Să știi c-am terminat de scris

Ai râs și tu, iar eu am râs mai stins
Azi-dimineață când te-am prins
La stânga mea lungit în pat,
Când fără rost am căutat
Trupul tău o noapte-ntreagă,
Dar când sufletul căzu în amorțire bleagă,
În somnul plin de vise al ochilor închiși,
Precum irișii tremură când de frig ei sunt atinși
Așa și eu am tremurat
Văzându-te lungit la stânga mea în pat,
Erai fantasma omului de mine mult prea vrut,
Tot ce, în numele iubirii, eu am cerut,
Iar când ochii siderali întâlniră ochii mei
În astralul spațiu ieșiră miliarde de scântei,
Și când licuricii lor se topiră rând pe rând,
Am putut să văd tot ce-ți stătea în gând.
Și de n-aș fi cunoscut vocea ta în capul meu,
Aș fi crezut că picasem pradă unui zmeu,
Cum lui îi stă în fire să glumească,
Inima naivă căutând să păcălească.
Așa că râsul meu mai că dădu-n suspine
Când tu te-ai pornit să râzi de mine,
Lungit în pat cum te-am găsit
Chiar imediat când în vis am pășit.

Vrând să știi ceva, timid m-ai întrebat
Să scriu povești de-am terminat,
Căci ai fi vrut să vii ca să-mi vorbești,
Iar eu, crezând și-acum că tu glumești,
Am zâmbit mai strâmb ca niciodată,
Prea amară mi se părea și astă poantă
Ca să dau crezare stafiei lungită lângă mine,
De câte ori nu-mi promise ea că vine?
Că vine azi, că vine-n zori,
Că vine-n graba pașilor sonori,
De dragul meu să se întrupeze-n corp de om,
Dând ascultare poruncii sângelui cel lacom,
De dorul corpului material
Să lepede-n neant răceala corpului mental.
Și-am râs nervos, am râs isteric,
Știam că mă aflam într-un context oniric,
Iar că tu erai numai fantasma omului de mine vrut
Pe care doar cu lacrimi l-am cerut.
Și-apoi îmi amintii pe loc
Că nu-s pe lume fără de noroc,
Că-n mintea ta puteam citi
Ce firea ta nu mă lăsa a ști.
Să-ți văd în suflet și să nu cred
Că tot ce-am gândit în el că-i putred
Nicicum nu era mai rău ca-n a mea fire
Pe care mi-am văzut-o prin simțire.
Și-apoi am căutat în umbra ta cea deasă
Să știu de mă purtai în inimă aleasă
Și spre mirarea ochiului neîncălzit,
În mintea ta din plin m-am regăsit.

Acolo îmi iscălisem semnătura
Ca să cunoști și tu ce-a fost ruptura,
Pe care am simțit-o între noi,
Chirurgical cum ne-a tăiat destinul chiar în doi,
De-a pururi să-mi fii geamăn, ca și frate,
Astă poveste am scris-o într-o carte
Și muult mi-a mai luat ca s-o sfârșesc,
De atâta osteneală să fi putut să mă feresc,
N-aș fi cerut să vii la mine și-ntrupat,
Dar zău acum, ursitul meu, ce-am îndurat!
Coșmar a fost, îngrozitor coșmar
De care n-am idee să ai și tu oleacă de habar,
Că dacă ai ști, ai înțelege
Că ești nimic, nu prinț sau rege,
Nici învățat sau înțelept
Sau, și mai și, să crezi că ești deștept
Ca să poți supune la tortură
Un suflet chinuit în păcură
Și-n iadul despărțirii de iubit
În care ani și ani am lâncezit
De nu mai știu de-s om sau fiară
Femeii i s-a sortit întâi să piară,
Femeie nu mai sunt, că nu mai pot,
Nu mai pot, sunt doar un depășit robot,
Cântând acest refren ca o stricată placă
Despre gemeni și perechi și mintea mea săracă.
Și nu mai pot, nu mai suport
Să n-am habar de ești viu sau de ești mort,
Un suflet sideral sau o isteață larvă,
Ursitul meu despre care am făcut atâta zarvă,
Prezis de-atâta timp că va veni
Să dovedim lumii-ntregi că suntem gemeni.

Destul, destul cu aceste teorii,
Mi s-au epuizat resursele interne proprii
Ca să continui să explic
Ce-am vrut la început să zic,
Să-ți răspund la întrebarea pusă pe un ton așa glumeț,
Afurisit de geamăn, satan și păcureț,
Să-ți spun, deci, că m-am oprit din scris,
Ce să mai scriu despre cum te văd în vis?
Că ești înalt și slab, tentant, angelic,
Că ești o umbră păcătoasă venind din întuneric?
Că ești geamănul lui Lucifer
Pe care iată că îl copiezi stingher?

