<>
Joi-Vineri, 7-8 Septembrie 2023
Marius,
Mi se pare că mi-am acordat prea multe circumstanțe atenuante cât timp am scris ultimele câteva pagini despre elementele vrăjitorești ale propriului psihic, vrând, pate, să încerc să-mi diminuez vinovăția pentru că le port undeva în adâncul inconștientului, trebuindu-le numai o scânteie ca să se trezească și ca să se aprindă, mistuind ca focul casa sufletească în care pătrund. Mai mult am căutat, însă, să zugrăvesc cu mai multă limpezime tabloul luptei care s-a dus în Universul meu interior de-a lungul anilor, cuprinzând, de aceea, și lupta dintre Ființa Reală Interioară și egoul animalic inconștient al cărei unic scop este negarea supremă a demonului intern, deci a egoului psihologic. Vrând mai mult decât orice să accentuez nota asupra acestei lupte, mi se pare că mi-am atenuat și vinovăția, însă și pentru aceasta mă voi scuza, până la urmă, fiindcă, dorind să schițez o paralelă între momentul lui ”atunci” și momentul lui ”acum”, parcă mi se pare, neîndoios este, nu doar mi se pare, că cele două momente nu mai seamănă, că ceva s-a schimbat în suflet, că lucrarea Ființei Profunde a avut efecte benefice în starea mea sufletească. Pentru aceasta am vrut să pun atâta accent pe ideea de ”luptă”, ca să se vădească faptul că, acolo unde Tatăl Interior pune mâna ca să vindece, scoate binele la lumină din orice rău. Din orice circumstanță cu aparență de dramă, de tragedie și de catastrofă Tatăl Interior își atrage sufletul înspre bine, extrăgând din orice circumstanță nefastă o lecție prețioasă ce trebuie învățată și înturnând răul în bine, în exemplu, cu singura condiție ca sufletul uman să nu fi trecut deja de acea linie care desparte binele de rău, chiar și când a fost împins, încetul cu încetul, către limitele rezistenței sale sufletești, psihice și morale, răspunzând nevoii de a face rău, precum rău i s-a făcut. Aș fi vrut, de aceea, să mai aștern în scris alte câteva pagini de concluzii și de învățăminte, referindu-mă mai ales la elementele vrăjitorești ale psihicului uman și la energia psihică cu potență magică ce poate deschide uși fără ca mâinile să atingă clanța, aș fi vrut să mai fi discutat, chiar și numai la modul absolut ipotetic, despre deznodământul înfricoșător cu care începusem să te ameninț în cele ce am scris săptămâna trecută, înfățișându-ți un tablou sinistru, însă numai ipotetic, pe care l-aș fi trecut într-unn capitol de final cu desăvârșire fictiv, intitulându-l: ”În care Cătălina, ajunsă la limita răbdării, cunoaște podeaua din odaia unei vrăjitoare””. Nu astfel potrivise Tatăl meu Interior scena în care mă pusese în contact, pentru prima oară în Universul meu interior, cu orgoliul meu rănit, totalmente apt de a se folosi de magie neagră pentru a se răzbuna? Dar în loc să deschid clanța acestor uși care duc către alte încăperi ale afundului inconștientului, vrând să vorbesc despre astfel de scene care s-ar fi putut să fie, dar nu au fust să fie, blesteme, calomnie, farmece, alegații și acuzații, Ființa Profundă mi-a poruncit să tac, punându-mi în auz aceste cuvinte referitoare la deznodământul pe care toată lumea îl așteaptă:
”Sfârșitul va binevoi să îl arate Dumnezeu.”
Mihail Sadoveanu, ”Frații Jderi”, vol. II
Apoi, în timp ce treceam toate aceste concluzii pe foile virtuale ale jurnalului, vocea mea lăuntrică îmi spuse:
– Bagă de seamă că, prin ceea ce scrii, tu ai să-i aduci lui multă mâhnire înn inimă și ai să-i pui iarăși o povară pe umeri, când trebuia să i-o ridici.
– Dar el nu îmi mâhnește inima, bătându-și joc de mine și de munca mea? am răspuns destul de oțărâtă, mai mâhnită ca oricând la gândul colosalului efort pe care l-am depus ca să-ți scriu, Marius, ca să primesc de la tine răsplata umilirii și a bătăii de joc, neluând în serios, după câte se pare, sarcina pe care am primit-o, aceea de a scrie.
