luni ale acestei veri destul de ploioase, întărindu-mi nădejdea și credința în voia lui Dumnezeu.

Apoi, în chiar prima zi a acestei luni, mesajul Ființei mele profunde s-a modificat destul de mult. Folosindu-se de acele canale de comunicare care mă leagă de Monada Divină și de alte mijloace de comunicare din exterior, întrucât Ființa Divină poate vorbi sufletului său uman în fel și chip, Tatăl meu interior mi-a indicat să te caut iarăși, Marius, să te caut și să și sap de această dată, întrucât neglijența mea trecută m-a făcut să mă culc cu capul pe o ureche și să nu mai sap, să caut numai de mântuială. Și făceam acest lucru fiindcă aveam încredere în tine, fiindcă începusem să cred, în sfârșit, că ești al meu, sufletul meu pereche care nu mai avea ce să caute în fotografiile altor reprezentante ale sexului frumos.

Trebuind să fi știut ce fel de calamitate aveam să înfrunt, căci doar de aceea mă și îndemna ca să te caut, spre a înfrunta adevărul, Ființa mea profundă m-a pregătit din timp pentru această confruntare cu năpasta, dând iarăși dovadă de o infinită precauție față de mine, esența (buddatha) sufletului său uman asupra căreia Maestrul interior lucrează cu nespus de multă severitate și gingășie înn același timp. Iar în multa Sa milă pentru mine, ca să-mi întărească din timp nervii pentru această confruntare, mi-a dat o experiență în cursul nopții dinspre marți spre miercuri la care m-am dus ori de câte ori am simțit gustul amar pe care îl simt în suflet de joi seara încoace.

În cursul acelei zile de marți, 1 August, în afara faptului că îmi cerea să te caut, Ființa profundă îmi indusese anumiți stimuli, prin intermediul cabalei fonetice, asupra cărora am meditat de-a lungul zilei și pe care nu se cade să îi reproduc. Însă numai în cursul nopții am înțeles că acești stimuli aveau un scop extrem de precis, urmărind să împlinească un interes pe care Maestrul din interior îl avea. Devenind responsivă la stimulii Ființei Profunde, am intrat într-o stare de conștiință modificată în timpul meditației, percepând legătura dintre mine și Ființa Reală Interioară care mi se adresa. Astfel mi-a indus un fel de viziune, după cum urmează. Imaginile mi-au arătat un bărbat al cărui chip părea descompus din cauza depresiei. Indubitabil, era prototipul maniaco-depresivului. Dacă acesta ar fi întâlnit și văzut pe stradă sau în autobuz, s-ar ști despre el, chiar din prima clipă și fără urmă de dubiu, că este posedat și dominat de mari lupte interioare, că este, în fine, un maniaco-depresiv. Dar acesta pe care Ființa Profundă mi-l revela nu era pe stradă sau la locul de muncă, ci era limpede într-un institut neuropsihiatric, fiind un cobai pentru cercetări științifice. Avea numeroase dispozitive conectate de cutia craniană, electrolizii îi erau lipiți de frunte, iar un alt aparat ce părea menit să îi inducă șocuri electrice în sistemul nervos îi încoonjura capul, precum o coroană regală sau, mai bine spus, precum un coif. Concomitent cu aceste imagini la care priveam, Ființa profundă îmi și vorbea prin intermediul acelei telepatii care ne leagă, zicându-mi: ”Iată, de pe urma acestor nefericiți își procură oamenii de știință, precum neuropsihiatrii, datele care îi ajută în cercetările lor. Astfel dobândesc ei cunoaștere despre arhetipuri. Astfel le sunt induse amintiri acestor oameni.” Însă ”om” nu este un termen pe care l-aș folosi ca să descriu cobaiul acestor experimente și cercetări, fiind vizibil terorizat, până la dezumanizare, de maniile și de depresiile care îi controlau sistemul nervos din adâncul inconștientului său. Bietul de el, suferea cumplit! Ștergând aceste imagini ale nefericitului pacient din conștiința mea în atenția căreia Ființa profundă adusese aceste scene, m-a condus pe un alt tărâm, acela al forțelor arhetipale care fac aceste manifestări posibile în conștientul și în personalitatea umană, venind dinspre inconștient și posedând conștientul. Cumplit de tenebroasă, acea forță arhetipală m-a înspăimântat destul de mult când am intrat în contact cu ea, văzând-o și percepând-o. Dar Ființa Profundă își ridicase toate scuturile de protecție în jurul meu, făcându-mă de-abia, de-abia să îi percep influența asupra conștientului meu. Iar inconștientul, reprezântându-se pe sine sub forma unui lord întunecat, părea nespus de plictisit și de nemulțumit, căci nimic nu îi pria și nimic nu îi intra în voie. Era o ființă destul de înaltă și cam slăbănoagă, înveșmântată din cap până în picioare în negru. Părul său, lung până la umeri, era negru, deasemeni. Buzele, parcă date cu ruj negru, schițau gesturi de plictiseală. Toate contrastau intens cu pielea albă ca varul. Trântindu-se pe un fotoliu, această ființă întunecată părea să urle din adâncul rărunchilor: ”Priviți la mine! Sunt depresia întruchipată!”

Dar această alunecare către inconștient ce fusese posibilă datorită stimulilor primiți în cursul acelei zile de acum o săptămână nu dură mai mult de atât, Ființa Profundă extrăgându-mă de sub influența acelei forțe ca să mă readucă în starea de conștiință obișnuită, dintre veghe și somn, atât de propice meditației profunde, continuând să mi se adreseze în chip intim. Firește, eu aș fi vrut să fi continuat cercetarea acelui mecanism inconștient nou revelat și dezgropat ca să îl fi putut depista în propria personalitate și descrie cu mai multă acuratețe. Mi-ar fi plăcut să fi sporit cunoașterea de sine, precum și cunoștințele despre subconștient și inconștient.

Firește, nu a venit încă timpul să duc o altă luptă cu un alt arhetip, când lupta, este limpede, o am de dus cu amorul trădat. De aceea alt fapt este semnificativ, anume uluitoarea ușurință cu care Ființa Reală Interioară m-a condus și m-a călăuzit în cunoașterea de sine, arătându-mi cât de incredibil de responsivă am devenit la stimulul Său, eu care am devenit un cobai în mâinile lui Dumnezeu ca să pot povesti, din experiență directă, ce semnifică pentru suflet să îl aibă ca terapeut pe Sfântul Său Spirit. Și sincer trebuie să mărturisesc că această ușurință de a accesa inconștientul m-a năucit pe moment, m-a minunat și m-a amuțit un timp, întrucât accesarea inconștientului este o operație foarte delicată și primejdioasă pe care nu o voi recomanda nimănui ca să fie pusă în practică fără călăuzirea strictă a Ființei Profunde a aceluia care caută să se cunoască pe el însuși. Căci a pescui un arhetip din inconștient în mod deliberat și intenționat este o meserie ce trebuie lăsată pe seama celui care se pricepe la a pescui care este, în interiorul Ființei Profunde, Sfântul Duh alcătuit din Spirit Sfânt și din Mamă Divină. Aceștia se asigură că, aruncând cârligul în apa unduitoare a inconștientului pentru a pescui, apa din care se pescuiește nu se tulbură prea mult, nici la suprafață, nici în adânc. Astfel poate sufletul uman să rămână într-o stare psihică destul de echilibrată cunoscându-se pe sine și evitând de a se lăsa posedat de acele forțe inconștiente pe care le cercetează, le studiază și le dezintegrează spre a deveni om adevărat și conștient de el însuși. Și cine știe mai bine ce trebuie pescuit, când trebuie pescuit, ce tip de cârlig este de folos sau ce tip de momeală ajută, când peștele ce nu se lasă prins poate fi un minuscul peștișor de acvariu de apartament, un crap, un somn, un rac care merge înapoi și sfâșie cu cleștii săi sau chiar o balenă? Sau o gelozie, o invidie, o poftă de mâncare, o trufie, o trădare, o ură? Dar ce pescuise Ființa mea Profundă din inconștientul meu nu fusese arhetipul maniaco-depresivului, scopul experimentului fusese altul despre care Maestrul interior îmi vorbi astfel, revenind în meditație:
– Precum ți-am arătat, aceștia sunt cobaii științei. Din astfel de oameni se culeg date pentru cunoaștere. Ți-am descoperit cum arată un astfel de om, posedat de inconștientul său, de maniile sale, de obsesiile sale, de depresiile sale. În fine, de ceea ce se crede a fi un demon. Ți-a plăcut înfățișarea acestui nefericit?
– Nu, nu mi-a plăcut, am răspuns, căci ce altceva aș fi putut zicee? Cui i-ar fi plăcut acel chip descompus de manie și de depresie?
– Nu, nu ți-a plăcut. Totuși, în munca mea cu tine, cât timp lucrez asupra ta, tu dai aceleași rezultate ca acest cobai, căci infernul te-am făcut să îl trăiești, în infern te-am trimis ca să îl cunoști și ca să îl descrii întocmai precum l-ai văzut și l-ai trăit prin tine însăți. Dar acum, redându-ți vederea, iar tu, privindu-te în oglindă, mult te vei mira văzându-te că nu ai niciun rid în frunte. Un infern te-am făcut să trăiești și în infern ai stat, dar tu nu ai nici acum măcar un rid în frunte. Cum s-ar putea, de aceea, ca tu să mai gândești că, dacă până acum ți-am cruțat fruntea de riduri, eu intenționez ca, de aici înainte, să îți pun riduri în frunte? De ce te mai îngrijești și te mai îngrijorezi de ceea ce nu este grija ta?

Astfel îmi vorbi Ființa Profundă în urmă cu o săptămână, îngrijindu-se să mă asigure din timp că, pentru orice mai avea să vină pe cale în viața mea, acelea nu erau motive de grijă pentru care să-mi încrețesc fruntea de supărare, de mâhnire, de tristețe și de obidă.

<>

Sâmbătă, 05 August 2023

Marius,

Rogu-te, cere urechilor tale să mai îndure să-mi asculte confesiunea pe care nu am isprăvit-o ieri căci eu am de demonstrat buna mea credință față de Voia lui Dumnezeu pentru viața mea și pentru destinul pentru care m-am născut ca să îl împlinesc. Multe am de dovedit, iar circumstanța creată este de așa natură că îmi îngăduie să dau frâu liber cugetului.

