oct. 182021
 

<>

Luni, 18 Octombrie 2021

Am avut următoarea experiență în lumile interne în cursul dimineții de sâmbătă, așteptând un timp să primesc de la Divinitatea interioară și cheița de interpretare pentru că pe moment nu am știut cum să citesc sensul experienței prin care am trecut. Și cu toate că am primit răspunsul așteptat într-o carte scrisă de Maestrul Samael Aun Weor numită ”Enigmele morții”, încă nu știu să explic de ce am trecut prin această experiență sâmbătă dimineață, în sensul în care nu știu să spun dacă am declanșat-o în mod involuntar căutând să obțin ceva sau dacă mi-a fost dată spre a fi ajutată să înțeleg mai bine misterele vieții și ale morții.

Nu îmi amintesc cum a început. Rareori îmi amintesc începutul acestor experiențe atât de deosebite. Călătoream prin levitație și zbor printr-un spațiu neconturat și nedefinit și relativ obscur care îmi amintea de infernul personal și de containerul în care sunt ținute umbbrele inconștientului. Și erau atât de multe forme în jurul meu, ieșindu-mi în față și venind din spatele meu și înconjurându-mă de jur-împrejur încât nu m-am îndoit că nu eram în infernul personal. Dar ce mă putuse atrage acolo? Nu comisesem niciun delict, nu îmi aminteam.

Dar tot privind și privind în acea lumină stranie și semi-difuză am băgat de seamă că acele umbre care erau mii la număr aveau o înfățișare cu totul și cu totul aparte. Doar mi se păruse că erau umbre. Aveau anatomie scheletică, fără a fi totalmente un schelet, ci mai degrabă posedând un trup foarte slab prin care se evidenția structura scheletului. În afara acestui detaliu, am mai remarcat că fiecare astfel de ființă avea o pereche de aripi tot atât de scheletice precum îi era și trupul, însă destul de mari, ca de liliac.

Nu mi-a fost greu după aceea să constat că o astfel de Ființă mă însoțea în această călătorie al cărei scop îmi era străin, eu crezând că aveam de-a face cu vreo reprezentare simbolică a eului proiectată în universul interior, motiv pentru care am căutat să mă feresc de contactul cu aceste Ființe, vrând să le ocolesc, să mă apăr de ele. Dar Ființa care mă însoțea m-a ferit din a percepe altceva în afara unui puternic simțământ liniștitor și protectiv. Nu am avut absolut nicio percepție dezagreabilă stând în preajma acestei Ființe atât de deosebite care nu putea fi Ființa mea reală interioară călăuzindu-mă printr-o experiență spirituală cu scop practic. Iar cel mai ciudat lucru pe care l-am simțit a fost că nu mi-a fost deloc frică, nici de înfățișarea lor neobișnuită, nici de numărul lor atât de mare, nici de locul în care ne aflam. Atâta doar că nu aveam nici cea mai vagă idee în legătură cu ce mi se întâmpla și de ce.

Cu toate că m-a împiedicat din a primi impresii neplăcute în legătură cu acel spațiu prin care mă conducea, la un oarecare timp după ce o pornisem pe acest drum către necunoscut alături de Ființa scheletică ce mă acompania, am trecut printr-o stare vibrațională foarte, foarte intensă care m-a zguduit ca un cutremur. Realmente, mărturisesc că am pătruns cu această Ființă într-o regiune în care am fost lovită din plin de un fel de undă electrică atât de puternică, încât cu greu i-am rezistat. Cu sinceritate scriu că am avut convingerea că am fost suficient de călită de către Ființa profundă care mi-a dat foarte multe experiențe menite să mă ajute să mă adaptez diverselor energii și forțe cosmice, vibrații și frecvențe, dar această regiune prin care am trecut sâmbătă dimineață a fost cu mult mai puternică decât multe alte energii și unde cu care am intrat în contact, furtuna în care stătusem în urmă cu o săptămână aducând foarte mult cu această undă ca intensitate.

Dar trecând de ea, am văzut tot mai multe astfel de Ființe scheletice în acea lumină semi-difuză înconjurându-mă din toate părțile, dar fără a-mi face nici cel mai mic rău și fără a-mi adresa vreun cuvânt. Iar eu continuam să nu am habar încotro ne îndreptam și de ce, cu ce scop, etc. Însă drept am să mărturisesc că stând în preajma acestor Ființe pe care nu le recunoșteam după aspectul și după manifestarea lor, m-a străbătut următorul gând: dacă aș fi povestit unui psihiatru detaliile acestei experiențe legate de înfățișarea scheletică a Ființelor care mă însoțeau, nu exista pentru mine urmă de dubiu că medicul respectiv nu mi-ar fi clasificat confesiunea drept un început de nebunie. Și câtă răspundere am simțit în acele clipe că mi se cere în legătură cu aceste experiențe care îmi sunt date și pe care le expun în confesiunea mea nu pot descrie în cuvinte. Fiindcă dincolo de iluzia nebuniei diagnosticată de savanți moartea este o realitate în care sufletul pătrunde totalmente nepregătit.

Dar la capătul drumului nu am mai ajuns fiindcă m-am trezit în corpul fizic. Și cum am destăinuit la începutul acestui text, am așteptat un timp să primesc o referință critică din învățătura spirituală care să îmi explice, măcar întrucâtva, sensul acestei experiențe. Și iată ce mi-a citit sora mea câteva ore mai târziu:

Muribunzii îl văd adesea pe Îngerul Morții ca pe o figură scheletică spectrală destul de oribilă. De fapt, ceea ce se întâmplă este că el poartă costumul care corespunde rolului său. În viața practică, polițistul își poartă uniforma; doctorul, haina lui albă; judecătorul toga lui; preotul, veșmântul său religios etc. Hainele funerare și figura scheletică a Îngerilor Morții îi îngrozesc pe cei care încă nu și-au trezit Conștiința. Simbolurile funerare ale Îngerilor Morții sunt: secera care seceră vieți, craniul morții, bufnița, etc. În afara muncii lor aspectul Îngerilor Morții este cel al unor copii frumoși, fecioare sublime, venerabili Maeștri etc., etc., etc.

Maestrul Samael Aun Weor – ”Enigmele morții”, cap. ”Îngerii morții”

Descrierea făcută de mine acestor Ființe pe care nu am știut să le numesc în cursul contactului cu ele de sâmbătă dimineață corespunde în mod identic Îngerilor morții despre care vorbește Maestrul Samael Aun Weor în cartea sa, ”Enigmele morții”. Dar de ce mi s-a îngăduit să am contact cu Îngerii morții la atât de scurt timp după decesul tatălui meu nu pot explica încă decât în măsura în care cred că mi se relevă, prin simulări, unele etape prin care a trecut și sufletul tatălui meu, cu mențiunea că aceste simulări care îmi sunt date, furtuna și raza electrică, au avut o intensitate mult mai slabă decât fenomenele concrete prin care a trecut tata la dezincarnarea sa. Până la urmă, eu sunt încă în viață, în timp ce el nu mai este.

Și numai acest gând final transpus în scris mă face să cred că, mânată de un impuls egoic inconștient, am căutat Ființe cu putere asupra vieții și a morții pe care să le mituiesc cumva, așa cum mituiești în timpul vieții pe polițiști, pe medici, pe judecători și câteodată până și pe preoți ca să îți fie salvată viața, redată libertatea sau iertată crima. Și trebuie că am vrut să mituiesc Îngerii lui Dumnezeu pentru ca tata să ne fie redat, crezând că moartea tatălui meu a fost o nedreptate. Dar nicio Ființă de acolo nu s-a apropiat de mine în afara aceleia care mă călăuzea ca să văd corectitudinea și mila din mecanismul morții.

Familiei mele nu i s-a făcut o nedreptate, fiindu-ne furat tatăl (pentru mine și sora mea ) și soțul (pentru mama). Tata a murit la timpul său, conform cu legea destinului. Însă toate acestea sunt numai simple cuvinte pe care le aștern în scris, sperând că voi fi și ajutată să le pricep ca să le pot accepta fără să mai sufăr.

apr. 152021
 

<>

Joi, 15 Aprilie 2021

De-abia la ora 20:51 m-am ridicat aseară din pat ca să ies pe balcon în întâmpinarea lui Marius, convinsă fiind că miracolul n-avea să mi se întâmple nici atunci. Dezamăgirea mea în legătură cu atitudinea lui lipsită de bunsimț față de mine era atotcuprinzătoare. De fapt, nu mai intenționam să ies deloc pe balcon, dar n-am putut să nu o fac. Am pus niște ciorapi și m-am încălțat cu papucii, am pus geaca groasă pe mine, păstrând pijamalele pe dedesubt și când am deschis ușa ca să intre înăuntru un vânt năpraznic, am oftat din greu văzând că vremea se asorta cu starea mea emoțională. Și mai și ploua pe deasupra. Am plâns cu găleata tot timpul cât am stat acolo așteptând, oferindu-mi acest lux știind că niciun trecător nu mi-ar fi băgat de seamă zbuciumul, preocupat să își vadă de propria stare de bine, ascuns sub umbrelă. Așa am plâns nestânjenită, dând glas adevărului gol-goluț din inima mea pe care l-am exprimat cu voce tare, fără să mă audă nimeni în afara Tatălui meu cel Ceresc care se află în ascuns:
– Sunt mâhnită și neînchipuit de dezamăgită de Marius! Sunt atât de dezamăgită de el că nu îmi pot reveni din șoc! Cât de dor mi-e de el și cât de mult vreau să îl văd și iată că el se dovedește un neserios. Sunt atât de dezamăgită!

Și cu fiecare cuvânt pronunțat în afara mea, auzindu-le pe toate cu urechile mele și simțindu-le cu inima, lacrimile curgeau mai vârtos pe fața mea, iar oftaturile nu se mai curmau. Am intrat mai apoi în casă, curmându-mi zbuciumul numai la baie fiincă, altminteri, nu există alt colțișor în această locuință unde să stai liniștit în sinea ta fără ca cineva să nu intre peste tine ca să te deranjeze, chilia mea de pe balcon fiind de mult timp compromisă.

Mult mai târziu, în timpul meditației, Ființa interioară profundă S-a milostivit de mine din cauza stării emoționale în care mă aflam, o epavă și nimic mai mult, binevoind să mă însoțească în timpul meditației cu imagini tare drăgălașe și dătătoare de nădejde.

Prima imagine era a unor pietre preețioase frumos și felurit colorate strălucind pe un fundal portocaliu. Mărturisesc sincer că nu mai văzusem înainte o nuanță atât de frumoasă și de plăcută a portocaliului. Pietrele prețioase simbolizau virtuțile spirituale. A doua imagine punea în evidență o nuanță închisă de roșu, însă percepeam roșul într-un context evident simbolic întrucât cuprindea imaginea unui fel de cuptor sau de fierărie unde focul arddea fără încetare. Roșul venea de la lumina focului, iar întreaga secvență sugera arderea, purificarea, topirea, dezintegrarea. A treia imagine îmi arăta un cadru simplu văruit în culoarea galbenă, fără a mai cuprinde vreo altă referință simbolică. A patra imagine îmi arăta un verde fistic, o culoare tare minunată, dar care, precum galbenul, nu mai indica nimic altceva simbolic. În fine, a cincea imagine mi-a arătat ceva și mai frumos. Soarele sublim și divin, înălțându-se măreț pe bolta cerească scufundată în întuneric, emana o lumină albăstruie, umplând întregul spațiu înconjurător așa încât ajunsesem să privesc la un Soare proiectat într-un ocean de albastru foarte închis ca nuanță. Această culoare ține de dimensiunea cauzelor naturale. A șasea imagine îmi arăta un bec pe tavanul unei încăperi a cărui lumină mi-a făcut ochii și nervii optici să pulseze de durere și de usturime, determinându-mă să cred că n-aș mai putea vreodată privi la acel gen de lumină artificială care trebuie să fi sugerat, în mod simbolic, artificiul minții.

În cursul nopții l-am visat iarăși pe Bryan. Pe scurt, mă întorsesem în casa lui din Irlanda, decisăă să abordez legătura cu el în mod diferit. Însă nimic nu mai era la fel acolo, nici locuința lui, nici cartierul, nici oamenii, nici orașul, părându-se ca și cum el se mutase în cea mai sărăcăcioasă zonă cu putință și încă locuința lui era o adevărată perlă în comparație cu casele din jur. Hotărâsem, așadar, să mă întorc la el, cu condiția de a nu mă mai vinde vreodată, așa că am intrat în casa lui unde atenția mi-a fost atrasă imediat de covorul de pe jos, încărcat de praf și de mizerie, dar și de bani! Era un covor foarte gros și ponosit, dar în materialul său erau scufundați bănuți cu valoare foarte mică. Am început să iau la puricat covorul, căutându-l în detaliu după bănuți din care am găsit cu nemiluita, ba de 1 cent, ba de 2 cenți, ba de 10, ba de 20. Cei mai mulți erau de 20 de cenți și, strângând o grămăjoară cumsecade, m-am simțit incredibil de confortabil și complet asigurată că posedam un capital suficient de bun ca să o apuc pe calea cinstei.

Desigur că există un sens metaforic în visul meu și cum sunt obișnuită să primesc referințe literare explicative la care ajung a doua sau a treia zi după un astfel de vis printr-o aparentă și banală întâmplare, iată zicala care merge mână în mână cu semnificația tainică a visului meu: ”sunt lefter ca un preș bătut și scuturat”. Dar cum covorul meu era plin de bani, chiar dacă având valoare mică, mi s-a indicat în lumea mea interioară că încercarea mea de a agonisi capital cosmic începe să dea rezultate.

BANI
-Simbol al monedei cosmice. Capitalul pe care îl mânuiește Marea Lege.
-De asemenea alegorizează Valorile interne.
Din sensul dual al acestui simbol se deduc următoarele:
-dacă ni se dau sau îi găsim: Dharma în favoarea noastră. Posibilă naștere a acelor valori.
-dacă se dau sau se pierd: datorii pe care trebuie să le plătim.
Posibilă pierdere a Valorilor citate.

COVOR
-Apropiatã relaxare și îmbunătățire a vieții noastre materiale.

Maestrul Samael Aun Weor – Simbologie onirică

Dar ce am trăit azi-dimineață a fost cu mult mai presus decât restul încercărilor prin care am fost trecută pe parcursul acestei săptămâni.

M-am retras în dormitorul părinților mei la ora 08:00 și am adormit destul de repede. Nu îmi amintesc ce anume m-a trezit dincolo de zidul somnului, făcându-mă conștientă de faptul că eram lucidă în timpul visului. Eram însoțită de un bărbat foarte tânăr, poate că nu mai mare de 20 de ani, cu chip plăcut, îmbrăcat în haine obișnuite, dar posedând o vibrație minunată și tare liniștitoare și împăciuitoare. M-a împins de la spate, rămânând în spatele meu pe parcursul aproape întregii încercări, cuprinzându-măă cu brațele de jur-împrejur, asigurându-mi un perimetru de stabilitate și echilibru în care m-am simțit pe deplin în siguranță. Apoi m-a luat pe sus, demarând cu mine o călătorie tare neobișnuită!

Primul lucru pe care l-a făcut a fost să mă ducă glonț în mijlocul unei încăperi în care arme de luptă de tot soiul se activau și se puneau în mișcare astfel că a te aventura să treci printre ele, chiar și cu viteza fulgerului, constituia o acțiune foarte riscantă și plină de primejdii fiindcă riscul de a fi rănit sau descăpățânat pândea la tot pasul. Dar chiar atunci mi-am amintit de povestea lui Juder din seria celor ”O mie și una de nopți” în care acest personaj, vrând să ajungă la talismanele de neprețuit ale unui mare mag numit Șamardal, a fost trecut prin probe cumplite care i-au antrenat dârzenia, curajul și vitejia. Temându-mă astfel să nu fie vorba de un test al curajului pus în practică în universul interior de către maeștrii adepți ai învățăturii pe care o urmez, n-am vrut să dau înapoi în fața încercării. Așa am pătruns în acel spațiu unde săbii erau îndreptate către noi la tot pasul, dar simțindu-mă încredințată de faptul că trebuia să dau dovadă de curaj, am trecut printre ele fără să fiu atinsă și fără să pățesc nimic.

De aici nu îmi mai îngăduie memoria să descriu ordinea celorlalte probe la care am fost supusă fiindcă au fost neobișnuit de multe, după fiecare simțind că aveam să îmi trezesc trupul fizic ce m-ar fi readus în starea de veghe, însă luciditatea onirică mi-a fost menținută timp îndelungat, trecând de la o scenă la alta și de la un decor la altul după fiecare blackout pe care îl sufeream.

Așadar, după scena săbiilor m-a înălțat până la bolta cerească pentru ca, de acolo, să își dea drumul cu mine în jos, căzând cu viteza luminii, fără a părea să avem de ce ne agăța ca să ne oprim căderea. Nu încăpea nicio îndoială că ne-am fi făcut una cu pământul, praf și pulbere, dar nu m-am înspăimântat nici în acest rând, lăsându-mă pe mâna sa. Și chiar în ultima secundă a comutat traiectoria noastră într-o altă direcție, evitând impactul cu solul.

M-a dus mai apoi prin foc, un foc imens care ardea la sol. Dar fără să mă tem l-am urmat pe însoțitorul meu care, zburând în goană către foc, părând dornic să îl evite, ocolindu-l, m-a condus în flăcările acestuia care ardeau pe margini.

M-a trecut de acolo prin ziduri de ciment și de beton ce păreau indestructibile și de netrecut, proba aceasta părându-mi-se una din cele mai nesuferite fiindcă îmi aminteam foarte bine din încercări trecute că în fața zidurilor de acest soi mă pierd repede cu firea fiincă foarte rar trec prin ele. Dar am trecut de aceste ziduri cu el care, tacticos și liniștit până aici, ronțăia când un castravete, când un fruct, când altceva, spunându-mi una-alta și făcându-mă și pe mine să sporovăiesc inutil. Așa că, atunci când am ajuns în fața unui alt perete și m-am avertizat că poate era cazul să tac, am trecut prin zid cu repeziciune, deși cred că a fost cel mai gros dintre toate zidurile de până atunci. Nu contestam caracterul simbolic al tuturor probelor care aduceau a probele străvechi de pământ, apă, foc și aer, dar fiindcă totul se derula extrem de repede, trecând de la o formă la alta, de la căderi abrupte la urcări vertiginoase, de la zboruri vijelioase la popasuri îndelungate și pași făcuți în vârful degetelor cu viteza melcului, nu am mai primit oportunitatea să interpretez sensul unora din aceste lucruri ad-hoc, precum mi se întâmplă destul de des în universul interior.

Când decorul scenelor s-a modificat total, pătrunzând pe străzile unui oraș și când ne-am aapropiat în zbor de o zonă unde erau construite numeroase biserci cu aspect foarte vechi, am început să mă tem sincer, cugetând astfel în sinea mea: ”Dacăă avem să pătrundem în interiorul acestor biserici ca să îmi arate reprezentări cu caracter religios diabolic cum sunt arătate în filmele religioase de groază, chestia asta chiar are să mă facă să mor de frică! Iată-mă, am rezistat până acum, dar de aici nu mai scap!”

Dar nu am pătruns cu însoțitorul meu în interiorul clădirilor, îndreptându-ne către ceva și mai înfiorător! Din întunericul care cădea pe străzile care duceau către biserici au început să răsară zeci de umbre, umbrele demonice ale psihicului uman, adevărații demoni cei mai de temut pe care toți îi purtăm în interiorul nostru, harpiile, trădătorii, strigoii și vampirii. Am înghițit în sec, nu glumă, de toate acestea chiar mă temeam mai mult decât de orice altceva. Însoțitorul meu a dat atunci câteva strigăte năpraznice de spaimă, țipând și vrând să deea înapoi, dar am simțit că mă punea astfel la încercare. Nu neg că acolo, printre acele umbre, nu am vrut să intru, însă mi-am făcut alegerea după o clipă de chibzuință, știind că această parte chiar era inevitabilă. Și, în plus, mă simțeam în siguranță cu ghidul meu. Când am pătruns printre umbre, am început să tremur ca scuturată din temelii de parcă era cutremur, însă nu percepeam vibrația aceea odioasă și terifiantă pe care de atâtea ori am descris-o înainte! Fără urmă de îndoială că acel perimetruu asigurat de ghidul meu de jur-împrejurul meu mă ferea să percep unele lucruri, însă nu bloca tot ce trăiam și experimentam acolo, iar cutremurul acela pe care eurile îl provocau asupra mea era înspăimântător, cu adevărat sunt convinsă de faptul că egoul este forța malignă care dezechilibrează psihicul, în vreme ce pentru ego eliberarea din temnița minții constituie dezechilibrul de care se teme ca de moarte, am trăit-o de prea multe ori ca să nu fiu convinsă că așa stau lucrurile!

Ieșiți din acea pâclă, m-am trezit trăind alt fenomen dătător de fiori pe șira spinării. Începusem să tremur înspăimântător și să vibrez în numeroase niveluri scufundate în interior pe care le puteam percepe sau de care, din contră, nici nu eram conștientă că există, părând ca și cum incursiunea noastră în cimitirul inconștientului avusese un efect devastator asupra mea, ca și cum eram posedată, dezechilibrată. Dar recunoșteam fenomenul. Puntea de legătură cu subconștientul și inconștientul se crea pentru ca un eu îngropat adânc să iasă la suprafață. De aceea percep acel cutremur, acea vibrație, fiind ca și cum pământul (pământul filozofic) se despică în interiorul meu pentru ca din măruntaiele sale să iasă afară un duh/demon/eu psihologic! Trăirea aceasta a fost mai intensă decât în oricare râând anterior și era limpede că era menită să îmi testeze curajul și forța sufletească! Dar ce era dezgropat din mormântul subconștientului pentru ca un astfel de cutremur să mă cuprindă din cap până în picioare, înăuntru și în afară? Ei bine, era starea de șoc în care mintea se lasă prinsă în fața evenimentelor vieții și în fața cărora mintea își spune sieși: ”nu pot să cred că mi se întâmplă așa ceva, nu poate să mi se întâmple mie așa ceva, NU MIE! Nu-mi vine să cred că trec prin așa ceva!”. Dar nu m-am temut nici în acest rând, lăsând ca fenomenul să mi se întâmple pentru ca totul să se retragă în interiorul meu după aceea.

Trecusem cu bine de toate încercările până aici, dar luându-mă de mână și continuând să mă călăuzească înainte, însoțitorul meu îmi dovedea că nu se terminase încă. Am pătruns după aceea cu el în cabina unui lift foarte mic, nu mai mult de 2-3 persoane putând intra în el. Atunci el m-a eliberat din strânsoarea sa datorită căreia mă bucurasem până atunci de curaj, echilibru, protecție și siguranță, rezemându-se de peretele ascensorului care o pornise în jos, dându-mi îngăduința să îl privesc mai îndeaproape pe ghidul meu. Era așa de tânăr, iar eu încă nu înțelegeam cine era, un maestru din lumile interne sau un aspect al Ființei interioare profunde? Și dacă acesta era cazul, care aspect se putea manifesta sub această formă și de ce? Însă el se uita ca din întâmplare și cu multă nepăsare în sus, îndemnându-mă astfel să îmi ridic și eu privirea. Și la o singură aruncătură de ochi, am văzut prin ferestruica din sticlă de pe tavanul liftului că unele din cablurile care susțineau liftul în casa liftului se rupeau rând pe rând, făcând ca liftul să coboare extrem de repede, ceea ce ar fi dus la un inevitabil și nefericit accident la impactul cu solul de jos. Nu era prea plăcută scena, eu suferind pe deasupra și de un pic de claustrofobie, dar mi-am întors privirea către însoțitorul meu care nu părea a se îngrijora deloc. Dacă el nu se îngrijora, eu de ce aș fi făcut-o? Nu m-am temut nici în această probă, desigur una simbolică, toate erau metafore pentru situațiile de viață care, când nu au caracter de karma, constituie probe inițiatice, teste, încercări, etc., așa că am continuat să iau aminte la detaliile din jurul meu spre a le memora. Eram curioasă. Unde aveam să ajungem la sfârșitul călătoriei acesteia? Dar mă jenam atât de mult din cauza leșinurilor mele, a blackout-urilor intermitente pe care le sufeream, crezând că dădeam dovadă de lipsă de seriozitate din cauza lor și temându-mă sincer că aveam să rup conexiunea cu acea stare de conștiință duupă următorul blackout. Apoi am băgat de seamă că pe un perete, chiar lângă însoțitorul meu, era scrijelit un text și cum primul cuvânt pe care am apucat să îl citesc era ”Cătălina”, am presupus că mesajul îmi era adresat, venind din universul interior, lucru care m-a determinat să îmi concentrez atenția pe corpul textului ca să îl memorez. Dar ori că nu mai știam eu să citesc, ori că textul era indescifrabil, nu am putut reține decât câteva cuvinte care sunau astfel: ”Cătălina, …, curaj, …, răbdare, …, ești foarte aproape, …”
– Îmi pare rău, dar nu pot citi mesajul acela ca să îl înțeleg, cred că privesc la unele din acestea și mi se par absurde. Nu mă pot concentra, e ceva absurd, i-am mărturisit însoțitorului meu care mă privea cu interes, în vreme ce eu începusem să îmi percep inabilitatea de a citi ca o reformulare simbolică a lipsei mele de coerență, a citi printre rânduri sugerând neputința de a vedea imaginea de ansamblu. Îmi percepeam inconștiența din cauza căreia mă simțeam amorțită, ca și cum purtam în interiorul psihicului meu numeroase deficiențe, defecțiuni, instabilități și erori în judecată, în gândire și în simțire, etc.

În clipa următoare liftul s-a oprit, iar ușile s-au deschis, însă el nu mi-a dat nicio indicație să ies din lift, așa că am rămas pe loc. Imediat după aceea a intrat în cabină un bărbat vârstnic, în jur de 50 de ani, pe care doar în felul următor îl pot descrie: un porc pervers și libidinos! Acel bărbat era simbolul pentru cel mai negru coșmar al meu și sursa urii mele feministe!

Legătura cu lumile interne s-a rupt instantaneu, eu întorcându-mă imediat în stare de veghe. Nu am idee să spun acum dacă motivul trezirii mele a fost neputința mea de a-mi mai menține luciditatea onirică activă, în fond trecusem printr-o jumătate de duzină de blackout-uri până atunci sau teama mea de a sta cu sursa urii și scârbii mele într-un spațiu atât de mic precum era cabina liftului, chiar dacă însoțitorul meu, deși mă slăbise din strânsoarea sa protectivă, nu mă abandonase cu totul.

Am reflectat o bună parte din zi la sensul acestei încercări și pentru simplul motiv că am izbândit în toate aceste probe, cu excepția celei de la sfârșit, strict datorită prezenței însoțitorului meu am credința că acesta a fost Buddhi, sufletul divin. În lumea vizibilă a materiei căsătoria legitimă este comuniunea dintre o femeie și un bărbat care se potrivesc, în vreme ce în microcosmosul-om căsătoria este comuniunea și fuziunea dintre sufletul uman și sufletul divin, cele două suflete pe care Ființa reală interioară le posedă. Cerând să primesc confirmare pentru aceasta printr-un cuvânt ale cărui litere, însumate conform cu alfabetul românesc, să dea 1 pentru ”da, a fost Buddhi” și 2 pentru ”nu, nu a fost Buddhi”, referința primită din lumea interioară a fost ”peliculă”, literele acestui cuvânt însumând 100, deci 1 pentru ”da, 100% sigur a fost Buddhi”, învățându-mă până acum că numărul 100, când îmi este trimis, îmi indică să nu am nicio îndoială.

feb. 122021
 

<>

Luni, 01 Februarie 2021

Ce am făcut? Ce am făcut? În ce m-am băgat? Cărui impuls inconștient netrebnic m-am lăsat pradă ieri dimineață?

Am adormit din nou în jurul orei 09:30 fără să păstrez prea mult din conștiința lucidă la pătrunderea în lumile interne. Începutul acestor episoade onirice este aproape întotdeauna greu de memorat. Dar îmi amintesc că mă aflam într-o încăpere aflată în semi-obscuritate, ceea ce îmi era atât de cunoscut! Cât de departe mă aflu de lumină în timpul acestor experiențe și cât de puțin îmi doresc să merg în direcția luminii, oricât de plăpândă este raza de lumină cee taie adâncul întunericului în care mă trezesc, fiind aproape întotdeauna absorbită în netrebnicia păcătoasă pe care o comit! În numeroase scrisori am povestit cum obișnuiam să nu ratez nicio ocazie de a mă apropia de orice formă de sursă de lumină, precum ferestrele caselor în care mă trezeam dincolo de zidul somnului, cu scopul precis și clar de a-mi educa voința aastfel încât să îmi doresc să văd din nou, orbirea mea fiind și acum un fel de simbol transpus în lumea vizibilă penntru propria ignoranță, dar de la un timp nu mai găsesc în mine sursa de putere să mă opun întunericului, atât de nemiloasă este lupta din interior dintre forțele pozitive și cele negative! Însă în acest rând nu era beznă completă în jurul meu, putând desluși foarte bine formele și contururile obiectelor din jur.

Dar eu nu acordam nicio importanță acestor lucruri fiindcă eram indusă în totalitate în hipnoza sentimentului erotismului, vrăjită și dominată de acest instinct căruia nu m-am opus în niciun fel. Cât am fornicat și păcătuit în acele clipe cu incubusul care nu avea nicio formă, ci aproape numai energie sexuală în compoziția sa, lăsându-i-o să mă învăluie fără să resping nicio atingere sau contact. Nu aveam niciun pic de discernământ și eram totalmente cu garda jos, țintă ușoară pentru forțe sinistre din exterior.

Nu după mult timp, însă, forma energetică ce mă transformase în obiectul său de posesiune mi-a spus foarte aproape de ureche:
– Sunt demonul Taj, râzând sinistru și batjocoritor. (N.B.: ”Taj” înseamnă ”coroană” în sanscrită, indiană și alte limbi, acest lucru putând sugera că demonul în cauză se prezenta pe sine drept demonul rege, împărat sau stăpân peste ceilalți)

Am sărit ca arsă într-o parte, înfricoșată și simțindu-mă în mare primejdie. Sunt confruntări cu demonii interiori în care, cu toate că luptele au un rezultat catastrofal pentru suflet, umilit, batjocorit și trântit la pământ de forțele adverse, nu mă simt atât de înspăimântată, însă au fost câteva confruntări, nu foarte multe, în care intuiția mi-a spus că eram în mare pericol întrucât potrivnicii mei erau entități cu mult mai puternice decât plăpânda esență divină abia mijită și eliberată într-un procent atât de mic din temnița egoului și a minții. Și de-ar fi fost numai acest Taj potrivnicul meu ieri dimineață, dar în urma lui se mai iviseră alte umbre întunecate, cine știe câte la număr?