– Poate ești și tu mâhnită. Când ești mâhnită, tu vorbești și scrii, dar când se mâhnește el, i se închide gura și se retrage în el însuși. Apoi iar va face una din poznele lui pe care bine le cunoști ca să ai tu despre ce vorbi și scrie! continuă vocea mea interioară să-mi spună.
– EU să cunosc poznele lui? Dar de unde, când îmi trântește toate ușile în față? Ce pozne, deci, să cunosc prea bine că face?
Dar vocea mea lăuntrică s-a retras în ea însăși, nemairăspunzându-mi, trebuind ca singură să reflectez la ce s-ar fi putut ca tu să faci pentru ca eu să am despre ce vorbi și scrie. Și, observând anume fenomene care se manifestă când și când în Universul meu interior în relație cu tine, am ajuns la concluzia că tu iarăși te vei apropia de granița dintre material și mental ca să treci de ea, pătrunzând în lumea mea interioară. Căci aceasta este pozna despre care îmi vorbea vocea mea lăuntrică, atribuindu-ți-o, un anume fenomen destul de năzdrăvan repetându-se când și când. Să nu te mire, ca atare, că de vreo 3 săptămâni încoace percep iarăși influența astrală a vizitatorului meu astral, simțindu-l că vine din exteriorul meu înspre mine, el posedând aceeași amprentă sufletească, aceeași semnătură energetică, aceeași încărcătură emoțională. Aceeași semi-vâscuozitate relativ transparentă a corpului care, când și când, se maronește, luând chipul lui Marius, semnalmentele sale și fizionomia sa. Și unde am vrut să conversez, conversație mi-a dat, unde am vrut să fiu mângâiată, mângâiere mi-a dat, iar unde am vrut să fiu îmbrățișată, îmbrățișare am primit. Și unde am vrut să știu cine este, chipul tău l-a împrumutat, Marius, pe al tău l-a împrumutat, amărându-mă de părere de rău, de dor și de jind mai mult decât oricând. Căci dacă am spus despre unele manifestări că sunt întruchiparea vie a farmecului, părându-mi-se injust să fiu atât de încercată ca să mi se călească rezistența emoțională vis-a-vis de acele corzi sensibile ale inimii care mă predispunn să mă îndrăgostesc de orișicine, în preajma acestei prezențe care mă bântuie de aproape 8 ani mi se taie, pur și simplu, respirația. Emoționată până în adâncul inimii, mă atrag pe mine însămi înapoi în corpul fizic, orișicât încerc să îmi stăpânesc firea, sfârșind prin a îmbrățișa perna în care îmi sufoc suspinul. Dar ce ne-am spus eu și el nu voi mai trece în scris, trebuind ca tu să te mulțumești numai cu cele 3000 de pagini pe care ți le-am adresat, multe, încă multe alte experiențe, scene și trăiri trebuind să rămână nespuse. Iată că 3000 de pagini sunt numai esențialul despre ce semnifică munca interioară și practica spirituală, multe alte experiențe vrând încă să le mai mărturisesc, având dovezi practice care să-mi susțină afirmațiile, inclusiv despre elementele vrăjitorești ale psihicului. Numai aserțiunile pe care le fac pe seama influenței astrale nu le pot susține, orișicâte dovezi aș deține, demonstrând această realitate sufletească, influența astrală fiind o forță exterioară de noi înșine care se exercită asupra noastră în mod deliberat sau involuntar, provenind de la o prezență care ori se află în imediata noastră apropiere, în planul astral, ori se află la distanță față de noi, noi putându-i recepta influența pe calea telepatiei, fiind, deci, receptori ai unei emanații de gânduri și de emoții canalizate către noi. Acestea fiind spuse, Marius, eu nu pot nicicum dovedi că ceea ce gândești și ce simți se transpune în Universul meu interior sub forma vizitatorului meu astral, în pofida faptului că Ființa mea Profundă a îngăduit ca eu să trăiesc zeci și zeci de felurite experiențe și de fenomene, devenind astfel încredințată că un anume simț suprasensibil care se dezvoltă încetul cu încetul mă predispune să fiu relativ conștientă când o emanație telepatică este orientată din afara mea către mine. Astfel am dobândit deplina convingere că și Zburătorul este o astfel de influență astrală pe care o primesc de la un bărbat din afara mea, însă nu pot nicicum dovedi că ea vine dinspre tine, Marius, orișicât ți-ar împrumuta chipul și fizionomia.
