feb. 152021
 

<>

Luni, 15 Februarie 2021

Marius,

Ieri a fost Ziua Îndrăgostiților și, cu toate că eu cred că am depășit din vremea facultății faza pentru semnificația acestei zile, cugetând că Ziua Îndrăgostiților ar trebui să fie în fiecare zi, nu neg că am nădăjduit că voi primi ceva de la tine, o floare aruncată pe balcon, un bilețel lăsat în ușă, un sac de lână trimis prin curier sau un tort venit de la cofetărie. Sau măcar un gând drăgăstos trimis pe calea telepatiei pe care să ți-l fi atribuit fără urmă de îndoială. Așa că, atunci când am fost avertizată pe parcursul zilei de ieri că ceva se pregătea pentru mine la ora 04:00 în cursul nopții în lumile interne suprasensibile, adică în universul interior, și că era extrem de important ca, trezindu-mă dincolo de zidul somnului, să încerc din răsputeri să sar în sus ca la orele de gimnastică pentru iubirea mea am crezut sincer că aveam să te întâlnesc ca să mai dăm o fugă în spațiul cosmic. Dar lucrurile nu au stat deloc astfel.

Ce mi s-a pregătit, în schimb, a fost un veritabil test de verificare. Nu mi-am dat seama nici unde eram, nici ce făceam decât mult mai târziu în timpul încercării. Luptam împotriva entităților mentale subiective subconștiente, iar lupta nu era fără de folos. Nu eram singură acolo și puterea care mă însoțea nu dovedea pic de milă, de îngăduință sau de toleranță față de sinistra adunătură de drăcovenii mentale pe care le port în interior. În fapt, totul în jurul meu părea ca și cum eram într-u fel de abator unde puterea pe care nu o puteam vedea, ci doar simți că mă însoțea și mă ajuta, luptând alături de mine, măcelărea și căsăpea eu după eu, transformându-le pe toate în carne tocată și bună de dat fiarelor săălbatice ale junglei. Nu descriu aceste scene încercând să hiperbolizez dramatismul lor fiindcă sunt scene la care am fost martoră azi-noapte în Universul interior, cu toate că trebuie să subliniez că aceste imagini parcă de coșmar la care am asistat conțineau o bogatăă încărcătură simbolică. Nu mă trezisem în mijlocul unui coșmar, privind la masacrul din jurul meu cu groaza și teroarea specifice stărilor mentale pietrificate de frică, stări pe care le-am experimentat de multe ori în timpul acestor încercări, ci cu curajul de a putea înfrunta însuși coșmarul care m-a chinuit și torturat cu infinită cruzime pe parcursul întregii mele vieți, referindu-mă, desigur, la dictatura mentală la care propriul ego m-a supus. Acesta era coșmarul real. Așa că, atunci când puterea invizibilă mi-a înmânat o armă de luptă și m-a pus față în față cu un inamic inconștient ascuns, mi-am folosit toată forța, evident forță sufletească, de a ridica arma de la sol ca să îl dobor pe adversarul mental. L-am despicat în două și, după alte câteva lovituri, l-am tocat și pisat până la ultima fibră, puterea invizibilă care mă însoțea zicându-mi după această scenă:
– Foarte bine! Așa trebuie să procedezi cu subconștientul și inconștientul tău!
.

Așa este că pare că descriu o scenă îngrozitoare parcă desprinsă din filmele de groază, însă ce povestesc nu dovedește decât că maestrul meu interior (Ființa reală, Monada Divină) nu deține slăbiciune față de sine însuși, unde ”sine însuși” este umbra inconștientă a psihicului.