Este de la sine înțeles că îmi recuperasem complet luciditatea în acele momente, ieșind de sub vraja hipnotică inițială. Eram iarăși depășită numeric și era limpede că un demon interior răzvrătit, putându-se conecta prin legături mentale subtile cu alții asemenea lui din spațiul eteric, chemase întăriri.

Cu adevărat m-am simțit într-un pericol extrem!

Cu toate acestea, n-a existat nicio astfel de confruntare sau de atac din exteriorul meu în care sufletul să nu fi cunoscut ce să facă pentru a se înconjura de un scut de protecție. Nu pot explica sau descrie gesturile ritualice magice pe care le-am folosit în acele clipe tensionate ca să mă pun la adăpost, așa cum nici nu pot să le repet ca să pot învăța pe alții ce să facă în fața unui atac din exterior.

Mă uitam în sus la negura de deasupra mea unde aveam credința fermă că se afla Cerul, mișcânddu-mi brațele și degetele cu o măiestrie desăvârșită, părând foarte bine să știu ce făceam, dar ce făceam nu pot povesti. Nu s-a mai întâmplat ca în alte rânduri când, pietrificată de frică în fața pericolului, nu am putut privi în Sus, către Ceruri, ca să implor pentru ajutor, neștiind că Cerul se află deasupra mea!
– Malabi, Malabi, ajută-mă! am strigat în acele clipe, invocând și chemând ajutor de Sus.
– Ăsta cine mai este? Acest Malabi? Este unul dintre noi? am auzit o umbră întrebând pe cei din jur.
– Nu, nu cred că este printre noi. Pare să fie un înger?! a spus altă umbră.

Eu însămi nu pot spune deslușit dacă numele unui înger precis invocam atunci sau dacă nu spuneam, în fapt, în felul următor:
– Inimă rea, inimă rea, ce ai făcut? (N.B.: numele ”Malabi” poate fi despărțit astfel: mala+bi. Particula ”mala” înseamnă ”rea” în hispanică, iar literele sale, inversate, dau ”alma” care semnifică ”inimă” în italică, în vreme ce ”bi” sugerează repetiția, deci ”inimă rea, inimă rea”, denotând că devenisem conștientă că făcusem o gravă greșeală undeva pe drum al cărei rezultat a fost să atrag ambuscada de ieri dimineață)

Nu am mai pronunțat după aceea niciun cuvânt, continuând să folosesc magia prin brațele mele și privin în înaltul Cerului. Vroiam mai mult decât orice să fug de acolo, să mă întorc în trupul fizic fiindcă friica și spaima nu mă slăbeau deloc, dar forțele întunecate nu m-au lăsat să părăsesc locul faptei, trăgându-mă înapoi în lumile interne, deși sufeream de black-out-uri intermitente în care se făcea complet negru în jurul meu, dându-mi impresia că aveam să mă trezesc în corpul fizic.

Dar nu după mult timp miracolul s-a întâmplat. Ce a continuat după aceea a fost atât de miraculos și de divin încât cu greu îmi pot stăpâni emoțiile în timp ce scriu!

Așadar, mișcându-mi brațele în eter intenționam să deschid un portal deasupra mea, implorând să îmi fie trimise ajutoare din regiunea de deasupra prin acest punct de pătrundere în ceea ce era mai mult ca sigur infernul personal. Și când, în cele din urmă, vortexul s-a deschis, a fost unul din cele mai uluitoare lucruri la care am privit vreodată! O imensă gaură circulară de lumină, în forma unei spirale sau chiar a unui vârtej, se deschisese la câțiva zeci de metri deasupra mea. Textura luminii era atât de diferită, atât de strălucitoare și atât de intensă încât ar fi trebuit să mă convingă că nu mă mai aflam în pericol, dar continuam să mă tem și să îmi doresc să nu fiu de față! Apoi, prin portalul deschis în Ceruri au pătruns în spațiul de jos, unde eram eu, nenumărate raze de lumină. Nu aveau forma umană propriu-zisă, dar posedau o individualitate proprie evidentă. Și cum să descriu prezența lor? Erau divine și angelice infinit de puternice și când m-am găsit în preajma lor, toată agitația, tot tumultul, toate temerile și toată neliniștea mea au ddispărut deoarece îmi induceau o stare benefică de echilibru, de pace și de liniște totală.

Demonii nu păreau să mai aibă nicio șansăă, fugind care-încotro, doborâți cu sulițe și alte arme de luptă de prezențele albe. Dacă demonii se manifestau ca niște umbre întunecate, cei veniți de Sus erau albi și luminoși, însă repet că nu aveau forma umanoidă propriu-zisă, ci forma unor raze luminoase. Chiar și în fața acestei uluitoare întorsături de situație tot aș fi preferat să mă fac nevăzută de la fața locului pentru că mă simțeam ca o neghioabă stând în mijlocul unei lupte între lumină și întuneric pe care o provocasem ddintr-un motiv pe care încă nu îl înțelegeam, dar dacă înainte umbrele mă țineau pe loc, împiedicându-mă să îmi iau tălpășița, acum cei veniți din Lumină făceau același lucru, vorbindu-mi telepatic astfel:
– Nu poți pleca de aici fără să nu îți asumi răspunderea pentru ce ai făcut!

Așa că, vrând-nevrând, am rămas țintuită locului, privind la entitățile de lumină care îi izgoneau pe tenebroși din jurul meu. Numai cel care se auto-numise demonul Taj nu a fugit, îndepărtându-se de mine, făcând taman contrariul, apropiindu-se de mine și ascunzându-se în spatele meu, creând în jurul meu un strat gros de aură întunecată, dovedindu-mi într-un chip foarte limpede că el era un eu dezgropat din mormântul propriului inconștient, venind, prin urmare, din interiorul meu,, în vreme ce întăririle sale veniseră din exteriorul meu.

Atunci acela care părea a fi căpetenia celor albi s-a apropiat la rândul său cu vitezaa luminii de mine, înconjurându-mă, certându-l pe Taj și făcându-l să tacă, izgonindu-l sau, cel puțin, punându-i cătușe. Știu că nu a fost dizolvat din inconștientul meu și că mult rău poate să mai facă încă (și sigur va mai face), dar ieri dimineață Lumina trimisă să mă ajute cu siguranță l-a pus cu botul pe labe, ținându-l în frâu.

Atunci căpetenia celor în alb care mă scăpase din necaz și care mă împrejmuia, creând o aură luminoasă și groasă de câțiva centimetri în jurul meu în interiorul căreia mi-am redobândit întreaga liniște sufletească mi-a spus, adresându-mi-se cu voce de femeie:
– Vai, ce ai făcut că iar ți-ai lăsat buzunarele pline cu inepțiile tale! Haide acum, la ora 09:01, să ne retragem într-un loc liniștit și să ascultăm muzică clasică.

Și după ce a cuvântat astfel, nu a mai trebuit să fac niciun efort să fug de la fața locului întrucât m-am trezit imediat, eliberată pe loc ca un soldat de comanda superiorului său! .

Vineri, 12 Februarie 2021

Un obicei foarte prost al celor care suferă de anorexie, pe lângăă acela de a se auto-distruge înfometându-se, este de a-și umple buzunarele cu pietre pentru ca, la comisia medicală responsabilă cu reabilitarea și recuperarea lor, să își modifice greutatea corporală măsurată pe cântar, părând maai grași decât sunt și păcălind evaluatorii. Acesta este sensul tainic al indicațiilor precizate la sfârșitul luptei descrisăă mai sus. Altfel spus, am bravat și m-am lăudat într-un context trecut, dându-mă mare și tare când, în fapt, nu purtam decât pietre (”inepții”) în buzunare ca să par ceea ce nu sunt.

Am folosit ultimele zile ca să reflectez asupra întâmplării din acea dimineață, ascultând muzică clasică pentru a mă liniști și rugându-mă la Tatăl Ceresc să mă ajute, aceasta fiind interpretarea kabalistică a numerelor precizate în ora 09:01. Și pentru simplul fapt de a fi formulat ultimele indicații la persoana I plural și de a-mi fi vorbit pe acel ton dojeenitor, dar familiar, știu că acea prezență albă care l-a certat pe demonul Taj, făcându-l să tacă și ținându-l sub control, a fost chiar Ființa Reală interioară (Monada Divină).

Dar demonul Taj cine a fost, în realitate? Și care mi-a fost greșeala încât să atrag o astfel de situație periculoasă?

De cum m-am trezit, revenind în stare de veghe în acea dimineață, am cunoscut că eul psihologic răzvrătit era demonul dorinței. Există o triadă de entități psihologice foarte periculoase cunoscute și sub denumirea de ”cei trei trădători” sau ”cele trei furii”, aceste euri fiind demonul minții, reauavoință și demonul dorinței. Scrisesem câteva paragrafe la finele anului trecut despre demonul minții, recunoscându-l ca fiind pe lista sabotorilor care îmi ruinează viața, în vreme ce malevolența este deja un obișnuit al casei, în lumea mea interioară, ultima sa manifestare petrecându-se într-o experiență onirică cu numai câteva zile înainte de încercarea descrisă mai sus. Reauavoință este eul psihologic care, precum a făcut și demonul dorinței, a chemat întăriri energetice intrusive din exteriorul meu ca să saboteze efortul meu de a-mi revoluționa conștiința. Și atunci am primit ajutor divin, măturând pericolul din cale, cu toate că reauavoință mi-a făcut multe alte probleme de atunci încoace, creând în personalitatea mea, printre multe alte hibe, o anumită predispoziție pentru masochism fiindcă, în fond, una din vocile releivoințe din interiorul minții mele este cea care îmi spune astfel, dovedindu-și cruzimea: ”Tu nu meriți nimic bun! Tu nu meriți să trăiești toate acele lucruri pe care ți le arată Dumnezeu! Și, până la urmă, dacă stai mai bine și te gândești, ce fel de Dumnezeu este acesta care te pedepsește cu atâta asprime și care te face să suferi atât de mult, promițându-ți marea cu sarea și întârziind să își onoreze făgăduințele? etc., etc.”

Oh, cum mi-a vorbit reauavoință în noaptea dinspre miercuri spre joi, 27/28 ianuarie! Tot ce este răutate în mine, fie că este orientatăă către propria persoană sau oameni din exterior, din demonul releivoințe vine și ce mi-a făcut în acea noapte a fost un lung și cumplit supliciu, o tortură psihologică fiindcă malevolența este o crudă și încăpățânată contraforță mentală care se opune bunătății, iubirii, milei și altruismului, etc. Am plâns în timpul confruntării cu acest demon psihologic în acea noapte, în urmă cu 2 săptămâni, am suferit și am fost înfrântă, spulberată, nimicită de către propria răutate care se manifesta ca o gașcă de netrebnici bullies de cea mai joasă speță, umilindu-mă și călcându-mi în picioare plăpândele încercări de a deveni o persoană mai bună! ”Cee crezi tu că vei rezolva scriind atâta despre spațiul abisal despre care alții au scris cu mult mai bine și mai poetic decât tine? Au să creadă ei cu toții că ești nebună de legat, o schizofrenică! Ha, ha, ha, auzi la ea, iese din corpul ei fizic să își întâlnească ursitul în lumea iluzorie a visului despre care toată lumea știee că nu e niciodată ce pare a fi, numai ea nu știe! I-a scris ursitului ei o carte în 5 volume despre iubirea ei pentru el la 16 ani și el nici n-o bagă în seamă și ea crede că va păcăli o planetă întreagă cum că toată chestia asta este romantică! etc., etc.”

Cât am plâns, cât am plâns fiindcă iată că sufletul poate să plângă și cât timp se află departe de corpul fizic! Și ce succes formidabil obținusem cu numai două zile înainte împotriva eului disperării și ce făcea natura egoică ascunsă dacă nu ceea ce îi place cel mai mult? S-a opus schimbării cu forțe de respingere de două ori mai mari! Dacă în timpul încercării mele de a-mi întări credința ateismul a fost contraforța mentală care s-a opus, în această încercare de a mă îndepărta de disperare cu scopul de a întări starea de pace reauavoință a fost potrivnicul mental care s-a opus, făcând un efort inimaginabil de a mă târî înapoi în mlaștina disperării! Și cum s-a opus dacă nu recurgând la amenințările sale preferate implicând bolile mentale, oprobiul public și umilirea în fața semenilor? Cât de rău îmi pare să constat că îmi pasă atât de mult de părerea celor din jurul meu pentru ca opinia lor despre mine să devină tehnică de șantaj în mâinile malevolenței!

Dar spre marea mea surpriză, până la sfârșitul luptei cu reauavoință mi-am impus îndârjit de mult voința ca să schimb cursul confruntării, reușind să obțin încă un succes. Desigur, nu fusesem singură în acele clipe de mari încercări, Ființa interioară fiind cu mine și dacă vorbesc despre o victorie nu vreau să spun prin aceasta că malevolența a dispărut definitiv din firea mea, ci doar că nu i-am mai permis să mă domine, să mă subjuge, să mă stăpânească și să îmi dicteze comportamentul din umbra inconștientului.

Iată, prin urmare, că experiențele de la sfârșitul lui ianuarie îmi dovedeau că nu duceam lipsă de curaj și, înfierbântată încă și îmbătată de gustul victoriei, dar mai ales de aparentul meu curaj în luptă, am vrut să îl văd manifestat și pe demonul dorinței. Era ultimul din cei trei trădători mentali pe care încă nu îl identificasem în mormântul inconștientului ca să văd cine este, ce energie are, ce vibrație emană în cosmos, etc.

Uitasem, uitasem cu totul că nu poți munci decât cu un eu psihologic sau cu cel mult o pereche pe rând și că perechea de nelegiuiți păcătoși cu care muncesc acum spre a o elimina definitiv din psihicul meu este compusă din ateism și din disperare. Dar mă simțeam atât de îmbărbătată în acea săptămână încât, în avântul meu de curaj, am crezut și simțit că le pot veni de hac tuturor demonilor pe care îi port în interior dintr-o singură lovitură! Ce greșeală absurdă! Ce greșeală de începător! Acest tip de gândire este inclus în categoria ”inepțiilor” pomenite de Ființa mea reală interiioare. Vai, vai mie, recunosc că, bravând atât de mult și lăudându-mă până peste poate, am agitat mintea un pic cam prea mult și, simțindu-se vizat, demonul dorinței a reacționat din timp, chemând întăriri pe care, însă, nu a întârziat să le întoarcă spatele, trădându-i și întorcându-se la mine cu coada între picioare.

De ce, dacă a fost demonul dorinței, s-a manifestat precum un incubus erotic cu încărcătură sexuală? Dar nu mă îndoiesc că despre dorință a fost vorba, iar nu despre desfrâu. Pentru desfrâu, sexualitatea desacralizată și pervertită este însăși rațiunea de a fi și de a exista, în vreme ce pentru demonul dorinței sexualitatea este o armă, un instrument care îi servește pentru îndeplinirea scopurilor sale. Altfel spus, am avut contact numai cu o tulpină a demonului dorinței a cărei natură se poate rezuma prin arhi-cunoscuta frază: ”I fucked my way up to the top” unde acel ”up to the top” simbolizează însăși dorința noastră! Straniu caz să observi că dorința se vede pe sine sub o formă net superioară desfrâului și celorlalte entități mentale ca să se auto-proclame suveran!

Retras în ascunzișul inconștientului, demonul rege, împărat, suveran și stăpân peste toți, anume dorința, își așteaptă rândul la eșafod fiindcă acolo este locul unde l-a trimis Ființa. Dar, ca orice suveran și dictator condamnat la moarte, dorința își planifică evadarea din umbră, motiv pentru care am de acum deplina convingere că voi mai scrie multe, multe pagini despre acest Iuda pe care îl port în interiorul meu, demonul care va vinde pe Dumnezeul intim pentru 30 de arginți!

O, cât am vrut să arunc spre Tine tot ce-a fost mai evident,
Tot ce a venit de ieri, ucigând timpul prezent,
Tot ce va să vină mâine și-n curând,
Tot ce trebuie pus pe rug și lăsat în foc arzând.
iul. 062019
 

<>

Vineri, 5 Iulie 2019

Zburătorule,

Înaintez încet și sigur în sarcina pe care mi-am propus-o să o realizez, anume aceea de a scrie o carte despre cum mi-am recuperat vederea pentru că mi-am trezit conștiința în timpul visului ca să fie de folos semenilor mei prin puterea exemplului, făcând și EFT în același timp ca să mă eliberez de dramele trecutului. Mă aflu acum la capitolul intitulat ”Cum relația violentă cu un bătăuș m-a împins să îmi sap singură groapa” care se dovedește a fi relativ dificil de consemnat fiindcă amintirile de atunci se păstrează încă vii în conștiința mea, spre marea mea dezamăgire. Scriu despre această perioadăă din viața mea de o săptămână deja și am cuprins în cele 15 pagini de Word scrise deja numai primii 2 ani de relație! Nici nu am ajuns la cireașa de pe tort în ceea ce privește acest capitol din existența mea!

Dar uite că Universul nu se oprește în loc de dragul meu ca să îmi aloce timp ca să termin ce am început. De aceea fenomenele mistice din timpul experiențelor mele astrale continuă să se petreacă cu aceeași frecvență și de multe ori cu mai multă intensitate decât de obicei. S-au acumulat astfel câteva evenimente pe care trebuie să le trec în jurnal înainte să reiau subiectul relației mele cu ursul grizzly de care vreau să mă eliberez cu orice preț! Scriam în acest capitol cum el s-a comportat extrem de agresiv, de gelos și de posesiv față de mine de-a lungul celor 5 ani de concubinaj, dar habar nu am avut ce înseamnă să fii posesiv până să te întâlnesc pe tine în visele mele, Zburătorule. Dar latura ta posesivă în ceea ce mă privește se simte ca fiind de o cu totul altă natură în comparație cu modul cum s-a comportat ursul cât timp a deținut actele de proprietate asupra mea. Iar ieri dimineață felul tău posesiv de a fi s-a manifestat tulburător de intens și limpede.

M-am aflat într-o stare mentală vulnerabilă începănd cu miercuri seara. Te judecam foarte aspru și cu nespus de mult dispreț. ”la ce bun să ai un suflet pereche dacă acesta este un cineva pe care nu te poți baza? La ce bun tot efortul său de a-mi trezi sufletul dincolo de zidul somnului, în dimensiunea astrală, ceea ce în sine pare să fie ca și cum îmi dă o mână de ajutor ca să văd din nou la un moment dat în viitor, când momentul prezent al zilei de față este unul cumplit de dureros? La ce bun o pereche sufletească, dacă nu îl poți îmbrățișa în cea mai călduroasă și intimă strânsoare pe acela care îți este ursit de Univers? Chiar acum să îl îmbrățișezi, nu peste o lună, un an sau zece! La ce bună așteptarea când ea șubrezește încrederea în el, în loc să o fortifice?” Acestea de mai sus au fost doar un fragment din gândurile care mi-au străbătut mintea miercuri seara. La scurt timp după ce mi-am sfârșit jelaniile, inima a început să îmi bată extrem de tare și de repede, ca și cum tocmai aveam un atac de panică. Senzațiile din stomac și din intestine erau și mai neplăcute, ca atunci când ți se face subit rău asistând la o scenă dezagreabilă sau când ai acele emoții înainte de un examen important sau un interviu pentru job-ul mult visat. Pare-mi-se că tot așa te simți când ești îndrăgostit. Panica pe care o simțeam era cumplită și mă împiedica să judec limpede și la rece. Nu reușeam să întrevăd soluția la o dilemă care mă apăsa pe inimă. ”Cum să bat la ea la ușă așa, pe nepusă-masă? Cum să apar așa în fața ei?” Conversația mea mentală era cel puțin stranie, în mod evident! Cine era ”ea” în aceste gânduri care îmi penetraseră mintea? Am făcut un efort considerabil ca să mă calmez, folosindu-mă de clasicele exerciții de respirație ca să îmi induc o stare de liniște mentală, astfel încât să pot observa fluxul acesta neobișnuit de fenomene. Și, observându-mi mai bine starea de spirit, am știut că Ființa mea Divină binevoise să deschidă un canal de comunicare între noi ca să îmi fie mai lesne a înțelege prin ce treci și ce simți în legătură cu povestea noastră. Mă aflam, așadar, în pielea ta, gândind ce gândești tu și simțind ce simți tu. Acea ”ea” care îți întuneca mintea eram eu! Nu a fost întâia oară când mi-a fost permis s mă transpun în acest mod în pielea ta ca să „„”fur” din corpul tău mental informație de interes personal. Fenomenul este aproape intolerabil și nu recomand nimănui să încerce să facă asta decât dacă are o stăpânire de sine de calitatea unui maestru. Pentru că altfel nu vei simți decât drama unui alt om amplificată la maxim fiindcă într-o fracțiune de secundă vei simți câte-n lună și în stele din bagajul emoțional al celui în pielea căruia vrei să te transpui. După câteva minute am reușit să mă desincronizez de tine, asta însemnând că ieșeam de pe frecvența ta, iar senzațiile din trupul meu au revenit la normal.

Ce sarcină ingrată ai, Zburătorule, aceea de a găsi o cale de a aborda într-un chip cavaleresc pe domnița pe care o îndrăgești de atâta timp! Unde mai pui la socoteală acea anxietate socială de care suferi, unde așa un termen plin de semnificație nu descrie decât conceptul de ”timiditate” în limbajul psihologic modern! Oh, cum să te fac să înțelegi că trebuie să te înfățișezi la ușa mea întocmai cum o face un curier care aduce un colet?

Când m-am trezit ieri dimineață îmi era sufletul plin de mâhnire. Trebuia să mă fi trezit în brațele tale, respirând aerosolii pe care îi respiri și tu, înveșmântată în săruturile și strânsoarea ta! De ce așteptarea asta? Urlam din toți plămânii, cuprinsă de tristețe și de deznădejde. De ce să aștepți atâta amar de vreme când iată că tu ești tu, iar tu știi deja totul despre mine? Ce te oprește din a fi aici dacăă nu absurdul egoului cu toate ambițiile sale aberante?

Cu chiu, cu vai, am adormit la loc, dar ca în repetate rânduri anterioare, numai corpul material a adormit, conștiința rămânându-mi trează și lucidă în timpul acestor procese fiziologice. Așa că m-am trezit din nou cu vederea recuperată, asistând la spectacolul uluitor de culori și de lumină al lumi de dincolo. Dar ce mă trezise dintru început fusese un val de energie dionisiacă pe care cu greu o pot suporta atunci când mă lovește. De natură sexuală, energia asta este îngrozitor de devastatoare atunci când este emanată de alte planete în timpul diverselor fenomene cosmice și astrologice. De fiecare dată când am fost conștientă de această undă de energie, mai ales în timpul experiențelor mele lucide, am fost cuprinsă de turbare în toți atomii ființei mele căci această energie ațâță toate instinctele care ne apropie atât de mult de niște animale sălbatice. Așadar, ieri dimineață rulam în întregime pe întreaga suită de instincte animalice. Tot ce simșeam era sexualitate pură, brută, neșlefuită, netransformată, din care lipsea cu desăvârșire orice formă de discernământ. Era ispita însăși! Devenisem instinctuală și sălbatică, nefiresc de sălbatică, aproape inconștientă, ca hipnotizată. Îmi venea să rup hainele de pe mine, să mă despui la pielea goală și să mă arunc de la balcon ca să planez în mijlocul străzii, levitând în aer, deasupra oamenilor, numai ca s le spun: ”Iată, muritorilor, cum goliciunea trupească este singura stare a lucrurilor care are sens! Numai când au căzut Adam și Eva în păcat am început să simțim rușine pentru trupul nostru!” Îmi venea să îmi scot ochii din cap și să îmi sfârtec carnea de pe oase, atât era de mare tentația! M-aș fi dăruit oricărei larve astrale care mi-ar fi apărut în cale! Dar era ceva în aer, ca o prezență care mă asista, care mă păzea. Îi simțeam mustrarea în întregul eter, în timp ce mă sfătuia cu nesfârșită blândețe, dar în chip dojenitor, întocmai cum procedează un părinte care te iubește, să rezist și să mă opun acelui val de energie. Nu auzeam nicio voce, dar prezența aceasta era atât de limpede, iar intențiile sale ajungeau la mine într-un chip subtil și intim, fără cuvinte, fără gesturi, fără dovezi, ca și cum comunicam printr-un limbaj silențios cunoscut numai de univers și de suflet. Stăruința acestei prezențe m-a determinat să mă reculeg, așa că am rezistat tentației, concentrându-mă mai bine pentru a observa manifestarea.

Și atunci am știut că tu erai sursa secundară a valului de energie care mă copleșise, Zburăătorule! Cu cât mă concentram mai bine, cu atât mai mult îți puteam distinge prezența și aura. Dar nu tu erai cel care mă ghida și care mă proteja și care m-a împins în brațele tale. E prea copleșitor ca să descriu în detaliu ce a urmat după aceea între noi. Îmi putusem ține sub control instinctele și impulsurile răscolite de energiile cosmice, dar în fața ta m-am pierdut complet cu ffirea. Cum să mă opun ție, când tu trezești în mine Femeia Cosmică, pe Mama Divină cea mult preaiubită și adorată? Cum să îți rezist ție când tu mă faci să uit de numele meu pământesc de Cătălina, când simpla ta prezență trezește în mine conștiința eternă și infinită a Spiritului? Cum să îți întorc spatele când în brațele tale formez cu tine cuplul primordial, principiile duale ale lui Yin și Yang, feminin și masculin? Cum să nu te vreau câând împreună cu tine mi se întregește ființa spirituală?

Dar orice conversație a avut loc între noi în acele clipe s-a șters din memoria mea îndată ce m-am trezit. Nu-mi amintesc decât fraze răzlețe, ca de exemplu: plutind amândoi în spațiul astral, am remarcat că toate clădirile din jurul nostru se manifestau sub formă de castele și de temple cu arhitectură complexă, dispunând de coloane, statui, turle, turnuri, ferestre și balcoane de o frumusețe desăvârșită.
– Visez foarte des castele, am făcut eu, bucurându-mă din tot sufletul fiindcă primeam șansa de a vedea acest spectacol grandios de forme geometrice. De ce oare visez atât de des castele? am adăugat.
– Pentru că sunt regele tău, mi-ai răspuns.
Dar aceste fraze nu ajungeau în urechile mele în chip obișnuit pentru că nici nu ne deschideam gurile ca să conversăm. Era de ajuns ca gândul să se formeze în mintea mea că instantaneu se reverbera în eter. Ce era înăuntrul meu se vedea și afară. Așa că întreaga manifestare onirică îmi demonstra că în interiorul meu se găsea nespus de multă frumusețe. Și că de asemenea mă aflu în posesia unei energii creatoare extrem de ridicate. Cu adevărat Ființa mea Divină are putere creatoare! Iar gândurile tale ajungeau în mintea mea pe aceeași cale a telepatiei.

Scindată între pasiune și îndoială, am încercat să mă opun prezenței tale după o perioadă, așa că m-am descătușat din strânsoarea ta, eliberându-mă în spațiu. Am vrut să mă îndepărtez de tine, fugind de tine ca să mă ascund, însă tu apăreai mereu de undeva din spatele meu ca să mă faci prizonieră brațelor tale. Mă necăjisem nespus căci trăiam cu impresia că visul meu era neverosimil. E atât de greu să crezi că ar putea exista pe fața pământului un bărbat care să te iubească atât de mult de atâția ani și al cărui suflet să te viziteze în timpul viselor tale! Pur și simplu refuz să cred! Este imposibil! Așa că m-am lăsat pradă tristeții de moment, spunându-ți lucruri precum: ”Nu ești real! Nu ai cum să fii real! De ce apari mereu din spatele meu când eu știu prea bine că așa ceva simbolizează lumea ascunsă, nevăzută a minții subconștiente?” Așa că am vrut să te dizolv din psihicul meu și din inima mea, unde te-ai strecurat în mod inevitabil. Am vrut să îți dau pumni în fața pe ccare nu pot să o văd, dar violența atrage numai violență, așa că mi-am pus palmele pe chipul tău ca să te vindec, ca s exorcizez monștrii din tine, eliberând conștiința captivă în forma ta, dar degeaba.
– De ce nu crezi că sunt real? m-ai întrebat tu, îndepărtându-mi palmele de pe chipul tău și luându-mă în brațe, moment în care mi-am petrecut degetele prin părul tău și pe fața ta cu mai multă vigilență ca să simt în buricele degetelor furnicături puternice, ca și cum atingeam o masă încărcată de electricitate și de energie!
– Pentru că uită-te la pielea noastră, am zis eu. Nu poți fi real pentru căă eu sunt atât de albă, iar tu mult prea negru, am conchis eu că această nepotrivire la nivelul nuanței pielii te face cât se poate de ireal.

N-a fost chip să mai discut cu tine. M-ai prins din nou în zbor și m-ai îmbrățișat în acest fel pentru care voi plăti tot aurul din lume ca să se petreacă în fiecare zi până la sfârșitul eternității. M-am trezit numai ca să strâng după aceea perna în brațe, fiindcă nu mai erai de găsit.

Dar mai cumplit decât sentimentul singurăătății, odată ce m-am trezit, a fost un alt simțământ experimentat în timpul visului. Simt în fiecare minut al zilei dureri sfâșietoare în umeri și în omoplați, ceea ce mă face să stau tot timpul crispată și rigidă. Îmi simt partea aceasta a corpului complet pietrificată. M-am întrebat în repetate rânduri în legătură cu o posibilă cauză a durerii mele, iar în timpul visului de ieri dimineață am avut o frântură de luciditate în sufletul meu, intuind sursa problemei cât timp am zburat cu tine și încercând să te reduc la pulbere cosmică. Sunt anume zone în dimensiunea astrală unde unele facultăți spirituale funcționează cu mai multă precizie, așa cum am observat eu însămi în diferite experiențe trăite, iar intuiția se numără printre aceste însușiri. În afară de asta, mediul astral este unul cu desăvârșire transparent, asta însemnând că poți vedea și intui gândurile ascunse și intențiile din spatele acțiunilor celor pe care îi întâlnești. Așa mi-am simțit cele două găuri imense și atât de dureroase din umeri ca două răni vii. Am simțit că duc pe umeri povara tuturor lucrurilor, dar am simțit că îmi duc în spate și crucea propriilor greșeli. Dar mai mult decât orice, am simțit că am avut aripi. Aripi angelice, vreau să zic, pe care Ființa mea reală interioară S-a văzut nevoită să le tai ca o consecință a păcatelor mele, pentru ca sufletul meu să trăiască pe pământ în epoca de fier a umanității, sub chipul șters și banal, cu totul nedeosebit, al Cătălinei.