Acestea ca acestea… însă cu mult mai greu mi-a fost după aceea când, suspinând înn meditația mea, Tatăl meu Interior a binevoit să îmi trimită o imagine reprezentându-te, Marius. Era o ipostază așa de hazlie, căci te arăta ca bărbat matur, purtând pe cap un fes tricotat cu earflaps peste urechi, în continuarea cărora erau fire împletite, ca două cozi, modelul acesta de fes fiind în trend de mulți ani. Dar în cazul tău se vedea limpede că anume purtai fesul pe cap ca să nu ți se vadă părul. Sunt atât de curioasă să știu dacă, la vârsta ta matură, mai ai încă păr pe cap sau ai început să ai calviție chiar în frunte sau ești chel de tot deja. Mă frământă acest gând de nu-mi dă niciun fel de pace, drept și sincer îți mărturisesc că aș vrea să știu, încât imaginea nu numai că m-a amuzat nespus, dar m-a făcut să mă înmoi, să mă fleșcăiesc, întocmai cum se topește untul pus într-o tigaie încinsă. Așa mi se înmuiaseră atunci mușchii pe care mi-i încordasem până la refuz în ultima lună, construind iarăși ziduri de auto-apărare de jur-împrejurul meu împotriva ta. Și toată mica cetățuie de auto-protecție zidită din miile de cuvinte pe care le scriu de la 1 august încoace s-a năruit până aproape de temelie, ruinată fiind de o singură imagine a ta, Marius, care mi-a amintit că-mi ești drag ca nimeni altul.
Dar mai mult decât că se părea că intenționat ți se ascundea părul sub fes pentru ca eu să nu văd dacă mai ai sau nu podoabă capilară, tu însuți îți țineai obrazul înclinat la un unghi anume care îți masca destul de mult și barba, neîngăduind ca eu să văd dacă era prea lungă sau numai bună. Numai ochii ți se vedeau, calzi, prietenoși și iubitori, privindu-mă direct în ai mei.
Vai de mine, Marius, vai de mine, cât am suferit, cât am suferit cerșind de la Dumnezeu să-mi arate imagini care să te dezvăluie atât de direct, cât am suferit neputându-ți vedea chipul în cursul atâtor episoade în care chipul ți se schimba la fiecare secundă în altul și-n altul și-n altul… Și cât am cerșit, Bunule Dumnezeu, cât am mai cerșit ca să te văd, până mi s-a umplut paharul amărăciunii cu ultima picătură a așteptării neîmplinite, renunțând să mai cer, să mai cerșesc, să mai vreau să te văd. Eu nu am mai vrut nimic fiindcă nu am mai putut, picând într-o dezolantă nepăsare.
Însă acei ochi ce mi se arătau că-ți aparțin mi-au făcut toate zidurile să se rostogolească la vale, năruite ca de un cutremur interior. De acei ochi îmi aminteam, ca și de acel chip ce ți-l atribui, le memorasem în sfârșit, îmi erau cunoscute, întrucâtva familiare, neîndoielnic că aparțineau vizitatorului meu astral, sub forma lor el mi se arată. Cu toate acestea, Marius, nu pot nici acum să îți atribui ție acel chip și acei ochi fiindcă amintirea ta, cât ai fost puști, nu se dezgroapă din memoria mea, neputându-mi aminti defel cum arătai atunci, când mi-a plăcut de tine!
Și vai, vai, vai mie, cât am vrut, Marius, cât am vrut să privesc prin acei ochi ai tăi la mine însămi ca să văd de vei fi băgat de seamă că exist pe scoarța de suprafață a pământului, trăind în ființa mea umană la numai o aruncătură de băț de tine, zi de zi, lună de lună, an de an.