Au trecut aproximativ 40 de ore din clipa când m-am întors în punctul 0 în privința ta, întocmai sunt în clipa lui acum, precum am fost pe 1 Martie 2016, când te-am găsit pe rețelele de socializare, după îndelungi căutări și săpături, neputându-mi aminti numele tău întreg și nici măcar chipul tău, deși te visasem deja de câteva zeci de ori până la acea dată, însă neputând să-ți rememorez chipul în clipa trezirii, straniu fenomen care se întâmplă și în prezent. Să te regăsesc în clipa lui ”acum” întocmai cum erai în urmă cu 7 ani a fost ca și cum, intrând într-o cameră, găsești pe obiectul afecțiunii tale făcând dragoste cu o altă persoană. Și jenat, buimăcit de șoc, închizi ușa, disculpându-te astfel: ”îmi pare rău, nu am vrut să deranjez pe nimeni!” În fond, nu vruseși să deranjezi pe nimeni, numai ai nădăjduit la un lucru pe care ai fi vrut să îl dobândești, fără a fi, însă, în râvna ta, și un bun strateg ca să-l fi putut dobândi. Și inimile se cuceresc, precum se cuceresc pământurile, prin mari lupte și prin război. Se spune că în război și în iubire orice este permis. Se spune că, atunci când sufletul pereche este depistat, el trebuie furat. Unii știu nespus de bine cum să cucerească într-un război și să pună mâna pe lucrul la care râvnesc. Dar multe dintre aceste lucruri care se spun nu corespund întocmai cu ce am nădăjduit ca iubirea să fie. Nu am nădăjduit ca ea să se asemene hoției, înșelăciunii, trădării sau războiului. Iar triunghiul amoros este ultimul scenariu din care vreau să fac parte. Dar ce spun, ce spun? Eu nu din scenariul triunghiului amoros fac parte, ci din scenariul tragediei absolute, anume aceea a iubirii neîmpărtășite. Acesta este, cu adevărat, acel scenariu teribil de tragic din care nu vreau, pur și simplu, să fac parte, cu toate că numai din gustul său amar am gustat toată viața mea.

Dar nu acestea au fost primele impresii resimțite după șocul trăit joi seara. Un alt sentiment stăruia, iar când i-am intuit proveniența pe parcursul zilei de ieri, am plâns cu sughițuri timp de câteva minute, eliberând acel stres ce se acumulase în centrul meu emoțional, corespunzător inimii. Citindu-ți numele în acea listă în care se părea că fuseseși activ aceste zile m-a încredințat că ești în viață, că cel puțin trăiești.

Ce simțeam era o consecință a stresului post traumatic suferit după moartea tatălui meu. Aceasta este o scenă pe care nu am trecut-o în scris în acea perioadă, iar nevoia de a o descrie mă copleșește, gândindu-mă că, descriind-o, va lucra asupra inimii precum lucrează tehnica eliberării emoționale (EFT) asupra corpului de energie vitală.

Eram la masă în acea seară de sâmbătă, 9 Octombrie 2021. Țineam o felie de pâine în mână, mâncând ceva ce nu îmi mai amintesc. O auzeam pe mama foindu-se pe hol. Vorbea la telefon. Știam că intenționa să sune la spital ca să afle vești despre starea în care se afla tata. Și, apoi, am auzit acel țipăt sfâșietor al ei. Țipa într-una, alergând pe hol. Auzeam și vocea surorii mele care, păstrându-și calmul, preluase apelul cu spitalul. Am luat o ultimă îmbucătură din felia pe care o țineam în mână și, lăsând-o pe masă, m-am repezit la mama să aflu ce se petrecuse. Era pe hol, plângând. Nu vroia să îmi spună. Sau poate că nu știa cum să îmi spună, iar eu, nervoasă și necăjită că tăcea, am ridicat vocea la ea, tremurând din toate încheieturile, căci presimțeam vestea nefastă. Hotărându-se să vorbească, mama mi-a spus:
– Dad nu mai este!
Nu înțelesesem ce îmi spusese, însă urechile mele numai pretindeau că nu înțelegeau fiindcă i-am spus:
– Ce zici? Ce zici?! Fiindcă eu înțeleg că dad nu mai este!

Nu îmi amintesc ce mi-a răspuns după aceea, dar trebuie să fi fost confirmarea că înțelesesem bine. Dad nu mai era. Acest lucru însemna că el murise. Dad murise. Așa îi spuneam noi tatălui nostru încă din copilărie, ”dad”, scris precum se aude, adică ”ded”. Laolaltă, toate aceste litere alcătuiesc cuvântul ”dead”, ”mort”. Iar tata murise. Am alergat în dormitorul meu, plângând isteric, incontrolabil. M-au urmat toate trei, mama, sora și bunica noastră. M-am așezat pe marginea canapelei, plângând și plângând. Bunica s-a așezat la dreapta mea, iar mama la stânga. Sora mea stătea în picioare, plângând și suspinând. Îmi ridicasem vocea atât de mult, isterizându-mă și zicând:
– V-am spus că acest lucru avea să se întâmple! Acesta este lucrul de care am fost prevenite!

Și, vorbindu-le astfel, mă așteptam ca și ele să își amintească de premoniția pe care o avusesem în vara lui 2015 despre moartea timpurie a tatii. Își aminteau, desigur. Iată că se împlinise acea premoniție în care nu am crezut decât eu. Firește, bunica nu avea nicio idee despre ce vorbeam, dar auzindu-mă vorbind atât de tare, pesemne s-a gândit să nu leșin din cauza șocului emoțional, căci a început să mă zgâlțâie de brațul drept, cerându-mi să mă liniștesc. De parcă s-ar fi putut să te liniștești, aflând că tatăl tău a murit! M-am răstit la ea ca să îmi dea pace, să îmi pot vărsa în voie amarul. Mai târziu am auzit-o încercând să aducă un fel de consolare și mamei care plângea pe hol câteva zeci de minute mai târziu, dar de atunci nu s-a mai priceput să consoleze pe nimeni, iar atitudinea ei dovedește destul de clar că nu pare prea afectată de moartea ginerelui său.

Dar ea este o ființă care primește înștiințări despre decesele din satul ei de baștină destul de des. Astfel mă voi forța să îi descriu atitudinea față de moartea tatii, explicând indiferența ei crasă față de pierderea noastră prin prisma faptului că subconștientul său trebuie să se fi obișnuit, până la această vârstă, cu realitatea pe care moartea o reprezintă în contextul vieții.

Dar eu numai pe acest tată l-am avut în cursul acestei vieți, iar el nu mai trăiește în lumea vizibilă a materiei. Și acel țipăt al mamei pe care l-am auzit în acea seară a creat impresia de șoc în subconștientul meu. Mai mult decât atât, există un anume timbru vocal al vocii pe care fiece persoană îl folosește când se vede nevoită să dea vești de un anume tip. Unii oameni nu știu să adapteze acest timbru vocal ca să corespundă numai veștilor proaste cu care se potrivește mai bine. Ca atare, unii oameni își dreg glasul în același mod și când au de dat vești bune, și când au de dat vești rele. Ori eu, auzind acel timbru vocal, reacționez involuntar aproape instant, așteptându-mă să mi se dea vești proaste, înștiințări despre decese și alte lucruri. Și numai morți văd acum peste tot, ca și cum moartea s-a hotărât subit să pătrundă în căminele tuturor în același timp, eu așteptându-mă ca toată lumea să moară. Astfel m-a afectat acest stres post traumatic suferit după moartea tatălui meu.

Iar ieri, conștientizând că sufeream cumplit din cauza faptului că nu aveam habar dacă ești viu sau dacă ești mort, am plâns cu sughițuri, Marius, fiindcă nu îți mai surprinsesem nicio mișcare chiar de când murise tatăl meu când, subit, ai reapărut pe rețelele de socializare, după luni și luni de absență. Pesemne că, citindu-mi ultima poezie compusă în ianuarie, aceste versuri să ți se fi părut o metaforă drăgăstoasă și nimic mai mult:

”Și nu mai pot, nu mai suport
Să n-am habar de ești viu sau de ești mort,
Un suflet sideral sau o isteață larvă,
Ursitul meu despre care am făcut atâta zarvă,
Prezis de-atâta timp că va veni
Să dovedim lumii-ntregi că suntem gemeni.”

Iată ce nădăjduiam să aflu despre tine în ianuarie, anume să știu de ești viu sau de ești mort, fapt care se întâmpla concomitent cu ce mi s-a revelat joi seară despre tine. Dar trecând de acest punct critic, am continuat să urmăresc impresia pe care șocul suferit joi seara a imprimat-o în suflet. Iar ea este, negreșit, una destul de dureroasă care mă face să mă simt ca și cum m-am întors de unde am plecat în urmă cu 7 ani, când te-am găsit într-o relație pe Facebook, bine, sănătos și departe, mult departe de a fi sufletul meu pereche, Zburătorul din poveste care îmi bântuie visele de la 13 Septembrie 2015 încoace. Ori aceasta este o realitate pe care nu m-am așteptat să o mai trăiesc când mi s-a dat o nouă șansă, nu m-am așteptat ca acel context inițial să fie recreat pentru ca eu să îmi dovedesc buna-credință față de Voia lui Dumnezeu chiar în aceiași termeni de la început.