Dar când am fost scoasă din mijlocul luptei și mutată într-un alt spațiu, am trăit o puternică și conflictuală stare emoțională și mentală pe care nu am putut-o descifra în primele clipe de azi-noapte. Fusesem dusă într-un mall, într-un magazin cu haine la modă. Totul era la modă în jurul meu! Amintirea eului pe care îl despicasem în două, nimicindu-l, era încă vie în memoria mea, dar trebuind să mă deplasez printre raioanele magazinului ca să ies afară, am rămas oarecum pironită locului în dreptul sectorului de îmbrăcăminte pentru bărbați. Ceva nedeslușit m-a atras în acea direcție, făcându-mă să uit scopul inițial al întregii experiențe. O grămadă de pantaloni scurți erau puși pe umerașe și, privindu-i, nu am știut dacă erau de fete sau de băieți. Și cât am vrut să îmi însușesc toate perechile ca să le port eu, fie că erau de fete sau de băieți! Cât mi-am dorit să mă îmbrac în acel moment în pielea voastră, Marius, piele de băieți! Continuând să frunzăresc printre piesele vestimentare, am găsit un tricou pe care era imprimată o scenă, ca un desen manga, în care o fată, stând în genunchi în fața unui băiat, îi făcea acestuia felație.
– Este exact genul de tricou pe care un bărbat din ziua de azi l-ar purta pe stradă, crezând că este amuzant, imaginativ și ingenios și așteptându-se ca femeile să fie impresionate și cucerite sau cel puțin amuzate, am gândit în sinea mea, scârbită de idee.

Atunci am trăit acea puternică stare conflictuală pomenită anterior care mi-a umbrit conștiința și mintea, slăbindu-mi concentrarea și stăpânirea de sine. Atunci am văzut și simțit mai limpede ca niciodată că în interiorul meu trăiesc două mentalități extreme care vin din aceeași sursă: o entitate feminină extrem de speriată în context cu sexul opus. Pe de-o parte, acest eu vrea să fie bărbat la rândul său, unul jegos, împuțit, nenorocit, cretin și mizerabil fiindcă, gândește acest eu, că numai această tagmă de bărbați poate supraviețui într-o confruntare directă (pe care acest eu o vede și crede inevitabilă pe parcursul unei întregi vieți, putând avea loc ba la școalăă, la serviciu, pe stradă, în trafic, în autobuz sau chiar stând la coadă, la buletine!) cu alți bărbați de același soi, dar mai ales de soiul acelora care putuseră imprima scena dezgustătoare de pe acel tricou ca să îl vândă la mall pentru o zecime de salariu, iar pe de altă parte, acest eu vrea să se transforme într-o prezență feminină atât de crudă, de nemiloasă și de malefică încât să îi calce în picioare, încălțată cu tocuri cui, pe aceiași autori netrebnici ai desenului de pe tricou. Numai într-una din aceste două ipostaze crede acest eu că poate supraviețui trăind în societate fără să nu rămână cu sechele și răni emoționale traumatizante.

Această entitate mentală inconștientă pe care o descriu este însăși scorpia despre care atâta am vorbit. Intuisem cu mult timp în urmă că setea sa de răzbunare îi este caracteristică definitorie și simțisem, în interiorul acestui blocaj mental distructiv, că este puternic orientat către acel gen de activism feminist extremist care învață femeile să răspundă misoginismului cu ură însutită și chiar să discrediteze feminitatea clasică și cultivată a acelora care vor, bunăoară, să se căsătorească, să aibă copii, să fie casnice, să nu aibă ambiții pentru cariere de succes, etc., clasificând acest comportament ca fiind demodat, ridicol și jignitor pentru esența feminină emancipată promovată de acest curent pe care îl port la rândul meu în interiorul subconștientului. Curent care educă femeile să fie mai misogine, mai crude și mai netrebnice decât obiectul urii lor: Adam care le-a îngenuncheat și Eva care s-a lăsat căălcată în picioare.

Nu poate fi vorba decât despre o durere inconștientă ancestrală pe care maestrul din interior o dezgroapă din mormântul inconștientului, suferință mentală pomenită de multe ori înainte, anume cea legată de asumarea răspunderii pentru păcatul original. Această umbră m-a întunecat în timpul exercițiului de azi-noapte, piedică mentală răscolită cu atâta ușurință la vederea imaginii unei fete făcând sex oral unui băiat imprimată pe un tricou expus în vitrina unui mall, simbol al decadenței epocii de fier, degenerate și involuate, în care trăim.