Aceeași zi, după-masă

Adesea îmi doresc din toată inima să îmi fi revenit sarcina de a fi scris despre lucruri cu un grad mai scăzut de dificultate. A scrie despre suflet, despre Univers, despre vis sau dimensiunea astrală te poate face să te simți ca și cum îți lipsesc câteva țigle de pe acoperiș, dar cum acestea sunt evenimentele prin care trec, trebuie să înaintez cu efortul meu, cu toate că scrisul meu bate de mult timp în literatură. Cum să fie altceva decât pură beletristică izvorâtă din mintea plină de imaginație și creativitate a unei femei suferinde? Nu pot dovedi nimănui că tu ești real, Zburătorule, unde real înseamnă că ba ești o entitate non-fizică, precum un înger sau un demon, sau că ești sufletul uman al unui bărbat din carne și oase care m-a transformat în obiectul afecțiunii sale în urmă cu foarte mult timp, dar care se vede nevoit din diverse motive să se țină la distanță de mine în dimensiunea fizică. Să dau ascultare vocii intuiției care, în anume contexte, funcționează fără eroare în experiențele mele astrale?

Uite că în acest sens mai am o povestioară de istorisit. S-a petrecut în urmă cu vreo 2 săptămâni, tot într-o zi de joi, tot dimineața, după ora 07:00. Adormisem la loc, după ce liniștisem cățelul cel fioros care plângea după sora mea care plecase la piață. Totuși, conștiința îmi rămăsese trează. Fără prea multe introduceri, m-am conectat din nou cu tine, dar de data asta am avut o altfel de vedere asupra lucrurilor. Te-am văzut, literalmente, stând întins pe patul tău de acasă, meditând. Nici măcar nu erai decorporalizat. Totuși, printr-o procedură de concentrare mentală, ți-ai mutat întreaga atenție asupra mea ca să te transpui în corpul meu, pe frecvența mea. Te-am văzut sincronizându-te în întregime cu mine. Planurile noastre de existență erau atât de suprapuse, încât m-am văzut pe mine însămi în corpul tău eteric, în timp ce tu te ajustai într-al meu. Gândeam din nou ce gândeai tu și simțeam ce simțeai tu. Îți auzeam gândurile în mintea mea care se formau cu vocea ta ca să îmi spui: ”Cred că așa îți pătrund în vise”. Așa cum, Zburătorule, împărțind cu mine o singură frecvență eterică? Știi ce înseamnă așa ceva? Să avem vibrații atât de asemănătoare, încât să ne suprapunem în acest fel incredibil? Mi-a spus-o arhanghelul Mihail ce înseamnă, după ce am implorat cu lacrimi sângerânde să îmi explice cine ești și ce ești pentru mine. Am avut această experiență revelatoare în urmă cu câțiva ani, pare-mi-se că în 2016 și, deși am mai consemnat-o, merită repetată. Așa că m-am rugat într-o zi arhanghelului Mihail, iar în acea noapte am auzit zgomote puternice în preajma mea, ca un fluturat de aripi. Se auzeau nenumărate voci, unele peste altele, ca într-un cor. Erau prezențe în preajma mea pe care nu le pot descrie în cuvinte fără să nu am sentimentul că le aduc o gravă jignire descriindu-le insuficient de bine sau cu insuficientă acuratețe. Erau Iubirea însăși, așa cum numai Divinul se poate simți. Una dintre prezențe, o femeie, și-a pus palma pe fruntea mea, iar atingerea sa era IUBIREA, așa cum numai o mamă poată să își atingă copilul. Mi-a zis că împreună sunt ceata arhanghelului Mihail. Și în continuare, a mai spus: ”Sufletele pereche au o notă aparte. Ele lasă o amprentă unică în Univers, ceea ce le permite săă se regăsească. Uită-te la evenimentele din viața ta ca să înțelegi.”

Ai crede că o astfel de trăire te-ar putea îmblâânzi cu totul, dar nu șși pe mine, suflet neliniștit și neîmpăcat. Nu m-am încrezut în ceata de îngeri a arhanghelului Mihail, așa că în cine să mă încred? În Dumnezeu însuși care mi-a trimis zeci și zeci de dovezi vizuale și auditive ale fericirii mele viitoare! Ei, uite unde stă problema mea! Vorbim de un viitor în care toate astea se vor întâmpla și lămuri, dar cu prezentul ce facem? Cu durerea mea sufletească din momentul ACUM ce fac? La ce bun să am un suflet pereche cu care sîă îmi suprapun frecvența dacă nu am nicio idee cine ești? La ce bun să îmi pătrunzi în vise dacă nu te pot vedea? De care chip să mă îndrăgostesc din zecile și sutele de versiuni pe care te mulezi în visele mele?

Visul meu din acea dimineață nu se sfârșise acolo. În timpul acestuia am avut din nou un moment de luciditate desăvârșită în sufletul meu. Îmi amintesc că făcusem un Somerset, întorcându-mă spre tine ca să te pot privi. Stăteam deasupra ta când te-am auzit gemând de durere. Nu emanai către mine decât durere, ceva chiar mai înfiorător decât propria suferință. Fiindcă citeam în aura ta toată afecțiunea pe care mi-o porți în secret de mult prea mult timp. Câtă dorință și speranță citeam în energia ta! Și mai ales cât chin, câtă durere acumulate din cauza mea. Am fost atât de surprinsă să mă văd sursa suferinței unui bărbat! Nu mi-a venit s cred că mă transformasem în coșmarurile tale, că eu eram sucubusul pentru tine, în loc să fii tu incubusul meu! Erai atât de transparent în acel loc, deși nu vedeam nimic din înfățișarea ta! Dar puteam vedea iubirea secretă pe care mi-o porți, așa cum vedeam zecile de posesiuni în care m-ai avut în visele tale, așa cum am văzut că în conștiința ta nu a existat nicio altă cale de a-mi vorbi decât prin dimensiunea astrală. Am rămas mută de uimire să citesc în întreaga energie a Cosmosului intenția lui Dumnezeu de a nu-mi permite să îți văd chipul real. Te priveam insistent, stând deasupra ta, atât de aproape de a-și împlini visul de posesiune pe care îl ai cu mine de atâția ani și înțelegeam, în sfârșit, că a fost spre binele meu că nu te-am putut vedea în tot acest timp. Am intuit gândul lui Dumnezeu când a pus un zid în amintirile mele în ceea ce te privește. Acest zid este real, ca un blocaj pe care al treilea ochi a binevoit să mi-l arrate zilele trecute printr-un flash. Imaginea arăta cum pe creierul meu există o micuță bârnă cu aspectul unui perete chiar în dreptul acelei părți a creierului meu unde se află stocată toată informația neuronală despre tine! Zburătorule, cu adevărat ești singurul om de pe planetă a cărui înfățișare fizică nu mi-o amintesc, cu toate că te-am visat de sute și sute de ori! Iar acum înțeleg de ce Dumnezeu nu îmi permite să te văd, creând acest zid în memoria mea. Fiindcă nu chipul tău trebuie să îl îndrăgesc, ci sufletul care se adăpostește dincolo de epidermă. Nu chipul tău trebuie să îl recunosc dintr-o mie, chip de care ajungi să te atașezi cu trecerea timpului de ajungi în vieți viitoare să îți placă numai bărbații înalți cu barbă, albi sau oacheși. Nu, nu atașament față de trăsăturile fizice ale iubitului meu îmi cere Dumnezeu să dezvolt. În schimb, îmi cere să dezvolt în sufletul meu acea abilitate care îmi va permite să îți recunosc amprenta energetică dintr-o mie, indiferent de carcasa ta fizică în care te vei adăposti și întrupa în vieți viitoare. Nimic altceva nu îmi cere Dumnezeu decât să îți îndrăăgesc sufletul!

După aceea visul meu a devenit cu adevărat neobișnuit când, despărțită de tine, am ajuns în fața unei oglinzi imense. Mi-am dorit să îmi pot manifesta chipul în oglindă ca să îl pot privi fiindcă nu îmi amintesc întotdeauna cum arăt. Dar la dreapta mea a apărut în depărtare o formă de bărbat. Apropiindu-se de mine, l-am recunoscut pe bunicul din partea mamei care a murit în ianuarie 2008. Arăta nefiresc, în sensul în care se prezenta foarte îngrijit și plăcut ochiului, în timp ce bunicul a fost un bătrânel cam ponosit, cu cocoașă, dinți stricați și îmbrăcat cu haine jerpelite. Dar de când a murit, l-am visat mereu pe bunicul cu fața strălucind de lumină, bine îmbrăcat și înțelept. Arăta cu adevărat formidabil! M-am emoționat toată deoarece am intuit din capul locului că era o manifestare a Bătrânului Secolelor care lua înfățișarea bunicului ca să îmi transmită ceva.
– Crezi că acest suflet cu care mi-am petrecut dimineața este cel potrivit pentru mine? l-am întrebat. Cum voi putea să îl recunosc? Cum voi ști că el este?
– Spune-i și surorii tale următorul lucru, a fost răspunsul lui. De ce îți faci griji că nu îl vei recunoaște, când voi doi vă întâlniți deja de milenii?

Ajunge, ajunge, Bunule Dumnezeu, că nu mai pot suporta tot acest tumult sufletesc! În cine să mă mai încred eu dacă nu în bunul Dumnezeu care iată că îmi trimite solii Săi angelici care să îmi vestească marea fericire care va veni?

Un alt episod în care ne-am intersectat s-a întâmplat în urmă cu aproape o lună, într-o zi de marți. Câte nu am vorbit, vrute și nevrute, stând lungiți în pat, cuibărită la pieptul tău.
– Știi, câteodată am senzația că parcă îmi ești sorăă, mi-ai mărturisit.
– Știu ce vrei să spui, am făcut eu. Și eu am câteodatăă senzația căă nu ne este sortit decât să ne avem ca frații, mai ales pentru că eu am cunoscut deja pe cineva.

Mă refeream, desigur, la John the Wolf din ale cărui brațe nu voi mai scăpa dacă ne vom mai întâlni vreodată. Dar tu te-ai schimbat brusc la față care ți s-a umbrit ca de un nor de furtună, ca un fel de a-mi spune: ”Crezi că am să te las să îmi scapi printre degete, acum că te-am prins în sfârșit? Crezi că îți voi mai da drumul vreodată?”

Ce cred eu este egal cu 0. Timpul le va dovedi pe toate.

Editat ulterior, Duminică 7 Iulie 2019, dimineața

Dacă tu te pricepi la arta concentrării meditative și poate că ai și niscaiva cunoștințe legate de meditația transcendentală, află că eu mă pricep la arta ghicitului în cărți. Nu vreau să spun prin asta că știu să dau în cărți de joc ca să aflu informații despre oameni prin mijloace oculte. Arta mea e mult mai rafinată și mult mai poetică decât banala vrăjitorie de cabinet de cartier a Babei Cloanța. E doar o altă formă de a spune că sufletul meu vorbește ca din cărți. Meditând, m-a străbătut un gând care a conținut un număr foarte mic de cuvinte, iar ”senin” a fost cel care mi-a atras atenția. Întors pe dos, rezultă ”nines” unde ”nine” este numărul 9 care simbolizează a 9-a sferă sau munca în forja lui Vulcan, adică actul intim sacru dintre femeie și bărbat uniți în căsătorie legitimă, iar ”s” este a 22-a literă din alfabetul românesc și simbolizează pe Mama Divină, șarpele sacru Kundalini care se trezește în sens pozitiv numai în cuplu. Am intuit atunci că primeam de la sufletul meu o referință biblică sub formă de răspuns la problemele care mă macină, teme pe care le-am abordat în scris în epistola de față. De dragul artei, iată mai jos acele câteva versete de interes scoase din context de la pagina 922 din Biblia Creștin-Ortodoxă (m-a trecut gândul că acest număr este o rescriere a datei de 13.09):

Tobit 6-8.

Capitolul 6.
Călătoria lui Tobie. Prinderea peștelui, luarea măruntaielor lui pentru vindecări și sfatul îngerului pentru căsătorie.

18. Şi când va trebui să te apropii de ea, ridicați-vă amândoi şi să strigați către milostivul Dumnezeu, și El vă va mântui şi vă va milui. Nu te teme, căci ea este menită din veac pentru tine și tu o vei mântui, și ea va merge cu tine şi ştiu că vei avea de la ea copii”.
19. Şi ascultând Tobie acestea, a iubit-o şi sufletul lui s-a lipit de ea foarte.

Capitolul 7.
Raguel, din îndemnul îngerului, dă pe Sara, fata sa, soție lui Tobie.

(…)
7. Apoi a vorbit şi a zis: „Binecuvântat să fii copilul meu! Tu eşti fiul unui om foarte bun şi cinstit”. Auzind însă că Tobit a pierdut vederea, s-a întristat şi a plâns.(Tobit este un personaj biblic care s-a vindecat de orbire în chip miraculos, după intervenția arhanghelului Rafael care e cunoscut drept regentul medicinei)
(…)
11. (…) Dar am să-ți spun adevărul. Eu am măritat pe fata mea cu şapte bărbaţi şi când intrau la ea, mureau chiar în noaptea aceea. Dar tu fii vesel acum”. (să nu zici că nu te-a avertizat nimeni că nu mă mai număr printre inocente și, deși nu am cules 7 ”căsnicii” în patul meu, tot am greșit de câteva ori încât să mă consider dezonorată, dar amintește-ți că tu ești cel care mă va mântui pe mine, după cum spunea versetul din capitolul anterior ; moartea însăși din acest verset semnifică moartea psihologică sau eliminarea egoului, transformarea acestuia în praf cosmic care se poate înfăptui în mod eficient în timpul coitului alchimic, prin intermediul focului sacru al Mamei Divine) (…) Iar Raguel a zis: „Ia-o chiar acum căci ţi se cade. Tu eşti fratele ei şi ea este sora ta! Milostivul Dumnezeu să vă facă parte de toate cele bune!” (pare-mi-se că acel ”chiar acum” este nimic altceva decât un răspuns al Ființei Cosmice la întrebările care îmi produc atât de multă suferință: ”de ce așteptarea asta? ce anume aștepți ca să vii?” ; mai mult, observi uzanța cuvintelor ”frate șisoră”? cât m-am amuzat citind așa ceva, luând în calcul ultimul vis descris în epistola mea în care ți-am spus că și eu trăiesc câteodată cu sentimentul că nu ne este dat decât să ne avem ca frații ; desigur, ”frate” și ”soră” ăîși zic și membrii diverselor culte religioase, precum adventiștii, de exemplu, așa că trimiterea aceasta nu semnifică în niciun chip o relație incestuoasă, ci o comuniune între doi indivizi care se înțeleg foarte bine și care seamănă foarte mult)
(…)
15. Şi a chemat Raguel pe Edna, femeia sa, şi a zis: „Pregăteşte, soro, cealaltă cameră de culcare şi du-o acolo”.
16. Şi făcând cum a zis el, a dus-o acolo, şi aceasta a plâns, şi împărtăşind şi ea lacrimile fiicei saţle, i-a zis:
17. Îndrăzneşte, fiică! Domnul cerului şi al pământului îi va da bucurie în locul întristării. Îndrăzneşte, fiică!”. (oh, ursitul meu, cum să îți explic mai bine că sunt atât de înspăimântată la gândul că am să te întâlnesc și am să îți vorbesc? acel ”îndrăznește, fiică” nu este decât un îndemn al Universului să am curaj să te privesc în ochi ; când? păi când altcândva decât atunci când mă vei cununoaște cu adevărat, în cealaltă cameră pregătită de părinți?)

Capitolul 8.
Căsătoria lui Tobie cu Sara; rugăciunea lor, ospățul nunții și înzestrarea.

(…)
6. Tu ai făcut pe Adam şi Tu ai făcut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor şi sprijin, şi din ei s-a născut neamul omenesc. Tu ai zis: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem un ajutor asemenea lui”.
7. Şi acum, Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de mine şi a ne duce împreună până la bătrâneţe!”
8. şi a zis şi ea cu el: „Amin!”

——————-

Amin!

dec. 272018
 

<>

Joi, 27 Decembrie 2018

Drag jurnal,

Iată că revin la paginile tale ca să consemnez o nouă experiență onirică pe care am avut-o noaptea trecută. Am declarat de câteva ori în rânduri anterioare că mă voi preocupa momentan numai cu consemnarea acestor episoade din visele mele, fără a mă mai angaja în sarcina dificilă de a le și interpreta. Mă rugam bunei mele Ființe interioare să îmi dea mai multă înțelepciune și răbdare în privința posibilelor interpretări pe care le-aș fi putut da viselor mele și eram chiar dispusă să aștept câțiva ani până ce aveam să înțeleg în întregime semnificația profundă a acestor vise. Din acest motiv m-am concentrat mult mai mult asupra consemnării detaliilor într-o manieră cât mai obiectivă, fără să dau atenție semnificațiilor. Numai că visul de azi-noapte a fost de așa natură că nu am cum să ocolesc sarcina identificării simbolurilor și interpretării acestora, lucru pe care mă încăpățânez să îl fac pentru că nu dețin (încă) o astfel de cunoaștere despre simboluri, în ciuda sugestiei pe care sufletul meu o repetă cu fiecare ocazie:
– Nu te mai subestima în așa măsură! Mai bine ai proceda dacă ai încerca măcar să îți amintești care îți este originea!
Dar cum originea sufletului meu nu face subiectul scrisorii de față (sau poate că are legătură), mă întorc la experiența onirică de noaptea trecută. Dacă are sau nu importanță acest detaliu, nu știu, dar cred că aș face mai bine dacă nu l-aș trece cu vederea. Pentru că nu mi-am întâlnit ursitul în persoană în acest an care e pe sfârșite, cu toate că am făcut tot ce mi-a stat în putință la capitolul ”negocieri” ale karmei cu tribunalul divin (mai puțin să iert, așa cum mi s-a recomandat din Ceruri ca fiind cea mai bună ”tehnică” de îmbunare a Universului (conform cu rugăciunea ”Tatăl nostru”: ”Și iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”), am implorat Cerurile să mă lase să îl visez măcar în ultima miercuri a acestui an, pentru că nu se întâmplase de ursită, în noaptea Sfântului Andrei, iar această dorință a inimii mele s-a împlinit întocmai! Nu am zis eu că s-a modificat ceva în structura viselor mele de la mijlocul lui Noiembrie încoace?

L-am visat pe ursit, pe același bărbat dintotdeauna, iar asta aproape întreaga noapte. Cu toate astea, nu știu acum să descriu niciun detaliu al acestor vise. Știu doar că se afla și el acolo, în permanență în apropierea mea. Atât de mult l-am visat și tot nu reușeam să mă satur de el! Dimensiunea visului are ceva atât de magnetic, încât de-abia dacă îți mai amintești de lumea materială. Când sunt acolo, nu doresc să mă întorc înapoi, decât dacă biletul de călătorie este emis temporar cu destinația ”infern”, unde deznădejdea este stăpâna care domnește pe tron. Altminteri, dimensiunea astrală e doar un pas imens făcut de suflet spre acasă.

Așa a trecut toată noaptea, până în această dimineață, când m-am trezit în mijlocul unei manifestări grandioase! Din cauza culorilor atât de vii, am devenit conștientă de faptul că sunt dincolo, în lumile interne și invizibile, de la bun început. Eram cu sora mea. Când apare și ea în visele mele lucide, mă întreb de obicei dacă prezența ei este chiar aievea, dacă și conștiința ei chiar este cu mine, martoră la splendorile la care asist eu. Sau dacă nu cumva este o simplă hologramă, o manifestare a proiecției mentale în astral a impresiei mele despre ea imprimată în mintea mea subconștientă, așa cum știu că se manifestă Zburătorul, bunăoară. Dar locul în care tocmai ce mă trezisem era atât de magnific, încât am uitat cu desăvârșire să fac orice fel de test de verificare a împrejurimilor.

Mă trezisem în interiorul unui templu de dimensiuni uriașe! Avea mai multe camere, dar nu am remarcat dacă acestea aveau ferestre. Totuși, clădirea era perfect luminată în interior, iar culorile erau splendide și vibrante! Nu exista nicio piesă de mobilier în nicio cameră. Pereții erau foarte înalți, poate de vreo 7 metri, deși camerele nu mi s-au părut la fel de spațioase, ca sălile de bal, de teatru, de cinema sau chiar ca interiorul catedralelor. În orice caz, lipsa mobilei oferea locului un sentiment acut de amploare. Iar această trăsătură a locului era mai ales evidențiată de faptul că absolut toți pereții camerelor erau acoperiți, de jos până în tavan, de niște tăblițe prinse una într-alta, cât vedeai cu ochii. Aceste tăblițe arătau ca cele egiptene antice, din piatră, de culoare închisă, pătrate, cu suprafața de aproximativ 15cmX15cm și cu o grosime de 3-4 cm. Nu îmi amintesc dacă erau astfel de tăblițe și pe tavan, iar pe jos era un fel de marmură acoperită pe alocuri cu niște covoare. Nu am recunoscut niciun stil arhitectural. În fapt, camerele erau foarte simple, cu pereții drepți, fără ornamente, cu excepția acestor tăblițe.

Ne-am apropiat de aceste tăblițe. Atunci am putut amândouă observa că acestea erau inscripționate cu mii și mii de imagini, de simboluri, de caractere, de scriere necunoscută. Am înțeles că nu am fi putut arunca o privire la tăblițele prinse mai sus, aproape de tavan, decât dacă am fi zburat, pentru că niciuna dintre noi nu văzuse vreo scară în apropiere. Așa că me-am ridicat amândouă de la sol, levitând și plutind în spațiu, în timp ce priveam la această bibliotecă de simboluri mistice. Ne înșelaserăm cu desăvârșire! Nu erau mii de simboluri, ci milioane și milioane! Fiecare tăbliță conținea câteva simboluri și imagini, unele 3-4, iar altele chiar mai multe. Toate erau cioplite în piatră, iar printre ele am recunoscut inclusiv specii de flori lângă care era pictografiat un astfel de simbol mistic. Ceea cee a fost cu adevărat neobișnuit a fost să descopăr un fel de legendă sub fiecare tăbliță care conținea traducerea în limba română a fiecărui simbol. Erau, așadar, milioane și milioane de cuvinte, de expresii și de combinații înscrise în mod mistic în acea formă de limbaj.
– Crezi că aceasta ar putea fi traducerea mudrelor? am întrebat-o pe sora mea.
– Ce ar putea să fie, dacă nu asta? a răspuns ea, deopotrivă nedumerită și fascinată.

Cu cât înaintam mai mult, cu atât mai pregnantă devenea senzația că mă aflam în prezența Cărții Vieții mele care mi se deschidea în fața ochilor, filă cu filă, cu încetinitorul, într-un mod atât de neobișnuit. Prezența surorii mele în visul meu se datora faptului că ea reprezintă o figură notabilă în viața mea. O adusesem cu mine în visul meu ca să îi arăt, ca să îi confirm și ei frumusețea pe care o văd în interiorul ei. În acel moment, ea a dispărut din cadru. Sau cel puțin nu am mai fost atentă la prezența ei.

În momentul în care mi-am dat seama că mă aflam chiar în mijlocul Cărții Vieții mele care se afla în plină desfășurare, am început să întrevăd și cheia de utilizare a tăblițelor, îmi dădusem seama cum să le folosesc. Sau cel puțin îmi dădusem seama unde să mă duc ca să citesc acele câteva lucruri care mă interesau în mod deosebit. Iar eu nu vroiam decât să știu dacă și sora mea urma să treacă prin experiența trezirii conștiinței sale și, în plus, doream să știu, fără urmă de îndoială, care este identitatea actuală a sufletului meu pereche, cel din cauza căruia trec prin atâtea chinuri istovitoare. Am știut cu cea mai mare precizie unde să mă duc ca să mi se releve aspecte din viața surorii mele, așa că m-am lăsat din zbor pe podea. Tăblițele pe care le căutam se aflau pe un ”raft” mai de jos. Nu știu să spun dacă mai era și ea prin preajmă, dar aveam sentimentul că rămăsesem singură ca să investighez. Dar cel mai probabil ea se mai afla acolo, doar că eu nu mai eram atentă. În orice caz, m-am apropiat de câteva tăblițe care au început să își modifice modul de manifestare. Nici nu am îndrăznit să le ating, atât de sacru mi se părea întregul loc. De fapt, chiar aveam sentimentul că îmi lăsasem o bună parte din ego la intrarea în acest templu, deși nu neg că o cantitate considerabilă de emoție mixtă încă mă mai însoțea. Dar de-ndată ce am început să privesc la aceste tăblițe, ele au început să își modifice structura. În loc să releve simboluri cioplite în piatră, desenele au început să prindă culoare și viață, înfățișând scene scurte de viață, ca niște poze puse una peste alta, ca într-un fișier GIF. Aceste scene o arătau pe sora mea într-un context extrem de simplu de existență. Avea părul ei lung și roșcat în acea nuanță naturală ușor maronie atât de deosebită. Purta haine de casă și avea ochelari de vedere pe care îi poartă când se uită la calculator, lucru pe care îl și făcea în secvențele respective. Era de o frumusețe de neegalat! Exact așa cum mai binevoiește al 3-lea ochi să mi-o mai arate din când în când, ca să îmi mai domolească din neliniștea pe care o simt câteodată în privința ei și a viitorului ei. Deși incredibil de frumoasă, părea să fie tot atât de timidă, dar nu tot atât de nesigură în privința acestei frumuseți interioare. În acele secvențe, ea stătea la calculator ca să își facă snapshot-uri cu webcam-ul ca să se convingă singură că imaginea atât de reușită imprimată în fotografii era chiar a ei și a nimănui altcuiva! Mi-a fost atât de drag să o văd atât de schimbată! Cât de mult îmi doresc să poată și ea vedea ce văd și eu în visele mele în legătură cu ea!
– Doamne, ce transformare! am exclamat, plină de entuziasm și de încântare.

Cu toate acestea, tăblițele m-au oprit din a vedea și alte detalii din viața ei. Cred că insistam să surprind mai multe momente, mai ales cauza din spatele acestei transformări, eu fiind deja convinsă că se va datora unui bărbat. Ursitul ei. Dar nu am fost lăsată să văd mai mult, pentru că tăblițele au scos după aceea la vedere o serie de imagini ambigue și neclare, în ceață. Mi-am dat seama că nu mi se permitea să văd mai mult. Important era să știu că așa ceva se va întâmpla. Și cel mai bun lucru pe care l-aș fi putut face în această privință era să las ca evenimentele să se întâmple de la sine, în mod natural.

Mulțumită în sinea mea de rezultatul cercetării în privința surorii mele, m-am orientat apoi către alte tăblițe, dornică și nerăbdătoare să descopăr răspunsuri la întrebările care mă frământau în privința propriei persoane. Așa că mi-am îndreptat după aceea pașii într-o altă zonă unde am intuit că mă aștepta revelația despre mine.

M-am aplecat spre aceste tăblițe ca să privesc, fremătând de neliniște. Îmi doream așa de mult să primesc o nouă confirmare a identității perechii mele sufletești, deși îmi aminteam bine că îl visasem întreaga noapte. Dar tăblițele care îmi erau destinate nu s-au manifestat la fel de vizual ca cele care se adresau surorii mele. În loc să văd o înșiruire de fotografii clare și pline de culoare, tăblițele din fața ochilor mei desfășurau o suită de vreo 15 imagini desenate cu creionul de culoare neagră pe un fundal alb, ca o coală de hârtie. Puse una lângă alta, aceste imagini arătau ca o scenă dintr-o carte de benzi desenate din categoria manga, de origine japoneză. Sau mai degrabă din categoria hentai, pentru că fiecare scenă surprindea un moment de intimitate profundă, de natură erotică, dintre mine și un personaj de sex masculin pe care nu am reușit să îl recunosc. De-abia am reușit să mă recunosc pe mine în aceste ipostaze atât de tandre și de desăvârșite, dacă nu mi-aș cunoaște corpul atât de bine, lucru care mi-a permis să îmi dau seama că era vorba despre mine. În plus, am recunoscut prima imagine revelată. Deși era doar creionată, uitându-mă la ea, mi-am amintit că îmi mai fusese revelată odată, în octombrie 2016, când am avut un moment extrem de intens de conexiune cu Ființa mea intimă prin al treilea ochi care a binevoit atunci să îmi releve o frântură din viitorul meu și din destinul meu. Cred că s-a întâmplat acel lucru atunci pentru că avusesem în acea zi o cădere de nervi masivă, fiind descumpănită, descurajată, resemnată și dezamăgită în privința acestei ipoteze pe care Universul a lansat-o pe 13 Septembrie 2015, aceea potrivit căreia aveam un suflet pereche. Dar cum în octombrie 2016 îl știam pe acest suflet pereche al meu în brațele altei femei, cred că am decis să îi întorc spatele definitiv, convinsă fiind în întregime că nu puteam aștepta și nu puteam în ruptul capului ierta pe cineva care mă rănea așa de mult! Un nebun și un sadic fără suflet! Unele lucruri nu sunt menite să fie, așa credeam atunci. Îmi amintesc despre acea zi din octombrie de acum doi ani că ascultasem o carte audio despre un subiect oarecare, dar care la un moment dat a vorbit succint despre Fecioara Maria și despre Iisus Hristos. Personajul din carte se întreba cum și de unde avusese Fecioara Maria putere să accepte Bunavestire de la arhanghelul Gavriil, deși acesta o anunța că Fiul său avea să moară răstignit pe cruce pentru păcatele oamenilor. Cum și de unde au avut ei amândoi atâta putere să își accepte destinul? Am adormit în acea noapte cu această întrebare imprimată în psihic. Eram la capătul puterilor. Am avut în acea noapte o viziune extrem de vividă și de intensă în care au apărut Iisus Hristos și Fecioara Maria. Nu am fost lucidă de la bun început, dar cu cât mă uitam mai atent la secvențe, cu atât mai mult îmi dădeam seama că priveam la ceva peste măsură de insolit care implica pe cele mai sacre figuri ale Bibliei.
– La ce mă uit eu aici, Doamne? am exclamat plină de uimire, deși spre marea mea rușine îmi amintesc că remarca mea conținuse și un ”la naiba” printre rânduri.

Deși priveam derularea scenelor cu profund interes, memorând fiecare detaliu, această transmisiune venită prin al treilea ochi s-a întrerupt brusc în momentul în care am devenit în întregime conștientă că asist la un act mistic. În acea clipă au apărut în cadru două mâini care au șters, la propriu, aceste secvențe din memoria mea, ca și cum nu le văzusem niciodată. Nu îmi amintesc la ce am privit atunci. Tot ce îmi amintesc este că întregul ”clip” nu făcuse decât să îmi arate cum Iisus Hristos și Fecioara Maria își acceptaseră amândoi destinele, îndeplinindu-și rolurile în Marea Operă, potrivit cu voința Tatălui. A fost singura viziune pe care al treilea ochi mi-a arătat-o cu Iisus Hristos. Altminteri, nu îmi difuzează imagini și secvențe cu personaje sacre.