Destul, lehamite mi s-a făcut de așteptare,
Să-mi faci, deci, acum astă favoare,
Să-mi bați la ușă ca să strângi
Un corp material pe care simplu ai putea să-l frângi,
Atât îți cer și nu mai mult să dai
O-mbrățișare unui suflett pe care-n vis îl sărutai
Și fie vorba între noi,
De-abia te-abții să nu mângâi umerii mei goi
Pe care și înn vis îi intuiești,
Apoi, trezit, pe seama lor ades glumești.
Și-atunci tu tandru îți mângâi tastatura,
Impunând asupra mea cenzura
De ce în vis mă bați la cap ca mingea pe maidan,
Iar în real te protejezi de mine ca de un cal troian?!
Rogu-te, frate, ai un pic de milă
Căă nu ți-am scris ca să-ți fiu ostilă,
Nu m-arunca direct la coșul de gunoi
Ca pe un computer defectat și fără funcții noi.
E clar! Tu crezi că umblu să te prind în cursă
De parcă ai fi un șoarece sau mursă,
Dar uiți că ai de-a face cu un alt șoarece de bibliotecă,
Iubitor de arte și de cultura aztecă
Și tot ce ți-am scris până acum e așa de serios
Că nu-mi vine a crede că nu te porți frumos
Față de ce înseamnă viață și ce înseamnă moarte,
Așa ai învățat tu ca un geamăn să se poarte?
Ca nici acum să nu te-nduri să vii să strângi în brațe
Pe cine s-a chinuit atât ca să te răsfețe,
Dar stai așa că mă trece pe spinare un frison,
Să nu cumva să vrei să ai pe viu vreo Pamela Anderson
Și iată că nu-ți plăcu glumița mea ce-ți păru vulgară,
Stai că te-nvăț eu să-ți bei cafeaua și amară,
Cu cine crezi, mă rog, c-ai să vorbești?
Cu starul imprimat pe coperta revistelor grotești?
Ori uiți că sunt doar om și nu mai pot,
S-aud cum s-a făcut pe seama ta atâta zgomot,
Să vii, dar, de singur vrei să vii,
Adu-ți aminte că ți-am compus zeci de rapsodii
Și pe toate ți le-am scris cu mult drag în suflet,
Numai ca să-ți pun pe față un cât de plăpând zâmbet,
Iar tu ai râs, ai râs, ai râs,
”Hi-hi, ha-ha” se auzea prin al tău surâs
Și nu mai pot, și nu mai pot,
Atât ți-am scris, asta e tot,
Căci tu râzi acum și te distrezi,
Cu mine faci de doar fliirtezi,
Iar eu plâng și mor, și mor,
Mor de dor, și mor de dor,
Ursitul meu, ursitul meu,
Te adorasem ca pe-un zeu…

Cătălina A. Stan, ”Să știi că m-am oprit dinn scris” (ianuarie 2023)

Strigoii

Strigoii

Pe pat de scândură tot zac și zac
În întuneric,
Îmi pare c-am trăit un veac
De chin deliric.

Învățatu-mi-s-au ochii
Cu umbrele ce-ades veghează,
Aud un zvon suav de rochii
Pe care Maica îl trădează.

Ar vrea să dea-ntr-o parte
Storul de la geam,
Ca să-mi citească dintr-o carte
Despre rugi și neam.

Lumina pe care-o știu în cameră intrând,
Venind s-aline,
Îmi pare că își râde-n gând
De mine.

Aș vrea fereastra s-o răpun,
Să-i poruncesc: ”Închide-te, nu vrei?”
Căci lumina nu mai este-un bun
Al ochilor mei.

Un gând îmi brazdă o cută-adâncă
În fruntea-ngândurată,
Să pun în dreptul geamului o stâncă,
Când lumina nu-i chemată.

Maica-mi cere atunci
Îndată să îi zic
De ce îi pare c-am văzut năluci,
Dar eu îi spun: N-a fost nimic.”

Gândul stârnit în pustiu îl alung
Și-n minte îl îngrop,
Ca mai târziu la storuri să ajung,
Să le ud cu lacrimi și potop.

Umbra maicii s-apropie de pat,
Să-mi dea curaj și-alint,
Pe frunte așează un sărutat
Pe care nu l-am vrut, nu mint.

Știu că mi-a văzut amorul
Ce spumegă de ciudă,
În piept înec acum și dorul
Pe care nu vreau să-l audă.

Sărutul ei e dureros
Și nu vine să dea viață,
Nu-i lucrul de care am folos
Când inima îngheață.