<>

Vineri, 04 August 2023

Dragul, dragul meu Marius, ursitul meu,

Cum te vei fi descurcând pe drumul ce duce în fața balconului meu, când el este lăcăraie de apă aproape în fiecare zi de miercuri, de la un timp încoace, la ora care se apropie amenințător de mult de ora 21:00, făcându-mă să mă descurajez nespus în privința întâlnirii cu tine? Căci ce cavaler din lumea aceasta, oricât de demodat ar fi, precum un Don Quijote medieval, ar înfrunta urgia de afară de dragul domniței sale ca s-o răpească din iatacul său și ca să îi pună lumină în ochi și bucurie în suflet, făcând-o să-și zică în sinea ei: ”Iată, acesta este un bărbat pentru care sunt gata să-mi dau și viața, până la ultima picătură de sânge!” Dar ce zic eu? Aceste povești drăgăstoase nu se mai scriu, iar îndrăgostiții nu se mai întâlnesc sub clar de lună, în miezul ploii, bătuți de rafala de vânt, sărutându-se înlănțuiți și încleștați cu patimă unul în brațele celuilalt, de parcă ar fi ultima oară când s-ar mai vedea și s-ar mai întâlni. Acest scenariu nu mai este romantic, nu mai are iz de realitate, nu mai este la modă. Azi ne întâlnim pe Facebook, ne agățăm pe messenger, ne conectăm printr-un buton care ne permite să ne împrietenim, ne adresăm emoticoane pentru a ne exprima emoțiile și eeacțiile, expresiile faciale sunt traduse prin ”smiley cu frunte încrețită și transpirată”, iar toate reacțiile cardiace au devenit acum ”inimă roz”, ”inimă verde”, ”inimă albastră”, ”inimă mov” și așa mai departe, căci nu are niciun rost să trec în registru toate culorile curcubeului. Dar pe Facebook ne întâlnim și pe Whatsapp ne dăm întâlnire la o cafea, adresându-ne un minim de cuvinte și acestea prescurtate, căci nu avem timp să mai iubim cu bun-simț și cu bună-credință. ”Te iubesc” este ””te bexxx”, iar ”iubitul meu” este acel buton de ”love” pe care dăm click ca să ne exprimăm afecțiunea pentru cel cu care pretindem că suntem într-o relație din ziua cutare a lunii cutare, din anul cutare. Și pentru că pe Facebook ne îndrăgostim în ziua de azi, de pe Facebook ne vin și ploile în suflet.

Dacă ți-am descris mai adineaori cum obișnuiau să decurgă întâlnirile dintre cavaleri și domnițele lor în vremurile imemoriale ale iubirii platonice, zicând despre ele că se desfășurau de parcă ar fi fost ultimele, mă întreb cum s-ar fi putut derula primele întâlniri? Și cum ar fi, din acest motiv, prima întâlnire dintre noi, când iată că suntem un cavaler și o domniță gata să se înamoreze unul de celălalt la balcon, ca în filmele vechi? Coborând de la balcon ca să îți și vorbesc, ți-aș cădea, oare, în brațe, leșinând de emoție? Tu te-ai bâlbâi, mi-ai cădea în genunchi, în fața ochilor, cuprinzându-mi genunchii și lipindu-ți obrazul de picioarele mele, în timp ce eu te-aș cuprinde de după gât, pierzându-ne echilibrul în strânsoarea noastră și căzând în băltoaca de pe trotuar? Sau ți-aș da o palmă ca să-mi răcoresc inima frântă, lăsând să-mi cadă din ochi un alt potop de lacrimi? Căci ploaia care cade nu este de ajuns, nu-și poate găsi termen de comparație cu ploaia care mi se toarnă cu găleata din ochi de aseară, de când m-am întors în acea mocirlă infernală pe care tu o reprezinți în viața mea.

A plouat și-a tot plouat vara aceasta, iar sufletul tău îmi spuse într-un rând: ”Baby, I am not made of stone!” Tu veneai ca ploaia în existența mea, una menită să-mi dea rod, așa trebuia să mi se fi răcorit sufletul prin tine de mâhnirea pe care o simt față de bărbați, precum se răcorește ogorul după ploaie, iar ca să nu te asemuiești cu piatra m-a făcut să plâng de durere, căci de piatră mă simt lovită, ca și cum arunci cu pietre-n mine, urlându-mi ca să mă alungi: ”Marș de aici, cățea! Ce să fac eu cu tine, o oarbă și-o nebună ce s-a obsedat de mine? Marș de aici, împielițato, nu-mi trebuiești cu Dumnezeul tău și cu…” Cu mai ce, Marius? Cu mai ce? Ar fi fost un act de milostivire dacă mi-ai fi zis ”Zât de aici, miorlăito!”, iar sufletul mi s-ar fi vindecat și mi s-ar fi împăcat până acum cu acest adevăr crud că nu a fost să fie.

Și fiindcă joc rolul acestei nebune isterice, obsedată de amintirea ta, îmi voi atribui singură dreptul de a mă elibera, de a-mi vărsa tot amarul din suflet și de a mă vindeca definitiv de tine, Zburătorule care mi-ai traumatizat sufletul, dându-mi nădejde și luându-mi-o înapoi, ridicându-mă până în înaltul cerului și trântind cu mine de pământ, făcându-mă să nu mă mai simt cu picioarele pe pământ și împingându-mă către poarta abisală a infernului deznădejdii pe care l-am trăit de atâtea ori datorită ție.

Ce-a mai plouat aceste zile, Marius, ce-a mai plouat! Când am ieșit pe balcon săptămâna trecută, nu era decât ora 20:45 când picuri mari de ploaie au început să-mi stropească fața, împingându-mă înapoi ca să mă ascund după geamul închis. Mama mi-a spus că a plouat cu piatră, nu multă, dar îndeajuns cât să nu-mi fi dorit ca tu să fi fost acolo, jos, sub balconul meu, îndurând piatra de dragul meu. Dar dacă ai fi fost, poate că ar fi fost mai bine fiindcă ai fi știut și tu cum este să fii lovit de piatră. De aceea mi-e azi cuvântul ca de piatră pe care caut să-l arunc în tine nu ca să te rănesc, ci ca să zidesc între mine și tine un zid impenetrabil, ba chiar o fortăreață din care n-am să mai ies decât dacă mi-ai flutura în ochi stindardul alb al păcii, simbol al bunului tău simț și al bunei tale credințe. Trebuia ca zidul să-mi cedeze, de aceea și sufletul tău îmi fusese trimis în timpul somnului, ca să șubrezească fundația zidurilor mele de auto-protecție, dar când intruziunea ta nu-și găsește măsură, să punem piatră-n catapultele de pe meterezele zidurilor ca să știi că ”enough is enough”! De-ajuns! Eu mi-am găsit aseară limita!

Și a plouat cu găleata și în cursul ultimei zile de miercuri. Iar când s-a oprit, am alergat la fereastră ca să respir aerul curat, umplându-mă de nădejde și de credință, de revelație și de inspirație. Și nu m-am putut abține să nu-mi amintesc acest cuvânt profetic pe care îl primisem de la Tatăl meu interior la începutul verii, parcă o avertizare în privința condițiilor meteorologice ce aveau să descrie perioada acestei veri destul de ploioase.

”Inimioarele mele, câtă bătaie de cap ca să vă pot potrivi ploile pentru o întîlnire! E limpede că unul dintre voi a păcătuit în faţa lui Dumnezeu că vă paşte atîta nenoroc în dragoste.”

William Shakespeare,

E puțin spus că întâlnirea noastră dă bătăi de cap până și lui Dumnezeu care iată că trebuie să ne potrivească până și ploile ca să ne poată pune față în față, când la Dumnezeu toate sunt cu putință! Să fi fost, de aceea, aceste cuvinte de mai sus o prevestire a momentului întâlnirii noastre? Acest detaliu n-a fost singurul indiciu ce mi-a vorbit despre vremea ploioasă de afară, căci vocea Tatălui din interiorul fiecăruia, aceea a intuiției, a început să mă pregătească de ploaie de mult mai mult timp, chiar înainte de a ne muta la noua adresă, deci cu mult înainte de a mi se da o nouă șansă a vindecării de orbire în condiții miraculoase. Ori, această stranie intuiție pe care am avut-o de la începutul lunii aprilie mi-a dat ghes să-mi scot cizmele de ploaie din dulap, ca și umbrela, punându-le pe toate deoparte, la îndemână, pentru orice eventualitate. Mai mult decât atât, în ziua când ne-am mutat, chiar de ziua mea de naștere, a plouat cu găleata. Nimeni nu era pregătit pentru ploaie în afara mea, iar dacă aș fi văzut, aș fi fost de un real ajutor întrucât ploaia a incomodat nespus de mult orarul acelei zile de pomină în care am fost împachetată prima, dimpreună cu bunica și cu animalele de companie, fiind toți expediați de la începutul zilei la noua adresă, ca să nu incomodăm pe nimeni. Asta s-a ales de echipamentul meu de ploaie în acea zi. Dar iată că mi se pare că această intuiție mi-a vorbit despre altceva, despre această vreme imprevizibilă și ploioasă care îi dă bătăi de cap până și lui Dumnezeu Care nu se descurcă să ne potrivească ploile spre a ne putea întâlni.

Dar numai aseară am priceput motivul pentru care Tatăl meu interior mă zorea să-mi pun la îndemână echipamentul de ploaie ce avea să-mi fie de folos ca să mă protejez de lăcăraia de lacrimi ce mi-a curs din ochi de aseară încoace, de când m-am întors în acel mizerabil infern în care am sperat din tot sufletul să nu mai ajung, acel infern al geloziei, al urii, al frustrării, al.. al… al… acel infern care te damblagește psihic și emoțional, care te șochează și care te înjunghie și care te face inert, mut, holbându-ți ochii pierduți în gol. Și când stai așa, inert, căci inerția este prima reacție de după șocul traumatic, ori râzi isteric după aceea, ori plângi, ori râzi și plângi în același timp, ori te sfarămi în bucăți. Eu le-am trăit pe toate acestea într-un timp nespus de scurt, aflând despre tine, de pe Facebook, de unde ne vin iubirile și ploile și calamitățile, lucruri care distrug până și firele cele mai dârze și mai călite.