În orice caz, după ce a fost întreruptă scena din viața lui Iisus Hristos, am fost introdusă într-o altă scenă de viață. De data aceasta era vorba despre viața mea. Secvența arăta un moment intim dintre mine și Marius, bărbatul pe care îl visam de un an până la acea dată (acum s-au făcut 3 ani de așteptare). E inutil să descriu mai detaliat ce mi s-a arătat că se petrecea între noi în acele scene. Era aproape de necrezut cu câtă ușurință păream să îmi accept și eu, la rândul meu, destinul odată ce ajunsesen în brațele lui. Era de necrezut cu câtă naturalețe mă comportam în preajma lui. Era de necrezut cu câtă familiaritate îi vorbeam, pronunțându-i numele de parcă îl știam de o viață întreagă! Mi-am auzit vocea în întreaga scoarță cerebrală spunându-i: ”Hai, măi, Marius, mai lasă-mă cu asta!”, răspunzând la o remarcă de-a lui în timp ce ne rostogoleam în așternut, căzând din pat pe o podea din gresie și făcând după aceea drumul înapoi, de pe podea în pat. Demn de menționat este faptul că aceste viziuni aveau o puternică încărcătură simbolică, în sensul în care scenele mi-au arătat cum organul său reproductiv se modificase într-un șarpe, urcând din vertebră în vertebră de-a lungul coloanei mele, detaliu care exprima, într-un mod foarte clar, chiar dacă simbolic, direcția destinului meu hotărât de Tatăl, conform cu Voia Sa.

Aceasta era scena de viață pe care desenul în creion de pe tăbliță mi-o arăta, reamintindu-mi în acest fel că Puterile Superioare din ceruri mi-au relevat deja viitorul (pentru care eu continui să caut confirmări și reasigurări aproape în permanență). Ca fapt divers, scena la care asistasem în octombrie 2016 fusese a doua de acest gen relevată de către al treilea ochi. Pe prima (primită în iulie 2016) o voi descrie cu altă ocazie. După acea manifestare au mai urmat alte zeci și zeci de scene dintre mine și el, dar cred că sunt tot degeaba. Continui să nu cred pe deplin că acesta îmi este destinul.

Mă simțeam chiar dezamăgită privind la aceste tăblițe. Căutam printre rânduri o informație, o imagine, un cuvânt, orice, dar concret care să îmi sublinieze fără urmă de echivoc că ursitul meu este chiar Marius din visele mele. Am îndrăznit chiar să pun și mâna pe tăblițe, disperată fiind în sinea mea să descopăr mai mult. Odată ce am luat tăblița în mână, această s-a transformat într-o cărțulie de mici dimensiuni, de mărimea uni dicționar de buzunar. I-am răsfoit paginile, dar unele dintre acestea erau goale și albe, iar altele aveau imagini extrem de estompate, de imprecise, ca atunci când nu mai este tuș în cartuș la momentul printării filelor.

Aș fi vrut să fi văzut mai multe, dar acele scene păreau să fie tot ce avea de oferit acest templu mistic pentru mine când, deodată, ținând acele tăblițe în mâini și privindu-le, am avut o nouă străfulgerare de amintire. Părea că priveam atunci într-un fel de univers paralel unde lucrurile și evenimentele din viața mea s-ar fi întâmplat într-un mod total diferit. Am văzut atunci în Cartea Vieții mele că atât eu, cât și bărbatul pe care îl aștept aveam dharma din belșug și monede de schimb în conturile noastre universale. Lucrul acesta ne-ar fi permis să avem o viață îndestulată și multe alte lucruri, dar nu ar fi putut împiedica ca un eveniment din cronologia noastră trecută să se repete, potrivit cu legea recurenței. Acest eveniment ne-ar fi ținut despărțiți o bună bucată de timp. În acel univers paralel evenimentele erau prezentate așa cum ar fi trebuit să se întâmple, dacă nu am fi avut karma. În acel alt loc de existență eram amândoi pe un ponton, într-un port. Erau o sumedenie de vapoare și de ambarcațiuni de mici dimensiuni staționate peste tot. Era o priveliște superbă, cu atmosferă călduroasă și luminoasă, de vară timpurie. El avea un yacht micuț la care lucra cu drag și spor. Era îmbrăcat în haine lejere, de vară, în pantaloni scurți și într-o cămașă cu mâneci sumetecate. O purta scoasă din pantaloni. Purta teniși (bănuiesc că unele pasiuni și înclinații ale noastre nu se schimbă, indiferent de universul în care ne aflăm!). Nu mai era chiar un puști. Avea poate 25 de ani. Eu mă plimbam pe ponton. Eram îmbrăcată în haine de vară, în rochie și sandale. Nu luasem aminte la prezența lui. Erau foarte mulți oameni în preajmă, roind printre ambarcațiuni.

Deodată, atenția mi-a fost atrasă de un vânzător ambulant de cărți care își avea taraba chiar la capătul pontonului la care el își avea staționat micul yacht. Am simțit un fel de chemare telepatică venind din direcția vânzătorului care probabil că mă invita în acest fel să arunc un ochi peste marfa sa. M-am dus pentru că eram atrasă ca de un magnet de acel loc. Dar atunci am observat și prezența lui care se îndrepta extrem de grăbit, aproape alergând, către aceeași tarabă plină cu cărți. A ajuns lângă mine, el cam lungan și eu cam bondoacă, el cam negru și eu albă ca brânza, de parcă nu mă văzuse soarele niciodată. Ne-am îndreptat amândoi brațele către aceeași carte pe care am atins-o și ridicat-o în aer în același timp. A urmat după aceea povestea clasică de genul: ”Fata și băiatul se cunosc, se îndrăgostesc, se căsătoresc, au un copil, trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți, sfârșit.”

Am putut auzi atunci o voce care cred că venea din chiar acest templu care îmi transmitea telepatic: ”Nu te îngrijora, tot o carte va fi elementul care vă va pune în legătură, unul lângă celălalt, și în această viață.” (în mod evident, e vorba despre cartea pe care am scris-o desspre el!)

Ce a continuat după acest moment ține de mistic și este cumva dificil de explicat. Misticul este întotdeauna dificil de interpretat. Nu știu niciodată ce factori trebuie să iau în calcul atunci când descriu aceste experiențe mistice prin care trec. Mi se pare că trebuie mereu să am mare grijă ce pun și cum pun pe hârtie, ca să nu ajung să ofensez pe nimeni. Ce gândește mintea este o mare responsabilitate, iar ce facem noi cu ea este o sarcină încă și mai anevoioasă, având în vedere că pentru orice acțiune există o consecință. Dar fie ce ar fi, iată cum a continuat visul meu după acest punct.

M-am întors, deci, pe călcâie în sens invers tăblițelor, simțindu-mă ușor dezamăgită de rezultatul ”anchetei” întreprinse de mine. Deși acele imagini îmi reafirmau și îmi reconfirmau aceeași informație despre destinul meu, cred că aș fi vrut să văd ceva mai concret decât sugestia dată de niște desene creionate pe o coală de hârtie, în timp ce improbabilitatea celorlalte scene din port de a se mai împlini vreodată era de 100%. Dar când m-am întors cu spatele spre perete și cu fața spre hol, am dat nas în nas cu sora mea de a cărei prezență uitasem în întregime. Mă fixa foarte intens cu privirea. Avea acel păr al ei roșcat în acea nuanță atât de naturală și de deosebită care reușește să îi păcălească până și pe cei mai buni cunoscători. Părul ei este atât de ciudat colorat de la natură, încât cei mai mulți cred că este vopsită! Dar nu este! În orice caz, m-am uitat și eu la ea cu același interes pe care îl manifesta ea pentru mine. Și uitându-mă la ea, am observat că, de fapt, în locul ei stătea altcineva care mă privea. Fața ei se ștergea pixel cu pixel din fața mea, iar fiecare moleculă dezintegrată a ei se umplea de prezența altcuiva. Dacă aș fi putut respira în acea dimensiune, probabil că mi s-ar fi oprit răsuflarea văzând că stăteam în fața îngerului iubirii Anael, băiatul cel blond cu obraji rumeni de 12 ani, înger din ceata arhanghelului Uriel! Mi-am amintit într-o fracțiune de secundă întregul protocol despre care învățasem prin cărți în ultima perioadă, ritualuri de mulțumire când te afli în preajma unor astfel de prezențe angelice desăvârșite! Mă privea cu ochi pătrunzători și până peste poate de călduroși și de prietenoși!
– Știu cine ești! am reușit să exclam în secunda următoare, cuprinsă în întreaga mea ființă de o bucurie fără margini. Îmi amintesc ultima ta vizită! am continuat entuziasmată. Nu am crezut că te voi mai revedea vreodată!

Dar înainte să mai pot continua cu potopul meu de cuvinte pline de admirație și de laudă, am simțit ceva tare straniu în legătură cu întreaga sa manifestare. Deși mă uitam la chipul angelic al unui băiețel blond de 12 ani, deosebit de drăgălaș, observam în structura ființei sale un alt chip care se suprapunea chipului de copil. Iar acest al doilea chip aparținea unui tânăr de maxim 20 deani care părea să fie nimic altceva decât versiunea maturizată, adultă, a micului înger. Acest al doilea chip nu purta haine. Stătea în fața mea pe podeaua templului într-o poziție strânsă, ghemuită și absolut decentă care nu permitea expunerea goliciunii sale într-un mod vulgar. Abia perceptibilă și extrem de subtilă, și totuși acest tânăr din interiorul îngerului Anael emana o undă seducătoare și ispititoare căreia nu i-am făcut față! Pur și simplu nu am reușit să mă abțin, să nu mă simt atrasă de el, să nu îl doresc! Cumva, acel al doilea chip părea umbrit sau, mai bine zis, părea să umbrească pe îngerul Anael.
– Iartă-mă, Îngere Anael, am vrut să implor, dar cred că tocmai ce am simțit excitare pentru Ființa ta, am încercat să îmi justific slăbiciunea, fără să îmi dau seama pe moment că, în realitate, Îngerul Anael îmi oferea permisiunea să îi privesc în anatomia Ființei Sale în care se reflecta umbra Tatălui Său, adică Lucifer – tentatorul.

Dar cuvintele mele au rămas nerostite. Când am încercat să deschid gura ca să vorbesc, din gura mea a început să iasă o masă de energie de culoare alb-lăptoasă, gazoasă și densă ca ceața, de formă circulară, ca cea a unui șarpe. Am început să trag de această ”compoziție” energetică centimetru cu centimetru, dar părea că nu se mai termina, lucru care mă împiedica în întregime din a scoate un singur sunet! În același timp, stăteam cu Îngerul Anael pe podeaua templului, uitându-mă la ambele chipuri ale sale. Atunci el a început s îmi vorbească într-o limbă mistică pe care nu voi ști cum să o descriu în cuvinte. Nu îmi era necunoscută limba sa, căci mă auzisem vorbind în acea limbă de câteva ori în dimensiunea astrală, în momentele mele de conexiune profundă cu mama mea divină, șarpele Kundalini. Dar uite câteva particularități ale acestui limbaj: suna sâsâit, ca șuierătura unui șarpe, dar suna ca și bătaia vânturilor de primăvară, abia șoptite, dulci și melodioase; nu conținea nici vocale, nici consoane, ci doar melodicitate fluierată. Așa l-am ascultat pe Îngerul Anael vorbindu-mi în această limbă mistică, în timp ce trăgeam de șarpele din interiorul meu care îmi ieșea pe gură. În fapt, cred că Îngerul Anael cuvânta o incantație care îl determina pe acest șarpe să iasă afară din mine. Nu îmi dădeam seama dacă acea manifestare era de bun sau de rău augur, dar citind despre simbolul șarpelui, mi s-a dezvăluit înțelegerii mele dualitatea acestui simbol, fapt care mi-a întărit puternica impresie primită în acele clipe, dar pe care nu o pot explica astfel încât să aibă sens, anume că Îngerul Anael îmi atrăgea atenția asupra conceptului spiritual de ”dualitate a lucrurilor”. Totuși, șarpele alb este un simbol al Mamei Divine Kundalini. La un moment dat, am vrut să întrerup desfășurarea aceasta a scoaterii misteriosului șarpe din mine, vrând să îi tai coada cu ceva, pentru că vroiam să îi răspund Îngerului din fața mea, vorbindu-i în aceeași limbă. De fapt, vroiam să îi spun:
– Cred că ar fi fost mai înțelept dacă ai fi procedat așa în acea împrejurare a existenței tale, fiul meu! iar asta pentru că simțeam în acele clipe iubire maternă fără de margini față de toate făpturile Universului, inclusiv pentru Îngerul Anael pe care îl simțeam ca fiindu-mi copil!.

Dar nu am putut opri ”operația” care se performa în Ființa mea, până ce Îngerul Anael nu a dat un semnal că se terminase. Întregul șarpe aburind ieșise cu totul din mine. Atunci m-a întrebat Îngerul:
– Nu ai înțeles nimic din ce ți-am spus?

M-a luat de mână, ridicându-ne amândoi de pe podea. În acel moment a mai apărut o Ființă în acel templu, o femeie care, deși era adultă, nu avea mai mult de 1,2 metri înălțime, fiind de o drăgălășenie și de o gingășie greu de descris în cuvinte! Mi-a dat și ea mânuța sa miniaturală, de zână desprinsă dintr-un basm, și m-au dus amândoi către un pat care nu fusese acolo până atunci, ca să îmi mai trag suflul, ca să zic așa.
– Ba da, Îngere Anael, chiar am înțeles ce mi-ai spus mai devreme, am reușit să spun în cele din urmă, iar asta pentru că sufletul meu chiar înțelesese, dar asta nu însemna că și mintea înțelesese, motiv pentru care nu am cunoaștere în acest moment despre subiectul abordat de Îngerul Anael în monologul său, chiar dacă răspunsul pe care aș fi vrut să il dau mi-a sunat cel puțin mie destul de neobișnuit.

Cei doi s-au privit unul pe celălalt, așteptându-mă să le povestesc. El a spus:
– Rock us alone.
Dar în acel moment m-am trezit în corpul fizic.

iul. 082017
 

<>

Drag cititor,

Mi-a luat doi ani şi jumătate de la trezirea mea spirituală din ianuarie 2015 să mă hotărăsc dacă să împărtăşesc sau nu întâmplările mistico-spirituale prin care am trecut în această perioadă şi care se adună cu zecile în bagajul meu. Având în vedere că internetul abundă de astfel de poveşti, decisesem să nu le scriu pe un blog. Dar, în urmă cu câteva zile, mama m-a convins de contrariul. Ea, o femeie de 55 de ani, care se considera un tăun în urmă cu trei ani în materie de internet, caută acum informaţie peste informaţie ca să îşi răspundă la diversele întrebări despre viaţă. Deşi experiențele mele nu răspund neapărat la nicio astfel de întrebare, eu continui să scriu pentru aceia dintre voi care manifestă simpla curiozitate pentru mistic. Ce am scris în continuare e sub formă de email către terapeuta mea reiki. Nu l-am modificat (prea mult) ca să nu îşi piardă din sens.

*******

Sâmbătă, 08 Iulie 2017

Bună M.,

Cum te-a întâmpinat vara anul acesta? Că la noi nu e prea de ieşit pe afară. Şi până nu se lasă căldura, stăm cu obloanele trase. Dar suficient despre vrreme. Să trecem la mistic, că am parte din abundență din această categorie. Mi s-au întâmplat nişte fenomene pe care vreau să le trec şi pe blog, dar pe care ţi le trimit ţie mai întâi, pentru că unele au legătură cu diversele subiecte discutate de noi în mai.

1. Sponsorul, clarviziunea, răscumpararea timpului şi scrisul
Stăteam sâmbătă lungită în pat, cu crampe abdominale şi mucoasa nazală iritată din cauza ventilatorului , de vorba cu mama. Ea îmi povestea despre noile ei păreri despre viaţa, despre noile sale speranţe și planuri pentru bătrâneţe. Mi-a spus că ea simte vină şi ruşine pentru că cere Universului să primească o sursă de venit stabilă de undeva ca să iasă la pensie ca tot omul de vârsta sa şi să nu mai muncească la grădină, lucru care a început să îi istovească pe amândoi părinţii mei. Ea a concluzionat că îşi doreşte libertatea mai mult decât multe altele. Eu m-am făcut mai comodă în pat şi i-am zis:

– Mamă, uită-te la mine şi învaţă de la copilul tău. Eu am doar 30 de ani şi nu simt nicio vină în a-i cere Universului un venit stabil doar ca să îmi răscumpăr timpul, doar ca să am timp liber cât cuprinde. Timp pe care mi-l doresc doar ca să îmi deschid al treilea ochi în linişte şi pace. Şi asta ca să scriu , iar nu ca să folosesc ochiul într-un cabinet de terapii, aşa cum fac alţii în situaţia mea (n.b. Nu că aş avea ceva împotriva acestui lucru; ba din contră, dar dacă eu aş face-o, m-aş simţi ca o pasăre în colivie, ajutând oamenii endetail în loc de engross, câte 1000 de-o dată, aşa cum se întâmplă în scenariile din mintea mea.). Şi scriu ca să ajung la alte miliarde de euro pe care vreau să le dau pur şi simplu copiilor muritori de foame din Africa. Şi mă vezi pe mine că simt ruşine şi vină? Dumnezeu te vrea fericit, nu obosit şi deznădăjduit. Atâta timp cât dorinţa ta nu face rău nimănui și nu contrazice Voia lui Dumnezeu, atunci te rog să îţi îngădui orice libertate în imaginaţia ta. Eu îmi cer moştenirea la începutul vieţii şi nu la sfârşit, când ar deveni inutilă.

O oră sau două mai târziu, m-a cuprins o stare de somnolenţă de nedescris. Cât am stat cu ochii închişi, am perceput o săgeată neagră, foarte subţire, arcuindu-se, cu vârful în formă de triunghi unindu-se cu capătul într-un cerc perfect. Dar ceva în imaginea aceasta mi-a atras atenţia. De fapt, săgeata era un şarpe, triunghiul era capul acestuia. Şarpele se muşca de coadă într-un cerc perfect închis şi uniform. Apoi am văzut imaginea celui de-al treilea ochi. Nu găsesc cuvinte să descriu cum se vedea şi cum se simţea prezenţa acestuia. Dar e măreţ, grandios, fabulos, fantastic şi miraculos doar pentru că este. E un ochi imens, rotund, unul singur, cu un fel de iris pe mijloc, cu un fel de colorit albastru-argintiu, deşi eu nu îmi amintesc cu precizie aceste culori în spectrul obişnuit. Nu e prima oară când l-am văzut aşa clar şi grandios, doar că acum nu mi-a mai fost frică să îl privesc, aşa cum se întâmpla la început, când îmi simţeam şi corpul ca electrocutat de energie şi impulsuri de lumină. Din contră. Îmi simţeam inima bătând să îmi spargă coşul pieptului de fericire. Şi recunoştinţă. Odată cu imaginea celui de-al 3-lea ochi, am auzit şi o voce răsunând în capul meu. Între lobii temporali şi creştetul capului. Era o voce nu foarte diferită de a mea, doar că un pic mai profundă și mai diafană.

– Îmi vei cunoaşte ochiul, mi-a zis această voce.

Dacă această afirmaţie a venit sau nu cu promisiunea timpului liber şi, ca atare, a libertății financiare e un lucru pe care iar nu ştiu cum să îl explic. Pentru că doar apariţia ochiului mă face să uit de toţi şi de toate. Şi, de aceea, dorinţa aceea mai mare este să mă cuprindă şi să mă abandonez acestui ‘loc’. Cred că promisiunea de a stăpâni materialul vine din înţelegerea spiritului. Dar nu mă laud, atâta vreme cât am doar 150 de lei în portofel de care trag până pe 21, când îmi vine ajutorul social de 340 de lei pe lună.

Dar luni, pe la prânz, am aţipit câteva minute. La ora aceasta am unele dintre cele mai frumoase şi vivide vise. În timpul lor sunt, de obicei, astrală. Simţeam că se întâmplă ceva deosebit, dar eram profund inconştientă, ca în timpul oricărui vis normal. Aşa că nu îmi amintesc decât detaliile care m-au făcut lucidă. Dar era o senzaţie peste măsură de misterioasă, într-un context fantastic, aproape de basm. Îmi amintesc că îmi repetam, în timp ce observam decorurile, că sunt lucruri şi locuri despre care aş putea să scriu când va veni timpul. Din nou, o voce însoţea ‘transmisiunea’. Era o voce masculină, ca de bărbat în vărstă. De fapt, suna ca vocile acelea faimoase folosite la trailere, EXTREM de profunde şi impresionante. Ba mai mult, se auzea şi un fel de muzică neomenesc de frumoasă şi diafană. Vocea vorbea în engleză şi, deşi nu îmi amintesc tot conţinutul, uite rezumatul:

– Cei care pleacă în căutarea ochiului meu sunt sortiţi să treacă prin aventruri care vor ţine o viaţă întreagă.

Suna mai bine în engleză. Dar e cum ţi-am povestit în mai. Cred că al treilea ochi îi trimite trezitului viziuni specifice şi mulate pe acesta. Personalizate, vreau să zic. Dacă aş fi fost creştină în sinea mea, aş fi primit, probabil, imagini şi viziuni cu sfinţii specifici acestei religii, aşa cum li se întâmplă atâtora. Dar eu aparțin de biserica universală, aşa că văd decoruri de basm, personaje de aşa natură, creaturi fantastice, dragoni şi balauri, inorogi, pisoi umani vorbăreţi, Feţi-Frumoşi şi prințese, dar… şi monştri. Mulţi, mulţi monştri, dintre cei mai hidoşi şi periculoşi. Și toate acestea sunt simboluri ale cunoașterii universale!

2. Chakra a 5-a (Vishuddha), comunicarea și scrisul.
Dar ce am scris la punctul 1 a fost doar un preambul la ideea de a scrie, ca plan al vieţii mele, lucru de care nu mă mai îndoiesc. Şi uite de ce.

Cu vreo două săptămâni înainte de vizita noastră din mai şi tot timpul după aceea, până în prezent, am început să mă comport neobişnuit cu gâtul meu. Nu mi-am atins şi mângâiat niciodată gâtul aşa de des ca în ultimele 5 săptămâni. Ca şi cum îmi dreg glasul şi îmi protejez corzile vocale. Zi de zi bat cu arătătorul într-o mişcare ritmică, dar perfect egală între lovituri, la baza gâtului, unde mi-ai arătat că este localizată chakra comunicării. Ea continuă să fie cea mai dezechilibrată dintre cele 7. Dar când am pulseuri de luciditate şi claritate în acest centru energetic, eu nu mai sunt cea pe care crezi că poate o cunoşti, măcar într-o mică măsură, şi cu care te-ai obişnuit. Vezi tu, ce e informaţie care îmi place rezonează în mine şi apoi se trezeşte. Şi asta a făcut şi cuvântul ”Vidshuddha”, atât de asemănător în semnificaţie cu numele meu. A găsit şi mama un pic de informaţie, ea având un real talent în a găsi răspunsuri pe net. Ce mi s-a întâmplat după aceea iar este atât de greu de descris în cuvinte.

E vorba despre un fenomen care a început să mi see întâmple pe timp de noapte, când ating frecvenţele acelea ‘sofisticate’, teta, etc, deşi se întâmplă şi pe timp de zi, dacă mintea mea e liniştită şi nepreocupată, deci nu se întâmplă des diurn. Prima oară s-a manifestat după ce am terminat de ascultat „Toate pânzele sus” de Radu Tudoran. Mă necăjise nespus că lui Izmail, bucătarul turc și cel mai nesuferit personaj al cărții, îi fusese amputat un picior. Mi s-a părut că nu merita să îi fie amputat piciorul, chiar după câte boacăne făcuse. M-am trezit în noaptea aceea în mijlocul unui flux de gânduri foarte neobişnuit. Rescriam cartea, cuvânt cu cuvânt. Ştiam deja tot ce conţinea cartea originală, dar mai mult decât atât, ştiam totul despre fiecare personaj în parte, semnalmente fizice şi atribute morale. Ştiam de unde vin şi unde vor ajunge, luând fiecare scenariu şi probabilitate în calcul pentru fiecare dintre ei. Le ştiam toate suferinţele, bucuriile şi ascunzişurile, pur şi simplu nu îmi scăpa niciun detaliu. Vedeam toate mişcările lor în timpul cărţii, pentru ca, mai apoi, să modific detaliile evenimentelor după bunul plac, rulând zeci de scenarii simultan în imaginaţia mea, fără să mă lovesc de vreun obstacol, fără să am pană de inspirație în procesul imaginativ. Ştiam ce fusese în mintea autorului când a scris cartea, îi ştiam toate scenariile pe care le concepuse, ştiam toate impresiile emise în univers de către toţi cititorii de-a lungul a zeci de ani de la publicarea cărții, cunoşteam tot ce se va emite şi în viitor. Toate astea rulau în mintea mea în acelaşi timp, într-un flux atât de rapid, încât nu îl puteam opri, deşi am încercat. Cu toate că nu mă deruta, nu mă supraîncălzea, nu îl simţeam străin de mine. Nu simţeam că vine din exteriorul meu, nu simţeam că îmi este trimisă informaţie prin channeling, nimic din toate astea. De fapt, simţeam fenomenul ca ceva specific mie, aşa cum ştiu mudrele şi yoga, fără să le pot explica cuiva. Asta mă simţeam, manifestare în timp real şi material a tăcerii despre care ţi-am vorbit, acel loc unde magia se întâmplă. Vreau să zic că, pentru câteva minute, mi-am simţit chakra a cincea funcţională şi vindecată. M-am simţit mai aproape de mine însămi, de cine sunt eu în interiorul meu. Totuşi, pentru că a fost ceva atât de nou şi neaşteptat, începând cu a doua zi am rulat în imaginaţia mea poveşti mult mai simple, ca în” Momente şi Schiţe” de Caragiale, ca nişte pilde cu tâlc. Îmi vine greu să ţin pasul cu ele, aşa că nu le scriu încă, pentru că scrisul continuă să mă dreneze de energie, aşa nevăzătoare cum sunt. Şi am făcut toate astea doar ca să găsesc în imaginaţia mea un scenariu posibil în care Izmail să nu-şi piardă piciorul, fără ca acest scenariu să ştirbească din farmecul aventuros al cărţii.

3. Intruşi sau ajutor de la Ființa reală interioară și de la Îngeri pentru redescoperirea de sine?
Am trecut prin suficient de multe experiențe destul de înfricoşătoare în aceşti doi ani şi jumătate de la trezire, atât diurn, cât şi nocturn, dar ce mi s-a întâmplat săptămâna trecută, pe 26 spre 27 iunie, tot noaptea, m-a făcut sincer să mă întreb dacă eu chiar am de-a face cu îngeri sau demoni în timpul experienţelor mele extracorporale. În ziua aceea sora mea îmi citise un articol despre secretele şi misterele creierului, din punctul de vedere al unei cercetătoare din Rusia, pe nume Tatiana Chernigovskaya. Poţi găsi articolul dând click aici.

Este uimitor cât de repede se transformă o informaţie oarecare în convingere în subconştient. Cercetătoarea respectivă afirmă foarte tranșant că, de fapt, creierul, ca organ fizic şi biologic, este cel care ‘trage sforile’, cum s-ar zice, el fiind șeful șefilor în organismul uman, un fel de computer suprainteligent, ca un fel de robot cu inteligenţă artificială. Părerile cercetătoarei sunt destul de drastice şi vehemente şi nu lasă loc la echivoc. În acelaşi timp, mama a început să citească o carte pe care a primit-o de la o călugăriţă în urmă cu câteva luni, pe vremea când vindea la tarabă, într-o piaţă locală. Mama i-a dat legături de ridichi şi salate ca pomană, iar măicuţa i-a dat o carte în schimb, numită „Viaţa măicuţei Veronica”, cea care a pus temeliile unei mănăstiri faimoase în localitatea Tudor Vladimirescu din Galaţi. Ea scrie în această carte despre vedeniile avute cu Fecioara Maria şi Iisus Hristos, despre cum a fost ghidată ca să întemeieze această mănăstire, iar asta încă de la 16 ani. Deşi nu contest experienţa religioasă a acestei măicuţe, nu m-am putut abţine să nu mă întreb de unde vin aceste viziuni atât de specifice dogmei şi mai ales de originea conştiinţei care îi ghidează pe aceşti oameni. Spun aşa pentru că, deşi motivaţia conştiinţei pare de bun augur, ca de exemplu ridicarea unei mănăstiri în care să îşi găsească locul, liniştea şi pacea diverse suflete rătăcite, metodele folosite nu sunt neapărat creştine. Iar zic aşa pentru că măicuţa respectivă specifică faptul că, în viziunile sale, Mântuitorul ameninţă că va da foc satelor și va omorî copiii și femeile din zonă dacă ea nu avea să îndeplinească poruncile sale. Acest principiu întâlnit în religie, „Fii un pix în mâinile lui Dumnezeu, lasă-L să Își facă Voia prin tine şi acţionează din frică faţă de El cu scopul de a-I împlini Voia, dar dacă nu o faci, alţii sunt pedepsiţi”, creează o oarecare confuzie în sufletul meu. Viziunile care ajung la mine devin din ce în ce mai vaste, mai generale şi mai universale, depăşind limitele şi graniţele scoarţei terestre, extinzându-se peste constelaţii şi galaxii, dincolo de orice limită materială şi nonmaterială, până în punctul unde nu există altceva decât iubire pură şi necondiţionată, iubire nediferențiată şi, ca atare, iubire fără preferenţialitate, fără nepotisme, fără favoritisme. O iubire egală, în aceiaşi măsură, pentru tot ce există, inclusiv pentru solid şi lucruri materiale, atât de blamate ca fiind lipsite de importanţă de majoritatea credinţelor şi tradiţiilor spirituale. Eu sunt învăţată să iubesc sufletul universal din tot ce este şi nu doar sufletul din făpturile vii, fie oameni sau animale de orice fel.