Atât de rău atunci ce-i pare
Că nu-i stă în putință,
Să-mi dea îndată lucrul de care
Am eu trebuință.

Se-așează-n dreptul razei de lumină
Mai bine ca să vadă,
Citind din cartea de rugi plină
Pe care din mână n-o lasă să-i cadă.

Astfel ea pentru mine cere,
Ce singură nu poate da,
Aceluia ce-I stă în putere
Să dea celui ce poate răbda.

Ruga ei e-ncredințare
În milă și în soartă
Puțin ce cere, ca eu să am răbdare
Pentru ce, alminteri, am fost deja damnată.

Tremură pe mine carnea,
De duhuri parcă-s apucată,
Zac sub fulguirea stelelor de nea
Sub nămeți am fost uitată.

Căci căldura dogorâtă de o pagină de tom
Nu-i menită să dezmierde
Jalea unei vieți de om,
Când ușor el totul pierde.

Mai rău mă zbat în așternut,
Demonii se-agită-ntr-una,
Zgâlțâindu-mă să stau în șezut,
Puțin mai e pân-a răsări și luna.

La gândul ei
Îi zic maicii ca să tacă,
În ceas târziu au demonii temei
În suflet prăpăd ca să facă.

Și-atunci când totu-i liniștit,
Iar omul doarme-nchis în casă,
Iubiții pornesc neauzit,
Pe ușă ca să iasă.

Precum strigoii din popor,
Se cheamă și se-adună,
Teamă n-au de tăiș de topor,
Când sunt împreună.

– Maică, mi-e somn
Și te rog să pleci,
De dorul iubitului meu domn,
O izgonesc pe maica cu cuvinte reci.

Singură de-aici să fiu
În odaia mea cea tristă,
Lacăt mama pune-n ceas târziu,
Plângând în batistă.

Puțin mai e, la ușă să păzească
De strigoi și iele,
Odorul scump să își ferească
Cu ciomag de rele.

Sfânta ei înțelepciune
O face să cunoască
Ce-i în inimă înșelăciune,
Putred, fum și foc de iască.

Iar ea vede bine
Că eu caut s-o-nșel,
Frângând în piept suspine,
Cu sete și cu zel.

Pe frunte-și pleacă podul palmei:
– Dârdâi și ai febră,
De ce te faci că te-a luat răceala toamnei,
Când te lupți cu a inimii vertebră?

Așa îmi zice mângâind
Obrazul scorojit de lacrima tăioasă,
Pe care-l simte tresărind,
Spunând că sunt și-acum frumoasă.

Numai ce zăvorăște ușa
Că-mi închid geana amintirii,
O aud vorbind pe hol cu tușa,
Despre cauza smintirii.

– E deochi sau boală?
Să n-aibă pe piele negi,
În zori s-o cătăm și goală,
O fi ieșit, biata copilă, de sub a firii legi.

Să nu îl fi ținut în poală pe Împielițat,
Zice tușa, scuipând cu frică-n sân;
– S-o ducem la părinte, să n-aibă vreun păcat,
Să nu fi purces de-acum pe drum păgân.

Mai cuminte, maica îndrumă
Pe tușica la culcare,
Rămânând cea de pe urmă
Să sufle-n mucul aprins de lumânare.

Când pledul nopții se-așterne
Pe focul arzând în vatră,
Când luna întins pe cer se cerne
Și-un câine parcă latră,

Atunci strigoii flămânziți
De dor neostoit și jind,
Cu foc chemați de rugi fierbinți,
Se ițesc cu poftă și rânjind.

Se cuprind de mijloc,
Se lasă prinși în lanț,
Și-apoi, îmbătați de joc,
Se beau și se-nfulecă, auzindu-se cranț, cranț.

Unul cu unul se ascund
În frunza deasă a pădurii,
Să se găsească în al lacului străfund,
Cătându-și gura cu gust zemos c-al murii.

Numai mantaua înstelată a bolții
Le e pavăză și scut
De ziua care își arată colții
Ce-n veci n-a fost să fie ivăr închis și tăcut.

Mai târziu din codru ies
Și spre zori ei se despart
Pe poteci ascunse-n șes,
Întorcându-se în pat.

Cu chiu și vai așa petrec
De ieri și azi pe mâine,
Cu dor și jar ei se întrec,
Ținându-se ziua numai cu pâine.

Dar poarta-i de-acum închisă
Către ei în calea mea,
Căci ghinion mi-a fost de-am fost prinsă,
Visând în iarbă sub o stea.