Nu-mi pusesem cizmele în picioare când a început potopul din inima mea, însă și cizmele de ploaie au aici tâlcul lor ce făgăduiește nădejde de la Dumnezeu. Următorul adevăr concret descrie condiția condamnatului la carceră, în decenii și secole trecute. Fiind săpate foarte în adânc, carcerele erau nespus de umede, iar podelele inundate de apă. În această apă mizeră își țineau condamnații picioarele zi și noapte, până ce li se descărna carnea de pe oase, putrezind. E improbabil ca vreun astfel de întemnițat să fi supraviețuit acestui putregai lent. Cel mai probabil, dacă supraviețuiau până la termenul eliberării, li se amputau membrele putrezite de la atâta stat în apă. Aș fi nespus de caraghioasă dacă mi-aș compara vreodată contextul existențial cu suferința acestor încarcerați care putrezesc de vii, fiind ei înșiși niște morți vii, dezumanizați, abrutizați. Nicidecum nu a fost pedeapsa mea karmică atât de severă încât corectarea mea să ceară să mă las, o vreme, prinsă în astfel de condiții. Totuși, legea analogiilor filozofice este deosebit de utilă când limbajul Ființei Divine pare atât de abstract, de complicat și de complex. Indubitabil, singură mi-am asemuit pedeapsa karmică cu carcera, deși arestul la domiciliu ar fi o analogie mai puțin forțată. Și iată că, plângând atât de mult pe podeaua carcerei mele pe care m-am zbuciumat zi și noapte, plătindu-mi acele greșeli datorită cărora mă paște atâta nenoroc în dragoste, mi-am inundat podeaua pe care am zăcut în neștire, riscând să mă degradez într-atâta de la umezeală, să putrezesc la rândul meu, să mă descompun, să mă descarnez. Dar în multa Sa milă pentru sufletul Său uman, Ființa profundă m-a avertizat să îmi pun deoparte cizmele de ploaie pentru ca, vârându-mi piciorușele în ele, să mă feresc de dezastru. Metafora mea va merge și mai departe, Marius, mărturisindu-ți că astfel se îngrijește Dumnezeu de gingașele mele glezne care ar fi putrezit în timp, când eu ți-am destăinuit că aceste glezne aveau să fie întâia mea armă a seducției cu care aveam să te dau gata, cucerindu-te de la prima descoperire a lor? Dar să-mi păstreze Dumnezeu picioarele și tălpile sănătoase mai înseamnă că, avându-te în fața ochilor, tu vei avea unde să cazi și de ce te prinde ca să-ți ceri iertare.

Dar dacă Dumnezeu îmi cruță tălpile și picioarele de care mă folosesc ca să merg drept înainte pe drumul inițiatic pe care am pornit-o, nu la fel pot spune și despre ochișorii mei blegiți de orbire pe care nu mi-i cruță de umezeală, de furtună, de potop și de piatră, chiar dându-mi o nouă șansă să-mi dovedesc buna credință față de Voia Sa.

Dar când mi-a dat o nouă șansă Tatăl nostru, nu m-am așteptat ca toate condițiile și circumstanțele inițiale să fie reproduse până la detaliu. Dacă mi s-a dat un nou balcon pe care să te aștept cu nădejde, sufletul meu pereche, nu m-am așteptat ca pe tine să te găsesc iarăși într-o relație complicată cu aceeași femeie, ca la început. Și de nu ești, dovezile ce se strâng în jurul tău cu siguranță te incriminează nespus de mult. Și nu te incriminează defel de infidelitate față de mine, ci te incriminează de o totală nepotrivire cu ceea ce Dumnezeu îmi relevă că ești pentru mine, prin Voia Sa milostivă.

Cum te-am găsit a fost nespus de straniu, eu ascultând de acea voce interioară capabilă să îmi prezică ziua, ora și minutul când voi simți căzându-mi pe obraz un fir de păr. Cerându-mi să te caut, am făcut întocmai. Și, găsindu-te, te-am descoperit că nu ești ce am nădăjduit să fii, anume sufletul meu pereche. Aceeași voce lăuntrică mi-a interzis, însă, să adresez prea multă critică acestei circumstanțe ce mă are ca pe o a treia roată la șaretă, iar faptul cel mai straniu este că aceeași voce cu infinită precauție mi-a cerut, de la începutul primăverii, să mă feresc de Facebook, de tine și de tot tacâmul. Mai mult decât atât, cu deosebită insistență mi-a cerut sufletul meu să îmi șterg temporar contul de pe Facebook sau cel puțin să îmi impun voința ca să nu mai intru cel puțin pentru o lună. Pentru că sora mea nu s-a priceput să îmi șteargă profilul, m-a deconectat numai, iar timp de o lună nu am mai intrat, însă în tot acest timp eu am trăit cu credința că sora mea îmi ștersese contul. Aflând că nu o făcuse, ci numai mă deconectase, am cedat ispitei de a intra iarăși, fără să forțez nota. Și numai aseară am înțeles această precauție pe care Ființa profundă o dovedea, prin intermediul vocii lăuntrice. Căci dacă te-aș fi găsit, Marius, în această ipostază în care datezi de la începutul anului înainte de a mă muta la noua adresă și de a primi o nouă șansă, aș fi înnebunit! Am rezistat atâtor încercări de le-am pierdut șirul, dar acestui adevăr pe care l-am descoperit nu aș mai fi rezistat. Aș fi înnebunit, negreșit că aș fi înnebunit de durere. Ar fi fost ultima picătură care să umple paharul amărăciunii mele în ceea ce te privește, dragul, dragul meu Marius, tu care nu mi-ai aparținut niciodată, niciodată, ca să fi putut vreodată trage nădejde cu adevărat să te pot numi ”al meu”, sufletul meu pereche. Niciodată al meu, dar întotdeauna al alteia.

<>

Duminică-Vineri, 25-30 Iunie 2023

Ursitul meu,

Este improbabil că voi ieși pe balcon în această zi de miercuri care urmează ca să te aștept, fapt ce se datorează unui motiv ce nu se cade să-l mai destăinui. Deplina mea convingere față de modul cum se va petrece miracolul propriu-zis mă încredințează că, în acele clipe fericite, o imensă cantitate de energie se va descărca din chakra corespunzătoare celui de-al 3-lea ochi, alimentat fiind de canalele Ida și Pingala, cutremurându-mi-se corpul în urma acestei descărcări, scenariu pe care sufletul l-a descris mai poetic în felul următor:

”De-acum să–ți liniștești furtuna din ochi ca să se descarce în ei tot cerul!”

Nu vreau să dezbat în aceste rânduri ce va fi însemnând ”tot cerul”, însă experiențele recente mă îndeamnă să cred că, deși Cerul cu al său divin senin va fi sursa de proveniență a energiei vindecătoare ce va veni dinspre interior către exterior, deci dintr-un ”punct de vedere diferit” decât cel obișnuit, precum am dezbătut în zeci de pagini anul trecut, corpul astral este, metaforic vorbind, priza care mă va lega de sursa energiei divine. Nu povestisem, oare, la sfârșitul anului trecut că fapte misterioase se petreceau în interiorul sufletului, dându-mi impresia că acesta plănuia lucruri extraordinare în mare taină? Neputând ghici ce plănuia sufletul în mare taină, m-am lăsat dusă de valul fiecărei zile, așteptând să se petreacă ceva, iar când acel ”ceva” s-a petrecut, a fost mai extraordinar decât mi-am închipuit căci ce s-a petrecut a fost să dobândesc mai multă percepție și mai multă înțelegere asupra sufletului care, trezindu-se mai mult și dobândind mai multă conștiință de sine, face ca întreaga experiență să fie cu mult mai minunată decât pot eu descrie. Cu adevărat mi-am epuizat cuvintele în acest sens!

Dar cu minim de cuvinte descriptive, mărturisesc că, de la finele anului trecut, experiențele legate de conexiunea cu glanda pineală sunt printre cele mai năzdrăvane și drăgălașe, să fiu atât de conștientă de faptul că mi se deschide și că mi se extinde orizontul în chiar miezul lobului frontal este un fapt ce merită plata oricărui preț! Când mi se arată glanda pineală dincolo de zidul somnului, se reprezintă pe sine sub forma unei micuțe perle strălucitoare, venind spre mine din orizontul îndepărtat al Universului interior. Apropiindu-se de mine cu gingășie, eu aflându-mă într-o stare de profundă contemplație, mută de uimire, această micuță și strălucitoare perlă se oprește în fața mea, în chiar spațiul dintre ochi, deasupra nasului, dovedind totală conștiință de sine și un profund interes pentru propria trezire, manifestare și expansiune.

Legătura sa cu energia creatoare este indiscutabilă! Petrecându-mi atâtea ore, zile și luni observând circuitul energiei creatoare în corpul fizic, am constatat, fără urmă de dubiu, că energia sexuală se transferă din organele corespunzătoare spre miezul capului, hrănind glanda pineală, cu scopul clar și precis de a o trezi, de a o activa, această activare necesitând o forță electrică imensă, fapt ce nu s-ar fi putut petrece dacă nu aș fi fost forțată de circumstanța mea să economisesc energie vitală de-a lungul atâtor ani. În limbaj colocvial, glanda pineală ”fură” energia care alimentează aparatul reproductiv, diminuându-i substanțial funcțiile și potența fiziologică. Ca o consecință, menstruația mi s-a redus la jumătate față de anii trecuți, eu apropiindu-mă de aici înainte, în chip vizibil, de acea menopauză timpurie pe care Ființa Profundă mi-a prevestit-o încă de acum 6-7 ani, asigurându-mă și reasigurându-mă că acest eveniment nu era un lucru de care să mă tem. Însă numai acum, după atâția ani, îi înțeleg semnificația. Fiindcă interesul particular Al Ființei Reale Interioare cerea trezirea glandei pineale, funcția fiziologică reproductivă este sacrificată în mod voit și deliberat, energia vitală corespunzătoare procreerii fiind canalizată către acest scop: trezirea glandei pineale. Ca atare, funcția reproductivă se spiritualizează. Să reamintesc, în acest sens, că instinctul reproducerii mi-a fost adus în atenția conștientului în luna lui martie a lui 2021, într-o noapte când Ființa Intimă a îngăduit să deschidă cutia Pandorei către amintirea de sine, dezvăluindu-mi câteva din cauzele karmei mele provenind din vieți anterioare. La capătul acelei elevate experiențe, mi-a adus în atenție și instinctul reproducerii asupra căruia bisturiul electricității Sale transcendentale lucrase și operase cu atâta zel și sârg, dezvăluindu-mi cum pedepsele karmice trecute îl modelaseră și transformaseră într-atât de mult, cu scopul clar și precis de a servi, la comandă, interesului spiritual al Ființei Profunde, în loc de a servi interesului și nevoilor fiziologice, în pofida faptului că regresia în inconștient mersese până într-acolo, încât să atingă pragul animalității, deci pragul de instinct arhetipal al egoului animalic. Să reamintesc, de aceea, și faptul că identificarea mea a fost totală cu acest instinct al reproducerii care venea din specia lupilor, Intimul îngăduindu-mi să devin conștientă de modul cum acest instinct îmi influența personalitatea, inclusiv în copilărie și în preadolescență, predispunându-mă să îmi doresc să îl găsesc pe cel mai puternic și mai bun mascul din haită, acestea fiind cele mai evidente semne ale spiritualizării acestui instinct prin ale cărui simțuri sensibile îți adulmecam prezența în cartier în copilăria noastră, fără a te fi cunoscut sau văzut măcar, ursitul meu, atât de puternică este forța energetică și vibrațională a acestui instinct! De atunci ar fi trebuit să te cunosc, ursitul meu, dacă datoriile mele karmice n-ar fi cerut să plătesc ce datoram prin intermediul celor mai inferioare aspecte ale acestui instinct care predispune ființa umană să se identifice cu cele mai de jos specimene, cu brutele, cu bătăușii, cu agresorii, cu căpușele, cu lipitorile de care se alipește ca să se reproducă pentru a procreea, iată ce se petrece în psihicul îmbâcsit de mizerie și de microbi, iată ce se petrece în sărăcia de duh a minții! Orice virtute și orice abilitate spirituală cer imense sacrificii, iar când interesul Ființei Profunde este nestrămutat, nici prețul plătit nu va fi pentru Ființă prea mare, chiar dacă sufletul său uman este cel care resimte toată suferința. Dar în multa sa milă pentru mine, Ființa mea profundă îmi lasă suficientă potență încât să aduc pe lume un singur copil, în timp ce restul de capital de energie se va transmuta și transubstanția, până la ultimul strop, în spirit. Dar fără mișcarea glandei pineale nici nu voi vedea din nou, iar tot harul care decurge din această micuță bijuterie ascunsă în miezul capului este atât de deosebit ca să îl pot vreodată respinge. Întotdeauna avertismentul Ființei Profunde în privința vindecării mele de orbire mi-a dat de înțeles că vederea va veni cu ceva în plus, acest ”ceva” numai acum putându-l intui, acum că percep puțin din manifestarea glandei pineale.