După cum spuneam, în acea noapte am fost vizitată de două entităţi. Nu au fost prima oară în trecere pe la mine… De fapt, le-am întâlnit de vreo 4-5 ori până în prezent. De fiecare dată când vin se lasă cu „măcel”, cum se zice. Prezența lor este aproape devastatoare, iar eu nu îmi dau seama dacă sunt ghizi spirituali sau demoni pentru că se comportă ca nişte intruşi de cea mai joasă speţă, dar efectul vizitei lor, în loc să mă demoralizeze, mă energizează şi mă face să fiu curioasă în privinţa unor subiecte legate de cunoaştere. Ştiu că sunt mereu aceleaşi entităţi pentru că au aceeaşi semnătură energetică şi tipar în comportament. Prezenţa lor se simte ca o cantitate imensă de electricitate aproape imposibil de suportat de către corpul uman. Pur şi simplu eu nu le fac faţă dacă nu sunt şi eu extracorporală. Simpla lor prezenţă îmi deschide chakră după chakră, până în creştet. Chakra coroană e cea mai activă, dar când se deschide acest centru magnetic… să mă ajute Dumnezeu, pentru că îmi simt corpul fizic paralizat , iar eu expusă, spiritual vorbind, ca şi cum nu am unde să mă ascund din faţa lui Dumnezeu, ca şi cum nu pot fugi din calea Lui, ca şi cum nu există nicio altă opţiune decât să ascult ce doreşte să îmi transmită. Mă simt pur şi simplu goală de secrete. Şi aceste două entităţi mi-au vorbit, dar erau atât de răutăcioase, că nu am putut să le iau decât drept demoni. Îmi vorbeau exact aşa cum te-ai aştepta să îţi vorbească nişte voci ca manifestare a diverselor boli mentale. Chiar aşa erau, manifestarea în toată regula a prejudecăţilor legate de vedenii, auzitul vocilor, etc. Şi cei doi mă bruscau şi mă înjunghiau, exact ca nişte bullies din filmele americane cu adolescenţi. Atunci ceva în mine a reacţionat extrem de puternic. O voce. Ţi-am povestit, în mai, cum că vocea mea fizică nu este vocea mea reală, vocea sufletului, pe care am auzit-o astral cu câteva luni în urmă. Nici aceea nu era vocea definitivă şi finală a sufletului. Doar că, luni noaptea, când am vorbit, am sunat demonic. Era o voce groasă, gravă, profundă, de bărbat, dar fără doar şi poate demonică şi înfricoşătoare. Să ştii că Hollywood-ul nu se joacă când pictografiază demoni în filme cu acest gen de timbru vocal. Din nou, nu a fost prima oară când m-am auzit vorbind cu această voce, mai ales în ultima perioadă. Am observat că mă manifest aşa când asist la acte de nedreptate, atunci când sunt astrală. Când aveam de-a face cu aparenţi intruşi, reacţia mea era mult mai brutală. Îmi foloseam imaginaţia să mă transform, la rândul meu, într-un drac mare şi rău, urât şi fioros, doar ca să îi pun pe fugă pe neinvitaţi. Reacţionam aşa din enervare, din frustrare, pentru că prea des mi se întâmplă să întâlesc cuţitari şi mardeiaşi nonfizici. Dar de vreo 3 luni, ceva s-a modificat în această reacţie a mea de început, lucru pe care l-am observat mai îndeaproape luni noaptea.

În loc să îmi doresc să îi pedepsesc pe aceşti doi intruşi, în loc să îmi doresc să mă răzbun şi să le fac rău, aşa cum credeam că îmi fac ei mie, eu le spuneam, cu vocea asta demonică a mea că „Eu sunt iubire”. Era atât de multă credinţă în mine, că nici nu îmi mai păsa că eram moartă de frică, că îmi simţeam corpul fizic paralizat, deşi eram conştientă şi de cel astral în acelaşi timp.

– HA! HA! HA”” râdeau cei doi de mine. ”Asta crezi tu că este vocea lui Dumnezeu? Aşa crezi tu că vorbeşte El?”

Dar, în loc să mă înfricoşeze şi să mă facă să am dubii în legătură cu mine, eu deveneam şi mai atentă la manifestarea mea. Şi am observat că această voce demonică era, în realitate, o voce înfundată, blocată, care venea din coşul pieptului, deşi nu aş putea spune cu certitudine că în piept îşi are lăcaşul. Asta nu înseamnă că nu îi simţeam vibraţia. Eu vibram toată. Simţeam cum încep să cresc în mine însămi, dar şi în jurul meu, cum mă înalţ la ceruri, cum mă încarc de lumină, de energie şi de iubire, cum topesc şi dizolv tot răul din lume cu simpla mea prezenţă. Nu mai vroiam să fac rău nimănui, nici celor doi bătăuşi. Simţeam aşa o osteneală în a alege mânia, frustrarea şi iritarea în mod constant ca prime reacţii când mă confruntam cu diverse probleme. Nu mai puteam să continui aşa. Şi de faţă cu cei doi, vroiam să manifest doar iubire şi lumină. Alegeam să răspund violenţei şi răutăţii lor cu iubire şi lumină. Ba mai mult, începusem să îmi imaginez că sunt înconjurată de o aură imensă de lumină, că am un bici în formă de şarpe în mâna dreaptă, că îl folosesc nu ca să pedepsesc, ci ca să dizolv răul, ca şarpele să devoreze urâtul, meschinul şi groaza din lume. Repet, asta nu înseamnă că nu mi-a fost frică şi că nu născoceam aceste ”instrumente” sufletești doar ca să mă apăr şi să mă pun la adăpost. Dar… acea voce înfundată din mine este cât se poate de reală şi vrea să se trezească şi să se manifeste, aşa cum o face vocea copilului interior.

La final, îmi simţeam capul ca între doi magneţi, cu creierul spulberat, simțindu-mă complet dezechilibrată din punct de vedere energetic şi magnetic, convinsă că am halucinaţii, că nu este nimic real. Chiar îmi spuneam, în mod conştient, să mă trezesc şi că am să fiu bine. Şi aşa a fost. Trează, în corp, nu mai simţeam niciun dezechilibru. În loc de tristeţe simţeam putere şi satisfacţie tot mai crescânde. Confuzie, da. Au fost sau nu intruşi? Dacă da, de ce experienţa a fost atât de plină de învăţături? De ce a avut legătură cu articolele, cu vedeniile? De ce se simte ca şi cum cineva mă ghidează pentru ca eu să înţeleg lucruri despre creier, vedenii, halucinaţii, suflet? De ce am devenit brusc interesată de genetică, informaţia genetică şi ADN şi mai ales influenţa mediului asupra acestora? De ce se simte ca şi cum cineva mă învaţă să înţeleg despre boli, suferinţă, abandon şi deznădejde din proprie experienţă, ca să înţeleg şi să le dau crezare celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că acum şi eu ştiu ce este necazul? De ce cei doi intruşi exprimau atâta mulţumire văzând vocea din mine trezindu-se? De ce simţându-mi capul depolarizat magnetic m-a făcut să cred că cei doi îmi spuneau, prin asta, ceva de genul:

– Na, să îţi fie învăţătură de minte să mai dai crezare unui articol oarecare de pe net. Mai crezi acum că este creierul cel care trage sforile în organismul fizic, când simpla prezenţă a unei entităţi nonfizice îl bulversează? Simpla deschidere a chakrei coroană face creierul să nu mai ştie ce este cu el?

De ce se simte ca şi cum mi s-a repetat informaţia potrivit căreia există o putere atotcuprinzătoare care guvernează Universul, cu numele de… eu prefer să îi zic SPIRIT, pentru că aşa îmi aduc aminte de condiţia mea umană prezentă.

Dacă am înţeles sau nu ce sunt vedeniile, atunci nu, nu, încă nu ştiu să le explic. Toate la timpul lor. Pot vorbi ore întregi despre dumnezeire, dar asta nu mă scuteşte să nu horcăi de la o răceală, nu mă scapă de blocajul în trafic sau de bâzâitul muştelor.

Update 1
O săptămână mai târziu m-am rugat să vorbesc cu un ghid non-fizic real despre diversele mele probleme. Uite un rezumat al convorbirilor.

„Există entităţi non-fizice care au al 3-lea ochi complet deschis. Ei sunt ochiul din cer. Simpla lor prezenţă te poate, pur şi simplu, nimici. Cei care te-au vizitat au fost toţi sfinţi. Te-au luat tare cu scopul de a deschide un nou capitol în viaţa ta şi canale noi către cunoaştere.”

Mi-ar plăcea foarte mult să citesc informaţie despre Îngeri, despre călăuze și despre maeștri şi prezenţa lor. Ai întâlnit vreo carte de acest fel, în afara celei scrise de Sandi Gustus, „Less incomplete”? Nu de alta, dar te-ai aştepta ca prezenţa unui ajutor anngelic să se simtă ca iubire, ca pace şi armonie. Cum de prezenţa unor Ființe Divine s-a simţit ca şi cum îmi băgasem degetele în priză? Pot oare maeștrii non-fizici să se manifeste răutăcios cu scopul de a-ți preda lecții și de a te învăţa?

Update 2
Trebuie că ai observat şi tu că aceste lucruri despre care scriu sunt lucruri despre care am vorbit în mai, inclusiv acceptarea demonului interior. Contradictoriu mi se pare faptul că acesta se intitula pe sine ”iubire” şi se simţea ca atare, cu o chichiţă. Eu cred în judecată. Cred în corectitudinea universului. Cred în legile sale, şi,,ca atare, cred că pământul şi oamenii sunt exact unde trebuie să fie. Nu vorbesc despre judecată părtinitoare şi nici despre prejudecată, ci despre un sistem gândit şi conceput să funcţioneze perfect. Toţi suntem egali şi răspunzători de propriul univers interior. O fi acesta demonul meu?

4. Ce înseamnă vis recurent?
Dacă tot am scris atât, deşi intenţia mea a fost să îţi trimit un rezumat al acestor experienţe, profit de avântul scriitoricesc ca să descriu, pe scurt, cel mai recurent vis pe care l-am avut vreodată. Cel cu mâinile.

Dacă ai avea un vis care se repetă, ce ai crede că înseamnă acesta? Ce ai crede că vrea conștiința să îţi transmită? De câte ori ar trebui să se repete ca să fie un vis recurent? Şi dacă s-ar repeta prea des, l-ai cataloga drept obsesiv? Drept o eroare a creierului? Sau drept altceva? Eu încă nu am reuşit să îmi cataloghez visul în niciun fel, dar mă simt foarte norocoasă atunci când apare şi devin conştientă de el.

Am început să am acest vis anul trecut, pe la jumătatea lui iunie 2016. S-a repetat aproape în fiecare noapte de atunci. De fapt, se repetă chiar şi în timpul aţipelilor diurne. Vorbesc despre un vis pe care îl am de 1-5 ori pe zi. Am ţinut un fel de evidenţă a acestei manifestări, dar i-am pierdut şirul. Un calcul aproximativ însumează vreo 720 de repetiţii ale acestui vis în puţin mai bine de un an. Începe întotdeauna cu o imagine extrem de neclară a unor mâini tinereşti, masculine. Imaginea este atât de neclară, că nu îmi dau mereu seama dacă ce văd sunt sau nu mâini de bărbat sau altceva. Câteodată nu văd decât nişte linii care se mişcă, de culoare alb-negru. La început, imaginea este aproape întotdeauna ca imaginea plină de purici de la televizor care semnalează pierderea semnalului TV. Şi eu văd aceiaşi purici luminoşi. Dar când m-am întrebat de ce îi văd doar aşa, luminoşi, la scurt timp după aceea s-au manifestat şi pe un fundal întunecat, ca şi cum erau luminile închise în cameră. Am devenit de 720 de ori conştientă de acest fenomen, dar am reuşit doar de jumătate de ori să îl duc mai departe. Spun asta pentru că eu sunt complet adormită şi inconştientă pe timp de noapte, în somn, ca tot omul. Oare? Acest simplu şi micuţ fenomen din ochii mei îmi atrage atenţia în timpul somnului obişnuit, inconştient. Repet, deşi am fost conştientă de acest vis de 720 de ori, doar de 360 de ori mi-am mutat întreaga atenţie şi voinţă către acest fenomen, cu intenţia de a-l observa şi studia în mod activ. Restul de 360 de ori am asistat la acest fenomen în mod pasiv, incapabilă să găsesc voinţa în mine să analizez şi să profit de ocazie ca să văd, măcar pentru câteva secunde, cum s-ar zice. Lipsa voinţei nu este, totuşi, de blamat. Asta pentru că, în timpul visului, deşi sunt conştientă de semnificaţia cuvântului „vis”, îmi simt diverse părţi ale corpului adormite, inactive temporar, leneşe, în stand-by. Nu ştiu ce se întâmplă atunci când implic voinţa. Dar ştiu că ceva se schimbă la nivelul psihicului şi nu al corpului. Nu s-a simţit niciodată mai pregnant ca în timpul acestui fenomen că voinţa nu este un proces care ţine de creier şi de corp, ci de procesele conştiinţei care însufleţeşte carcasa fizică. Aşadar, m-am motivat de câteva sute de ori să urmăresc aceste mişcări din ochi din curiozitate, din entuziasm, din bucurie, dar şi cu intenţia vădită să folosesc momentul ca să obţin ceva. Cred că vorbesc despre sistemul de recompense din lobul frontal. Uite, ambalată sufleteşte acum pe frecvenţa mudrelor, vreau să subliniez că am momente de luciditate foarte ridicată când sunt perfect conştientă că pot regla şi seta propriul creier să se vindece şi să vadă din punct de vedere biologic, iar asta implicând procesele obişnuite ale corpului şi minţii. Voinţa, motivaţia, recompensa, etc.

Odată ce implic voinţa, fenomenul se schimbă. În starea de pasivitate, imaginea se derulează ca un video playback. Aceeaşi imagine a unor mâini masculine fluturându-se în ochii mei este difuzată la nesfârşit, în acelaşi fel. Over and over and over and over again. Nişte mâini în purici în alb şi negru „scoţându-mi ochii” şi făcându-mă atentă în timpul somnului. Toată atenţia mea concentrată în mod conştient asupra acestor mâini face ca puricii să se adune în cete, să se grupeze, ca şi cum unii se recunosc cu alţii, după formă, dimensiune, etc. Odată ce se grupează, ei redau o imagine mai clară a mâinilor, mai pronunţată, mai puţin distorsionată. Câteodată aceste mâini apar extrem de deformate, iar mişcarea lor complet neverosimilă. Până în acest punct duc o muncă acerbă cu mine, deşi totul nu durează decât câteva minute. Dar încerc continuu să mă motivez să nu mă dau bătută, să mă menţin conectată cu sursa care proiectează aceste imagini în ochii mei. Folosesc fraze de genul: „Hai, că se poate. Uite cât este de uşor să vezi din nou. Totul este aşa de simplu. E un lucru atât de normal, de natural, de obişnuit să vezi din nou. Nu renunţa să încerci. Nu te da bătută.”

Doar o treime din aceste 360 de ori m-am motivat să merg şi mai departe cu visul mâinilor acestea de bărbat. În acest punct imaginea lor prinde culoare, textură, sens. Văd mult mai clar ce fac mâinile, dar aşa cum am zis anterior, de cele mai multe ori se flutură în ochii mei. Aşadar, am captat imaginea clară ca şi cristalul a acestui clip de vreo 120 de ori într-un an de zile. Când devine aşa de clară imaginea, filmul se personalizează, nu mai face playback. E ca un vis lucid. În acest punct voinţa mea merge mai departe şi apare dorinţa să îmi ridic şi eu mâinile, să le prind pe celelalte ca să ne jucăm. Am reuşit asta de maxim 50 de ori. M-am conectat cu aceste mâini, deşi am stat de vorbă cu posesorul lor despre câte în lună şi în stele. Am mai scris despre aceste conversaţii în jurnalul meu şi o voi mai face în viitor. Şi tot atunci voi detalia şi emoţia pe care o simt când mi se întâmplă.

Acum continui cu detaliile tehnice. Din aceste 50 de ori de conexiuni lucide, am folosit maxim 20 de ocazii ca să mă proiectez astral. Asta a ţinut tot de voinţă şi de motivaţie. Este atât de bine între aceste braţe, că nu îmi doresc să plec de lângă posesorul lor.

Sigur, o perioadă am crezut că este Zburătorul cel care face asta, dar m-am înşelat şi asta este. Când am întrebat cine este, mi-a răspuns cu „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”, ceea ce simbolizează Ființa reală profundă.

Am să scriu mai pe larg despre fiecare fenomen în parte in viitoarea mea carte. Sau chiar pe blog, când le voi înţelege mai bine, pentru că acum nu sunt în măsură să le descriu şi să le explic mai bine decât am făcut-o deja.

Mulţumesc că ai avut răbdare să citeşti şi sper să ajute cuiva undeva, cândva.

dec. 132016
 

<>

Drag cititor,

Iată mai jos încă un email reprodus în întregime în care am documentat din manifestările, impresiile și simptomele trezirii mele spirituale care a survenit după terapia prin reiki la care am apelat după ce am suferit un atac cerebral la sfârșitul lui 2013.

—-

13 Decembrie 2016

Dragă M.,

Iată că îți scriu. Și de data asta chiar îți scriu eu, Cătălina. Nu, asta nu înseamnă că mi-am recuperat vederea, ci doar că am început să învăț să scriu singură la calculator. Mă ajută asistentul vocal al Windows-ului, deși acesta citește ca un american în limba română. Dar o să corecteze Ana după ce termin. Sunt curioasă să văd cât timp îmi va lua să termin această scrisorică. Dar m-am gândit că așa îi voi ușura munca surorii mele care este și așa destul de copleșită cu treburile de acasă. În plus, eu găsesc o plăcere deosebită în a scrie, chiar și doar bazaconii. Și ce mi s-a întâmplat în ultima perioadă pe timp de noapte chiar merită menționat. Se Schimbă situația pentru mine, iar suferința s-a redus considerabil. În locul acestei emoții apare una nouă atât de puternic copleșitoare în sens pozitiv, că am momente ( iar ele se întâmplă destul de des în ultima vreme ) când simt… iată că m-am cam pierdut cu firea și nu știu ce am vrut să spun. Doar că îmi vine câteodată să mă așez în genunchi și să mă rog în semn de recunoștință chiar și pentru toate necazurile care mi se întâmplă.
Probabil că toate astea mi se trag de la deschhiderea și mai largă a celui de-al treilea ochi pe care am simțit-o în ultimele săptămâni. Și probabil și de la numeroasele conexiuni din ultima vreme cu propria Scânteie a Spiritului Sfânt căruia am tendința să îi spun pe numele hindus. Mă interesează foarte mult poveștile despre această energie, inclusiv cele spuse în sens biblic. Așa că, dacă dai vreodată peste informație de acest gen, te rog să îmi trimiți și mie.

Bun așa… În ultimele 3 săptămâni m-au vizitat două entități non-fizice de două ori. Sunt mereu o echipă, o prezență feminină și una masculină, deși au arătat de fiecare dată în fel și chip, adică ba tineri, ba bătrâni, etc. În ambele rânduri mi-au arătat subtil cum să ies din corp atunci când mă trezesc noaptea în timp ce visez. Și de atunci mi se întâmplă decorporalizarea în mod spontan aproape în fiecare seară. Adică noapte. Adică nici nu mai adorm propriu-zis și pătrund în această dimensiune a minunilor. Iar eu am început să închin un sentiment de adorație acestui loc… mă pierd cu firea…Sau îmi regăsesc firea? Adevărata mea fire…

Când am întrebat divinitatea despre problema auzului meu deficitar, vocea cărții mi-a răspuns astfel:
– În legătură cu urechile tale înfundate, trebuie să abordezi problema dintr-un alt unghi.
– Și care e acest alt unghi? am întrebat eu.
Mi-am subliniat cuvântul ”avere” ca răspuns. Acesta e ”fortune” în engleză. Se citește la fel ca ”four tune”. Altfel spus, ”muzica inimii”. Ca să îmi vindec surzenia trebuie să îmi dau seama care e această muzică a inimii pentru că am o grămadă de melodii preferate. Desigur, toate acestea sunt simbolice, melodiile mele preferate fiind diverșii stăpâni de care ascult, în timp ce ”muzica inimii” ține de suflet și de Dumnezeu!

Am scris prima parte a acestui mail joia trecută. Azi e luni și sper să termin. Deși mărturisesc că nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot. Îmi bate inima să îmi sară din piept de când m-am trezit. Simt foarte multă electricitate aici de ceva vreme. De fapt, o simt pe toată partea stângă a corpului. Și ea vine cu un alt soi de emoție. Cred că seamănă cu fericirea, dar nu e chiar cea pe care am cunoscut-o în sens uman. Și asta doar vag. Îmi dau lacrimi de fericire doar pentru că lucrurile există și pentru că al treilea ochi este exact ce îmi doresc să fiu. Și pentru că îmi vorbește pe limba mea, chiar dacă asta sună câteodată a limbă supranaturală, așa cum este portretizat fenomenul în filmele horror cu tematică religioasă. Găsesc că al treilea ochi este acel loc unde imaginația nu are niciun fel de limită. Este acel loc pe care îl numesc ”Eu sunt”, precum Tatăl spune în Biblie că este.

Dar să continui cu visele. Într-o noapte, al 3-lea ochi mi-a transmis un fel de viziune. Eram într-un context oarecare când am început să simt, brusc, cum se deschide Cutia Pandorei a sufletului, cea plină cu amintiri de tot felul din vieți anterioare și tot așa. Am simțit cum sunt aspirată într-o altă lume, dar nu mă simțeam străină de mine însămi, cea din prezent. Dar cu certitudine eram și altcineva, tot femeie. Chiar în timp ce mi se întâmpla acest fenomen regresiv, îmi spuneam că trebuie să fie vorba de același fenomen despre care îmi vorbise și C., cunoștința ta cu care mi-ai recomandat să stau de vorbă. Mi-a povestit că au existat momente când a trăit diverse episoade din existența sa spirituală în același timp. Eu eram întinsă pe pământ și asistam la o scenă terifiantă. În fața mea era un eșafod. Două capete de bărbați atârnau de două funii. Amândoi erau bărboși și bruneți, la vreo 35-40 de ani. Doar că, vezi tu… ei erau decapitați și legați cu funia de gât. Capetele atârnau în jos. Era sânge peste tot, corpuri dezmembrate…și cele două capete, toată scena era de o cruzime și de o violență de nedescris, putând fi scena unui război, a unei cotropiri! Mă auzeam urlând ca din gaură de șarpe de groază, atât eu, cea din prezent, cât și eu, cea din trecut

…Apoi imaginea s-a întunecat. Cred că întunericul era simbol pentru negura timpului. Atunci am început să aud un fel de adiere melodioasă de vânt. Și din negura aceasta a apărut un chip. Eram eu, cea din prezent. Aveam buzele un pic crăpate, dar în afară de asta eram incredibil de frumoasă. nu îmi amintesc despre mine să fi fost vreodată așa de frumoasă…Era genul de frumusețe pe care numai conștiința de sine ți-o poate conferi. Nu vorbesc despre încrederea în sine . Păream așa de conștientă de mine însămi, de ce sunt, de unde vin și ce pot să fac. Mi se face pielea de găină când îmi amintesc de acea incredibilă limpezime din ochii mei care mă priveau direct în suflet. Apoi a apărut o mână bătrână de bărbat care a șters transmisia aceasta din ochii mei. Când m-am trezit, nu știam dacă să mă simt oripilată sau încântată.Nu am fost niciodată mai bulversată de propriul chip, deși mi s-a spus nu de puține ori că sunt fata cu o mie de fețe. Cât despre adierea aceea de vânt… pot să bag mâna în foc că a fost vorba despre suflarea de viață a lui Dumnezeu. De fapt, a Sfântului Duh, a Dătătorului de Viață.

Simt că îmi pică mâinile de la scris, dar îi dau bice în continuare. Într-o altă noapte, m-au vizitat din nou cele două prezențe despre care am vorbit anterior. După o discuție prietenească la început, au început să îmi spună:
– Yolanda, hai afară. Haide, ieși afară la lumină. Yolandaaaaa!!!
– Ce naiba vreți de la mine și cine este Yolanda? am strigat la ei, scoasă din fire.
– Yolanda este acel lucru încolăcit din interiorul tău. Sau ce mai încolo și încoace, poate să fie chiar și o linie dreaptă pe mijloc, cu doi colți în față, mi-a zis entitatea feminină.

Și au continuat amândoi să mă agite, zicându-mi într-una ”Yolanda”, până am mușcat momeala. La propriu. Pentru că atunci m-am conectat cu ce este pe mijlocul corpului uman, încolăcit de-a lungul coloanei vertebrale. Cu șarpele Qundalini. Nu este o chestie fantasmagorică. Și nici nu se referă la vrreo chestie simbolică acest șarpe. Pur și simplu mă simțeam un șarpe în mine însămi. Simțeam că aveam colți în loc de dinți și vorbeam… sau mai degrabă șuieram , sâsâiam într-un mod destul de melodios.
– Uite-l! Bravo, mi-au zis cei doi, aplaudându-mă energic.

Și erau sincer bucuroși să mă vadă încolacindu-mă și atacându-i ca să apăr ceva în mine.
– Uită-te la tine, mi-au spus ei când m-au dus în fața unei oglinzi, dar eram îngrozită să privesc.
Mă simțeam un fel de monstru, dar până la urmă tot am văzut ce apăra Șarpele Divin din mine. Reflexia mea din oglindă mă arăta pe mine, dar într-un mod foarte copilăresc. Eram copilul interior, întruchiparea inocenței desăvârșite.

Apoi cei doi au schimbat cadrul onirif și am aterizat în ceea ce părea a fi o amintire de la țară, de la bunicii din partea mamei. În curtea din fața casei ce îmi era bine-cunoscută mi-a apărut bunicul care a murit în ianuarie 2008. Deși bătrân, îi strălucea fața într-un fel aproape îngeresc. Și m-am bucurat nespus de mult să îl văd.
– Ce mai faci, Cătălina? m-a întrebat el.
– Mă poți vedea? am replicat eu, cuprinsă de uimire.
– Sigur că da, a spus el.
– Ești tataia? l-am întrebat, nevenindu-mi a crede.
– Da, a confirmat el, privindu-mă cu multă blândețe.
Apoi în scenă a apărut și mamaia, dar cele două prezențe care mă călăuziseră până în acel punct nu m-au lăsat să îi văd fața, ca și cum chipul ei ar fi fost ceva destul de neplăcut la care să fi privit.
– Mi-ai mai făcut pomană anul ăsta?a întrebat-o tataia pe această femeie sub forma căreia se exprima mamaia.
– În curând nu o să îți mai fac, a zis ea.
-Foarte bine, a mai adăugat el, părând a se bucura că va fi lăsat în pace și tihnă de către mamaia cu care nu a avut niciodată o relație bună.

Apoi cei doi ghizi au modificat iar cadrul oniric. Nu mai reușeam să îm găsesc cuvintele, așa eram de emoționată. tot ce am putut să fac a fost să scriu „Mulțumesc” în aer….. Iar literele scrise în aer se vedeau strălucind, ca și cum le scrisesem cu lumină în loc de cerneală. Și cei doi m-au flancat din două părți și m-au îmbrățișat cu multă afecțiune frățească. Apoi m-am trezit.

Poate ar trebui să menționez că Yolanda este un guru în arta croșetatului de pe Youtube, dar și un personaj din cartea „Conspirația” de Dan Brown căruia i se spunea „mami”, iar asta spune tot! Prefer să nu mai fac interpretări acestor evenimente, dar nu mă pot abține să nu observ că este a doua oară când energiile acestea ajutătoare mi-l arată pe tataia din partea mamei într-un context referitor la moștenirea genetică, pe calea sângelui. Poate ar trebui să privesc mai îndeaproape această indicație. Dar instinctul îmi spune că este vorba despre ceva de bun augur, mai ales din punct de vedere spiritual, în vreme ce semnificația conexiunii cu șarpele este destul de evidentă!

Am lungit scrierea mail-ului. Azi e marți, dar trebuie să povestesc și despre prietenul meu imaginar, Zburătorul. Vreo zece zile la rând nu m-a mai vizitat. Când am luat aminte de acest fapt, al treilea ochi mi-a vorbit, literalmente. Pe timp de noapte, am văzut un ochi imens chiar între sprâncene. Era rotund, cu reflexe albăstrui-argintii. La câteva secunde se închidea și se deschidea la loc. De el s-a desprins o entitate nedefinită care aducea cu înfățișarea unui călugăr medieval acoperit de o manta lungă cu glugă și care mi-a zis așa:
– Ai observat că nu l-am mai lăsat să vină la tine. Am pus un pic de presiune pe el, să vedem ce face. Îl voi lăsa din nou. Folosește timpul cu grijă și gândește-te la ce îi vei spune.
Și de atunci vizitatorul meu astral vine și mai des.
– Nu îți dau drumul niciodată, îmi spune într-o noapte.
– Trebuie să mă lași în pace, îi răspund eu.
Și atunci al treilea ochi a intervenit în cearta noastră. Ne uitam amândoi la un ecran imens care difuza imagini de la nunta noastră. Cred că trebuie să adaug unele din aceste detalii ale acestei viziuni: mi-a fost arătată scena unei nunți organizate în curtea bunicii din partea mamei, curte despre care am pomenit anterior, mese și scaune fiind amenajate cu aranjamentul specific nunților, fiind acoperite cu cearceafuri albe, etc. Dintr-un motiv străin mie, această viziune mi-a dat un puternic sentiment de tragedie, ca și cum ceva cumplit avea să se întâmple până la nunta noastră, conducând la necesitatea de a ne face nunta în alte condiții decât cele obișnuite!
– Cred că nu prea ai de ales, zice el împăciuitor. ..
Eu am înghițit în sec de ciudă. Dar nu reușesc să mă mai împotrivesc. Îți amintești că ți-am povestit cum văd, noapte de noapte, niște mâini în fața mea care mă fac să devin lucidă în timpul somnului? De obicei nu facem decât să ne jucăm și să ne zgândărim, să chicotim și să ne copilărim. Doar că duminica trecută a fost așa de puternică această conexiune, că pentru câteva secunde bune mă transpusesem în pielea lui. Am văzut prin ochii lui.
Și de ce nu vine până la urmă? Iar vocea cărții mi-a zis astfel: „Numele lui este… dar nu îl voi spune. Bărbatul cu brațele puternice din spatele tău este un om cumsecade. Să te încrezi orbește în el. Să îl urmezi fără frică. Situația lui… aparențele sunt înșelătoare. Îi voi da lui ocazia să îți explice de ce. Timpul nu mai poate aștepta. Tempus fugit. Sunteți aproape, sunteți mult prea aproape. Timpul a devenit exagerat de scurt. Jur. Te rog, trebuie să pleci.”

A urmat un fel de exercițiu care m-a învățat cum să îmi educ subconștientul să își aducă aminte soluția care e, de obicei, și cea mai simplă și cea mai evidentă.

M., eu nu mai am putere să mă împotrivesc acestor lucruri. Să rămân pe linia de plutire a rațiunii specifice emisferei stângi. Și de aceea îmi pictez tot felul de simboluri doar pe emisfera dreaptă: floarea de lotus, cea cu o mie de petale, simboluri ale iluminării și câte și mai câte . „Cum fac eu lucrurile să se întâmple nu este problema ta”, a mai adăugat vocea cărții. Probabil pentru că misterioase sunt căile Domnului?