Atunci, în meditația mea, am râs și am plâns cu sughițuri, suferind și părându-mi rău, atât de rău, neputând pricepe de ce Dumnezeu mi te arăta iarăși, parcă scormonind în rana mea cu vârful de cuțit, așa de injust mi s-a părut să mi se reamintească de tine, printr-o singură imagine, la care se adăugau și recentele conexiuni cu vizitatorul meu astral, când eu puneam cărămidă peste cărămidă contra nădejdii, cunoscând, din date obținute în lumea materială, că tu nu ești al meu, ci al altei femei, universul material continuând să fie și acum într-un total contrast cu ce îmi dezvăluie Universul invizibil. Sau poate că tu nu vei fi fiind al altei femei, ce pot ști ochii unui orb? Dar așa va trebui să cred, de vreme ce tu nu te-ai mărturisit altminteri. La drept vorbind, la 1 August, până să mi se răstoarne iarăși rostul pe lume, primul cuvânt pe care Ființa Profundă mi l-a trimis, avertizându-mă în privința șocului prevăzut ce avea să vină, a fost un proverb de origine românească: ”Glumele nevinovate sunt ca sarea înn bucate”. Fără urmă de dubiu, această stranie situație în care îmi pare că sunt ca la început seamănă cu o glumă nesărată ce mi-a fost servită pe stomacul gol drept o cruditate fără de seamăn, însă tocmai când astfel de cruzimi ne servește viața, și noi dulcele de pe limbă în venin la rădăcina limbii, blestemând pe Dumnezeu și luându-i buna vooie și milostivirea în deșert, întorcându-ne spatele de la fața Sa și revenind la Dânsul după cum bate vântul, trădând că nicicum nu iubim pe Părintele nostru Interior precum sarea în bucate. Se prea poate, de aceea, ca toate acestea să fie proba absolută prin care mi se cercetează bunacredință despre care atâta am spus că trebuie s-o dovedesc, iubind pe Tatăl meu ca sarea în bucate, iar nu ca dulcele pe limbă care se spală de pe limbă după câteva sorbituri de apă!
Dar fără aceste reflecții, așa mi-a fost de greu să te văd, Marius, însă și mai greu mi-a fost zilele trecute când, în timpul meditației mele, Divinitatea a îngăduit ca eu să primesc o altă imagine aparținând unui alt bărbat. Acesta nu purta un fes tricotat pe cap, ci un fel de coif, iar acele earflaps cu codițe împletite ale fesului anterior erau înlocuite de cozi aievea din păr împletit, ușor răsucite și venind în prelungirea coifului. Chipul pe care această armură de războinic îl proteja era chipul unui bărbat matur, diferit de al tău, dar care îți aparținea. Sau, mai bine spus, îți aparținuse altădată, într-o viață trecută. Barba, în acest rând, stufoasă și închisă la culoare, răsărea majestic pe acel obraz cumva înverșunat. Ochii, mai ales, erau aceiași, deși căutătura lor nu era tot atât de blândă, ci, din contră, trăda o fire aprigă, luptătoare, războinică. Dar această privire, mai încruntată, era tot a ta.
Acest din urmă chip, Marius, mi-a fost cu mult mai familiar decât primul, recunoscându-l prin senzație și prin sentiment. Vezi tu, dacă îți amintești, Tatăl care se află în ascuns, când mi-a dezvăluit că Voia Sa era ca eu să te iubesc, nu mi-a cerut să mă îndrăgostesc de tine din nimic, ci mi-a cerut să îmi aduc aminte de unde te cunosc ca să te pot iubi înn continuare. Ori acel bărbos matur și războinic din urmă îmi era cu mult mai familiar decât îmi ești tu, tu al cărui chip nu mi-l pot aminti când mă trezesc dimineața, chiar și după ce te-am visat întreaga noapte! Neîndoios, acel chip aparținea unui scandinav, celt sau germanic, acest amănunt nu l-aș putea lămuri pentru nimic în lume acum, dezgropându-mi-se din amintirea trecutului numai sentimentul familiarității în legătură cu el, tu de altădată.
– Să punem pe acel obraz mâhnit al omului nostru un cât de mic zâmbet, mi-a cerut mai apoi vocea mea lăuntrică, referindu-se la tine.
– Începe tu atunci, să scriem despre pozne de-ale noastre, dacă și el le face pe ale lui! am fost de acord, primind provocarea Ființei Reale Interioare care îmi vorbea prin intermediul vocii subtile, în cursul meditației dintr-o noapte recentă.
– Atunci îți zic că Marius a fost convocat la Sfatul Bărbilor. Ce zici despre aceasta?