Când ea s-a manifestat întâia dată dincolo de zidull somnului, la începutul lunii decembrie a anului trecut, mi-a fost teamă să admit că despre glanda pineală era vorba, cu toate că intuiția mă îndemna să cred în acest adevăr concret. Și, ca să pot crede, Tatăl mi-a dat o mână de ajutor printr-o circumstanță ce merită povestită. Câteva zile mai târziu după ce am avut aceste prime conexiuni cu misterioasa bijuterie, am fost cu mama la o plimbare prelungită, hotărând un traseu pe care nu îl alegem de obicei.
– Ești sigură că vrei să mergem pe aici? ne-am tot întrebat una pe alta.
– Haidem! am hotărât în cele din urmă.
Înaintând câteva sute de metri pe strada nu prea circulată, un domn destul de înaintat în vârstă ne-a ieșitt în cale, venind dinspre o străduță lăturalnică. Fără vreo introducere sau prezentare, ne-a abordat, însoțindu-ne de-a lungul plimbării, până la sfârșit, cu toate că era un străin. Și fără niciun ocoliș, ne-a vorbit tot drumul despre energie și despre glanda pineală, povestindu-ne cum, prin intermediul acesteia, noi putem comunica cu Universul!

Putea să fie întâlnirea cu acest domn numai o întâmplare, o coincidență, când de câteva zile mă frământa întrebarea: ”Este sau nu este glanda pineală sursa recentelor manifestări năzdrăvane în Universul interior?” Astfel am dobândit certitudinea că despre glanda pineală era vorba, observațiile mele ulterioare întărindu-mi convingerea.

Mai mult de atât, nu îmi făgăduise Ființa Profundă, la începutul toamnei, anul trecut, că avea să îmi trimită un altt partener de conversație care să îmi mai aducă oleacă de consolare, precum îmi trimisese și în anii trecuți, dezvăluindu-mi un mic detaliu semnificativ menit să mă ajute să îl recunosc pe noul străin ce-mi era trimis? Niciun semn de recunoaștere nu a dat greș până acum, toate micile detalii s-au adeverit. Cât privește pe cel ce avea să apară, un ”pensionar pisălog” a fost descrierea ce trebuia să mă ajute să îl recunosc. Detaliul s-a adeverit, domnul care ne ieșise în cale chiar era un pensionar deosebit de pasionat de subiectul bioenergiei și al Universului, dar pentru că mamei i s-a părut și pisălog, precum fusesem prevestită că este, mama a căutat să îl evite fiindcă, fie vorba între noi, de întâlnit ne-am mai întâlnit cu dumnealuii, fiindu-ne vecin în cartier, în pofida faptului că eu aș fi vrut să mai știu din lucrurile pe care avea să mi le mai spună. Nu fusese acest domn ”pensionarul pisălog” ce-mi fusese prevestit la sfârșitul verii, menit să-mi aducă un pic de mângâiere, apărându-mi în cale din senin ca să-mi vorbească fără menajamente despre bioenergie și despre glanda pineală? Totuși, prevestirea nu s-a împlinit decât pe sfert până acum, egoul mamei punându-se ca piedică în cale. Iată ce se petrece când Voia Tatălui nostru îngăduie ca un eveniment să ni se întâmple, spre binele nostru și spre folosul nostru, însă noi îl refuzăm din atâtea și atâtea motive care țin de ego!

Dar să nu mă feresc din a mărturisi acest lucru: dacă intermediarul dintre mine și noul partener de conversație profețit din timp a bătut în retragere, displăcându-i circumstanța care nu îi convenea din motive pe care mama nu mi le-a explicat limpede niciodată, împiedicând astfel voia Divină din a se înfăptui, nu tot așa stau lucrurile în privința vindecării mele de orbire în care intermediarul este corpul astral. Marii Maeștri de compasiune ai umanității au adus nenumărate dovezi cu ajutorul cărora au demonstrat că sufletul, exprimându-se prin corpul astral, este intermediarul dintre Divinitate și uman. În legătură cu corpul astral și sufletul meu plănuia lucruri în mare taină la sfârșitul anului trecut, sporind experiențele legate de lumină, de vedere, de auz, etc. Trebuie, de aceea, să recunosc și faptul că experiențele legate de infernul personal s-au redus drastic, majoritatea având ca temă centrală explorarea și înțelegerea mecanismului urii, precum și cel al karmei de familie. Ambele subiecte au dus la rezultate deosebit de relevante și importante pentru experiența spirituală ce mi-e dat să o trăiesc, aducând multă consolare suferinței pe care am cunoscut-o în ultimii ani, mai ales în privința karmei de familie, amănunte pe care le voi așterne înn scris cu altă ocazie.

În fine, orișicâtă forță energetică există în corpul astral care se trezește, să mi se petreacă prea multe într-o singură zi ar fi ca o lovitură dată în moalele capului ce m-ar dezorienta și ameți mai mult decât știu că pot duce, motiv pentru care mărturisesc iarăși că este improbabil că voi ieși pe balcon ca să te aștept în această zi de miercuri care urmează, iar rândurile pe care ți le scriu acum ți le scriu ca să-ți țină de urât, făcându-ți cunoscute alte lucruri minunate pe care le-am trăit ce merită povestite. Căci trebuie să lămuresc că anumite fapte minunate s-au mai petrecut de când am scris ultimele rânduri, la sfârșitul anului trecut, faptul că eu și familia mea ne-am mutat la o altă adresă, chiar la etajul 1, fiind numai unul din aceste fapte.