Prinsă am fost chiar imediat
Ce-am lepădat ochii copilei,
Când inima n-a îndurat
Amarul prea îndelungat al zilei;

Când prea des adulmecam
Aerul îndepărtat al zării,
Și un nume îngânam
Ce noaptea răspundea chemării;

Când prea din colțul ochiului priveam
Pe linia șerpuitoare a străzii,
Iar din curtiță urmăream
Să văd chipu râvnit al prăzii.

Și când urechea mult ciulită
Prindea un zvon de ciripit,
La pas o porneam, smintită,
De sub cireșul înflorit.

Iar când bănuiala s-a trezit
În al maicii blajin suflet,
A știut ce-am pătimit
Păstrând taina adânc în cuget.

Fără să mă ia la rost,
M-a rugat de dimineață
Să îi povestesc precum -a fost,
Să îmi dau taina pe față.

Și pe vrute, pe nevrute,
Ghicind mai mult decât am spus,
Maica nu s-a îndurat să uite
Ce se petrecea-n apus.

Prea de mică n-a vrut ea ca să mă știe
Pe un necioplit că îl ador,
Pierdută-n zeama dulce de sub vie,
Îmbătată de amor.

Căci dihania cea rea și crudă
Ce pe mine-a pus stăpânire,
Sortind inima la trudă,
Este demonul numit ”iubire”!

Nu-i mai amarnică pedeapsă
Decât recele zid despărțitor
Ce ține pe îndrăgostit în casă,
Departe de-al inimii iubit odor.

– Zile făr„ de socoteală
Vei aștepta închisă-n tindă,
Ca să știi ce-a fost sminteală
Și am să-ți dau apoi să te vezi în oglindă.

Iar când va fi obrazul tău
Un șanț de lacrimă brăzdat,
Vei ști că-n el a șezut suflet rău,
Dușman de neiertat.

De va veni în ușă și-n pridvor
Ca să afle despre tine vești,
Vei ști că și el se prăpădește de dor,
Iubindu-te întocmai precum ești.

Și de nu dă îndărăt,
Știind că asmut să-l muște Zdreanță,
Să nu se ascundă sub omăt,
Când tu vei fi o cotoroanță.

Vestea de aici se duce-n târg
Mai repede ca vântul,
Căci gura muncește cu sârg
Știind că prăpăd îi culege gândul.

Oarbă, surdă și de-un picior șchioapă,
Așa are el s-auză,
Mai că te afli la un pas de groapă,
Iată ce se șoptește pe buză.

Și de va veni ca să te vadă
În ciuda gurii rele,
Am să-ți dau de zestre o ladă
C-ai făcut damblaua vrerii mele.

Numai așa voi ști eu
Că el e bun să-ți fie soț,
Cu cap ales de Dumnezeu,
Iar nu un laș, trândav și hoț.

Căci cea piatră necioplită,
Care-n lume se avântă,
Cade prea ușor și des în ispită
Și cu ce e trecător se-ncântă.

Așa i-a fost lui ieri mai mare de tine dragul
Și-n veci zice că îi ești a inimii aleasă,
Iară mâine îl vezi trecând cu alta pragul
Când tu te visai astăzi mireasă.

Hoțul nicicând pe lumina zilei
Nu cutează să se arate,
Pe când cel ales al Milei
Se măsoară după fapte.

Căci unde te poartă-n vis inima
E numai dorință sub soare,
De nu mai șterge apoi lacrima
Ce nu s-a-mplinit azi și doare.

Așteaptă un timp și-ai să vezi
Cum cel Blajin din Cer șlefuiește,
Iar Mila Lui îți va trimite dovezi
Ca să știi de el te iubește.

Așa m-a învățat buna mămucă,
Să pun pe viața mea un preț,
Ca să nu mă mai iau după dorul de ducă,
Când nu l-am vrut, dintre strigoi, decât pe scobitul măr păcureț!

Cătălina A. Stan, ”Strigoii” (Noiembrie 2022)

Temerarul

”O ploaie deasă și măruntă
Spală din asfințit întreg pavajul,
Un călător pieziș o-nfruntă,
Mai să-și piardă și curajul.

Rafala rece îl pleznește
Fără milă drept în spate,
Lunganul trup se arcuiește,
O umbră întârziată-n noapte.

Umbrela nu-i de vreun folos
Când ploaia cade cu găleata,
Un gând îi dă zor celui zelos
Să nu-și întoarne pașii-n dreapta,

Înapoi să se întoarcă
Și la foc să se usuce,
Căci mantaua-i udă leoarcă,
Pe ce drum de-aici s-o apuce?

Un minut se-oprește-n loc,
Vântul îl întâmpină din față,
Își zice că azi n-a avut noroc
Văzând soarele de dimineață.