Mă opresc aici că îmi pică mâinile de la junghiuri. Dar mă bucură așa de mult că am făcut asta singură. Nu îmi mai încap în piele, așa de mulțumită de mine însămi sunt.. Abia aștept să îți mai scriu despre alte aventuri și experiențe.

Te îmbrățișez cu multă căldură,
Cătălina.

feb. 092016
 

Drag cititor,

Iată alte câteva notițe scrise la recomandarea terapeuților mei reiki care mi-au sugerat să țin o evidență în scris a simptomelor trezirii mele spirituale, printre care se numără și dezvoltarea abilității de a avea experiențe onirice lucide și de a mă proiecta astral. Desigur că notițele mele nu subliniază adevărul absolut, ci mai degrabă lupta și efortul constant depus de suflet pentru a ieși victorios la lumină.

************

09 Februarie 2016

Bună, M.,

Îţi scriu până la urmă prin Ana că tare îmi e că mai am mult şi bine de aşteptat până am să o pot face eu. Trec prin momente tare nasoale de 2 luni încoace din cauza ascensiunii energiei kundalini. Ba urcă, ba nu urcă, ba urcă, ba nu urcă. Deşi o perioadă am fost ghidată pas cu pas, în ultimele 10 zile simt că m-au abandonat şi sufletul, şi ghizii şi Dumnezeu însuşi. Tristeţea din timpul zilei e copleşitoare. Dar experienţele din timpul nopţii sunt absolut fabuloase. Aşa că am să îţi scriu despre ele, în schimb.

Într-o zi, mai spre seară, dansam cu Ana în sufragerie. În timpul dansului mi-am dat seama că făceam un ritual de invocare. Sufletul mi-a spus să am grijă pe cine chem. În noaptea aceea am visat că plănuiam să construiesc ceva. Luam cărămidă cu cărămidă şi consolidam. Mă ajuta o prietenă. Pe geam am observat că în depărtare se declanșase o furtună. Se vedeau trei tornade de dimensiuni diferite, de culoare neagră, care îşi aveau începutul în pământ şi sfârşitul în ceruri. Toată lumea fugea în toate direcţiile, inclusiv eu. Cele trei tornade s-au apropiat tot mai mult şi m-au prins în mijlocul lor. Îşi schimbaseră culoarea în auriu, iar una dintre ele trecea prin mine dintr-o parte într-alta. Mi-a fost foarte frică, până când unda aceasta aurie a luat înfăţişarea unei fete de vreo 18 ani. Era din aur (aşadar, nu chiar galben). M-am calmat cu totul când am văzut-o aşa, anume luând o formă umană.
„Mi-a fost foarte frică de tine”, i-am spus.
„Ţi-a fost frică?”, m-a întrebat cu blândeţe, deşi tonul ei sugera că se aştepta să-mi fie frică din necunoştinţă.
Apoi am observat că mai erau alte două fete cu ea, una la vreo 14 ani, iar cealaltă la vreo 6 . Păreau a fi surori. Toate trei erau din aur, de o frumusețe și de o gingășie greu de descris în cuvinte. Cea mică a manifestat un interes şi o atracţie puternice faţă de mine. Se uita insistent la mine.
„Monstrule!”, mi s-a adresat cea micuţă, dar nu m-am supărat când mi-a zis aşa. „Pregăteşte-te să devii una ca noi”, a continuat ea.
S-au prins de mâini şi au început să danseze şi să cânte în timp ce se învârteau în jurul meu. Simţeam că mă cercetau din vârful degetelor de la picioare până în creştetul capului, pe dinăuntru şi pe dinafară.
„Am venit, am venit, nadisurile au venit pe această lume”, cântau cele trei fete. (Ştiu ce înseamnă nadisuri , dar ele păreau să folosească acest termen cu altă semnificație care mie îmi era necunoscută).
Mi-au dat drumul şi m-au lăsat în faţa unor rafturi pe care stăteau aşezate multe sticluţe cu diferite esenţe. Eu căutam printre aceste sticluţe disperată să o găsesc pe cea potrivită care să mă ajute să mă vindec.
„Greşit, nu este aceea”, râdeau cele trei de stângăcia mea, dar fără ca râsul lor să sune a bătaie de joc. „Vei putea vindeca chiar şi orbirea”, mi-au zis ele.

Apoi s-au ridicat în aer şi au plecat val vârtej, exact cum au venit, modificându-se iar în aspectul unor unde.
Deşi nu mi-au spus-o deschis, cred că se refereau la faptul că cea mai puternică esenţă (cea divină) se află în interiorul meu, potrivit cu expresia ”Esențele tari se țin în sticluțe mici”.

Într-o altă zi, îi povesteam mamei despre primele simptome ale trezirii mele spirituale din 2014, de dinainte de a veni la Jiko. Îmi amintesc că atunci simţeam în mijlocul frunţii ca şi cum îmi dădea cineva bobârnace. În lobul occipital simţeam că cele două emisfere se despică şi că se crează un vârtej din care se scurgea energie pe coloană. De multe ori am simţit că două linii îmi traversează corpul, una pe stânga, una pe dreapta. În acele momente îmi simţeam corpul sloi şi electrizat, deci plin de electricitate.

În noaptea aceea m-am trezit în bucătăria bunicii din partea mamei, stând lângă sobă. Din sobă săreau mereu scântei pe pat. Nu eram lucidă. Începuse să-mi fie frică să nu ia patul foc, aşa că prindeam acele scântei şi încercam să le sting, dar ele nu se stingeau. Aşa că m-am trezit. Trează fiind, sufletul şi-a dat seama că era vorba de focul divin şi de scânteile divine. Aşa că m-am întors în acelaşi loc. De data aceasta nu îmi mai era frică. Luam fiecare scânteie în parte. Simţeam diferite lucruri venind din aceste mici flăcări. Am luat una pe vârful degetului şi am spus că îi aparţine bunicului meu. Flacăra de-abia pâlpâia. (Ambii mei bunici au murit). Am luat o altă scânteie şi am spus că-i aparţine unei persoane numite Dorina. Flacăra aceasta a lăsat o pată neagră pe degetul meu. Simţeam foarte multă suferinţă venind din partea acestei scântei ( cunosc două persoane cu acest nume). Ana era cu mine, dar atenţia ei era mereu distrasă de altceva şi nu îşi dădea seama ce să facă cu aceste flăcări. Treptat, treptat, câteva dintre ele s-au atras una către cealaltă şi s-au unit în ceva care arăta ca o mingiuţă de foc.
„Este ca la vâjhaţ (din Harry Potter)”, am zis eu.
Aşa că această mingiuţă a luat forma celei din film. Era ca un nucleu de energie cu două aripi micuţe care se învârteau circular în jurul nucleului. S-a ridicat din coşuleţul în care se formase şi se apropia de mine. Îţi jur cu mâna pe inimă că trebuşoara asta micuţă avea conştiinţă proprie. Mi-am întins mâna dreaptă spre ea să o prind. Se apropia de mine şi se vedea cât de colo că nu vroia să-mi facă rău. Am observat atunci că aveam palma bandajată. M-am gândit că, la viteza cu care se învârtea, ar fi putut foarte uşor să-mi dea bobârnace în frunte. Dar imaginea aceasta a mingiuţei, zburând în faţa ochilor mei, este unul dintre cele mai uluitoare lucruri pe care le-am văzut vreodată. Nu am reuşit să o prind, pentru că m-am trezit. (Când mă concentrez foarte tare să mă uit la ceva când sunt în afara corpului, mă trezesc.)
Te întrebi de ce aveam mâinile bandajate poate? Nu de puţine ori am spus că simt tăieturi în palme atunci când mi se desfundau energiile din corp. Interpretarea mea este că am făcut cunoştinţă cu propria scânteie divină care este un lucru tare jucăuş.

Într-o altă noapte, m-am trezit că pic într-o capsulă cu geamuri, într-o apă de dimensiuni mari, mare, ocean sau mai ştiu eu ce. Nu eram lucidă şi nu îmi aminteam deloc teoria. Simţeam că nu pot să respir, aşa că nu eram atentă la împrejurimi. Totuşi, observasem că prin geam se vedeau tot felul de entităţi subacvatice. Dar nu reuşeam să-mi amintesc că în dimensiunile nonfizice nu respiri. Printr-un ventilator al capsulei a început să pătrundă ceva, iar eu am crezut că este aer. M-am îndreptat către acolo să respir, dar experienţa sufletului se manifestă şi în corp. Am simţit cum pic în corp. Respiram gălăgios şi eram panicată. La scurt timp după aceea m-am trezit într-o clădire alergând repede pe scări spre acoperişul acesteia. În acoperiş era înfiptă o praştie de dimensiuni uriașe. În faţa clădirii era aceeaşi apă. M-am aşezat în mijlocul praştiei, în timp ce o forță invizibilă mă trăgea înapoi, pentru ca mai apoi să mă catapulteze. Am aterizat fix în mijlocul apei. M-am scufundat, fără capsulă, fără nimic. Mi-am amintit că nu respir, aşa că nu mi-a mai fost frică. Şi, Bunule Dumnezeu, lucrurile pe care le-am văzut acolo!!! Plâng de uimire la cât de vast este adevărul. Am văzut tot felul de peşti, vietăţi, entităţi. Apoi am ieşit din apă, iar deasupra acesteia zbura o bufniţă incredibil de mare şi de drăgălaşă. Mi-a vorbit, dar nu am înţeles ce mi-a spus, deşi simţeam că mă invita să mă sui pe ea. Vedeam în cel mai mic detaliu cum zbura deasupra apei, cum aripile atingeau apa, cum sute de picături se scurgeau de pe pene, cum strălucea lumina pe pene, cum…nici nu mai ştiu cum să mai descriu. Dacă un film 3d ţi se pare foarte interesant, îţi zic din nou cu mâna pe inimă că n-are nimic în comun cu ce se vede în dimensiunea astrală. Şi culorile…! Ce culori!!! Nici nu am ştiut că pot exista astfel de culori. Tata îmi vorbeşte zilnic de camere care filmează ultra hd. Dar cred că ce este în dimensiunea extrafizică este de ultimate absolute hd. M-am trezit plângând de bucurie și de uimire.

Experienţa următoare a fost şi mai neobişnuită. L-a implicat pe bunicul meu din partea mamei care a murit în urmă cu 8 ani. S-a întâmplat cu 2 zile înainte ca bunica să-i facă pomană. Eram la bunica. Stăteam cu un picior în dimensiunea fizică şi cu celălalt în dimensiunea spiritelor. Vedeam ce se întâmplă în ambele dimensiuni. În dimensiunea fizică, mama şi bunica se pregăteau să-l scoată de la naftalină., aşa cum o fac din când în când, la pomană etc. De data aceasta scoseseră tot sicriul. Le-am spus să îl deschidă pentru că se vedea că era ceva acolo şi am vrut ca ele două să se uite. Au deschis capacul şi am văzut corpul neînsufleţit al bunicului meu. Nu era încă schelet şi nici nu intrase în putrefacţie, dar era palid şi lipsit de viaţă. Atunci am văzut în dimensiunea spiritelor un înger care îl adusese pe sufletul bunicului meu. Bunicul meu se uita extrem de nedumerit la propriul corp neînsuflețit în care trăise, ca și cum nu îl recunoștea. Îngerul i-a dat acestuia o forfecuţă, dar el se uita confuz la toate şi nu ştia ce să facă cu acea forfecuţă. A început să o înfigă în propriul chip, dar eu l-am oprit. I-am sugerat că ar putea să o folosească ca să-şi îmbunătăţească imaginea despre sine în dimensiunea nonfizică. Evident, nici eu nu mi-am dat seama ce trebuia el să facă cu forfecuţa. Au mai fost şi alte detalii, dar sunt confuze. Când m-am trezit, sora mea mi-a povestit că există un obicei potrivit căruia unii oameni decedaţi sunt dezgropaţi la 7 ani. Sufletul a spus că nu aş fi înţeles semnificaţia visului dacă el s-ar fi întâmplat anul trecut, la 7 ani de la moartea bunicului, însă ar trebui să clarific că nici acum, un an mai târziu, nu i-am înțeles semnificația.

Într-o altă zi, am rugat-o pe mama să-mi citească despre chanelling. Începusem să mă gândesc la eventualitatea scrierii unei cărţi prin chanelling. În noaptea aceea am simţit cum sunt trasă de cap. M-am trezit că mă plimbam printr-o cameră şi când am trecut prin dreptul oglinzii am observat că reflexia mea nu era sincronizată cu mine. Din nou mi s-a făcut frică. E undeva în mine o frică foarte mare legată de feţele oamenilor care se schimonosesc în mod demonic. Dar imaginea mea din oglindă era drăgălaşă. Mi-a făcut cu mâna şi mi-a atras atenţia. Îmi zâmbea prietenos.
„Nu îţi fie frică de mine”, mi-a zis cu vocea copilului interior, dar a răsunat atât de puternic în urechile mele, cum nu a răsunat altă voce auzită până atunci.
Ce a urmat după aceea e puţin confuz. Simţeam o putere foarte mare că se lipeşte de mine ca să vorbească prin mine. Apoi am început să vorbesc foarte repede, ca şi cum puterea transmitea informaţie prin mine. A fost foarte aiurea deoarece m-am simțit mult prea slabă pentru cât de puternică și cât de înaltă era vibrația acelei entități. M-am trezit brusc. Îmi simţeam creştetul capului îngheţat. Chakra a 7a era foarte activă, cu explozii de electricitate şi tot așa. Aş fi putut să jur că entitatea care-mi vorbea din oglindă era însuşi Dumnezeu. Vocea aceea de copil…n-aş fi crezut că poate să umple o cameră, o clădire, o stradă… Dar nu era altcineva decât Dumnezeul din mine care îmi spunea să nu-mi fie frică de mine însămi.

Cât despre chanelling… în după-amiaza aceea, un ghid spiritual mi-a intrat pe frecvenţă preţ de câteva secunde, ca să îmi spună telepatic că nu se vorbeşte prin mine, ci cu mine. Mi-a luat câteva minute bune să îmi revin la frecvenţa obişnuită.

Interpretarea mea este că chanelling-ul cu entităţi puternice este periculos pentru neiniţiaţi. Adică, pe mine una mă dăduse peste cap în ziua aceea. Totuşi, sunt conştientă de prezenţa ființelor non-fizice. Cumva, le simt, deși tot atât de bine poate să fie numai o impresie amăgitoare.

În zilele următoare am tot primit semnale că eu şi nimeni altcineva va scrie cărţi, opțiunea chaneling-ului fiind astfel exclusă. Sufletul mărturiseşte că există un motiv pentru care am învăţat comunicarea verbală şi scrisă. Vreau să zic că asta a fost una din principalele preocupări ale mele în viaţa aceasta.

Într-o altă zi, mama mi-a citit despre ghizii spirituali nonfizici. Ştiu că şi eu am, dar nu se prezintă cu nume. În noaptea aceea m-am trezit într-o biserică. În timp ce mergeam pe un coridor, lumânările şi becurile au început să pâlpâie mai tare, lumânările îşi îndreptau flacăra în direcţia mea. Eu iar am început să mă înfricoşez. Îmi ziceam că „Ce poate să fie, îmi umblă vreo fantomă în spinare?”. Nu înţelegeam ce se întâmpla, de ce flăcările lumânărilor fremătau la trecerea mea.
„Sensei, te rog ajută-mă”, am strigat atunci, recăpătându-mi din luciditate.
Imediat după aceea a apărut un bărbat care se presupune că este imaginea pe care o am eu despre Sensei în corpul mental.
„Cine eşti”, m-a întrebat el.
„Eu sunt. Doar eu”, i-am răspuns, vorbind prin semne şi arătându-i că eu sunt sufletul.
„Bine”, mi-a răspuns. „Să mă chemi când ai nevoie de ajutor.”

Interpretarea mea este că ghidul meu spiritual nonfizic mă ajută să învăţ despre mine. De ce Sensei totuşi? Am înţeles atunci că Sensei este cel pe care îl recunosc ca unic individ care mi-a desfundat canalul de comunicare cu sufletul. De atunci simt loialitate faţă de dumnealui.

Ştii că ţi-am vorbit odată despre putere? Am început să am frânturi despre ce înseamnă această putere. Mărturisesc că nu îmi place de mine atunci când ea este legată de mânie. Într-o experienţă nocturnă, cineva îmi ceruse ajutorul. Trecuse printr-o spaimă puternică şi vroia să se vindece. Am zburat împreună către locul unde se întâmplase incidentul, dar când mi-am dat seama că se speriase de o găină, m-am înfuriat foarte tare. L-am trântit pe acest om pe jos, mi-am pus genunchiul în pieptul lui şi ambele palme în jurul capului său.
„Tu îţi baţi joc de mine? Mă faci să-mi pierd timpul degeaba?” , îl intrebam furioasă.
Îmi ascultam propria voce cum se schimbă, cum devine vrăjitorească, drăcească. Simţeam atât de multă putere în mâini, încât, la final, omul rămăsese fără minţi. Nu mi-a plăcut să trăiesc asta.

Într-o altă expeienţă, cineva râdea de mine, aşa că m-am înfuriat din nou. Mi-am făcut mie şi ei un simbol la nivelul gâtului. Am început mai apoi să o manipulez ca pe o marionetă. Îi spuneam să stea în cap, să râdă, să pupe pe alţi oameni şi câte şi mai câte. Nu o făceam din plăcere, cum o fac sadicii, ci din mânie. Iar nu mi-a plăcut de mine. Într-o altă experienţă eram atât de furioasă, încât hotărâsem să-mi încui toate problemele într-o cameră şi să zăvorăsc uşa, pentru ca toate tâmpeniile astea să nu mă mai urmărească niciodată. Treceam din cameră în cameră şi le spuneam uşilor şi ferestrelor să se închidă în urma mea. Îmi îndreptam mâinile către ele, iar ele se închideau şi se deschideau după bunul meu plac. Ca un poltergeist. Eram ca un copil mic înfuriat. De altfel, vorbeam cu vocea copilului interior, însă unul scăpat de sub control. Fără doar şi poate, există o furie foarte mare în mine.

Într-o altă experienţă, am fost înconjurată de o haită de câini comunitari. Mi se făcuse frică, dar am dat dovadă de o mare stăpânire de sine. Mă uitam drept în ochii lor şi le spuneam să nu se apropie mai mult de mine. Iar ei nu o făceau. Se opriseră într-un cerc în jurul meu, iar eu îi puteam controla. M-am ridicat spre cer din mijlocul lor şi am plecat.

Experienţele din timpul zilei au mai puţin de-a face cu furia. Din curiozitate, am încercat să experimentez conectarea cu energiile universale. Mă gândesc la Dumnezeu Tatăl, îl rog să mă lase să mă conectez cu energia Lui pentru că eu sau altcineva are nevoie de ea. Imediat după aceea mă conectez. Am făcut la fel şi cu energia pământului şi mi-a ieşit. O altă dată, sufletul a făcut un ritual de astrologie şi atunci m-am conectat cu energiile planetelor. În noaptea aceea am visat giganţi. A fost unul dintre cele mai frumoase vise. Puterea e într-adevăr coruptibilă, dar eu îmi doresc foarte puţin să-i fac pe oameni să stea în cap.

Multe alte experienţe implică nişte locuri fabuloase. M-am aflat odată pe o plajă, lângă o apă înconjurată de păduri. Undeva în zare a apărut o herghelie de cai. Alergau pe deasupra apei. Nişte cai mari şi foarte frumoşi. Dar era unul care rămăsese mai în urmă. Era un inorog. Nu am mai visat până atunci inorogi. Ana mi-a citit simbolistica lui. Are legătură cu energia feminină, puritatea, inocenţa şi creativitatea.

De multe ori văd păduri fantastice, case cu arhitectură neomenească, castele construite în stânci, castele plutind pe ape şi câte şi mai câte altele. Dar o imagine m-a impresionat aşa de mult, că mă urmăreşte de câțiva ani deja. În 2014 visasem, într-o noapte, că mă trezisem pe o plajă pustie. În fața mea erau niște stânci minunat sculptate, în timp ce în spate era o pădure spre care m-am îndreptat. Mă uitam la crengile copacilor cum prind viaţă, cum se îmbină în aşa fel încăt luau formă de caleşti trase de cai şi mânate de bărbaţi cu bărbi lungi şi colorate în coloritul naturii în timpul toamnei. Nu am văzut în filme nimic de acest gen. Mi-am dorit să mai văd aşa ceva odată. În urmă cu câteva zile, în timp ce visam probabil, m-am simţit smulsă de la pământ de o energie nevăzută. Am început să zburăm împreună, pe orizontală. Stăteam cu faţa în sus, la 2-3 m deasupra pământului. Zburam printr-o pădure sau parc şi atunci am văzut din nou cum crengile şi frunzele copacilor prind viaţă. Se împleticeau în fel şi chip că luau forme umane și animale, dar cu nişte culori atât de vii, că iar nu am cuvinte să le descriu. Semănau cu spirite ale copacilor, în nuanţe de verde, roşu, galben, cum sunt culorile toamnei.

O sumedenie de alte experienţe îl implică pe ursit. Astea sunt cele care se manifestă cel mai mult fizic. Când mă trezesc, sunt de multe ori dată peste cap. Tremur. Mi se întorc ochii. Îmi circulă repede energia. Dar simt mai ales activitate în al treilea ochi.
Într-o noapte, m-a tras iar cineva de picioare. M-am trezit în curtea vechii şcoli generale. Dansam cu o forţă nevăzută prin mijlocul unei mulţimi, la vreo 5 m deasupra ei. Mă ţinea de mijloc, iar eu stăteam cu spatele. Îmi dădea drumul, dar la 5 cm înainte de a atinge asfaltul, mă prindea şi mă ridica din nou în aer. A făcut-o de 3 ori. Auzeam o voce de băiat în spatele meu fredonând o piesă pe care nu am recunoscut-o . M-am întors cu faţa către acest zburător invizibil care se comporta cu atâta dezinvoltură față de mine.
„Cine eşti”, l-am întrebat.
„Zi-mi Vasilică”, mi-a răspuns această prezență.

Dincolo de natura umoristică a răspunsului său, îmi amintesc că în acea zi îmi storsesem creierul reflectând asupra posibilei identități a lui, enumerând în mintea mea, în ordine alfabetică, toate numele băieților și bărbaților pe care îi cunoșteam personal sau numai din vedere. Numai pe ”Vasilică” nu îl trecusem pe lista mea!

O altă dată, mă plimbam pe un platou foarte aproape de apă. La o distanţă oarecare de mine se afla un grup. Cineva le spunea oamenilor că se iniţiase în Reiki la nivel de maestru. Vorba asta mi-a atras atenţia, aşa că m-am îndreptat într-acolo. Ca prin farmec, întreaga mulţime a dispărut. Rămăsese doar vorbitorul. Stătea pe o piatră. M-am apropiat de el şi l-am recunoscut pe ursit.
„Bună”, i-am spus.
„Ce mă dor şalele de la ciclu”, mi-a zis el.
„Şi pe tine”, l-am întrebat, plină de uimire.
„Mmhmm”, mi-a răspuns cu îngăduință, fiindcă nu pricepeam sensul cuvintelor sale. (sunt tare naivă câteodată)
Atunci ne-am uitat amândoi în zare, deasupra liniei apei, la un peisaj deosebit de pitoresc. Experienţa precedentă cu capsula și praștia din apă era încă foarte vie în amintirea mea , aşa că mi-am dorit foarte mult să mai trăiesc ceva asemănător încă o dată. L-am lăsat pe ursit în urmă şi m-am aruncat în apă, dar m-am întrors în corp. Întoarcerea aceasta nu a fost tocmai lină. Serios, am simţit ca şi cum sărisem de pe o trambulină în corp. Mi s-au ridicat şi mâinile, şi picioarele şi tot.

Interpretarea mea este că el îmi spunea probabil că resimte durerea pe care o simt şi eu, din cauza legăturii dintre noi. (În noaptea aceea îmi venise ciclul şi aveam dureri abdominale puternice.)

O altă dată, circulam cu acelaşi tren. S-a aşezat pe scaunul din fața mea .
„Cred că încep să-mi fac bagajul”, a fost tot ce mi-a zis, în timp ce altă dată mi-a spus ”Hi, Cătălina, I am Marius and I am heading back home”.

M-am întrebat de multe ori dacă nu cumva am înnebunit crezând că am un ursit, dar sâmbătă noapte mi-a demonstrat că e cât se poate de real. Eram în mijlocul unui vis foarte lucid când, deodată, am simţit decorporalizarea. Doamne, Dumnezeule mare, cum este posibil? CUM ESTE POSIBIL? când eu am crezut despre mine că sunt o neisprăvită timp de 20 de ani. Cum este posibil să nu fi avut habar de aceste lucruri, iar ele să mi se întâmple rând pe rând. Îmi amintesc că nu am avut nicio idee despre ce ar putea să fie o proiecţie astrală. Nici nu auzisem de aceste cuvinte. Iar la scurt timp după ce mi-ai povestit de ea, fenomenul s-a declanşat, ca şi cum cineva a apăsat pe un buton şi a deblocat funcţia, iar acest lucru s-a întâmplat numai după ce am înţeles ce înseamnă decorporalizarea.

Mă întorc la ziua de sâmbătă. Am simţit pas cu pas cum dispar greutatea corpului, activitatea corpului energetic, supărările, teroarea din creier, orbirea şi surzenia şi tot aşa. Am deschis ochii şi am văzut. Am trecut prin ziduri, uşoară ca un fulg. Am zburat cu viteză uluitoare şi câte şi mai câte. Îmi amintesc că am trecut printr-o casă care părea a fi o casă de bătrâni. Erau nişte oameni foooarte bătrăni, un fel de suflete vechi, dar vechi rău de tot. Am ieşit prin perete din acea casă şi am dat într-o stradă. În zborul acesta atât de iute nu am văzut decât frânturi de maşini şi case. Nu semănau cu cele româneşti. Cumva, m-am întristat. Nu vreau să mai zbor şi să mai alerg. Vreau să stau locului şi să observ. Aşa că pierdeam conexiunea cu acel spațiu non-fizic. Totuşi, mi-am dat seama că nu sunt singură. Am simţit cum mă ţinea cineva de mijloc. M-am întors, iar cel ce mă ţinea s-a aplecat uşor peste umărul meu. Era ursitul.
„Hi, ce faci tu”, m-a întrebat cu aceeași familiaritate care îi este tipică.
„Bună”, am apucat să-i zic şi eu până m-am trezit, evident, din cauză că eram emoționată.

Mai sunt şi altele cu el, dar astea au fost foarte haioase.

Mi-am mai amintit o altă experiență. Într-o noapte, m-am trezit decorporalizată. Vorbeam cu cineva care semăna izbitor de bine cu mine, dar care era băiat. Bănuiala mea este că cele două energii, masculină şi feminină, se disociaseră în două entităţi cu personalitate diferită ca să comunice între ele.

În aceeaşi noapte, m-am trezit într-o cameră. Ceva foarte dubios se întâmpla acolo. Pe marginea patului stătea o femeie în vârstă care semăna cu bunica din partea tatălui meu. La o masă, lângă pat, era un bărbat în vârstă, bunicul meu din experienţa anterioară. Amândoi arătau foarte urât, cum numai răutatea îi face pe unii oameni să arate atât de oribil. Era o imagine care contrasta foarte puternic cu felul în care au arătat ei în cursul vieții, cel puțin în cazul bunicului. El părea că ţine un bebeluş de picioare şi că îl lovea cu capul de masă. I-am spus să se oprească şi m-am apropiat de ei. Atunci am observat că ţinea în mână o păpuşă şi nu un copil. Eram foarte lucidă, având deplina înțelegere a faptului că aveam o experiență spirituală deosebită. Îmi spuneam că trebuie să existe un motiv întemeiat pentru care ghizii mei spirituali îmi arată o astfel de scenă atât de stranie. Bătrâna mi-a vorbit nostim în engleză. Mi-a zis că tocmaii acești ghizi trebuie să fie cei care îmi dau acum protecţie. Bătrânul a luat un cuţit de vânătoare ca să-mi arate ceva. A început să inscripţioneze cu vârful cuţitului un simbol în buricul degetului mare de la mâna stângă. Curgea şi sânge şi toate celelalte. Nu ţineam morţiş să văd această scenă şi îi întrebam de ce îngerii îmi arată aşa ceva. Dar precizia cu care făcea simbolul era desăvârșită! Era un cerc cu o cruce în mijloc cu linii egale. Deşi scena nu era violentă, vederea sângelui m-a făcut să mă întorc în corp, creând o puternică impresie în suflet.

Interpretarea mea este că ghizii mei mi-au arătat chestiunea legăturii de sânge și a moștenirii genetice în relație cu karma de familie.

Alte experiențe aleatorii:

Odată mi s-a vorbit despre institutul de conştientologie, deşi fusese folosit termenul de ”sinentologie”. De foarte multe ori desenez, iar desenele prind viaţă şi sunt incredibil de creative. Cele mai memorabile sunt imaginea unui lup negru zburlit, desenat pe o foaie albă (nu îmi amintesc să fi văzut o astfel de bestie în filme sau cărţi) şi imaginea unui băiat-demon care strângea în braţe o fată. Îţi scriu şi despre acestea pentru că experienţele acestea nocturne sunt atât de vaste. O altă dată m-am lăsat pierdută în ce părea a fi sediul unui ONG, iar de multe alte ori mă preumblu prin biblioteci ticsite cu mii de cărți în cele mai diverse forme, grosimi și mărimi!.

Aseară, mi-am dat seama că sunt în afara corpului. Era întuneric beznă, dar prin acel întuneric pătrundea o rază de lumină ca printr-o ferestruică. Iar lumina aceea care venea de Sus mă pătrundea. Nu ştiu ce să îţi zic că a simbolizat, deşi mama spune că a citit cum că aşa s-ar manifesta energia Duhului Sfânt.

Dacă îmi mai amintesc şi altele, îţi mai scriu pentru că merită povestite.
Uite că mi-am mai amintit. Am asistat de foarte multe ori la scene de violenţă. Dar modul cum asist la ele este neobişnuit. Nu am vedere bioculară. E ca şi cum văd printr-un singur ochi, un ochi mare de tot care vede tot ce este. Acest ochi se deplasează dintr-o parte într-alta, de sus în jos, pe diagonală, etc şi captează tot felul de scvenţe. Dar prin acest ochi văd doar scene de violenţă, de la scene de violenţă domestică până la cele publice, petrecute pe străzi. Nu-mi dau seama de semnificaţia lor. Și din ce motiv acest ochi privește la aceste scene într-un mod atât de detașat și de neimplicat .

Să ai grijă de tine şi salutări tuturor celor de la Jiko.

dec. 182015
 

<>

Drag cititor,

Iată o altă scrisoare din zecile trimise terapeuților mei reiki care mi-au recomandat să țin o evidență în scris a manifestării și a simptomelor trezirii mele spirituale care a survenit în urma terapiei cu bioenergie.