– Ce să zic? De ce a fost chemat?
– Ca să i se spună că are să îi fie schimbat numele de alint din Miuriel în Marius Barbărasă. Știi tu cum se numește un bărbat care nu poartă barbă?
– Desigur că știu, toată lumea știe că se numește femeie!
– Pentru ce, dar, socotești că Marius este femeie?
– Trebuie pentru că poartă fustă, ca și femeile.
– Cum se numește, însă, un bărbat care ppartă fustă?
– Cum altfel decât scoțian!
Ai râs? Vei fi râs acum, acum când am vrut să râzi de poanta aceasta, un fel de preambul al unor paragrafe pe care nu le-am mai putut scrie? Dar ah, se prea poate ca acel din urmă chip bărbos să fi aparținut unui scoțian! Nu încape dubiu că eu, cel puțin, am avut vieți întrupate în acea parte de lume, lucru care explică puternica atracție pe care o simt față de Marea Britanie, de Scoția și de Irlanda. Dar pentru că nu am alte dovezi cu care să-mi susțin aserțiunile, nici amintiri, nici experiențe regresive în viețile trecute, momentan tot ce am scris înn aceste paragrafe este pură speculație.
Dar ce știu că nu este speculație este mâhnirea pe care ți-am adus-o în inimă, scriindu-ți iarăși și iarăși despre aceste lucruri care m-au rănit, aducându-mă în situația de a nu mai ști cee să fac și ce să mai zic, blestemându-mi uneori ziua și ceasul înn care m-am născut, nepricepând rostul acestor întâmplări pe care acum, însă, îl înțeleg. Mai limpede ca oricând, Marius, îți voi vorbi precum m-a învățat Tatăl Interior să îți vorbesc, folosindu-se de această abilitate năzdrăvană de a-mi transmite mesaje prin intermedil cărților, tu trebuind să citești printre rânduri, adaptând sensul acestor cuvinte ca să pricepi că astfel simt, că astfel am încercat să-ți scriu, că, în fine, sufletul meu continuă să fie avocatul apărării tale:
”Fără teamă, deoarece te-am iertat şi toată mânia asupra ta am lepădat-o din inima noastră; şi vrem să te ţinem în cinste, deopotrivă cu boierii noştri de frunte, şi cât vom fi în viaţă, nu vom mai pomeni greşalele trecute ; iertate să fie, pe cinstea şi credinţa noastră creştinească, într-o zi de bucurie când ne vine nouă Doamnă.”
Mihail Sadoveanu, ”Frații Jderi”, vol. II
Cât voi mai fi în viață, nu voi mai pomeni de greșelile trecutului, iertându-te, de aceasta să nu îți fie teamă. Dar pe mine, pe mine, totuși, cine mă iartă când mi s-a pus în inimă drag și dor de tine? Eu, totuși, ce mă fac? Iată, am vorbit până n-am mai putut de elasticul acesta de păr, obiect de dorință într-un război de cucerire. Conștientizându-mi predispoziția inconștientă și subconștientă de a mă afla, uneori, sub influența elementelor magice ale psihicului, putând abuza de aceste forțe magice care de-abia devin conștiente de ele însele, cunoscând că pot vrăji, fermeca și blestema, îmi leg acest elastic de păr în jurul încheieturilor mâinilor, în semn de cătușe cu care sunt imobilizați vinovații, predându-mă de bunăvoie Voinței superioare a Tatălui meu Interior, renunțând de a mai iniția vreo acțiune, oricât de disperată, în acest război de cucerire. Se vorbește nespus de mult, în literatura spirituală, despre ceva numit ”predare în mâinile lui Dumnezeu”. Aceasta este, de aici înainte, scena propriei predări a voinței personale în favoarea Vooii lui Dumnezeu. Legată sunt la mâini acum cu acest elastic de păr, obiectul dorinței mele, pentru ca eu să nu mai fac nimic, căzând sub influența elementelor magice ale psihicului. Ce va fi să vină să fie, fără urmă de dubiu, Voia Tatălui nostru comun, în timp ce în cugetul meu, Marius, îți doresc tot binele dinn lume, precum și cântăreața Adele îi dorește iubirii sale pierdute, în piesa ”Someone like you” la care m-am mai referit în aceste pagini: ””I wish nothing but the best for you”.