În trei rânduri am ieșit deja pe balcon ca să te aștept, ursitul meu, făcând acest efort sufletesc de a schimba tactica în privința acestui scenariu. Câtă vreme am pus în practică această scenă la vechea adresă de pe Călărași, să limpezesc faptul că nici nu deschideam ușa balconului că ochii mi se umpleau de furtună și de lacrimi, de disperare și de amărăciune, neputând ști dacă tu aveai să fii sau nu la locul și la ora stabilită, chiar sub balconul meu pe unde ai fi putut trece orișicând, mergând spre Primărie. Probabil că ai trecut pe sub acel balcon de sute și de mii de ori de-a lungul anilor, așa că scenariul acesta despre care vorbesc nu era nicidecum contra firii. Dar eu nici nu ajungeam pe balcon că începeam deja să deznădăjduiesc, să sufăr și să plâng, încât nu puteam îndura să aștept nici 15 minute pe balcon, verificând ceasul de mână la fiecare câteva minute numai de dragul de a auzi vocea de la ceas cum mă înștiințează, cu fiecare minut care trecea, că tu n-ai venit, că ție nu ți-a păsat, , că miracolul meu nu s-a înfăptuit, că absurdă este Voia lui Dumnezeu Care îmi condiționa vindecarea de aceste criterii nesuferite, dacă nu imposibil de materializat. Adeseori criza mea în privința scenariului de pe balcon se declanșa de timpuriu, începând cu ziua de marți, tremurând, plângând, suferind și neputându-mi nicicum stăpâni emoțiile. Dar nimic nu era mai dureros decât sfertul de oră de așteptare pe balconul pe care te-am așteptat și în frig, și în ploaie, și pe ninsoare, și bătută de vânt, și batjocorită, și umilită, și luată în râs căci trebuie să reamintesc faptul că n-a fost suflet de om care să nu fi descris acest scenariu ca fiind un ”target nerealist”. Nu știam și eu că este imposibil, trebuia ca acest lucru să îmi fie reamintit în fiecare ceas al zilei?! Însă ce știm noi despre ce este posibil și ce nu este posibil pentru Tatăl nostru când cuvântul Său făgăduiește că ”la Dumnezeu toate sunt cu putință”? Dar dacă am zis că acest sfert de oră era cel mai dificil, trebuie să adaug că jumătatea de oră care urma era agonie pură, atingând superlativul absolut la capitolul suferință și amărăciune. Cu ochii scăldați în lacrimi, mă refugiam pe podeaua din baie, plângând în neștire, zgâriindu-mi pielea feței, dându-mi pumni în picioare pe care nu de puține ori le-am învinețit, speriindu-mă uneori pe mine însămi în privința acestei auto-violențe pe care o dovedeam, oprindu-mă din a mă mai răni, din a mă mai agresa, zicându-mi că tu nu meriți atâtea lacrimi și atâta suferință, trimițându-te la naiba și dorindu-ți tot răul din lume, ființă păcureață pe care silnic mi-o forța Dumnezeu în suflet spre a-ți conștientiza existența și a te accepta și primi, trecând de filtrul urii mele feministe cu care mi se impregnase subconștientul, filtru de care nu eram tocmai conștientă în anii trecuți că mi se înșurubase în jurul inimii și al ochilor ca să privesc prin el la sensul vieții. Nu așa am vorbit de zeci și de zeci de ori despre voia lui Dumnezeu, ca fiind ceva ce în silă trebuie să primesc? Așa am agonizat în ceea ce te privește, ursitul meu, aceasta a fost tactica pe care am adoptat-o înn privința vindecării mele, vreau să zic această tactică a disperării, a blestemului. Îmi lua două zile ca să îmi revin după dezamăgirea și după eșecul fiecărei zile de miercuri care trecea, pentru a o lua de la capăt înn următoarea zi de marți. Drept pur masochism am perceput Voia Tatălui în privința vindecării mele, iar când m-am mutat la cealaltă adresă de la etajul 4, am respirat ușurată la început căci scăpam, așa credeam eu, de implacabila voie a lui Dumnezeu pe care o percepeam prea severă, prea restrictivă, neputând înțelege aceste criterii teribil de limitative care mi se impuneau chiar acum când citeam și descopeream atâtea pseudo-teorii spirituale despre arta manifestării dorințelorr și alte lucruri asemănătoare. Dar pe cât de malefic este demonul dorinței din Cei 3 trădători, tot atât de crud este și demonul minții, cel pe care l-am depistat cu cea mai mare dificultate dintre cei trei, Reaua-voință fiind prea evidentă ca să se confunde. Dar Demonul minții, cel care se spală pe mâini de orice vină și de orice răspundere, cere cu mult mai mult simț de observațiee și de auto-critică pentru a fi depistat și conștientizat. Ori eu, dând prea mult vina pe tine că nu veneai ca să pot vedea, nu făceam decât să dau prea multă apă la moară Demonului minții care, spălându-se pe mâini, se absolvea singur de vina eșecului, precum s-a spălat Pilat pe mâini de vina de a-L fi răstignit pe Domnul Iisus Hristos, aruncând această vină și răspundere în spinarea poporului care cerea răstignirea. Pilat îl simbolizează pe Demonul minții, iar în umbra acestui mecanism al inconștientului m-am ascuns și eu, pretextând că vina eșecului o poartă intermediarul, adică tu, ursitul meu, care nu veneai pentru ca și miracolul să se înfăptuiască. Ce răsplată mi-ar fi putut înapoia Dumnezeu în afara infernului pe care l-am cunoscut și a cărui față adevărată Ființa Profundă mi-a dezvăluit-o, îngăduind ca eu să pătrund în lumile interne suprasensibile într-un mod relativ conștient pentru a dobândi o autentică percepție și înțelegere asupra infernului în care trăiam și care împiedica, în fond, voia Tatălui din a se înfăptui, Demonul minții fiind numai unul dintre mulții inhibatori care ne precondiționează realitatea materială, cumulându-se în egoul animalic inconștient.

Se cuvine, de aceea, ca acum să nu mai abordez aceeași tactică vis-a-vis de vindecarea mea ca în trecut, acum că Dumnnezeu îmi acordă această nouă șansă. Petrecându-mi timpul în meditație, în dormitorul meu, reflectez intens asupra acestui fapt concret care s-a petrecut, această nouă mutare la o altă adresă ce se află la numai 5 minute de mers pe jos de cea veche, fapt care este atât de minunat, de consolator și de compensator încât, conștientizându-l prin meditație și reflecție, îmi relaxează sistemul nervos cum nu am știut că poate fi posibil. Dacă am scris în trecut despre spaima mea față de spasmele involuntare din mușchi și despre groaza mea față de mușchii care se ”schimonosesc”, acum percepția mea s-a întors la 180 de grade, căci spasmele din mușchi sunt acum semne vizibile în corpul fizic că sistemul meu nervos se relaxează, se detensionează, ca și cum până acum nervii mi-au fost corzi întinse la maxim. Dându-li-se drumul din tensiune, se elasticizează, iar reacția din mușchi este atât de stranie că nu de puține ori m-am speriat, trebuind să mă încurajez să nu inhib fenomenul, punând iarăși presiune pe sistemul nervos, pietrificându-l. Și rigid ca piatra mi-a fost creierul, neputând nici zâmbi, ca și cum gura mea se injectase de botox, așa de pungă ce-mi era din cauza indignării și a plânsului.

Iar acum, acum… ursitule, acum mă prăpădesc pentru a treia oară în viața mea pe podea de râs și de voie bună, căscându-mi-se ochii de uimire, de bucurie și de încântare, descleștându-mi-se maxilarul în zâmbete complice și jucăușe căci eu văd acum, acum văd că Tatălui nostru comun i s-a făcut milă de mine, de noi, că mila Sa îngăduie ca eu să am parte de tine în acest fel atât de drăgălaș, cunoscându-te la balconul locuinței mele, precum și Julieta i-a vorbit întâiași dată lui Romeo al ei la balconul de la dormitorul său. Nu este un scenariu contra firii sau contra lui Dumnezeu ca să se numescă ”target nerealist” și numai acum mă prăpădesc pe podea, pentru a treia oară în viața mea, de bucurie și de mulțumire, când eu m-am prăpădit pe podea numai de necaz, de deznădejde, zbătându-mă toată viața mea pe podea precum peștele pe uscat. Întâia dată când m-am topit de bucurie a fost când am înțeles că Dumnezeu există. A doua oară când m-am topit de încântare pe podea a fost când am înțeles că tu ești ursitul meu, Zburătorul meu. Aceasta este a treia oară când zbaterea mea pe podea se datorează bucuriei. Căci voi avea parte de tine, prin mijlocirea Voii milostive a lui Dumnezeu, într-o manieră ce va aduce multă consolare infernului cunoscut în trecut.

Fără lacrimi, fără suspine, fără blesteme, fără silă. Și nu am plâns până acum decât o lacrimă sau două și chiar și pe acestea le-am forțat și le-am stors, sufletul stăpânindu-mă cu mai multă pricepere decât în trecut. Și pentru că descriu cum se manifestă această nouă șansă în viața mea, trebuie să transpun în scris și acest episod tare ghiduș petrecut miercuri seara.

Așteptam deja de mai bine de 20 de minute căci, fie vorba între noi, am decis să stau mai mult decât acel sfert de oră pe care oricum îl iroseam plângând. Spre sfârșit, am fost cuprinsă de acea senzație binefăcătoare și gingașă din brațe care îmi semnalează că sufletul are să see roage Ființei profunde într-o limbă mistică, prin intermediul mudrelor, dincolo de putința minții de a pătrunde, de a înțelege și de a traduce conținutul acestor rugăciuni deosebite și intime. Dar când voia Ființei o îngăduie, traducerea devine posibilă prin intermediul sincronicităților sauu al altor fenomene ce trebuie depistate cu grijă, pentru a nu se trece peste ele, omul găsindu-le ca irelevante, simple coincidențe fără importanță. Rugându-mă astfel, sufletul mi-a indus senzații și gânduri, punând în scenă, prin intermediul corpului meu, gesturi ce nu puteau avea altă semnificație decât următoarea: simțind o presiune în maxilar, am deschis gura, privind spre Cerul pe care încă nu îl vedeam și așteptând, în această poziție, ca norocul să-mi pice din Cer direct în gură. Sensul acestei scenete avea să mi se releve a doua zi când sufletul, folosindu-se de acea abilitate a sa de a vorbi ca din cărți, avea să îmi pună în auz următoarele cuvinte:

”Ce blestemat noroc venit cu sila!
Te-ai şi trezit aşa, cu gura plină,
Fără s-o caşti.”

William Shakespeare, ”Henric VIII”

Că eu stătusem cu guura larg căscată pe balcon decuseară pentru ca norocul picat din cer să mi-o umple este un detaliu metaforic ce necesită explicații poetice ca la clasa a V-a cu care nu voi mai umple aceste pagini, de vreme ce conținutul acestei scrisori se referă tocmai la această tactică practicată în trecut prin intermediul căreia mi-am blestemat tot norocul făgăduit de Tatăl nostru comun, noroc ”venit cu sila”, precum am și descris de zeci de ori în trecut că mi-am perceput norocul. Dar când norocul este o făgăduință ce vine de la Dumnezeu, dincolo de orice dubiu, el va umple gura fără ca ființa umană să o caște măcar, iată modul cum Voia lui Dumnezeu trebuie percepută în mod corespunzător. Căci aceasta este, într-adevăr, făgăduința lui Dumnezeu: binecuvântare și noroc picat din Cer chiar în gura noastră, iar nu ghinion și blestem de care să ne fie silă.

Apoi, continuând să stau pe balcon și să privesc pe fereastra deschisă, mi-am simțit sufletul cum îmi vorbește direct, fără a se mai folosi de semne, zicându-mi:
– Femeie, tu nu bagi de seamă, nu înțelegi poziția în care te-a adus Dumnezeu prin mila Sa. Te-a adus la etajul 1 pentru ca bărbatul pe care are să ți-l aducă să fie chiar la picioarele tale ca să te iubească, ca să te adore și ca să te venereze! Dar să bagi de seamă că una semnifică să îți fie bărbatul adus la picioare și alta semnifică să fie sub picioarele tale ca să-l calci, de parcă ți-ar fi covor!

Iată că în aceste câteva cuvinte se ascunde esența întregii mele karme pe care am primit-o pentru ura mea feministă, precum se ascunde și esența milei Divine. Și iertarea mea! Făgăduința este clară: de 20 de ani te aștept să îți vorbesc și să te cunosc, iată că se împlinesc două decade chiar aceste zile de când te-am văzut întâia dată, iar tu îmi vei fi adus în fața ochilor în chiar primul minut de după iertarea karmei, ca o dovadă a faptului că mila justiției lui Dumnezeu este cu adevărat infinită.