L-a păcălit alba lui rază,
Mânându-i pașii către ce îl cheamă,
Neprețuita lui și scumpă oază,
Sperând să fie luat în seamă.

Minutul scurs de șovăire
Îl face să ofteze,
De asta el dă să se mire,
Continuând să-nainteze.

Căci îndărăt e doar deșert,
Odaia lui de sărman,
Grăbindu-i pasul în chip alert
S-ajungă la liman.

Lupta cu el însuși dusă
L-a făcut mai să se-nece,
Nădejdea ce-i părea apusă
I-e aliat contra vântului cumplit de rece.

Mai sigur apăsând pe pasul său
Cheamă de sus norocul,
Să țină-n loc stropul câinos și rău
Ce-l face să nu mai recunoască locul.

Prea bine el nu l-a văzut
Decât atunci, o dată,
Când în muțenie el a căzut,
Zărind la geam o fată.

De dragul ei el luptă cu urgia,
Înc-o dată s-o mai vadă
Și-apoi, numărând și mia,
Tot nu s-ar lecui în nămol să cadă.

Căci ea e pentru el frumosul curcubeu
Ce răsare după ploaie,
Dând culoare vieții lui azi și mereu,
Făcându-l din genunchi să se-nmoaie.

Dar pantofii lui sunt ruinați,
Părul îi stă lipit pe frunte,
În zadar i-au fost curajul și speranța fârtați,
Când el nu-i nici măcar pe punte.

De-acolo poate l-ar zări și ea,
Un voievod sublim din apă acum ieșit,
Dar prin a ploii perdea ce poate ea vedea
Decât un tăciune stins și zgribulit?”

Cătălina A. Stan, ”Temerarul”

Ar fi fost ușor

”De-aș ști că-ți pleci ochii să citești
Ce-am scris, de mult uitate povești,
Ce măzgălesc în treacăt pe hârtie,
M-aș duce să-mprumut o mie
De alte noi cuvinte
Pe care nu ți le-am spus înainte,
Pe scurt cu ele să-ți mai scriu
Despre nu-știu-ce și am să fiu
Destul de mulțumită când
Voi ști că-ți stau prinsă-n clești în gând.

Când îți vei număra anii pe ducă,
Iar viața ți-o părea nălucă,
Când pe brazdă n-ai să dai de lan de maci,
Ci de tot ce-ți face-un milion de draci,
Spini în loc de frunză verde și plină,
Buruiană de câmp în loc de tulpină,
Rădăcină sub formă de coadă
Ce stomacu-ncleștat are să-ți roadă,
Flori cu colți care te mușcă,
De nu-i suficientă o dușcă
Să-ți aline urzicarea
Pe care anii cei mulți ți-o aduc cu marea,
Flori cu 12 petale ca lunile anului
Ce-aleargă-n vânt ca ciulinii Bărăganului,
Petale cam prea zdrențuite,
Cam ponosite și prea învechite,
Pe care nu le-ar purta niciun lihnit,
Oricât ar fi de smintit.

Numai atunci vei ști că te-ai întrecut cu hazul,
Când ți-o bătea și ție la ușă necazul,
Îți vei aminti de fata din vis
Căreia demult i-ai promis
Că te vei dovedi într-o zi aievea, om viu,
Numai acest fapt de-aș putea să-l știu,
Aș închide ochii peste al vieții hotar,
Știind că n-am iubit în zadar
Și-aș trece restul cu vederea,
Dar să-mi fie mie cum ți-e ție vrerea,
Căci peste inimă mi-ai fost stăpân,
Unul rău, ursuz și spân,
Pentru care-aș fi preschimbat coroana de spini în bujori,
Iar golul din suflet în lăzi cu comori,
Totul pentru-atât ți-aș fi dat în astă viață
De care mă mai țin legată cu un fir de ață.

Ppoate n-a fost să te cunosc pân-am să plec,
Căci cu chinul, cu jalea și dorul petrec,
Iar de-ar fi să te văd într-un târziu,
Mă vei găsi zorind către pustiu,
Acolo cu mine poate de cuvinte vei face schimb,
Cât ne va lua să intrăm pe poartă, în limb,
Atunci și numai atunci vei ști că ar fi fost ușor
Să nu lași o copilă să moară de dor.”