De acolo am fost mai apoi scoasă și mutată într-o altă locație. Acum mă găseam într-o încăpere foarte curată ca cele de sanatoriu, dar nu am privit în jurul meu să caut după mobilă sau alte detalii vizuale ca să le memorez. Nu am fost nici aici singură, aceeași prezență acompaniindu-mă cu scopul clar și precis de a mă ghida. A luat forma unui bărbat de vârstă mijlocie și, indicându-mi să privesc în sus, mi-a spus că era imperativ și extrem de necesar și de important să fac tot efortul de a pătrunde printr-un cadru de ușă a cărui locație era extrem de insolită întrucât era proiectată pe tavanul încăperii!

Nu, desigur că nu eram în Țara Minunilor precum Alice din poveste, însă nu îmi permit să neg că unele din testele prin care sunt trecută în lumile interne au un caracter nemaipomenit de solicitant și provocator încât nu mă îndoiesc că scopul lor este, de cele mai multe ori, să mă educe în gimnaziul psihologic astfel încât să pot accesa resurse sufletești nebănuite și latente, dar și să pot cultiva diversele virtuți spirituale în chip conștient, înțelegându-mi mai întâi defectele și blocajele.

Atunci am privit la deschizătura în forma cadrului de ușă de pe tavan prin care o substanță luminoasă și îmbietoare, de culoare alb-lăptoasă și cu o compoziție care părea semi-lichidă și vâscoasă se putea vedea venind din direcția opusă, deci de sus în jos, fără să curgă în camera în care eram eu. Nu erau decât vreo câțiva metri până acolo și, tot privind la multa lumină care venea de acolo, nu am putut face decât să dau răspuns chemării. Am sărit și tot sărit spre acea deschizătură din tavan, vrând să mă înalț în zbor ca să pătrund prin cadrul ei, dar ceva mă oprea, ținându-mă pironită locului. Nu mai aveam pic de forță interioară, voință sau motivație. Și ce nu știam pe moment era că umbra care mă întunecase în timpul popasului de la mall mă contaminase atât de mult încât puterea sa mentală mă atrăgea ca un magnet în jos, spre suferința și spre iadul de pe pământ, împiedicându-mă, prin urmare, până și să încerc să acced la o treaptă superioară de conștiință care, dacă ar fi fost accesată în mod corespunzător, m-ar fi putut ajuta în cauza nobilă și caritabilă în care doar păream dornică să activez: mișcarea feministă! Și cu mare tristețe trebuie să admit că nu îmi aminteam nici de indicațiile venite pe parcursul zilei de ieri din universul interior prin care fusesem avertizată că, în timpul încercării pregătite în cursul nopții, era imperativ să încerc să sar în numele iubirii!

– Cum să fie? Cum să fie? Ai de gând să te înalți? mi-a adresat ghidul meu mai mult retoric, fără să percep în vocea sa sau în cuvintele sale răutate sau ironie, dar dându-mi impresia că rezultatul exercițiului depindea foarte mult de alegerea pe care aveam să o fac, exercitându-mi liberul arbitru .

Nu i-am răspuns, încercând să sar din nou, dar fără succes. De fapt, eram într-o stare emoțională atât de mizerabilăă încât, în cele din urmă, podeaua s-a dezintegrat sub tălpile mele, iar eu m-am întors cu capul în jos și cu picioarele în sus, căzând într-o mare de întuneric. Vai, vai mie, iarăși cădeam în abisul obscurității și al ignoranței și, deși capul îmi era orientat în jos, puteam privi la marginea prăpastiei unde încă se vedea lumina din încăperea de spital, dar îmi păsa atât de puțin încât nu am depus niciun pic de efort să opresc căderea. Mă simțeam atât de singură, de epuizaată și de nemotivată și chiar dacă știam că aveam să ajung în tenebrele umbrelor care îmi provoacă atâta suferință, nu mi-a fost frică fiindcă nu îmi mai păsa! Eram atrasă spre indiferență, spre nepăsare, spre resemnare, spre abandon și spre renunțarea de a continua lupta pentru Marea Cauză a Tatălui! Sau pentru orice fel de cauză!