<>

Vineri-Sâmbătă, 09-10 Iunie 2023

Marius,

Sau să-mi încep scrisoarea spunându-ți ”ursitul meu”, continuând și acum să îți încalc liberul arbitru, punându-te în micuța mea fantezie de la balcon ca să te cunosc și ca să văd din nou? Am fost destul de francă la sfârșitul anului trecut când ți-am adresat ultimele mele rânduri, vărsându-mi tot sufletul în acele cuvinte prin care te eliberam din fanteziile mele în care de atâtea ori am nădăjduit că îmi ești suufletul pereche despre care Universul întreg mi-a spus că l-am urmat la naștere. Am fost sinceră când ți-am mărturisit toate acele lucruri. Că am nădăjduit, după tot ce ți-am scris, că aveai să mă cauți ca să mă împaci este lesne de înțeles. Am nădăjduit și am nădăjduit, dar nu m-ai căutat, iar tu ești și acum omul cu cea mai pietrificată cervice pe care l-am cunoscut vreodată. Sau, mai bine spus, despre care am auzit căci de cunoscut eu nu te-am cunoscut ca să pot spune despree tine că ești în vreun fel sau în alt fel.
Dar să mi se îngăduie, oare, să te numesc iarăși ”ursitul meu”? Să îmi dea Dumnezeu voie să cred astfel despre tine? Căci ghici ce! Ghici ce, Marius? Ghici unde am fost miercuri seara, la ora 21:00? Am fost pe balcon, așteptându-te ca să te văd din nou!
Marius, dacă mai ai minunata ta barbă de voievod, să nu te scarpini nedumerit în ea, întrebându-te de ce îți vorbesc iarăși despre întâlnirea de la balcon din ziua de miercuri, de la ora 21:00, când ea se anulase, în mod firesc, după ce eu și familia mea ne-am mutat la o altă adresă, în urmă cu 2 ani? Îți explici, poate, în sinea ta că trebuie să-mi fi pus ambiția să continui cu acest fantezist scenariu de a te vedea sub balconul meu, în pofida faptului că acesta s-ar afla la etajul 4? Ce are a face că aș locui la etajul 4? Oare, dacă aș privi de la fereastră, nu te-aș vedea și nu te-aș recunoaște, străbătându-mi privirea cale de 4 etaje până jos, pe trotuar, oricât de întuneric ar fi, când atâtea contacte directe și intime cu sufletul tău m-au forțat, aproape în mod silnic, să te recunosc dintr-o mie? Dacă eu aș sta la etajul 4, oare n-aș ști că punctul minuscul și negricios ca pielea de țigan de pe trotuar ți-ar aparține? Și dacă noi am fi în acest context în care am fi puși ca să ne vorbim pentru prima dată, oare n-aș ști că tu mă strigi de jos, când te-aș privi de la balconul meu, auzindu-te cum mă chemi să cobor la tine, trebuindu-i vocii tale atâția decibeli ca să te aud și ca să te înțeleg, trezindu-mi și vecinii pe deasupra:
– Caaaaaatiiiii, mă vezi?
– Daaaaa, te văăăăăăd! Acum te văd, ți-aș răspunde, plângând și râzând în hohote, ascunzându-mi fața de rușine în spatele gratiilor degetelor mele întrucât cel pe care l-aș vedea jos este chiar Marius, dragul de el, dragul meu skater.
– Atunci tu te coboară pe pământ, fii muritoare ca mine!
Acestea erau cuvintele pe care ți le-am pus mereu pe buze în fantezia mea copilăroasă în care am nădăjduitt că te voi cunoaște, redându-mi-se și vederea trupului fizic în același timp.
Dar nu, Marius, nu pe balconul de la etajul 4 te-am așteptat în urmă cu 2 seri, ci pe balconul de la etajul 1, iar aceste rânduri ți le scriu azi într-un context cu mult mai minunat decât mi-au fost toate așteptările în privința sfârșitului acestei povești pe care am scris-o despre suflete pereche, despre miracole, despre Dumnezeu și despre mila Sa infinită. Căci infinită Îi este mila și infinită milă a arătat Dumnezeu față de efortul meu de a scrie mii de foi de carte în care am povestit despre cum mi-am recuperat vederea în chip miraculos fiindcă Dumnezeu a vrut-o. Iar când Ființa Profundă mi-a cerutt să nu mai scriu, la sfârșitul anului trecut, nici în cele mai fanteziste vise nu mi-am imaginat că solicitarea de a nu mai scrie își avea un temei cu mult mai extraordinar decât mi-am închipuit eu! Universul întreg s-a pus în mișcare pentru ca mie să mi se dea o nouă șansă ca să îmi dovedesc credința în Dumnezeu și recunoștința față de infinita Sa milă. Am zis ”mie” mi s-a dat o nouă șansă și îmi tremură inima în piept îndrăznind să scriu aceste rânduri, căci în loc de ”mie” mi-ar plăcea să spun că ”nouă” ni s-a dat această altă șansă. Fiindcă tu trebuie să mă crezi pe cuvânt că tot ce s-a petrecut este destul de extraordinar, chiar dacă pentru mulți alții totul ar părea destul de banal.
Și totul este exact precum se vede, anume foarte banal, întrucât tot ce s-a petrecut a fost că eu și familia care mi-a mai rămas ne-am mutat la o altă adresă. Această parte a poveștii despre cum proprietarul celeilalte locuințe a căutatt să își vândă apartamentul anul trecut a rămas neîncheiată. În repetate rânduri am vrut să trec o notă de subsol la una din textele scrise anul trecut ca să explic ce s-a petrecut, cum s-a rezolvat acea neplăcută circumstanță în privința căreia făcusem destul tam-tam în scrisorile mele. Dar Tatăl nostru Ceresc nu uită să încheie aceste părți de poveste, descurcând și ițele când ele sunt prea încurcate, împăcând pe toată lumea. Pe scurt, celălalt proprietar a abandonat gândul de a-și vinde apartamentul, fapt pe care ni l-a anunțat în ziua de 1 Mai, în urmă cu un an, asigurându-ne și reasigurându-ne că putem sta liniștite în privința spațiului de locuit pe care de mai muulte ori l-am apreciat și lăudat în textul scris de-a lungul celei de-a doua jumătăți a lui 2021. Și, fie vorba între noi, chiar a fost un spațiu destul de cochet plasat în cea mai accesibilă zonă din oraș, anume la Biserica Sfântul Constantin de pe strada Școlilor. Aici am stat în ultimii 2 ani, la acest etaj 4 de la care nu am mai cutezatt să privesc în jos, de la balcon, cu nădejdea că tu ai fi putut fi acolo, pe trotuar, privind în sus la mine. Nu am nădăjduit și nici nu am încercat, nici măcar o dată, să îmi joc rolul pe balcon, în pofida faptului că mi se dăduse unn balconaș personal, auxiliar dormitorului, care mi-a făcut existența foarte confortabilă. Picasem chiar într-o comoditate mult prea indiferentă față de soarta mea, toate cărțile pe care le scrisesem le-aș fi putut arunca la coșul de gunoi. Pentru ce m-aș mai fi zbătut, când dădusem greș?
Dar iată că Dumnezeu a vrut altminteri, învârtoșând cervicea fostului proprietar care, fix un an mai târziu după ce ne asigurase că nu avem motive să ne îngrijorăm, ne-a suunat în aceeași zi, pe 1 Mai, pentru a ne anunța că, de această dată, chiar trebuie să își vândă apartamentul din atâtea motive financiare pe care nu are rost să le detaliez. Fiecare își are propriile probleme, iar vechii proprietari nu sunt de blamat că ne-au consumat destul de mult nervii din cauza stresului, fiind niște încurcă-lume de felul lor.
Cum era de așteptat, am simțitt că pică cerul pe noi! Eu, cel puțin, am plâns un alt ocean de lacrimi! E nemaipomenit de stresant să fii orb, să împachetezi, să nu ai habar unde te duci, cum ar putea să fie, să te readaptezi, să o iei iarăși de la capăt. Alte comenzi nervoase de memorat, alte reflexe, alt hol la stânga, altă baie la dreapta, alți pereți de care să te dai cu capul. Și unde? Unde? În Vidin? În Viziru, la golani și proxeneți? De la cea mai confortabilă adresă din oraș să te muți unde? Nu era nicio ofertă demnă de luat în seamă. Totul era prea scump, prea departe, prea mic. Dar eu și mama ne-am rugat într-una, cerând de mii de ori pe zi ca Tatăl nostru comun să își împlinească Voia cu noi, rezolvând această circumstanță nesuferită care se ținea scai de noi de mai bine de un an într-un mod cât mai favorabil.
Apoi, pe 17 Mai, a apărut o ofertă, la numai 5 minute de mers pe jos din fața scării noastre. Era vorba de un apartament cu 4 camere nemobilate, la etajul 1, aceeași chirie. Mama și sora mea l-au văzutt imediat și, printr-un concurs norocos al soartei, proprietarii au fost de acord să ne primească, în pofida faptului că ar fi preferat cadre ale armatei drept chiriași.
Să mutăm atâta mobilă, atâția saci și cutii și bagaje a fost chiar mai puțin stresant decât a fost în urmă cu doi ani când faptul ne-a sleitt pe toți de forțe fiindcă am mutat totul într-o singură zi. Dacă am fi avut 4 băieți vânjoși la dispoziție, ar fi cărat totul numai cu brațele, fără a mai fi nevoie de mașină, pentru că atât de apropiate sunt scările de bloc. Dar cuum nu am primit ajutor decât de la niște prieteni, soț și soție, am mutat totul cu mașina noastră mică, ceea ce a fost destul de incredibil! Ce nu se poate face când te ajută și imaginația! Dar te voi scuti din a ști toate detaliile despre corvoada de a te muta. Firește, eu, bunica și ferma animalelor de companie am fost expediate la noua adresă cel mai rapid, ca să nu încurcăm pe nimeni, iar ce a fost mai greu, canapelele, frigiderul, etc., a fost mutat chiar de ziua mea, când a fost și ultima zi când am pus piciorul în vechea locuință care mă făcuse să alunec în cea mai primejdioasă comoditate și indiferență față de destinul meu.
Că am nădăjduit că aveai să apari și tu de undeva, din senin, chiar în ceasul al 11-lea, ca să dai o mână de ajutor la căratul mobilei se deduce de la sine. Că am nădăjduit că voi primi din partea ta un tort și un buchet de flori trimise prin curier chiar în această ultimă zi a șederii mele dincolo mi-e și rușine să mai recunosc. De unde să-mi știi adresa de la Biserica Sfântul Constantin ca să fi primit un tort de la tine de ziua mea? M-ai întrebat vreodată care este adresa mea ca să poți veni? Dacă eu ți-am cunoscut-o pe a ta cât am fost puști, copilărind piatră lângă piatră în skatepark, se cădea să sper acum, la maturitate, că mi-ai putea afla adresa fără să mă întrebi, găsind-o pe alte căi decât cele cinstite? Că m-ai fi putut găsi pe ”WHO IS” am sperat din tot sufletul meu, să mă crezi pe cuvânt că am sperat cu toată inima că aveai să mă găsești, după cee m-am mutat la cealaltă adresă, venind la mine și bătându-mi la ușă ca să văd dinn nou. Dar nu ai venit și nu mi-ai trimis niciun semn, nici măcar un semn că ai exista, că ai fi real, iar eu am plâns și-am plâns și-am plâns și-am suferit de mi s-a frânt inima. Căci mi s-a frânt, neputându-mi imagina un scenariu care să îmi împace cugetul, niciun scenariu în care aș fi putut vedea din nou, întâlnindu-te pe tine, Marius al meu, dragul, dragul meuu Marius. Scenariul lui Dumnezeu, cel de la balcon, era cel mai simplu și mai firesc, iar eu îl refuzasem fiindcă nu îmi plăcea, mă rușiina nespus să stau pe un balcon deschis, expusă privirilor tuturor trecătorilor de pe stradă, așteptând pe un bărbat care nu avea de unde ști că-l așteptam, de dorul lui, să îl mai văd o dată, să îl văd cum trecuse timpul peste el. Acolo, pe sub balconul de pe Călărași ai fi putut trece zi și noapte, numai gândul meu singur te-ar fi putut atrage, iar Universul mecanic ar fi rezonat cu gândul meu, împlinindu-mi dorința. De aceea eu vrusem să nu te aștept pe balcon fiindcă mă rușina Voia lui Dumnezeu, vrându-te să îmi bați direct la ușă. Așa mi-am imaginat eu că ar fi fost mai frumos, mai simplu și mai incitant, iar când circumstanța s-a creat, fiind cocoțată de către Duumnezeu tocmai la etajul 4, ceea ce făcea ca întâlnirea de la balcon să fie irelevantă, anulând-o, m-am simțit închisă ca într-un turn de fildeș în care am plâns și am suferit amarnic, părându-mi rău, atât de rău pentru că numai acum vedeam că toate scenariile pe care mi le imaginam eu în care aș fi putut vedea erau cu mult mai complicate, mai nefirești. Timp de 2 ani am încercat și tot încercat să potrivesc alt sscenariu pe care să îl accept și în mod subconștient astfel încât să nu mă mai opun acestui plan, creând complexe, dar nimic nu m-a împăcat, nimic, nimic, iar vocea lui Dumnezeu din sufletul meu, vocea intuiției, nu mi-a adus nicio mângâiere, ajutându-mă să recurg la planul B al Tatălui de care să mă alipesc cu fidelitate. Și nimic nu m-a împăcat în acești ultimi 2 ani în privința vindecării mele de orbire, iar când, în cele din urmă, am încropit un scenariuu relativ satisfăcător în luna lui aprilie, Universul s-a mobilizat într-o manieră atât de compensatoare și atât de consolatoare că nu-mi vine nici acum a crede cât de uluitor de rapid s-a petrecut totul, schimbându-mi adresa precum îți schimbi îmbrăcămintea și primind un alt balcon.
Acum, acest alt balcon pe care l-am primit are o cu totul altă semnificație căci niciun gând al meu nu te-ar putea atrage în această intersecțiee, în ziua de miercuri, la ora 9 seara, fără de voia ta, pentru ca eu să te văd trecând sub balconul meu. Aici vei veni numai dacă vei voi, numai dacă vei vrea să faci parte din această poveste. Fiindcă eu nu mă dezic de ultimele mărturisiri pe care ți le-am făcut la sfârșitul anului trecut, nu mă dezic de faptul că ți-am redat libertatea, că te-am concediat, prin urmare, dintr-o sarcină pe care nu am nici acum nicio idee că ai vrut să o împlinești, anume să faci parte din viața mea. Ori răsturnarea de situație este extraordinară, Marius, o vezi și tu cât este de extraordinară? Nici în cel mai cutezător act de curaj al meu nu aș fi îndrăznit să cerr familiei mele să ne mutăm în altă parte, la etajul 1, pentru ca scenariul din lumea materială să se potrivească cu Voia lui Dumnezeu în privința căreia eșuasem, orișicâte mustrări de conștiință am avut din vara lui 2021 încoace? Pe de altă parte, mustrarea mea de conștiință, regretul meu după oportunitatea pierdută nu a avut cum, prin intermediul proceselor psihice subconștiente, să genereze această nouă realitate materială în care mă aflu acum, căci subconștientul meu ar fi trebuit să influențeze prea multe vieți străine de mine pentru ca gândul meu să se fi materializat într-o manieră chiar atât de convenabilă și de incredibilă, chiar dacă pare destul de banală. Și cine a făcut ca noua locuință să se nimerească a fi la 5 minute de mers pe jos de cea veche, îngăduindu-mi-se să rămânem în această zonă cu care ne-am obișnuit atât de mult? Să nu see spună, de aceea, niciodată că nu există compensație în Univers! Legea compensației este un adevăr concret care descrie Universul. Însă mila este un adevăr care îl descrie cu și mai multă fidelitate, iar milă se numește această nouă circumstanță pe care Dumnezeu a creat-o.
Oh, și cât de mult, cât de mult seamănă tot ce este aici cu ce a fost pe Călărași, încât și eu, și mama trăim cu sentimentul că acolo ne-am întors, însă în condiții de trai mult mai confortabile. Fiecare își are propriul colț de lume, nimeni nu se mai sacrifică de dragul nimănui, iar micile neajunsuri ale traiului în comun nici nu mai merită menționate fiindcă relevantă pentru mine, în clipa lui ”acum”, este numai noua șansă care mi s-a dat, putând scrie finalul fericit al acestei povești la care m-am căznit ca nimeni alta.
Dar eu, Marius, eu cum să procedez de aici înainte? Să cred că Tatăl nostru Cosmic comun a generat atâtea oportunități în Universul Său, mutând familii dintr-un oraș în altul, de la o adresă la alta, de la o scară de bloc la alta, la 5 minute distanță, pentru ca mie să îmi dea, în ziua de miercuri, la ora 21:00, un alt suflet pereche decât cel pe care mi l-a promis, un alt Marius, un Alexandru, un Bogdan, un Gigel, un alt sfârșit de poveste? Crezi că în acest rând va mai merge să eludez voia lui Dumnezeu prin tehnica lui ””trial and error”? Crezi că voi mai primi un alt ”1869” din care să îl extrag pe ”faith”, deci și credințaa că îmi vei ghici adresa și balconul după toate frimiturile pe care ți le las în urmă? Uite ce cuvânt am primit din Univers despre întâlnirea sufletului meu pereche, în relație cu această nouă mutare:

”Inimioarele mele, câtă bătaie de cap ca să vă pot potrivi ploile pentru o întîlnire! E limpede că unul dintre voi a păcătuit în faţa lui Dumnezeu că vă paşte atîta nenoroc în dragoste.”

William Shakespeare,

Este limpede că eu sunt aceea care a păcătuit în fața lui Dumnezeu de mă paște atâta nenoroc în dragoste, trebuind să cunosc infernul acesteia și trebuind să scriu despre realitatea sa concretă ca să fiu răscumpărată, încât este absurd, este absurd să cred că Tatăl Cosmic comun a făcut toate acestea posibile, inclusiv a doua șansă, pentru ca eu să cunosc un alt infern, umplând alte zeci și sute de pagini cu lamentări despre cum te-am așteptat, iar tu n-ai venit.
Nu, nu, în acest rând voi păși pe balcon cu credința fermă că acolo, jos, în fața balconului, mă așteaptă omul lui Dumnezeuu pe care gura Sa sfântă mi l-a promis și profețit că îmi este potrivit, el cunoscând din timp totul despre mine fiindcă i le-am povestit în mii de foi de carte, așa încât să nu mă respingă, să nu îmi respingă Ființa profundă, să îmi accepte toate aceste excentricități, inclusiv misiunea în viață ce mi-a fost dezvăluită ce îmi antrenează vocația spre studiul învățăturii spirituale de care mi se alipește și vocația spre a fi misionar. Pe toate ți le-am dezvăluit, ursitul meu, pe toate ți le-am povestit, nu mai am niciunn secret față de tine, iar ție ți s-au dat 6 luni, de când ți-am scris ultimul rând, ca să te hotărăști dacă vrei sau nu să mergi pe același drum cu mine, drum pe care eu nu îl voi mai abandona de dragul nimănui, să fii tu chiar și Marius, zmeul zmeilor, dragonul dragonilor, leu-paraleu.
Căci cu credința aceasta eu voi ieși pe balcon, ca să Își împlinească Tatăl nostru voia cu mine. Însă eu nu am așteptarea ca Tatăl nostru să înfăptuiască o duzină de miracole în ceea ce mă privește, făcându-te să orbecăi și să mergi la ghici de-a lungul întregii străzi a Școlilor ca să depistezi acel singur balcon de la etajul 1 care contează. Nu e suficient pentru o viață de om să fii acolo, vrând să faci parte din viața mea? Dar miracolul vindecării de oorbire, n-ajunge el singur pentru o viață de om? Și cât de memorabil este faptul că am primit această nouă șansă chiar de ziua mea de naștere, când am luat, propriu-zis, în primire noul dormitor, noua oportunitate? Și câte n-aș vrea să mai adaug, să mai povestesc despre cum s-au petrecut aceste evenimente, toate coincidențele năzdrăvane pe care nu le-am mai consemnat în ultimele 6 luni, spre a nu mai umple alte sute de foi de carte, când importantă a fost mai ales această răsturnare de situație? De aceea nu este nevoie decât să știi că acum locuiesc la intersecția dintre Școlilor cu Grivița, vis-a-vis de școală, spre care balconul are și vedere. Aici îmi voi aștepta, de-acum, ursitul.