Cătălina A. Stan, ”Ar fi fost ușor”

Cum am fost mânată către acțiune, luând contact cu elemente proprii energiei massculine

Vineri, 18 Noiembrie 2022 (completări aduse în decembrie)

În cursul dimineții am eșuat iarăși în chip lamentabil în confruntarea cu desfrâul. Nu a mai fost vorba de nimic incestuos, ca în cursul săptămânilor trecute, nici nu a mai fost vorba despre instinctul de prădător. Nu, în acest rând am coborât pe o altă treaptă în inconștient, aceea corelată cu faza falică. Vroiam să fiu bărbat, să am organe sexuale masculine și să le folosesc din perspectiva sexualității.
Eram conștientă de mine însămi, însă curiozitatea era prea mare ca să nu îmi manifest intenția. Am cerut, ca atare, să fiu preschimbată într-un bărbat și să fie manifestată și o femeie ca să dobândesc cunoaștere asupra sexului din perspectiva unui bărbat. Când aspectul meu fizic a început să se modeleze, a fost extrem de ciudat întrucât interiorul se acorda aspectului masculin, ca și cum din psihic erau extrase acele elemente caracteristice propriei energii masculine pentru a da manifestare, cel puțin virtual, bărbatului din mine. Care era unul destul de corupt și de pervertit. Când mi s-au îngroșat brațele care nu erau tocmai musculoase, ci mai degrabă cam fleșcăite, am exclamat amuzată:
– Ei, ăsta-i un bărbat cam durduliu!
Când mi-a fost ”împrumutat” și organul sexual masculin, eram deja sub stăpânirea instinctului. Trebuie să se înțeleagă, prin asta, că am dat frâu liber celor mai ciudate fantezii, eșuând în mod lamentabil. Să lămuresc, însă, că acesta nu a fost primul episod corelat cu faza falică, eșuând lamentabil cu fiecare ocazie. Mai degrabă sunt curioasă în privința trigger-ului care a dus la această experiență, căci negreșit că nu a fost vorba numai despre curiozitatea de a mă substitui bărbatului în timpul actului sexual, ci mai curând cred că frustrarea a condus la acest episod, frustrarea de a nu putea înțelege ce predispune un bărbat să fie pasiv, când energia masculină se presupune că este acțiunea, în timp ce energia feminină este pasivitatea.
Dar poate că a fost un stimul venit de la Ființa Profundă care să mă mâne către acțiune, scoțând la suprafață, din măruntaiele inconștientului, acele trăsături masculine ale sufletului meu, orișicât de degradate sunt, darr în care acțiunea este mai pregnantă decât în elementele feminine. Sunt mai degrabă un om al acțiunii decât al pasivității, însă acest lucru m-a făcut întotdeauna să fiu cam impulsivă, nerăbdătoare, imprudentă și nechibzuită, grăbindu-mă să aplic ideea care mi s-a revelat, fără să stau să cumpănesc cu adevărat la consecințe. Numai îndelungata perioadă de convalescență petrecută înn orbire m-a ajutat să înțeleg ce înseamnă răbdarea, ce înseamnă că unele lucruri nu trebuie forțate și grăbite, ele petrecându-se la timpul potrivit, ce înseamnă că acest timp potrivit care trebuie să vină se recunoaște după semnele care ți se arată, cerând, de aceea, să acționezi în întâmpinarea lor. Dar ce trebuie să fac acum încă nu știu prea bine.

O tentativă de înălțare a stimei de sine

Miercuri, 16 Noiembrie 2022

În acest rând, pulsația energiei s-a resimțit pe coloana cervicală, în chakra gâtului, făcându-mi gâtul și capul să mi se ridice la două degete deasupra pernei, atât de înalt este voltajul acestei pulsații.
În cursul dimineții am dat răspuns chemării Ființei Profunde de a lupta cu acele tendințe și complexe de inferioritate datorită cărora încă mai cred că sunt o vântură lume în comparație cu Marius care este un zeu inabordabil, eu nefiind nici acum suficient de bună să stau nici măcar în prezența sa, darămite să îi mai și vorbesc!
Ca atare, am avut iarăși o coborâre foarte neplăcută în infernul personal inconștient, fiind, însă, foarte benefică. Iar am șters praful de pe amintirile traumatice care îl implică pe Chris, imaginea lui, venind în forță, m-a chinuit ca de obicei.
Strigătul meu după ajutor s-a făcut atunci auzit, implorând pe Mama Divină Kundalini să îmi vină în ajutor. Atunci ceva foarte deosebit s-a petrecut, Chris dezlipindu-se din aura care mă înconjura, putându-l vedea mai bine. Influența sa asupra mea nu mai era, ca atare, tot atât de coercitivă. Atunci am observat că sub epiderma lui pulsa o lumină de culoare albăstrui-fluorescentă pe care o cunoșteam prea bine. Era acea scânteie din suflet care a rămas captivă, îmbuteliată în interiorul acestei traume. Dacă până atunci strigasem traumei în sine în felul următor: ”Tu vei muri! Te vei dezintegra! Mama Divină Kundalini te va dezintegra cu energia Sa!”, văzând acea licărire de substanță psihică primă, am început să ridic și mai mult vocea, zicând:
– Hai, sufletule, luptă! Luptă să ieși de acolo! Meriți cu mult mai mult de atât!
Dar vorbind astfel sufletului, nu am putut, pur și simplu nu am putut să zic că îl merit pe Marius, motivându-mi sufletul să lupte în acord cu această credință că Marius mi-e sufletul pereche. Am dat să zic că sufletul merită să își cunoască perechea, dar numele lui Marius mi s-a oprit pe corzile vocale.
Sfârșitul a fost strașnic. Înfruntând direct răutatea cuprinsă în acest mecanism psihic care se reprezintă sub forma lui Chris, i-am spus cu deosebit de mult curaj și cu încredere:
– Nu mi-e frică de tine! Arată-te sub adevăratul tău chip! Nu mă tem să te privesc!
Și adevăr grăiesc că nu mă temeam, așteptându-mă să văd o hidoșenie monstruoasă sub forma căreia reaua-voință să se exprime, dar nu a făcut-o, retrăgându-se în sine însăși.
A fost, cu toate acestea, un episod foarte satisfăcător de luptă contra eului.