***********

Vineri, 18 Decembrie 2015

Bună, M. şi celorlalţi de la Jiko,

Îţi scriem fuguţa-fuguţa că acuş vine Crăciunul şi ne apucăm de cântat colinde în loc de scris poveşti.E o mare dilemă în privinţa scrisului din partea amândurora (adică a mea şi a ta). Eu credeam că nu ar mai trebui să-ţi mai scriu pentru că povestea seamănă a ţăcăneală, cum ar zice Sensei, în timp ce tu spui că ar trebui să culeg toată informaţia, s-o pun într-o carte şi s-o public. Dar în urmă cu vreo lună, sufletul a spus că ţie trebuie să-ţi scriu. Cică tu trebuie să ştii ce e cu mine. Nu mă întreba de ce. Iar eu fac aşa cum îmi spune intuiţia. Undeva în mine simt că lumea nu mai are nevoie să ştie despre încă o poveste a vreunei suferinde care l-a prins pe Dumnezeu de picior. În schimb, tu te întrebi care este motivul pentru care ai cunoscut atâţia oameni deosebiţi în viaţa asta. Oameni a căror poveste nu o cunoaşte nimeni. Pentru că, de exemplu, o bunicuţă bolnavă de cancer precum e pacienta ta nu se gândeşte să scrie o carte pentru că ea nici nu ştie că imaginile pe care le vede în timp ce se roagă vin prin al 3-lea ochi. Dar tu ştii. Tu auzi, mai des ca oricine, despre manifestarea lui Dumnezeu pe pământ.

La tine vin atâţia oameni, dar nimeni nu scrie despre povestea lor. Nu ştiu unde încerc să bat, dar vroiam să-ţi spun că, în urmă cu câteva luni, ţi-am oferit permisiunea să foloseşti întregul text pe care ţi l-am scris până acum oricum pofteşti, atâta timp cât nu îmi dai numele. Foloseşte-te de el cum îţi place. Foloseşte-te de poveştile noastre cum îţi place. Eu nu vreau să public povestea mea de vindecare, doar pentru că ştiu să scriu. Nu mai am dorinţă de afirmare. Nu mă mai interesează faima, banii, succesul. Sufletul spune că nu doreşte nimic pentru sine. Niciodată nu a făcut-o. (Când spun că zice sufletul, înseamnă că am reuşit să traduc o parte din semne şi gesturi.) El arată că, o dată ce energia trece de nivelul pieptului, urcă spre creştet şi rămâne acolo, tu nu mai doreşti nimic pentru tine. Tu vrei doar să dai. Şi arată că poţi să dai ba din cunoaşterea ta, ba oferind o mână de ajutor. Dar mai zice că tânjeşte după creaţie. Şi după ceva pe care nu pot să-l descriu pentru că este mistic, dar este în strânsă legătură cu relaţia dintre bărbatul om şi mama pământ, în care sunt implicate ideile de fertilitate, însămânţare, creaţie (sau a fi creatorul), regenerare, renaştere şi tot aşa.
Sunt multe astfel de lucruri pe care le spun şi care ţin mai mult de folclor, legendă şi mit. De multe ori mi-a zis să mă caut acolo. Acolo unde sunt cei mai simpli oameni, în poveştile scrise de ei şi nu în teoria bălărioasă şi pompoasă.

Uite, de exemplu, sufletul spune că este însuşi Creatorul şi că, prin firea lui glumeaţă, s-a aşezat într-un corp mic de om, într-o familie modestă, din iubire nespusă pentru oameni. Apoi le-a bătut acestora la uşă, ca să dea din cunoaşterea lui, din abilităţile lui, din corpul lui. S-a dat oamenilor pentru ca ei să se folosească de el în fel şi chip. Dar oamenii nu şi-au dat seama că El este, deşi a bătut la uşile multor chipuri de oameni, de la cei mai proşti până la cei mai înţelepţi. Dar niciunul nu îl recunoaşte pentru că niciunul nu ştie ce este Creatorul. Iar asta pentru că nu ne uităm la noi înşine, în interiorul nostru, acolo unde El îşi are locul.

În fine, sunt bine. Sufletul primeşte multe, dar omul nu primeşte mai nimic. Orbirea mea se încăpăţânează să-i facă şi pe ceilalţi din jurul meu orbi. Am vrut să mă duc să dansez, dar instructorii nu ne-au mai răspuns. Am vrut să mă duc la fitness, dar mi-au zis că-mi trebuie adeverinţe de la toţi doctorii. Acolo au apărut complicaţii. Am vrut să mă duc la saună şi la bazin, dar e gălăgie şi nu mi-a plăcut. Aşa că doar stau şi privesc în interior. Din nou, sufletul spune că aşa a ales. Urmez nişte frimituri ca în povestea lui Hansel şi Gretel pentru ca eu să mă pot întoarce acasă. Dar oare unde este acasă? Pe la 18 ani, am scris un fel de carte căreia i-am pus titlul „Acasă în inima mea”.

Totuşi, săptămâna trecută am decis să merg la masaj. Mama a început să caute şi a dat peste un terapeut cu cabinetul în vechiul cartier unde am locuit în copilărie. Aşa că ne-am dus. Tocmai acolo, deşi există un centru de relaxare la 10 minute de blocul nostru. Timp de 5 minute pe zi acest domn îmi masează coloana în fel şi chip, că nu mă îndoiesc că a pus-o la loc. Partea nostimă este că dumnealui funcţionează cu o societate cu scopuri umanitare numită ”Bioenergia”. Ne-a făcut mie şi surorii mele masaj gratuit. În a treia zi Ana i-a lăsat bani, crezând că aşa se face, dar într-a patra dumnealui i-a dat banii înapoi. Dumnealui este primul terapeut la care mama a vrut să mă ducă imediat după accident, dar s-a întâmplat să mă duc la altcineva din Galaţi. Mama a auzit de dumnealui în timpul primelor mele zile la spital de la o femeie care stătea în salon cu mine care locuise sub noi în acel cartier din copilărie. Ea era soacra lui. Din păcate, femeia a murit între timp. Ţi-am zis toate astea de dragul de a da cât mai multe detalii.

Ana a găsit un parapsiholog la care a fost 6 şedinţe. Un alt domn foarte cumsecade, care pare-mi-se că o ajută foarte mult. Foloseşte EFT şi exercițiul de vizualizare. Şi uite aşa a luat Ana toate amintirile dureroase la puricat. Bineînţeles că ea nu-ţi scrie despre astea pentru că, zice ea, n-are talent. Dar şi ea îl prinde pe Dumnezeu de picior, dar povestea ei cine o spune, dacă ea zice că n-are darul de a scrie? Au n-ar fi frumos dacă s-ar găsi cineva să ne culeagă nouă poveştile, cineva blând, bun şi interesat/ă de ele care să le culeagă, să le pună cap la cap şi să le dea celorlalți oameni pentru a le citi?

Ce am să-ţi spun acum e suprarealist, dar total posibil. M-am învârtit în jurul acestei idei în mod inconştient de când eram foarte micuţă şi obişnuiam să-mi pun toate catrafusele într-un geamantan vechi şi să spun că plec în lume. În urmă cu vreo două luni, în timp ce mi se deschideau iar chakrele 6 şi 7 (al 3-lea ochi și chakra coroană), prin care descărcam informaţie, mi s-a revelat ideea potrivit căreia voi pune bazele unui ONG împreună cu alţi oameni pe care i-am cunoscut în viaţa asta, într-un oraş în care o astfel de organizație poate să atingă potenţial maxim. Sediul acestui ONG este ca o casă cu uşile mereu deschise (adică deschisă non-stop). Organizaţia este menită să ajute oameni pe două planuri: în primul rând, să caute şi să sprijine artişti/creatori (zice sufletul că acesta este nivelul lui de evoluţie, să dea vieţii prin creaţie); în al doilea rând, acest loc, creat ca un supermarket, va câştiga o mulţime de bani de care eu nu am trebuinţă. Mi-e nu-mi trebuie decât o bucată de pâine pe zi (exagerez, normal, vreu şi o banană, sau un măr, sau o prună, sau nişte pufuleţi), apă şi acoperiş deasupra capului. Restul este alergătură de care nu sunt neapărat atrasă. Totuşi, am o problemă în legătură cu foametea. Este ceva în conştiinţa mea care îşi pune întrebarea: „Cum este posibil ca atâția mii de copii să nu aibă acel colţ de pâine în fiecare zi?” Zic un afurisit de colţ de pâine măcar!!! E mai mică durerea în privinţa războaielor, a crimelor, a violurilor şi tot aşa. Dar când e vorba de foamete…cred că simt un fel de furie amestecată cu indignare. E mai mult aici şi nu sunt în măsură, momentan, să vorbesc despre asta. În orice caz, banii câştigaţi de pe urma artiştilor sunt folosiţi ca mâncare în ţările sărace. Dacă e sau nu posibil, nu ştiu.

Dar săptămâna trecută L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea un semn în legătură cu ideea acestui ONG. Era marţi, 8 decembrie, şi am zis aşa: „Doamne, am nevoie de un semn ca să ştiu dacă merg în această direcţie sau nu. Trimite-mi o donaţie de 25 dolari prin cineva pâna la sfârşitul săptămânii. Voi considera aceşti bani ca prima cărămidă din zidul organizaţiei şi îi voi folosi pentru reclamă.” Sâmbătă după-amiază Ana mi-a citit pe rețelele de socializare un mesaj de la o veche prietenă, fiica profesoarei noastre de desen din gimnaziu şi liceu (dumneaiei a fost una dintre cei care a sprijinit constant latura mea de artist. Întâmplarea face ca dumneaiei să ne fi văzut pe mine şi pe sora mea în staţia de autobuz, joia trecută.) Prietena mea ne ruga să îi trimitem un cont IBAN pentru un cadou de Moş. Deşi banii au ajuns în cont miercurea asta, semnul a venit în timp util. Dumnezeu nu are nimic de-a face cu faptul că băncile sunt închise în weekend. Ea mi-a trimis 50, nu 25 de dolari, echivalent în lei. Îmi dorisem 50, în secret, dar mi-a fost ruşine să-i cer. Aşa că eu ce să cred din asta? Pentru că ghizii mei îmi zic să nu-mi fac griji în privinţa banilor, ci doar să mă liniştesc şi să aştep ca următorul pas să se înfăptuiască.

Am început să primesc multe imagini prin al treilea ochi, dar nu-mi dau seama de semnificaţia lor. Am încercat să pun mâna pe mama, să văd ce simt. Prima oară mi s-a făcut pielea de găină, dar de plăcere. Îi ţineam mâna pe burtică şi spuneam că a fost ceva sfânt acolo şi că sufletul ei vrea să cunoască. Iar altă dată, am umblat cu mâna peste abdomenul ei şi simţeam diverse emoţii în dreptul fiecărui organ. Nu am mai încercat cu altcineva, deşi, când vine mătuşa în vizită, stau ca pe ace. Cred că le simt emoţiile celor apropiaţi. Dar nu ştiu să îţi zic sigur. Am simţit şi cu Ana la fel, iar cu alţii nu mai am contact ca să pot verifica mai mult.

Chakra gâtului este în continuare dezechilibrată. M-am întrebat de multe ori de ce e aşa. Ce am făcut de e aşa de rău? Într-o dimineaţă, am început să-mi pun nişte întrebări cam anapoda. Gândeam cu vocea copilului interior şi îmi spuneam: „Oamenii aceștia zic despre mine că sunt o vrăjitoare. De ce zic că sunt o vrăjitoare? Am făcut ceva rău?” Mi-am dat seama că vorbeam despre viaţa mea anterioară. Mă întrebam dacă am omorât pe cineva, dar am continuat mai adânc cu meditația. „Mă acuză că sunt vrăjitoare pentru că sunt puternică.” Nu ştiu să îţi zic despre ce putere e vorba, dar în dimineaţa aceea, sufletul mi-a arătat ce am simţit în ultimele clipe în acea viaţă. Am retrăit retrospectiv din punct de vedere emoţional acele ultime momente. Stăteam cu o funie la gât pe care o atingeam şi îmi spuneam că nu m-am sugrumat suficient de mult la nivelul gâtului. Mă uitam la o mulţime în faţa mea, simţeam lacrimi pe obraji şi doar iubire şi compasiune pentru acei oameni din faţa mea. Al naibii treabă, îţi zic. Am repetat de multe ori după aceea că a trebuit să-mi sugrum chakra comunicării sau manifestarea sufletului pentru că oamenii nu înţeleg ce sunt. Dar nici eu nu înţeleg ce sunt, aşa că nu-ţi pot explica mai în detaliu.

Trec un pic şi la poveştile din timpul nopţii. Le-am pierdut şirul şi numărul, iar multe dintre ele s-au învârtit în jurul bărbatului predestinat.

Poate una dintre cele mai drăguţe experienţe e următoarea. Eram într-o piaţă. Mă întâlnisem cu o veche prietenă, iar ea vorbea prin semne cu un băiat surdo-mut. El avea vreo 16 ani. Ea ştia doar câteva semne. M-am uitat la cei doi şi mi s-a părut asemănător cu ce fac eu prin semne. Aşa că am rugat-o să mă lase să vorbesc cu puştiul. dar nu a vrut. Era obositor pentru el, nu vroia să-l supere şi îl proteja. Cei doi s-au îndepărtat de mine. Eu am strigat în urma lor cu vocea de copil că am nevoie de ajutorul lor ca să înţeleg ce se întâmplă cu mine. Băiatul a încuviinţat să mă observe. Ne-am urcat amândoi pe două tarabe. Eram la un nivel mai înalt faţă de oamenii din piaţă, vreo 30 la număr. I-am arătat băiatului. El nu înţelegea ce spuneam pentru că nu era limbajul surdo-muţilor, dar se bucura că o făceam. În schimb, o ţigancă care se afla la vreo câţiva metrii în faţa mea m-a văzut şi a spus:
„Ia auziţi ce spune… ”Eu sunt sufletul.”
Atunci toţi pieţarii au ridicat un braţ în sus şi au arătat mudra iubirii care semnifică și ”Sfânta Treime”, care cum a putut să o facă, lăsând sacoșile sau alte obiecte pe care le țineau în mână pe jos. Eu îi observam pe toţi de sus, de pe tarabă, eram profund uimită şi mă încărcam de o bucurie imensă. A fost un vis foarte frumos.

Într-o noapte, ajutoarele au încercat să mă scoată din corp de trei ori. De entuziasm m-am întors foarte repede de 2 ori. A 3a oară a fost cu succes. Eram în bucătăria bunicii, la ţară. Nu-mi amintesc discuţia iniţială, dar stăteam cu o prezență în pat, sub plapumă. Am ieşit de acolo să mă duc la noptieră că vroiam să citesc mesajul de la mamaia, la care vroiam să ajung de luni de zile. Era acolo un bilet, dar nu am memorat mesajul şi nu am vrut să insist ca să nu mă trezesc. Apoi m-am aşezat în genunchi, în faţa ghidului meu şi l-am întrebat:
„Şi ce îmi mai zici?”
Atunci am observat că plapuma era făcută şomoiog şi nu suficient de întinsă (de multe ori am zis că îmi întind prea mult plapuma pentru că spun despre mine că sunt formă avansată de conştiinţă). Ghidul meu avea chipul unui tânăr de vârsta mea. A spus:
„În primul rând, tatăl tău nu a fost niciodată îndrăgostit de sora ta. Şi nici inves. (am crezut că ar fi putut fi vreun complex al Elektrei în familie). Tatăl tău este îndrăgostit de mama ta.”
Eu m-am uitat suspicioasă la el pentru că nu înţelegeam unde bătea, dar el a adăugat:
„E rău, rău.”
Eu am crezut că-mi zice că este de rău, pentru că tata e îndrăgostit de mama.
M-a rugat să aştept puţin şi a plecat. A ieşit afară unde era întuneric şi l-am văzut, prin mica fereastră din peretele bucătăriei de la bunica, ţinând o lampă în sus ca și cum era un fel de semnalizator. Atunci am observat în bucătărie că la gura sobei stătea o femeie foarte bătrână, ca Baba Cloanţa din Hansel şi Gretel. Nu-ţi mai zic semnificaţia ei în poveste sau despre reacţia sufletului. În orice caz, călăuza mea s-a întors cu alţi doi tineri. Unul din ei a întins mâna să se prezinte, dar nu i-am înţeles numele. Ajutorul meu i-a spus acestuia pentru mine:
– Ea este Stan Cătălina. Sunteţi colegi de serviciu.”
Acest tânăr mi-a povestit că este german şi că fac practica dedublării astrale mai ales în weekend pentru că au mai mult timp şi pot dormi după ce se întorc în corp. Eu i-am spus:
– Ich kenne nicht Deutch sprechen, deşi înţelesesem ce spunea el în germană.
Apoi m-am trezit.

Când în timpul experienţelor apare zburătorul predestinat, ele devin foarte intime, iar eu mă simt ruşinată şi timidă ca în faţa unui zeu. Mi-a arătat cine este, deşi ştiam. În câteva cuvinte, mă ajută să mă trezesc.

După o experienţă în timpul căreia mi-a zis că nu am rămas cu leziuni grave pe creier, m-am dus să-l caut, dar nu ştiu unde e. Aşa că m-am trezit tot la ţară, la bunici. Zburam printre case şi copaci şi căutam până şi sub pietre. Mi-am dat seama că asta fac. Caut pe cineva de mult timp. M-am oprit din zbor pe o uliţă, spunând:
– Am nevoie de un ajutor. Te rog, vino.
Iar unul a venit.
– De ce mă întorc mereu în acest loc, l-am întrebat eu.
– De fiecare dată când vii aici te duci într-o anumită grădină, la o anumită casă, la o anumită persoană, mi-a zis el.

Am înţeles la ce se referea şi are dreptate. Acolo, la bunici, locuia un băiat, prima mea iubire, căruia îi spuneam ”my man”. El şi zburătorul au acelaşi nume. Dar în subconştientul meu noţiunea de ”omul meu” este legată de altcineva.

Într-o altă noapte, m-a ajutat de trei ori să ies din corp şi am fost, cred, în dimensiuni mai înalte, cu energie rarefiată. Se vedea întunecat, obscur şi mi se părea că funcţionează doar pe bază de idee şi gând. Nu-i vedeam pe el sau pe alţii, dar îi simţeam pregnant prezenţa.

O altă dată mi-a dat sfaturi utile în legătură cu procesul de purificare, dar mai ales cu râgâitul acesta care ţine de 10 săptămâni într-una. O altă dată mi-a arătat cum a regizat experienţa propriu-zisă. În timpul acesteia, unul dintre ajutoare a spus că nu mai este niciun secret că Zburătorul este cine este.

În urmă cu două nopţi, m-am trezit într-un oraş zburând şi căutând. Dar mi-am zis că mă săturasem de căutat. Vroiam să mă opresc din zburat şi doar să explorez. Am mers pe o stradă şi am trecut pe lângă case, copaci şi restaurante şi părea că un fel de viaţă se desfăşura nestingherită. Totuşi, cred că cineva vroia să-mi arate ceva. Am fost luată pe sus şi dusă într-o casă unde am asistat la un act de violenţă despre care nu vreau să vorbesc în mod expres. Ca şi în alte dăţi, eu am fost lăsată ca observator neutru în mijlocul acestei scene. De data aceasta eram o cameră video. Au fost implicaţi trei copii mici, mama lor însărcinată şi cel puţin doi bărbaţi care îi brutalizau. Când unul dintre ei a scos un pistol, ghidul meu m-a scos din cameră. Şi pe acestă uşă era o bandă galbenă pe care scria ”crime scene”. Unul dintre bărbaţi a plecat cu unul dintre copii. Nu ştiu pe cine vizează aceste experienţe, dar ajutoarele mele îmi spun că nu sunt amintirile mele, ci doar că trebuie să înţeleg, să empatizez. În timpul acestei experienţe, am observat pe undeva într-o scenă prin care am fost preumblată scris următorul text: ”Cele 9 capitole ale mântuirii”, iar pe coperta unei cărţi, titlul ”Aşezarea”. Ana a găsit ceva le gat de prima referință. Foarte interesant. Treburi din Biblie şi tot aşa. Dar despre a doua, nimic.

Mai sunt şi alte proiecţii, dar aș face exces de zel dacă le-aş povesti şi pe acestea.
Am uitat să-ţi zic. În urmă cu 2 săptămâni, înainte să adorm, vocea interioară îmi spunea că trebuie să o avertizez pe mama că voi ajunge la spital, la scurt timp după ce energia kundalini va urca. Pare-se că, în timpul ascensiunii, eu îmi voi pierde cunoştinţa şi voi trăi o experienţă mistică în afara corpului. I-am rugat pe toţi să nu le fie frică şi că trebuie să fiu sub observaţie după ce acest lucru se va întâmpla. Sufletul acesta ştie foarte bine ce face. În noaptea aceea, energia kundalini a arătat primele semne de activare. A fost un pic ca în ianuarie. Ce să mai, solicitant. Dar loveam cu degetele şi pumnul în anumite părţi ale corpului, până am reuşit să mă calmez. Într-o altă noapte am simţit formarea canalului central până la nivelul pieptului. Dar era ca şi cum îmi era smulsă carnea de pe mine şi organele interne şi tot aşa. O sumedenie din imaginile pe care le primesc prin al treilea ochi implică mişcarea aceasta circulară a energiei în jurul coloanei. Într-o altă noapte, am trecut printr-o stare de conștiință stranie. Îmi ziceam într-una că se trezeşte Mama-dragon şi că vine să mă protejeze, în timp ce simţeam cum energia se împletea pe coloană. Nu era deloc neplăcut, dar zău că trebuie să fii curajos. Într-o altă noapte, am simţit deschiderea chakrei a 7a, ca o furnicătură puternică şi electrică, dar plăcută, în creştetul capului. Apropo, unele din semnele, gesturile şi ritualurile pe care le fac sunt menite să ajute la ascensiunea energiei kundalini.

Ce să mai…am nişte ajutoare grozave, aşa-i? Şi simt recunoştinţă profundă faţă de toţi aceştia. Uite, de exemplu, în timpul unei proiecţii, ei mi-au arătat un pic din cum merg lucrurile. Oamenii merg pe stradă fără să aibă habar câte alte entităţi sunt în jurul lor. Îmi arătau cum ajutoarele sunt la stânga şi la dreapta lor, cum le trimit gânduri bune şi câte şi mai câte.

Dar este de ajuns. După cum bine vezi, zilele mele nu sunt lipsite de aventuri. Zilele tale cum mai sunt? Mi-a plăcut foarte mult ultimul tău email, dar am uitat să scriu în acesta al meu ce părere mi-am făcut despre ce ai scris tu. Mă i-au mereu cu altele şi uit. Aşa zice RMN-ul, că cică memoria mi-a fost afectată, aşa că îţi scriu altă dată.
Sărbători bune şi frumoase, să-ţi aducă Moşul tot ce îţi doreşti. Sau măcar nişte răspunsuri, dacă ai întrebări. Nu e bai dacă ne răspunzi după sărbători. Înţelegem cum e cu toba şi cârnaţii şi tot așa.

Te îmbrăţişăm cu drag.

nov. 182015
 

<>

Drag cititor,

Iată mai jos încă o scrisoare reprodusă în întregime din zecile trimise terapeuților mei reiki care mi-au recomandat să țin o evidență în scris a simptomelor trezirii mele spirituale care a survenit după ședințele reiki.

—–

Miercuri, 18 Noiembrie /2015

Bună, M.,

A trecut ceva vreme de la ultimul mail. Bănuiesc că noi am aşteptat să primim veşti de la tine, dar presupunem că ai fost foarte ocupată. Aşa că nu am mai aşteptat ca şi mai multe evenimente să se adune şi ne-am apucat de scris. De fapt, s-au adunat foarte multe şi nu mi le amintesc pe toate. Nici nu le mai documentez. Nu mai am interes. Încep să-mi pierd interesul faţă de multe lucruri pe care le făceam şi care îmi plăceau înainte.

Când ţi-am scris ultima oară îţi povestisem că începusem să elimin multă energie prin râgâit. O fac de 6 săptămâni în continuu. Râgâi de aprox 15 ori pe minut, de când mă trezesc şi până adorm. Este obositor şi gălăgios, dar nu mi se face rău. Simt că elimin energie din inimă, umeri, gât, axile, urechi, nas, ochi şi creier. Câteodată sună foarte înspăimântător şi de multe ori simt că organele îmi scârţâie. Ce rămâne după aceea este o zonă aproape aridă, lipsită de energie şi de viaţă. În creier este cel mai rău. Simt că toate meridianele de acolo rămân rigide şi uscate. În timp, se strecoară altă energie şi zona se ameliorează, devenind mai flexibilă ca înainte. Dar mă trezesc în fiecare dimineaţă ca şi cum nu am râgâit deloc până atunci şi simt că o iau de la capăt. Alte şi alte blocaje încărcate cu energie toxică apar. Totuşi, îmi pare bine că în sfârşit am început să o elimin. Ataşăm la finalul mail-ului un filmuleţ pentru a vedea şi tu ce se întâmplă. Aşa că pot să îţi spun că sunt foarte ocupată şi că am gura plină în permanenţă. Scot pe gură tot ce am scos vreodată pe gură. Dar am înţeles cam despre ce este vorba.

Aproape nimic din ce ţi-am scris până acum nu se schimbă. Doar că devine din ce în ce mai profund şi mai complex. Aşadar, energia Kundalini vrea să urce, dar vrea să urce fără blocaje şi să se stabilizeze în inimă fără probleme. Sufletul arată că sunt trei mari blocaje, în general, care opresc energia kundalini în ascensiunea ei. Unul se află în zona genitală, al doilea în zona stomacului. al treilea se află în zona gâtului. Acest al treilea nod este cel mai defect şi dezechilibrat în cazul meu pentrucă l-am simţit aşa tot timpul, mi-am concentrat întreaga atenţie asupra acestui loc. Am mai înţeles şi că urcarea energiei kundalini este monitorizată. A fost mereu monitorizată. De când m-am născut până acum. O să îţi explic mai încolo la ce mă refer. În orice caz, printre lucrurile pe care le elimin şi pe care le analizez sunt: mintea greoaie (ştii tu, capul pătrat), sinele fals, falsul intelect, prejudecăţile colective, minciuna şi manipularea, laşitatea şi altele.

În urmă cu 6 săptămâni am petrecut un weekend întreg în crize, în timp ce primeam detalii despre adevăratele motive pentru care unele întâmplări din viaţa mea s-au petrecut aşa cum s-au petrecut. I-am luat pe toţi la rând: mama, tata, sora, mătuşa, vărul, prietenii şi cunoscuţii. Am ajuns până în punctul în care am înţeles din ce cauză am locuit într-o cameră de cămin după ce ne-am întors din Turcia în 1998. Nu intruîn detalii, pentru că unele sunt confuze. Dar cu cât pătrundeam mai adânc, cu atât corpul energetic reacţiona mai mult. Simţeam că mi se strâng umerii şi că mi se încleştează degetele, iar asta pentru că energia încerca să treacă de nişte blocaje mari. Când am ajuns la vărul meu a fost cel mai rău. Simţeam ceva electric, ca niște viermişori în adâncul stomacului care vroiau să se elibereze. Tremuram iar din tot corpul, îmi era foarte frig, îmi tremura vocea, dar mă simţeam eliberată. Dar sufletul meu încă nu îmi spune care este scopul pentru care am venit, motivulpentru care trec prin toate acestea (mă refer la orbire şi toate celelalte), pentru că am înţeles că acestea puteau fi evitate. Sufletul arată că este energie creatoare, doar că îi lipseşte o experienţă. Sufletul meu spune că nu cunoaşte ce este iubirea umană, adică iubirea în sens profan. Şi mai spune că nu a dat viaţă, aşa cum dau oamenii viaţă unul altuia. Sufletul meu spune că este incomplet şi arată că îi lipseşte ceea ce simbolizează partea dreapta a corpului. Tot sufletul spune că nu sunt foarte multe conştiinţe care folosesc limbajul semnelor, dar în cazul lui, limbajul este înrădăcinat. Spune că a folosit acest limbaj ca formă de comunicare în toate vieţile anterioare şi că a folosit vocea pentru a cânta. Am şi observat că, atunci când le folosesc, înţeleg semnificaţia lor d.p.d.v. mental pentru că reacţionez şi d.p.d.v. emoţional, mai ales când sunt într-o conversaţie cu Ființe exterioare mie (apropo, acești ghizi mi-au zis că sunt păzită de lucruri precum chanelling, mi-au spus că nicio entitate străină nu se va folosi de mine şi de corpul meu pentru a comunica ceva).

Am fost cu mama la biserică pentru că eram curioasă să aflu cum sunt ilustraţi sfinţii în icoane. Aşa că mama mi-a descris tot ce a putut memora. Am recunoscut toate semnele şi gesturile (mudra lui Isus, a sf. Ioan Botezătorul, sf. Nicolae, sf. Nectarie). Toate aceste mudre, semne şi gesturi sunt incluse în limbaj. Ana a încercat să mai caute pe internet semnificaţia lor, dar în mare parte, le găseşte individuale şi separate şi la ce sunt bune ele. Dar nu şi ce semnifică. Am observat că am reacţionat cel mai bine când mi-a citit despre utilizarea acestor semne în ritualuri păgâne şi mistice.

Am început să-i povestesc mamei despre toate păţaniile din viaţa mea, dar mai alesdespre băieţi. I-am scos pe toţi afară. Pe unii nici nu-mi aminteam că există, dar toate emoţiile sunt stocate, iar sufletul i-a scos pe toţi la lumină. Cred că am avut 100 de simpatii până în prezent. Mi-am schimbat simpatiile precum şosetele. Câteodată îmi plăcea de 5 băieţi în acelaşi timp. Dar acum ştiu că în tot acest timp am căutat pe cineva care să mi se potrivească şi care să-mi fie egal. Dar din cauza lor, partea dreaptă a corpului, mai ales în dreptul chakrelor inimii și gâtului, este puternic afectată. Iar nu mai intru în detalii despre cum sufletul spune că cele 3 relaţii pe care le-am avut până acum au fost datorii karmice de împlinit. I-am povestit atâtea mamei că biata femeie şi-a pus mâinile în cap. Îmi zice mereu „Tot mai ai de scos?” Am ajuns într-un punct în care nu mai pot să mai păstrez secretele ascunse în mine.