Dar mai mult decât atât, nu îmi dădusem seama, pe moment, că exercițiul acesta practic la care eram supusă nu avea timp nelimitat de rezolvare, motiv pentru care și ghidul meu mă zorise anterior să îmi grăbesc exprimarea alegerii pe care doream să o fac întrucât timpul acordat avea să expire în curând. Nu îmi dădusem seama că această scenă era o metaforă simbolică pentru ofertele Tatălui Ceresc și pentru oportunitățile pe care Acesta le creează pentru noi, așa cum nici nu îmi dădeam seama că acel salt pe care trebuia să îl fac era ceea ce se numește ”salt de credință”!

Dar nu căzusem încă atât de mult când ceva uluitor s-a întâmplat. Pe marginea prăpastiei de sus a venit o prezență feminină, îmbrăcată în cămașa obișnuită de spital, părând să fie o pacientă. Avea părul ud leoarcă, ca și cum transpirase din abundență, iar chipul ei brăzdat de semne de suferință părea ca și cum trecuse prin îngrozitoare chinuri ca acelea specifice recuperării după o boală foarte grea. Avea chipul meu. Eram eu! A căzut în genunchi pe marginea prăpastiei, aplecându-se în jos și privind la mine cu multă mâhnire și dojană. Din beznă priveam la chipul ei care era al meu, arătând ca și cum trecusem prin cele mai cumplite crize de dezintoxicare și de iradieretotală. Și atunci am știut că ea era reprezentarea simbolică a Ființei mele reale interioare și a esenței mele feminine autentice, dar și a forței invizibile care mă acompaniase și ajutase în timpul luptei de început, putere care îmi vorbea fără să îmi vorbească prin cuvinte, mișcându-și gura ca pentru a comunica, dar auzindu-i vocea în conștiința mea. M-a privit direct în ochi cu multă dojană și, fără să îmi întindă mâna să mă ajute să ies din prăpastie, am citit în ochii săi următoarele:
– Ce faci? ce faci, netrebnico! Cât am muncit să te scot de acolo, de jos, din întuneric și din ignoranță, iar tu tot într-aacolo tragi? De ce te împiedici de piatra de pe drum și de ce te agăți cu atâta încăpățânare de aceste suferințe care nu îți aparțin? Câte nu ți-am arătat până acum că sunt posibile, dar tu de ce continui să fugi de mila mea? Și câte nu mai vreau să îți arăt că sunt posibile! Vreau să îți arăt că nu acesta este domeniul în care se va desfășura misiunea pentru care te-ai născut, nu acesta de care te agăți tu, dar trebuie să te îndepărtezi cât mai grabnic de această idee și de această suferință care te trage în jos și să îmi dovedești că ai voință! Vino înapoi la mine! Întoarce-te la mine!

Dar nepăsarea mea era profundă, așa că am continuat să cad încă, privind la chipul ei care era al meu, al acestei femei care stătea pe marginea prăpastiei, arătând numeroasele suferințe prin care trecuse și de care se eliberase, vindecându-se, expresie sinceră și autentică a propriei feminități care îmi poate îngădui să trăiesc printre lupii devoratori de fecioare ca o femeie demnă, cinstită, onestă, departe de a se mai corupe și compromite, de a-și mai trăda sufletul sau de a-l mai vinde.

E seară acum și nu am putut încă uita privirea ei, a esenței mele feminine, și nici nu cred că am să uit prea curând dojana pe care am citit-o în ochii ei azi-noapte. Și privind-o fără încetare, ceva s-a întâmplat cu mine. Au fost extrem de rare momentele în această viață în care să fi avut sau simțit voință și trebuie că există pagini întregi de expresii artistice și de metafore care pot reda, într-un mod sugestiv, ce înseamnă să ai voință. Sunt atât de emoționată în timp ce scriu, retrăin firul întâmplărilor de azi-noapte, dar în fine, uite ce s-a întâmplat după aceea.