Scurt episod de conexiune cu energia Mamei Divine Kundalini

Sâmbătă, 12 Noiembrie 2022

Aseară m-am rugat Mamei Divine Kundalini să îmi dea un semn, precum că îmi ascultă rugăciunea, cerându-I să îmi înțepe buricele degetelor, dar nu mi-a dat acest semn, ci altul. Puțin mai târziu, am simțit câteva pulsații intense în osul sacral, vibrația urcând mai sus, pe coloană, ceea ce m-a făcut să trăiesc iarăși acel spasm în cutia toracică, ca atunci când corpul este resuscitat cu aparate. Gândurile mi s-au modificat, erau cu mult mai elevate, iar ușurința pe care o manifestam în abilitatea de a înțelege lucruri era uimitoare. Concepeam, ca să zic așa, sofisme! Și toate se întâmplau datorită unei singure pulsații a energiei Mame Divine Kundalini din osul sacral. Nu este de mirare, de aceea, că lucrarea energiei Sale este un proces îndelungat și delicat, toată lucrarea Sa având consecințe foarte intense în adâncul conștiinței mele pe care mi-o modelează.

Despre desfrâu și despre nevoia mea de singurătate

Miercuri, 09 Noiembrie 2022

În cursul acestei dimineți am dat-o rău de tot în bară la capitolul ”instinct sexual” și ”stăpânire de sine”, desfrâul ieșind de sub control și făcându-și de cap. Trebuie că m-am aflat sub influența ultimei scene trăite ieri dimineață care mi-a accentuat un sentiment răzvrătit și plin de contradicții. De aceea nici nu știu cum să descriu ce s-a petrecut, dacă a fost iarăși o agitare a complexului Electra căruia m-am împotrivit cu multă determinare, căzând, însă, în capcana altor tentații. Mai curând mi s-a părut că am deschis ușa de la încăperea unor amintiri din copilărie care s-au închis în sine și pe care nu le-am definit niciodată, conștientizându-le cu adevărat, fiind în strânsă legătură cu puternica mea nevoie pentru singurătate, pentru propriul spațiu intim.

Un exercițiu de vizualizare practicat în mod lucid și conștient în timpul somnului