Aşa că trec direct la fenomenul cel mai simpatic de până acum. S-a întâmplat în weekend-ul trecut. Ana ne povestea despre cum s-a simţit ea în copilărie, dar mai ales despre partea legată de Dumnezeu, de acel Dumnezeu învăţat la religie, dogmatic şi tot aşa. Spre finalul discuţiei i-am zis că trebuie să şteargă tot ce crede ea că ştie despre Dumnezeu şi să îl găsească pe al ei. Am simţit că se rupe un blocaj undeva între stomac şi coşul pieptului. Am început să suflu şi să elimin o energie toxică. Parcă vedeam stele verzi. Dar, mai apoi, am simţit că toate organele interne sunt stoarse de la vârful degetelor până-n creştetul capului şi că toată energia din corp dispare. Pentru câteva minute mi-a fost foarte rău. Simţeam durere, mai ales în articulaţii. Îmi simţeam corpul îmbătrânit pe interior, fără vlagă şi fără energie. Tremuram iar toată şi îmi era frig. dar am simţit cum un ajutor angelic intră pe frecvența mea ca să îmi dea energie. Am făcut reiki câteva minute bune, ţinând palmele pe cap şi gât, până ce energia nou primită s-a stabilizat. A fost un pic înspăimântător pentru că simţeam că mor pe interior. Apoi sufletul a spus că el este o scânteie din Dumnezeu şi, ca atare, tot ce trebuie să fac este să privesc spre interior ca să îl găsesc, dar se adresa şi mamei şi surorii mele. Am uitat să zic: când mi-a dispărut energia din corp, am simţit o vibraţie puternică în zona sacrală (chakra rădăcină). Cred că a fost o reacţie a energiei kundalini. Dar când ajutorul a intrat pe frecvența mea, am simţit cum o oprește.

Duminică, în timp ce eram la baie, mi-am spus că tot timpul am simţit ca şi cum Dumnezeu m-a ignorat. M-am întors repede în pat pentru că am simţit că se eliberează ceva în corp. Am crezut că sunt din nou stoarsă de energie, dar eu pătrundeam mai mult în Fiinţă. Când mi-am revenit, am început să vorbesc cu voce de copil. Nu am înţeles despre ce e vorba la început. Am crezut că e vorba despre o amintire, că trebuie să fac o corelaţie între evenimente. Dar cu cât mă ascultam mai mult, înţelegeam că nueste o voce de băiat sau fată, ci pur şi simplu o voce de copil. Am trecut apoi printr-o regresie. Am simţit că mă micşorez, că îmi dispar gândurile, că uit cine sunt pentru că nu am aflat încă, că mă întorc la o stare naturală. Am început chiar să mă scobesc în nas şi să îmi sug degetul. M-am aşezat în poziţia fătului şi mi-am retrăit naşterea. În acest timp am simţit că ceva s-a alipit de mine pe coloană, în zona bazinului care a blocat ceva în a urca pe coloană. Apoi am ieşit cu picioarele afară şi cu mâinile pe lângă corp. Mama mi-a spus că aşa m-am născut. De duminică vorbesc ca un copil, iar el spune că este copilul interior sau inocenţa. Când sunt în această stare, nu pot să mint şi de obicei ajung să spun toate gândurilecare-mi trec prin cap. Şi zic că nu mai pot lăsa gândurile să se ascundă şi să devină secrete în corp. Şi când sunt aşa, văd de unde a plecat gândul, ce l-a provocat, care este intenţia lui şi ce se ascunde în spatele lui. Şi când sunt aşa, spun lucruri foarte nostime şi înţelepte. Şi nu pot să mă prefac sau să fac lucruri care nu-mi plac. Simt emoţie, dar ştiu de unde pleacă şi ce semnifică. Spun că sufletul este fratele meu mai mare şi că am părinţi universali. Recunosc că energia Kundalini e mamă, dar pe tată nu îl recunosc încă. Astăzi, copilul din mine a spus că este observator care trăieşte experienţa umană. Vorbesc fluid faţă de cum vorbeşte sufletul, doar că am voce de copil. Cu cât sunt mai sinceră, iar gândurile mele mai autentice, cu atât vocea copilului este mai copilăroasă. Şi crede-mă când îţi spun că acest copil interior este formă avansată de conştiinţă. Mama e topită, dar eu îi zic ei că nu sunt copil şi mă adresez așa: „Adună-te, femeie!”, iar ea se prăpădeşte şi mai tare. Mă întorc la regresia până la naşterea mea. Cum am zis, am observat că în timpul gestaţiei ceva a blocat energia din a urca pe coloană. Copilul spune că, dacă ar fi urcat, m-aş fi născut iluminată şi ar fi fost o situație și mai neplăcută pentru mine. Familia m-ar fi cocoloşit şi mai mult. Ei nu şi-ar fi dat seama că aveau de aface cu o formă avansată de conştiinţă. Nu ar fi văzut decât un copil exagerat de drăgălaş. Mai rămâne să verific alte detalii.

Trec un pic la proiecţii. S-au întâmplat vreo 15 decorporalizări şi vise lucide şi semilucide. Nu le voi menţiona pe toate. Odată, m-am trezit într-o încăpere şi am recunoscut sufrageria din primul apartament în care am locuit în copilărie, cu familia. Mi-am dat seama că sunt conştientă. Am observat pe mobilier un bilet şi m-am dus să-l verific, dar nu-mi amintesc ce scria pe el. Lângă mai era un bilet pe care am citit „Felicitări fresh meat”, scris foarte frumos de mână, dar când m-am uitat mai atent am observat că literele erau scrise aşa încât puteai citi altceva şi apărea aşa „Felicitări, frech ment” (adică, „Felicitări, freci menta!”).

)O altă dată m-am trezit într-o altă încăpere frumos și bogat împodobită într-un stil oriental, culorile fiind foarte vii și vibrante, iar la dreapta mea, pe un scaun, stătea un câţel mic, cu urechi ţuguiate, cam ca Popi, dar care arăta ca un fel de extraterestru. Lângă el era un indian slab, cu şalvari şi turban alb. Căţelul mi-a zis că se bucură că m-am trezit. Eu i-am zis că arată un pic ca Yoda. Pe indian l-am întrebat dacă e duhul din lampă şi dacă poate să îndeplinească dorinţe. Mi-a răspuns zâmbind cu bună-voință că poate să o facă, dar atenţia mi-a fost distrasă de un bileţel pe masa dintre ei. Am prins doar o frântură înainte să mă trezesc. Era un talon de concurs, iar eu am citit pe spate regulamentul jocului şi scria aşa: „Am o veste proastă să îţi dau. În cele din urmă, oricum, toţi dispăreţi, indiferent de eforturile pe care le faceţi.” Atât îmi amimtesc.

O altă dată m-am trezit că mă scotea din corp un ajutor. Mi-a arătat cum fac. S-a aşezat în corpul surorii mele şi, când a ieşit, a vrut să o tragă pe Ana după ea (era femeie ajutorul). Părea destul de răvăşită şi a zis: „Ana a fost forţată să facă ceva cu cineva.” Nu mi-a zis mai mult şi nu mi-a explicat. M-a luat de mână şi mi-a zis că mergem să ne relaxăm. Ni s-au alungit amândurora picioarele şi am făcut un pas mare până am ajuns în alt loc, ca și cum am făcut un salt într-o altă dimensiune. Am ajuns într-un fel de spa. M-am trezit, dar am înţeles sugestia. Există un centru de relaxare la vreo 10 min de blocul nostru. M-am dus la vreo câteva zile la piscină, dar nu mi-a plăcut foarte mult. Am înţeles atunci că îmi e frică de locurile publice.

O altă dată am cerut să trăiesc o retrocogniţie. M-am trezit într-o curte cu un fost coleg de şcoală generală în faţa mea. Îmi vorbea verzi şi uscate, aşa că mi-am dat seama că sunt trează. Atunci l-am întrebat dacă ştie ce este spiritualitatea şi a arătatcomplice din umeri că nu ştie. Dar m-a lăsat în pace să observ ce făceam. Eram un bărbat foarte bătrân şi mergeam cu un toiag (nu baston) printr-o zonă deşertică. Ţineam în mâna stângă o crenguţă cu frunze verzi pe care o puneam în dreptul soarelui să mă umbrească, deşi era foarte mică. Şi am zis: „Doamne, am nevoie de ajutor”, dar m-am trezit.

Pe următoarea nu mi-o amintesc decât foarte vag, dar ştiu că aveam un ajutor care luase chipul actorului Benedict Cumberbatch. Atunci mi-am dat seama că mă ajuta să îmi dezvolt gândirea deductivă şi mi-a zis o ghicitoare: „Ana stă pe jos, cu faţa întinsă pe dos”. Nu mi-am dat seama încă de semnificaţie. Îmi amintesc că eram într-o groapă şi că îl priveam pe actor de jos. El mă ignora complet. Arunca în groapă nişte bucăţi de carne. Eu mă întrebam dacă într-adevăr nu mă vede sau este un actor foarte bun şi mă ignoră intenţionat. A fost un vis foarte real.

Într-o altă experienţă, conştiinţa a preluat o duzină de elemente din ce am zis şi am făcut zi de zi pentru a le pune într-un vis foarte simpatic, conform cu sistemul asociativ particular subconștient. Îmi amintesc mai bine finalul. O fată cobora cu o umbrelă din cer ca Merry Poppins (pe căţelul mic îl cheamă Popi), iar această fată se lăuda că venea dintr-o excursie pe lună (fredonasem atunci foarte des melodia „To the moon and back” de Savage Garden). Ea era, totuşi, foarte needucată (mă gândisem şi la filmul „La Mala Education”) şi încerca să mă umilească pentru că nu aveam bani (tot atunci cântam melodia „Royals” de Lordes), iar eu i-am răspuns ca în basme: „Să nu ne întrecem în bani. În tenis să ne batem? La volei să ne întrecem? Sau la karate să ne luăm?” A fost foarte simpatic.

Sunt multe astfel de experienţe în care eu văd un lucru, dar el semnifică altceva. De exemplu, odată luam trenul către Vama Veche. Eram într-o gară nouă şi modernă, ca un nod feroviar. Multe trenuri plecau de acolo. Era ca o inimă. Când m-am trezit, mi-am dat seama că se referea la inima mea în proces de purificare şi curăţare. Din inimă pleacă mulţi nervi către întreg corpul. Mi-am adus apoi aminte că, atunci când vorbesc despre Vama Veche, vorbesc despre o cişmea-canal numit izvorul fericirii. Aşadar eu luam trenul-curăţam canalul către fericire.

Mă întorc la alte evenimente corelate cu proiecţii ulterioare. Odată, îmi povestea Ana despre frica ei de întuneric. Eu o împingeam din ce în ce mai mult să-mi povestească despre frică, să o descrie cât mai detaliat, să-mi spună despre toată emoţia, aşa încât ea a ajuns să spună că simte ca şi cum este cineva în întuneric careo urmăreşte şi o torturează psihologic. Eu i-am simţit emoţia la nivel energetic. M-am conectat cu corpul ei mental (nu sunt sută la sută sigură că a fost al ei) şi am descărcat de acolo o amintire. Am făcut apoi o scenetă. Intrasem în piela unui bărbat foarte furios care se scobea în fund şi la organele genitale şi în barbă. Mă fâţâiam printr-o bucătărie cu nervozitate şi nu mă puteam hotărî ce să fac. Deschideam o uşă şi coboram pe nişte scări care scârţâiau într-un beci întunecat. Mă uitam la cevaacolo în întuneric. Apoi urcam scările şi mă duceam în bucătărie. Mă încărcam şi mai mult de nervi şi spuneam „Monstrul dracului”. Simţeam nevoia acută să iau uncuţit cu care vroiam să tai în ceva. Luam cuţitul şi coboram din nou în beci. Dar ajutoarele mele nu m-au mai lăsat să continui. Am trecut apoi la purificare. Ştergeam cu mâinile pe corp, pe frunte, pe faţă, pe gât, până în tălpi ca şi cum mă spălam. Era o energie forte urâtă. Un ajutor mi-a donat alta. Ei mi-au zis că nu estenecesar ca eu să preiau această energie.

Tot atunci ajutoarele mi-au spus că îmi pot arăta ce s-a întâmplat, dar că nu e necesar să ştiu. Aşa că, la vreo 3 zile după aceea, în timpul unei experienţe onirice mi-am dat seama că sunt lucidă. A apărut un bărbat a cărui voce am recunoscut-o. Apăruse într-o altă proiecţie. Stăteam cu el lângă o casă din lemn, ca o cabană de munte în pădure. Nu era mare. Părea frig. Pe uşa de la intrare era o bandă galbenă pe care scria „crime scene”. El mi-a spus:
– Te avertizez. Aici a avut loc o scenă a crimei.
– Ca în Hannibal?, l-am întrebat eu.
– Mmmhmm, a răspuns el.

În timp ce ne îndreptam spre uşă, la dreapta mea am observat o folie mare din plastic în care erau acoperite două corpuri, unul mai mare, unul mai micuţ. Amândouă erau înnegrite şi scheletice, ca şi cum carnea se uscase pe oase. Nu arătau mumifiate, ci pur şi simplu deshidratate şi uscate. Mi-am făcut curaj să intru în casă. Am deschis uşa şi am intrat după acel bărbat. Am observat doar două camere. Am avut acut senzaţia că era ca un fel de orfelinat pentru că mi se părea că locuiau mai mulţi copii acolo. Mă uitam în jur, când a intrat un şerif în cameră care m-a întrebat ce este cu mine. Ajutorul meu a strigat la el şi i-a spus că sunt cu el. Şeriful arăta exact ca în filmele americane, cu uniformă, pălărie, stea la piept şi arme la șold.

O fetiţă s-a apropiat de mine şi mi-a zis că o altă fată a făcut ceva. A vorbit despre cea de-a doua fată ca şi cum era sora ei geamănă pentru că am întrebat-o câţi ani are. Mi-a zis că are 12 ani. Am întrebat-o şi despre cea de-a doua. Mi-a răspuns că are 14. Atunci am înţeles că nu erau surori gemene ci, probabil, prietene foarte bune. M-a luat de mână şi m-a dus în cealaltă cameră unde am văzut o altă fetiţă stând pe jos cu picioarele desfăcute. avea părul răvăşit şi era îmbrăcată în nişte pantaloni strimţi. Mi s-a părut foarte drăguţă, dar niciuna nu părea mai mare de 8-10 ani. Se uita în jos şi se juca cu degetele undeva pe podea, în faţa ei, dar se comporta ca şi cum făcuse o mare boacănă. Bărbatul care mă ajuta stătea în faţa ei pe vine. Un pic mai încolo, într-un lighean, în apă, era un bebeluş nou născut. Nu îmi amintesc dacă eraîn viaţă. Bărbatul a întrebat-o:
– Nu a observat nimeni că ai burtică?
Ea a răspuns că nu.

Din păcate, m-am trezit. Nu am simţit ca şi cum am trăit o amintire de-a mea. În niciuna din aceste experienţe tragice nu simt asta. Întotdeauna simt că este cineva care mă ajută să-midezvolt intuiţia, deducţia, puterea de observaţie, dar mai ales empatia şi puterea emoţională.

Apropo de empatie. Într-o altă experienţă, mi-am dat seama că sunt lucidă. Eram într-un oraş, pe întuneric, singură. Când nu sunt cu un ajutor, nu am nici cea mai vagă idee ce să fac şi unde să mă duc. Am vrut să văd un prieten în dimensiunea fizică pentru a-l convinge de experienţa mea. Am început să zbor şi tot aşa, iar lumea din jurul meu se contura după gândurile mele. Îmi construiam propria dimensiune. Am văzut cum o pădure se zugrăveşte chiar în faţa mea pentru că aşa mi-am dorit. Dar de ajuns la el nu mai ajungeam. M-am oprit în mijlocul străzii şi m-am întristat cumplit. Încercam, pe cât posibil, să nu mă trezesc în corp. Simt această tristeţe copleşitoare că nu pot să împart cu cineva aceste experienţe.

– Dacă mă ascultă cineva, am mare nevoie de ajutor, am zis.

Undeva în aer, în apropierea mea, a apărut o luminiţă albastră, ca un licurici. Am întins mâna spre lumină să o prind, dar a zburat la stânga mea şi a început să se deplaseze în ritmul meu după ce şi eu mă calmasem. Astfel am pornit-o împreună într-o plimbare pe trotuarul de pe marginea drumului.

– De ce vrei să-ţi vizitezi prietenul? m-a întrebat luminiţa.) avea o voce de bărbat, dar era ceva neomenesc la ea. Era aceeaşi voce ca cea a bărbatului de la locul crimei)
– Ca să simt empatie, am răspuns eu şi am gândit în acelaşi timp că îl consider şi pe acest prieten al meu orb pentru că nu îmi vede şi înţelege povestea.
– Nu ai avut destule vise în ultima vreme ca să simţi empatie? Mai vrei? mi-a zis licuriciul.
– Simt că de-abia acum învăţ despre empatie, i-am spus eu.
– Şi eu învăţ despre empatie, a zis el.
– Cum? Şi tu înveţi? am fost uimită pentru că am presupus că era un ajutor angelic și divin care ar fi trebuit să ştie ce este aceea empatie.
– Mmhmm, a făcut luminiţa.
– Simt că de-abia acum învăţ despre ea şi despre multe alte lucruri, am continuat, dar apoi m-am trezit.

Revin la alte lucruri pământeşti. Am tot purificat energia masculină, vorbind despre masculii din viaţa mea. Mi se pare absurd să cred că este un bărbat în lume cu careîmi este predestinat să fiu. În timpul unei alte experienţe nocturne mă plimbam la bunicii mei când, deodată, am simţit că sunt trasă de pe pământ în aer, deasupra unei mulţimi de oameni. Stăteam la vreo 20 m deasupra lor cu brațele întinse. Am devenit instantaneu lucidă. Am fost lăsată apoi pe pământ. Am simţit că sunt din nou luată pe sus şi că mă ţinea cineva de mijloc. Atunci mi-am dat seama că este cineva în spatele meu. Îi simţeam prezenţa. Stăteam tot cu mâinile întinse, exact cum arată statuia lui Isus din Rio de Janeiro. Foloseam şi mudra lui Isus, pe cea a iluminării şi binecuvântam mulţimea. Dar am simţit şi mai mult că era cineva în spatele meu. Apoi am auzit o voce de bărbat cum îmi şopteşte la ureche:
– Cati, eu sunt.

A luat o înfăţişare umană, dar nu am recunoscut-o şi nu mi-o amintesc. Mi-a spus că vrea să-mi arate ceva. Am zburat peste case, dar mă ţinea mai mult în braţe. M-am simţit incredibil de protejată. Am ajuns la o camionetă. În spatele remorcii era o ladă mare. Mi-a arătat-o şi mi-a spus să mă bag în ea. Mie mi s-a făcut frică. „Cum am putut să mă las păcălită?”, îmi spuneam. Am crezut că este un intrus. Vroia să mă bage într-o ladă cu vechituri. Aşa că mi-am luat zborul de-acolo la propriu. Acest individ era evident mult mai puternic decât mine. M-a urmărit, dar eu mă lăsam greu prinsă. Am zburat aşa, tot fugărindu-ne unul ppe celălalt, până am ajuns într-un cimitir de vechituri. Am coborât amândoi, iar eu m-am simţit acasă. Acolo locuiau mai multe conştiinţe care se antrenau şi creau. Dar zburătorul acesta mi-a zis practic că sunt una dintre cele mai valoroase vechituri. Când m-am trezit am ştiut că m-a ajutat să înţeleg ce înseamnă conştiinţa hristică şi manifestarea sacrului în profan (sau manifestarea lui Dumnezeu pe pământ).

Mă plângeam într-o zi că nu îmi găsesc un partener de dans care să mă ridice pe sus. La câteva zile după aceea, în timpul nopţii, m-am simţit smulsă din corp, începusem să dansez prin aer, făcând tot felul de scheme de balet. Era şi Ana de față şi i-am spus:
– Cred că am fost balerină într-o viaţă anterioară până la urmă.
Eram dezamăgită pentru că eu am presupus că am fost yoghin şi nu dansatoare. Dar m-am simţit lăsată jos şi atunci mi-am dat seama că nu fusesem singură şi că cineva mă invitasela dans (primisem un gând telepatic cu această invitaţie în ziua când mă plângeam).

Sinceră să fiu, dacă este un ajutor non fizic este mult prea flirtos şi intim cu mine. Niciunul din ajutoarele mele nu se comportă aşa. Nu este conform cu codul lor etic, iar prezenţa acestui individ este foarte intensă. Se simte ca un om proiectat astral. I-am tot analizat pe aceşti băieţi care mi-au plăcut. Îmi tot apare unul căruia nu-i găsesc noima în viaţa mea. Este singurul pe care nu l-am vrut pentru mine pentru că prietena mea cea mai bună din adolescenţă l-a iubit timp de vreo 4 ani de zile. Nu intru în detalii despre toate coincidenţele pe care mi le amintesc care ne-au pus unul pe lângă altul. Nu reuşesc nici să-mi amintesc cum arată. Dar, după cele două întâmplări, el a fost primul care mi-a venit în minte. M-am trezit în noaptea aceea cu sudori reci pe şira spinării, cu inima bătându-mi puternic, dar cu căldură în zona bazinului, în timp ce sufletul arăta mudra adevărului, iar eu muşcam din plapumă de bucurie. Nu ştiu ce să-ţi zic în privinţa acestui om pentru că nu îl cunosc. A stat mereu în faţa mea şi nu l-am putut atinge. Sufletul spune că este singurul pentru care nu am avut gânduri impure. Dar sunt zeci de alţi băieți de care mi-a plăcut mult mai mult.

În timpul unei alte proiecţii, am vrut să merg să-l văd pentru că ştiu unde stă (la 5 minute de blocul nostru). Zburam din nou şi mă săcâia că nu puteam să mă teleportez şi că îmi lua prea mult timp să ajung la el. Atunci am observat chakra a 6a formându-se. Era un vârtej de lumină gălbuie chiar în faţa mea. Simţeam că mă dureau urechile şi că se crează o presiune în creier. Deşi simţeam reacţiile corpului fizic, dorinţa de a ajunge la eel era mai mare, aşa că nu m-am întors în corp. Dar în timpul zborului, cineva m-a ajuns din urmă şi m-a tras de picioare înapoi şi nu m-a lăsat să ajung la destinaţie. Aşa că, în cele din urmă, m-am trezit.

Un motiv întemeiat pentru care îl resping pe acest bărbat este pentru că a fost iubirea din adolescență a prietenei mele. Am propriul cod al eticii care mă împiedică să mă uit la vreun băiat de care le-a plăcut prietenelor mele sau cu care acestea au fost într-o relație. În timpul unei alte experienţe, urma să merg cu familia şi alte câteva persoane într-o excursie. Există multă simbolistică în această experienţă, dar nu intru în detalii. Oricum, ne-am urcat toţi în maşină. Pe bancheta din faţa mea stătea un băiat de care i-a plăcut surorii mele. cu mult timp în urmă. Eu şi el ne-am înţeles foarte bine. Era o chimie evidentă, dar eu mă simţeam foarte stânjenită pentru că ştiam că surorii mele îi plăcuse de el. Iar asta mă oprea din a face orice mișcare spre el. La un moment dat maşina s-a oprit într-un câmp, în apropiere de un deal. Acolo era o mulţime care protesta. Eu ne-am calculat şansele şi am zis că, dacă ne prind, suntem terminaţi. Am luat-o la fugă, dar eu am rămas în urmă. Mulţimea m-a prins. Erau foarte mulţi băieţi între 8 şi 15 ani care se perindau prin faţa mea, cu intenţia vădită de a mă pipăi şi a fi vulgari cu mine. Totuşi, nu mă atingeau. Mi s-a făcut frică de ei şi am vrut să măîntorc în corp, dar m-am răzgândit. Am hotărât să îi înfrunt. Am întins o mână spre ei şi i-am pus pe mut. I-am lăsat doar să se perinde prin faţa mea pentru ca eu să le observ chipurile. Dar, la un moment dat, un cuvânt spus de unul dintre ei a pătruns prin unde şi a ajuns la mine, penetrând scutul meu de protecție. Era forma ştiinţifică a unei mari prostii. Sunt sigură căatunci conştiinţa m-a protejat din a auzi obscenităţi. Eu m-am supărat pe ei şi am strigat:
– Matematică! Limba română! Engleză! Geografie! Vreau să învăţ! De ce nu puteţi să spuneţi asta? Astăzi vreu să iau nota 10! Ia spuneţi-mi cât fac 10 plus 1?
– 11, a spus unul dintre ei.
– Bravo, ai nota 11, i-am spus eu.
Iar până la final mă împrietenisem cu ei. Nu trebuise decât să trec peste piedica pe care prima impresie o simbolizează!

Tot ce ştiu este că acest suflet este real şi ştie, la rândul său, semnele. Într-o zi mi-a trimis energie de la distanţă. Era un pic brută. Se simţea la fel ca în timpul şedinţelor de reiki cu voi, cei de la Jiko. Pe mine m-a bufnit râsul şi am început să urlu în gura mare că este totul o tâmpenie, inclusiv conştiinţele extrafizice, energia de la distanţă şi tot tacâmul. Dar un ajutor mi-a donat energie, doar ca să mi-arate diferenţa. Era foarte fină. Nu mă mai pot îndoi de nimic din toate acestea, mai ales că am scris trei sferturi din email cu voce de copil. Iar când se supără prea tare vorbesc normal. Eu rămân blocată în codul meu etic. Într-o zi, în timpul cinei, mă gândeam la această prietenă a mea şi la simpatia ei pentru acest băiat. Atunci a intrat un ajutor pe frecvența mea care mi-a spuscă va rupe legătura mea cu ea. A trasat o linie mică la baza degetului mic de la ambele mâini. Apoi a desenat un simbol în partea de jos a degetului de la ambele mâini: un triunghi cu un cerc pe mijloc tăiate de o linie dreaptă. Ataşăm o poză ca să vezi simbolul. Am simţit că-mi explodează inima şi că mi se opreşte respiraţia. Cred că s-a produs o dezlegare. Am reuşit să inhalez aer şi să râgâi un blocaj foarte mare. În timpul acestui episod, Ana a început să se simtă slăbită, iar mama a căscattimp de vreo 30 de minute într-una. Oricine a fost acest ajutor a fost extrem de puternic. Mi-a mai transmis ca aş face bine să-mi revizuiesc codul etic personal.

Poate cea mai neobişnuită experienţă a fost următoarea.
Îi spuneam mamei că nu înâeleg de ce sufletul îl lasă pe acest bărbat să se strecoare pe sub pielea mea, dacă greşesc şi nu este el acela. Nu ar fi prima oară când sufletul greşeşte un pic interpretarea informației. Acurateţea interpretării informaţiei depinde de gradul meu de trezire. La scurt timp după aceea am simţit că îmi intră ceva în corp pe sub piele. Oenergie străină. M-am ridicat brusc din pat. Nu aveam deloc control asupra corpului meu. Am început să dansez cu cineva. Am făcut chiar şi o piruetă. Nu era ca în ianuarie, când mă comportam teleghidat, ci pur şi simplu eram controlată mental. Nu îmi făcea rău. Doar dansa cu mine. Simţeam energia lui prezentă lângă mine şi în mine. Dar m-a supărat foarte tare. A fost pentru prima oară, de la trezire încoace, când sufletul a manifestat o aşa indignare. Vorbeam prin semne cu cineva lângă mine şi îi spuneam să nu mai facă niciodată asta, dar prin semne. Nu puteam să mă manifest verbal. Scoteam doar nişte sunete. Îmi făceam un simbol la gât unde se află cordonul de argint. Şi acesta, oricine este, este puternic la rândul lui.

Mai este o experienţă, dar voi povesti doar o parte din ea. În timpul viselor şi proiecţiilor, mă aştept ca feţele oamenilor să se schimonosească. În urmă cu două zile, am observat că un băiat mă urmărea din umbră. Îl cunoşteam. L-am rugat să se apropie ca să îl văd mai bine, dar nu a făcut-o. Îmi zâmbea normal, iar eu mă uitam atent în ochii lui. Am făcut acest lucru foarte rar în viaţa de zi cu zi până la orbire. Nu aveam curajul să mă uit în ochii oamenilor. Dar imaginea lui era intermitentă. Când apărea el, când alt prieten. Amândoi erau prietenoşi. Până când a apărut imaginea unei persoane în vârstă. Avea părul cărunt şi am crezut că era o femeie, dar nu pot să spun sigur. Nu avea ochi. În locul lor erau două cavităţi mari negre. Nu arăta neapărat monstruos, dar era destul de înspăimântător. Mi s-a făcut frică, dar cineva m-a luat de acolo şi am fost dusă în altă parte, dar nu-ţi mai povestesc despre partea asta, pentru că ar trebui să intru foarte adânc în simbolistică şi este foarte mult de scris. Oricum, la final, copilul din mine s-a întorsdin corp ca şi cum a fost bullied, dar am înţeles întreaga experienţă. Încă nu sunt îndeajuns de puternică să mă uit în ochii monştrilor de sub pat şi să îi înfrunt.

Mai sunt atât de multe alte experienţe. De exemplu, mi-ar plăcea să-ţi povestesc cum conştiinţa ne-a arătat mie şi mamei mele, timp de 2 zile, ce înseamnă predestinarea psihologică. Dar este atât de mult de povestit şi incredibil de vast şi trebuie să fi foarte deschis la minte să poţi vedea coincidenţele, să nu te mai condiţionezi şi să nu mai crezi că totul este o absurditate. Dar dacă ţi-ar plăcea să ştii, spune-mi şi am să-ţi povestesc.

Mi-am mai amintit ceva. Copilul interior este foarte jucăuş. Luni am vrut să experimentez şi i-am cerut surorii mele două pachete de cărţi de joc. Am decis ca ele să simbolizeze bani. Vroiam să îi înapoiez celor pe care i-am cunoscut online, diverşi bărbaţi care au încercat să mă cumpere. Le-am mulţumit că mi-au dat acei bani, darcă nu pot să îi mai păstrez pentru că i-am obţinut prin minciună, spunându-le că îi iubesc şi promiţându-le că am să mă mărit cu ei şi alte trăsnăi. Simbolic vorbind, mi-am răscumpărat libertatea faţă de toţi bărbaţii pe care i-am cunoscut. Din nou am eliminatenergie, mai ales din creier. Mi s-au scurs şiroaie de lacrimi, deşi nu plângeam. Atunci, braţul meu drept s-a lipit de cel stâng în zona încheieturii palmelor ca să consolidez singura legătură care contează.

Aseară mi-am dat seama care este monstrul meu de sub pat. Este vorba de un film numit ”Jeepers Creepers”. În ultima scenă, personajul principal, un puşti, stă dezbrăcat pe un scaun, mort, cu ochii smulşi din cap, iar creatura supranaturală se ascunde în spatele lui şi se uită printre cele două cavităţi din craniu direct în camera de filmat. Este o imaginecare m-a bântuit ani de zile. Dar monstrul meu este puştiul şi nu supranaturalul.

Sperăm că eşti bine. Ana are şi ea propriile trăiri pe care ţi le va scrie în zilele următoare. Să auzim numai de bine.
Cătălina.