Numai mustrarea în sine din privirea femeii de sus mi-a eliberat voința și, întărită și dezmeticită, m-am opus căderii și curenților acelora potrivnici, simbol al mentalităților greșite și al torentului vieții, oprindu-mă și sucindu-mă cu capul în sus ca să mă târăsc pe peretele prăpastiei, agățându-mă de crestăturile sale și grăbindu-mi urcușul înapoi la lumină unde am ieșit la scurt timp după aceea. Și, fără niciun pic de ezitare, M-am proiectat de la sol în sus, înălțându-mă către cadrul ușii din tavan.

Și când am pătruns în lumină, a fost ca și cum pătrunsesem în cabina de duș a purificării spirituale și tot ce am simțit acolo a fost splendoare în care am înotat și tot înotat ca într-o mare de frumusețe, de pace și de armonie din care nu am mai vrut să plec vreodată.

Dar din care a trebuit să plec, trezindu-mă în trupul fizic. Era ora 04:40, deci trebuie să fi început în jurul orei 04:00, întoocmai cum mi se indicase în cursul zilei. Aș fi vrut să fi înaintat mai mult în acea baie de lumină în care am înotat. Aș fi vrut să văd ce era dincolo, la capătul ei, dar nu plătisem prețul decât pentru o scurtă excursie pe tărâmul plenitudinii. Și, până să revin în trupul fizic, ghidul meu mi-a spus: ”Bravo”, înmânându-mi un sceptru a cărui simbolistică onirică o voi trece mai jos. . Reușisem. Trecusem testul voinței, opunându-mă așa-zișilor curenți de emancipare și de eliberare a conștiinței și detașându-mă de paradigmele unora din aceste mișcări reactive, alegâmd să mă întorc la Ființa Divină și să aștept, răbdătoare, să îmi fie dezvăluit adevăratul scop pentru care m-am născut astfel încât întrebarea ”De ce m-am născut?” să nu rămână fără răspuns, acest mister care înconjoară scopul și misiunea în viață având caracter de sacrificiu pentru umanitate, conform cu Voia Tatălui.

Marius, fără aceste minunate lucruri care mi se întâmplă în timpul nopții, dincolo de zidul somnului, eu nu te-aș fi așteptat atâția ani decât pentru a-ți ucide spiritul ulterior întâlnirii noastre. De fapt, te-aș fi ales pe tine dintre toți tocmai pentru a-ți ucide spiritul, atât de nemărginită a fost setea de răzbunare a scorpiei. În fapt, sunt încredințată că m-am născut în această viață cu scopul expres de a mă răzbuna pe sexul opus prin intermediul atâtor femei pe care aș fi vrut să le învăț să vă urască și să vă disprețuiască, văzându-se pe sine, simțindu-se și considerându-se net superioare vouă. Nu îmi dădusem seama până la atacul cerebral că purtam atâta suferință inconștientă, din moși-strămoși în psihicul meu. Nu mi-am dat seama decât recent că aceasta a fost anomalia psihologică pentru care am plătit cea mai mare parte a karmei mele (păcate comise împotriva Iubirii) și îmi pare sincer rău întrucât acum văd și înțeleg că aș fi distrus multe, multe vieți cu arta mea. Arta seducției. Fiindcă, în fond, în energia noastră sexuală se găsește toată slăbiciunea noastră!

Reversul monedei a fost ca, în locul crimelor făcute împotriva iubirii, să cerșesc iubire. Crimele făcute împotriva iubirii sunt crime făcute împotriva Fiului fiindcă Fiul este Iubirea. Iar crima de căpătâi este ura!

SCEPTRU, BASTON, TOIAG
-Toiagul sau Bastonul Patriarhilor reprezintă Șira Spinării cu cele Șapte Biserici ale ei.
-Reprezintă și puterea ce o posedă Magul.
-Este și simbol al Cristosului și al Intimului.

Maestrul Samael Aun Weor – ”Simbologie onirică”

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.