Marți, 08 Noiembrie 2022

În cursul dimineții am avut iarăși contact cu partea aceea întunecată din mine, cu toate că nu a fost tot atât de neplăcut ca în alte rânduri trecute. Mai degrabă eram conștientă de energia proprie fiecărei emoții, iar acest lucru era, într-adevăr, destul de dezagreabil întrucât venea însoțit de toate acele furnicături pe care le resimt orișiunde în corpul de energie vitală inclusiv dincolo de zidul somnului, nu numai în corpul fizic. Captam și imagini, iar acestea erau precum o compilație a unora dintre cele mai importante episoade pe care le-am trăit corelate cu explorarea subconștientului, cu dezgroparea vechilor sentimente și traume refulate, cu munca interioară, astfel perindându-se prin fața mea unele din aceste surse care mi-au generat suferință, oameni, complexe, stereotipuri, etc.
Apoi, ca să ies de sub influența inconștientului, o mână de ajutor mi-a fost dată, iar aceasta venea din partea Zburătorului a cărui influență astrală a modificat-o drastic pe cea inițială, făcându-mi invitația de a-l însoți la o plimbare în lumină. Astfel m-a sustras din conținutul neplăcut în care mă scufundasem anterior, ținându-mă cu gingășie între brațele sale și ajutându-mă să duc exercițiul practic de vizualizare a luminii pe o treaptă mai eficientă, implicându-mă direct și în mod conștient în scene luminoase.
Când m-a atras spre lumină, am ieșit împreună cu el pe o stradă foarte cochetă, pe marginea acesteia, pe trotuar, fiind numeroși copaci foarte frumoși, cu coroană bogată de un verde crud și sănătos. Întregul trotuar era bine întreținut, iar strada era curată și liberă. Când am intrat în contact cu această scenă teribil de vividă, fiind totalmente conștientă de mine însămi și de faptul că eram proiectată dincolo de zidul somnului, am trăit un șoc destul de intens, căci amintirea orbirii era foarte vie în psihic, zicându-i Zburătorului:
-Ei, așa ceva chiar mi-ar plăcea să văd din nou, căscând bine ochii la împrejurimi care mi se umpleau de o autentică uimire, rememorând, în mod conștient și deliberat, actul de a mă plimba și de a privi la frumusețea spațiului înconjurător.
Așa mi-a fost captată curiozitatea către spațiul exterior pe care aș fi vrut să îl privesc dintr-o imagine de ansamblu. Colțul ochilor, în timp ce mergeam, nu îmi îngăduia să văd decât frânturi ale acelui spațiu, strada, copacii, trotuarul, cerul limpede și senin, depărtarea. La stânga mea, însă, se extindea priveliștea unui frumos cartier. Ca să îl pot vedea mai bine, m-am înălțat câțiva metri în aer, Zburătorul continuând să îmi țină companie. De sus, fiind deasupra acoperișurilor caselor, am putut vedea că acel cartier era o adevărată bijuterie a arhitecturii, a eleganței și a bunului-gust, era o încântare să le privesc pe toate, case, grădini curate și frumos amenajate, natură, flori, copaci și verdeață deopotrivă, încât iarăși am spus:
– Așa ceva chiar mi-ar plăcea să văd din nou! Dar stai să îți arăt, totuși, ce nu mi-ar plăcea să văd, amintindu-mi și de fața execrabilă a urbanismului.
Și, atunci, ne-am înălțat amândoi și mai sus ca să cuprindem o imagine și mai amplă a spațiului înconjurător, zburând către exteriorul frumosului cartier. În fața noastră s-a proiectat, atunci, un alt cartier urieșesc din blocuri înalte și cenușii, totul era numai ciment, niciun fir de iarbă nu pătrundea prin nicio crăpătură a asfaltului. Era imaginea vie a urbanismului modern.
– Ei bine, așa ceva chiar nu mi-ar plăcea să văd din nou, i-am mărturisit Zburătorului.
– Mie îmi spui?! mi-a răspuns acesta, părând ca și cum imaginea oribilului cartier cu aspect de fabrică îi atinsese o coardă sensibilă, părând a fi miezul unei suferințe ale sale pe care vrea să o înlăture din sufletul său.
Apropierea dintre noi ne-a făcut, după această scenă, să cădem într-o alta despre care nu se cade să mai scriu, unele trăiri de acest soi cerând să fie mai întâi rumegate, până a fi explicate.

Când rămâi fără cuvinte în fața minunilor Universului interior

Luni, 07 Noiembrie 2022

Am avut parte de o întreagă noapte de fenomene atât de simpatice, cel mai poznaș fiind acela corelat cu pixelii din ochii mei și cu cele două perechi de ochi care mi se arată când și când pentru a-mi da câte o învățătură, însă azi-noapte aceste episoade au fost cu adevărat explozive în ceea ce privește creativitatea, fiind imposibil de descris. Poate că numai un priceput artist în proiecția vizuală ar putea desena grafic, pe calculator, ceea ce mi se descoperă ochilor că ține de imaginația fără limite a Ființei Profunde, dar eu nu am niciun fel de simț artistic, iar faptul că sunt oarbă cu siguranță că nu ajută, trebuind numai să mă mulțumesc să văd toate acestea în Universul interior, un adevărat deliciu al imaginației, aproape un desen animat.
Mai înainte de aceasta, însă, am continuat să manifest scene din natură, imaginile din timpul meditației de aseară fiind de o atare frumusețe că mi-a venit să exclam: ”WOW! Oare or fi existând astfel de colțuri ale naturii oriunde în lumea asta?” Indubitabil că ele există, însă eu nu am avut niciodată ochi ca să le văd, fiind mult prea preocupată să privesc la partea goală a paharului. Și, ca în rândurile trecute în timpul acestei practici, mi s-a relaxat sistemul nervos, umplându-se de uimire și de încântare, trebuind să se umple, de aceea, și de dorință de a vedea din nou.